Note de Curs Cedo

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Note de curs
Selecţie şi adaptare de Snejana SULIMA
Bibliografie utilizată:
BÎRSAN, Corneliu, Convenţia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Ediţia 2,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010. CHIRIŢĂ, Radu, Convenţia europeană a drepturilor omului.
Comentarii şi explicaţii, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008. CROITORU, Mirela Steluţa,
Dreptul de proprietate în jurisprudenţa CEDO, Editura Hamangiu, 2010. RENUCCI, Jean-
François, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti 2009.
SUDRE, Frédéric, Droit européen et international des droits de l’homme, 10e édition revue et
augmentée, PUF, Paris, 2011. BOGDAN, Dragoş Sebastian, SELEGEAN, Mihai, Drepturi si
libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura ALL Beck,
Bucureşti, 2005. POPESCU, Corneliu-Liviu, Drepturile de procedură in jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului (2001-2002), Editura ALL Beck, Bucureşti, 2003.
CURS I – Consideraţii introductive
1. Consiliul Europei – promotor al protecţiei drepturilor omului în Europa

2. CEDO – fundament al protecţiei drepturilor omului la nivel european
1. Consiliul Europei – promotor al protecţiei drepturilor omului în Europa
• “Orice membru al Consiliului Europei recunoaşte principiul preeminenţei dreptului şi

principiul în virtutea căruia orice persoană plasată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure
de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale” (art. 3 din Statul Consiliului Europei
(CoE)).
Obiective ale CoE:

- Apărarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a preeminenţei dreptului.
1
- Favorizarea conştientizării şi a punerii în valoare a identităţii culturale a Europei şi a
diversităţii acesteia.
- Căutarea unor soluţii comune la problemele societăţilor europene: discriminarea
minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, bioetica şi clonajul, terorismul, traficul de fiinţe umane,
crima organizată şi corupţia, criminalitatea cibernetică şi violenţa împotriva copiilor.
- Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa susţinând punerea în aplicare a unor reforme
politice, legislative şi constituţionale.
Scop general: realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi.
Reţeaua de organe pe care se bazează CoE:

Creat la 4 mai 1949 la Londra de către Guvernele a 10 state : Belgia, Danemarca, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei
de Nord, CoE are la bază următoarea reţea de organe:
Comitetul de Miniştri, organ de decizie, compus din miniştrii afacerilor externe ai statelor
membre, sau reprezentanţii acestora care au reşedinţa permanentă la Strasbourg.
Adunarea parlamentară (APCE), organ de deliberare, membrii căruia sunt desemnaţi de
către parlamentarii naţionali. Compusă din 318 membri şi 318 supleanţi.
Congresul puterilor locale şi regionale, organ consultativ care reprezintă colectivităţile
teritoriale.
Curtea europeană a drepturilor omului, organ judiciar permanent care garantează tuturor
persoanelor aflate sub jurisdicţia sa, drepturile înscrise în Convenţia europeană a drepturilor
omului.
Comisarul pentru drepturile omului: independent, el are drept funcţie promovarea
educaţiei şi sensibilizării privind drepturile omului şi respectarea acestora în statele membre.
Conferinţa organizaţiilor internaţionale nonguvernamentale (OING) (mai mult de 400)
cu care dialoghează CoE şi cărora le-a acordat statut consultativ.
Secretarul General: ales pentru 5 ani de către APCE în fruntea Organizaţiei, el este
responsabil de planificarea strategică, de orientarea programului de activităţi şi de bugetul
CoE.
Secretariatul: cuprinde mai mult de 2000 agenţi, originari din 47 de state membre ale CoE,
care îşi desfăşoară activitatea la Strasbourg, dar şi în alte birouri localizate în alte oraşe
europene.
Potrivit Statutului (art. 1) CoE una dintre vocaţiile sale esenţiale este protecţia drepturilor omului.
2
Apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt condiţionate de:
a) Instituirea unui regim politic democratic funcţional
b) Elaborarea unei concepţii comune despre drepturile omului
c) Vigilenţa instanţelor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel supranaţional, care au obligaţia
de a proteja aceste drepturi.
d) Cunoaşterea de către cetăţeni a drepturilor lor şi a mijloacelor de protecţie a acestora.
Prin urmare, drepturile fundamentale nu pot fi protejate eficient decât într-un sistem
democratic fondat pe pluralismul politic şi care are la bază principiul statului de drept. Sistem
în care sunt promovate libertăţile individuale şi libertatea politică, unde preeminenţa dreptului este
recunoscută.
Infracţiunile comise prin încălcarea drepturilor fundamentale pot constitui motiv de suspendare
a statului care se face vinovat de aceste încălcări.
Aderarea ţărilor din Europa de Est

• Odată cu schimbările intervenite în Europa, prin căderea regimurilor totalitare de tip
comunist în ţările din Est, Consiliul Europei a încercat să susţină prin eforturi constante
democratizarea acestor state.
• CoE s-a angajat în consilierea guvernelor nou instalate, la cererea prealabilă a acestora,
participând prin experţii săi la elaborarea unor noi legi democratice sau expertizând noua
legislaţie elaborată de experţi naţionali ai acestor state.
• Azi CoE are 47 state membre:
• Aderarea statelor postcomuniste la CoE a fost supusă condiţiei semnării şi ratificării CEDO
şi a implicat, de asemenea, implementarea de către Guvernele acestora a unor condiţii
democratice precum statul de drept şi regimul parlamentar “veritabil”.
• În acelaşi timp, lărgirea CoE în beneficiul unor state incapabile să-şi respecte angajamentele
asumate prin această aderare marchează scăderea standardelor CoE şi, ca urmare, aduce
atingere credibilităţii sistemului european însuşi.
Scopuri CoE în domeniul drepturilor omului:

• Protejarea drepturilor civile şi politice, cu ajutorul procedurilor prevăzute de CEDO.
• Protejarea drepturilor sociale şi economice prin mecanismul Cartei sociale europene.
• Protejarea persoanelor private de libertate, prin vizite efectuate de către Comitetul
european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
3
degradante.
• Protejarea drepturilor minorităţilor naţionale prin intermediul Convenţiei - cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale.
• Acţionarea în favoarea egalităţii între sexe (Comitetul director pentru egalitatea între
bărbaţi şi femei).
• Lupta împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei prin Comisia
europeană împotriva rasismului şi intoleranţei.
• Întărirea libertăţii de exprimare şi de informare în media şi a liberei circulaţii a ideilor şi
a informaţiilor dincolo de frontiere. Având drept fundament legal numeroase convenţii în
domeniu, printre care : Convenţia europeană privind televiziunea transfrontalieră (1989,
modificată în 1998), Convenţia relativă la informare şi la cooperarea legală privind
„Serviciile informaţionale ale societăţii” (2001).
• Respectarea diversităţii culturale, şi, în acelaşi timp, încurajarea cooperării culturale în
formele sale multiple, cu ajutorul Convenţiei culturale europene (19 decembrie 1954).
Activităţi convenţionale
• Convenţiile privind drepturile omului constituie un arsenal juridic indivizibil şi
complementar, care se bazează pe un mecanism de control.
• Convenţia europeană a drepturilor omului este primul mecanism de punere în aplicare
efectivă a drepturilor omului. Teoria dreptului internaţional potrivit căreia drepturile
omului au un caracter fundamental, plasează aceste drepturi deasupra legislaţiilor şi
practicilor statelor suverane.
2. CEDO – fundament al protecţiei drepturilor omului la nivel european

Mecanism juridic de protecţie
Convenţia din 1950 şi protocoalele sale adiţionale 1, 4, 6, 7, 12, şi 13 (aşa cum este
amendată de Ptc. 11 şi 14) enumeră drepturile protejate care pot fi clasificate drept “clasice”:
este vorba despre drepturi individuale (ale cărui titular este individul) care are drept obiect
esenţial protejarea integrității şi libertății persoanei.
Inspiraţia CEDO este aici identică cu cea a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
şi pleacă de la postulatul egalităţii tuturor oamenilor.
• Spre deosebire de Declaraţia universală Convenţia europeană este un instrument juridic

obligatoriu pentru toate statele părţi. Ea nu se mulţumeşte să recunoască drepturile
individuale, ea le transformă în categorii juridice şi, pentru prima dată în dreptul
4
internaţional, le conferă un regim protector.
• Originalitatea Convenţiei europene se regăseşte mai puţin în lista drepturilor enumerate şi,
mai ales, în mecanismul instituţional de protecţie instituit, cu sediul la Strasbourg: având,
la origine, un triplu fundament constituit:
- dintr-un organ de anchetă şi de conciliere (Comisia europeană a drepturilor omului),
- un organ politic de decizie (Consiliul de miniştri al CoE)
- un organ judiciar de decizie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO)).
• Pct. 11 restructurează acest mecanism de control şi substituie celor trei organe existente
un singur organ – Curtea.
• Convenţia europeană induce intrarea drepturilor omului în dreptul pozitiv şi

fundamentează protecţia europeană a drepturilor omului oferind indivizilor beneficiul unui
control jurisdicţional a respectării drepturilor lor.
• Îmbogăţită cu mii de hotărâri de jurisprudenţă Curtea europeană a îmbogăţit şi a dat viaţă

Convenţiei, dând efecte depline drepturilor proclamate de aceasta.
• Astfel interpretată şi aplicată de Curtea europeană Convenţia dă naştere unui drept al

Convenţiei europene a drepturilor omului care are o dublă sursă:
CEDO şi
jurisprudenţa CtEDO.
5
CEDO- fundament al protecţiei drepturilor omului în Europa
Statele contractante
Parlamentele şi garantează
sistemele juridice drepturile şi
naţionale dispun libertăţile individuale
de un punct de ale fiecăruia
referinţă solid
pentru drepturile Importanţa
omului care le CEDO
ajută la legiferarea Pentru prima dată,
şi la interpretarea un tratat internaţional
legii privind drepturile
Omului este flancat
de o curte jurisdicțională
care întăreşte deciziile
Drepturi garantate de CEDO
• dreptul la viaţă (art. 2) articol ce protejează individul împotriva morţii provocate în mod
arbitrar. În 1986, protocolul 6 aboleşte pedeapsa cu moartea în timp de pace. Ptc. 13 vine
ulterior să abolească pedeapsa cu moartea în orice circumstanțe.
• Dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5) garantează libertatea fizică a persoanei protejând-
o, mai ales, împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare, recunoscându-i unele drepturi
procedurale fundamentale. El a fost completat prin art. 1 din Ptc. 4 care consacră interdicţia
încarcerării pentru datorii.
• Dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală (art. 6), drept completat prin art.
13, care consacră dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale într-un termen
rezonabil, încălcările acestui termen fiind cel mai des invocat de către reclamanţi. Noţiunea
de proces echitabil este completată de principiul neretroactivităţii legilor penale (art. 7),
dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală, dreptul la indemnizare în caz
de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi
infracţiune (art. 2, 3 şi 4 din Protocolul nr. 7).
• Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art.
8), la care se poate ralia dreptul individului de a se căsători şi de a forma o familie (art.
12).
• Egalitatea drepturilor de responsabilitate a soţilor în timpul căsătoriei şi la desfacerea
acesteia (art. 5 din Ptc. Nr. 7)
6
• Dreptul la libertatea expresiei, conţinând şi libertatea presei (art. 10). Exigenţele acestui
drept, cu caracter fundamental, decurg logic din art. 9 (dreptul la libertatea gândirii,
conştiinţei şi religiei).
• Dreptul la libertatea de reuniune şi de asociere (art. 11)
• Dreptul individului la respectarea bunurilor sale (art. 1 din Pct. adiţional)
• Dreptul la instruire (art. 2 din Prc. adiţional)
• Dreptul la alegeri libere (art. 3 din Ptc. adiţional)
Interdicţiile
• Tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante (art. 3)
• Sclavagismul, servitutea şi munca forţată sau obligatorie (art. 4)
• Discriminările în beneficierea de drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie (art. 14)
completată prin Ptc. 12 care generalizează interdicţia discriminării raportând-o la orice
drept.
• Expulzarea sau respingerea de către un stat a propriilor săi resortisanţi şi expulzarea
colectivă a străinilor (art. 3 şi 4 din Pct. nr. 4)
• Garanţiile procedurale sunt de asemenea recunoscute străinilor ameninţaţi de a fi
expulzaţi dintr-un stat (art. 1 din Ptc. nr.7)
Mecanismul protecţiei
• Convenţia este un instrument juridic combinat cu un organ de control : Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
• Curtea nu poate acţiona din propria iniţiativă, ci doar la cererea unui particular (un grup de
indivizi sau o ONG) – cererea individuală – sau a statelor părţi la Convenţiei – cerere
interstatală.
• Curtea operează independent de jurisdicţiile Statelor părţi la Convenţie, pentru care aceasta
nu reprezintă un tribunal de ultimă instanţă, ci o jurisdicţie care interpretează dreptul
sau practica internă contestată exclusiv din punct de vedere al compatibilităţii sale cu
Convenţia. Ea verifică dacă, în circumstanţele cauzei, au fost sau ni încălcate dispoziţiile
Convenţiei. Statele au obligaţia să se conformeze hotărârilor sale. Acest mecanism este în
evoluţie constantă şi Convenţia trage o mare parte a vitalităţii sale din interpretarea sa de
către curte.
Transformarea sistemului
• De la intrarea în vigoare a Convenţiei, numărul părţilor contractante aproape s-a triplat.
7
Ceea ce a dus la necesitatea reducerii numărului de afaceri pendinte şi a duratei
procedurilor. Raţionalizarea necesară a dispozitivului trebuia plasată în perspectiva
menţinerii a înaltului nivel a protecţiei şi a unei mai bune accesibilităţi a individului la
mecanism. Procedura acestei transformări este descrisă în protocolul nr. 11 în vigoare de la
1 noiembrie 1998.
• Astfel amendată Convenţia instaurează o nouă Curte permanentă, născută din fuziunea a
două organe de control originale, fosta Comisie şi Curtea. Dreptul de recurs individual
este din acel moment automat, iar jurisdicţia Curţii obligatorie pentru toate statele
contractante. Comitetul de Miniştri îşi păstrează rolul său de control al executării hotărârilor
Curţii, dar nu mai are competenţa pe care o avea în unele circumstanţe de a se pronunţa pe
fondul cererilor individuale. Statului condamnat îi incumbă să ia măsurile necesare pentru
remedierea consecinţelor încălcării pentru care a fost recunoscut vinovat. Dacă dreptul
intern nu permite ştergerea totală a consecinţelor încălcării, Curtea îl poate condamna la
plata unei indemnizaţii financiare în favoarea părţii lezate.
• Pentru a evita apariţia unor noi încălcări a Convenţiei şi consecinţele acesteia Statul este în
general chemat să-şi modifice legislaţia şi practicile sale pentru a garanta în viitor
respectarea dreptului în cauză.
• În acest caz, hotărârea Curţii are efecte generale care depăşesc cauza iniţială. Astfel,
jurisprudenţa Curţii, prin continuitatea şi coerenţa sa, exercită efecte preventive,
descurajând autorităţile naţionale, puse în faţa perspectivei sancţiunilor internaţionale, să
acţioneze împotriva dispoziţiilor Convenţiei.
Pe lângă dimensiunea normativă, CEDO are şi o dimensiune instituţională, care se

raportează la funcţionarea CtEDO.
8
Mecanism de control al CEDO
CEDO
Stat vs Stat Individ vs Stat

Art. 33 Art. 34
CtEDO
Decizia de admisibilitate
Art. 29 şi 35
Stabilirea faptelor. Tentativă de reglementare amiabilă (art. 38, 39)
Hotărârea CtEDO
Comitetul de Miniştri controlează executarea hotărârii Curţii (art. 46(2)
Posibilitatea denunţării CEDO
• Posibilitatea denunţării este reglementată de art. 58 al. 1 CEDO şi ea poate fi exercitată

numai cu respectarea condiţiei de respectare a unui termen de 5 ani de la data intrării în
vigoare a Convenţiei în statul în chestiune şi nu înainte de expirarea termenului de 6 luni
de preaviz dat de acelaşi stat. Preavizul va fi adresat sub forma unei notificări scrise
adresată secretarului general al CoE, acesta din urmă având obligaţia de a informa despre
aceasta celelalte părţi contractante.
• Al. 2 din acelaşi articol precizează că această denunţare nu poate avea ca efect să dezlege
partea contractantă interesată de obligaţiile conţinute în prezenta convenţie în ceea ce
priveşte orice fapt care, putând constitui o încălcare a acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea
anterior datei la care denunţarea are efect.
• Sub aceeaşi rezervă, va înceta de a mai fi parte la Convenţia europeană orice parte
contractantă care ar înceta de a mai fi parte a CoE.
• Prin urmare, deşi denunţarea este posibilă, această decizie ar fi cu siguranţă foarte dificilă
din punct de vedere moral şi mai ales politic, având în vedere natura Convenţiei europene,
tratat de protejare a drepturilor fundamentale.
9
CURS II - Principii generale de interpretare a CEDO
„Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a

protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute de art. 33, 34, 46 şi 47” (art. 32, al. 1
CEDO).
Reguli aplicabile: regulile generale de interpretare a tratatelor definite de art. 31-32 din
Convenția de la Viena (Golder c/ Regatul Unit, 21 februarie 1975).
Curtea a dezvoltat de asemenea principii și metode de interpretare originale.
Rol pozitiv al Curții: tendința constantă de lărgire a drepturilor garantate în primele alineate
și respingerea corelativă a excepțiilor admise uneori în alineatele doi.
O serie de concepte dezvoltate de CtEDO amplifică protecție Convenției în timp ce alte
interpretări moderatoare echilibrează interesul individual în raport cu cel general (Marguénaud,
2008).
I – Concepte amplificatoare
1. Interpretare progresistă : Obiectivele principale ale Curţii ţin de protecţia unor concepte
efective şi nu a unor drepturi teoretice şi iluzorii (Airey c/ Irlanda, 9 octombrie 1979).
2. Interpretare evolutivă : CEDO trebuie interpretată întotdeauna „în lumina condiţiilor prezente”
(Marckx c/ Belgia, 1979; Airey c/ Irlanda, 1979), ținându-se cont de evoluția societăților statelor
părți.
1. Interpretarea progresistă
Pentru o interpretare progresistă CtEDO se sprijină pe o serie de principii precum:
1) preeminența dreptului
2) autonomia termenilor convenționali
3) combinarea art. 14 cu alte articole
4) obligațiile pozitive ale statelor
5) interpretarea restrânsă a restricțiilor
6) speranța legitimă
7) autonomia personală
1) Preeminența dreptului
Unul dintre elementele patrimoniului constituțional comun statelor membre ale Consiliului
Europei inclus de asemenea şi în cuprinsul CEDO (Golder c/ Regatul Unit; Engel et al. c/ Olanda ).
10
Folosit în scopul limitării intervenţiilor arbitrare din partea autorităţilor statului în
detrimentul unor drepturi ale individului garantate de CEDO (Silver et al. c/ Regatul Unit;
Malone c/ Regatul Unit; Zielinski et. al. c/ Franța).
2) Autonomia termenilor Convenției

Atribuirea unor semnificaţii proprii conceptelor convenţionale, diferite de interpretările
naționale.
Termeni precum: victimă, parte lezată, contestare, condamnare, detenţie, privare de libertate,
alienat, vagabond, magistrat, tribunal ș.a. beneficiază de interpretări proprii elaborate de Curte. Ex.:
termenul de „lege” - se poate raporta la o regulă, eventual, jurisprudenţială, suficient de accesibilă şi
precisă pentru a putea orienta conduita cetăţeanului (Sunday Times c/ Regatul Unit, 26 aprilie
1979).
3) Lectura articolelor CEDO prin prisma interdicției discriminării

Art. 14 CEDO interzice aplicarea unui tratament discriminator indivizilor în funcţie sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opiniile politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie distinctivă sau particulară.
Principiul nediscriminării se raportează la drepturile şi libertăţile protejate expres de CEDO.
Chiar dacă art. 14 nu poate fi aplicat independent, Curtea de la Strasbourg a știut să-i lărgească
autonomia de aplicare penalizând situaţii care prin ele însele nu ar fi constituit încălcări ale unui
drept garantat ci numai prin raportare la caracterul discriminatoriu al comportamentului extinzând
astfel protecţia CEDO.
Articolul 14 a devenit astfel catalizator al unui mecanism amplificator de protecţie (Cauza
lingvistică belgiană, 23 iulie 1968, Marckx c/ Belgia; Mazurek c/ Franţa; Hofmann c/ Germania;
Salgueiro c/ Portugaliea; E.B. c/ Franţa).
Art. 14 servește și la condamnarea statelor care nu se străduiesc să aplice un tratament diferit
persoanelor aflate în situaţii sensibil diferite (Thlimmenos c. Grecia).
Prin Ptc. 14 Principiul nediscriminării capătă o autonomie totală prin raportare la orice
drept chiar dacă acesta nu este cuprins în protecţia explicită a CEDO.
• Doar 18 state membre ale CoE au ratificat până în prezent acest Ptc.
• România la 17 iulie 2006 → vig. 1 noiembrie 2006.
• Franţa, de exemplu nici nu l-a semnat, iar Germania nu l-a ratificat, precum nici Rusia sau
Turcia.
11
4) Obligațiile pozitive
Concept utilizat de CtEDO în foarte multe dintre hotărârile sale pentru justificarea condamnării
pasivităţii statelor în diverse situaţii.
O protecţie eficientă presupune de multe ori o reacţie activă a statelor prin luarea unor măsuri
necesare în limitele prerogativelor lor.
Descoperită odată cu cauza lingvistică belgiană (1968), noţiunea a fost utilizată pentru a
concretiza acele drepturi garantate de CEDO a căror conţinut era imprecis.
În ultimul timp, se afirmă tot mai puternic principiul conform căruia CEDO trebuie să fie
respectată şi între particulari prin mijlocirea statului.
Responsabilitatea internaţională a statului poate fi atrasa astfel de neîndeplinirea obligaţiilor
pozitive prin raportare şi la relaţiile între particulari, prin „efectul orizontal”.
Dreptul la un proces echitabil a fost îmbogățit cu obligațiile pentru stat:

- de a garanta justiţiabililor un drept efectiv de acces la justiţie (Airey c/ Irlanda),
- de a verifica dacă un avocat desemnat din oficiu îşi îndeplineşte convenabil misiunea (Artico
c/ Italia);
- de a informa acuzatul cât mai repede posibil despre natura şi cauza acuzaţiei care i se aduce
(Barbera et al. c/ Spania).
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art. 8) a fost

amplificat considerabil de obligaţii pozitive care tind sa-l facă mai efectiv. Printre numeroasele
decizii care au participat la această evoluţie, două sunt cele mai remarcabile:
- Marckx c/ Belgia potrivit căreia statul are obligaţia de acţiona pentru a permite
dezvoltarea normală a relațiilor între părinţi şi copii;
- Lopez Ostra c/ Sania care pune în sarcina statului măsurile pozitive necesare pentru ca
dreptul la respectarea domiciliului să nu devină ineficace din cauza unor emanaţii
periculoase a unei întreprinderi poluante.
5) Interpretarea restrânsă a restricțiilor

Principiul interpretării restrânse a limitărilor admise în alineatele doi ale unor articole din
CEDO s-a afirmat odată cu pronunţarea hotărârii Klass et al. c/ Germaniei (1978).
Judecătorul european a justificat interpretarea strictă a art. 8, al. 2 pornind de la ideea potrivit
căreia „puterea de a supraveghea în secret cetăţenii nu este tolerabilă de către CEDO decât în
măsura strict necesară pentru apărarea instituţiilor democratice”.
12
Acelaşi principiu a fost aplicat în hot. Barthold c/ Germaniei (1985) cu privire la articolul 10, al.
2 care prevede restricţii la libertatea expresiei.
Art. 18 precizează că restricţiile la drepturile şi libertăţile garantate nu pot fi aplicate într-un alt
scop decât acel pentru care le-a admis CEDO. (Gusinskiy c/Rusia, 2004).
6) Speranța legitimă
Utilizată pentru prima dată în hot. Pine Valley et al. c/ Irlanda (1991), noţiunea de „speranţă
legitimă”, distinctă de cea de „încredere legitimă”, a avut drept funcţie justificarea extinderii
noţiunii de „bunuri” în sensul CEDO. Astfel, s-a afirmat că o creanţă virtuală poate constitui
obiect al protecţiei dacă interesatul are, cel puţin, o speranţă legitimă să o vadă concretizată.
Ulterior, hot. Marii Camere Kopecky c. Slovacia (2004) a supus speranţa legitimă criteriului
strict al existenţei unei baze suficiente în dreptul intern, ceea ce a dus la apariţia unor
interpretări inedite ale art. 6 care garantează dreptul la un proces echitabil (Anagnostopoulos c/
Grecia – garantarea dreptului la un tribunal în mod efectiv și nu iluzoriu) şi a art. 8 extins la
protecţia dreptului la imagine (Van Hannover c/ Germania, 2004).
7) Autonomia personală
• Începând cu hot. Pretty c/ Regatul Unit (2002) referitoare la suicidul asistat, Curtea
consideră că noţiunea de autonomie personală reflectă un principiu important care extinde
interpretarea art. 8, la dreptul de a dispune de corpul său (K.A. şi A.D. c/ Belgia, 2005).
• Cu timpul, acest concept individualist a fost mobilizat pentru a creşte întinderea altor
articole ale Convenției :
- art. 11 prin hot. Sorensen şi Rasmussen c/ Danemarca (2006) privind afilierea forţată la un
sindicat,
- art. 5, al. 1 hot. Chtoukatourov c/ Rusia (2008) privind procedura plasării în regim de
incapacitate.
- art. 9, dreptul de a nu avea o religie, Lautsi c/ Italia (2010).
2. Interpretarea evolutivă
• Interpretarea CEDO nu poate fi „fixă”, ea va evolua în funcție de evoluția societății, a
științei precum și a dreptului.
• Implică răsturnările de jurisprudenţă admise pentru prima dată în hot. Cossey c/
Regatului Unit (1990), Curtea afirmând că nu se consideră legată de deciziile sale
anterioare.
13
• Evoluţia unei serii de factori poate la rândul ei să producă evoluţia interpretărilor date de
Curte. Instanţa europeană ţine cont de schimbările de obiceiuri sau de mentalităţi, de
progresele tehnice şi medicale şi de transformările sociale revelate prin mutaţii juridice.
• Curtea a avut o reticenţă constantă în aplicarea interpretării evolutive, chiar dacă se declara
deschisă acestei concepţii. Ea pronunţa hotărâri care marcau o evoluţie semnificativă a
jurisprudenţei sale (de ex. hot. Huber c. Elveţiei, 1990 privind interpretarea art. 5, al. 3
(competența magistratului pe parcursul procedurilor), sau hot. Soering c/ Regatul Unit, 1989
privind aplicarea art. 3, („culoarul morții” = tortură)).
• Aplicarea principiului „în lumina condiţiilor de azi” a condus Curtea spre o interpretare
diferită de cea dată anterior (în materie de transsexualitate de ex., B. c/ Franţa, 1992).
Răsturnări de jurisprudență
• Metoda interpretării evolutive a fost aplicată mai întâi în hot. Sigurdur A. Sigurjonsson c/
Islanda, 1993, prin care Curtea a admis că art. 11 consacră de asemenea un drept de
asociere negativ, drept pe care refuzase să îl pronunţe deliberat cu câteva luni mai înainte
(hot. Sibson c/ Regatul Unit, 1993).
• De la 1 noiembrie 1998, noua Curte nu a ezitat să afirme explicit că, dacă interesul
securităţii juridice, a previzibilităţii şi egalitatea în faţa legii o împiedică să se distanţeze
de precedentele sale fără un motiv valabil, ea trebuie totuşi să ţină cont de evoluţia
situaţiei în statele contractante pentru a ajunge la un consens.
Alte cauze pentru răsturnări de jurisprudență

• Cele care nu sunt ghidate de factori de evoluţie, ci răspund mai degrabă, unor exigenţe de
coerenţă.
• Cauze relevante:
- Pellegrin c/ Franţa, 1999 privind aplicabilitatea art. 6, al. 1, litigiilor privind funcţionarii şi
agenţii statului, corectată de hot. Marii Camere Vilho Eskelinen ş.a. c/ Finlanda, 2007, care
modifică criteriul ce permite determinarea aplicabilităţii art. 6, al. 1 agenţilor publici.
- Kudla c/ Polonia, 2000, referitor la interpretarea art. 13 prin prisma termenului rezonabil.
- Perez c/ Franţa din 12 februarie 2004 care precizează condiţiile de aplicabilitate a art. 6 la
constituirea părţii civile.
14
II – Concepte moderatoare
• Pe lângă conceptele amplificatoare, protectoare pentru individ, Curtea a dezvoltat prin
jurisprudenţa sa şi nişte concepte moderatoare care autorizează unele limitări a
drepturilor protejate în CEDO.
• Creație a Curții cum sunt „marja naţională de apreciere” şi „principiul
proporţionalităţii” sau dispoziții ale CEDO, evocate cel mai frecvent în alineatele doi ale
articolelor, dar şi de art. 15 care se referă la derogările în caz de urgenţă, sau de art. 17,
care sprijinindu-se pe noţiunea de abuz de drept, împiedică pe cei a căror obiectiv este
distrugerea drepturilor sau libertăţilor garantate de textul Convenției de a se folosi de acesta.
1. Marja națională de apreciere

Curtea recunoaşte că legislatorii naţionali şi jurisdicţiile interne dispun de o marjă de
apreciere în materia aplicării Convenției (Handyside c/ Regatul Unit, 1976).
Concept atașat principiului subsidiarităţii. Respectarea CEDO trebuie să fie asigurată, mai
întâi, prin mijloacele juridice interne, fiecare stat trebuie să dispună de o libertate în alegerea
măsurilor pentru aplicarea concretă a Convenției.
Noţiunea prezintă avantajul de a permite încercarea concilierii exigenţelor construcţiei europene
cu apărarea pluralismului juridic.
Introduce o supleţe necesară în punerea în aplicare a CEDO favorizând adaptarea sa la
realităţile economice, culturale, juridice şi sociale adesea foarte diferite de la o ţară la alta.
Întinderea marjei de apreciere variază în funcţie de circumstanţe, domenii şi context fiind

astfel în evoluţie constantă (Rasmussen c/ Danemarca, 1984). În unele domenii este relativ mai
largă, în altele ea este mult mai restrânsă.
Statele beneficiază de o marjă de apreciere largă în domeniile în care nu există consens
european:
- în materie de securitate naţională mai ales pentru aplicarea art. 15 (Lawless c/ Irlanda,
1961).
- în domeniul moralei, (Open Door şi Dublin Well Woman c/ Irlanda, 1992) ,
- în materie de proprietate (James c/ Regatul Unit, 1986)
- în domeniul electoral (Matthews c/ Regatul Unit, 1999).
Marja de apreciere a statelor pare foarte largă atunci când acestea sunt ţinute să îndeplinească o
obligaţie pozitivă.
15
Începând cu hot. Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c/ Regatul Unit, 1985, obligaţiile pozitive au
fost supuse aceluiaşi regim ca şi celelalte obligaţii, cu precizarea că în privinţa lor statele
beneficiază „de o marjă largă de apreciere”.
Ulterior, pornind de la hot. Powell şi Rayner c/ Regatul Unit, 1990, marja nu mai este ”largă” ci
una „certă”.
Marja este redusă de la intrarea în vigoare a Convenției europene pentru prevenirea torturii
din 25 noiembrie 1987, atunci când obligaţia pozitivă se referă la garantarea integrităţii fizice a
persoanelor arestate sau deţinute.
Marja de apreciere este redusă atunci când există un consens, o identitate de vedere a statelor
părţi. Domenii:
- protecţia autorităţii judiciare (Sunday Times c/ Regatul Unit, 1979).
- intimitatea vieţii private în care nu pot exista ingerinţe decât pentru cauze deosebit de
grave (Dudgeon c/ Regatul Unit, 1981, dreptul de a avea relaţii homosexuale între adulţi)
sau „o necesitate socială imperioasă” (Nasri c/ Franţa, 1995, cenzurează expulzarea unui
surdo mut care trăise în Franţa de la vârsta de 4 ani).
- libertatea expresiei (Schwabe c/ Austria, 1992). În acest domeniu se observa, de curând, o
amorsare a tendinței de extindere a marjei de apreciere în hot. Prager şi Oberschlick c/
Austria din 26 aprilie 1995.
2. Principiul proporționalității
Este unul dintre principiile generale de drept având consecinţe importante atât pentru
edificarea Europei comunitare cât şi pentru dezvoltarea Europei drepturilor omului.
Este un principiu de ordin calitativ traducând o cerinţă de adecvare între un obiectiv, ipotetic
legitim, şi mijloacele puse în aplicare pentru a atinge obiectivul.
Permite verificarea ca mijloacele utilizate pentru a realiza un scop legitim să nu fie
exagerate.
Se referă la asigurarea unui echilibru între scop şi mijloacele folosite pentru atingerea acestuia
(nu se sparge o alună (scopul legitim) cu un baros (mijloc exagerat)).
În jurisprudenţa Curţii acest principiu se traduce prin „ găsirea justului echilibru între
interesul general şi interesele individului” (cauza lingvistică belgiană).
• Proporţionalitatea a fost implicit (Lawless c/ Irlanda, 1 iulie 1961) sau explicit (Brannigan
şi McBride c/ Regatul Unit, 1993) utilizată pentru a controla restricţiile la obligaţiile
ordinare admise de art. 15 (derogarea în caz de stare de urgenţă) în circumstanţe
excepţionale precum războiul sau alte pericole care ameninţă viaţa naţiunii.
16
• Conceptul de proporţionalitate este astfel utilizat pentru a controla punerea în aplicare a
alineatelor doi din articolele 8, 9, 10 şi 11 ale Convenției şi a al. 3 din art. 2 al Ptc. 4 care
autorizează restricţii „prevăzute de lege” şi „necesare într-o societate democratică”
(Handyside c/ Regatul Unit, 1976, Olsson c/ Suedia, 1988) şi pentru a împiedica statele să
atingă prin mijloace prea brutale obiectivele legitime:
- de securitate naţională,
- de menţinere a ordinii publice,
- de protecţie a sănătăţii şi moralei.
CURS III - Drepturi cu caracter primordial pentru persoane,

protejate de CEDO
Dreptul la viaţă
Art. 2 CEDO
Calificare
Drept primar
Inspiraţie: DUDO, art. 3
Parte din “nucleul dur” al CEDO
Unul dintre elementele fundamentale ale patrimoniului comun al statelor membre
Drept suprem şi atribut inalienabil al fiinţei umane
Protecţia eficientă a dreptului la viaţă este condiţie esenţială pentru exercitarea tuturor
celorlalte drepturi.
Respectare absolută
“Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege” (art. 2, al.1)
Cf. jurisprudenţei CEDO statele au “datoria primordială de a garanta dreptul la viaţă prin instituirea
unei legislaţii penale concrete care să descurajeze atingerile aduse persoanei şi care să se sprijine
pe un mecanism de aplicare conceput pentru prevenirea, reprimarea şi sancţionarea încălcărilor”.
Kilic c. Turcia
Mahmut Kaya c. Turcia
17
Dreptul la viaţă – valoare fundamentală a societăţii
McCann c. Regatul Unit
Valoare supremă pe scara drepturilor omului pe plan internaţional
Streletz, Kessler şi Krenz c. Germania
Preeminenţă în raport cu alte drepturi
Pretty c. Regatul Unit
Obligaţia negativă a statului

Să se abţină de la atingerea dreptului la viaţă
Moartea nu poate fi provocată nimănui cu intenţie
Uciderea din culpă

Iniţial Comisia a apreciat că uciderea din culpă nu încalcă art. 2
X c. Belgia (1969)
În urma unor critici, ea şi-a nuanţat poziţia: limitându-se la controlul legalităţii utilizării forţei,
fără a cerceta intenţia persoanei în cauză
Stewart c. Regatul Unit (1984)
Curtea admite posibilitatea de angajare a responsabilităţii statului în caz de ucidere din culpă
Ilhan c. Turcia (2000)
Obligaţiile pozitive ale statului

Să ia măsurile necesare pentru protejarea vieţii
Naddaf c. RFG
L.C.B. c. Regatul Unit
Osman c. Regatul Unit
Demiray c. Turcia Keenan c. Regatul Unit
În cazul problemelor de sănătate publică să-şi asume anumite precauţii

Association X c. Regatul Unit
X c. Irlanda
X c. Austria
Cipru c. Turciei
Khokhlich c. Ucraina
18
McGlinchey c. Regatul Unit
Henaf c. Franţa
Tarariyeva c. Franţa
În cazul problemelor de securitate autorităţile trebuie să intervină activ pentru a garanta
efectivitatea dreptului la viaţă
W c. Regatul Unit
Statul trebuie :
Să implementeze o legislaţie eficace, care să califice ca infracţiuni omuciderile voluntare comise
de particulari sau de agenţi ai statului acţionând în afara puterilor lor oficiale
Öneryildiz c. Turcia
Să instituie un cadru legal aplicabil în spitale sau să instaureze un sistem eficient care să permită
stabilirea cauzei decesului persoanelor plasate sub responsabilitatea profesioniştilor sănătăţii
Calvelli şi Ciglio c. Italia
Să instituie un sistem efectiv de supraveghere a poliţiei în cazul acţiunii acesteia în raport cu
persoanele reţinute
Taïs c. Franţa
Ancheta la care conduce recurgerea la forţă cauzatoare de moarte din partea agenţilor statului
Trebuie să fie:
Eficientă
Completă
Imparţială
Cu scopul de a:
Clarifica situaţia
Identifica eventualii responsabili
McCann c. Regatul Unit

Cipru c. Turcia
Cicek c. Turcia
High Jordan c. Regatul Unit
Natchova şi alţii c. Bulgaria
Akkum şi alţii c. Turcia
19
Lipsa anchetei constituie în sine o violare a art. 2.
Kaya c. Turcia
Ognyanova şi Tchoban c. Bulgaria
Scavuzzo-Hager c. Elveţia
Ataman c. Turcia
Byrzykowski c. Polonia
Bazorkina c. Rusia
Estamirov c. Rusia
Luluyev c. Rusia
Anter şi alţii c. Turcia
Criteriile efectivităţii anchetei:

Independenţa anchetatorilor în raport cu agenţii statului implicaţi în evenimente
Gülec c. Turcia,
Ugur c. Turcia,
McShane c. Regatul Unit,
Slimani c. Franţa,
Rivas c. Franţa
Ancheta trebuie să permită să se determine dacă forţa folosită a fost sau nu justificată
Avsar c. Turcia
Gül c. Turcia
Ancheta trebuie să fie rapidă, desfăşurată în timp util, însă, pentru a fi şi eficace, nu trebuie să fie
de o durată foarte redusă :
Kilic c. Turcia
Cakici c. Turcia
Ertak c. Turcia
Jordan c. Regatul Unit
Khachiev şi alţii c. Rusia
Taïs c. Franţa
Controlul public al anchetei şi al rezultatelor acesteia trebuie să fie satisfăcător
pentru a garanta răspunderea celor responsabili.
Öneryildiz c. Turcia
Apropiaţii victimei trebuie să aibă posibilitatea de a participa la procesul de investigaţie, pentru
a proteja în mod eficient interesele lor legitime.
Shanagan c. Regatul Unit
20
Kelly şi alţii c. Regatul Unit
Chiar dacă art. 2 priveşte activităţile statului de natură să pună în pericol viaţa persoanelor, din
conţinutul lui nu se poate deduce o obligaţie pozitivă a statului de a împiedica orice violenţă
potenţială, povara astfel impusă statului ar deveni excesivă şi insurmontabilă.
Tanribilir c. Turcia
X c. Regatul Unit
X c. Irlanda
X c. Irlanda şi Regatul Unit
Osman c. Regatul Unit
Protecţia vieţii specifică unor categorii de persoane
Deţinuţii
Specificitatea reiese din faptul că deţinuţii se află complet sub controlul autorităţilor care au
obligaţia de a-i proteja.
Slimani c. Franţa
Rivas c. Franţa
Autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu în momentul în care cauza le este supusă atenţiei, fără a
fi necesară o plângere prealabilă din partea rudelor.
Rudele trebuie implicate în procedură astfel încât să îşi poată proteja interesele legitime (ex.
Franţa permite rudelor să se constituie parte civilă cu titlu incident într-o anchetă de acest fel).
McKerr c. Regatul Unit
Slimani c. Franţa
Expulzarea cu risc de execuţie capitală

Cf. jurisprudenţei relativ recente (2005) există o încălcare a art. 2 atunci când expulzarea intervine
în pofida unui risc confirmat de a muri.
Bader şi alţii c. Suedia
Hussun şi alţii c. Italia
Nu va exista încălcare a art. 2 atunci când statul către care se face expulzarea nu a abolit pedeapsa
capitală, dacă sunt oferite garanţii guvernamentale privind excluderea pedepsei cu moartea.
Salem c. Portugalia
Zoub Saoudi c. Spania
21
Dispariţiile forţate
Curtea a conchis că “dispariţia” persoanelor deţinute, constituie o încălcare a art. 2 , mai ales în
cazul absenţei unei anchete din partea autorităţilor
Timurtas c. Turcia
Cipru c. Turcia
Aydin Eren c. Turcia
Mikheyev c. Rusia
Bazorkina c. Rusia
Cooperarea dintre state

În contextul protejării valorilor care reies din art. 2 statele au o obligaţie de cooperare cu alte
state. Lipsa de cooperare a statului pârât constituie o neîndeplinire distinctă a obligaţiilor sale.
Timurtas c. Turcia
Frontierele dreptului la viaţă
Începutul dreptului la viaţă

Convenţia nu defineşte cu precizie limitele temporare ale dreptului la viaţă
Curtea rămâne foarte prudentă în interpretarea acestei limite
Întreruperea voluntară a sarcinii

Comisia a apreciat că avortul este compatibil cu art. 2 al. 1 din perspectiva protejării sănătăţii
mamei
X c. Regatului Unit
Termenul “orice persoană” nu este asociat de către Comisie cu “copilul care urmează să se
nască”
X c. Regatului Unit
Concluzia Curţii este că statele au o anumită putere discreţionară în acest domeniu
X c. Norvegia
Curtea a deplasat dezbaterea acestui subiect pe terenul libertăţii de expresie. Orice injoncţiune care
restrânge libertatea de a comunica sau primi informaţii cu privire la avorturile practicate în afara
teritoriului naţional este contrară art. 10.
Open Door şi alţii c. Irlanda
Curtea a evitat să se pronunţe asupra dreptului la viaţă a fetusului lăsând marja de apreciere
statelor.
22
Open Door şi alţii c. Irlanda
Boso c. Italia
Vo c. Franţa
Sfârşitul vieţii
Este dificil să se dea o apreciere reieşind din art. 2.
Chestiuni pertinente în acest domeniu se raportează cu precădere la eutanasie.
Poziţia judecătorului european cu privire la dreptul de a muri, fie de mâna unui terţ, fie cu
asistenţa unei autorităţi publice, este că acesta nu se poate deduce din art. 2.
Pretty c. Regatul Unit.
Eutanasia
Refuzul depenalizării eutanasiei nu poate constitui o violare a art. 2, totuşi, în ipoteza
depenalizării acceptate în anumite condiţii, acest articol nu este încălcat.
Condiţii imperative:
- bolnavul să fi făcut cererea în mod conştient şi voluntar
- starea sa medicală să fie ireversibilă
- să fie exercitat un control efectiv.
Sinuciderea deţinutului
Art. 2 poate fi invocat în cazul unui deţinut numai dacă autorităţile, cunoscând riscurile, nu iau
măsuri adecvate pentru a proteja viaţa deţinutului.
Keenan c. Regatul Unit
Dacă ancheta nu a îndeplinit exigenţele esenţiale de promptitudine, diligenţă, iniţiativă din partea
autorităţilor statului şi de control public, nesatisfăcând astfel criteriile minime de efectivitate,
Curtea consideră art. 2 încălcat.
Trubnikov c. Rusia
Limitări ale art. 2

Executarea unei sentinţe capitale pronunţată de un tribunal pentru o infracţiune
sancţionată astfel de lege.
Recurgerea la forţă absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane
împotriva violenţei ilegale.
23
Eliminarea pedepsei cu moartea
Abolire parţială a pedepsei cu moartea (1983-1985):
- Ptc. nr. 6 a abolit pedeapsa cu moartea pe timp de pace (art. 1).
- Acceptând posibilitatea prevederii pedepsei cu moartea pentru acte comise în timp de război
sau de pericol iminent de război (art. 2).
Abolire totală a pedepsei cu moartea (2002-2003):

- Ptc. nr. 13 prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice situaţie, fără derogări (cf. art. 15
CEDO) şi rezerve (cf. art. 57 CEDO).
O posibilitate de denunţare a Ptc. nr. 13, sau chiar a CEDO, persistă în virtutea art. 58
CEDO.
Aplicarea principiului legitimei apărări

Pericolul trebuie să fie grav şi actual.
Riposta necesară şi proporţională cu pericolul.
Se referă doar la protejarea persoanelor nu şi a bunurilor.
McCann şi alţii c. Regatului Unit
Recurgerea la forţă mai poate fi justificată de :

O arestare legală.
Împiedicarea evadării unei persoane legal deţinută.
Reprimarea unei revoluţii sau insurecţii conform legii.
Stewart c. Regatul Unit
Proporţionalitatea se apreciază în raport cu:

Pericolul pentru vieţile umane şi integritatea corporală
Natura scopului urmărit
Natura situaţiei
Wofgram c. RFG
Stewart c. Regatului Unit
McCann şi alţii c. Regatul Unit
O nouă justificare - lupta împotriva terorismului.
24
Dreptul de a nu fi supus torturii şi altor tratamente sau
pedepse inumane sau degradante
Art. 3 CEDO
Inspiraţie
Articolul 5 DUDO:
“Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.”
Text apropiat, PIDCP art. 7:
“Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe
medicale sau ştiinţifice.”
Convenţii specifice:
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (1984 → 1987)
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante (1987 → 1989)
Caracter
Interdicţie majoră, absolută, fără posibile restrângeri sau derogări chiar şi în cazul
terorismului sau crimei organizate.
Aksoy c. Turcia
Soering c. Regatul Unit
Chahal c. Regatul Unit
Labita c. Italia
Selmouni c. Franţa
Indelicato c. Italia
Drept intangibil.
Atribut inalienabil al fiinţei umane.
Valoare fundamentală a unei societăţi democratice.
Obligaţiile statului
Negativă, de abţinere
25
Pozitivă, de protecţie
Obligaţia negativă
Să nu practice tortura
Să nu aplice tratamente inumane sau degradante
Să se abţină de la provocarea unor leziuni grave persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.
A. c. Regatul Unit
Z şi alţii c. Regatul Unit
Kudhla c. Polonia
Obligaţie pozitivă
Să protejeze toate persoanele aflate sub jurisdicţia lor indiferent dacă situaţia periculoasă are
loc în afara jurisdicţiei acestora
Kirkwood c. Regatul Unit
Să apere integritatea fizică a persoanelor private de libertate în orice situaţie.
Persoanele rănite în timpul arestării sau detenţiei trebuie îngrijite în mod corect, fără
discriminări.
Ilhan c. Turcia
H. c. Elveţia
Algür c. Turcia
Cipru c. Turcia
Instituirea unei legislaţii adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă a integrităţii fizice,
mai ales prin intermediul unui cadru juridic şi administrativ al recurgerii la forţă de către
reprezentanţii forţelor de ordine.
Makaratzis c. Grecia
Tzekov c. Bulgaria
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane sau
degradante
Deschisa spre semnare la 26 noiembrie 1987 şi intrată în vigoare în 1989.
Semnată şi ratificată de toate statele membre.
Semnificaţie: mecanism nejudiciar cu caracter preventiv.
Scop: ameliorarea protecţiei persoanelor private de libertate.
26
Instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor sau
pedepselor inumane sau degradante
Comitet european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane sau
degradante
Funcţie: organizarea unor vizite regulate la locurile de detenţie, în afara vizitelor periodice.
Scop: asigurarea unei protecţii mai eficiente a persoanelor private de libertate împotriva
relelor tratamente.
Împuternicit să efectueze vizite în orice loc care se află sub jurisdicţia părţilor unde
persoanele sunt private de libertate, fără a fi existat în mod necesar o plângere.
Nu are funcţii judiciare: nu se poate pronunţa asupra încălcării eventuale a unor
instrumente internaţionale pertinente.
Poate formula recomandări evaluând faptele constatate cu ocazia vizitelor efectuate.
Nu poate efectua acte procedurale (ex. să asculte martori), iar dacă o anchetă suplimentară
se dovedeşte necesară, nu poate decât să sugereze acest fapt statului în cauză solicitându-i
să îl informeze cu privire la rezultate, poate efectua vizite noi, în acelaşi context.
Rolul CPT
Nu are vocaţia de a condamna statele.
Poate îmbunătăţi eventual protecţia persoanelor private de libertate prin sfaturi avizate.
Dacă statul în cauză nu colaborează, convenţia prevede posibilitatea de a face o declaraţie
publică, ca măsură cu caracter excepţional (Turcia 15 decembrie 1992, privind condiţiile de
detenţie).
Efecte
Recomandările CPT nu sunt publicate cu excepţia cazului în care statul consimte, situaţie în
care vor fi publicate şi propriile sale observaţii (vezi raportul cu privire la vizita efectuată la
aeroportul Roissy-Charles de Gaulle).
Deşi recomandările nu sunt urmate de consecinţe Comitetul îşi poate publica raportul cu
titlu de sancţiune (declaraţia publică privind Republica Cecenă, iulie 2001; Republica
Moldova, iulie 2009)
Definiţii
În absenţa unei clarităţi a art. 3, definirea s-a conturat pe baza jurisprudenţei.
Nu există o separare clară între aceste comportamente, distincţia bazându-se pe o diferenţă de
intensitate şi nu de natură.
27
Tratament degradant
“Act care produce persoanei în cauză, în ochii altora sau ai săi, o umilire sau o punere într-o
situaţie de inferioritate ori obligarea unei persoane să acţioneze contra voinţei şi conştiinţei sale,
care să atingă un minim de gravitate”.
“Umilire grosieră în faţa altora a unei persoane, care poate fi obligată să acţioneze împotriva
voinţei sau conştiinţei sale”.
Campbell şi Cosans c. Regatul Unit
Tyrer c. Regatul Unit
Raninen c. Finlanda
Un tratament este considerat degradant dacă este de natură să inspire victimei sentimente de
teamă, de angoasă şi de inferioritate, care o umilesc şi o înjosesc.
Kudhla c. Polonia
Din această categorie fac parte şi:

Ofensele, în special măsurile vexatorii
Hutardo c. Elveţia
Valasinas c. Lituania
Ofensele cu caracter rasist
Hilton c. Regatul Unit
Noţiunea nu a fost extinsă asupra altor forme de discriminare, privind etniile şi minorităţile
lingvistice.
Affaire des Tziganes Kalderas DR 11/221, 1979
X c. Austria
Precum și la diferenţele de tratament care ţin de regimul juridic al filiaţiei sau al identităţii sexuale.
Marckx c. Belgia
Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatul Unit
Condiţii de viaţă înjositoare

Contrare respectării demnităţii umane şi uneori discriminatorii, caracterizate drept
tratamente degradante.
Uneori atrase de caracteristicile date de originea etnică, rasă şi religie.
Constrângeri care reies din: izolare, libertate de circulaţie restrânsă, supraveghere.
Fără perspective de refacere sau extindere a comunităţii.
28
Cipru c. Turcia
Pedepsele corporale în cadrul şcolii pot fi considerate tratamente degradante.
Campbell şi Cosans c. Regatul Unit
Costello-Roberts c. Regatul Unit
Din perspective medicale - tratament medical experimental efectuat fără acordul subiectului,
fiind, în acelaşi timp nou şi riscant.
X c. Danemarca
Suferinţele legate de o boală incurabilă care condamnă bolnavul la o moarte în condiţii deosebit
de penibile nu poate fi considerat tratament degradant, dincolo de obligaţiile pozitive ale statului
de protecţie a vieții.
Tratament inuman
Tratament care provoacă, în mod voluntar, grave suferinţe mintale sau fizice.
Selçuk şi Asker c. Turcia
Interogatoriile “aprofundate”, în cazul folosirii organizate a violenţei care exprimă o
“practică administrativă”, caracterizate prin repetitivitate şi toleranţă oficială.
Irlanda c. Regatul Unit
Brutalitatea poliţiei în cazul unei arestări sau reţineri, sau în raport cu contenciosul legat de
străini sau deţinuţi.
Klaas şi alţii c. Germania
Tomasi c. Franţa
Rivas c. Franţa
Modalităţi
Dispariţia forţată atât în ceea ce priveşte persoana în cauză, cât şi pentru rudele apropiate în
anumite circumstanţe.
Cipru c. Turcia
Bazorkina c. Rusia
Administrarea de vomitiv în mod forţat.
Jalloh c. Germania
Distrugerea de case şi de bunuri indiferent de motive.
Selçuk şi Asker c. Turcia
Pedeapsa cu moartea pronunţată în urma unui proces neechitabil.
29
Öcalan c. Turcia
Cele 5 tehnici speciale de interogare, prevăzute de legea engleză, privind combaterea

suspecţilor de terorism:
- interogarea suspectului obligat să stea în “poziţie de stres”, în picioare, cu faţa lipită de
perete, cu mâinile şi picioarele depărtate;
- acoperirea permanentă a capului cu un sac negru de pânză, exceptând perioada
interogatoriilor;
- “picătura chinezească”: obligarea reclamanţilor de a suporta un zgomot strident, la intervale
de câteva secunde;
- privarea de somn;
- privarea de hrană şi de apă.
Tortură
Acel tratament inuman, care provoacă suferinţe fizice sau mintale de o cruzime deosebită.
Definiţia a fost asociată uneori şi cu scopul faptei: obţinerea unor informaţii sau aplicarea unei
pedepse.
Dikme c. Turcia
În calificarea faptei CEDO se raportează şi la efectele ei: deosebit de grave.
Aksoy c. Turcia
Caracteristici
Sunt deliberate, provocând suferinţe deosebit de grave şi crude.
Aksoy c. Turcia
Convenţia este interpretată “în lumina condiţiilor de viaţă actuale”.

Selmouni c. Franţa
Interzicerea torturii a devenit o regulă imperativă de drept internaţional, iar Convenţia este
interpretată obligatoriu în lumina prevederilor internaţionale din care face parte.
Diferenţe
Diferenţa ţine doar de intensitate.
30
Tortura: forma cea mai gravă a tratamentului, este, în acelaşi timp, un tratament inuman şi unul
degradant, în formă agravată.
Tratamentul inuman: forma intermediară ca intensitate.
Tratamentul degradant: forma cea mai “uşoară”, de o intensitate redusă în raport cu celelalte.
Pedeapsa cu moartea
Atrage calificarea în lumina art. 3 dacă o astfel de pedeapsă este însoţită de o perioadă lungă
petrecută pe “culoarul morţii” în condiţii extreme, cu angoasă omniprezentă şi crescândă a
executării pedepsei capitale
Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia
Domeniul art. 3
Cunoaşte un câmp de aplicare vast.
Nu se extinde însă la situaţiile de sărăcie extremă, neatingând pragul de gravitate extrem.
Van Volsem c. Belgia
Judecătorii au admis totuşi principiul cf. căruia dacă nivelul pensiilor sau al altor prestaţii
sociale nu mai este în măsură să garanteze un nivel de viaţă minim, statul poate fi constrâns
în sensul art. 3.
Larioşina c. Rusia
Persoane protejate:
Persoane expuse unui pericol
Persoane private de libertate
Persoane expuse unui pericol

Criteriu specific de interpretare raportat la atingerea unui prag minim de gravitate.
Irlanda c. Regatului Unit
Aprecierea minimului depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei.
Irlanda c. Regatului Unit
Dougoz c. Grecia
Judecătorii iau în considerare intensitatea suferinţelor provocate victimelor.
31
Pragul suferinţei provocate
Minim: tratament degradant
Intermediar: tratament inuman
Superior: tortură
Se apreciază in concreto, în funcţie de “ansamblul elementelor cauzei”.
Se iau în considerare:
- natura şi contextul tratamentului sau pedepsei;
- modalităţile de executare
- durata
- efectele psihologice şi mentale
- sexul
- vârsta
- starea de sănătate a victimei
Tomasi c. Franţa
Indelicato c. Italia
Guzel Sahin şi alţii c. Turcia
Extinderea aplicării
Caracterul absolut al dreptului garantat prin art. 3 a dus la extinderea aplicabilităţii şi la pericolul
care emană de la persoane sau grupuri de persoane care nu au o funcţie publică, dincolo de
originea statală = „efectul orizontal” al aplicării Convenției
Ahmed c. Austria
HLR c. Franţa
Persoanele private de libertate

Statul trebuie să se asigure că toţi încarcerații sunt deţinuţi cu respectul demnităţii umane, dincolo
de suferinţele inerente detenţiei.
Thomas Mac Feelay c. Regatul Unit
Peers c. Grecia
V. c. Regatul Unit
Kaja c. Grecia
Arthur Hilton c. Regatul Unit
Valasinas c. Lituania
Iwanczuk c. Polonia
32
Nevmerjitski c. Ukraina
Statele au o dublă obligaţie:

- Să nu impună deţinuţilor condiţii care să poată fi calificate drept rele tratamente.
- Să asigure, în orice ipoteză, condiţii de detenţie conforme demnităţii umane.
Peers c. Grecia
Dougoz c. Grecia
Kalashnikov c. Rusia
Cembauer c. Croaţia
Kadikis c. Letonia
Mamedova c. Rusia
Frolov c. Rusia
Vincent c. Franţa
Deţinuţii în vârstă şi/sau bolnavi

Menţinerea detenţiei devine imposibilă dacă devine inconciliabilă cu starea de sănătate sau cu
vârsta deţinutului, dacă provoacă o agravare a stării de sănătate sau creează sentimente de
angoasă, de inferioritate şi de umilinţă suficient de puternice pentru a constitui rele tratamente.
Farbtuhs c. Letonia
Gelfmann c. Franţa
Rivière c. Franţa
Papon c. Franţa
Mouisel c. Franţa
Purtarea cătuşelor de către un deţinut bolnav

Nu este în sine contrară art. 3.
Herczegfalvy c. Austria
Raninen c. Finlanda
Nu trebuie însă depăşit ceea ce e considerat în mod rezonabil ca necesar, în special în ceea ce
priveşte riscul de evadare, de leziuni, sau pagube.
Hénaf c. Franţa
Mouisel c. Franţa
33
Frontierele interzicerii relelor tratamente
Interioară:
- se referă la pedeapsa propriu-zisă şi la modalităţile de aplicare a acesteia.
Exterioară:
- se referă la aplicarea art. 3 dincolo de o pedeapsă sau de modalităţi de aplicare a acesteia.
Frontiere interioare
Izolarea în celulă, măsură de gravitate deosebită, nu este în sine contrară art. 3, decât dacă
intervine în asemenea condiţii încât poate duce la distrugerea personalităţii.
Ensslin, Baader şi Raspe c. RFG
Treholt c. Norvegia
Izolarea senzorială completă combinată cu o izolare socială totală se consideră disproporţionată.
Van der Ven c. Olanda
Ramirez-Sanchez c. Franţa
Condiţiile materiale de detenţie proaste cu consecinţele care decurg de aici în planul condiţiilor
sanitare.
Alver c. Estonia
Frontiere exterioare
Pedepsele corporale aplicate unui copil de tatăl vitreg.
A. C. Regatul Unit
Rele tratamente aplicate de co-deţinuţi poate atrage răspunderea autorităţilor fără a antrena pt
acestea o povară excesivă.
Pantea c. România
Keenan c. Regatul Unit
Obligaţiile privesc autorităţile statului chiar dacă tratamentele sunt aplicate de particulari.
D.P. şi J.C. c. Regatul Unit
E şi alţii c. Regatul Unit
Absenţa măsurilor penale destinate să asigure o protecţie efectivă împotriva violului constituie o
încălcare a obligaţiilor pozitive care incumbă statului pârât.
M.C. c. Bulgaria
Străinii
S-a precizat că orice măsură de îndepărtare din teritoriu, care poate expune, în final, străinul în
cauză torturii sau tratamentelor inumane sau degradante în ţara de destinaţie, este contrară art. 3.
34
Chamaiev şi alţii 12 c. Georgia şi Rusia
X c. RFG
Denizci şi alţii c. Cipru
Dovada relelor tratamente

Se poate proceda la o anchetă la locul faptelor. Se ţine cont de criteriul “probei dincolo de orice
îndoială rezonabilă”
Labita c. Italia
R.L. Şi M.-J.D. C. Franţa
Curtea a considerat pretenţiile reclamantului ca fiind dovedite atât timp cât statul în cauză nu a adus
proba contrarie.
Tomasi c. Franţa
Ribitsch c. Austria
Aydin c. Turcia
Obligaţie procedurală consacrată jurisprudenţial

Nerespectarea acestei obligaţii este în sine o violare a art. 3.
Statul, a cărui agenţi sunt suspectaţi de încălcare trebuie să demareze imediat o anchetă oficială
vizând:
- identificarea şi pedepsirea responsabililor.
- să permită părţii vătămate un acces efectiv la procedura de anchetă.
Assenov şi alţii c. Bulgaria
Boicenco c. Moldova
Ilhan c. Turcia
Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Art. 4 CEDO
Conţinut
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră "muncă forţată sau obligatorie" în sensul prezentului articol :
35
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art.
5 din prezenta convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate ;
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de
conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului
militar obligatoriu ;
c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii ;
d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale.
Inspiraţie
Art. 3 DUDO: “Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul si comerţul cu
sclavi sunt interzise sub toate formele lor.”
Text apropiat: Art. 8 PIDCP: “1. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi,
sub toate formele, sunt interzise.
2. Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute.
3. a) Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie;
b) alineatul a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicând, în ţările în care
anumite infracţiuni pot fi pedepsite cu detenţiunea însoţită de muncă forţată, executarea unei
pedepse de muncă forţată, pronunţată de un tribunal competent;
c) nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie“ în sensul prezentului paragraf:
(i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ
deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea
decizii;
(ii) orice serviciu cu caracter militar şi, în ţările în care obiecţia de conştiinţă este admisă,
orice serviciu naţional cerut în virtutea legii celor care ridică obiecţii de conştiinţă;
(iii) orice serviciu cerut în cazurile de forţă majoră sau de sinistre care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;
(iv) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligaţiile cetăţeneşti normale.
Texte speciale
Societatea Naţiunilor, Convenţia privind sclavia, 25 septembrie 1926 → 9 martie 1927,
amendată de Protocolul ONU din 7 decembrie 1953 → 7 iulie 1955.
ONU, Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi a
instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei din 7 septembrie 1956 → 30 aprilie 1957.
36
ONU, Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituţiei
altora din 21 martie 1950 → 25 iulie 1951.
Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 50 privind reglementarea unor sisteme
particulare de recrutare a muncitorilor indigeni din 30 iunie 1936.
Definiţie
Nu reiese explicit din art. 4 CEDO.
Convenţia de la Geneva (1926) defineşte sclavia ca “statutul sau condiţia unei persoane
asupra căreia este exercitată orice putere sau toate puterile ataşate dreptului de
proprietate”, iar comerţul cu sclavi ca:
- totalitatea actelor implicate în capturarea, procurarea sau cedarea unei persoane cu
intenţia de a o reduce la sclavie;
- toate actele implicate în procurarea unui sclav, în vederea vânzării sau schimbului;
- toate actele implicate în cedarea prin vânzare sau schimb a unui sclav procurat în vederea
vânzării sau schimbului;
- toate actele de comerţ sau transport de sclavi
Robia
Robia este definită ca o formă particulara a sclaviei (Bîrsan, 2010, apud J. Velu, R. Ergec, 1990),
distincţia având la bază nivelul aservirii; robia cuprinde pe lângă obligaţia de a furniza servicii şi pe
cea de a locui pe proprietatea altuia fără posibilitate de schimbare.
Van Droogenbroeck c. Belgia
Este o formă deosebit de gravă a negării libertăţii.
Apare ca o obligaţie de a presta servicii în condiţii de constrângere, fiind strâns legată de noţiunea
de sclavie.
Paul Seguin c. Franţa
Diferenţa între sclavie şi robie se regăseşte în identificarea totală cu atributul dreptului de
proprietate asupra unei persoane în cazul primei situaţii, dincolo de o anumită “stare de
dependenţă” caracteristică celei de a doua.
Convenţia suplimentară ONU (1956) defineşte:

“Persoana de condiţie aservită” ca fiind în situaţia de aservire pentru datorii –
perpetuarea situaţiei de debitor prin neluarea în considerare a serviciilor la lichidarea
datoriei sau servicii prestate pe durată nelimitată cu caracter nedefinit;
37
“Servajul” – obligaţia pentru o persoană de a trăi şi de a munci pe terenul ce aparţine altei
persoane şi de a furniza acesteia, contra unei remuneraţii sau gratuit, anumite servicii
determinate, fără a-şi putea schimba condiţia.
Instituţiile juridice pe baza cărora o femeie este promisă sau dată în căsătorie de familia sa
sau cedată unor terţi de către soţul ei sau transmisă terţilor prin succesiune, la moartea
soţului
Cedarea minorilor unor terţi, în vederea exploatării acestora.
Cazuri care nu intră sub incidenţa art. 4 CEDO

Punerea la dispoziţia autorităţilor, ca măsură limitată în timp şi revizuibilă printr-o hot.
judecătorească ca urmare a unui proces penal.
Obligarea deţinuţilor de a presta muncă pentru societăţi private, în executarea unui contract
pe care acestea l-au încheiat cu administraţia penitenciară.
21 deţinuţi c. Germania
Angajarea voluntară, cu consimţământul părinţilor, a unui copil de 15 ani în armata
britanică, fără posibilitatea de a se libera înaintea vârstei de 27 de ani, situaţie considerată ca
ţinând de statutul de soldat.
Munca forţată sau obligatorie

Conceptele nu sunt definite expres de CEDO.
Comisia şi CtEDO au preluat în jurisprudenţă definiţiile care reies din convenţiile
internaţionale specifice în această materie:
- Cv. OIM nr. 29 cf. căreia aceasta înseamnă “orice muncă sau serviciu pretins unei
persoane sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care acea persoană nu s-a oferit de
bunăvoie”;
- Cv. OIM nr. 105 prin care statele semnatare se angajează să abolească munca forţată sau
obligatorie şi să nu recurgă la ea sub nicio formă:
a) ca măsură de constrângere sau de educaţie politică ori sancţiune pentru opinii
politice;
b) ca metodă de mobilizare şi de utilizare a mâinii de lucru, în scopul dezvoltării
economice;
c) ca măsură de disciplină a muncii;
d) ca pedeapsă pentru participarea la greve;
e) ca măsură de discriminare rasială, socială, naţională sau religioasă.
38
Caractere
Potrivit Comisiei munca este forţată sau obligatorie dacă cel care o prestează este obligat
la aceasta împotriva voinţei sale şi dacă obligaţia este injustă, opresivă sau constituie o
situaţie ce nu putea fi evitată.
X şi Y c. Germania
X c. Germania
X c. Olanda
Ackerl şi alţii c. Austria
Doyen c. Franţa
Potrivit CtEDO termenul “forţată” evocă ideea de constrângere fizică şi morală, iar cel
de “obligatorie” nu poate reieşi dintr-o obligaţie juridică (ca o muncă executată în baza unui
contract încheiat în mod liber) ci să fie vorba despre o muncă pretinsă sub ameninţarea
unei pedepse, împotriva voinţei celui care o prestează, pentru care aceasta nu s-a oferit de
bunăvoie; aceasta poate deveni obligatorie chiar şi pe parcursul desfăşurării, chiar dacă nu
avea acest caracter de la început.
Van der Mussele c. Belgia
Situaţii care nu constituie muncă forţată sau obligatorie:

Suspendarea beneficiului unei alocaţii de şomaj pentru refuzul celui interesat de a
accepta un loc de muncă.
X c. Olanda (1976)
Obligaţia impusă notarilor de a percepe onorarii reduse atunci când instrumentează acte
notariale pentru unele asociaţii fără scop patrimonial.
X c. Germania (1979)
Activitatea profesională depusă de un avocat în cadrul asistenţei judiciare remunerate
totuşi într-o cotă “rezonabilă”.
Obligaţia impusă unui judecător de a îndeplini fără retribuţie suplimentară, atribuţiile
colegilor lor absenţi de la serviciu, obligaţie ce rezultă din condiţiile desfăşurării unei
activităţi liber consimţite.
X c. Olanda (1994)
Munca avocaţilor desemnaţi “din oficiu” ca apărători în anumite procese.
Van der Musselle c. Belgia
39
Situaţii în care Curtea a constatat încălcarea art. 4 CEDO
Pe motivul existenţei “muncii forţate” : când o minoră, la data faptelor, adusă dintr-o altă
ţară, a fost obligată să muncească timp de mai mulţi ani într-o familie cu mai mulţi copii,
fără niciun repaus şi fără a fi plătită pentru activitatea prestată.
Siliadin c. France
Existenţa unor condiţii de aservire: obligaţia de a presta o muncă forţată în fiecare zi a
săptămânii, câte 15 ore pe zi, fără retribuţie, fără forme legale în ţara unde se desfăşoară,
cu teama constantă de a fi arestată în orice moment de poliţie.
Siliadin c. Franţa
Traficul de fiinţe umane sub incidenţa art. 4 CEDO

Cf. Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie noţiunea “tradiţională” de
sclavie a evoluat cuprinzând “diferite forme contemporane de aservire”.
Bază - exercitarea oricărei puteri asupra unei persoane
Factori relevanţi:
- existenţa unui control al deplasărilor unei persoane ca un aspect al controlului “fizic şi
psihologic” exercitat asupra ei,
- luarea unor măsuri pentru a împiedica persoana în cauză să scape de un astfel de control,
- exploatarea sexuală a unei persoane,
- supunerea la muncă forţată a persoanei.
Pe baza constatărilor TPI, CtEDO a arătat că traficul de fiinţe umane, prin natura şi
scopul pe care îl urmăreşte “se bazează pe puterile conferite de dreptul de a stăpâni”;
În cadrul lui persoanele sunt tratate ca “mărfuri ce pot fi cumpărate” sau vândute, sunt
supuse la muncă forţată, adesea fără a fi remunerate ori cu o remuneraţie modică, cel mai
frecvent în industria sexului, dar nu numai;
El implică stricta supraveghere a activităţilor victimelor, ale cărui mişcări sunt
circumscrise unui spaţiu determinat.
Caracteristici ale traficului de fiinţe umane:

Uzul violenţei şi al ameninţărilor împotriva victimei.
Victimele sunt obligate să trăiască şi să muncească în condiţii deosebit de precare.
Efecte:
Aduce atingeri grave demnităţii umane şi libertăţii fundamentale a victimelor.
Incompatibil cu noţiunea de “societate democratică” şi cu valorile apărate de CEDO.
40
CtEDO a considerat că nu este necesar să identifice dacă traficul de fiinţe umane reprezintă
o formă a “sclaviei”, a “robiei” ori a “muncii forţate sau obligatorii” în sensul art. 4. ea a
statuat cu valoare de principiu că, prin caracteristicile sale esenţiale evocate, traficul de
persoane intră în domeniul de aplicare a acestui text.
Rantsev c. Cipru şi Rusia
Obligaţii ale statelor

Să adopte o legislaţie naţională prin care să asigure o protecţie adecvată şi efectivă a
victimelor directe ori potenţiale ale acestui trafic.
Să ia măsuri privitoare la stricta reglementare a activităţilor sub a căror acoperire este
practicat adesea traficul de fiinţe umane, pe lângă sancţiunile penale aplicabile
traficanţilor.
Obligaţiile pozitive ale statelor se vor raporta la circumstanţele fiecărui caz, avându-se în
vedere situaţiile în care autorităţile statului “au fost” sau “ar fi trebuit să fie conştiente”
despere existenţa unor circumstanţe ce pot duce la apariţia unui risc pentru anumite
persoane de a fi supuse traficării sau exploatării, fără ca statele să fi luat măsurile pentru a
evita “materializarea” acestui risc se va considera art. 4 încălcat.
Obligaţia de a lua anumite “măsuri operaţionale” nu poate fi interpretată ca fiind de natură
să impună ”îndatoriri imposibile sau disproporţionale” pentru stat.
Rantsev c. Cipru şi Rusia
Necesitatea declanşării investigaţiilor privind aceste fapte nu poate fi supusă condiţiei
existenţei unei plângeri prealabile a victimei sau a rudelor ei apropiate, un anumit indiciu
ajuns la cunoştinţa autorităţilor statale fiind suficient pentru declanşarea “din oficiu a
investigațiilor.
Investigaţiile trebuie să fie

efective,
efectuate de alte persoane decât cele implicate în circumstanţele cauzei,
să ducă la identificare şi pedepsirea autorilor implicaţi în traficul de fiinţe umane,
aceasta fiind o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.
Situaţii exceptate cf. art 4, al. 3

Munca desfăşurată nu este considerată forţată sau obligatorie în sensul CEDO în următoarele
cazuri:
41
a. Când munca se desfăşoară în timpul detenţiei sau al liberării condiţionate în condiţiile
legii.
b. În cazul serviciului cu caracter militar sau a activităţilor alternative acestuia.
c. Pentru îndeplinirea unui serviciu în caz de criză sau de calamitate.
d. Pentru îndeplinirea obligaţiilor civile normale.
a. Munca desfăşurată în timpul detenţiei sau al liberării condiţionate

Situaţii:
Munca impusă în mod normal să reiasă din aplicarea condiţiilor prevăzute de art. 5 CEDO
sau persoana să se afle în stare de libertate condiţionată.
Reieşind din art. 5 :
- Muncă care poate fi aplicată persoanelor care vagabondează (art. 5, al. 1, e)
De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia
- Munca impusă minorului “deţinut legal pentru educarea sa sub supraveghere (art. 5,
al.1, lit.d)
X c. Elveţia (1979)
Aceste situaţii nu impun pentru state:

Obligaţia remunerării muncii prestate de persoanele deţinute.
Obligaţia afilierii lor la un sistem de securitate socială.
b. Serviciul cu caracter militar sau servicii alternative acestuia

Se referă la munca desfăşurată, în condiţii normale, în timpul serviciului militar obligatoriu
în statele unde acesta este reglementat ca atare. Depăşirea condiţiilor normale poate atrage
incidenţa art. 4, al. 2 – munca fiind calificată drept forţată sau obligatorie.
Munca desfăşurată de persoanele care din motive de conştiinţă vor fi exceptate de la
serviciul militar obligatoriu, pentru suplinirea acestui serviciu, în ţările unde legea prevede
acest lucru. Această ipoteză nu atrage însă obligaţia ţărilor de a prevedea o astfel de
posibilitate a unui serviciu alternativ. Iar pronunţarea unei pedepse pentru refuzul serviciului
militar nu constituie o încălcare a art. 9 CEDO.
Johansen c. Norvegia
42
c. Munca depusă pentru îndeplinirea unui serviciu în caz de criză sau de calamitate
Potrivit jurisprudenţei CtEDO a intrat sub incidenţa acestei prevederi a art. 4, al. 3, c)
situaţia în care un medic dentist a fost trimis într-o regiune nordică din Norvegia pentru a-şi
practica profesia, în temeiul unei legi naţionale care avea drept scop acoperirea tuturor
zonelor ţării de astfel de medici, o situaţie asimilată de fosta Comisie “unui caz de criză ce
ameninţă bunăstarea comunităţii”.
Munca astfel desfăşurată nu putea fi considerată forţată, chiar dacă era vorba despre un
serviciu obligatoriu, având în vedere remuneraţia satisfăcătoare şi durata de timp
limitată, ea nu comporta aplicaţii discriminatorii iar obligaţia nu era injustă şi opresivă.
Comisie, Iversen c. Norvegia
d. Îndeplinirea obligaţiilor civile normale

Convenţia nu defineşte această situaţie cu caracter foarte general.
În aceste condiţii, fosta Comisie a decis că obligaţia impusă angajaţilor, fără contraprestaţie,
de a percepe impozite şi contribuţii asupra salariilor lucrătorilor lor “nu este o muncă
obligatorie şi nu depăşeşte obligaţiile civile normale”.
X c. Austria (1976)
Potrivit doctrinei (Bîrsan, 2010) situaţia în discuţie poate cuprinde:

- Lupta împotriva unui incendiu sau a altor calamităţi,
- Obligaţia de a participa la unele activităţi urgente impuse într-o situaţie dată, fără a fi
vorba despre o situaţie de criză sau de calamitate naturală,
- Prestare activităţii de jurat în ţările în care funcţionează curţile cu juraţi, etc.
Potrivit CtEDO munca “normală” în sine poate fi “anormală” dacă este impusă prin
discriminarea persoanelor sau a grupurilor de persoane chemate s-o îndeplinească”.
Dreptul la libertate şi siguranţă

Art. 5 CEDO
Text
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent ;
43
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri
pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute
de lege ;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive
temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea
acesteia ;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau
despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente ;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legale ale unei persoane în scopul împiedicării
pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de
extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o
înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie
adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la
audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în
faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi
să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui
articol, are dreptul la reparaţii.
Inspiraţie
Art. 3 DUDO: “Orice fiinţă umana are dreptul la viaţă, la libertate și la securitatea
persoanei sale.”
Art. 9 DUDO: “Nimeni nu trebuie sa fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.”
Caracteristici:
Este unul dintre articolele care constituie “nucleul dur” al Convenţiei, alături de art. 6, 8 şi
10, reglementând unul dintre drepturile esenţiale în societăţile democratice.
44
Engel ş.a. c. Olanda
Protejează dreptul la libertate fizică a persoanelor împotriva arestării abuzive.
Lawless c. Irlanda
Va exista o privare de libertate şi atunci când este faptă a unui persoane de drept privat,
statul având obligaţia de a sancţiona un astfel de comportament şi între particulari.
Storck c. Germania
Riera Blume ş.a. c. Spania
Presupune protecţia contra ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în dreptul la
libertate.
Nu este un drept absolut şi deci poate suporta anumite limitări, care reies din acelaşi
articol 5.
Are o intensitate mult mai mare decât “simple restricţii ale libertăţii de circulaţie”
prevăzute de art. 2 din Protocolul nr.4.
În aprecierea încadrării în conceptul de privare de libertate se ţine cont, în fiecare caz, de
mai mulţi factori precum: tipul, durata, efectele, modalităţile.
Guzzardi c. Italia
Întindere
Privarea de libertate intervine atunci când libertatea de mişcare suferă atingeri atât de
serioase încât este golită de substanţă.
Guzzardi c. Italia
Amuur c. Franţa
Ashingdane c. MB
Criterii care califică lipsirea de libertate drept privare de libertate în sensul art. 5
Cele de natură obiectivă sunt:
restricţionarea raporturilor unei persoane cu terţii.
imposibilitatea temporară a părăsirii unei anumite zone determinate.
Cele de ordin subiectiv se referă la:
sentimentul de izolare.
imposibilitatea de a desfăşura o viaţă normală.
Alte modalităţi
O privare de libertate există şi în cazul arestului la domiciliu, sau în cazul când o persoană
îşi poate părăsi domiciliul doar sub o escortă militară.
Giulia Manzoni c. Italia
45
În sensul interpretării convenţiei nu este considerată privare de libertate situaţia celor
eliberaţi condiţionat care au obligaţia de a se prezenta periodic la o secţie de poliţie.
Weeks c. MB
Diferite sunt încadrările lipsirii de libertate atunci când se referă la situaţia militarilor:
- interdicţia de a părăsi cazarma sau punctul de pază nu constituie ingerinţe în libertatea
fizică a militarului
- dacă militarul este închis într-o celulă, se poate vorbi despre privare de libertate.
Condiţii ale caracterului licit:

A. Prevederea legală a măsurii luate în legislaţia naţională a statului care o aplică.
B. Înscrierea acestei măsuri între cele promovate expres de Convenţie.
A. Prevederea legală a măsurii

Impune verificarea caracterului licit al măsurii prin raportare la prevederile de drept
intern aplicabile. Astfel, orice încălcare a regulilor legale interne, de fond sau de
procedură duce la constatarea încălcării art. 5.
Quinn c. Franţa
Benham c. MB
Winterwerp c. Olanda
Ashingdane c. MB
Bozano c. Franţa
Dacă persoana este deţinută în baza unei decizii judiciare, constatarea ulterioară a unei
erori de judecată nu modifică caracterul licit al deţinerii şi nu afectează validitatea detenţiei
până la acel moment.
Benham c. MB
Competenţa verificării conformităţii măsurii cu legislaţia internă aparţine autorităţilor
naţionale, cu toate acestea, Curtea poate exercita un anume control pentru a verifica dacă
dreptul intern a fost respectat şi dacă acest drept este conform Convenţiei.
Bouamar c. Belgia
Măsura care conduce la privarea de libertate a unei persoane trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
Să fie exercitată de o autoritate.
46
Să nu aibă un caracter arbitrar.
Garanţiile care înlătură caracterul arbitrar sunt:

Accesibilitatea şi precizia legii naţionale care permite privarea de libertate.
Previzibilitatea consecinţelor pe care o faptă ar putea să le atragă, conform legii.
Gusinskiy c. Rusia
O garanţie în plus este neadmiterea posibilităţii privării de libertate decât în baza unei
norme care constituie izvor intern de drept (ex. nu se poate face în baza unei cutume
judiciare dacă aceasta nu constituie izvor de dr. intern).
Frommelt c. Liechtenstein
B. Înscrierea măsurii în cazuri prevăzute expres de Convenţie

O condiţie limitativă prin raportare concretă la cazurile înscrise în al. 1 al art. 5 din Convenţie.
a) Detenţia legală bazată pe o condamnare pronunţată de către un tribunal competent;
b) Arestarea sau deţinerea legală pentru nesupunere la o hotărâre pronunţată conform legii, de
către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzută de lege;
c) Arestarea sau reţinerea în vederea aducerii unei persoane în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau
să fugă după săvârşirea acesteia;
d) Detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau detenţia sa legală,
în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente;
e) Detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a
unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) Arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe
un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori extrădare.
a. Detenţia legală bazată pe o condamnare pronunţată de către un tribunal competent

Vizează cazul persoanei deţinute legal după condamnare de către un tribunal competent.
În ceea ce priveşte noţiunea de condamnare, aşa cum a fost ea precizată de jurisprudenţa
europeană, reprezintă nu numai o declarare a vinovăţiei care decurge din stabilirea legală a
unei infracţiuni, dar şi aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Trebuie deci să existe o legătură de cauzalitate între condamnare şi detenţie.
47
O măsură preventivă sau de siguranţă nu intră în această categorie, o astfel de măsură
reprezentând o simplă protecţie socială împotriva stării periculoase a anumitor persoane.
Condamnarea trebuie să fie emanaţia unui tribunal, printr-un act prezentând toate
garanţiile necesare. Detenţia să aibă loc în temeiul deciziei judecătorului, ca urmare a
acestei decizii.
Hotărârea judecătorească de condamnare, în baza căreia este deţinută o persoană, trebuie să
fie pronunţată după un proces echitabil. Totuşi nu orice încălcare a dispoziţiilor art. 6 din
Convenţie (dreptul la un proces echitabil) atrage după sine şi o încălcare a art. 5 cu privire la
legalitatea detenţiei suportată în urma condamnării. Pentru a atrage încălcarea art. 5,
inechitabilitatea trebuie să fie deosebit de gravă şi să vizeze substanţa dreptului la un
proces echitabil.
Weeks c. MB
Guzzardi c. Italia
Bozano c. Franţa
Ilaşcu ş.a. c. RM şi Rusia
b. Detenţia unei persoane în vederea garantării executării unei obligaţii

Se referă la impunerea privării de libertate a unei persoane de către o instanţă cu scopul de
a asigura executarea unei obligaţii civile sau legale.
Situaţii:
- refuzul de a plăti o amendă stabilită de către o instanţă;
- refuzul de a se supune unui examen medical;
- refuzul de a respecta obligaţia de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Obligaţiile legale sunt cele precum:
- exercitarea serviciului militar obligatoriu,
- deţinerea unui act de identitate,
- redactarea declaraţiilor vamale,
- supunerea la un control vamal,
- locuirea într-o zonă determinată.
Detenţia unei persoane în scopul realizării unui control psihiatric necesar unei anchete
penale, atunci când persoana în cauză refuză de două ori să se supună benevol acelui
control.
În oricare dintre acestei situaţii obligativitatea trebuie să rezulte dintr-o prevedere strict
determinată în textul unei legi.
48
Berlinski c. Polonia
Worwa c. Polonia
c. Arestarea preventivă
Permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea
unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale.
Fundamentul juridic: suspiciunea că persoana ar fi comis o infracţiune.
Statul trebuie să probeze faptul că actele materiale care i se reproşează persoanei deţinute
întrunesc conţinutul constitutiv al unei infracţiuni determinate.
Justificare: necesitatea prezentării suspectului în faţa unei instanţe care să decidă asupra
fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa.
Totuşi este perfect compatibilă cu prevederile convenţiei situaţia când, ulterior arestării se
constată de către organele de anchetă nevinovăţia persoanei arestată preventiv, sau dacă
intervin impedimente juridice – precum prescripţia, amnistia ori dezincriminarea – care
nu mai permit continuarea procesului penal.
Lukanov c. Bulgaria
Brogan c. MB
Murray c. MB
Gusinskiy c. Rusia
Condiţii:
Să existe motive verosimile a crede că aceasta a comis o infracţiune.
Realitatea, sinceritatea şi veridicitatea suspiciunilor existente contra unei persoane.
Din decizia judiciară de arestare trebuie să rezulte atât îndeplinirea condiţiilor legale
privind existenţa infracţiunii, cât şi motivele pe care se fondează instanţa pentru a
considera că există suspiciuni întemeiate privind comiterea unei infracţiuni.
Caracter de excepţie
Privarea de liberate a unei peroane trebuie considerată totuşi o măsură de excepţie.
Având în vedere că orice persoană este considerată nevinovată până la decizia definitivă
de condamnare, arestarea unei persoane nu poate fi dispusă doar în baza unei suspiciuni
că aceasta a comis o infracţiune.
Ipoteze care se justifică necesitatea detenţiei unei persoane:
- riscul de fugă,
- riscul de a împiedica desfăşurarea normală a procesului,
49
- riscul de a comite o altă infracţiune,
- protecţia ordinii publice.
Arestarea preventivă a unui minor

Trebuie utilizată doar ca ultimă soluţie.
În circumstanţe absolut excepţionale.
Trebuie să fie cât mai scurtă posibil.
Minorii trebuie să fie deţinuţi separat de persoanele majore arestate.
Nart c. România
d. Privarea de libertate a minorilor (sub 18 ani)

Permite detenţia unui minor necesară:
Educaţiei acestuia – în interesul minorului.
Pentru conducerea sa în faţa unei autorităţi competente – din necesităţi ale organelor de
stat.
Textul se răsfrânge asupra următoarelor situaţii:

Detenţia unui minor într-o instituţie educaţională specializată atunci când este dispusă de
către o instanţă competentă în acest sens.
Internarea minorilor necesară din punct de vedere medical (internarea unui minor într-o
instituţie psihiatrică fără acordul părinţilor, dar necesară pentru tratarea unor probleme
psihice).
Privarea de libertate a unui minor care a comis un act ilicit, deţinut într-o instituţie
medicală sau într-o instituţie educaţională, pentru a asigura prezenţa sa în faţa unei
instanţe.
Suzie Koniarska c. MB
e. Privarea de libertate a bolnavilor contagioşi, alienaţilor, alcoolicilor, toxicomanilor sau a

vagabonzilor.
Justificare:
- necesitatea asigurării protecţiei siguranţei publice.
- interesul persoanelor în cauză.
Alienaţia persoanelor care justifica privarea lor de libertate trebuie să fie stabilită de o manieră
probantă. Natura bolii trebuie demonstrată în faţa autorităţilor naţionale competente pe baza unei
expertize medicale obiective. În acelaşi timp, tulburările mintale trebuie să aibă o amploare
50
suficientă pentru a justifica internarea, iar prelungirea stării de privare de libertate nu poate avea loc
decât dacă persistă aceste tulburări.
În scopul evitării internărilor psihiatrice arbitrare statele trebuie să respecte următoarele reguli
generale:
Starea medicală a persoanei internate trebuie dovedită cu o expertiză medicală
independentă, exceptând situaţiile de urgenţă, când internarea trebuie să fie urmată de o
confirmare pe calea unei expertize;
Maladia psihică trebuie să prezinte o gravitate suficientă pentru starea bolnavului sau
pentru societate, pentru a justifica internarea sa;
Internarea nu se poate prelungi decât dacă boala persistă;
Dacă internarea riscă să se prelungească pe termen nedeterminat, ea trebuie să fie
controlată periodic de către o instanţă de judecată;
Bolnavul trebuie internat într-o instituţie medicală specializată pentru tratarea bolnavilor
psihic.
Vagabonzii
În sensul hotărârilor curţii sunt acele persoane care nu au:
- nici un domiciliu cert,
- nici mijloace de subzistenţă
- nu exercită în mod obişnuit nici o meserie sau profesie.
În raport cu detenţia acestora Curtea a trebuit să analizeze ipoteze în care persoanele deţinute au
cerut ele însele prelungirea detenţiei, s-a impus concluzia cf. căreia dreptul consacrat prin art. 5
este unul la care persoana nu poate renunţa în mod valabil, astfel există o violare a acestuia atunci
când detenţia ilicită a unei persoane este realizată cu acordul acesteia.
De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia
Detenţia bolnavilor contagioşi

În raport cu legalitatea detenţiei ea poate surveni cu respectarea a două condiţii:
- răspândirea bolii sa fie periculoasă pentru sănătatea şi siguranţa publică;
- să nu existe alte măsuri mai puţin riguroase care să permită evitarea detenţiei.
Enhorn c. Suedia
51
Detenţia alcoolicilor
În ceea ce priveşte termenul de alcoolic, Curtea utilizează definirea lui în sensul comun desemnând
o persoană dependentă de alcool.
Textul convenţiei permite privarea de liberate a acelor persoane care prezintă pericol social sau au
nevoie de tratament, internarea fiind dispusă în propriul lor interes.
Witold Litwa c. Polonia
f. Privarea de libertate în scopul expulzării sau extrădării

Justifică privarea de libertate a persoanei pornind de la necesitatea garantării punerii în
executare a unei decizii de expulzare sau extrădare.
Din jurisprudenţa Curţii reies anumite garanţii pentru persoanele private de libertate din aceste
raţiuni:
Privarea de libertate a unei persoane devine arbitrară odată cu respingerea cererii de
extrădare introdusă de către un stat terţ.
Privarea de libertate în vederea expulzării trebuie să fie prevăzută de legea internă.
Durata termenului detenţiei în aceste condiţii trebuie să fie rezonabilă.
Buzano c. Franta
Dougoz c. Grecia
Kolompar c. Belgia
Garanţiile persoanelor private de libertate

Persoanele private de liberate beneficiază în virtutea art. 5 de o dublă protecţie care reiese din:
I. Garanţii personale
II. Garanţii jurisdicţionale
I. Garanţii personale
Dreptul de a fi informat
Dreptul de a fi despăgubit
A. Dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării

Art. 5 al. 2 conţine o garanţie fundamentală contra oricărui posibil abuz de putere care să conducă
la o privare de libertate.
52
Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o
înţelege, de motivele arestării sale şi de orice acuzaţie îndreptată împotriva sa. Informarea celui
privat de libertate este o condiţie esenţială pentru a realiza imperativele egalităţii armelor.
„Arestarea” la care face referire textul acestui articol depăşeşte cadrul unei măsuri cu caracter penal
şi se referă, în realitate, la orice formă de privare de libertate dintre cele enumerate în cuprinsul
primului alineat al acestui articol.
Informarea cuprinde un dublu aspect:
- Juridic – baza legală care justifică detenţia;
- Factual – explicaţiile cu privire la faptele care i se impută, tocmai pentru ca aceasta să poată
contesta legalitatea detenţiei sale.
Van der Leer c. Olanda
Bordovskiy c. Rusia
Modalitatea informării
Curtea a precizat totuşi că acest text nu impune o enumerare exhaustivă a tuturor motivelor de
drept şi de fapt, ci doar a elementelor esenţiale care justifică privarea de libertate.
Pentru a atinge scopul acestei garanţii, explicaţiile trebuie oferite într-o limbă pe care o înţelege
cel vizat, iar documentele care conţin elementele care trebuie comunicate celui privat de libertate
trebuie să fie elaborate într-un limbaj uşor inteligibil pentru o persoană cu o capacitate intelectuală
normală.
Informarea trebuie făcută în cel mai scurt timp, în principiu imediat după privarea de libertate.
Fox, Campbell şi Hartley c. MB
Bordovskiy c. Rusia
Van der Leer c. Olanda
B. Dreptul de a fi despăgubit în caz de detenţie ilegitimă

Art. 5 consacră în al. 5 dreptul oricărei persoane, victimă a violării uneia dintre celelalte dispoziţii
ale acestui articol, de a beneficia de o despăgubire pentru prejudiciul produs prin privarea sa de
libertate ilegitimă.
În această materie Convenţia face trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta
regulile de fond şi de procedură prevăzute de aceasta.
Atât o violare a regulilor de drept intern, cat şi a celora care reies din art. 5 conduce la necesitatea
stabilirii unor despăgubiri.
Despăgubirea trebuie stabilită de o instanţă de judecată, astfel o despăgubire stabilită de
către un alt organ nu este compatibilă cu prevederile art. 5.
53
Despăgubirea acordată constă de regulă într-o compensaţie financiară ea trebuind să includă
repararea tuturor categoriilor de prejudicii produse.
Brogan c.MB
Wassink c. Olanda
Fedotov c. Moldova
Pantea c. România
II. Garanţii jurisdicţionale

- Dreptul la un magistrat
- Dreptul la un recurs contra privării de libertate
A. Dreptul la un magistrat
1. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau magistrat
Termenul de „magistrat”, fiind alăturat în text celui de judecător, se referă la un magistrat de
instanţă, care exercită funcţii judiciare. „Magistratul” trebuie să ofere garanţii adecvate funcţiilor
judiciare pe care i le atribuie legea, mai exact trebuie să îndeplinească anumite condiţii care
constituie garanţii pentru persoana arestată. Astfel de cerinţe sunt:
independenţa faţă de părţi;
independenţa faţă de puterea executivă;
obligaţia magistratului de a audia personal pe cel acuzat;
obligaţia magistratului de a examina circumstanţele cauzei şi de a se pronunţa în baza unor
criterii juridice asupra existenţei motivelor care justifică privarea de libertate, iar în lipsa
acestora de a dispune punerea în libertate a persoanei în cauză.
McGroff c. Suedia
De Jong Baljet şi Van den Brink c. Olanda
Aquilina c. Malta
Calitatea magistratului
Din analiza jurisprudenţei la Curte se pot deduce următoarele condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească magistratul pentru a avea această calitate:
să aibă calitatea de magistrat conform dreptului intern
să aibă competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii detenţiei şi, în caz contrar, să dispună
punerea sa în libertate
să aibă o independenţă completă faţă de părţi şi faţă de executiv.
McKay c. MB
54
De Cubber c. Belgia
Schiesser c. Elveţia
Huber c. Elveţia
Brincat c. Italia
Celeritatea
Termenul „de îndată” invocă obligativitatea celerităţii prezentării în faţa unui magistrat. Prin
urmare, pentru a fi îndeplinită această obligaţie persoana privată de libertate trebuie să fie adusă
automat în faţa unui judecător, fără a fi nevoie de o cerere prealabilă a persoanei arestate în
acest sens.
Obligaţia statului care reiese din acest al. 3 al art. 5 trebuie realizată imediat sau cu promptitudine,
această obligaţie fiind mult mai strictă decât cea care reiese din al. 4 a aceluiaşi art. şi care vorbeşte
despre „termen rezonabil”.
Van der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe c. Olanda
Duinhof şi Duijf c. Olanda
Năstase-Silivestru c. România
Brogan ş.a. c. MB
2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat

Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de al. 1, lit. c) are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau de a fi eliberată în cursul procedurii.
Problema se pune în cazul duratei arestării preventive şi în această situaţie trebuie să se ţină cont
de faptul că libertatea este principiul în timp ce încarcerarea este excepţia. În plus, persoana
beneficiază întotdeauna de o garanţie esenţială - prezumţia de nevinovăţie. Din aceste motive
arestarea preventivă nu trebuie să fie prea lungă, iar punerea în libertate se impune din momentul în
care menţinerea în detenţie nu mai este rezonabilă.
Wemhoff c. Germania
Neumeister c. Austria
Termen rezonabil
Punct de plecare: ziua arestării sau a plasării de către judecător sub mandat de aducere.
Punctul final: ziua în care a fost pronunţată hotărârea cu privire la temeinicia acuzaţiei.
55
De fiecare dată, durata termenului rezonabil trebuie apreciată in concreto, judecătorii fiind obligaţi
să ia în considerare circumstanţele cauzei şi să se asigure că deţinerea este indispensabilă pentru
un interes public.
Pentru determinarea caracterului rezonabil al acestui termen se ţine seama de următoarele criterii:
Durata efectivă a detenţiei;
Durata arestării preventive în raport de natura infracţiunii, cuantumul pedepsei în caz de
condamnare şi sistemul legal de imputare a arestării preventive asupra pedepsei;
Efectele de ordin material, moral sau de altă natură, pe care lipsirea de libertate le produce
asupra persoanei reţinute;
Conduita inculpatului;
Dificultăţile instrucţiei;
Modalităţile de desfăşurare a instrucţiei penale.
Wemhoff c. Germania
Vitan c. România
Justificarea măsurii de arest preventiv

Curtea consideră că persistenţa unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de
comiterea unor infracţiuni este o condiţie indispensabilă pentru regularitatea detenţiei, însă după
o anumită perioadă de timp ea nu mai este suficientă.
După verificarea pertinenţei motivelor invocate de autorităţi la prelungirea detenţiei, Curtea
cercetează atitudinea autorităţilor în sensul depunerii unei diligenţe speciale în faza de urmărire.
Justificarea menţinerii măsurii de arest preventiv se poate fonda pe :
gravitatea faptelor şi sancţiunea de care o riscă persoana deţinută
pericolul de sustragere de la anchetă sau de la judecată
săvârşirea unei noi infracţiuni
riscul de presiuni asupra martorilor
necesitatea anchetei şi riscul unei înţelegeri între coacuzaţi
protecţia ordinii publice
Pantano c. Italia Al Akidi c. Bulgaria
Wemhoff c. Germania Letellier c. Franţa
Tomasi c. Franţa Neumeister c. Austria
Toth c. Austria Matznetter c. Austria
Clooth c. Belgia Imre c. Ungaria
Kemmache c. Franţa
56
B. Dreptul la un recurs contra privării de libertate
Art. 5 al. 4 precizează că orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau detenţie are dreptul să
introducă un recurs, în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra
legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este legală.
Elementele esenţiale ale dreptului garantat prin aceste dispoziţii sunt:

controlul exercitat de către o instanţă de judecată;
procedura contradictorie în vederea unui proces echitabil;
vizarea legalităţii detenţiei în sens larg;
pronunţarea soluţiei într-un termen scurt.
Bonazzi c. Italia
Zamir c. MB
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

Art. 8 CEDO
Text
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta
este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Inspirat din Declaraţia universală a drepturilor omului (art. 12).

Alături de dispoziţiile art. 9, 10, 11 protejează drepturi care “semnifică respectul social
datorat individului”.
Beneficiază de “aplicare pe orizontală” creând drepturi şi obligaţii nu doar în raporturile
unei persoane de drept privat cu autorităţile publice ci şi între persoane de drept
privat. Nu înseamnă însă că o persoană de drept privat poate figura ca şi pârât în faţa Curţii
europene ci că statele au obligaţia de a interveni în raporturile între persoane de drept
privat pentru a garanta respectarea prevederilor art. 8 între acestea. În lipsa intervenţiei statul
poate fi condamnat de către Curte.
X şi Y c. Olanda
57
Lopez Ostra c. Spania
Definire: “garantează dreptul la intimitate a oricărei persoane fizice, de la momentul

naşterii acesteia până la decesul său, cu excepţia situaţiei în care persoana renunţă valabil
la intimitatea sa”
Domeniu de aplicabilitate
Viaţa privată
Viaţa familială
Domiciliul
Corespondenţa
Dreptul la respectarea vieţii private

Definirea depinde de circumstanţele (perioada, mediul, societatea) în care se află subiectul
de drept.
Respectarea vieţii private trebuie să înglobeze dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta
relaţii cu alte persoane, cuprinzând o importantă dimensiune socială.
Niemietz c. Germania
Judecătorii înţeleg să asigure o protecţie cât mai largă a vieţii private în condiţiile în care
nu este posibilă o delimitare exactă a sferei de întindere a acesteia.
O delimitare strictă nu este benefică putând duce la excluderea nejustificată a unor ipoteze
din domeniul de incidenţă al art. 8.
“Viaţa privată” – o noţiune largă şi exhaustivă.
Pretty c. Marea Britanie
Tysiac c. Polonia
Integritatea fizică şi morală a persoanei

Protecţia vieţii private în cadrul intimităţii personale, se referă, în special, la integritatea
fizică şi morală a persoanei.
X şi Y c. Olanda
Y.F. c. Turcia
O atingere chiar minoră, adusă integrităţii fizice şi morale a unei persoane este o atingere
adusă dreptului la respectarea vieţii private (ex. un tratament medical forţat).
Storck c. Germania
58
O atingere de această natură poate intra sub incidenţa art. 8 în cazul când nu atinge pragul
de gravitate prevăzut de art. 3.
Wainwright c. Marea Britanie
Bensaid c. Marea Britanie
Costello-Roberts c. Marea Britanie
Contenciosul privind filiaţia

S-a considerat încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie imposibilitatea de a
contesta prezumţia legală de paternitate, Curtea apreciind că există o ruptură a justului
echilibru între interesul general al protejării securităţii juridice a legăturilor de familie si
dreptul reclamantului la obţinerea unei reexaminări a prezumţiei legale în lumina probelor
biologice.
Mizzi c. Malta
S-a constatat o încălcare a art. 8 într-o cauză în care tatăl a cărui paternitate era prezumată,
după ce a verificat-o prin teste ADN, cu acordul fiicei sale majore, a încercat să schimbe
declaraţia de recunoaştere a paternităţii şi nu a putut în virtutea legislaţiei interne care nu
permitea răsturnarea prezumţiei absolute. Astfel s-a considerat că nu există un raport de
proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit de legislaţie şi metodele folosite.
Paulik c. Slovacia
Refuzul de a redeschide procedura de contestare a paternităţii pe motiv că progresul
ştiinţific nu ar justifica-o a constituit un alt motiv de încălcare a art. 8
Tavli c. Turcia
Protecţia numelui de familie

Fiind un mijloc de identificare personală, dar şi de legătură cu familia, numele priveşte
atât viaţa privată cât şi pe cea de familie. Este ataşat în principal vieţii private fiind un
mijloc esenţial de individualizare a persoanei.
Refuzul autorităţilor naţionale de a autoriza o schimbare a numelui intră în sfera controlul
european, statele păstrând totuşi o marjă de apreciere destul de importantă în acest sens.
Această jurisprudenţă fiind extinsă chiar şi la prenume.
Burghartz c. Elveţia
Stjerna c. Finlanda
Mustafa c. Franţa
Guillot c. Franţa
59
Totuşi, dreptul la libertatea de alegere a numelui nu este încă recunoscut, statele trebuie
să beneficieze de o anumită marjă de apreciere cu privire la eventualele inconveniente
datorate utilizării unui anumit nume. O reglementare naţională cu privire la schimbările
de nume este întru totul licită chiar dacă poate restrânge libertatea de alegere a
indivizilor.
Stjerna c. Finlanda
Consecinţele căsătoriei asupra numelui de familie şi interzicerea discriminărilor

Este inadmisibilă diferenţa de tratament prin care legislaţia naţională nu permite femeii
păstrarea numelui dinaintea căsătoriei, spre deosebire de bărbat care are libertatea de a-şi
păstra acest nume.
Unal Tekili c. Turcia
Naţionalitatea
Convenţia europeană privind naţionalitatea (6 noiembrie 1997) vine în prelungirea
dreptului garantat de art. 8, stabilind principiile şi regulile aplicabile în materie de
naţionalitate a persoanelor fizice şi regulile care determină obligaţiile militare în caz de
pluralitate de naţionalităţi.
Legiuitorul naţional competent în această materie are obligaţiile:
- de a asigura dreptul fiecărei persoane la o naţionalitate, pentru a se evita apatridia şi
situaţiile de privare de cetăţenie, inclusiv în cazul căsătoriei sau divorţului.
- regulile de drept intern nu trebuie să fie discriminatorii, principiul nediscriminării între
resortisanţii săi trebuie să ghideze statul parte, oricare ar fi modul în care naţionalitatea
respectivă a fost dobândită.
Viaţa sexuală
Cuprinsă în integritatea fizică şi morală a unei persoane.
X şi Y c. Olanda
Principiul libertăţii vieţii sexuale este puternic afirmat, iar libertatea unora se termină acolo
unde începe libertatea altora. Viaţa privată capătă limite care se referă la publicitatea
anumitor comportamente sexuale, la exercitarea constrângerilor, sau la realitatea unui
pericol pentru persoane (ex. în practicile sado-masochiste).
Statului îi revine rolul de a reglementa, prin intermediul dreptului penal, practicile care
antrenează vătămările corporale
Laskey, Jaggard şi Brown c. Marea Britanie
60
Sub rezervele evocate fiecare are dreptul de a duce o viaţă sexuală pe care o doreşte în
conformitate cu identitatea sa profundă.
Smith şi Grady c. Marea Britanie
Principiul libertăţii vieţii sexuale are temei în pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere
acestea fiind valori cardinale ale democraţiei.
Young, James şi Webster c. Marea Britanie
Cazul minorităţilor sexuale

Homosexualiatea şi transsexualitatea fac în prezent obiectul unui tratament egal.
Represiunea penală a comportamentelor homosexuale în mediul privat între adulţi care şi-
au dat consimţământul este contrară art. 8.
Dudgeon c. Marea Britanie
Norris c. Irlanda
Modinos c. Cipru
Relaţiile homosexuale durabile fac parte din viaţa privată.
B. c. Şarea Britanie
Lusting –Prean şi Beckett c. Marea Britanie.
Orice excludere întemeiată pe orientarea sexuală este o încălcare a dreptului la viaţa
privată
Smith şi Grady c. Marea Britanie
Lusting –Prean şi Beckett c. Marea Britanie
Discriminarea întemeiată pe orientarea sexuală este contrară Convenţiei încălcând art. 14
coroborat cu art. 8
Salgueiro Da Silva Monta c. Portugalia
În absenţa unei justificări obiective şi rezonabile, menţinerea unei vârste mai mari pentru
exprimarea consimţământului pentru actele homosexuale decât pentru cele heterosexuale
este contrară CEDO.
L. şi V. c. Austria
Schimbarea identităţii sexuale

Curtea recunoaşte în prezent implicit o astfel de schimbare după ce, într-o fază anterioară,
apreciase că statele nu aveau obligaţia pozitivă de a stabili un document care să dovedească
noua identitate sexuală.
Rees c. Barea Britanie
Cossey c. Marea Britanie
61
Sheffield şi Horsham c. Marea Britanie
Curtea a apreciat că un transsexual care nu poate obţine rectificarea stării sale civile este
într-o situaţie incompatibilă cu respectul datorat vieţii sale private.
B. c. Franţa
Totuşi, la acel moment, Curtea a apreciat că statul pârât nu şi-a depăşit marja de apreciere
prin faptul că nu a recunoscut pe plan juridic noul sex al transsexualilor operaţi.
X şi alţii c. Marea Britanie
Printr-o schimbare de jurisprudenţa Curtea impune statelor obligaţia pozitivă de a
recunoaşte juridic conversiunea de sex, ele având o marjă de apreciere care se limitează la
mijloacele puse în aplicare în acest sens.
Goodwin c. Marea Britanie
Van Kück c. Germania
Dreptul la imagine
Intră în sfera de aplicare a art. 8
Schüssel c. Austria
Von Hannover c. Germania
Sciaccia c. Italia
Precizând limitele acestui drept în raport cu libertatea de exprimare Curtea a indicat că
viaţa privată trebuie protejată chiar şi în locurile publice, existând totuşi o zonă de
interacţiune între individ şi terţi care, chiar într-un context public, poate ţine de viaţa
privată.
P.G. şi J.H. c. Marea Britanie
Peck c. Regatul Unit.
Orice persoană chiar şi publică, trebuie să poată beneficia de o “speranţă legitimă” de
protecţie şi de respect a vieţii sale private.
Statul are obligaţia pozitivă de protecţie a vieţii private şi a dreptului la imagine, iar
progresele tehnice în domeniul înregistrării şi reproducerii datelor personale impune o
vigilenţă sporită din partea statului în acest sens.
Protejarea reputaţiei şi a dreptului persoanei limitează libertatea de exprimare, interesul
public şi interesul comercial al presei “people” trebuie să cedeze în faţa protejării efective
a vieţii private.
Prisma Presse c. Franţa
62
Radio France c. Franţa
Datele personale
Păstrarea datelor personale de către o autoritate publică reprezintă o ingerinţă în dreptul
la respectarea vieţii private. Această practică nefiind admisibilă decât în cazul existenţei
unor garanţii adecvate (controlul Guvernului, al Parlamentului şi a unor instituţii
independente precum mediatorul).
Leander c. Suedia
În sfera de aplicare a art. 8 intră şi datele de natură publică înregistrate de autorităţile
publice care au fost incluse ulterior în viaţa privată.
Rotaru c. România
În cauzele privind divulgarea datelor cu caracter personal Curtea acordă autorităţilor
naţionale o anumită libertate pentru a stabili un echilibru corect între interesele publice şi
cele private care se află în concurenţă.
Peck c. Regatul Unit
Această marjă implică totuşi un control european, iar amploarea sa depinde de factori
precum natura şi importanţa intereselor aflate în joc şi gravitatea ingerinţei.
Funke c. Franţa
Z c. Finlanda
Jurisprudenţă
Nu constituie o încălcare a art. 8 utilizarea informaţiilor consemnate într-un registru
secret al poliţiei în cazul unui examen de aptitudini al unei persoane pentru o sarcină
importantă pentru securitatea naţională: interesele securităţii naţionale prevalează asupra
intereselor individuale ale reclamantului.
Leander c. Suedia
Constituie o încălcare a art. 8 înregistrarea unei conversaţii telefonice urmată de crearea
unei fişe şi de păstrarea datelor sau pentru păstrarea şi utilizarea datelor personale cu
imposibilitatea de a putea contesta exactitatea acestora.
Amann c. Elveţia
Rotaru c. România
Într-o societate democratică, existenţa serviciilor de informaţii se poate dovedi legitimă,
dar competenţa de a supraveghea în secret cetăţenii nu este tolerabilă dpdv al Convenţiei
decât în măsura strict necesară pentru salvgardarea instituţiilor democratice.
Klass şi alţii c. Germania
63
Statele dispun de o largă marjă de apreciere, fără ca libertatea de care dispun serviciile de
informaţii în materie de protecţie a securităţii naţionale să fie nelimitată.
Segersted-Wiberg şi alţii c. Suedia
Confidenţialitatea datelor în domeniul sănătăţii

Comunicarea dosarelor medicale în cadrul unei proceduri poate aduce atingere garanţiei art.
8 dacă în acelaşi timp ingerinţa este disproporţionată.
Z c. Finlanda
M.S. c. Suedia
Panteleyenko c. Ukraina
Curtea a impus principiul confidenţialităţii informaţiilor asupra sănătăţii ca principiu
esenţial al sistemului juridic al statelor. Această confidenţialitatea se impune totodată pentru
a proteja viaţa privată a persoanelor bolnave şi pentru ca acestea să nu îşi piardă
încrederea în serviciile de sănătate.
Precauţii: comunicarea sau divulgarea unui dosar medical trebuie să fie însoţită de garanţii
adecvate împotriva eventualelor abuzuri şi să tindă la apărarea unui aspect primordial de
interes public, în fapt, pentru a permite urmărirea autorilor infracţiunilor penale sau
pentru a proteja drepturile fundamentale, statele păstrând totuşi o marjă de apreciere
relativ importantă în acest sens.
Dreptul la respectarea vieţii private presupune garantarea confidenţialităţii datelor în acest
domeniu şi prevede principiul autodeterminării pacientului.
Gaskin c. Marea Britanie
Se impune o prudenţă deosebită în cazul documentelor medicale care ar putea fi prezentate
în cadrul unor dezbateri (procedura de divorţ) şi există o încălcare a art. 8 atunci când
legislaţia internă nu prevede garanţii suficiente în utilizarea unor astfel de date care ţin de
viaţa privată.
L.L. c. Franţa
Supravegherea video în locurile publice

Se face distincţie între o simplă supraveghere şi înregistrarea şi prezentarea către
public, încălcarea intervine în ultimul caz. Astfel, faptul de a supraveghea actele unei
persoane într-un loc public prin utilizarea unui sistem video fără a înregistra informaţiile
nu antrenează în sine o ingerinţă în viaţa privată a persoanei.
Peck c. Marea Britanie
64
Înregistrarea informaţiilor cu caracter sistematic sau permanent poate atrage încălcarea
art. 8 dacă persoana este filmată în secret constituind, în speţă o ingerinţă fără bază legală.
Perry c. Marea Britanie
Criteriile pentru stabilirea frontierei între domeniul “public” şi “privat” sunt:
- obiectul supravegherii (evenimente de ordin privat sau public)
- modalităţile de supraveghere (existenţa sau nu a informaţiilor video)
- finalitatea supravegherii (limitarea la supraveghere sau divulgarea publică a informaţiilor
vizuale)
Herbecque şi alţii c. Belgia
Z c. Finlanda
Allan c. Marea Britanie
Dreptul la respectarea unui mod de viaţă

De curând se consideră că art. 8 garantează şi dreptul de a avea un mod de viaţă tradiţional
garantat unei minorităţi naţionale, în speţă fiind vorba despre ţigani.
Chapman c. Marea Britanie
Curtea a apreciat că viaţa în caravană face parte integrantă din identitatea ţiganilor
înscriindu-se în lunga lor tradiţie de călătorie. Măsurile referitoare la staţionarea acestor
caravane au consecinţe nu doar cu privire la respectarea domiciliului ci influenţează şi
facultatea de a conserva această identitate şi de a duce o viaţă privată, dar şi de familie,
conformă acestei tradiţii.
Interdicţia de a staţiona constituie o ingerinţă a statului, dar ea poate fi justificată dacă
răspunde unui scop legitim şi anume protejarea drepturilor altora prin intermediul apărării
mediului şi dacă are o bază legală.
Statele contractante au totuşi o obligaţie pozitivă de a permite acestor minorităţi să-şi
urmeze modul lor de viaţă cu respectarea proporţionalităţii sarcinii pentru ca aceasta să
nu devină excesivă.
Dreptul la respectarea vieţii de familie

Condiţie prealabilă: existenţa familiei.
Este un drept personal.
Obligaţia negativă a statului: să se abţină de la ingerinţe arbitrare în viaţa de familie.
Obligaţia pozitivă a statului: să acţioneze pentru a permite celor interesaţi să ducă o viaţă
de familie normală.
65
Viaţa de familie presupune atât un caracter social, moral şi cultural cât şi unele interese
materiale, care atrag o protecţie indirectă.
Marckx c. Belgia
Vermeire c. Belgia
Sensuri ale noţiunii de familie

Iniţial CEDO a înţeles să protejeze familia în sensul tradiţional al acestui termen.
Evoluţia societăţii a dus la o pluralitate a modelelor de familie, iar Curtea a trebuit să
precizeze conceptul. Astfel, având în vedere că noţiunile “familie” şi “viată de familie” nu
mai coincid total, Curtea îşi asumă protecţia vieţii de familie şi nu pe cea a instituţiei
familiei în sine.
Viaţa de familie se caracterizează mai ales prin legătura de rudenie care se află la baza
unei relaţii efective, dar această relaţie poate exista independent de orice legătură de
rudenie. În ambele cazuri o protecţie directă este asigurată.
Noţiunea vieţii de familie

Instituţia familiei nu este un element fix nici pe plan istoric, nici pe cel sociologic şi nici pe
cel juridic, de aici şi dificultatea definirii.
Mazurek c. Franţa
Nici Curtea, nici statele nu dau o definiţie fixă.
Dpdv juridic, doctrina apreciază că familia cuprinde un cuplu de sexe diferite şi
persoanele care au un strămoş comun.
Cuplurile homosexuale nu sunt recunoscute juridic ca formând o familie, chiar dacă au
încheiat sau înregistrat un pact civil de solidaritate.
Criterii ale vieţii de familie

Caracterul permanent al legăturii de rudenie.
Noţiunea de viaţă de familie ţine de existenţa legăturilor suficient de strânse de
consangvinitate.
Judecătorii europeni au o abordare extensivă care nu ţine cont dacă legătura există deja
sau nu există încă.
66
a) Legătura de rudenie existentă
Se ţine cont de pluralitatea modelelor de familie nefăcându-se diferenţă între familii
legitime şi familii naturale, orice soluţie contrară ar constitui şi o discriminare interzisă de
art. 14.
- Copilul natural, născut din adulter, beneficiază de dreptul la respectarea vieţii de familie.
Johnston c. Irlanda
- Copilul născut dintr-o relaţie de fapt a părinţilor săi este inserat cu drepturi depline în
această celulă familială de la naştere şi prin însuşi acest fapt.
Keegan c. Irlanda
Ca regulă generală viaţa de familie reprezintă raporturile între părinţi şi copii, dar pot fi
luate în considerare şi raporturile între rude apropiate, având în vedere că acestea pot juca
un rol important în cadrul familial.
Bronda c. Italia
T. Boyle c. Marea Britanie
Condiţii ale viaţii de familie

Trebuie să existe dinainte şi să fie efectivă.
Keegan c. Irlanda
Görgülü c. Germania
Lebbink c. Olanda
Să fie caracterizată prin relaţii reale şi strânse între membrii săi. Aceste relaţii pot lua
forma vieţii în comun, a unei dependenţe financiare a minorului, a unui drept de vizită
exercitat regulat, sau chiar a relaţiilor supravegheate între tată şi copii săi nelegitimi.
Nu ar putea fi limitată doar la relaţiile întemeiate pe căsătorie.
Elsholz c. Germania
Marckx c. Belgia
Viaţa de familie nu este legată de căsătorie ea continuând şi după divorţ, ţinându-se
întotdeauna cont de interesul copiilor.
X c. RFG
Berrehab c. Olanda
Hoffmann c. Austria
Palau-Martinez c. Franţa
Viaţa de familie şi separarea părinţilor

Principiu: menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu fiecare dintre părinţi.
67
Florentino Garcia c. Elveţia
Părintele divorţat care nu are exerciţiul autorităţii parentale trebuie să poată vizita
copilul şi să întreţină relaţii cu el, cu condiţia ca interesul copilului să nu fie opus.
Hokkanen c. Finlanda
Nu trebuie să existe nicio diferenţă de tratament în materia dreptului la vizită între taţii
divorţaţi şi taţii copiilor născuţi în afara căsătoriei.
Şahin c. Germania
O deplasare ilicită a unui copil ca urmare a unui divorţ atrage responsabilitatea statului
dacă acesta nu au făcut eforturi adecvate şi suficiente pentru respectarea dreptului
părintelui reclamant cu privire la copilul său.
Ignaccolo-Zenide c. România
Sylvester c. Austria
Avizul copilului poate fi un obstacol pentru întoarcere cu condiţia ca acesta să fie exprimat
într-un context calm, cu excluderea presiunilor.
Sophia Gudrun Hansen c. Turcia
C. c. Finlanda
Coabitarea şi viaţa de familie

Deşi coabitarea este în general o condiţie esenţială a vieţii de familie, ea nu este totuşi o
condiţie sine qua non: absenţa coabitării nu împiedică viaţa de familie.
Viaţa de familie există chiar şi înaintea unei coabitări, începând de la naşterea copilului. În
acest caz nu are relevanţă dacă părinţii locuiesc sau nu împreună la acel moment, legătura
de filiaţie implicând, per se, viaţă de familie.
Keegan c. Irlanda
Viaţa de familie şi copii în pericol

Plasarea minorilor este o măsură care constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii
de familie a copiilor şi părinţilor.
Olsson c. Suedia
Procedura de asistenţă educativă trebuie să fie echitabilă şi să respecte interesele
părţilor.
Buscemi c. Italia
Kutyner c. Germania
Venema c. Olanda
Covezzi şi Morselli c. Italia
68
Sahin c. Germania
Obligaţia pozitivă care revine statelor de a proteja viaţa de familie presupune ca elementele
de informare invocate de autorităţi pentru a lua în grijă copilul să fie puse la dispoziţia
părintelui în cauză.
T.P. şi K.M. c. Marea Britanie
Dacă părinţii şi copii sunt separaţi autorităţile statului trebuie să facă totul pentru a-i reuni,
când circumstanţele o permit şi cu respectarea interesului copilului.
Andersson c. Suedia
Scozzari şi Giunta c. Italia
Gnahore c. Franţa
b) Legătura de rudenie nu există încă

Obligaţia pozitivă a statului de a permite fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală,
presupune existenţa unei legislaţii naţionale care să facă posibilă integrarea copilului în
familia sa de la naştere.
Marckx c.Belgia
Posibilitatea de stabilire a filiaţiei sale trebuie să fie garantată.
Marckx c. Belgia
Rozanski c. Polonia
Adevărul biologic trebuie să aibă prioritate în faţa prezumţiei legale de paternitate.
Autorităţile statului au obligaţia de a autoriza cât mai rapid posibil formarea legăturilor de
familie.
Kroon ş.a. c. Olanda
Dorinţa de a întemeia o familie

A priori nu este protejată de art. 8
Fretté c. Franţa
“Viaţa de familie protejată” atrage aplicabilitatea art.8 dincolo de “viaţa de familie efectivă”.
În principiu relaţiile între adoptator şi adoptat sunt de aceeaşi natură ca şi cele protejate
de art. 8. deşi dreptul la adopţie nu este garantat de Convenţie.
Pini şi Bertani c. România
Adopţia este procedura prin care se dă o familie unui copil şi nu un copil unei familii.
Astfel statele trebuie să vegheze ca persoanele care îl adoptă să îi poată oferi cele mai
favorabile condiţii de primire, autorităţile asumându-şi o prudenţă deosebită în aceste
cazuri.
69
Fretté c. Franţa
Aski c. Austria
Drepturile succesorale
Art. 8 este aplicabil dincolo de existenţa unei legături de familie formale.
Marckx c. Belgia
Drepturile succesorale între copii şi părinţi, fiind strâns legate de viaţa de familie, cad
sub incidenţa art. 8.
Viaţa de familie include, pe lângă relaţii cu caracter social, cultural, moral şi interese cu
caracter material.
Pla şi Puncernau c. Andora
Camp şi Bourimi c. Olanda
Relaţia efectivă în viaţa de familie

A devenit criteriu cu caracter autonom, care poate fi luat în considerare în mod singular,
independent de orice legătură de rudenie.
Se invocă realitatea legăturilor de familie de facto, în speţă fiind vorba despre legătura
dintre un transsexual, partenera sa şi copilul acesteia născut prin inseminare artificială de la
un terţ donator.
X. Y. şi Z. c. Marea Britanie
Legăturile homosexuale nu sunt elemente constitutive ale unei vieţi de familie în sensul
art. 8. Faptul că o relaţie este durabilă şi deci efectivă nu este suficient, autonomia acestui
criteriu nefiind absolută. Din această atitudine se poate deduce prudenţa cu care se pronunţă
judecătorii europeni în această privinţă.
S. c. Marea Britanie
B. c. Belgia
Röösli c. Germania
Mata Estevez c. Spania
Protejarea indirectă a vieţii de familie

Străinii şi deţinuţii nu sunt subiecte ale unei protecţii generale şi directe ale CEDO.
Această protecţie s-a impus pe cale jurisprudenţială, judecătorii europeni extinzând
protecţia anumitor drepturi garantate de Convenţie la domenii care nu sunt expres prevăzute
de aceasta.
Agee c. Marea Britanie
70
În cadrul măsurilor de expulzare sau returnare străinii invocă deseori dreptul la respectarea
vieţii private şi de familie
C. c. Belgia
Slivenko c. Letonia
În materia drepturilor străinilor noţiunea de viaţă de familie se limitează în mod normal la
nucleul familial.
Legătura de familie trebuie să fie reală şi efectivă: preexistenţa vieţii de familie faptelor
incriminate este un element determinant pentru constatarea încălcării art. 8.
Berrehab c. Olanda
Mehemi c. Franţa
Cömert c. Danemarca
CtEDO nu recunoaşte dreptul la reîntregirea familiei.
Gül c. Elveţia
Ahmut c. Olanda
Totuşi statele au obligaţia pozitivă de a autoriza un copil să locuiască cu părinţii săi
pentru menţinerea şi dezvoltarea vieţii de familie.
Sen c. Olanda
Mubilanzila Mayeka şi Kaniki Mitunga c. Belgia
Străinii
Art. 8 nu creează pentru străini un drept general şi abstract de intrare şi şedere pe
teritoriul naţional.
Boultif c. Elveţia
Amrollahi c. Danemarca
Jakupovic c. Austria
Slivenko c. Letonia
Art. 8 este încălcat dacă măsura expulzării nu poate face obiectul unui control
independent şi imparţial al unei instanţe care să poată analiza legalitatea acesteia şi să
poată sancţiona eventualele abuzuri.
Kaya c. România
Criterii ale legalităţii ingerinţei statelor (criteriile Boultif)

Natura şi gravitatea infracţiunii comise de către reclamant.
Boultif c. Elveţia (2002)
Mokrani c. Franţa
71
Üner c. Olanda
Importanţă deosebită se acordă:
- traficului de stupefiante
Baghli c. Franţa
Ezzouhdi c. Franţa
Mokrani c. Franţa
- violenţelor sexuale
Bouchelkia c. Franţa
Criteriile “Boultif” precizate pentru străini în general se aplică şi străinilor născuţi în ţara
gazdă sau care au ajuns aici la o vârstă fragedă.
Üner c. Olanda
Mokrani c. Franţa
Resortisanţii comunitari
Potrivit Curţii resortisanţii comunitari beneficiază de temeiul direct al dreptului
comunitar pentru a-şi justifica şederea în alt stat comunitar decât cel de origine şi de a
obţine un permis de şedere.
Art. 8 trebuie interpretat în lumina dreptului comunitar şi a obligaţiilor speciale impuse
statelor membre în ceea ce priveşte drepturile de intrare şi de şedere a acestor resortisanţi.
Aristimuno Mendizabal c. Franţa
Piermont c. Franţa
Situaţia deţinuţilor
Art. 8 protejează dreptul la viaţă de familie a acestor categorii de persoane.
Messina c. Italia
Lavents c. Letonia
Se referă la chestiunea vizitelor: chiar dacă detenţia restrânge inevitabil viaţa privată şi de
familie, administraţia penitenciară trebuie să ajute deţinutul să păstreze contactul cu
apropiaţii săi.
Ouinas c. Franţa
Menţinerea acestor legături este importantă pentru deţinut, dar şi pentru societate în
ansamblu său deoarece pot favoriza o eventuală reintegrare.
Selmani c. Elveţia
Curtea nu admite interzicerea absolută a vizitelor decât în circumstanţe excepţionale.
Lavents c. Letonia
72
Nowicka c. Polonia
Klamecki c. Polonia
Totuşi Curtea relevă faptul că interesul general poate justifica în cazul deţinuţilor
deosebit de periculoşi ingerinţa statului.
Messina c. Italia
În cazul vizitei copiilor se ţine cont de interesul acestora din urmă.
Sabou şi Pîrcălab c. România
Protecţia domiciliului
Reiese expres din prevederile art. 8.
Motivaţie: importanţa spaţiilor în care se desfăşoară viaţa privată pentru aceasta.
Este absolut necesară pentru îndeplinirea imperativelor unei societăţi democratice.
Armstrong c. Marea Britanie
Vetter c. Franţa
Matheron c. Franţa
Domiciliul privat
Relevă dimensiunea socio-economică a vieţii private.
Gillow c. Marea Britanie
Chappel c. Marea Britanie
Lopez Ostra c. Spania
Cvijetic c. Croaţia
Pibernik c. Croaţia
Domiciliul:
- noţiune autonomă
- vizează atât spaţiul legal dobândit cât şi orice alt spaţiu de locuit dacă există legături
suficiente şi continue.
Prokopovich c. Rusia
- se poate ţine seama şi de forţa legăturilor emoţionale cu un bun.
Demades c. Turcia
Limite
Dreptul la locuinţă nu intră în sfera de aplicare a art. 8.
Velosa Barreto c. Portugalia
Larkos c. Cipru
73
Motivaţie: preferinţele individuale în materie de reşedinţă nu pot prevala faţă de interesul
general.
Buckley c. Marea Britanie
Respectarea domiciliului presupune şi posibilitatea de a avea acces la acesta cu scopul
locuirii: restricţiile în acest sens constituind încălcări ale art. 8.
Gillow c. Marea Britanie
Belcuk şi Asker c. Turcia
Percheziţiile
Nu sunt, în sine contrare art. 8 dacă sunt respectate condiţiile legale ale ingerinţei.
Neîndeplinirea condiţiilor legale (textul legislativ, scopul legitim, necesitatea într-o
societate democratică) atrage constatarea încălcării.
Ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit.
Keegan c. Marea Britanie
O percheziţie infructuoasă nu este neapărat şi una disproporţională.
Keegan c. Marea Britanie
Spaţiile profesionale
Judecătorii au extins protecţia prevăzută de art. 8 şi la spaţiile profesionale subliniind
socializarea vieţii private.
Niemietz c. Germania
Funke şi alţii c. Franţa
Van Rossem c. Belgia
Miliani c. Franţa
Chapell c. Marea Britanie
Limita: spaţiile profesionale sunt exploatate de persoane fizice a căror viaţă privată şi
profesională sunt strâns legate.
Colas Est şi alţii c. Franţa
Obligaţiile pozitive ale statului în protecţia domiciliului

Să ia toate măsurile care se impun pentru a permite unui proprietar să-şi exercite drepturile.
Să pună în aplicare măsura de evacuare a unui locatar sau a unui ocupant fără titlu.
Cvijetic c. Croaţia
74
Pibernic c. Croaţia
Surugiu c. România
Protecţia corespondenţei
Reiese expres din prevederile art. 8.
Motivaţie: protecţia “secretului cuvântului”.
Ingerinţa poate fi motivată de necesitatea salvgardării instituţiilor democratice, dar
numai cu respectarea garanţiilor legale.
Klass ş.a. c. Germania
Se impune o vigilenţă maximă atât în privinţa corespondenţei scrise cât şi în domeniul
telecomunicaţiilor.
Taylor-Sabori c. Marea Britanie
În raport cu acuzaţii şi deţinuţii

Cauzele ţin mai ales de interceptarea ilegală şi cenzurarea corespondenţei acestor
categorii.
Boyle şi Rice c. Marea Britanie
Schönenberger şi Dumaz c. Elveţia
McCallum c. Marea Britanie
Pfeifer ş.a. c. Austria
Messina c. Italia
O altă cauză a jurisprudenţei: întârzierile ocazionate de controalele autorităţilor
penitenciare sau judiciare a diverselor restricţii.
Silver c. Marea Britanie
Poltoratskiy c. Ucraina
Cotleţ c. România
O justificare a posibilei ingerinţe este scopul legitim urmărit.
Pfeifer ş.a. c. Austria
Ascultarea convorbirilor telefonice

Ingerinţa poate fi justificată de necesitatea într-o societate democratică de a asigura:
- securitatea naţională,
- apărarea ordinii,
- prevenirea faptelor penale.
Klass c. RFG
75
Întinderea şi modalităţile de exercitare să fie:
- clare,
- precise,
- previzibile.
Malone c. Marea Britanie
Huvig şi Kruslin c. Franţa
Halford c. Marea Britanie
Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

Art. 9 CEDO
Componente, modalităţi şi restrângeri

Cuprinde:
Libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea,
Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod:
- individual sau colectiv;
- în public sau în particular;
- prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
Susceptibilă de a fi supusă restrângerilor în următoarele condiţii:
- să fie prevăzute de lege;
- să constituie măsuri necesare într-o societate democratică.
Scopul restrângerilor:
- siguranţa publică;
- protecţia ordinii;
- protecţia sănătăţii;
- protecţia moralei publice;
- protejarea drepturilor sau a libertăţilor altora.
Origine şi importanţă
Sorginte: Art. 9, al. 1 – în art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).
Se regăseşte în: art. 18 din Pactul internaţional ONU cu privire la drepturile civile şi
politice (1966).
Consacră o libertatea esenţială considerată fundamentală într-o societate democratică.
Kokkinakis c. Grecia
76
Element vital care contribuie la formarea identităţii credincioşilor şi a concepţiei lor asupra
vieţii.
Otto Preminger Institut c. Austria
CtEDO a ridicat-o la rangul de drept substanţial al CEDO.
Hoffmann c. Austria
Otto Preminger Institut c. Austria
Manoussakis şi alţii c. Grecia
Manifestări pe două planuri:

- “intern”, caz în care este absolută şi se referă la idei şi convingeri profunde, create în
forul interior al persoanei şi care nu pot în sine să aducă atingere ordinii publice şi prin urmare nu
pot face obiectul unor restrângeri din partea autorităţilor.
- “extern”, nu poate fi decât relativă referindu-se la o manifestare externă care poate aduce
atingeri ordinii publice ceea ce justifică intervenţia autorităţilor.
Libertatea de a avea convingeri şi credinţe nu poate fi decât absolută, iar libertatea de a le

manifesta nu poate fi decât relativă.
Obligaţiile statului
Obligaţii negative: de a nu întreprinde niciun fel de acţiuni sau de a nu a avea omisiuni care
ar putea restrânge exerciţiul efectiv al libertăţilor care reies din art. 9, al. 1, cu excepţia
limitelor care permit anumite restrângeri strict determinate de al. 2 al aceluiaşi articol,
referitoare doar la libertatea de religie şi conştiinţă nu şi la cea de gândire.
Obligaţii pozitive: adoptarea măsurilor necesare pentru evitarea situaţiilor care ar putea
aduce atingere exerciţiului unui cult prin activitatea altei persoane. Ceea ce nu implică în
mod necesar şi în orice circumstanţă posibilitatea de a angaja răspunderea celor ce prin
anumite publicaţii ar putea aduce atingere unui individ sau unui grup de indivizi.
Dubrovska şi Skup c. Polonia
În cazul perpetuării unor atacuri ofensatoare şi defăimătoare statul este obligat să
intervină prin adoptarea unor măsuri care să conducă la încetarea unor astfel de campanii.
Biserica Scientologică şi 128 dintre credincioşii săi c. Suedia
77
Alte obligaţii
În cazul deţinuţilor statul este obligat să le asigure facilităţile necesare pentru exerciţiul
îndatoririlor lor religioase, inclusiv dreptul de a intra în contact cu misionarii cultului
practicat. Iar persoanele aflate în stare de detenţie nu pot fi constrânse să accepte hrana
incompatibilă cu religia lor. Ceea ce nu restrânge obligativitatea pentru deţinut de a purta
uniforma impusă de autorităţile penitenciare.
X c. Rg U
În circumstanţele când pot să apară tensiuni în interiorul unei comunităţi religioase, pentru a
proteja expresia pluralismului statul trebuie să asigure tolerarea grupurilor concurente
unele de către celelalte. Dreptul la libertatea religiei exclude orice apreciere din partea
statului cu privire la legitimitatea unor credinţe religioase sau cu privire la modalităţile
lor de exprimare.
Hassan şi Tchaouch c. Bulgaria
Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldova
Miroļubovs c. Letonia
Agga c. Grecia
Asigurarea exerciţiului libertăţii de religie poate presupune obligaţia autorităţilor statale de a
asigura unele măsuri de ordin procedural reieşind din art. 6 CEDO, prin raportarea
dispoziţiilor art. 9 la cele prevăzute de art. 6.
Biserica catolică din Xania c. Grecia
A. Libertatea de gândire
Ţine de forul interior al persoanei, iar protejarea ei nu depinde de manifestarea publică a
acesteia.
Van den Dungen c. Olanda
Recunoaşterea explicită a libertăţi de gândire presupune interdicţia îndoctrinării în sensul
practicării unui învăţământ cu caracter ideologic asupra populaţiei şi mai ales asupra
tineretului. În acest sens dispoziţiile art. 9 pot fi coroborate cu cele ale art. 2 din Ptc. 1, art.
8 şi art. 10 ale CEDO.
Kjeldsen, Busk Madesn şi Pedersen c. Danemarca
Pacifismul ţine de libertatea de gândire şi conştiinţă fiind apărat de art. 9.
Mauri Henrik şi Soile Saloen c. Finlanda
78
Obligaţia impusă reprezentanţilor unor profesii de a se înscrie în ordinul naţional al
profesiei, fără a-i împiedica să-şi exprime ideile lor personale prin aderarea la alte asociaţii
profesionale, nu constituie o atingere adusă libertăţii de gândire.
P. Revert şi D. Legallidis c. Franţa
Condamnarea reclamantului la sancţiuni pecuniare sau la pedeapsă privativă de libertate
pentru săvârşirea infracţiunii de ofensă adusă autorităţii judiciare nu constituie o atingere
a libertăţii de gândire.
Wilhem Putz c. Austria
B. Libertatea de conştiinţă
Conştiinţa unei persoane prinde contur în forul său interior, dar cel mai adesea, asociată sau
nu convingerilor religioase, ea este exprimată prin anumite atitudini sau manifestări
exterioare.
Nu poate fi suprapusă :
- nici pe libertatea de opinie, recunoscută fiecărui individ de a adopta o atitudine
intelectuală la alegerea sa, de a exprima şi de a-şi însuşi anumite convingeri, adică libertatea
fiecărui om de a gândi şi de a exprima ceea ce crede că este adevărat;
- nici pe libertatea de cult, care semnifică dreptul fiecăruia de a exercita public un anumit
cult, potrivit credinţei sale.
Libertatea de conştiinţă s-ar situa între aceste două libertăţi.
Convenţia impune statelor obligaţia de a nu exprima niciun fel de constrângere directă
sau indirectă asupra conştiinţei persoanelor ce intră sub jurisdicţia lor.
Nu constituie ingerinţă în libertatea de religie şi conştiinţă faptul că într-o anumită academie
militară naţională este interzisă participarea la activitatea unei mişcări fundamentaliste
islamice elevilor care au ales cariera militară, astfel că îşi pot îndeplini obligaţiile religioase
numai în limitele impuse de regulamentele militare.
Kémal Yanasik c. Turcia
Comisia a recunoscut dreptul unei universităţi laice de a reglementa ţinuta vestimentară a
studenţilor în sensul interdicţiei de a purta semnele exterioare de apartenenţă la o
religie, în speţă “fularul islamic”. Interdicţia acestei “ţinute vestimentare” într-o
universitate laică ori în cadrul unor ore de educaţie fizică şi sportivă în şcolile publice nu
constituie o încălcare a libertăţii de conştiinţă.
Senay Karaduman c. Turcia
Leyla Şahin c. Turcia
Dogru c. Franţa
79
Situaţii cu privire la libertatea de conştiinţă
Obligaţia impusă copiilor de a urma, în cadrul şcolii, un curs de educaţie morală şi socială
nu constituie o încălcare a libertăţii de conştiinţă deoarece în aceste cazuri nu este vorba
despre o îndoctrinare politică sau religioasă.
Bernard şi alţii c. Luxemburg
Libertatea de conştiinţă nu poate constitui pentru contribuabili motiv de excludere de la
plata impozitelor aceasta fiind o îndatorire generală şi neutră; aceasta nu poate fi
invocată nici pentru sustragerea de la regimul general de asigurare generală.
C. c. Rg U
V. c. Olanda
Instituirea participării obligatorii la alegeri nu constituie o ingerinţă a statului în
exerciţiul libertăţii de conştiinţă atâta timp cât electoratul nu este ţinut să voteze într-un
anumit sens, alegătorul având posibilitatea să introducă un buletin alb.
X c. Austria (1965)
X c. Austria (1972)
Alte situaţii cu privire la libertatea de conştiinţă

Obligaţia de a se afilia la un regim de pensii care priveşte orice persoană ce practică o
anumită profesie, stabilită pe bază neutră, nu poate aduce atingere manifestării
convingerilor sau religiei unei persoane.
V. c. Olanda
CtEDO nu a recunoscut, sub motivarea încălcării art. 9, persoanelor care nu sunt în măsură
să-şi îndeplinească obligaţiile militare în virtutea convingerilor lor, dreptul de a refuza şi
executarea unui “serviciu de interes public”.
Jorgen Johansen c. Norvegia
Pe de altă parte, s-a considerat că art. 9 nu garantează dreptul de a refuza îndeplinirea
serviciului militar obligatoriu “din motive de conştiinţă”.
Bayatyan v. Armenia
C. Libertatea de religie
Este o componentă inseparabilă a libertăţii de gândire şi de conştiinţă.
Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie se află în dimensiunea sa religioasă, printre
elementele esenţiale de identificare a celor care au o anumită credinţă şi o anumită
concepţie despre viaţă.
Kokkanakis c. Grecia
80
Preminger-Institut c. Austria
Buscarini şi alţii c. San Marino
Religionsgemeinschaft Der Zeugen Jehovas şi alţii c. Austria
Implică:
- dreptul de a adera sau nu la o religie;
- dreptul de a practica sau nu o religie;
- dreptul de a-şi schimba religia.
Reprezintă de asemenea un “bun preţios al ateilor, agnosticilor, scepticilor sau
indiferenţilor”.
Kokkanakis c. Grecia
Buscarini şi alţii c. San Marino
Lautzi c. Italia
Obligaţii ale statului

De a respecta toate cultele, în egală măsură.
Este interzisă impunerea de către autorităţile statului de a adera la o anumită religie sau
interdicţia aderării, dincolo de limitele stabilite în al. 2 al art. 9.
Nici Convenţia şi nici Curtea prin jurisprudenţa sa nu a au dat o noţiune precisă
termenelor “religie” sau “cult”. Probleme apar mai ales în cazul curentelor religioase mai
puţin cunoscute. CtEDO a constatat că sintagma “convingeri religioase” se distinge de
noţiunea de “opinii” sau “idei”, deoarece convingerile presupun “puncte de vedere care
ating un anumit nivel de forţă, de seriozitate şi de coerenţă”
Campbell şi Cosans c. Marea Britanie
Leela Förderkreis E.V. c. Germania
Tamara Skugar şi alţii c. Rusia
Religii de stat
Unele state au declarat religiile majoritar practicate pe teritoriul lor ca fiind “religii de
stat”: ţările scandinave (protestantă), Anglia (anglicană), Grecia (ortodoxă).
Prin urmare s-a constatat că art. 9 nu poate fi interpretat în sensul că nu ar permite
declararea unei anumite religii ca fiind de stat, dar nici că un asemenea sistem să ducă la
recunoaşterea unei obligaţii de a adera la acea religie.
Peter Darby c. Suedia
Curtea a conchis să “organizarea de către stat a exerciţiului unui cult concură la realizarea
păcii sociale şi a toleranţei”; împrejurarea că o anumită religie este recunoscută ca fiind “de
81
stat” nu poate duce la crearea unor dezavantaje pentru nepracticanţii ei sau pentru
practicanţii altor religii, situaţii care ar duce la încălcarea dispoziţiilor art. 14.
Libertatea religioasă exclude orice apreciere din partea statului a legitimităţii unor
credinţe religioase sau a modalităţilor în care acestea se exprimă. Manifestarea religiei în
mod colectiv implică facultatea persoanelor fizice de a se asocia în mod liber, fără
ingerinţe arbitrare din partea statului, dispoziţiile art. 9 fiind coroborate cu cele ale art. 11.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare c. Bulgaria
Miroļubovs şi alţii c. Letonia
În cazul când este declarată o “religie de stat” dispoziţiile legale naţionale nu pot fi utilizate
în scopul limitării activităţii altor confesiuni decât aceasta.
Manoussakis şi alţii c. Grecia
Religia şi căsătoria
Dispoziţiile art. 9 nu pot conferi efecte juridice pe planul dreptului civil, căsătoriei
celebrată sub formă religioasă, căsătoria fiind supusă cf. art. 12 reglementărilor cuprinse
în legislaţia naţională în materie.
Janis Kahn c. Marea Britanie
Libertatea religioasă nu poate fi invocată cu privire la efectele divorţului asupra căsătoriei
religioase.
D. c. Franţa
Religia şi statul
Autonomia comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului din societatea
democratică fiind protejată de art. 9. Protecţie ce prezintă interes atât pentru organizarea
comunităţii religioase ca atare cât şi pentru asigurarea posibilităţii de exerciţiu colectiv al
cultului de către ansamblul membrilor săi activi. În exerciţiul prerogativei sale de
reglementare în materia religiei şi în relaţia sa cu diverse religii, culte şi credinţe, statul
trebuie să rămână neutru şi imparţial.
Kalaç c. Turcia
Dispoziţiile art. 9 nu pot fi interpretate în sensul diminuării rolului unei credinţe sau
biserici la care aderă “istoric şi cultural” populaţia unui stat contractant.
Membrii (97) Congregaţiei martorilor lui Iehova din Gladni c. Georgia
82
Statul beneficiază de o marjă de apreciere justificată cu privire la reglementarea relaţiilor
sale cu diverse religii, reieşind din tradiţiile sale, la nivel european neexistând un
standard comun în materie.
Alujer Fernández şi Caballero Garcia c. Spania
Libertatea de manifestare a religiei şi convingerilor

Forme ale manifestării unei religii sau convingeri:
- Cultul: serviciile practicate de cultele religioase, oricare ar fi acestea, independent de
numărul credincioşilor care au aderat la ele sau de răspândirea lor geografică pe teritoriul unui stat.
- Învăţământul: nu priveşte educaţia şcolară ca atare, acesta fiind protejată de art. 2, Ptc.1,
ci se referă la învăţământul religios conceput ca posibilitate a desfăşurării unei activităţi de
formare şi răspândire a unui cult determinat. Libertatea de manifestare a religiei presupune, în
principiu, “dreptul de a încerca să convingi pe aproapele tău, de exemplu printr-un “învăţământ”,
lucru fără de care “libertatea de a schimba religia sau convingerea, ar risca să rămână literă moartă”.
Mitropolia Basarabiei c. Moldova
Practicile şi îndeplinirea unor anumite ritualuri: privesc un anumit comportament religios
exteriorizat prin practicarea de oficii, procesiuni, sau prin purtarea unor veşminte
specifice. Nu intră în această categorie manifestările de publicitate comercială chiar dacă
provin de la o organizaţie religioasă sau actele care nu exprimă în mod direct o anumită
convingere chiar dacă ar părea inspirată de aceasta.
X şi Biserica Scientologică c. Suedia
B.C. c. Elveţia
Blumberg c. Germania
Modul în care se fac înmormântările şi cum sunt amenajate cimitirele reprezintă un
element esenţial al practicilor religioase.
Johannische Kirche şi Peters c. Germania
Alte convingeri
Cele care exprimă concepţia persoanei despre lume şi viaţă sau despre anumite fenomene
sociale, intră sub protecţia art. 9.
Pacifismul intră în domeniul de protecţie a libertăţii de gândire şi conştiinţă.
Pat Arrowsmith c. Marea Britanie
83
Nu toate părerile sau convingerile sunt de natură să intre sub protecţia art. 9, chiar în
condiţiile fermităţii unor convingeri (de ex. cu privire la posibilitatea practicării sinuciderii
asistate).
Pretty c. Marea Britanie
Pichon şi Sajour c. Franţa
Manifestările unor credinţe religioase pot lua forma unor adunări publice, procesiuni,
defilări, etc. Fosta Comisie a precizat că în cazul unei manifestări sub forma unei defilări de
ex. libertatea de religie poate fi absorbită de libertatea de a participa la reuniuni paşnice,
deci de libertatea de întrunire (art. 11) astfel că nu se impune un examen distinct al acestor
fapte din perspectiva art. 9.
Plattform Arzte für das Leben c. Austria
Çiraklar c. Turcia
Dispoziţiile art. 9 pot fi corelate cu cele ale art. 2, Ptc. 4 care garantează libertatea de
circulaţie a persoanelor, atunci când în urma unor limitări ale circulaţiei se încalcă
libertatea de exercitare a convingerilor religioase.
Cipru c. Turcia
Latură negativă
Componentă negativă a libertăţii de manifestare a convingerilor religioase: dreptul pentru
individ de a nu fi obligat să-şi manifeste confesiunea sau convingerile religioase sau să se
comporte în aşa fel încât să se poată trage concluzia că el are sau nu are convingeri
religioase.
Autorităţile religioase nu au dreptul să intervină în domeniul libertăţii de conştiinţă a
individului, de a cerceta care-i sunt convingerile religioase sau de a-l obliga “sa-şi
exteriorizeze raporturile cu divinitatea”.
Bscarini şi alţii c. San Marino
Limitări ale libertăţilor cuprinse în art. 9

Ingerinţele statului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie prevăzută de lege, iar legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă.
Larissis şi alţii c. Grecia
Stankov şi Organizaţia macedoniană uită Ilinden c. Bulgaria
Sviato-Mikhailivska Parafiya c. Ucraina
Perry c. Letonia
84
Leyla Şahin c. Turcia
Dogru c. Franţa
- să urmărească un scop legitim (securitatea publică, protecţia ordinii, sănătăţii sau moralei publice,
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora).
Stankov şi Organizaţia macedoniană unită Ilinden c. Bulgaria
Sviato-Mikhailivska Parafiya c. Ucraina
Religionsgemeinschaft Der Zeugen Jehovas şi alţii c. Austria
Leela Förderkreis E.V. C. Germania
Kimlya şi alţii c. Rusia
- să fie necesară într-o societate democratică, respectiv proporţională cu scopul urmărit.
Iskon şi alţii c. Marea Britanie
Tamara Skugar şi alţii c. Rusia
Mitropolia Basarabiei c. Moldova
Manoussakis c. Grecia
Libertatea de exprimare
Art. 10 CEDO
Origine şi conţinut
Origine: Art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).
Interpretarea se face, de asemenea, prin prisma Pactului internaţional O.N.U. privind
drepturile civile şi politice (art. 19), împreună cu protocolul facultativ al acestuia.
Alineatul 1 determină conţinutul libertăţii de exprimare:

“Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de
opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a
ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să impună societăţilor de
radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare”.
Alineatul 2 precizează limitele exercitării acesteia:
“Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică,
constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
85
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a
drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
Importanţă
Constituie unul dintre fundamentele societăţii democratice.
Condiţie primordială a dezvoltării şi progresului societăţii.
Cu limitele care reies din al. 2 libertatea de exprimare priveşte atât “informaţiile” şi “ideile”
apreciate favorabil care pot fi considerate inofensive sau indiferente, cât şi pe cele care
“contrariază”, “şochează” sau “neliniştesc”, dovadă a pluralismului de opinii, a toleranţei
şi a spiritului deschis într-o societate democratică.
Handyside c. Marea Britanie
Sunday Times c. Marea Brianie
Lingens c. Austria
Müller şi alţii c. Elveţia
Piermont c. Franţa
Lehideux şi Isorni c. Franţa
Nilsen şi Johnsen c. Norvegia
Gaweda c. Polonia
Urbino Rodrigues c. Portugalia
Excepţiile la libertatea de exprimare impun interpretarea ei restrictivă, iar nevoia acestor
restrângeri trebuie stabilită în mod convingător.
Componente ale dreptului la libertate de expresie

Transformările sociale şi tehnologice au dus la concretizarea conceptului de libertate a
expresiei, care a cunoscut o evoluţie de la dreptul de a exprima o opinie individuală la
dreptul de a-i informa pe alţii.
Dreptul la libertatea de expresie cuprinde:
A. Libertatea de opinie
B. Libertatea de informare
Libertăţile consacrate în art. 10, al. 1 nu împiedică prevederea unui regim de autorizaţii
prealabile pentru societăţile de radiodifuziune, de cinema sau de televiziune, care urmăreşte
să asigure respectarea intereselor individuale în concordanţă cu cele colective.
86
A. Libertatea de opinie
Este elementul clasic al libertăţii de expresie care presupune că nimeni nu poate fi
îngrijorat pentru opiniile sale. Posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima opinia sa
minoritară este una dintre caracteristicile de bază ale pluralismului din societatea
democratică care presupune toleranţă şi spirit de deschidere.
Orice individ are dreptul de a formula o opinie despre fenomenele în mijlocul cărora
trăieşte. Libertatea de opinie este garantată tuturor persoanelor, celor deţinute inclusiv.
Yankov c. Bulgaria
Şi funcţionarii, chiar dacă au un statut special, se pot prevala de această libertate.
Glasenapp c. Germania
Kosiek c. Germania
Libertatea de exprimare este una dintre condiţiile care asigură libera expresie a opiniei
cetăţenilor în cadrul alegerilor pentru corpul legislativ al unei ţări, al preşedintelui
acesteia atunci când el este ales prin scrutin universal sau în cadrul unei consultări populare
prin referendum.
Castelli şi alţii c. Italia
În contextul alegerilor este foarte important să se asigure libertatea de circulaţie a
opiniilor în perioada preelectorală.
Bowman c. Marea Britanie
Totuşi, pentru a nu se ajunge la posibile conflicte între această libertate şi dreptul la alegeri
libere poate apărea necesitatea impunerii anumitor restricţii cu privire la libera exprimare a
opiniilor.
Exprimarea opiniei
Pluralismul într-o societate democratică presupune în mod absolut necesar libertatea de
exprimare a opiniei, chiar dacă aceasta este minoritară.
Libertatea opiniei presupune posibilitatea de exprimare liberă a acesteia, fără ca autorul ei
să fie urmărit sau condamnat pentru opiniile sale.
Libertatea de opinie nu poate fi limitată fiind vorba despre o opinie interioară atât timp cât
nu este exprimată. Exprimarea opiniei însă poate constitui subiect al unor limitări pentru
respectarea drepturilor aparţinând altor subiecte de drept.
În contextul libertăţii presei se face distincţie între judecăţi de valoare care “nu se pretează
la demonstrarea exactităţii lor” şi relatarea unor fapte, materialitatea cărora poate fi
probată.
87
Curtea a considerat că a pretinde o demonstraţie a judecăţii de valoare înseamnă a aduce
atingere însăşi libertăţii de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10.
Oberschlick c. Austria
De Haes şi Gijsels c. Belgia
Harlanova c. Letonia
Cumpănă şi Mazăre c. România
Lombardo şi alţii c. Malta
B. Libertatea de informare
Se adresează tuturor persoanelor, fizice sau juridice, şi nu se distinge după natura
lucrativă sau nu a scopului urmărit.
Acoperă două elemente constitutive:
a) libertatea de a primi informaţii şi idei;
b) libertatea de a le comunica.
Convenţia nu garantează în schimb libertatea de a căuta informaţii şi idei.
Leander c. Suedia
Însă protejează indirect acest drept prin intermediul art. 8.
Gaskin c. Marea Britanie
Guerra şi alţii c. Italia
Informarea trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice existente.
Libertatea trebuie să fie efectivă, cu posibilitatea unor precauţii pentru a se asigura un
echilibru între diverse interese: ale mijloacelor media, al justiţiei, al particularilor.
Domeniu de aplicare
Priveşte toate categoriile de mesaje, indiferent de conţinutul lor.
Groppera Radio A.G. şi alţii c. Elveţia
Markt intern Verlag GmbH şi Klaus Becrmann c. Germania
Include libertatea de a primi diverse tipuri de informaţii şi moduri de exprimare a acestora,
inclusiv şi idei de natură politică sau idei ce ţin de “expresia artistică”.
Lindon şi alţii c. Franţa
Priveşte nu numai conţinutul informaţiilor ci şi mijloacele lor de transmitere ori
captare. Orice restrângere a acestora duce la atingerea dreptului de a primi şi de a
comunica informaţii.
88
Autronic A.G. c. Elveţia
Vereinigung Bildender Künstler c. Austria
Alinak c. Turcia
Recepţionarea mesajelor
Libertatea de informare presupune libertatea de recepţionare a mesajelor transmise de
către cineva cuiva.
Noţiunea de “comunicare” presupune dreptul de a recepţiona informaţiile transmise prin
media, în special cele de interes general, dar şi de orice altă natură.
Sunday Times c. Marea Britanie
În acest context garanţiile acordate presei precum şi obligaţiile acesteia au o importanţă
deosebită:
- presa nu trebuie să depăşească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputaţiei
altuia;
- ei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în
arena politică, precum şi cele care privesc alte sectoare de interes public;
- funcţiei presei “de a difuza” îi corespunde dreptul publicul “de a primi”.
Lingens c. Austria
Media
A. Presa scrisă
Calificată de către Curte drept “câinele de pază” al unei societăţi democratice, are rolul de a
informa, de a controla şi de a relata despre toate domeniile de interes public.
Observer şi Guardian c. Marea Britanie
Curtea a observat că libertatea presei este unul dintre mijloacele importante de cunoaştere şi
de judecare a ideilor şi atitudinilor conducătorilor şi prin urmare ea trebuie plasată în
centrul noţiunii de societate democratică.
Lingens c. Austria
Importanţa libertăţii presei permite recurgerea la o anumită doză de exagerare sau de
provocare în cadrul libertăţii jurnalistice.
Prager şi Oberschlick c. Austria
Marja de apreciere a statelor este mică având în vedere necesitatea valorizării libertăţii
presei în societatea democratică.
Fressoz şi Roire c. Franţa
89
B. Audiovizualul şi radioul
Are un efect mai puternic decât presa scrisă având în vedere puterea de propagare a
mesajelor prin sunet şi imagini, mărind astfel impactul asupra celor care le recepţionează.
Jersild c. Danemarca
Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarca
Protecţia surselor jurnaliştilor

Doar un imperativ de interes public poate justifica impunerea divulgării surselor de
informare a jurnaliştilor.
Percheziţiile cu scopul descoperirii surselor de informare utilizate de ziarişti constituie un
“act mai grav decât o somaţie judiciară ce ar avea ca obiect divulgarea identităţii sursei”.
Roemen şi Schmit c. Luxemburg
Voskul c. Olanda
Limitările aduse confidenţialităţii surselor ziaristice impun un examen amănunţit al
tuturor împrejurărilor în care acestea se produc.
Voskul c. Olanda
Curtea a decis că art. 10 lasă jurnaliştilor “facultatea de a decide dacă este necesar sau nu
să reproducă suportul informaţiilor transmise publicului, spre a le da o credibilitate cât mai
mare”.
Convenţia apără dreptul jurnaliştilor de a comunica informaţii cu privire la probleme de
interes general, din moment ce ei se exprimă cu bună credinţă pe baza unor fapte exacte
producând informaţii “fiabile şi precise, cu respectarea eticii profesionale”.
Fressoz şi Roire c. Franţa
Libertatea de exprimare în politică

Pluralismul într-o societate democratică este asigurat prin libertatea dezbaterilor politice.
Libertatea dezbaterilor politice nu are caracter absolut, statele o pot supune unor
“restricţii” sau “sancţiuni”, iar Curtea se pronunţă asupra compatibilităţii acestora cu
prevederile convenţionale.
Incal c. Turcia
Castells c. Spania
90
Libertatea de expresie este indispensabilă partidelor politice, iar eventualele ingerinţe ale
statului în libertatea de exprimare a membrilor partidelor de opoziţie sunt supuse unui
control al aplicării lor exercitat de către Curte.
Incal c. Turcia
Partidele politice trebuie să fie libere în a putea să iniţieze dezbateri publice încercând să
găsească, cu respectarea regulilor statului democratic, soluţii pentru satisfacerea intereselor
prezente.
Partidul comunist unificat al Turciei şi alţii c. Turcia
Partidul socialist şi alţii c. Turcia
Curtea a decis în jurisprudenţa sa că “limitele criticii admisibile sunt mai extinse în privinţa
unui om politic care acţionează în calitatea sa de personaj politic, decât în privinţa unui
particular, ceea ce nu exclude protejarea reputaţiei şi demnităţii sale.
Oberschlik c. Austria
Libertatea de exprimare şi justiţia

Din al. 2 al art. 10 putem deduce că libertatea de exprimare poate fi restrânsă în vederea
garantării autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti.
Mass-media nu trebuie să depăşească limitele fixate în vederea bunei administrări a
justiţiei.
Pentru a găsi echilibrul între imperativele justiţiei şi libertatea de exprimare, statele nu
pot limita toate formele dezbaterii publice asupra chestiunilor aflate pe rolul instanţelor,
mai ales în cadrul unor reviste de specialitate sau chiar şi în presă sau sub alte forme.
Worm c. Danemarca
Într-o societate democratică autoritatea şi imparţialitatea justiţiei poate fi pusă în discuţie
pe un ton polemic sau chiar “agresiv”.
De Haes şi Gijsels c. Belgia
Prager şi Oberschlick c. Austria
Libertatea de exprimare a apărătorilor (avocaţilor) trebuie să fie compatibilă cu
contribuţia pe care o au aceştia la asigurarea încrederii în serviciul public al justiţiei.
Schöpfer c. Elveţia
Imperativele bunei administrări a justiţiei prevalează asupra interesului general al
dezbaterii publice. Trebuie să se ţină cont întotdeauna de justul echilibru între dreptul
91
publicului de a fi informat asupra chestiunilor referitoare la funcţionarea puterii
judecătoreşti, imperativele bunei administrări a justiţiei şi demnitatea oamenilor legii.
Nikula c. Finlanda
Autorizarea prealabilă
Organizarea tehnică a radiodifuziunii pe teritoriul statelor se poate face prin sisteme de
licenţiere legală. Pentru a putea asigura imperativele garanţiei libertăţii de exprimare aceste
măsuri de autorizare nu trebuie să fie excesive. Marja de apreciere a statelor în acest
sens nu poate fi nelimitată. Regimul de autorizare trebuie să respecte exigenţele
pluralismului, toleranţei şi a spiritului de deschidere necesare în societatea democratică.
Verein Alternatives Locaradio Beru Verein Radio Dreyeckland Basel c. Elveţia
Impunerea unor monopoluri publice nu poate fi justificată decât printr-o necesitate
imperioasă. Odată cu progresul tehnologic, restricţia recepţiei de programe nu se mai poate
întemeia pe numărul limitat de frecvenţe şi canale disponibile.
Manole c. Moldova
Acordarea sau refuzul unei autorizaţii pot fi condiţionate de: natura şi obiectivele
viitoarei staţii, posibilităţile sale de inserţie la nivel naţional, regional sau local, drepturile şi
aspiraţiile unui public determinat, obligaţiile asumate de statele contractante prin
instrumente juridice internaţionale în domeniu.
Informationsverein Lentia şi alţii c. Austria
Radio ABC c. Austria
Demuth c. Elveţia
United Christian Broadcasters Ltd. C. Marea Britanie
Glas Nadejda EOOD şi Elenkov c. Bulgaria
Limitele libertăţii de exprimare

Cf. al. 2 al art. 10 reies:
a) din considerente de ordin general precum:
- siguranţa naţională,
- integritatea teritorială,
- apărarea siguranţei publice,
- prevenirea săvârşirii unor infracţiuni,
- protecţia sănătăţii şi a moralei publice,
- garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare;
b) din considerente de ordin personal:
92
- protejarea reputaţiei şi drepturilor altor persoane,
- împiedicare de divulgare a informaţiilor confidenţiale.
Limitările se concretizează în ingerinţe ale statului în exerciţiul acestui drept pentru
realizarea scopurilor enunţate în al. 2. Condiţii ale legalităţii ingerinţelor:
- să fie prevăzute de lege;
- să urmărească un scop legitim;
- să fie necesare într-o societate democratică pentru a se aprecia proporţionalitatea
ingerinţei cu scopul urmărit.
Ingerinţa să fie prevăzută de lege

Curtea interpretează noţiunea de “lege” în sens foarte larg, ţinând cont mai ales de
accepţiunea materială a termenului. Prin urmare sunt incluse în această noţiune atât legile
adoptate de parlamentele naţionale, dar şi “dreptul nescris”, precum şi tratatele
internaţionale, în măsura în care dreptul intern al statului contractant face trimitere la ele,
încorporându-le în dreptul său.
Groppera Radio A.G. şi alţii c. Elveţia
Legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă.
Tammer c. Estonia
Dreptul trebuie să se adapteze schimbărilor intervenite în viaţa socială, iar interpretarea şi
aplicarea normelor frecvent modificate depinde de interpretarea lor judecătorească.
Tammer c. Estonia
Limitările impuse libertăţii de exprimare pot fi făcute numai în virtutea unor legi accesibile
şi previzibile.
Rekveny c. Ungaria
Feldek c. Slovacia
Gaweda c. Polonia
Damman c. Elveţia
Ingerinţa să urmărească un scop legitim

Scopurile reies din al. 2 şi vizează protecţia unor interese de ordin individual sau general.
Ele pot fi luate în considerare individual sau cumulativ în funcţie de circumstanţe, atunci
când este cazul.
Potrivit jurisprudenţei Curţii scopul legitim se poate referi şi la:
93
- condamnarea pentru manifeste care îndemnau militarii la dezertare
X c. Marea Britanie
- confiscarea unor reviste care reproduceau acte homosexuale cu minori
X. c. Marea Britanie
- condamnarea pentru afişe care manifestau ostilitatea faţă de armată
Chorherr c. Austria
- reglementări privind publicaţiile obscene
Handyside c. Marea Britanie
- instituirea unui control administrativ cu privire la punerea în circulaţie a unor lucrări care
incitau la ură şi separatism.
Association Ekin c. Franţa
- Condiţionarea exercitării unui mandat de depunerea jurământului
McGuinness c. Marea Britanie
- Asigurarea neutralităţii politice a funcţionarilor autorităţilor locale sau a forţelor de
poliţie în state recent democratizate sau pentru garantarea calităţii agenţilor statului în aceleaşi
ţări, având în vedere regimul total diferit în care urmau să acţioneze.
Rekvenyi c. Ungaria
Petersen c. Germania
Alte justificări ale scopului
Ingerinţele justificate prin necesitatea garantării imparţialităţii puterii judecătoreşti,
asigurându-se totodată echilibrul între necesitatea asigurării bunei funcţionări a justiţiei şi
informării opiniei publice cu privire la aceasta.
Weber c. Austria
Schöpfer c. Elveţia
Lešnik c. Slovacia
Nykula c. Finlanda
Amihălăchioaie c. Moldova
Kyprianou c. Cipru
Necesitatea protejării reputaţiei şi drepturilor altuia, atât în cazul afirmaţiilor cu caracter
defăimător făcute la adresa unor persoane publice, cât şi în raporturile între particulari.
Chauvy şi alţii c. Franţa
Stubbings şi alţii c. Marea Britanie
94
Informaţiile publicate trebuie să servească interesului public şi să contribuie la dezbaterea
unor probleme de interes general.
News Verlags GmbH & Co. KG c. Austria
Tammer c. Estonia
Krone Verlag GmbH & Co. KG c. Austria
Leempoel & S.A. ED. Cine Revue c. Belgia
Company y Diez de Revenga şi Lopez Galiacho Perona c. Spania
Julio Bon Gibert şi El Hogar y La Moda J.A. C. Spania
Ingerinţa necesară într-o societate democratică

Potrivit jurisprudenţei Curţii termenul “necesar” implica prezenţa unei “nevoi sociale
imperioase”.
Handsyde c. Marea Britanie
Marja de apreciere a statelor nu este nelimitată. Un stat incriminat în faţa Curţii pentru o
limitare a libertăţii de exprimare trebuie să facă dovada legitimităţii şi necesităţii
ingerinţei, iar Curtea trebuie să aprecieze în lumina circumstanţelor cauzei.
Pedersen şi Baadsaard c. Danemarca
Steel şi Morris c. Marea Britanie
Mamere c. France
Lindon şi alţii c. Franţa
Csanics c. Ungaria
Într-o societate democratică, cetăţenii trebuie să poată primi mai multe “mesaje” pentru a-
şi putea forma opiniile pe baza unor exprimări multiple în condiţiile pluralismului.
Çetin şi alţii c. Turcia
Obligaţii ale statelor

Pe lângă obligaţia negativă a statelor de a se abţine de la restricţionarea, cenzurarea sau
sancţionarea expresiei libere a cetăţenilor, ele au şi obligaţia pozitivă de a lua măsurile
legislative necesare pentru a permite oricărei persoane să îşi poată exprima ideile, cu
includerea, în anumite situaţii, a raporturilor dintre persoanele private.
Pentru a determina existenţa unor obligaţii pozitive în sarcina autorităţilor statale trebuie luat
in considerare “justul echilibru” care trebuie asigurat între interesele individuale şi cele
generale. Aceste obligaţii nu pot fi interpretate în sensul că ar impune o “povară
insurmontabilă şi excesivă” în sarcina statului.
95
Appleby şi alţii c. Marea Britanie
Rees c. Marea Britanie
Osman c. Marea Britanie
Özgür Gündem c. Turcia
Libertatea de întrunire şi de asociere

Art. 11 CEDO
Text
1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv a
constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de
lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca
restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate,
ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.
Inspiraţie
DUDO, art. 20: “Orice persoana are dreptul la libertatea de întrunire si de asociere paşnica.
Nimeni nu poate fi silit sa facă parte dintr-o asociaţie.”
Art. 23, al. 4 din DUDO consacră dreptul oricărei persoane de a “întemeia sindicate si de a
se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale” .
Texte apropiate
Art. 21 şi 22 din PIDCP
Art. 8 din PIDESC
Cuprinde în acelaşi text:

libertatea de întrunire
libertatea de asociere
libertatea sindicală
96
Face parte din drepturile şi libertăţile “colective”. Deşi are o consacrare individuală -
“orice persoană”, se manifestă în mod colectiv.
Vine în continuitatea libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de manifestare a convingerilor
(art. 9)
Interferează cu libertatea de exprimare (art. 10).
A. Libertatea de întrunire
CEDO apără dreptul la întrunire paşnică.
Potrivit CtEDO protecţia opiniilor şi libertatea de a le exprima (art. 10) constituie unul
din scopurile recunoaşterii libertăţii de reuniune şi de asociere consacrate în art. 11.
Öllinger c. Austria
Priveşte atât reuniunile private, cât şi cele care se desfăşoară în locuri publice.
Rassemblement jurassien et unité jurqssienne c. Elveţia
Include dreptul de a organiza defilări sau manifestări pe căile publice.
Christians against Racism and Fascism c. Rg U
Djavit An c. Turcia
Sergey Kuznetsov c. Rusia
Reprezintă un drept fundamental într-o societate democratică.
Comis. EDO, Platform artze c. Austria
Ezelin c. Franţa
Priveşte atât participanţii cât şi organizatorii manifestaţiilor publice (asociaţii, grupuri
organizate, partide politice).
Contramanifestaţiile violente sau extremiste la cele paşnice, nu pot atrage suprimarea
acestui drept.
Rassemblement jurassien et unité jurqssienne c. Elveţia
Din contră, nu protejează întrunirile cu intenţii violente.
Obligaţiile statelor
Negativă: de a nu întreprinde nimic de natură să împiedice exercitarea acestei libertăţi.
Obligaţia obţinerii unei autorizaţii prealabile nu constituie în sine o ingerinţă în exerciţiul
acestei libertăţi.
Comis. EDO, Çiraklar c. Turcia
Comis. EDO, Rassemblement jurassien et unité jurqssienne c. Elveţia
97
Djavit An c. Turcia
Oya Ataman c. Turcia
Burkta ş.a. c. Ungaria
Pozitive: de a adopta măsuri necesare, care pot merge chiar până la afectarea unor
raporturi interindividuale, în ideea în care unele manifestări ar putea nemulţumi unele
persoane prin revendicările sau ideile promovate.
Plattform “Ãrzte für das Leben c. Austria
Wilson, National Union of Jurnalista ş.a. c. MB
Ouranio Taxo ş.a. c. Grecia
Dreptul de a contramanifesta nu poate paraliza dreptul de a manifesta.
Baczkowski c. Polonia
Nu este o garanţie absolută. Statele beneficiază de o marjă de apreciere substanţială
privind metodele utilizate pentru asigurarea realizării tuturor intereselor în chestiune.
Obligaţiile statelor sunt de mijloace şi nu de rezultat.
Plattform “Ãrzte für das Leben c. Austria
B. Libertatea de asociere
Manifestare: asociere împreună cu alte persoane în vederea realizării unui scop
determinat. Ceea ce constituie o formă de manifestare a opiniilor şi convingerilor.
Este dreptul fiecăruia de a constitui, împreună cu alte persoane, de a forma o grupare sau
de a se afilia la una existentă, în vederea realizării unor interese comune.
Durată limitată sau nelimitată în timp, căpătând personalitate juridică.
Comis. X c. Suedia (1977)
Zoning, James şi Webstar c. Rg U
Valorifică libertatea de gândire şi de opinie, precum şi pe cea de exprimare, prin
posibilitatea împărtăşirii convingerilor şi ideilor în mod colectiv.
Chassagnou ş.a. c. Franţa
Nu presupune şi libertatea deţinuţilor de a se reuni cu alţi deţinuţi.
McFeelery c. Rg U
Nu garantează dreptul de a realiza scopurile asociaţiei.
Association X c. Suedia
98
Libertatea de a nu se asocia
Spre deosebire de art. 20, al. 2 din DUDO, care proclamă expres acest drept, această
libertate nu se regăseşte expres în art. 11 din CEDO.
Pornind de la legislaţia internă a statelor contractante se poate constata că unele recunosc
latura negativă manifestată prin dreptul de a nu se afilia în mod obligatoriu la anumite
asociaţii sau de a se retrage din cadrul acestora, spre deosebire de alte state care nu
prevăd această posibilitate expres. Totuşi potrivit organelor convenţionale, toate statele au
obligaţia de a garanta acest drept negativ.
Sigurður A. Sigurjónsson c. Islanda
Sørensen şi Rasmussen c. Danemarca
Constrângerea unei persoane la afiliere are ca efect atingerea substanţei libertăţii de
asociere şi prin urmare nu poate fi admisă.
Young, James şi Webster c. RgU
Vöður Õlafsson c. Islanda
Atitudine echivalentă şi în ceea ce priveşte dreptul de a nu declara apartenenţa sau
neaparteneţa la o anumită organizaţie.
Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani c. Italia
În acelaşi timp, o asociaţie nu se poate sustrage de la dispoziţiile CEDO având în vedere
că ar putea aduce atingere structurilor constituţionale ale unui stat, dincolo de limitele
impuse de al. 2 al art. 11.
Partidele politice
Partidele – forme de manifestare a libertăţii de asociere considerate ca esenţiale pentru
buna funcţionare a democraţiei, prin urmare nu pot fi excluse de la protecţia oferită de art.
11.
Partidul comunist unificat din Turcia ş.a. c. Turcia
Partidul socialist ş.a. c. Turcia
Sidiropoulos ş.a. c. Grecia
Partidul comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu c. România
Herri Batasuna şi Batasuna c. Spania
Partidele politice se disting de alte organizaţii prin influenţa pe care o pot avea asupra
exercitării puterii de stat, reprezentând astfel o modalitate esenţială de punere în valoare
a libertăţii de asociere necesară funcţionării regimului democratic.
Refah Partisi ş.a. c. Turcia
99
Ordinele profesionale în cazul profesiilor liberale
În unele state părţi, pentru exercitarea anumitor profesii liberale (arhitect, medic, avocat,
expert contabil etc.), reglementările naţionale impun obligativitatea înscrierii într-un
sistem de organizare naţională a profesiei. Comisia a considerat că datorită naturii
juridice şi caracterului său de organizaţie de interes public, ordinul medicilor, nu
reprezintă o asociaţie în sensul art. 11. având în vedere interesul general urmărit – protecţia
sănătăţii – asigurându-se şi un control public asupra modului în care se practică activităţile
medicale.
Le Compte, van Leuven şi De Meyere c. Belgia
Barthold c. Germania
Aceeaşi linie de argumentare a fost folosită de către Comisie şi în cazul contestării
ordinului arhitecţilor.
Revert şi Legallais c. Franţa
Supunerea tinerilor avocaţi obligaţiei de a se înscrie în ordinul avocaţilor nu constituie nici
ea o atingere adusă libertăţii de asociere, având în vedere că urmăreşte un interes public –
asigurarea unei asistenţe juridice adecvate şi, implicit, promovarea justiţiei. Această
obligaţie ne fiind de natură să împiedice înscrierea în alte asociaţii profesionale.
X c. Spania (1990)
Bota c. România
Asociaţiile
Noţiune cu caracter autonom – entitate specifică de drept privat sau public, calificarea
din dreptul intern având o valoare indicativă.
Analiza textului convenţional nu atrage concluzia că existenţa asociaţiei nu este condiţionată
de recunoaşterea personalităţii juridice a acesteia în legislaţia naţională şi implicit
pentru protecţia ei de către CEDO.
În acelaşi timp, refuzul autorităţilor naţionale de a înregistra o asociaţie nu este contrar
dispoziţiilor art. 11. Aceasta se poate constitui liber exercitându-şi activităţile conform
scopului urmărit.
Larisse c. Franţa
Pentru legalitatea asociaţiilor în sens convenţional contează natura scopului pentru care
au fost acestea înfiinţate, care trebuie să fie unul legitim precum şi mijloacele folosite la
realizarea acestui scop, care trebuie să fie legale de asemenea, potrivit legislaţiei naţionale.
Protecţia art. 11 se întinde de la înfiinţare şi pe toată durata existenţei acesteia.
100
Partidul comunist unificat ş.a. c. Turcia
Libertatea sindicală
Dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia celor existente este o componentă a
noţiunii libertăţii de asociere care este una generală.
Syndicat national de la police belge c. Belgia
Young, James şi Webster c. Rg U
Demir şi Baykara c. Turcia
Cuprinde dreptul sindicatelor de a-şi adopta propriul regulament de organizare şi
funcţionare
Cheall c. Rg U
Johansson c. Suedia (1988)
O asociaţie studenţească nu poate fi calificată drept sindicat.
X c. Suedia (1977)
Statele au obligaţia pozitivă ca prin legislaţia lor naţională să permită sindicatelor, prin
modalităţi care nu sunt contrare art. 11, să lupte pentru apărarea intereselor membrilor lor.
Syndicat national de la police belge c. Belgia
Limite
Nu reprezintă asociaţii sindicale cele create de angajaţii aceluiaşi angajator, ne fiind
rezultatul unei grupări spontane ci bazate pe raporturile contractuale dintre salariaţi şi
angajatorul acestora.
Sunt incompatibile cu art. 11 un sistem de sindicate organizate chiar de stat, care nu sunt
autorizate să desfăşoare activităţi de ordin privat.
Comis. EDO Young, James şi Webster c. Rg U
Dacă un angajat consideră că sindicatele existente nu-i apără efectiv drepturile, poate
forma, împreună cu alte persoane un nou sindicat.
Primirea sau excluderea unui membru dintr-un sindicat, conformă statutului, constituie o
activitate privată, de care statul nu este ţinut să răspundă. Totuşi statul are obligaţia de a
proteja angajaţii de eventualul abuz de poziţie dominantă din partea sindicatelor (ex: nu
au fost respectate regulile, sau acestea sunt nerezonabile şi arbitrare).
Afilierea obligatorie
Potrivit CtEDO orice formă de constrângere în materie de apartenenţă sindicală poate
aduce atingere substanţei libertăţii garantate, prin urmare, CEDO consacră şi un drept
101
negativ – libertatea de a nu adera la un anumit sindicat precum şi de a se retrage din
acesta, dacă această constrângere ar fi de natură să atingă însăşi substanţa acestei
libertăţi.
Vöður Õlafsson c. Islanda
Autorităţile statului pot fi totuşi obligate să intervină în anumite circumstanţe în
raporturile dintre persoane private prin adoptarea unor măsuri rezonabile şi adecvate
pentru a asigura respectarea efectivă a libertăţii de a nu adera la un sindicat sau de a ieşi
din unul.
Gustafsson c. Suedia
Wilson, National Union of Jurnalists ş.a. c. Rg U
Dreptul la grevă
Este o componentă a activităţii sindicale, iar statele au obligaţia de a asigura sindicatelor
libertatea de acţiune în privinţa protejării intereselor profesionale ale membrilor săi, prin
acţiuni specifice printre care şi greva.
Totuşi, dreptul la grevă nu este consacrat expres de art.11, iar unele reglementări naţionale
ar putea limita exerciţiul acesteia fără a fi incompatibile cu CEDO.
Schmidt şi Dahlström c. Suedia
Limitele protecţiei libertăţilor de întrunire şi asociere

Prevăzute expres de al. 2 al art. 11 şi se raportează la:
- securitatea naţională
- siguranţa publică
- apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor
- protejarea sănătăţii şi a moralei
- protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
Pornind de la statutul persoanelor unele restricţii îi privesc pe membrii:

- forţelor armate
- ai poliţiei
- ai administraţiei de stat.
Restricţiile trebuie să fie:
- Prevăzute de lege
102
- Să constituie măsuri necesare într-o societate democratică în vederea realizării scopului
pentru care au fost dispuse.
Restricţii la libertatea de întrunire

Cf. Comisiei statele dispun de o marjă de apreciere relativ importantă cu privire la
aplicarea restricţiilor în exerciţiul dreptului la reuniuni şi manifestări paşnice.
Rassamblement jurassien et unité jurassienne c. Elveţia
În aprecierea ingerinţei se va ţine cont de proporţionalitatea măsurii pentru societatea
democratică, astfel ordinul de dispersie dat de poliţie sau condamnarea pentru blocarea
fără violenţă a circulaţiei pe calea publică au fost considerate măsuri necesare pentru
apărarea ordinii publice.
Çiraklar c. Turcia
X c. Norvegia (1983)
La modul general, necesitatea într-o societate democratică se apreciază pornind de la
dezavantajele unei asemenea interdicţii pentru organizatori care sunt mai mici decât
pericolul dat de adoptarea ei, neexistând alte mijloace pentru a evita acest pericol.
Rai, Gill, Allmond şi “Negotiate Now” c. Rg U
CtEDO a evidenţiat legătura strânsă între acest drept şi libertatea de exprimare, iar
printre obiectivele urmărite prin protejarea libertăţii de întrunire este cel al protejării
opiniilor personale (art. 10).
Vogt c. Germania
PPCD c. Moldova
Ölinger c. Austria
Baczkowski ş.a. c. Polonia
Paryi ş.a. c. Ungaria
Obligaţii ale statelor:

Pozitive: de a proteja şi de a asigura efectivitatea dreptului la întrunire paşnică.
Negative: de a se abţine să aducă restrângeri indirecte, abuzive în exerciţiul acestui drept.
Djavit An c. Turcia
Impunerea obţinerii autorizaţiilor prealabile pentru manifestări sau defilări în locuri
publice nu este contrară CEDO şi nici reglementarea activităţii asociaţiilor.
Djavit An c. Turcia
Bukta ş.a. c. Ungaria
Sergey Kuznetzov c. Rusia
103
Dispersarea imediată a unei manifestări pe singurul motiv al lipsei autorizaţiei prealabile
constituie însă o restricţie disproporţionată adusă libertăţii de reunire paşnică.
Bukta ş.a. c. Ungaria
Limite ale dreptului de asociere

Este justificat refuzul de a înregistra o asociaţie cu un nume similar celui al unei alte
asociaţii preexistente şi fără acordul acesteia.
Comis. EDO Baisan c. România
Precum şi refuzul de a înregistra o asociaţie al cărui scop ar fi contrar sănătăţii publice
(legalizarea consumului de canabis).
Comis. EDO, Larmela c. Finlanda
Cf. CtEDO limitările libertăţii de asociere impun o interpretare restrictivă atât în privinţa
enumerării lor, cât şi cu privire la determinarea domeniului lor de aplicare. Statele dispun de
o marjă de apreciere redusă, supusă unui control european al legislaţiei în materie.
Sidiriopoulos ş.a. c. Grecia
Bekir-Ousta ş.a. c. Grecia
Demir şi Baykara c. Turcia
Condiţii ale ingerinţei statului

Sa fie prevăzută de legea internă, iar legea să fie accesibilă şi previzibilă.
“Previzibilă” – redactată suficient de precis pentru a permite oricărei persoane, prin
recurgere, la nevoie, la sfatul unor consilieri specializaţi, să-şi regleze conduita în funcţie de
cerinţele ei.
Larissis ş.a. c. Grecia
Rotaru c. Româmia
Koretxkyy c. Ucraina
Maestri c. Italia
N.F. c. Italia
Să urmărească un scop legitim care constă în apărarea ordinii publice sau a drepturilor şi
libertăţilor altor persoane.
Să fie necesară într-o societate democratică atât din perspectiva legislaţiei interne cât şi
potrivit prevederilor convenţionale.
104
Dreptul la căsătorie
Art. 12 CEDO
Text
“Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a
întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.”
Inspiraţie:
Art. 16 din DUDO: “Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul si femeia, fără nici
o restricţie in ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători si de a
întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei si la
desfacerea ei.
Căsătoria nu poate fi încheiata decât cu consimţământul liber si deplin al viitorilor soţi.
Familia constituie elementul natural si fundamental al societăţii si are dreptul la ocrotire din
partea societăţii si a statului.”
Textul art. 12 CEDO este completat prin dispoziţiile art. 5 din Ptc. nr. 7 (1984), Egalitatea
între soţi : “Soţii beneficiază de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter
civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor referitor la căsătorie, pe durata căsătoriei şi în
momentul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare
în interesul copiilor.”
Şi prin paragraful 16 din partea I a Cartei sociale europeane revizuită (1996): “Familia, în
calitate de celulă fundamentală a societăţii, are dreptul la o protecţie socială, juridică şi
economică corespunzătoare în vederea asigurării deplinei sale dezvoltări”.
Modalităţi
Presupune existenţa unei familii, ca legătură de drept sau de fapt, cu copii sau fără, mono
sau biparentală.
Presupune dreptul de a se căsători sau întemeia o familie potrivit legislaţiei naţionale, drept
care produce consecinţe:
- personale,
- juridice,
- sociale.
F. c. Elveţia (1987)
B. şi L. C. MB
Muñoz Diaz c. Spania
105
Frasik c. Polonia
Jeremowicz c. Polonia
Limite
Limitele punerii în valoare a acestui drept nu reies din art. 12 CEDO.
Curtea ia drept reper limitele stabilite de legislaţiile naţionale, care de regulă sunt supuse
îndeplinirii unor anumite condiţii de fond şi de formă.
- de formă: publicitatea şi celebrarea căsătoriei
- de fond: capacitatea, consimţământul şi impedimentele la căsătorie.
F. c. Elveţia
Limitările prevăzute de legislaţiile naţionale nu trebuie să fie de natură a restrânge
exerciţiul dreptului în discuţie în “aşa fel încât el să fie golit de substanţa sa”.
Rees c. MB
Conţinut
Două drepturi strâns legate, interpretate de unii autori ca fiind identice (J. Velu, R Ergec,
1990):
1. Dreptul la căsătorie
2. Dreptul de a întemeia o familie
A. Dreptul la căsătorie
Cuprinde dreptul subiectiv la a încheia o căsătorie şi nu dreptul la viaţă de familie (art. 8).
Efect: naşterea vieţii de familie. În sensul art. 8 acesta poate rezulta şi din legătura de fapt.
Obligaţie pozitivă a statului: de a reglementa condiţiile exerciţiului acestui drept la care
face trimitere Convenţia.
Titulari: “bărbatul” şi “femeia” care au atins vârsta legal prevăzută de legislaţia naţională.
Acest drept este recunoscut persoanelor care au sex biologic diferit, avându-se în vedere
“căsătoria tradiţională”, căsătoria fiind protejată ca un fundament al familiei.
Cossey c. MB
Problematică: nefiind vorba de “orice persoană” Convenţia nu impune necesitatea
prevederii în legislaţiile naţionale a posibilităţii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.
Art. 12 are în vedere numai căsătoria civilă.
Nu constituie limitare sau refuz de recunoaştere a căsătoriei obligaţia de a respecta o
anumită vârstă legală la căsătorie, chiar dacă religia părţilor interesate ar autoriza-o la o
vârstă inferioară celei legale.
106
Khan c. MB
Persoanele transsexuale care au suferit o schimbare de sex

Interzicerea rectificării actului de naştere în cazul acestor persoane, fără un examen de
fond al situaţiei poate duce ulterior la constatarea încălcării dreptului la căsătorie a
acestor persoane.
Van Oosterwijck c. Belgia
În urma analizei hotărârilor pronunţate s-a constatat totuşi ataşamentul CtEDO la ideea de
“căsătorie tradiţională”, indiferent de realitatea schimbărilor de sex intervenite în cazul
reclamanţilor, bazându-se pe marja de apreciere a statelor.
Ress c. MB (1986)
Cossey c. MB (1990)
Sheffield şi Horsham c. MB (1998)
Totuşi, în 2002 Curtea europeană, interpretând art. 12 în sensul recunoaşterii dreptului de a
se căsători şi de a întemeia o familie, recunoaşte că primul aspect nu este condiţionat de al
doilea, prin urmare, incapacitatea pentru un cuplu de a putea concepe sau creşte copii nu
ar putea, prin ea însăşi, duce la privarea unei persoane de dreptul de a se căsători.
Christine Goodwin c. MB
Dreptul de a divorţa
CtEDO a arătat că “dreptul de a se căsători” cuprinde numai încheierea căsătoriei nu şi
desfacerea ei, pentru cea din urmă ipoteză se face trimitere la legea naţională, în măsura în
care aceasta o prevede.
Johnston ş.a. c. Irlanda (1986)
Efect: CEDO nu poate impune statelor obligaţia de a prevedea posibilitatea divorţului.
În schimb, CtEDO, recunoaşte posibilitatea de recăsătorire a unei persoane divorţate,
fără “restricţii nerezonabile”.
F c. Elveţia
Poligamia
Folosind singularul autorii textului s-au referit explicit la garantarea dreptului la căsătorie în
cadrul uniunii monogame.
Poligamia este exclusă de însăşi cultura socială a părţilor contractante, or la baza textului
convenţiei stau anume tradiţiile ţărilor semnatare.
Efect: o persoană nu se poate căsători decât după încetarea unei căsătorii anterioare.
107
Johnston ş.a. c. Irlanda
Efecte ale căsătoriei

Pe plan fiscal, Comisa a statuat că o legislaţie care prevede impozite mai mari pentru
cuplurile căsătorite decât pentru cele aflate în concubinaj nu constituie o ingerinţă în
exerciţiul dreptului la căsătorie.
Lindsay c. MB
Art. 12 nu include o căsătorie postumă, în ideea respectării dorinţei în acest sens a unei
persoane care supravieţuieşte celei cu care intenţiona să se căsătorească.
X c. Germaniei (1984)
B. Dreptul de a întemeia o familie

Cuprinde:
- dreptul de a avea copii
- dreptul de a adopta copii.
Art. 12 nu include însă obligaţia pozitivă a statelor de a prevedea alocaţii familiale, reduceri
fiscale, locuinţă adecvată sau alt fel de sprijin în ajutorul persoanelor căsătorite pentru a avea
copii.
Statului îi este interzisă, pe de altă parte, orice ingerinţă în exerciţiul dreptului unei familii de a
avea copii, prin urmare aspectele referitoare la planificarea familială, contracepţie, întreruperea
sarcinii etc. îi privesc numai pe cei doi soţi.
Dacă nu există un acord în privinţa unui tratament contraceptiv sau a efectuării intervenţiei de
avort, decizia aparţine celui direct afectat de tratament sau de operaţie.
Limitări ale dreptului la căsătorie

Se regăsesc în dreptul naţional al fiecărui stat. Marja de apreciere a statelor este foarte
largă în acest domeniu.
Statele totuşi nu pot, în virtutea marjei de apreciere, să restrângă acest drept sau să-l reducă
într-atât încât să fie atinsă însăşi substanţa acestuia.
Dispoziţiile legale naţionale privind căsătoria trebuie să îndeplinească condiţiile de
accesibilitate şi de claritate impuse de normele Convenţiei.
Prin restrângerile impuse statele nu pot merge până la interdicţia unei anumite persoane pe
deplin capabile sau unor categorii de persoane de a se căsători cu persoana aleasă ca
partener de viaţă”.
108
Hamer c. MB
Droper c. MB
Sanders c. Franţa
F c. Elveţia
Band L. c. MB
Frasic c. Polonia
Jaremowich c. Polonia
Potrivit jurisprudenţei
Pierderea pensiei de invaliditate a persoanei care se căsătoreşte nu reprezintă o ingerinţă în
exercitarea dreptului la căsătorie.
Klein Staarman c. Olanda
Supunerea căsătoriei încheiată de un străin legislaţiei sale naţionale, chiar în ipoteza în
care aceasta nu permite desfacerea unei căsătorii anterioare, este compatibilă cu art. 12.
X c. Elveţia (1981)
Condiţiile de fond impuse de autorităţile naţionale în scopul evitării unor “căsătorii de
complezenţă” cu un străin nu contravin art. 12.
Klip, Krüger c. Olanda
Persistenţa posibilităţii unei persoane care a suportat o operaţie de schimbare de sex de a
se căsători cu o persoană de sex diferit faţă de sexul pe care îl avea la naştere constituie
o situaţie care aduce atingere însăşi substanţei dreptului la căsătorie, constituind prin
urmare o încălcare a acestuia.
Deţinuţii
Dacă un deţinut întruneşte condiţiile prevăzute pentru legalitatea unei căsătorii, el are
dreptul de a se căsători la fel ca orice altă persoană, deoarece esenţa acestui drept “este
formarea unei uniuni (...) între bărbat şi femeie” chiar dacă sunt împiedicaţi să coabiteze.
Libertatea persoanei nu condiţionează prealabil dreptul de a se căsători.
Hamer c. MB
Draper c. MB
În schimb, limitarea temporară a dreptului de a procrea, rezultată din deţinerea unuia
dintre soţi şi, în consecinţă, refuzul relaţiilor conjugare în închisoare, nu reprezintă o
restricţie disproporţionată fiind compatibilă cu CEDO.
X. c. MB (1975)
109
CURS IV – Discriminarea în viziunea CEDO
Inspiraţie şi text
Potrivit DUDO, art. 1 : “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în
drepturi”,
Prin urmare, drepturile omului sunt universale atât în ceea ce priveşte recunoaşterea lor cât
şi apărarea acestora.
Principiul egalităţii tuturor în faţa legii presupune egalitatea de protecţie a legii pentru
toţi.
Art. 14 CEDO interzice discriminarea în următorii termeni: “Exercitarea drepturilor şi
libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio
deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere,
naştere sau orice altă situaţie.”
Texte apropiate:
- PIDCP art. 2,
- Convenţia americană a drepturilor omului art. 1, al. 1,
- Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor art. 2.
Principiu general
Principiul nediscriminării presupune mai întâi ca un tratament egal să fie aplicat
indivizilor egali ceea ce implică existenţa unei norme care prescrie egalitatea
tratamentului.
Principiul egalităţii se bazează pe formula: “clauza nediscriminării nu se limitează la a
reclama egalitatea ci indică ceea ce trebuie să fie egal şi potrivit căror criterii” (Sudre,
2011).
Întinderea protecţiei
Domeniului de aplicare a egalităţii: ansamblul drepturilor protejate prin Convenţie. În
virtutea art. 14 interdicţia de discriminare nu se aplică decât în măsura în care este încălcat
un drept protejat de CEDO.
Astfel, dreptul la nediscriminare nu are o existenţă independentă şi nu poate fi invocat decât
împreună cu un alt articol din Convenţie.
110
Reieşind din acelaşi articol egalitatea de tratament este proclamată în faţa Convenţiei nefiind
una generală. Autorii CEDO au înţeles la data conceperii textului iniţial să raporteze
protecţia contra discriminării doar la drepturile protejate de acest document, prin art. 14.
Abia în anul 2000 a fost adoptat Protocolul nr. 12 care generalizează protecţia contra
discriminării extinzând-o la orice drept protejat de lege internă. Ptc. 14 a intrat în vigoare
abia după 5 ani, la 1 aprilie 2005. România l-a ratificat prin Legea nr. 103/2006.
I - Discriminarea raportată la unul dintre drepturile CEDO
CtEDO a interpretat art. 14 din CEDO numai prin coroborare cu un alt drept invocat de
acelaşi document.
Cu toate acestea, pentru a releva autonomia art. 14, ea a considerat că o măsură conformă
prin ea însăşi exigenţelor unui text convenţional ce consacră un drept sau o libertate
determinată poate totuşi să încalce acest text pentru motivul că are caracter discriminatoriu.
Affaire linguistique belge c. Belgia
Textul art. 14, dreptul la nediscriminare, este integrat, prin fondul său în fiecare dintre
articolele Convenţiei care garantează exerciţiul altor drepturi. Deci analiza fiecăruia dintre
drepturile garantate de CEDO va trece prin filtrul analizei cu privire la nediscriminare în
exerciţiul acestuia.
Principiul nediscriminării devine astfel un element particular al fiecărui drept garantat
de Convenţie.
Modalitatea de analiză a Curţii în raport cu art. 14

Articolele care consacră drepturile omului pot fi încălcate în mod izolat sau/ şi în combinaţie
cu art. 14; dacă instanţa europeană nu constată o încălcare separată a unuia dintre ele, ea
trebuie să examineze cauza şi prin raportare la aceste text.
Un asemenea examen nu se impune atunci când Curtea nu găseşte o încălcare a exigenţelor
dreptului invocat separat, analizat în sine. Dacă totuşi un aspect fundamental al cauzei
denotă o inegalitate netă şi evidentă de tratament în exerciţiul acelui drept, instanţa va lua în
considerare acest aspect, articolul 14 fiind evocat dincolo de dreptul pus în discuţie. Astfel
se constată un anumit grad de autonomie a art. 14.
X şi Y c. Olanda 1985
Airey c. Irlanda
Dudgeon c. Rg U
Inze c. Austria
111
Gaygusuz c. Austria
Van Raalte c. Olanda
Stec ş.a. c. Rg U
Burden c. Rg U
Carson ş.a. c. Rg U
Autonomia dreptului la nediscriminare

Autonomia dreptului la nediscriminare poate fi pusă în evidenţă atunci când este invocat în
legătură cu un drept încălcarea căruia nu este constatată.
De exemplu, potrivit jurisprudenţei CtEDO, în situaţia în care soţiile unor cetăţeni străini
erau legal stabilite în MB, acestora li s-a refuzat conform legilor britanice ce reglementau
imigrarea, dreptul de a se stabili în calitate de soţi în aceeaşi ţară. Ei au invocat încălcarea
art. 8 atât în combinaţie cu art. 14 cât şi independent. Stabilind, în speţă că dispoziţiile art. 8
nu erau încălcate, statele având o marjă de apreciere substanţială în sensul reglementării
imigraţiei, s-a constatat că la acea dată doar soţii aveau dreptul de a-şi aduce soţiile în Rg U
nu şi invers. Această constatare a dus la concluzia existenţei discriminării care nu a putut fi
justificată de autorităţi.
Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Rg U
Într-o altă cauză, în care soluţia pe fond privea aplicarea unor dispoziţii normative în materie
de securitate socială pentru femei, nu s-a constatat pretinsa încălcare a art. 6, al. 1
independent. Refuzul acordării unor indemnizaţii ce ar fi fost acordate unui bărbat aflat în
aceeaşi situaţie (de invaliditate) s-a întemeiat pe “ipoteza dedusă din experienţa vieţii
curente”, în sensul că numeroase femei căsătorite îşi întrerup activitatea profesională la
naşterea primului copil şi o reiau mult mai târziu, ceea ce nu este cazul pentru bărbaţi.
Pornind de la aceste fapte discriminatorii Curtea a constat după examinare încălcarea art. 6
al. 1 în combinaţie cu art. 14 CEDO.
Schuler-Zgraggen c. Elveţia
Alte situaţii
O persoană cu handicap locomotor a invocat faptul că lipsa unor măsuri adecvate care ar fi
trebuit luate de stat nu-i permitea accesul la băile publice dintr-o localitate balneară ceea ce
constituia atât o nerespectare a dreptului său “la viaţă privată şi la dezvoltarea personalităţii
sale”, cât şi o discriminare în sensul art. 14 din Convenţie prin raportare la art. 8. Curtea a
constata că în speţă, dispoziţiile art. 8 nu erau aplicabile, iar art. 14, care completează
celelalte cauze normative neavând o existenţă independentă, nu poate fi aplicat atunci când
112
însuşi dreptul substanţial din Convenţie invocat de reclamant este inaplicabil, precum era
cazul în speţă.
Botta c. Italia
Într-o cauză în care legea internă obliga doar micii proprietari de terenuri să “le aducă” în
cadrul “domeniilor de vânătoare”, neexistând o astfel de obligaţie în sarcina marilor
proprietari, s-a constatat o discriminare bazată pe averea funciară, în sensul art. 14 raportat
la art. 1 din Ptc. 1 la CEDO, fapte raportate de asemenea la art. 11.
Curtea a constat totuşi că autonomia dreptului la nediscriminare este relativă.
Motive de discriminare cf. art. 14

- Sexul
- Rasa
- Culoarea pielii
- Limba naţională
- Religia adoptată
- Opiniile politice
- Orice alte opinii
- Originea naţională
- Originea socială
- Apartenenţa la o minoritate naţională
- Averea
- Naşterea
- Orice altă situaţie, prevedere care denotă caracterul indicativ al posibilelor motive de
discriminare.
Alte motive
Distincţia întemeiată pe grad şi pe modalităţile de executare a unei sancţiuni disciplinare
în armată.
Diferenţa de tratament aplicată de instanţele naţionale privitoare la încredinţarea unui copil
reclamantului tată, datorită orientării sale sexuale.
Salgueiro Da Silva Moutao c. Portugalia
E.B. C. Franţa
113
Limitarea în timp a posibilităţii de a tăgădui paternitatea, acţiunea în contestarea paternităţii
ce putea fi introdusă de mamă fiind imprescriptibilă.
Rasmssen c. Danemarca
Pe de altă parte, CtEDO a considerat că menţionarea religiei în art. 14 nu atrage aplicarea
acestuia asupra oricărei distincţii bazată de motive referitoare la religie, interzicerea de către
legea naţională impusă preoţilor de a candida la un post de judecător, deşi reclamantul, în
speţă era doctor în drept canonic şi titular al unei licenţe în drept social şi membru al
baroului, nu constituie o încălcare a libertăţii sale de conştiinţă şi o discriminare în sensul
art. 14.
Demeester c. Belgia
Criterii ale discriminării

Există situaţii ale căror particularităţi impun un tratament diferenţiat, iar statul poate crea, în
cadrul unor politici cu caracter general şi social, “inegalităţi de drept”, destinate să înlăture sau
să atenueze consecinţele unor “inegalităţi de fapt”. Exemple:
Aplicarea impozitului progresiv
X c. Austria (1974).
Interesul protejării drepturilor minorităţii catolice care a determinat aplicarea unor tipuri
diferite de scrutin în Irlanda de nord şi Marea Britanie
X c. Rg U (1979).
În materie de extrădare, în funcţie de existenţa unor acorduri speciale de cooperare militară
care determină aplicarea unui tratament diferenţiat faţă de statele cu care nu este încheiat un
asemenea acord.
X c. Rg U (1986).
Situaţii comparabile
Pentru a se putea vorbi despre discriminare situaţiile trebuie să fie comparabile. Astfel de situaţii
sunt:
Măsura statală contestată privind procedura aprobării întreruperii de sarcină, prevăzută
de legea naţională, situaţia de fapt în discuţie este diferită între tatăl potenţial şi femeia
însărcinată.
X c. Norvegia (1992).
Nu există discriminare în situaţia angajatorului, atunci când legea naţională prevede că
sancţiunile pentru depăşirea numărului de ore suplimentare autorizate se aplică acestuia nu
şi salariaţilor.
114
Bruckner c. Austria
Când o persoană ale cărui bunuri au fost naţionalizate de un stat nu este plasată, de către alt
stat, dpdv al despăgubirilor, sub acelaşi regim juridic aplicabil celor ale căror bunuri au fost
naţionalizate de cel din urmă stat.
X c. Franţa (1995)
Situaţia unui ofiţer de rang înalt nu este aceeaşi cu cea a soldaţilor.
X c. Germania
Diferenţierea pedepselor aplicabile minorilor faţă de majori pentru aceleaşi fapte este
compatibilă cu art. 14.
Stewart-Brady c. Rg U
Diferenţierea de tratament incompatibilă cu art. 14

Diferenţierea de tratament devine discriminatorie atunci când autorităţile statale introduc
distincţii între situaţii analoage şi compatibile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare
rezonabilă şi obiectivă.
O diferenţă de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea principiului discriminării.
Încălcarea se produce dacă persoane aflate în situaţii analoage sau compatibile
beneficiază de un tratament preferenţial, iar această distincţie nu-şi poate găsi nicio
justificare obiectivă sau rezonabilă.
Fredin c. Suedia
Hoffmann c. Austria
Spadea şi Scalabrino c. Italia
Stubbings ş.a. c. Rg U
Stec ş.a. c. Rg U
D.H. ş.a. c. Republica Cehă
Carson ş.a. c. Rg U
Marja de apreciere a statelor

Statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură
diferenţele între situaţii analoage sau compatibile sunt de natură să justifice distincţiile
de tratament juridic aplicate.
Potrivit CtEDO existenţa justificării unui tratament diferit pentru situaţii de acelaşi gen are
a fi apreciată prin raportarea la scopul şi la mijloacele utilizate cu privire la măsura luată,
prin prisma principiilor care ghidează o societate democratică.
115
O distincţie de tratament privitoare la un drept prevăzut de Convenţie nu trebuie să
urmărească numai un scop legitim: art. 14 va fi încălcat şi atunci când rezultă cu claritate că
nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul
urmărit.
Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Rg U
Inze c. Austria
McMichael c. Rg U
Larkos c. Cipru
Sampanis ş.a. c. Grecia
Tratamente diferenţiate în situaţii analoage sau compatibile

“Compatibilităţile” şi “analogiile” rezultă din împrejurările de fapt ale fiecărei cauze.
Exemple:
Situaţia tatălui faţă de cea a mamei privind obţinerea unei alocaţii de concediu ca părinţi ai
unui copil nou născut, Petrovic c. Austria
Calitatea de soţi prin raportare la dreptul de a-şi alege numele de familie la căsătorie,
conform legii naţionale, Burghartz c. Elveţia.
Calitate de proprietari ai unor suprafeţe de teren sub o anumită limită prevăzută de lege,
cu calificarea subsecventă de “mici proprietari de terenuri”, supuşi unor obligaţii
diferenţiate faţă de ceilalţi proprietari, Chassagnou ş.a. c. Franţa.
Diferenţa de tratament întemeiată pe naştere între copii născuţi din căsătorie şi din afara
căsătoriei, pentru a stabili legături de familie recunoscute din punct de vedere juridic, cu
efecte şi pe plan succesoral, Camp şi Bourimi c. Olanda, Mazurek c. Franţa.
Distincţia între locatarii chiriaşi ai unor locuinţe aparţinând persoanelor publice şi cei ai
unor locuinţe proprietate particulară, Strunjak ş.a. c. Croaţia.
Distincţia între vârsta legală privitoare la posibilitatea întreţinerii de relaţii sexuale între
persoane heterosexuale şi homosexuale, L. şi V. c. Austria S.L. c. Austria.
Neefectuarea unei anchete efective privitoare la moartea cauzată de motive rasiale, Šečić
c. Croaţia, Anguelova şi Iliev c. Bulgaria.
Atitudinea autorităţilor ca reacţie la comiterea unei agresiuni violente asupra unei
congregaţii religioase minoritare,
Membrii Congregaţiei martorilor lui Iehova din Gldani ş.a. c. Georgia.
Refuzul agenţilor forţelor publice de a ancheta eventuala existenţă a unor motive rasiale
pentru care reclamantul a suferite rele tratamente, Cobzaru c. România
Refuzul recunoaşterii în sistemul naţional de drept a adopţiei încheiate în străinătate,
116
Wagner şi J.M.W.L. c. Luxemburg
Obligaţia instituită membrilor unei loje masonice de a-şi declara afilierea la acea lojă
atunci când candidează la funcţii publice regionale,
Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani c. Italia
Imposibilitatea pentru un deţinut de a-şi apela concubina pe motiv că nu erau căsătoriţi,
Petrov c. Bulgaria
Justificarea obiectivă şi rezonabilă a discriminării

Discriminarea să urmărească un scop legitim şi să respecte un raport de proporţionalitate
rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Larkos c. Cipru
Stu ş.a. c. Rg U
Sampanis ş.a. c. Grecia
Nu constituie o discriminare nerezonabilă:

Obligaţia membrilor unei familii de a purta acelaşi nume comun, datorită interesului
juridic ataşat identificării lesnicioase a membrilor acesteia în raport cu terţii,
Nagmann-Hüsler c. Elveţia
Privarea de drept de vot a persoanelor condamnate pentru nesupunere civică,
X c. Olanda (1974)
Judecarea unui ministru şi, pentru motive de “conexitate”, judecarea unui coacuzat împreună
cu ministrul de către instanţa supremă, prin privarea de alte grade de jurisdicţie,
Crociani ş.a. c. Italia
Impunerea unor condiţii deosebite pentru adoptarea unui copil din străinătate, prin
raportarea la cele necesare adopţiei unui copil din propria ţară, având în vedere problemele
deosebite de integrare pe care le poate pune adoptarea unui copil străin, X c. Olanda (1981).
Excluderea de la posibilitatea atacării cu apel a unor decizii pronunţate de jurisdicţii
inferioare a căror competenţă este limitată la o anumită valoare a litigiului, X c. Rg U
(1986).
Faptul de a pune persoana deţinută într-o cuşcă de sticlă în timpul şedinţei în sala de
judecată, dar în stare de libertate coacuzatul inculpat pentru comiterea unui delict, Auguste c.
Franţa.
Norma legală care nu permite străinului poligam, să-şi aducă una dintre soţii şi copii
născuţi de aceasta, X c. Olanda (1992).
117
Refuzul autorităţilor de a permite vizite conjugale deţinuţilor în scopul de a procrea, X c.
Rg U (1997).
Interdicţia impusă unui opozant al practicării întreruperilor de sarcină din motive
religioase, de a difuza ideile sale în preajma unei clinici care practică asemenea
intervenţii, Van den Dungen c. Olanda.
Condiţia prezentării candidaţilor la alegerile legislative în limba oficială a statului,
Association “Andecha Astur” c. Spaniei
Condiţia unui procentaj identic de semnături în fiecare circumscripţie teritorială pentru
candidaţi în alegeri, cu consecinţa unui număr diferit de semnături în funcţie de populaţia
fiecărei circumscripţii, Asensio Serqueda c. Spania.
Distincţii obiective şi rezonabile

Situaţii:
Regimul juridic diferit al prescripţiei dreptului la acţiune, recunoscut în sistemul
naţional de drept pentru prejudiciile cauzate în mod intenţionat faţă de cele cauzate în mod
accidental sau neintenţionat nu constituie o discriminare. Instanţa europeană a considerat
că, chiar dacă se poate face o comparaţie între grupurile de reclamanţi ai acestor prejudicii
diferenţiate, diferenţa de tratament ce le este aplicată în sistemul naţional de drept “îşi
găseşte o justificare obiectivă şi rezonabilă” prin raportare la deosebirile dintre ele.
Stubbings ş.a. c. Rg U
În materie de urmărire penală CtEDO a considerat că unii suspecţi pot fi trataţi deferit,
distincţia incriminată nu se bazează pe caracteristicile personale (origine naţională,
apartenenţa la o minoritate etnică), ci situaţia geografică a locului unde cel în cauză este
arestat sau deţinut, aşa fiind, legislaţia naţională poate ţine seama de “caracteristicile
regionale de natură obiectivă şi rezonabilă” fără ca tratamentul aplicat să apară ca
discriminatoriu.
Magee c. Rg U
Alte situaţii
Este rezonabilă şi diferenţa de tratament între adulţi şi minori, reieşind din caracterul
protector al măsurilor luate cu privire la aceştia din urmă.
Bouamar c. Belgia
De asemenea, este justificat tratamentul diferit aplicabil resortisanţilor UE faţă de
cetăţenii altor state care nu fac parte din această comunitate, aceasta având o “ordine
juridică specifică”.
118
Moustaquim c. Belgia
C. c. Belgia
Curtea a decis că obligarea reclamatei la susţinerea unui examen la o materie ce făcea
parte din programa şcolară, datorită “absentării voluntare” de la o parte din cursuri, din
motive religioase, nu constituie, în sine, un tratament discriminatoriu în sensul art. 14.
Jiménez Alonso şi Jiménez Merina c. Spania
Proporţionalitatea măsurii discriminatorii

În materia tratamentului diferenţiat a copiilor născuţi din afara căsătoriei în raport cu cei din
căsătorie, cu invocarea de către autorităţile naţionale scopului protecţiei “familiei
tradiţionale”, chiar dacă poate fi considerat ca legitim, în speță nu a existat un raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Mazurek c. Franţa
Excluderea persoanelor care au suferit condamnări penale de la exercitarea profesiei de
expert contabil poate fi considerată o măsură prin care se urmăreşte un scop legitim, totuşi,
spre deosebire de aplicarea unor pedepse pentru infracţiuni majore, o condamnare pentru
refuzul de a purta uniforma militară din motive religioase sau filozofice nu denotă
“necesitate” de natură a pune în discuţie capacitatea persoanei în cauză de a exercita această
profesie, sancţiunea de neînscriere pe tabelul profesiei apărând ca disproporţionată şi care
nu urmăreşte un scop legitim.
Thlimmenos c. Grecia
Invocarea urmăririi protecţiei familiei tradiţionale pentru diferenţele de tratament impuse
faţă de persoanele homosexuale impune respectarea principiului proporţionalităţii
măsurii luate cu mijloacele folosite pentru atingerea scopului propus, odată încălcată
proporţionalitatea măsura apare ca discriminatorie.
Karner c. Austria
Refuzul de a acorda drept de vizite tatălui copilului născut din afara căsătoriei pe
motivul opoziţiei mamei acestuia, în condiţiile neexistenţei aceleiaşi restricţii legale
pentru taţii divorţaţi, a constituit un tratament disproporţionat în viziunea CtEDO.
Sahin c. Gemania
II - Interdicţia generală a discriminării
Potrivit art. 1 din Ptc. nr. 12 la CEDO (4 noiembrie 2000):
119
“1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio
discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare
altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele
menţionate în § 1.”
Textul garantează dreptul la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor

recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor contractante.
Prin urmare, instanţa europeană poate exercita un control al punerii în aplicare a
principiului nediscriminării în legislaţia naţională.
Ptc. 12 dă astfel autonomie în cadrul Convenţiei dreptului la nediscriminare.
Intrarea în vigoare a fost condiţionată de 10 ratificări, cifră la care s-a ajuns la 1 aprilie
2005.
În prezent numărul total de semnături fără ratificare este de 19, iar numărul de state
care l-au ratificat este doar de 18.
România l-a ratificat la 17 iulie 2006.
Domeniu de aplicare
CtEDO a stabilit că în interpretarea art. 1 din Ptc. nr. 12 va utiliza noţiunea de
discriminare determinată de ea însăşi în interpretarea art. 14 din CEDO.
Sejdić şi Finci c. Bosnia-Herţegovina
Astfel în cauza citată (contestarea posibilităţii de a se prezenta în calitate de candidat la
alegerile prezidenţiale pe criterii etnice) CtEDO a putut înscrie faptele în domeniul de
aplicare al Ptc. nr. 12, ele nefiind cuprinse în protecţia niciunuia dintre articolele CEDO,
protejate de art. 14 al acesteia.
Lista care cuprinde motivele de discriminare are caracter indicativ, nu limitativ.
Nimic nu împiedică statele contractante să adopte măsurile necesare pentru a asigura o
egalitate efectivă în drepturi, cu condiţia ca acestea să aibă “o justificare obiectivă şi
rezonabilă”. O asemenea justificare poate fi dată de faptul că anumite categorii de persoane
sunt defavorizate ori supuse unor inegalităţi de fapt, ceea ce impune autorităţilor publice
de a adopta măsuri ce pot consta în crearea unor avantaje specifice, de natură să conducă
la realizarea unei anumite egalităţi de tratament între toate categoriile de persoane, sub
rezerva respectării principiului proporţionalităţii.
120
Curs V – Drepturi cu caracter procedural protejate de CEDO
• Conţinutul acestor drepturi nu trimite la o libertate materială ci la garanţii de care

dispune individul într-un stat de drept pentru a-şi putea valorifica drepturile şi libertăţile.
• Cuprind:
- dreptul la un proces echitabil
- dreptul la un recurs efectiv
• Aceste drepturi nu pot fi limitate în perioade normale.
• Excepţie: publicitatea dezbaterilor judiciare.
Dreptul la un proces echitabil

art. 6
• Numai o justiţie independentă şi imparţială, garantată printr-un proces echitabil poate da

substanţă protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului.
• Dreptul la un proces echitabil consacră principiul fundamental al preeminenţei dreptului
într-o societate democratică.
Golder c. MB
Sunday Times c. MB
Kostovski c. Olanda
• Constituie “osatura” ordinii publice europene a drepturilor omului.
Loizidou c. Turcia
• Principiu: jurisdicţiile unui stat parte nu pot să acorde exequatur unei judecăţi a unui stat
terţ care nu respectă garanţiile esenţiale ale acestui articol fără a încălca art. 6 CEDO. Prin
urmare, acestea au obligaţia de a verifica dacă hotărârile străine s-au pronunţat în urma
unui proces care respectă garanţiile procedurale impuse de CEDO. Judecătorii interni
nu pot deci executa hotărâri străine contrare cerinţelor unui proces echitabil.
Pellegrini c. Italia
Maumousseau şi Washington c. Franţa
• Dreptul la un proces echitabil vizează asigurarea bunei administrări a justiţiei.
Dreptul la un proces echitabil se aplică:

- Contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil
- Acuzaţiilor în materie penală
121
• Aceste noţiuni nu pot fi interpretate prin simpla raportare la dreptul intern al statului
acuzat.
• Ele au devenit concepte autonome ale CEDO cărora CtEDO le dă un sens european.
I – În materie civilă
• Aplicarea e condiţionată de existenţa unei contestaţii privind un drept recunoscut cel puţin
în dreptul intern.
James ş.a. c. MB
• Contestaţia, în sens material, trebuie să fie “reală şi serioasă” şi se poate referi atât la
existenţa unui drept precum şi la întinderea sau la modalităţile de exerciţiu a acestuia.
• “Drepturi şi obligaţii cu caracter civil” cuprinde “orice procedură a cărui rezultat este
determinant pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter privat”.
König c. RFG
• Rezultatul procedurii trebuie să fie deci determinant pentru dreptul în chestiune, însă
contează mai puţin natura legii (civilă, comercială, administrativă...) potrivit căreia trebuie
tranşată aceasta şi autoritatea competentă în materie (jurisdicţie, organ administrativ sau
altceva).
• Contează doar caracterul “privat” al dreptului în cauză, de natură personală sau
patrimonială. În general, se consideră că orice contestaţie cu caracter “patrimonial” şi
fondată pe o pretinsă atingere a unor drepturi patrimoniale ţine de “drepturi şi obligaţii
cu caracter civil”
Éditions Périscope c. Franţa
Perez c. Franţa
Beyazgül c. Turcia
• Criteriul incidenţei unei situaţii sau a unui act asupra drepturilor patrimoniale a
justiţiabilului apare deci ca un criteriu decisiv al aplicării art. 6.
Ortenberg c. Austria
Procola c. Luxemburg
Extinderea domeniului de aplicare
• Accepţiunea materială a dreptului “cu caracter civil” promovată de CtEDO a dus la
extinderea câmpului de aplicare a art. 6. Jurisprudenţa sa a dezvoltat o neutralizare a
concepţiilor naţionale care disting dreptul public de cel privat, permiţând extinderea
materiei civile asupra unui număr de domenii marcate profund de dreptul public.
• Astfel, judecătorul european a integrat în câmpul de aplicare a art. 6, al. 1 contencioasele
diferitor materii care ţin în mod tradiţional de dreptul public:
122
- contenciosul disciplinar,
- contenciosul social,
- contenciosul funcţiei publice sau
- cel al jurisdicţiilor financiare.
Contenciosul disciplinar
Art. 6, al. 1 este aplicabil sancţiunilor disciplinare (suspendare, radiere) care emană de la
jurisdicţiile ordinare, dacă acestea pun în chestiune dreptul de a exercita o profesie.
- Pentru medici
Le Compte, Van Leuven şi De Mayere c. Belgia
Albert şi Le Compte c. Belgia
- Pentru avocaţi
H. c. Belgia
Contenciosul social
• Sunt cuprinse de art. 6, al. 1 procedurile legate de concedierea unui angajat de către o
întreprindere privată
Buccholz c. Germania
• Sau a unui agent contractual de către Administraţie
Darnell c. RgU
• Cele legate de o autorizare de angajare
Coorplan-Jenni Gmbh şi Hascic c. Austria
• Cele privind atribuirea prestaţiilor de asigurare socială
Feldbrugge c. Olanda
Deumeland c. RFG
• Sau de ajutor social
Salesi c. Italia
• De asemenea, obligaţia de cotizare la securitatea socială
Schouten şi Meldrum c. Olanda
• Pe motiv că respectivele prestaţii sau cotizaţii denotă o predominanţă a aspectelor de
drept privat (natura personală şi patrimonială a dreptului contestat, legătura cu
contractul de muncă) asupra aspectelor de drept public (caracterul legislaţiei, intervenţia
puterii publice).
123
Contenciosul de drept public
• Referindu-se la esenţa şi la efectele dreptului şi nu la clasificarea sa juridică potrivit
legislaţiei interne a statului vizat, judecătorul european ţine cont de criteriul
“patrimonialităţii” dreptului ceea ce îi permite să îl încadreze în protecţia art. 6 chiar
dacă, în mod tradiţional, contenciosul lui ţine de drept public.
Laidin c. Franţa
Astfel, art. 6 este aplicabil unor chestiuni care ţin de drept administrativ:
• Deciziilor administrative care ating exerciţiul dreptului de proprietate:
- refuzul unui permis de construcţie (Allan Jacobsson c. Suedia)
- refuzul de derogare de la un plan care interzice construirea pe un loc determinat (Skarby c.
Suedia)
- hotărâre de clasare a unui sit natural (Œrlemans c. Olanda)
- procedura preemţiunii fiscale (preferinţă în situaţii de egalitate)(Hentrich c. Franţa)
- procedura exproprierii (Zanatta c. Franţa)
• Procedura care aduce atingere stării mediului (Zander c. Suedia)
• Decizia administrativă de refuz sau de retragere a unei autorizaţii de a exercita o
activitate profesională:
- exploatarea unei clinici (König c. RFG)
• O acţiune în responsabilitate civilă contra statelor în faţa jurisdicţiilor administrative:
- tratament medical într-un spital public (H c. Franţa)
- contaminarea cu virusul HIV (X c. Franţa)
• O acţiune de anulare a unei decizii administrative care prejudiciază drepturile
subiective ale reclamantului:
- decret de clasare a unui sit natural (Geouffre de la Pradelle c. Franţa)
• O decizie de plasare sau de admitere într-o instituţie psihiatrică, pe motiv că dreptul la
libertate are “un caracter civil” (Laidin c. Franţa)
Aplicarea caracterului civil contenciosului penitenciar

• Pe motiv că o sancţiune disciplinară care atinge deţinutul sau o decizie de plasare a unui
deţinut sub un regim special de supraveghere restrânge exerciţiul drepturilor “civile” a
deţinutului (vizite ale familiei, corespondenţă).
Gülmez c. Turcia
Enea c. Italia
• În consecinţă, deţinutul va beneficia de “dreptului la un tribunal” pentru a contesta
măsura disciplinară în cauză.
124
Stegărescu şi Bahrin c. Portugalia
Contenciosul funcţiei publice

• Printr-o răsturnare de jurisprudenţă (Vilho Eskelinen ş.a. c. Finlanda) CtEDO renunţă la
“criteriul funcţional”, fondat pe natura funcţiilor şi responsabilităţilor exercitate de agentul
public (Pellegrin c. Franţa).
• Aplicabilitatea art. 6 litigiilor funcţiei publice a devenit principiu. Bazându-se pe dreptul
la nediscriminare (art. 14) Curtea afirmă că orice persoană supusă jurisdicţiei statului parte
trebuie să beneficieze “fără nicio distincţie” de drepturile şi libertăţile garantate de CEDO şi
în consecinţă orice funcţionar trebuie să beneficieze de dreptul la un proces echitabil.
• Curtea reţine drept criteriu al aplicabilităţii art. 6 – accesul la un tribunal în ordinea
juridică internă: accesul la un tribunal deschis funcţionarului de dreptul intern antrenează
aplicabilitatea automată a art. 6 la litigiile funcţiei publice. Ex.: procedurile disciplinare
privind magistraţii (Olujic c. Croaţia).
• Aplicabilitatea art. 6 este totuşi înlăturată prin cumularea a două condiţii:
- dreptul intern al statului în chestiune trebuie să fi exclus expres accesul la un tribunal
în privinţa postului sau categoriei salariaţilor în chestiune;
- statul trebuie să demonstreze că “obiectul litigiului este legat de exerciţiul autorităţii
statale sau pune în cauză legătura specială de încredere şi de loialitate între agent şi statul
angajator.
Excepţia Pellegrin
• Hot. Pellegrin reţine o interpretare autonomă a noţiunii de “funcţie publică”, reieşind
din noţiunea comunitară de “angajare în administraţia publică” (CJCE, Comisia c. Belgia).
• Potrivit principiului litigiile care opun administraţia vs agenţii publici, titulari sau
contractuali, ţine de câmpul de aplicare a art. 6
Procaccini c. Italia : portar la o şcoală publică
Frydlender c. Franţa: agent contractual într-un serviciu al ministerului economiei şi
finanţelor.
• Excepţie: art. 6 este inaplicabil atunci când agenţii ocupă posturi care cuprind “o
participare, directă sau indirectă, la exerciţiul puterii publice şi la funcţiile menite să
protejeze interesele generale ale statului sau ale altor colectivităţi publice:
- diplomaţii şi înalţii funcţionari din ministerul afacerilor externe,
Martinez-Caro De La Concha Castaneda ş.a. c. Spania
- magistraţii,
125
Pitkevichio c. Italia,
R. c. Belgia
Contenciosul jurisdicţiilor financiare

• Criteriul patrimoniului face aplicabil art. 6 “în materie civilă” la jurisdicţiile financiare.
• Pe de o parte, procedura gestiunii cade în câmpul de aplicare al art. 6: rezultatul procedurii
este determinant pentru obligaţia interesatului de a restitui sumele pentru care el a devenit
debitor cu privire la statul creditor, iar miza sa patrimonială nu poate fi contestată.
Richard-Dubarry c. Franţa
• Pe de altă parte, art. 6 este aplicabil la procedura judecării conturilor contabililor
publici.
Martine c. Franţa
Situaţii care nu intră sub incidenţa protecţiei art. 6 în “materie civilă”

• Se referă la procedurile calificate de către judecătorul european “de natură administrativă şi
discreţionară”, care implică exerciţiul prerogativelor puterii publice.
a) procedurile privind taxele fiscale şi, prin asimilare, drepturile vamale.
b) în materia poliţiei pentru străini, pentru procedurile de acordare a azilului politic sau de
îndepărtare de teritoriu.
c) cazul unor funcţionari plasaţi în afara câmpului de protecţie a art. 6.
• Bazându-se pe o distincţie între drepturi “civile” şi “politice” CtEDO consideră că art. 6 nu

este aplicabil contenciosului electoral pe motiv că dreptul în cauză (dreptul unui candidat
de a fi ales) este un drept cu caracter politic, strâns legat de sistemul electoral şi nu un
drept civil în sensul art. 6.
Pierre-Bloch c. Franţa
• Această situaţie de excludere atinge patru categorii principale de justiţiabili:
- contribuabilii
- străinii
- funcţionarii de autoritate
- alegătorii.
a) Procedurile privind taxele fiscale şi, prin asimilare, drepturile vamale

• În această materie simpla demonstraţie că un litigiu este de natură patrimonială nu este
suficientă pentru a antrena aplicabilitatea art. 6, al.1 în materie civilă. CtEDO consideră că
126
materia fiscală ţine de „nucleul dur” al prerogativelor puterii publice, iar caracterul
public al raportului între contribuabil şi colectivitate rămâne predominant.
Shouten şi Meldrum c. Olanda
Grantzner c. Franţa
Emesa Sugar N. V. c. Olanda
Ferrazzini c. Italia
• Unii autori (Sudre, 2011) nu înţeleg de ce este necesară excluderea contribuabililor de la
garanţiile procedurale elementare consacrate de art. 6 pentru a proteja puterea de stat de a
impune o obligaţie fiscală, mai ales având în vedere că penalităţile fiscale ţin de art. 6 în
materie penală.
b) În materia poliţiei pentru străini, pentru procedurile de acordare a azilului politic sau de
îndepărtare de teritoriu.
• În materie de expulzare sau extrădare.
Penafiel Salgado c. Spania
• CtEDO consideră că o procedură de ridicare a interdicţiei pe un teritoriu nu ţine nici de
materia civilă chiar dacă ea poate antrena consecinţe importante asupra vieţii private şi
familiale a interesatului, nici de materia penală fiind vorba despre o măsură de prevenţie
specifică în materia poliţiei străinilor.
Maouia c. Franţa
c) cazul unor funcţionari plasaţi în afara câmpului de protecţie a art. 6.

• Un prim exemplu în acest sens: cazul revocării armei pentru acte de indisciplină.
Sukut c. Turcia
II – În materie penală
• Presupune existenţa unei “acuzaţii”.
• Noţiune autonomă care este definită ca “notificare oficială, care emană de la autoritatea
competentă, despre reproşul de a fi săvârşit o infracţiune penală” care trimite la ideea de
“repercusiuni importante privind situaţia” interesatului.
Deweer c. Belgia
Serves c. Franţa
• “Materia penală” este definită de Curte pe baza a trei criterii alternative:
- calificarea dată de dreptul intern a statului în cauză (cu valoare relativă)
127
- natura infracţiunii – încălcarea unei norme generale cu caracter disuasiv şi represiv, în
acelaşi timp.
- gravitatea sancţiunii atrase.
Extindere
• Prin jurisprudenţa sa CtEDO a reuşit să extindă aplicarea art. 6 şi la cauze care nu ţin de
“materia penală” în dreptul intern.
Engel c. R.U.
- urmărirea disciplinară militară (Vuolane c. Finlanda)
- la sancţiunile administrative (Oztürk c. RFG)
- pedepsele fiscale (Bendenoum c. Franţa)
• CtEDO aplică partea “penală” a art. 6 şi la represiunea disciplinară penitenciară. “Justiţia

nu se poate opri la uşa închisorii”.
Campbell şi Fell c. R.U.
Ezeh şi Connors c. R.U.
• O condamnare la zile suplimentare de detenţie constituie “o nouă privare de libertate” cu
scop punitiv şi prin urmare are un caracter “penal”
Musumeci c. Italia
• Art. 6 este de asemenea aplicabil cu titlul de “materie civilă” la sancţiunile disciplinare
penitenciare.
Enea c. Italia
Sancţiunile administrative şi fiscale

• Sub influenţa judecătorului european se observă alinierea judecătorului naţional precum şi a
celui comunitar la mişcarea de “penalizare” a sancţiunilor administrative. Ex: în
retragerea permisului de conducere pentru puncte, judecătorul european vede o sancţiune
administrativă considerând că această măsură se înrudeşte cu “pedeapsa accesorie” având în
vedere caracterul său “punitiv şi disuasiv”, iar garanţiile art. 6 sunt prin urmare aplicabile.
Malige c. Franţa
• Sancţiunile fiscale scapă de aplicarea art. 6 sub aspect “civil”, însă cad sub incidenţa
unghiului “penal” al acestui articol.
Bendenoun c. Franţa
128
Regulile procesului echitabil
Se aplică jurisdicţiilor ordinare, în primul rând jurisdicţiilor de primă instanţă şi nu impune
existenţa jurisdicţiilor superioare.
De Cubber c. Belgia
Dacă jurisdicţia care a statuat în primă instanţă este un tribunal clasic, în sens formal şi material,
aceasta este supusă garanţiilor articolului 6, care se aplică tuturor etapelor procedurii. Chiar dacă
art. 6 nu cere un dublu grad de jurisdicţie în materie civilă, statele care au instituit jurisdicţii de
apel sau de casaţie trebuie să aibă grijă ca justiţiabilii să se bucure de toate garanţiile procesului
echitabil în faţa acestora.
Delcourt c. Belgia
În materie penală, dreptul la un dublu grad de jurisdicţie este garantat expres prin art. 2 din
Ptc. 7. Statele beneficiază de o marjă largă de apreciere doar în ceea ce priveşte modalităţile de
exercitare a dreptului garantat de art. 2, Ptc. 7, care face trimitere la legea internă, sub rezerva ca
reglementarea naţională a acestui drept, precum este şi cazul dreptului de acces la un tribunal, să
urmărească un scop legitim şi să nu aducă atingere substanţei acestui drept; Curtea precizează că
recursul trebuie să fie efectiv, ceea ce implică ca el să nu fie dependent de acţiunile autorităţilor
publice şi să fie accesibil interesaţilor.
Gurepka c. Ucraina
Dreptul garantat de art. 2, Ptc. 7 „poate face obiectul unei excepţii pentru infracţiuni minore
prevăzute de lege” Curtea precizând că o infracţiune poate trece drept „minoră” chiar dacă este
pasibilă de închisoare.
Stanchev c. Bulgaria
Potrivit judecătorului european „imperative ale supleţei şi eficacităţii” pot justifica intervenţia unor
organe nejurisdicţionale care nu satisfac exigenţele garanţiilor impuse de art. 6. Totuşi, în acest caz,
justiţiabilul trebuie să dispună de un recurs în faţa unui organ judiciar independent,
jurisdicţional care se încadrează în aceste exigenţe (art. 6, al. 1).
Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgia
Helle c. Finlanda
129
Întinderea garanţiilor
Acestea pot fi generale (A) sau unele speciale, acordate acuzatului în materie penală (B).
A. Garanţii generale ale procesului echitabil sunt enunţate în al. 1 al art. 6. Potrivit unei
interpretări dinamice, prin recurgerea la teoria „elementelor necesar inerente unui drept” utilizată de
asemenea în materia obligaţiilor pozitive, judecătorul european a îmbogăţit sensibil conţinutul
dreptului la un proces echitabil. Astfel, acest drept se construieşte pe trei nivele.
- Garanţiile procedurale stricto sensu, enunţate implicit (egalitatea armelor) sau expres
(independenţa şi imparţialitatea tribunalului, publicitatea, celeritatea procedurii) în textul art. 6.
- Dreptul de acces la un tribunal (Golder c. R.U.)
- Dreptul la executarea deciziilor justiţiei ca parte integrantă a unui proces echitabil (Hornsby c.
Grecia).
B. Garanţiile acordate acuzatului – dreptul la prezumţia de nevinovăţie (art. 6, al. 2) şi

dreptul la apărare (art. 6, al. 3) – reprezintă elemente specifice ale principiului general a procesului
echitabil, în lumina căruia sunt interpretate. Printr-o interpretare constructivă, CtEDO a extins
câmpul de aplicare a garanţiilor unui proces echitabil – în special cele ţinând de dreptul la apărare –
la faza anterioară procesului, judecând că aceste garanţii ţin şi de faza instrucţiunii, deoarece
„nesocotirea lor iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului”.
Imbrioscia c. Elveţia
Vera Fernandez-Huidobro c. Spania
Dreptul al un tribunal
Noţiune: „Preeminenţa dreptului nu poate fi concepută fără posibilitatea de acces la tribunale”.

Inerent dreptului la un proces echitabil „dreptul la un tribunal” implică, în general, dreptul de a avea
un acces concret şi efectiv la un tribunal.
Golder c. R.U.
Dreptul la un tribunal este, potrivit jurisprudenţei, una dintre garanţiile procesului echitabil şi nu
condiţia aplicabilităţii art. 6. „Tribunalul” nu este neapărat o jurisdicţie de tip clasic bucurându-se
de un sens „autonom” al Convenţiei.
Didier c. Franţa
130
„Tribunalul” se caracterizează în plan material prin funcţia sa jurisdicţională: „Să tranşeze, pe
baza normelor de drept şi printr-o procedură organizată, orice chestiune ce ţine de competenţa
sa”. Ceea ce presupune potrivit terminologiei Curţii „un organ judiciar cu jurisdicţie deplină”.
Sramek c. Austria
Controlul judecătorului nu trebuie să fie limitat la examinarea motivaţiei faptelor, riscând să

golească dreptul la tribunal de substanţa sa. Judecătorul naţional trebuie să poată exercita un
control complet de legalitate „atât pentru ceea ce ţine de fapte cât şi pentru chestiunile de drept”. El
trebuie să aibă competenţa şi puterea de a da „o decizie obligatorie, pe care o autoritate nejudiciară
nu ar avea puterea să o modifice”.
Obermeier c. Austria
Zumtobel c. Austria
Van den Hurk c. Olanda
Benthem c. Olanda
Dreptul de acces la un tribunal se înţelege în drept european printr-un drept de acces concret şi
efectiv, care presupune ca justiţiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a
contesta un act care constituie o ingerinţă în aceste drepturi”.
Bellet c. Franţa
Ajutorul judiciar presupune posibilitatea justiţiabilului de a dispune de mijloace concrete de acces

la judecător şi, mai ales, să beneficieze de asistenţa unui avocat în procedura judiciară. Chiar
dacă gratuitatea acestui drept nu este garantată expres decât în procedurile penale (art. 6, al. 3 c),
judecătorul european consideră totuşi că imposibilitatea de a obţine asistenţă judiciară gratuită în
cadrul unei proceduri „civile” încalcă „dreptul la un tribunal” atunci când complexitatea procedurii
sau a cauzei face această asistenţă indispensabilă sau când legea prescrie reprezentarea printr-un
avocat.
Airey c. Irlanda
Lipsa ajutorului judiciar poate antrena o ruptură a egalităţii armelor. Mai ales, atunci când
adversarul dispune de mijloace materiale importante pentru a-şi asigura apărarea.
Bertuzzi c. Franţa
Steel şi Morris c. R.U.
131
Obligaţia de a se adresa la o jurisdicţie supremă prin avocat nu este incompatibilă cu dreptul de
acces la un tribunal.
Gillow c. R.U.
Meftah c. Franţa
G.L. şi S. L. C. Franţa
Obstacolele în calea accesului la judecător pot fi de natură juridică.

Geouffre de la Pradelle c. Franţa
Efectivitatea dreptului la un tribunal poate fi de asemenea încălcată printr-un obstacol de fapt, fie
că este vorba despre capacitatea financiară a justiţiabilului, despre cuantumul excesiv al unei
consemnări fixată pentru o plângere (Ait-Mouhoub c. Franţa) sau despre cheltuieli de procedură
prea ridicate (Kreuz c. Polonia), sau despre carenţa autorităţilor penitenciare de a transmite
apelul deţinutului în termen către grefa curţii de apel (Barbier c. Franţa), sau despre un termen de
examinare a unui recurs, lipsindu-l de obiect (Schmidt c. Franţa).
Obţinerea unei decizii de justiţie

Implică dreptul de a obţine o decizie motivată, care tranşează definitiv un litigiu.
1) O decizie motivată
Efectivitatea deciziei de justiţie presupune pentru părţile în proces dreptul nu numai de a-şi
prezenta argumentele, ci, de asemenea, dreptul de a fi „auzit în realitate”. Tribunalul are deci
obligaţia de a examina efectiv mijloacele prezentate de către părţi, ca urmare, se impune o
motivaţie adecvată a judecătorului. Un mijloc al cărui incidenţă poate fi decisivă pentru soluţia în
speţă necesită „un răspuns specific şi explicit”.
Ruiz Torija şi Hiro Balani c. Spania
Higgins c. Franţa
J.M.L. c. Luxemburg
Totuşi art. 6, al. 1 nu cere o motivare detaliată a deciziei prin care o jurisdicţie de recurs, care se
bazează pe o dispoziţie legală specifică, îndepărtează un recurs ca lipsit de şanse de succes.
Gorou c. Grecia
Burg c. Franţa
2) O decizie care să tranşeze definitiv litigiul

Dreptul la un tribunal, aşa cum îl înţelege judecătorul european, implică de asemenea respectarea
principiului securităţii juridice, cuprins în dreptul la un proces echitabil.
132
Brumărescu c. România
Securitatea juridică contribuie la preeminenţa dreptului şi presupune ca „soluţia dată definitiv

la orice litigiu de către tribunale să nu fie repusă în chestiune”. Ex: judecătorul european
consideră că procedura protestului, care permite preşedintelui Curţii supreme de arbitraj a Ucrainei
şi procurorului general să atace în permanenţă, prin recurs în anulare, o hotărâre definitivă, este în
sine incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice şi constituie o încălcare a art. 6, al. 1
Sovtransavto Holding c. Ukraina
Statul este responsabil pentru ingerinţa legislatorului într-o procedură în curs de drept privat
între particulari. Responsabilitatea statului cu privire la dreptul la un proces echitabil este angajată
cu titlu dublu: în calitatea sa de legislator, deoarece intervenţia sa încalcă procesul în beneficiul
uneia dintre părţi sau influenţează deznodământul litigiului, precum şi în calitatea sa de autoritate
judiciară, din cauza atingerilor aduse regulilor procesului echitabil, mai ales, egalităţii armelor.
Cabourdin c. Franţa
Limitările dreptului de acces la un tribunal

Nu este un drept absolut şi poate fi obiect al unor limitări implicite.
Golder c. R.U.
Statul dispune de o oarecare marjă de apreciere în această materie, sub rezerva ca aceste limitări să
nu aducă atingere „substanţei însăşi” a dreptului protejat şi să fie proporţională cu scopul
legitim urmărit.
Ashingdane c. R.U.
Principiul egalităţii armelor

Este considerat de către judecătorul european un principiu fundamental al procesului echitabil
care caracterizează ansamblul dreptului la justiţie.
Delcourt c. Belgia
Implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, în
condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în raport cu adversarul său.
Dombo Beheer şi B.V. c. Olanda
Egalitatea armelor ţine de părţile în litigiu şi se înţelege de către CtEDO ca un „just echilibru
între părţi”, excluzându-se expres aplicarea acestui principiu între o parte şi o jurisdicţie
independentă care „ nu ar putea trece drept un adversar al uneia” dintre părţi.
Nideröst-Huber c. Elveţia
133
Astfel înţeles principiul egalităţii armelor permite sancţionarea oricăror inegalităţi în comunicarea
actelor părţilor. Ex: transmiterea doar către procuror a unui raport de poliţie fără a-l transmite şi
apărării.
Kuopila c. Finlanda
1) Implică participarea egală a părţilor la căutarea probelor.
Dombo Beheer c. Olanda
Nu se referă la cazul când judecătorul primeşte cererea ministerului public de a nu divulga elemente
de probă pertinente, care lipsesc persoanele urmărite de posibilitatea de a stabili că au fost instigate
să comită infracţiuni de către poliţişti infiltraţi.
Edward şi Lewis c. R.U.
2) Părţile trebuie să dispună de aceleaşi mijloace pentru a-şi valorifica argumentele.
Nu este aşa, de exemplu, atunci când nu sunt comunicate persoanei urmărite observaţiile aduse
Curţii supreme de către procurorul general într-o procedură penală în care reprezenta autoritatea de
urmărire.
Bulut c. Austria
Fisher c. Austria
Atunci când Administraţia fiscală motivează sumar şi la modul general o decizie de preemţiune.
Hentrich c. Franţa
Sau când reclamantul nu beneficiază, spre deosebire de stat, de o suspendare a termenelor de
procedură pe timpul vacanţei judiciare.
Platakou c. Grecia
Invers, imposibilitatea pentru o parte civilă, care nu este asistată de un avocat, de a avea acces la
dosarul de instrucţiune nu încalcă principiul egalităţii armelor deoarece necesitatea de a păstra
secretul instrucţiunii justifică faptul de a rezerva accesul la dosar avocaţilor, care sunt ţinuţi de
secretul profesional, în timp ce acuzaţii şi părţile civile, în calitate de persoane private, nu sunt
supuse unei asemenea obligaţii.
Frangy c. Franţa
Menet c. Franţa
3) Egalitatea armelor trebuie garantată de asemenea în exerciţiul căilor de recurs.
Principiul contradictorialităţii
Potrivit CtEDO „principiul egalităţii armelor constituie un element al noţiunii mai largi de proces
echitabil, care înglobează de asemenea dreptul fundamental la caracter contradictoriu al procedurii
penale”.
Brandstetter c. Austria
134
Este vorba despre garantarea egalităţii părţilor în faţa judecătorului şi despre protejarea
efectivităţii dezbaterilor contradictorii atât în civil cât şi în penal.
a) Principiul contradictorialităţii implică pentru părţile la un proces „dreptul de a le fi
comunicate şi de a discuta orice act prezentat judecătorului, fie şi un magistrat independent, în
vederea influenţării deciziei”.
J.J. c. Olanda
Priveşte:
- părţile între ele,
- părţile în relaţie cu ministerul public,
- părţile şi o jurisdicţie independentă,
- părţile şi un terţ la procedură.
Acoperă toate fazele procedurii, cele de expertiză tehnică inclusiv, dacă aceasta are o influenţă
preponderentă asupra deciziei judecătorului.
Spang c. Elveţia
Mantovanelli c. Franţa
GB c. Franţa
Nu are o întindere absolută şi nu implică în principiu ca dezbaterea să aibă loc asupra oricărui
document la dosar ci doar asupra celor susceptibile de a avea incidenţă asupra
deznodământului litigiului.
Stepinska c. Franţa
Asnar c. Franţa
b) Chiar dacă principiul contradictorialităţii şi cel al legalităţii armelor sunt ambele părţi ale
dreptului la un proces echitabil, judecătorul european face distincţie între ele în materia de
comunicare a elementelor părţilor.
Dezechilibrul de informare este sancţionat pe baza principiului egalităţii armelor, iar lipsa
transmiterii informaţiei pe baza dreptului la o procedură contradictorie.
Dreptul la un tribunal independent şi imparţial

Tribunalul trebuie să fie „stabilit prin lege” reflectând principiul statului de drept inerent
sistemului Convenţiei.
Lavents c. Letonia
135
Se referă la baza legală privind existenţa tribunalului şi competenţa acestuia, precum şi la orice
dispoziţie de drept intern privind compoziţia tribunalului pentru fiecare cauză, la mandate, la
incompatibilităţi, la recuzarea magistraţilor.
Lavents c. Letonia
Coëme c. Belgia
Exigenţele de independenţă şi imparţialitate, care sunt strâns legate, pun accentul pe „încrederea
pe care trebuie să o inspire tribunalele justiţiabililor unei societăţi democratice.
Remli c. Franţa
A. Independenţa tribunalelor
Cf. jurisprudenţei constante ea se apreciază în lumina criteriilor obiective ţinând de statutul
judecătorului – modalitatea de desemnare şi durata mandatului, inamovibilitatea acestuia,
imposibilitatea juridică de a-i da instrucţiuni în exerciţiul funcţiunilor lui, existenţa unei protecţii
contra presiunilor exterioare.
Sramek c. Austria
Precum şi aparenţa de independenţă în ochii justiţiabilului (criteriu subiectiv).
Findlay c. R.U.
Ea se raportează la puterea legislativă.
Filippini c. San Marino
Sau la părţi
Langborger c. Suedia
Holm c. Suedia
Exclude participarea la o jurisdicţie a persoanelor care au relaţii strânse cu părţile în litigiu.
Thaler c. Austria
Intervenţia legislatorului în cursul procedurii, prin adoptarea unor legi retroactive, aduce de
asemenea atingere independenţei funcţionale a judecătorului.
B. Imparţialitatea tribunalului
Criterii: face obiectul unei aprecieri subiective şi obiective.
Piersack c. Belgia
1) Imparţialitatea subiectivă se prezumă „până la proba contrarie”
Remli c. Franţa
Lavents c. Letonia
136
2) Imparţialitatea obiectivă constă în „a se întreba dacă, independent de conduita personală a
judecătorului, unele fapte verificabile autorizează suspectarea imparţialităţii acestuia din
urmă”.
Hauschildt c. Danemarca
Pentru judecătorul european imparţialitatea tribunalului presupune excluderea ideilor
preconcepute din partea judecătorilor privind cauza cu care sunt sesizaţi şi lipsa de acţiuni care ar
favoriza una dintre părţi.
3) Garanţiile procesului echitabil se aplică fazelor de informare preliminară şi de instrucţie

judiciară. Cerinţa imparţialităţii se impune judecătorului de instrucţie, care potrivit Curţii adoptă
„măsuri provizorii care afectează drepturile fundamentale ale persoanei supusă unei instrucţiuni
penale”.
Vera Fernandez-Huidobro c. Spania
Întinderea principiului imparţialităţii diferă în funcţie de natura cumulului de funcţii.

1) Exerciţiul succesiv a funcţiilor jurisdicţionale identice în acelaşi litigiu nu este interzis de art. 6.
CtEDO judecă de fapt că magistratul care statuează din nou asupra aceluiaşi litigiu, după
retrimitere, nu încalcă principiul imparţialităţii numai dacă dispoziţiile dreptului intern nu impun
reînnoirea compoziţiei completului de judecată.
Oberschlinck c. Austria
Diennet c. Franţa
Thomann c. Elveţia
2) Exercitarea succesivă a unor funcţii jurisdicţionale diferite de către acelaşi judecător în aceeaşi
cauză a fost iniţial strict interzisă de CtEDO.
Piersack c. Belgia
Findlay c. R.U.
De Cubber c. Belgia
Concepţia de imparţialitate obiectivă a dus la o interpretare mai suplă a cumulului de funcţii
jurisdicţionale. În materie penală, acesta este admis dacă „întinderea” şi „natura” măsurilor
adoptate de către judecător înaintea procesului penal nu sunt de natură, din cauza caracterului
sumar a investigaţiilor efectuate, să lase impresia că acel magistrat are o prejudecată care îl
împiedică să fie considerat imparţial. Criteriu valabil şi pentru judecătorul de detenţie provizorie şi
de fond.
Sainte-Marie c. Franţa
Saraiva de Carvalho c. Portugalia
137
Sau de instrucţiune şi de judecare.
Fey c. Austria
Padovani c. Italia
Invers, CtEDO consideră că imparţialitatea obiectivă este atinsă atunci când judecătorul a făcut o
apreciere prealabilă asupra chestiunii pe care trebuie să o judece, aprecierea prealabilă
presupunând o identitate de fapte pe care judecătorul respectiv le-a cunoscut. Astfel nu este
imparţial un magistrat care judecă un acuzat după ce a condamnat într-un prim proces un coacuzat.
Ferrantelli şi Santangelo c. Italia
Tierce ş.a. c. San Marino
Perote Pellon c. Spania
Cumulul de funcţii de urmărire şi de judecare rămâne totuşi sancţionat potrivit principiului

„cine sesizează (sau urmăreşte) nu poate judeca”.
Demicoli c. Malta
Publicitatea şi celeritatea procedurii

Publicitatea protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete şi contribuie la păstrarea
încrederii în justiţie.
Pretto c. Italia
Respectarea acestei garanţii se apreciază în lumina ansamblului procesului desfăşurat în ordinea
juridică internă şi depinde de particularităţile instanţei.
Cuprinde:
- Publicitatea dezbaterilor
- Publicitatea pronunţării hotărârii
1. Publicitatea dezbaterilor
Dreptul de a fi „ascultat public” implică, atunci când procedura se derulează în faţa unui tribunal
care statuează în primă şi ultimă instanţă, dreptul la o „audiere”, în afara cazurilor excepţionale
(absenţa unei probleme de drept sau de fapt care să necesite audiere, natura limitată a chestiunii
judecate, absenţa interesului public).
Allan Jacobsson c. Suedia
Göc c. Turcia
Soluţia inversă este valabilă pentru o procedură de apel sau de casaţie. Totuşi publicitatea
dezbaterilor este necesară atunci când o jurisdicţie de apel trebuie să cunoască chestiunile de fapt
precum şi puncte de drept şi să se pronunţe asupra culpabilităţii celor reţinuţi
138
K. D. B. c. Olanda
Helmers c. Suedia
Judecătorul european admite că această garanţie poate fi modelată potrivit naturii „mai mult sau mai
puţin penale” a cauzei (audierea nu este impusă în materie de sancţiuni fiscale de exemplu).
Jussila c. Finlanda
Orice persoană poate renunţa expres sau tacit, la publicitatea dezbaterilor judiciare. Pentru a fi
valabilă renunţarea nu trebuie să fie echivocă şi nici să se lovească de un interes public important.
Hakansson şi Sturesson c. Suedia
Schuler-Zgraggen c. Elveţia
Publicitatea dezbaterilor – dar nu şi publicitatea pronunţării judecăţii – este singura garanţie a
procesului echitabil care poate face obiectul restricţiilor justificate de interesul general.
O procedură referitoare la un copil este, potrivit CtEDO un „exemplu tip” a unei situaţii care
justifică absenţa publicităţii dezbaterilor în vederea protejării vieţii private a copilului şi a părţilor,
precum şi pentru a evita atingerea intereselor justiţiei.
B. c. R.U.
P. c. R.U.
Publicitatea pronunţării hotărârii este interpretată de CtEDO cu supleţe considerând că această

cerinţă este satisfăcută din moment ce interesaţii au putut face rost de textul acesteia de la grefa
instanţei şi atunci când publicarea hotărârii în culegerile oficiale a „făcut posibil un oarecare control
al publicului asupra exercitării jurisprudenţei” jurisdicţiei în cauză.
Ernst ş.a. c. Belgia
2. Celeritatea presupune judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Această durată rezonabilă a
procedurii protejează credibilitatea justiţiei şi eficacitatea ei.
1) Termenul luat în considerare are ca punct de plecare în materie civilă data sesizării jurisdicţiei
competente
Buccholz c. Germania
În materie penală, dies a quo va fi data când a fost adusă acuzarea în sensul art. 6, al. 1.
Eckle c. Germania
Bertin-Mourot c. Franţa
Termenul care trebuie apreciat acoperind ansamblul procedurii, instanţele de recurs fiind cuprinse
în acesta. În materie penală dies ad quem este data deciziei judiciare care statuează definitiv
asupra fundamentului acuzaţiei şi în materie civilă data de executare completă a deciziei.
Bouilly c. Franţa
139
Pinto de Oliveira c. Portugalia
2) Caracterul rezonabil al acestei durate se apreciază potrivit circumstanţelor cauzei şi în

lumina a trei criterii :
- complexitatea cauzei,
- comportamentul reclamantului,
- comportamentul autorităţilor naţionalităţilor (mai ales cele judiciare).
Se impune particularizarea celerităţii atunci când procedura angajată riscă să fie lipsită de orice
efect util reieşind de exemplu:
• din vârsta reclamantului, X c. Franţa (1992)
• legat de măsura plasării unui copil, Johansen c. Norvegia
• măsura de reţinere a unui copil, Laino c. Italia
• procedura recunoaşterii paternităţii, Cultraro c. Italia
• dacă miza financiară este de natură să pună în discuţie activitatea profesională a
reclamantului, Doustaly c. Franţa, Garcia c. Franţa
• în cazul unui conflict de muncă ce influenţează situaţia profesională a reclamantului
Delgado c. Franţa.
Dreptul la executarea deciziilor de justiţie

Principiu: neexecutarea deciziilor justiţiei creează o situaţie incompatibilă cu principiul
preeminenţei dreptului, unul dintre fundamentele CEDO.
Executarea unei hotărâri, a oricărei jurisdicţii, trebuie deci considerată ca făcând parte
integrantă din procesul înţeles în sensul art. 6.
Hornsby c. Grecia
Întindere: noţiunea de proces echitabil acoperă nu doar accesul la judecător şi derularea procesului
ci şi punerea în aplicare a deciziilor judiciare, sub rezerva ca acestea să fie definitive şi
obligatorii. CtEDO condamnă neexecutarea hotărârilor din cauza comportamentului
administraţiei, a autorităţilor judiciare sau a carenţelor legislative.
Hornsby c. Grecia
Antonetto c. Italia
Dinu c. România şi Franţa
Immobiliare Saffi c. Italia
Luntre ş.a. c. Moldova
140
Executarea deciziei justiţiei trebuie să fie completă şi perfectă şi nu parţială.
Matheus c. Franţa
Sabin Popescu c. România
Assanidze c. Georgia
Statele au obligaţia pozitivă de a „adopta măsurile adecvate şi suficiente” pentru a executa o

hotărâre definitivă şi obligatorie.
Ruianu c. România
„Efect orizontal”: CtEDO reţine responsabilitatea statului parte pentru neexecutarea deciziilor
judiciare care au drept cauză principală reacţia unei persoane private. În cazul litigiilor private,
statul, în calitate de depozitar al puterii publice, trebuie să facă dovada diligenţelor şi să ia toate
măsurile rezonabile pentru a asista justiţiabilul în executarea deciziilor care îi sunt favorabile.
Ruianu c. România
Ghibusi c. România
Pini şi Bertani c. România
Dreptul la prezumţia de nevinovăţie

Constituie unul dintre principiile de bază ale dreptului penal modern şi se apreciază în funcţie
de ansamblul procedurii penale litigioase, care include şi modalitatea de administrare a probelor.
Bernard c. Franţa
Această prezumţie este atinsă dacă „fără stabilirea legală a culpabilităţii unui reţinut (...) o
decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este vinovat”
Minelli c. Elveţia
Prejudecarea este criticabilă, chiar dacă aceasta nu ia forma unei constatări formale ci doar a unei
simple motivaţii care reflectă faptul că judecătorul consideră interesatul ca fiind vinovat.
Sekanina c. Austria
Böhmer c. Germania
Sau dacă o declaraţie în presă a unui magistrat merge în sensul de recunoaştere a culpabilităţii
acuzatului.
Lavents c. Letonia
Întindere: Prezumţia de nevinovăţie nu se limitează la o garanţie procedurală proprie procesului

penal stricto sensu ci are o întindere mai largă.
141
1) Garanţia care reiese din art. 6, al. 2 se aplică „materiei penale” şi este în consecinţă aplicabilă
unei proceduri legată de o fraudă fiscală sau în materie de sancţiuni administrative.
Hentrich c. Franţa
Lutz c. Austria
O procedură de confiscare după condamnare face parte din procesul de fixare a pedepsei şi iese,
prin urmare, din cadrul de aplicare a art. 6, al. 2.
Philips c. R.U.
Nu şi dacă reclamantul a fost eliberat în cadrul unei proceduri penale pe fond.
Geerings c. Olanda
2) Leagă atât jurisdicţia cauzei cât şi alte organe ale statului. Ea este încălcată dacă, fără stabilirea
legală prealabilă a culpabilităţii celui reţinut, un reprezentant al statului face o declaraţie care
lasă impresia că interesatul este considerat vinovat.
Allenet de Ribemont c. Franţa
Y. B. ş.a. c. Turcia
3) Respectarea art. 6, al. 2 se impune de asemenea, în principiu, persoanelor private, mai ales
jurnaliştilor, în virtutea efectului orizontal al CEDO.
Worm c. Austria
Totuşi judecătorul european privilegiază, la modul general, libertatea presei şi o face să prevaleze
asupra „drepturilor altuia” la prezumţia de nevinovăţie. Foarte rar necesitatea de a proteja
prezumţia de nevinovăţie va permite justificarea unei atingeri a libertăţii presei.
Tourancheau şi July c. Franţa
Autorităţile de urmărire trebuie să probeze culpabilitatea persoanei urmărite: „sarcina probei

aparţine acuzaţiei, iar îndoială este favorabilă acuzatului”.
Barbera Messegue şi Jabardo c. Spania
Inversarea sarcinii probei aduce atingere acestei reguli. Totuşi, potrivit CtEDO, prezumţiile de fapt
şi de drept care figurează în legile represive nu sunt în sine incompatibile cu prezumţia de
nevinovăţie dacă sunt cuprinse „în limite rezonabile care ţin cont de gravitatea mizei şi protejează
drepturile la apărare”.
Salabiaku c. Franţa
142
CtEDO precizează că art. 6, al. 2 nu poate fi interpretat ca interzicând, în principiu, executarea
forţată a sancţiunilor fiscale înaintea oricărei decizii judiciare definitive, sub rezerva că statul va
menţine această facultate „în limitele rezonabile” şi că este asigurat „un just echilibru” între
interesele prezente, atunci când dreptul intern oferă interesatului posibilitatea de a obţine pe cale
judiciară rambursarea oricărei plăţi făcută fiscului.
Janosevic c. Suedia
Drepturile apărării
Recunoscute la art. 6, al. 3 ele vizează să asigure o apărare „concretă şi efectivă” individului mai
ales în materie penală.
Artico c. Italia
Makhfi c. Franţa
Dreptul la tăcere
Potrivit CtEDO dreptul „de a tăcea şi de a nu contribui la propria incriminare” este o cerinţă
elementară a procesului echitabil chiar dacă dreptul de a nu mărturisi împotriva propriei persoane
nu este expres garantat de art. 6. Prin hotărârile sale judecătorul european scoate în evidenţă
garanţiile implicite ale echităţii procedurale.
De asemenea, CtEDO enunţă principiul potrivit căruia utilizarea în cadrul unei proceduri penale a
unor declaraţii obţinute cu încălcarea art. 3 CEDO (calificată fie ca tortură, fie ca tratament
inuman sau degradant) sau a unor probe materiale obţinute direct în urma unor acte de tortură
loveşte automat echitatea procesului în ansamblul său.
Gäfgen c. Germania
Jalloh c. Germania
Totuşi art. 6 nu se consideră încălcat dacă elementele de probă n-au jucat un rol decisiv în
pronunţarea verdictului de culpabilitate şi dacă admiterea lor n-a compromis drepturile legate de
apărare.
Gäfgen c. Germania
Bykov c. Rusia
1) Dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria sa incriminare vizează sustragerea

suspectului de la coerciţia abuzivă a autorităţilor. Prescris materiei penale este susceptibil de a
se aplica şi procedurilor fiscale prin extindere.
JB c. Elveţia
143
Se referă la orice procedură penală indiferent de complexitatea ei.
Saunders c. R.U.
Este aplicabil înaintea fazei de judecare acoperind şi faza de interogatoriu al poliţiei, care implică
şi asistenţa unui avocat.
Murray c. R.U.
Salduz c. Turcia
Per a contrario, nu se aplică în procedurile civile.

Weh c. Austria
Rieg c. Austria
2) Dreptul la tăcere implică imposibilitatea antrenării condamnării sau recunoaşterii faptelor

reproşate prin păstrarea tăcerii. Prin urmare, acuzarea trebuie să-şi fundamenteze argumentarea
fără recurgere la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, ignorând dorinţa
acuzatului.
Saunders c. R.U.
Nu cuprinde şi situaţia când, de exemplu, un informator al poliţiei, având această sarcină, obţine
mărturii ale acuzatului sau al unui coacuzat, care pot constitui elemente de probă.
Allan c. R.U.
Pot fi folosite de asemenea probele abţinute independent de voinţa suspectului - prelevare de

sânge sau de ADN.
Saunders c. R.U.
Curtea a sistematizat trei criterii care permit definirea constrângerii care aduce atingere
substanţei dreptului la tăcere:
1- natura şi gradul de coerciţie
2- existenţa unor garanţii potrivite în procedura
3- utilizarea declaraţiilor interesatului
O’Halloran şi Francis c. R.U.
Astfel, dreptul de a păstra tăcerea constituie o protecţie a prezumţiei de nevinovăţie.
McGuiness şi Quinn c. Irlanda
144
3) Dreptul de a păstra tăcerea nu este totuşi absolut. Se va ţine cont de ansamblul
circumstanţelor, mai ales de importanţa acordată diverselor elemente de probă, pentru a vedea
dacă faptul de a trage din tăcere concluzii defavorabile acuzatului încalcă art. 6. Prin urmare, dacă
tăcerea acuzatului de una singură atrage concluzia culpabilităţii ea va fi coroborată cu alte elemente
de probă.
Murray c. R. U.
Dreptul de a participa la propriul proces

Necesită reunirea condiţiilor unei participări efective
1) Acuzatul trebuie, mai întâi, să fie informat „despre natura şi despre cauza acuzaţiei care i se
aduce” detaliat şi într-o limbă pe care o înţelege.
Brocizek c. Italia
T. c. Italia
Acoperă atât faptele materiale cât şi calificarea juridică a faptelor.
Pelissier şi Sassi c. Franţa
Miraux c. Franţa
În materie penală, dreptul acuzatului de a participa „real” la procesul său, chiar dacă nu este
garantat expres de art. 6, este un drept inerent unui proces echitabil. Exercitarea efectivă a acestui
drept presupune ca interesatul să poată să asiste la dezbateri, dar şi să înţeleagă şi să urmărească
dezbaterile.
Stanford c. R.U.
Statul având obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare pentru ca persoana urmărită să fie în
măsură să înţeleagă acuzaţiile ce i se aduc şi să fie în măsură să ia decizii privind procedura care va
fi conformă cu interesele sale.
Vaudelle c. Franţa
T. şi V. C. R.U.
S.C. c. R.U.
Totuşi, art. 6, al. 3 nu cere prezenţa fizică a acuzatului în sala de audienţe, participarea de la
distanţă, prin videoconferinţă fiind compatibilă cu cerinţele acestui articol.
Marcello Viola c. Italia
2) Art. 6, al. 3 lit. e prevede că acuzatul trebuie să beneficieze de asistenţa gratuită a unui
interpret pentru toate actele de procedură, dacă nu înţelege limba naţională.
145
Kamasinski c. Austria
Lagerblom c. Suedia
3) Dreptul acuzatului de a apărea personal este de asemenea garantat de art. 6, chiar dacă nu este
evocat expres. Ceea ce atrage obligaţia pozitivă pentru stat de a asigura aducerea personală a
acuzatului la proces dacă acest fapt are o importanţă specială.
Colozza c. Italia
Kremzov c. Austria
Dreptul de a se apăra adecvat

Acuzatul trebuie să poată beneficia de o apărare „concretă şi efectivă”. Ceea ce implică dreptul de
a dispune de timpul şi de facilităţile necesare la pregătirea apărării.
Artico c. Italia
Astfel posibilitatea de a formula ulterior un recurs împotriva deciziei de condamnare nu trebuie

să fie împiedicată de absenţa motivaţiei acestei decizii.
Hadjianastassiou c. Grecia
Art. 6, al. 3, lit. c garantează acuzatului dreptul fie de a se apăra el însuşi, fie de a avea asistenţa
unui apărător pe care îl alege sau care i-a fost numit din oficiu gratuit.
1) Dreptul de a se apăra personal implică un drept de acces la dosar şi de comunicare a

elementelor procedurii.
Foucher c. Franţa
Frangy c. Franţa
2) Dreptul la asistenţa unui avocat este aplicabil la ansamblul procedurii, din faza de instrucţiune
preliminară desfăşurată de poliţie. Este un drept care va fi garantat şi deţinuţilor.
Ezeh şi Connors c. R.U.
Salduz c. Turcia
Dayannan c. Turcia
Adamkiewicz c. Polonia
Brusco c. Franţa
Karadag c. Turcia
146
Pentru a fi compatibile cu art. 6, al. 3, lit c, restricţiile la dreptul garantat trebuie să fie urmarea
unor cauze imperioase şi să nu aducă atingere iremediabilă drepturilor la apărare.
Salduz c. Turcia
b) Dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu este dublu condiţionat:

1- acuzatul să nu fi avut mijloacele necesare remunerării unui apărător;
2- dacă „interesele justiţiei” o cer.
Quaranta c. Elveţia
Pham Hoang c. Franţa
Asistenţa judiciară trebuie să fie efectivă, iar în caz de „carenţă manifestă” a unui avocat din oficiu,
statul nu trebuie să rămână pasiv pentru a asigura efectivitatea acestui drept.
Czekalla c. Portugalia
Daud c. Portugalia
Totuşi dreptul la alegerea unui avocat nu este unul absolut.

Croissant c. Germania
Lagerblom c. Suedia
c) Acuzatul trebuie să poată comunica fără piedici cu apărătorul său, fără a fi auzit de un terţ.
S. c. Elveţia
Brennan c. R.U.
Öcalan c. Turcia
3) Refuzul acuzatului de a se prezenta nu justifică privarea sa de dreptul la asistenţă efectivă a unui

apărător. Într-o jurisprudenţă constantă CtEDO consideră că dreptul de a fi efectiv apărat nu poate fi
subordonat îndeplinirii unor condiţii excesiv de formalizate şi că un acuzat nu va putea pierde acest
beneficiu prin absenţa de la dezbateri în faţa curţii de apel.
Van Geyseghem c. Belgia
Van Pelt c. Franţa
Karatas şi Sari c. Franţa
147
Dreptul la interogarea martorilor
Constă în dreptul acuzatului de a putea contesta o mărturie şi de a interoga autorul acesteia şi
de a face să fie auziţi martorii săi în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării (art. 6, al. 3, lit. d).
Este un aspect particular al principiului contradictorialităţii.
Principiu: elementele de probă, dintre care fac parte şi martorii, trebuie aduse în faţa acuzatului în
şedinţă de audiere publică, în vederea unei dezbateri contradictorii.
Kostovski c. Olanda
Windisch c. Austria
1) Noţiunea de martor are un sens „autonom” potrivit Convenţiei şi se înţelege ca orice persoană
a cărui afirmaţii sunt aduse în faţa judecătorului şi de care acesta ţine cont pentru a fonda o
condamnare.
Bönisch c. Austria
Se aplică experţilor, părţii civile sau coinculpaţilor.

Bönisch c. Austria
Brandstetter c. Austria
Bricmont c. Belgia
Luca c. Italia
2) Dreptul de a interoga martorii nu este absolut şi nu permite convocarea sau interogarea oricărui
martor al apărării sau acuzării. Judecătorul naţional va fi cel care va judeca utilitatea unei oferte de
probă produsă de un martor.
Vidal c. Belgia
Kamasinski c. Austria
Saïdi c. Franţa
Principiul potrivit căruia martorul trebuie interogat în timpul audienţei publice poate fi obiect al
unor excepţii, mai ales atunci când martorul este anonim sau pentru a proteja martorii minori
în cadrul procesului penal, privind infracţiunile cu caracter penal.
P.S. c. Germania
De asemenea, interesul public nu poate justifica utilizarea în procedura penală a unor
elemente de probă adunate în urma unei provocări a poliţiei.
Teixeira de Castro c. Portugalia
Edwards şi Lewis c. R.U.
Ramanauskas c. Letonia
148
Dreptul la un recurs efectiv
Art. 13
Text: „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost
încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost
comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Inspiraţie: Art. 8 DUDO
Texte apropiate: Art. 2, al. 3 PIDCP şi art. 25 CADO.
Enunţă un mod de garantare a drepturilor protejate de CEDO valorificându-le.
Este un drept complementar care nu are existenţă independentă şi nu poate fi invocat decât în
legătură cu un alt drept recunoscut de instrumentul convenţional. Totuşi CtEDO i-a dat o forţă
autonomă care poate fi apreciată sub două unghiuri.
1) Dreptul la recurs nu este decât consecinţa juridică a încălcării unui drept substanţial al
Convenţiei, dar subordonarea acestui drept constatării unei încălcări a unui drept substanţial al
CEDO ar însemna privarea lui de orice efect, deoarece stabilirea acestei încălcări ar fi obiect al
recursului. Curtea europeană a înţeles să dea un efect util art. 13 judecând că un reclamant se
poate prevala de art. 13 fără să facă proba prealabilă a încălcării unui alt articol CEDO.
Klass c. Germania
Dreptul la recurs efectiv este de asemenea recunoscut oricui pretinde o încălcare a drepturilor
sale protejate de CEDO din moment ce o astfel de pretenţie „poate fi protejată” în sensul
Convenţiei.
Boyle şi Rice c. R.U.
Plattform „Arzte für das Leben” c. Austria
Prin urmare, acest drept poate fi încălcat fără ca un alt drept să fi avut aceiaşi soartă.
Valsamis c. Grecia
În consecinţă, CtEDO acceptă să constate o încălcare a art. 13, indiferent dacă s-a constatat sau nu o
încălcare a unui drept substanţial al CEDO. Statele trebuie să asigure în dreptul lor intern un
recurs care să permită prevalarea de substanţa drepturilor consacrate de CEDO.
Soering c. R.U.
Observer şi Guardian c. R.U.
Costello-Roberts c. R.U.
149
2) Dreptul la un recurs efectiv intră în concurenţă cu alte drepturi de natură echivalentă, cum ar fi
dreptul la control al legalităţii detenţiei protejat de art. 5, al. 4 sau cu dreptul la un proces echitabil.
Judecătorul european are tendinţa să considere că art. 13 fundamentează o garanţie de ordin general,
care nu se aplică în cazuri în care intervin garanţiile mai specifice şi mai stricte ale art. 5, al. 4.
Brannigan şi McBride c. R.U.
Chahal c. R.U.
Sau garanţiile art. 6 al. 1.
Airey c. Irlanda
Ganci c. Italia
Cu toate acestea, în materia duratei rezonabile a procesului (art. 6, al. 1), potrivit jurisprudenţei
constante art. 6, al. 1 constituia o lex specialis în raport cu art. 13, a căror garanţii erau absorbite de
către aceasta. În consecinţă, CtEDO, după ce a constatat o încălcare a art. 6 pentru „termen
rezonabil” al procedurii, considera inutilă examinarea capătului de cerere reieşind din art. 13
privind absenţa recursului în drept intern care să permită denunţarea duratei excesive a procedurii.
Allan Jacobsson c. Suedia
Revenind la această jurisprudenţă hot. Kudla c. Polonia lărgeşte sensibil câmpul de aplicare al art.
13. Începând cu această hotărâre CtEDO interpretează art. 13 în sensul că garantează „un recurs
efectiv în faţa unei instanţe naţionale care permite plângerea pentru o disconsiderare a
obligaţiei, impuse de art. 6, al. 1, de a examina cauzele în termene rezonabile”. Statul parte are
deci obligaţia de a institui în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică care permite
justiţiabilului să se plângă de durata procedurii care încalcă art. 13.
Subsidiaritatea
Prin enunţarea dreptului la recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale art. 13 consacră caracterul
subsidiar al garanţiei europene legând-o de regula epuizării căilor de recurs interne.
Kudla c. Polonia
Mifsud c. Franţa
Broca şi Tixier-Micault c. Franţa
Instanţa internă poate fi şi una nonjurisdicţională dacă prezintă unele garanţii de

independenţă, de imparţialitate şi de procedură.
Klass c. Germania
Diana c. Italia
Camenyind c. Elveţia
150
Statul are deci o obligaţie pozitivă de a oferi individului în dreptul intern un mijloc de redresare a
situaţiei contrară Convenţiei, indiferent de autorul încălcării. În consecinţă absenţa unui recurs în
dreptul intern împotriva unei sancţiuni disciplinare, pronunţată împotriva unui elev (Valsamis c.
Grecia) sau a unui deţinut lovit de o măsură de prelungire a izolării (Ramirez-Sanchez c. Franţa)
sau împotriva unui refuz a directorului închisorii de a transmite scrisoarea deţinutului (Frérot c.
Franţa) pentru singurul motiv că este vorba despre o măsură de ordin interior, constituie încălcare a
art. 13.
Efectivitatea recursului trebuie asigurat atât în fapt cât şi în drept. El nu trebuie să fie dependent
de acţiunea autorităţilor publice şi să fie accesibil interesaţilor.
Gurepka c. Ukraina
Observer şi Guardian c. R.U.
Vilvarajah c. R.U.
Exigenţa efectivităţii este cu atât mai puternică dacă în cauză este vorba despre un drept intangibil.
Bati ş.a. c. Turcia
Aksoy c. Turcia
Assenov c. Bulgaria
McCann c. R.U.
Edwards c. R.U.
Chahal c. R.U.
Jabari c. Turcia
Chamaïev ş.a. c. Georgia şi Rusia
Gebremedhin c. Franţa
Exigenţa recursului „efectiv” implică un recurs care să se opună executării unei măsuri de
expulzare colectivă a străinilor (art. 4, Ptc. 4) înainte de rezultatul examinării de către autorităţile
naţionale a compatibilităţii acestei măsuri cu CEDO.
Conka c. Belgia
Dacă este deschisă în dreptul intern la o cale de recurs specifică pentru plângeri legate de durata
excesivă a procedurii, recursul efectiv este, potrivit CtEDO, cel care permite fie să intervină cât mai
curând decizia jurisdicţiei sesizate, fie să dea justiţiabilului o reparaţie adecvată pentru întârzierile
acuzate.
Brusco c. Italia
Mifsud c. Franţa
De curând, judecătorul european leagă dreptul la recurs efectiv de executarea deciziilor justiţiei.
Iatridis c. Grecia
151
Dreptul de proprietate
Art. 1, Protocolul nr. 1 la CEDO
Dreptul de proprietate a fost inclus de unii autori în categoria celor de natură civilă în timp ce alţii
îl numără printre drepturile economice. Însăşi includerea acestui drept în categoria celor
fundamentale a fost pusă în discuţie. Astfel, pornind de la valoarea esenţială pentru existenţa
individului atribuită proprietăţii private, dreptul care o protejează nu poate fi decât unul
fundamental.
Recunoscut iniţial de autorii DUDO (art. 17), inclus apoi în Convenţia privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială (art. 5, al. d), dreptul de proprietate nu se mai regăseşte printre cele
protejate în Pactele internaţionale din 1966. Acest fapt se înscrie în tendinţa ONU din acea perioadă
care considera proprietatea individuală depăşită şi absorbită de proprietatea popoarelor, proclamată
intangibilă de art. 47 al PIDCP.
Texte apropiate:
Art. 14 din CADOP
Art. 21 din CADO
Având în vedere sensibilitatea politică atribuită protecţiei dreptului de proprietate, autorii CEDO nu
l-au inclus iniţial în textul convenţional. Protecţia juridică a fost însă extinsă asupra acestui drept la
timp foarte scurt după adoptarea CEDO prin includerea lui în primul Protocol adiţional la acest
document, adoptat 20 martie 1952. Timp de 30 de ani, în jurisprudenţa organului de control al
Convenţiei nu s-a putut remarca o încălcare a acestui drept. Abia în anii 1980, începând cu hot.
Sporrong şi Lönnroth din 23 septembrie 1982 s-a produs o adevărată „revoluţie” (Marguénaud,
2008) în dreptul european al protecţiei proprietăţii, art. 1 din Ptc. nr. 1 fiind „rescris”.
1. Lectura art. 1 din Ptc. nr. 1 la CEDO

Text:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
152
Primul alineat consacră dreptul pentru orice persoană fizică şi juridică de a-şi vedea bunurile
protejate şi interzice privarea de această proprietate, în timp ce al doilea garantează
prerogativele statului în materie economică şi fiscală.
Potrivit interpretării dată de CtEDO art. 1 din Ptc. 1 garantează dreptul de proprietate, având în
vedere că dreptul de a dispune de bunurile sale constituie „un element tradiţional fundamental” al
dreptului de proprietate.
Marckx c. Belgia
Începând cu hot. Sporrong şi Lönnroth art. 1 din Ptc nr. 1 s-a interpretat în sensul că ar cuprinde
trei norme.
1) Prima care se exprimă în prima frază a al. 1 şi conţine un caracter de ordin general, enunţă
principiul respectării proprietăţii;
2) A doua, cuprinsă în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o
supune unor condiţii;
3) A treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaşte statelor contractante puterea de a
reglementa folosirea bunurilor potrivit interesului general.
Hot. James c. R.U. din 21 februarie 1986 precizează că aceste trei reguli sunt legate între ele
deoarece a doua şi a treia sunt exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate şi trebuie
deci interpretate în lumina principiului consacrat în prima dintre aceste reguli.
Astfel, printr-o interpretare interdependentă a prevederilor acestor două alineate CtEDO a putut
verifica dacă în cauzele supuse judecării a fost menţinut un just echilibru între exigenţele
interesului general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului.
După hot. Sporrong şi Lönnroth norma din prima frază a al. 1 serveşte drept principiu de
interpretare a întregului text şi permite de asemenea sancţionarea autonomă a atingerilor aduse
substanţei dreptului de proprietate.
Dând noţiunii de „bunuri” o forţă autonomă, judecătorul european a lărgit sensibil câmpul de
aplicare a dreptului de proprietate.
Gasus Dosier und Fördertechnik Gmbh c. Olanda
Oneryildiz c. Turcia
Înţeleasă în sens larg, noţiunea de „bunuri” poate avea semnificaţia de „unele drepturi şi interese
care constituie active”.
153
Jurisprudenţa Curţii europene relevă o extindere substanţială a protecţiei „bunurilor” în a căror
categorie sunt incluse:
a) Bunuri „incorporale”, pe lângă cele corporale, cum ar fi:
- o clientelă (Van Marle c. Olanda);
- interesele economice legate de exploatarea unui debit de băuturi (Tre Traktörer Aktielobag c.
Suedia);
- un proiect imobiliar (Pine Valley c. Irlanda);
- părţi sociale (Sté S şi T c. Suedia; Sovtransavto Holding c. Ucraina);
- drepturi asupra bunurilor succesorale, din moment ce succesiunea este deschisă (Inze c. Austria,
Mazurek c. Franţa);
- proprietatea intelectuală, având în vedere că marca comercială constituie un „bun”, din momentul
înregistrării definitive potrivit regulilor în vigoare în statul în cauză (Anheuser-Busch Inc. c.
Portugalia);
- o operă spirituală, protejată de dreptul de autor (Balan c. Moldova).
b) Creanţele beneficiază de calificarea de „bunuri” fiind analizate ca „valori patrimoniale”. O
creanţă este calificată astfel dacă este constituită. Potrivit jurisprudenţei europene o creanţă nu poate
fi considerată un „bun” în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o
decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.
Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis c. Grecia (creanţă contractuală recunoscută printr-o
sentinţă de arbitraj definitivă şi obligatorie)
Fernández-Molina González ş. a. c. Spania
O creanţă virtuală, dacă nu a fost nici contestată, nici lichidată printr-o decizie judiciară, va fi de
asemenea considerată „bun” din moment ce interesatul are o „speranţă legitimă” de a-şi vedea
creanţa concretizată.
Pressos Compania Naviera SA ş.a. c. Belgia (creanţă în repararea prejudiciului)
Criteriul decisiv al unei speranţe legitime protejată prin art. 1 din Ptc. 1 rezidă în existenţa unui
fundament suficient în dreptul intern, care ar califica „valoarea patrimonială” a creanţei
reclamantului inclusă în scopul protecţiei art. 1 al. Ptc. 1.
Kopecky c. Slovacia
Totuşi, existenţa unei „contestaţii reale” sau a unei „pretenţii” nu este suficientă pentru a stabili o
„speranţă legitimă” fără o prevedere naţională în acest sens.
Von Maltzan ş.a. c. Germania
154
Legile retroactive pun adesea în joc drepturi patrimoniale fiind astfel susceptibile de a aduce
atingere dreptului de proprietate. Noţiunea de „speranţă legitimă” fundamentează aplicabilitatea art.
1, Ptc. 1 şi deschide calea controlului compatibilităţii acestor legi cu această dispoziţie.
Lecarpentier ş.a. c. Franţa
Draon c. Franţa
Maurice c. Franţa
Noţiunea de „speranţă legitimă” are totuşi nişte limite care reies din jurisprudenţa bine stabilită a
aceleiaşi instanţe europene. Astfel, art. 1, Ptc.1, este aplicabil doar „bunurilor actuale” şi nu
garantează un drept de a deveni proprietar al unui bun şi, mai ales, de a primi un bun pe cale de
succesiune sau de liberalitate.
Marckx c. Belgia
Merger şi Cros c. Franţa
Curtea europeană a limitat astfel aplicarea „speranţei legitime” în cadrul contenciosului restituirii
bunurilor confiscate de regimurile comuniste. Nici „speranţa de a vedea recunoscută supravieţuirea
unui vechi drept de proprietate imposibil de exercitat efectiv de mult timp”, nici „o creanţă
condiţională care se stinge pentru faptul nerealizării condiţiei” nu pot fi considerate drept „bunuri”
în sensul art. 1 din Ptc. 1.
Malhous c. Republica Cehă
Mosteanu ş.a. c. România
c) În scopul aplicării dinamice a dreptului la nediscriminare, judecătorul european consideră că

o prestaţie socială se situează în câmpul de aplicare a art. 1. Ptc. 1 având în vedere natura
patrimonială a acesteia.
Gaygusuz c. Austria (alocaţie de urgenţă pentru un şomer)
Willis c. R.U. (alocaţie de văduvă)
Büchen c. Republica Cehă (alocaţie de pensionare)
De asemenea, o obligaţie de a plăti o cotizaţie socială intră în câmpul de aplicare a art.1, al. 2 din
Ptc. 1 cu titlu de „plată de impozite sau de alte contribuţii şi amenzi”.
Van Raalte c. Olanda
155
Drepturi ce decurg din exercitarea unei profesii, de regulă una liberală.
Fosta Comisie a decis că nu constituie un bun, în sensul art. 1, volumul de activitate al unei
persoane care practică o asemenea profesie, volum supus riscurilor inerente vieţii economice, şi nici
speranţa notarilor publici ca onorariile lor să nu le fie diminuate printr-o viitoare reglementare.
Fédération grecque des commissionnaires en douane, Gialouris e autres c. Grecia
În schimb, tot fosta Comisie a decis că dreptul medicilor de a pretinde actualizarea onorariilor
plătite de pacienţi pentru consultaţiile medicale pe care le efectuează, drept care rezultă din
convenţiile încheiate cu organismele publice de securitate socială, constituie un bun în sensul art. 1
bucurându-se de protecţia instituită de acesta.
Association des ommipracticiens c. Danemarca
Judecătorul european reţine o accepţiune foarte largă a dreptului de proprietate, care facilitează
autonomia noţiunii de „bun”.
Pe de o parte, Curtea admite că dreptul la respectarea bunurilor poate fi invocat în legătură cu
diverse titluri. De exemplu, clientela unui organizator de spectacole în aer liber expulzat de
municipalitate de pe terenul pe care îl închiria a fost considerată „un bun”.
Iatridis c. Grecia
De asemenea, o locuinţă de familie construită ilegal în apropierea unei gropi de gunoi reprezintă
„un interes economic substanţial” constituind un „bun” în sensul art. 1, Ptc. 1.
În alt caz, Curtea a analizat toleranţa implicită a autorităţilor, care a stimulat speranţa legitimă a
reclamantului, ca pe o recunoaştere de facto a interesului patrimonial a reclamantului care ţinea la
locuinţa sa.
Osman c. Bulgaria
Pe de altă parte, faptul că dreptul intern nu recunoaşte un interes particular ca „drept” sau ca „drept
de proprietate” nu împiedică interpretarea acestui interes drept „bun”.
Brosset-Triboulet ş.a. c. Franţa
Depalle c. Franţa
Tendinţa jurisprudenţei europene de a „socializa noţiunea de bunuri” se manifestă chiar în absenţa

unui titlu de proprietate, din moment ce „resursele economice şi veniturile” pe care interesaţii le
156
trag din ansamblul activităţilor lor economice (case construite pe terenurile ascendenţilor lor,
cultivarea acestor terenuri, dreptul asupra terenurilor comunale, activităţi de creştere a animalelor...)
constituie, potrivit judecătorului european, „bunuri” în sensul art. 1, Ptc. 1.
Dogan ş.a. c. Turcia
Întinderea dreptului garantat

În timp ce în dreptul intern, ca şi în dreptul internaţional, garantarea efectivă a dreptului de
proprietate este însoţită de un drept la indemnizare, absenţa unei dispoziţii privind indemnizarea în
textul european face iluzorie protecţia dreptului de proprietate în caz de atingere.
James c. R.U.
Pentru a suplini această lipsă, judecătorul european a completat textul art. 1 prin interpretarea sa
statuând că: „Obligaţia de a indemniza reiese implicit din art. 1, Ptc. 1 luat în ansamblu”
Lithgow c. R.U.
Câmpul de protecţie a art. 1, Ptc 1 a fost sensibil lărgit prin intervenţia „obligaţiilor pozitive”.
a) CtEDO consideră că protecţia efectivă a dreptului de proprietate poate cere măsuri pozitive. Iar
statul care refuză, de exemplu, să intervină prin autorităţile sale publice pentru a executa o decizie
de expulzare a celor care ocupă proprietatea reclamantului nu îşi îndeplineşte obligaţia pozitivă
referitoare la protecţia acestui drept.
Matheus c. Franţa
b) În ciuda tăcerii textului convenţional, jurisprudenţa europeană confirmă existenţa unei exigenţe
procedurale inerentă acestei dispoziţii. Astfel procesul decizional privind măsura care aduce
atingere dreptului de proprietate trebuie să fie echitabil şi să ofere persoanei atinse ocazia adecvată
de a-şi expune cauza în faţa autorităţilor competente în vederea contestării efective a acestei măsuri.
Agosi c. R.U.
Jokela c. Finlanda
c) Judecătorul european a recunoscut „efectul orizontal” al dreptului de proprietate, afirmând că

CEDO obligă statele părţi să adopte măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate „chiar şi
în cazurile litigiilor între persoanele fizice sau juridice”. Este vorba despre o obligaţie procedurală
materializată prin stabilirea unei proceduri judiciare care să permită tribunalelor să „tranşeze
eficient şi echitabil orice eventual litigiu între persoanele private”.
Sovtransavto Holding c. Ucraina
Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia
157
Zehentner c. Austria
Limitările dreptului de proprietate

Privarea de proprietate, fără a fi expres definită de către judecătorul european, constituie potrivit
jurisprudenţei un transfer de proprietate, care rezultă din deposedarea formală de obiectul
proprietăţii.
Sporrong şi Lönnroth c. Suedia
Pentru a fi legală o privare de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să

aibă loc în condiţii prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Curtea atribuie noţiunii de „utilitate publică” un sens larg. Astfel, un transfer de proprietate
răspunde utilităţii publice dacă este efectuat în beneficiul ansamblului colectivităţii, dar şi chiar
dacă colectivitatea, în ansamblul ei, nu se serveşte sau nu profită de bunul în chestiune, atunci când
este operată în cadrul unei politici legitime de ordine social-economică sau de alt fel, mai ales, a
unei politici de „justiţie socială”.
În această materie, Curtea lasă legislatorului naţional grija de a defini imperativele „utilităţii
publice”, sub rezerva ca judecarea sa să nu fie „lipsită în mod manifest de bază rezonabilă”.
James c. R.U.
Trimiterea la legea şi la principiile de drept intern presupune mai întâi existenţa unor norme de
drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile. Legea internă trebuie deci să
definească cu precizie suficientă condiţiile şi modalităţile de privare de proprietate.
Belvedere Alberghia S.r.l. c. Italia
Giacobbe ş.a. c. Italia
Reglementarea folosirii bunurilor

Potrivit jurisprudenţei europene, prin „reglementarea folosirii bunurilor” se înţelege o măsură care
vizează „să limiteze sau să controleze” folosirea proprietăţii.
Mellacher ş.a. c. Austria
În accepţiunea Curţii o confiscare ţine de reglementarea folosirii bunurilor dacă este prevăzută de
lege şi dacă urmăreşte un interes general.
Handyside c. R.U.
Air Canada c. R.U.
Bowler International Unit c. Franţa
158
Astfel, pentru a fi conformă Convenţiei reglementarea folosirii bunurilor trebuie să răspundă unui
interes general, statele având libertatea de a defini ce este necesar pentru această reglementare
potrivit art. 1, al. 2, Ptc. 1. CtEDO consideră că legislatorul beneficiază de o marjă largă pentru a
se putea pronunţa asupra existenţei unei probleme de interes general.
a) Statele beneficiază de această marjă largă pentru punerea în aplicare a unor politici sociale şi
economice. Astfel, Curtea a constat că ţin de interesul general următoarele situaţii:
- organizarea unei profesii importante pentru ansamblul sectorului economic (Van Marle c. Olanda)
- interzicerea importului de aur (Agosi c. R.U.)
- amenajarea urbană (Allan Jacobsson c. Suedia)
- politica locuinţelor (Hutten-Czapska c. Polonia, Spadea şi Scalabrino c. Italia)
- sesizarea de către vamă a unui avion care a servit pentru import de droguri (Air Canada c. R.U.)
b) Jurisprudenţa constantă recunoaşte statelor o marjă largă de apreciere în materia protecţiei

mediului.
Fredin c. Suedia
Hamer c. Belgia
Turgut ş.a. c. Turcia
Brosset-Triboulet ş.a. c. Franţa
c) Pentru un stat membru al UE şi parte la CEDO interesul general poate fi de natură comunitară.
Bosphorus Airways c. Irlanda
Potrivit art. 1 din Ptc. 1, reglementarea folosirii bunurilor include obligaţia de a plăti impozite.
Darby c. Suedia
Gasus Dosus Dosier und Fördertechnik Gmbh c. Olanda
Atingerea substanţei dreptului de proprietate

Substanţa dreptului de proprietate este atinsă atunci când acest drept, chiar dacă este intact dpdv
juridic, devine precar prin limitările aduse din cauza incertitudinii permanente care afectează
situaţia juridică a bunului fiind astfel lipsit de conţinut. Judecătorul subliniază necesitatea „de a
privi dincolo de aparenţe şi de a analiza realităţile situaţiei litigioase”.
Constituie astfel atingere a dreptului de proprietate în substanţa sa:
- interdicţia de a construi şi un permis de expropriere care ating nişte proprietăţi imobiliare,
neexecutate 20 de ani.
159
- o procedură de dezmembrare cu transfer provizoriu de terenuri care a durat 15 ani sau 9 ani
Erkner şi Hofauer c. Austria
Poiss c. Austria
Wiesinger c. Austria
- exercitarea de către stat a dreptului său de preemţiune asupra vânzării unei opere după 10 ani de la
realizarea acesteia
Beyeler c. Italia
- o expropriere în fapt care, în absenţa exproprierii formale, privează bunul de orice disponibilitate
Papamichalopoulos c. Grecia
Karagiannis c. Grecia
- o confiscare de fapt a unor obiecte de valoare sechestrate ilegal de poliţie
Vasilescu c. România
Incertitudinea care afectează situaţia bunului poate de asemenea să-şi găsească sursa într-un
obstacol de fapt care potrivit Curţii poate încălca Convenţia precum un obstacol juridic.
Loizidou c. Turcia
Dogan ş.a. c. Turcia
Pentru a fi conformă cu CEDO atingerea principiului respectării proprietăţii trebuie să fie
prevăzută de lege.
Iatridis c. Grecia
Curtea leagă, de asemenea, dreptul la executarea deciziilor de justiţie de respectarea dreptului
de proprietate.
Georgiadis c. Grecia
Antonetto c. Italia
Prodan c. Moldova
Broniowski c. Polonia
Sarica şi Daliver c. Turcia
Controlul proporţionalităţii
În materia limitărilor dreptului de proprietate trebuie menţinut un just echilibru între exigenţele
interesului general al comunităţii şi imperativele protejării interesului individual. Aprecierea
acestui echilibru se referă la condiţiile de despăgubire, dreptul la indemnizare fiind un element
constitutiv al dreptului de proprietate.
James c. R.U.
160
Judecătorul european include în controlul exercitat şi latura procedurală a acestei proceduri în
sistemul juridic naţional.
Jokela c. Finlanda
Maupas c. Franţa
Lipsa indemnizării nu poate fi justificată decât în circumstanţe excepţionale.
Ex-regele Greciei ş.a. c. Grecia
Statele trebuie să respecte şi un termen rezonabil al indemnizării care trebuie să fie una adecvată.
Guillemin c. Franţa
Piron c. Franţa
Akkus c. Turcia
Almeida Garrett, Mascarehas Falacao ş.a. c. Portugalia
161

Note de Curs Cedo

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs Cedo

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Selecţie şi adaptare de Snejana SULIMA

CURS I – Consideraţii introductive

1. Consiliul Europei – promotor al protecţiei drepturilor omului în Europa

1. Consiliul Europei – promotor al protecţiei drepturilor omului în Europa

• “Orice membru al Consiliului Europei recunoaşte principiul preeminenţei dreptului şi

Obiective ale CoE:

Reţeaua de organe pe care se bazează CoE:

Aderarea ţărilor din Europa de Est

Scopuri CoE în domeniul drepturilor omului:

2. CEDO – fundament al protecţiei drepturilor omului la nivel european

• Spre deosebire de Declaraţia universală Convenţia europeană este un instrument juridic

• Convenţia europeană induce intrarea drepturilor omului în dreptul pozitiv şi

• Îmbogăţită cu mii de hotărâri de jurisprudenţă Curtea europeană a îmbogăţit şi a dat viaţă

• Astfel interpretată şi aplicată de Curtea europeană Convenţia dă naştere unui drept al

Drepturi garantate de CEDO

Pe lângă dimensiunea normativă, CEDO are şi o dimensiune instituţională, care se

Stat vs Stat Individ vs Stat

Stabilirea faptelor. Tentativă de reglementare amiabilă (art. 38, 39)

Comitetul de Miniştri controlează executarea hotărârii Curţii (art. 46(2)

Posibilitatea denunţării CEDO

• Posibilitatea denunţării este reglementată de art. 58 al. 1 CEDO şi ea poate fi exercitată

„Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a

2) Autonomia termenilor Convenției

3) Lectura articolelor CEDO prin prisma interdicției discriminării

Dreptul la un proces echitabil a fost îmbogățit cu obligațiile pentru stat:

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art. 8) a fost

5) Interpretarea restrânsă a restricțiilor

Alte cauze pentru răsturnări de jurisprudență

1. Marja națională de apreciere

Întinderea marjei de apreciere variază în funcţie de circumstanţe, domenii şi context fiind

CURS III - Drepturi cu caracter primordial pentru persoane,

Obligaţia negativă a statului

Uciderea din culpă

Obligaţiile pozitive ale statului

În cazul problemelor de sănătate publică să-şi asume anumite precauţii

McCann c. Regatul Unit

Criteriile efectivităţii anchetei:

Protecţia vieţii specifică unor categorii de persoane

Expulzarea cu risc de execuţie capitală

Cooperarea dintre state

Frontierele dreptului la viaţă

Începutul dreptului la viaţă

Întreruperea voluntară a sarcinii

Limitări ale art. 2

Abolire totală a pedepsei cu moartea (2002-2003):

Aplicarea principiului legitimei apărări

Recurgerea la forţă mai poate fi justificată de :

Proporţionalitatea se apreciază în raport cu:

O nouă justificare - lupta împotriva terorismului.

Din această categorie fac parte şi:

Condiţii de viaţă înjositoare

Cele 5 tehnici speciale de interogare, prevăzute de legea engleză, privind combaterea

Convenţia este interpretată “în lumina condiţiilor de viaţă actuale”.

Persoane expuse unui pericol

Persoanele private de libertate

Statele au o dublă obligaţie:

Deţinuţii în vârstă şi/sau bolnavi

Purtarea cătuşelor de către un deţinut bolnav

Dovada relelor tratamente

Obligaţie procedurală consacrată jurisprudenţial

Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Convenţia suplimentară ONU (1956) defineşte: