Jurisprudenta CEDO

Universitatea”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(sem. II)
Suport de curs
Lector univ. dr. Răzvan Horațiu RADU

Universitatea”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2019-2020
Semestrul II
I. Informaţii generale despre curs
Titlul disciplinei: Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): opțională
II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină
Nume şi titlul ştiinţific: Radu Razvan Horațiu

Contact e-mail: rhradu@gmail.com
Program consultaţii:conform pagină web
III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

-
IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa

Disciplinei)
1. Obiective: a se vedea fișa disciplinei
2. Competențe: a se vedea fișa disciplinei

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de
parcurgere (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)
A se vedea fișa disciplinei
VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

Evaluare formativă continuă: se realizează pe parcursul seminariilor
VII. Metodele și instrumentele de evaluare
Evaluare finală - examen scris: 50%

Evaluare formativă continuă - temă de control: 50%
VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare - a se vedea fișa

disciplinei
Abrevieri
• Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor Fundamentale -Convenţia sau Convenţia europeană
• Curtea Europeană a Drepturilor Omului- Curtea sau CEDO
• Conseil de l’Europe/Coureuropéenne des droits de l’homme, Guide sur
l’article6. Droit à un procèséquitable (volet civil), 2013-Guide art. 6 civil
• Conseil de l’Europe/Coureuropéenne des droits de l’homme, Guide sur
l’article6. Droit à un procèséquitable (volet penal), 2014-Guide art. 6
penal
• Vasiescu Mihaela, Răzvan Horaţiu Radu, Ileana-Gabriela Popa, Irina
Alexandra Neagu, Geanina Munteanu, Mădălina Ioana Morariu, Ionut
Militaru, Roxana Maria Calin, Dragoş-Alin Călin, Irina Cambrea, Cornel
Gabriel Caian, Dana Cristina Bunea, Victor Horia Dimitrie
Constantinescu, Dicţionar de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2013 -Dicţionar
• Decizie/Decizie de admisibilitate/Decizie de inadmisibilitate pronunţată
de o Cameră a Curţii – Dec.
• Decizie Comisie – Dec. Comisie
5
Unitatea de învățare 1-2
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
1. Noţiune şi caracterizare
Art. 6 din Convenţie reglementează dreptul la un proces echitabil în materie

civilă şi penală.
Art. 6 par. 1 reglementează o serie de garanţii generale, aplicabile în procesele
penale şi civile iar art. 6 par. 2 şi 3 reglementează exclusiv garanţiile procesului
penal.
Dreptul la un proces echitabil este un drept de natură procedurală ce garantează
respectarea drepturilor în cadrul proceselor interne care trebuie să se înscrie în
coordonatele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţie1. Dreptul la un
proces echitabil reprezintă o latură a principiului preeminenţei dreptului într-o
societate democratică2. Statele au obligaţia de a asigura efectiv respectarea acestui
drept, ele având o obligaţie de rezultat3.
De-a lungul timpului dreptul la un proces echitabil a fost interpretat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului într-o manieră evolutivă şi extensivă.
2. Domeniul de aplicare
Garanţiile dreptului la un proces echitabil nu sunt aplicabile tuturor litigiilor ci

numai „contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil” (adică
1
C. Bîrsan, op. cit., p. 356-357.
2
Golder contra Marii Britanii, par. 34.
3
C. Bîrsan, op. cit., p. 357.
6
litigiilor civile în sens larg) şi „acuzaţiilor în materie penală” (adică cauzelor
penale). Aceste noţiuni reprezintă concepte autonome cărora Curtea le-a dat propria
interpretare prin intermediul jurisprudenţei sale.
3. Beneficiarii garanţiilor prevăzute de art. 6 par. 1
• persoanele fizice,
• persoanele juridice (şi persoanele juridice de drept public).
• persoanele străine, apatrizii care se regăsesc sub jurisdicţia statului
4. Instanţele în faţa cărora se aplică art. 6
În principiu, art. 6 este aplicabil în faţa oricărei instanţe care se pronunţă cu

privire la „o contestaţie ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil”
sau la o „acuzaţie în materie penală”.
I. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE CU CARACTER CIVIL
Art. 6 par. 1 garantează fiecărei persoane dreptul la o instanţă competentă care

să-i analizeze orice „contestaţie” referitoare la „drepturi şi obligaţii cu caracter
civil” atât în cadrul unei proceduri contencioase cât şi al uneia graţioase1.
1. Noţiunea de „contestaţie ce poartă asupra”
Condiţii2:
1
2
Pentru sinteza tuturor acestor condiţii a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 363-364, Boulois contra
Luxemburgului, par. 90; Micaleff contra Maltei, par. 74; Pudas contra Suediei, par. 31.
7
- să existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi pretins pe calea unei
acţiuni judiciare în dreptul intern;
- contestaţia să fie reală şi serioasă1;
- rezultatul procedurii să fie direct şi determinant cu privire la existenţa
dreptului2.
- contestaţia poate avea ca obiect atât existenţa dreptului, cât şi întinderea şi
modalităţile de exercitare, dar poate privi şi aspecte de drept sau de fapt3.
2. Noţiunea de „Drepturi şi obligaţii”
Noţiunea de „drept” are un caracter autonom. Curtea ia în considerare dreptul

intern al unui stat, fără a fi legată de calificarea dată de acesta. În acest scop este
suficient ca reclamantul să poată revendica în mod rezonabil un drept recunoscut
naţional sau să dovedească o „aparenţă de drept”4. Curtea nu urmăreşte să dea
naştere vreunui drept nou în sistemele juridice ale statelor membre şi nici să confere
un conţinut material dreptului ci doar să ofere o protecţie procedurală unor drepturi
recunoscute în sistemul intern5. Dacă dreptul intern nu recunoaşte posibilitatea
existenţei unui drept, nu se poate susţine nici că acesta există din perspectiva art. 6
din Convenţie6.
Astfel, Curtea conferă un caracter discreţionar autorităţilor să aprecieze dacă ne
aflăm în faţa unui drept. Totuşi această putere discreţionară nu exclude, prin ea
însăşi, existenţa unui drept. Prin urmare, Curtea poate ţine cont şi de alte criterii
1
Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, par. 81.
2
Georgiadis contra Greciei, par. 30; Rolf Gustafson contra Suediei, par. 38.
3
Ibidem, par. 38; Benthem contra Olandei, par. 32.
4
Masson şi Van Zon contra Olandei par. 52; Boulois contra Luxemburgului, par. 90-91, 94; Baraona
contra Portugaliei, par. 41.
5
M.S. contra Suediei, par. 49.
6
Powell şi Rayner contra Marii Britanii, par. 35-36.
8
(recunoaşterea dreptului de către instanţele interne în situaţii asemănătoare sau
examinarea de către acestea a fondului solicitării reclamantului1).
Noţiunea de „obligaţie” are sens corelativ dreptului şi reprezintă „latura
pasivă a unui drept subiectiv de natură civilă”2.
3. Noţiunea „cu caracter civil”
Această noţiune are, de asemenea, un conţinut autonom specific Convenţiei.

Aplicarea garanţiilor procesului echitabil prev. de art. 6 din Convenţie are loc atunci
când acesta are „caracter civil” în sensul articolului.
Nu contează calificarea juridică a unui drept ci mai degrabă conţinutul lui
material şi efectele pe care i le conferă dreptul intern pentru a stabili dacă acesta are
caracter civil în sensul Convenţiei3.
a. Drepturi cu un caracter civil incontestabil

Dreptul contractelor4, dreptul succesiunilor5, dreptul familiei6, dreptul muncii7,
muncii7, dreptul comercial8, dreptul asigurărilor sociale9, drepturile personale
nepatrimoniale (dreptul la o bună reputaţie, dreptul la integritate corporală10) şi cele
patrimoniale: acţiunile privind dreptul de proprietate11, dreptul la reparaţie întemeiat
1
Boulois contra Luxemburgului, par. 91-101.
2
3
König contra Germaniei, par. 89.
4
Buchholz contra Germaniei, par. 12, 42 în speţă este vorba de o concediere (contract de muncă);
Ringeisen contra Austriei, par. 82-84, 94, în speţă este vorba de un contract de vânzare.
5
C.D. contra Franţei, dec.
6
Airey contra Irlandei, par. 21.
7
Buchholz contra Germaniei, par. 12, 42.
8
EdificacionesMarchGallego SA contra Spaniei, par. 27, 30, 37.
9
Feldbrugge contra Olandei, par. 40.
10
Golder contra Marii Britanii, par. 27; Campbell şi Fell contra Marii Britanii, par. 105-107, în speţă era vorba
de o acţiune în despăgubire intentată ca urmare a unui incident prin care i s-au cauzat leziuni reclamantului.
11
Lupaş ş.a. contra Romaniei, par. 65.
9
1
pe atingerile aduse dreptului de proprietate , dreptul de indemnizare a victimelor unor
unor infracţiuni2, dreptul la acţiune civilă pentru rele tratamente aplicate de
funcţionarii statului3, dreptul la despăgubire pentru detenţia suferită4, acţiunea civilă
alăturată acţiunii penale ca urmare a constituirii de parte civilă5.
b. Drepturi care au un evident caracter public

Contestaţiile privitoare la regimul străinilor (intrarea lor în ţară, sejurul şi
îndepărtarea lor de pe teritoriul unui stat), contestaţiile privind dreptul de azil,
acordarea cetăţeniei6, dreptul la paşaport7, cele privind drepturile electorale (dreptul
(dreptul de a alege sau de a fi ales)8, dreptul la exercitarea mandatului de deputat9,
dar şi contestaţiile privind funcţia publică (accesul într-o astfel de funcţie, cariera
funcţionarului public şi încetarea acesteia)10, precum şi cele privind accesul la
serviciul militar obligatoriu11.
c. Drepturi ce au atât trăsături de drept privat cât şi de drept public
Raportul între particulari şi autorităţile publice

Raporturile între particulari
Dacă există „o contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter

civil” în sensul Convenţiei şi al jurisprudenţei Curţii, art. 6 par. 1 garantează respec-
tivei persoane „dreptul la un tribunal”, compus din dreptul de acces la instanţă,
1
Baraona contra Portugaliei, par. 44.
2
Rolf Gustafson contra Suediei, par. 41.
3
Aydin contra Turciei, par. 99; Aksoy contra Turciei, par. 92.
4
Georgiadis contra Greciei, par. 35.
5
Perez contra Franţei, par. 70-71.
6
Maaouia contra Franţei, par. 38.
7
Smirnov contra Rusiei, dec.
8
Pierre Bloch contra Franţei, par. 49-61.
9
Bernard Tapie contra France, dec.
10
Neigel contra Franţei, par. 40.
11
Dragoş Bogdan, Mihai Selegean, op. cit., p. 125.
10
celelalte garanţii prevăzute de art. 6 par. 1 referitoare la organizarea şi compunerea
instanţei, precum şi garanţiile procesuale propriu-zise.
II. NOŢIUNEA DE „ACUZAŢIE ÎN MATERIE PENALĂ”
Art. 6 par. 1 nu defineşte nici noţiunea de „acuzaţie în materie penală”. Fiind,

de asemenea, o noţiune autonomă, revine Curţii un rol important în definirea ei1.
1. „Acuzaţie”
Noţiunea de „acuzaţie” este definită în jurisprudenţa Curţii ca fiind

„notificarea oficială care emană de la o autoritate competentă cu privire la
imputarea săvârşirii unei infracţiuni”2.
2. „Materie penală”
Punctul de plecare în analiza aplicabilităţii laturii penale a art. 6 par. 1 din

Convenţie este dat de criteriile enunţate de Curte în Hotărârea Engel3:
1. calificarea faptei ca infracţiune;
2. natura infracţiunii;
3. natura şi severitatea sancţiunii pe care o riscă
persoana.
1
Adolf contra Austriei, par. 30.
2
Deweer contra Belgiei, par. 46; Eckle contra Germaniei, par. 73.
3
Engel ş.a. contra Olandei, par. 82-83.
11
Primul criteriu are o valoare relativă şi reprezintă doar un punct de plecare.
Ceea ce contează este dacă dreptul intern califica sau nu o faptă ca fiind infracţiune.
Lipsa unei asemenea calificări duce la examinarea substanţei procedurii.
Criteriile sunt alternative, nu cumulative. Totuşi, ele pot fi şi analizate şi
cumulat dacă examenul separat al fiecăruia nu conduce la o concluzie clară asupra
unei posibile „acuzaţii în materie penală”1.
În ce priveşte cel de-al doilea criteriu care este considerat ca fiind cel mai
important2, Curtea va analiza următoarele aspecte:
- dacă respectiva reglementare se adresează exclusiv
unui grup specific sau unei categorii generale prin natura sa3;
- dacă instanţa este învestită de o autoritate publică cu
puteri legale de executare4;
- dacă reglementarea are o funcţie preventivă sau
disuasiva5;
- dacă condamnarea la orice pedeapsă depinde de
stabilirea vinovăţiei6;
- modul în care sunt clasificate proceduri asemănătoare
din alte state ale Consiliului Europei7.
Al treilea criteriu este decisiv prin raportare la pedeapsă maximă posibilă
prevăzută de legea aplicabilă8.
În practica Curţii, au fost considerate ca fiind „acuzaţii” următoarele măsuri:
percheziţia unei persoane sau a domiciliului9, începerea urmăririi penale10, arestarea
1
Ezeh şi Connors contra Marii Britanii, par. 86; Jussila contra Finlandei, par. 30-31.
2
Jussila contra Finlandei, par. 38.
3
Bendenoun contra Franţei, par. 47.
4
Benham contra Marii Britanii, par. 56.
5
Oztürk contra Germaniei, par. 53; Bendenoun contra Franţei, par. 47.
6
Benham contra Marii Britanii, par. 56.
7
Oztürk contra Germaniei, par. 53.
8
Campbell şi Fell contra Marii Britanii, par. 72; Demicoli contra Maltei, par. 34.
9
Eckle contra Germaniei, par. 33-34.
10
Foti contra Italiei, par. 53.
12
1
arestarea pentru săvârşirea unei infracţiuni , cererea de ridicare a imunităţii
parlamentare2, solicitarea organelor vamale de a prezenta anumite acte şi îngheţarea
îngheţarea conturilor3, sechestrarea unui imobil de către judecător4, închiderea
magazinului unei persoane pe parcursul procedurilor5.
Ceea ce contează este momentul în care autorităţile statului se exprimă în mod
neechivoc că persoana vizată este autorul unei fapte.
Aplicaţii – „în materie penală”

Intră în acest domeniu toate procedurile care sunt catalogate ca fiind penale în
dreptul intern al unui stat.
Procedurile disciplinare,
Procedurile administrative:
- Contravenţiile rutiere pasibile de amenzi, restricţiile
privind permisul de conducere, acordarea de puncte de
penalizare6;
- Contravenţii privind tulburarea ordinii şi liniştii
7
publice ;
- Încălcarea legislaţiei securităţii sociale8.
Procedurile fiscale:
Alte proceduri:
1
Wemhoff contra Germaniei, par. 19.
2
Frau contra Italiei, par. 14.
3
Funke contra Franţei, par. 41-42.
4
X contra Austriei, dec. Comisiei.
5
Deweer contra Belgiei, par. 42.
6
Lutz contra Germaniei, par. 55-57.
7
Nicoleta Gheorghe contra României, par. 25-27.
8
Huseyin Turan contra Turciei, par. 18-21.
13
3. Garanţiile procesului echitabil
O dată ce se stabileşte că o persoană are o „contestaţie” ce are ca obiect un

drept sau o obligaţie de natură civilă al cărei titular este sau dacă împotriva ei s-a
formulat „o acuzaţie penală” şi, prin urmare, ne aflăm în sfera de aplicare a art. 6
din Convenţie, persoana respectivă beneficiază de dreptul la un proces echitabil aşa
cum îl garantează acest text al Convenţiei „dreptul la un tribunal independent,
imparţial şi stabilit de lege” şi „dreptul la procedură de judecată echitabilă, publică
şi într-un termen rezonabil”.
3.1. Dreptul de acces la instanţă
Dreptul de acces la instanţă este recunoscut atât în materie civilă, cât şi penală1,
între cele două domenii existând însă diferenţe.
În timp ce „în materie civilă”, una din părţi are iniţiativa „contestaţiei” prin care
îşi supune cererea analizei unei instanţe, în „materie penală”, partea lezată nu are o
iniţiativă propriu-zisă, ci un drept ca „acuzaţia” ce i se impută să fie supusă analizei
unui tribunal stabilit de lege, independent şi imparţial2.
Limitări ale dreptului de acces la instanţă
Dreptul de acces la instanţă – drept concret şi efectiv
Caracterul concret şi efectiv poate fi afectat în următoarele situaţii:
1
Papon contra Franţei nr. 2, par. 90-100; Deweer contra Belgiei, par. 48-54.
2
14
a. costul prohibitiv al procesului raportat la posibilităţile
financiare ale justiţiabilului - taxe de timbru ridicate1; suma
excesivă a unui depozit pentru o plângere cu constituire de parte
civilă2;
b. termene de procedură – termen aplicabil în materie de
recurs care determină inadmisibilitatea sa3;
c. bariere procedurale care împiedică sau limitează
posibilitatea de a sesiza o instanţă:
d. încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice
e. cazurile româneşti de respingere a cererilor de
retrocedare a imobilelor naţionalizate pe motiv că nu s-a urmat
procedura administrativă după care acţiunile erau respinse ca
inadmisibile4;
f. lipsa ajutorului judiciar, când acesta se impune a fi
acordat5.
g. lipsa de motivare corespunzătoare a hotărârilor
judecătoreşti
h. neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi
obligatorii6.
Renunţarea la accesul la justiţie
1
Weissman ş.a. contra României, par. 42.
2
Ait-Mouhoub contra Franţei, par. 57-58; Garcia Manibardo contra Spaniei, par. 38-45.
3
Melnyk contra Ucrainei, par. 26.
4
Canciovici ş.a. contra României, par. 49-50, Lungoci contra României, par. 43.
5
Airey contra Irlandei, par. 26; Steel şi Morris contra Marii Britanii, par. 72.
6
Hornsby contra Greciei, par. 40; Burdov contra Rusiei, par. 34; ImmobiliareSaffi contra Italiei,
par. 63, 66; Sabin Popescu contra României, par. 76; Şandor contra României, par. 28; Ruianu contra
României, par. 73.
15
Limitări
Exemple: termenele de prescripţie1, termene de decădere pentru valorificarea

drepturilor subiective sau pentru exercitarea căilor de atac2, obligaţia depunerii unei
cauţiuni3, obligaţia de a sesiza în prealabil organele administrative4, măsurile de
limitare a recursurilor abuzive, obligativitatea reprezentării5.
Imunităţile
Imunitatea de jurisdicţie a organelor internaţionale6Imunitatea de jurisdicţie a
statelor
Imunitatea de executare nu este, în sine, contrară accesului la justiţie7.
Imunitatea parlamentară
3.2. Garanţii privitoare la instanţă
3.2.1. Dreptul la un tribunal independent şi imparţial stabilit prin lege
Art. 6 par. 1 garantează nu numai dreptul la o instanţă, ci impune o serie de

garanţii pe care acesta trebuie să de îndeplinească: să fie independentă, imparţială şi
stabilită prin lege.
Noţiunea de tribunal (instanţă) are un caracter autonom. O instituţie care în
dreptul intern este calificată drept instanţă de judecată poate să nu fie considerată la
fel şi de Curte în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie8. În sens invers, o instituţie care
nu este considerată în dreptul intern instanţă de judecată (poate fi un organ
1
Stubbings ş.a. contra Marii Britanii, par. 51-52.
2
NunesDias contra Portugaliei dec., în speţă este vorba în special de o procedură de citare prin afişare
despre care reclamantul susţinea că nu a avut cunoştinţă.
3
TolstoyMiloslavsky contra Marii Britanii, par. 62-67.
4
Fischer contra Austriei, par. 27-34.
5
R.P. contra Marii Britanii, par. 63-67.
6
Waite şi Kennedy contra Germaniei, par. 63.
7
Manoilescu şi Dobrescu contra României şi Rusiei, par. 73.
8
De Cubber contra Belgiei, par. 31-33.
16
disciplinar, administrativ etc.) poate avea caracteristicile unui „tribunal” în sensul
Convenţiei.
Din jurisprudenţa Curţii reiese că ceea ce contează pentru a fi calificată ca
instanţă în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie este „exercitarea funcţiilor judiciare”,
adică să judece cauze care ţin de competenţa sa, pe baza unor reguli clar stabilite şi
să îndeplinească exigenţele de independenţă şi imparţialitate1.
a. Independenţa
Conform art. 6 par. 1, instanţa trebuie să fie independentă. Independenţa sa este
analizată atât faţă de alte puteri ale statului (legislativ şi executiv)2cât şi faţă de
părţi3.
Criterii de apreciere a independenţei

Pentru a stabili dacă un anume organ poate fi considerat independent, Curtea ia
în considerare următoarele criterii4:
- modul de numire a judecătorilor;
- durata mandatului lor;
- existenţa vreunei protecţii faţă de presiunile
exterioare;
- aparenţa de independenţă.
b. Imparţialitatea
Analiza imparţialităţii unei instanţe implică un demers subiectiv şi unul
obiectiv.
1
Guide art. 6 civil, p. 19-20.
2
Ringensein contra Austriei, par. 95.
3
Ibidem, par. 95.
4
Findlay contra Marii Britanii, par. 73; Ninn Hansen contra Danemarcei, dec.
17
Demersul subiectiv presupune determinarea „convingerii sau interesului
personal al unui judecător într-un dosar determinat”. Imparţialitatea personală a
judecătorului se prezumă până la proba contrarie.
Demersul obiectiv presupune stabilirea faptului dacă judecătorul „oferă
suficiente garanţii pentru a exclude orice dubiu legitim în privinţa sa”. Demersul
obiectiv este mai uşor de dovedit decât cel subiectiv dincolo de temerile
justiţiabilului care contează fără să aibă un rol decisiv. Esenţial este să se verifice
dacă există anumite fapte determinate sau chiar aparente în acest sens sau dacă ele
sunt justificate obiectiv1.
Tribunal stabilit prin lege

În baza art. 6 par. 1, o instanţă trebuie să fie „stabilită prin lege”, ceea ce
semnifică că, pentru a avea legitimitate organele sistemului judiciar trebuie să aibă o
bază legală. Această bază legală emană din voinţa legiuitorului, a Parlamentului,
fiind de dorit să se evite organizarea justiţiei prin intermediul puterii executive2.
Totuşi, anumite aspecte organizatorice pot fi lăsate în sarcina executivului3.
Nerespectarea regulilor interne privind organizarea şi competenţa organelor
judiciare de către o instanţă poate atrage încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie.
3.3. Garanţiile procedurale
Pentru a stabili dacă o procedură a fost conformă cu art. 6, Curtea a consacrat

două principii fundamentale: aprecierea globală (analiza procedurii în ansamblul
1
PeturThorSigurdsson contra Islandei, par. 37; Piersack contra Belgiei, par. 30; Wettstein contra
Elvetiei, par. 42-44.
2
Gorguiladze contra Georgiei, par. 69.
3
Crociani s.a. contra Italiei, dec. Comisieii.
18
1
ei ) şi aprecierea în concret (dreptul la un proces echitabil trebuie analizat în
concret, în funcţie de împrejurările specifice ale fiecărei cauze, şi nu în abstract).
3.3.1. Dreptul la un proces echitabil
Dreptul la un proces echitabil are incidenţă atât „în materie civilă” cât şi „în
materie penală”.
Conform art. 6 par. 1 din Convenţie, orice persoană are dreptul la judecarea în
mod echitabil a cauzei sale (dreptul la un proces echitabil) care la rândul ei cuprinde
mai multe garanţii: dreptul de acces la instanţă, dreptul de a compărea în persoană,
egalitatea armelor, contradictorialitatea, dreptul de a nu se autoincrimina, dreptul de
a avea o hotărâre motivată iar modul de administrare a probelor să se facă într-o
manieră echitabilă.
3.3.2. Egalitatea armelor şi contradictorialitatea
Prin principiul egalităţii armelor, atât „în materie civilă” cât şi în „materie
penală”, Curtea înţelege că „fiecare parte trebuie să aibă o posibilitate rezonabilă
de a-şi susţine cauza în faţa instanţei în condiţii care să nu o plaseze în dezavantaj
substanţial faţă de partea adversă”2.
Principiul contradictorialităţii înseamnă că părţile au posibilitatea de a cunoaşte
şi combate toate probele şi toate observaţiile prezentate în faţa instanţei3.
1
A se vedea analiza făcută de Curte în cauzele Van Mechelenş.a.contra Olandei, par. 50, 56-65 Monnell
şi Morris contra Marii Britanii, par. 56; Ekbatani contra Suediei, par. 28.
2
Bulut contra Austriei, par. 47; Foucher contra Franţei, par. 34; Bobek contra Poloniei, par. 56.
3
Ruiz Mateos contra Spaniei, par. 63.
19
3.4. Publicitatea procesului
Art. 6 par. 1 prevede expres publicitatea ca o condiţie distinctă a procesului
echitabil. Conform art. 6 par. 1 „fiecare persoană are dreptul la judecarea (...) în
mod public (...) a cauzei sale”.
Din acest principiu al publicităţii procedurii reies două aspecte diferite:
publicitatea dezbaterilor şi pronunţarea publică a hotărârii instanţei1.
a. Publicitatea dezbaterilor
b. Pronunţarea publică a hotărârii
c. Prezenţa presei şi a publicului în sala de judecată
3.5. Termenul rezonabil (Durata procedurii)
Se consacră astfel principiul celerităţii procedurilor judiciare.
3.5.1. Determinarea duratei procedurii
Pentru a stabili care este perioada ce trebuie luată în considerare este necesar să
se determine punctul iniţial (dies a quo) şi punctul final (dies ad quem) al acestui
termen, cu deosebirile specifice materiei civile şi penale.
3.5.2. Aprecierea termenului rezonabil
Aprecierea duratei rezonabile a unei proceduri se face în funcţie de

circumstanţele unei cauze şi de evaluarea globală a acesteia1. Dacă anumite
1
Sutter contra Elveţiei, par. 27.
20
întârzieri pot fi justificate, acumularea şi combinarea lor poate atrage depăşirea unui
termen rezonabil2.
Criterii
a. Complexitatea cauzei
b. Comportamentul părţilor
c. Comportamentul autorităţilor
d. Obiectul litigiului (miza procesului)
3.5.3. Dreptul la un recurs intern
3.6. Prezumţia de nevinovăţie
Art. 6 par. 2 din Convenţie garantează prezumţia de nevinovăţie: „orice

persoană acuzată de o infracţiune este prezumată a fi nevinovată până ce vinovăţia
va fi legal stabilită”.
Ideea esenţială a prezumţiei de nevinovăţie este că judecătorul trebuie să
abordeze judecarea cauzei fără părtinire şi nu trebuie să plece de la ideea
preconcepută că acuzatul este vinovat. Sarcina probei incumbă acuzării (Ministerul
Public, parchetul) iar dubiul profită acuzatului3.
Prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată dacă acuzarea prezintă suficiente
probe4.
1
Boddaert contra Belgiei, par. 36; Frydender contra Franţei, par. 43; Obermeier contra Austriei, par. 72,
Foley contra Marii Britanii, par. 36.
2
Deumeland contra Germaniei, par. 90.
3
BarberaMessegué şi Jabardo contra Spaniei, par. 77; Janosevic contra Suediei, par. 97.
4
Telfner contra Austriei, par. 15.
21
Aplicabilitate
Prezumţia de nevinovăţie, prevăzută de art. 6 par. 2 nu se aplică doar în cadrul
procesului penal în sens strict, ci în orice situaţie care vizează o acuzaţie în materie
penală în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie1.
Toate autorităţile statale au obligaţia respectării prezumţiei nevinovăţie, nu doar
judecătorul2.
a. Proceduri ulterioare
Prezumţia de nevinovăţie trebuie aplicată şi ulterior unor soluţii de achitare sau
de neurmărire penală. Aceste decizii nu trebuie să facă vreo constatare privitoare la
vinovăţia persoanei sau să o sugereze3.
Art. 6 par. 2 se aplică unor proceduri subsecvente unui proces penal în care s-a
pronunţat o achitare numai dacă există o legătură între cele două proceduri, de
exemplu faptele analizate sunt aceleaşi4.
b. Declaraţii publice
Art. 6 par. 2 impune ca orice reprezentant al statului să se abţină să declare
public faptul că o persoană urmărită penal sau judecată este vinovată de săvârşirea
infracţiunii, înainte ca vinovăţia să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească
definitivă5.
Această obligaţie incumbă atât procurorului cât şi judecătorului dar şi altor
autorităţi publice.
1
Oztürk contra Germaniei, par. 50.
2
Allenet de Ribemont contra Franţei, par. 36-37, cu referire la reprezentanţi ai puterii executive (un
ministru de interne şi doi ofiţeri de poliţie de rang înalt); Salabiaku contra Frantei, par. 28, pentru obligaţiile
autorităţilor legislative.
3
Allen contra Marii Britanii, par. 94.
4
VassiliosStavropoulos contra Greciei, par. 28-32.
5
Daktaras contra Lituaniei, par. 41-42.
22
3.7. Administrarea probelor
Convenţia lasă în sarcina statelor reglementarea probelor. Astfel, sarcina probei,

admisibilitatea, pertinenţa, aprecierea lor, forţa probantă sunt în sarcina dreptului
intern şi a instanţelor naţionale1. Curtea verifică doar dacă procedura în ansamblul
ei şi în special modalitatea de administrare a probelor au avut un caracter echitabil2.
Aprecierea probelor făcută de judecătorul naţional poate fi cenzurată doar dacă
acesta, în urma analizei, procedura nu este echitabilă în ansamblu, prin modul de
prezentare a probelor (de exemplu daca trage concluzii injuste şi arbitrarii)3.
În această privinţă, modul de adunare şi administrare a probelor este decisiv.
Conform Curţii, probele trebuie administrate în fata acuzatului, în şedinţă publică,
în vederea unei dezbateri contradictorii4.
3.7.1. Martorii
3.7.2. Expertizele
3.7.3. Folosirea martorilor anonimi şi a agenţilor provocatori
3.7.4. Probele ilegale
Utilizarea probelor obţinute ilegal sau prin violarea dispoziţiilor Convenţiei

poate ridica probleme pe terenul dreptului la un proces echitabil.
3.8. Motivarea hotărârilor judecătoreşti
1
Garcia Ruiz contra Spaniei, par. 28; Tiemann contra Franţei şi Germaniei, dec.; Centro Europa 7 SRL
şi Di Stefano contra Italiei, par. 198.
2
Elsholz contra Germaniei, par. 66; Teixeira de Castro contra Portugaliei, par. 24; Blucher contra
Republicii Cehe, par. 65.
3
BarberaMessegue şi Jabardo contra Spaniei, par. 68; Isgro contra Italiei, par. 31.
4
BarberaMessegue şi Jabardo contra Spaniei, par. 78.
23
Dreptul la un proces echitabil cuprinde şi obligaţia instanţelor judecătoreşti de

a-şi motiva hotărârile.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii, hotărârile judecătoreşti trebuie să fie
motivate şi să indice într-o manieră suficientă motivele pe care se bazează1.
3.9. Dreptul de a compărea personal în instanţă
Acest drept este recunoscut atât în „materie civilă” cât şi în „materie penală”.
3.10. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina
Acest drept nu este expres prevăzut de Convenţie. Cu toate acestea, dreptul

unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele care îi sunt imputate şi de a nu
contribui la propria incriminare reprezintă garanţii esenţiale ale unui proces
echitabil „în materie penală”.
3.11. Alte probleme legate de judecarea echitabilă a unei cauze
Jurisprudenţa Curţii a identificat o serie de posibile vicii care pot duce la

calificarea unei proceduri ca fiind lipsită de echitate:
- neacordarea asistenţei gratuite2;
- incompetenţa vădită a avocatului;
- presiunea mediatică3;
1
Papon contra Franţei, dec.
2
Web contra Marii Britanii, dec.
3
Berns şi Ewert contra Luxemburgului, dec.
24
- schimbarea completului de judecată sau a compunerii
sale pe parcursul procedurii1.
4. Garanţii specifice acordate acuzatului într-un proces penal
4.1. Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei
Informarea cu privire la acuzaţii

În mod amănunţit
În termenul cel mai scurt
Într-o limbă pe care o înţelege
4.2. Dreptul persoanei acuzate de a dispune de timpul şi facilităţile necesare

apărării
Aceste prevederi ale Convenţiei se referă la posibilitatea care trebuie acordată

persoanei acuzate să-şi asigure apărarea, având la dispoziţie atât „timpul” cât şi
„facilităţile necesare” (mijloace materiale şi juridice adecvate)2.
Timpul necesar
Orice acuzat trebuie să beneficieze de „timpul necesar” pentru pregătirea
apărării sale, această dispoziţie aplicându-se din momentul în care o persoană a fost
acuzată de săvârşirea infracţiunii3.
1
A se vedea pe larg Răzvan Horaţiu Radu, Continuitatea completului de judecată din perspectiva juris-
prudenţei CEDO, Curierul Judiciar, nr. 6/2015, p. 353-355.
2
3
X şi Y contra Austriei, dec.
25
Timpul suficient de care trebuie să dispună se analizează în funcţie de
circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, ţinând cont de natura, complexitatea
acesteia şi stadiul procedurii1 dar şi de volumul obişnuit de muncă al unui avocat al
cărui program nu poate fi bulversat prin alocarea timpului său unui singure cauze.
Trebuie ţinut cont şi de faptul că pe parcursul procesului pot interveni anumite
modificări ceea ce înseamnă că părţile pot avea nevoie de un timp suplimentar
pentru pregătirea apărării2.
Apărarea trebuie să aibă suficient timp pentru pregătire după intervenţia
anumitor acte care-i determină schimbarea sau ajustarea poziţiei iniţiale3 (de
exemplu, schimbarea încadrării juridice4, aducerea de noi probe de către parchet5,
schimbarea bruscă şi definitivă a opiniei unui expert pe parcursul procedurii6).
Schimbările de apărător trebuie în mod normal să fie însoţite de acordarea unui
termen pentru ca noul avocat să se poată familiariza cu dosarul. Perioada de timp
alocată pregătirii unei căi de atac poate fi mai scurtă decât cel acordat pentru
pregătirea dosarului în primă instanţă7.
Înlesnirile necesare pregătirii apărării

Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să beneficieze de
facilităţile necesare pregătirii apărării. Aceste facilităţi pot avea un caracter
diversificat. Scopul esenţial este de a avea acces la dosarul cauzei pentru a-şi pregăti
apărarea8. Înlesnirile necesare se limitează la cele care-l pot ajuta în pregătirea
1
Gregacevic contra Croaţiei, par. 51; Albert şi Le Compte contra Belgiei, par. 41.
2
Mattick contra Germaniei, dec. Comisiei.
3
Miminoshvili contra Rusiei, par. 141.
4
Péllissier şi Sassi contra Franţei, par. 60-62.
5
G.B. contra Franţei, par. 60-62.
6
Ibidem, par. 64-70.
7
Dragoş Bogdan, Mihai Selegean, op. cit., p. 161.
8
Husseyn s.a. contra Azerbardjan, par. 175; Brandstetter contra Austriei, par. 66-67.
26
apărării. Dacă se află în detenţie preventivă, acesta trebuie să aibă condiţii de
detenţie care să-i permită să se concentreze, să citească şi să scrie1.
În anumite circumstanţe, accesul la dosar poate fi acordat doar avocatului
acuzatului, fără să reprezinte o încălcare a dreptului la apărare2. Totuşi parchetul nu
poate ţine secrete faţă de acuzat părţi din dosar pe care se bazează acuzarea, nici
măcar cu acceptul instanţei3.
Dacă acuzatul a decis să se apere singur, trebuie să-i fie acordat accesul la
dosar4. Nu poate fi împiedicată obţinerea de către acuzat de copii ale pieselor
importante ale dosarului şi nici luarea de notiţe şi utilizarea lor5.
Nedivulgarea de către acuzare a unor probe materiale de natură să-l disculpe pe
acuzat sau să-i atenueze pedeapsă poate fi analizat ca un refuz de acordare a
facilităţilor necesare pentru pregătirea apărării.
Dreptul de a lua legătura cu un avocat şi de a comunica cu acesta în mod liber
reprezintă o facilitate acordată în sensul art. 6 par. 3 lit. b) din Convenţie6.
4.3. Dreptul la apărare
Art. 6 par. 3 lit. c) conţine, în esenţă, trei drepturi:

- dreptul persoanei acuzate de a se apăra singură;
- dreptul de a beneficia în anumite condiţii de asistenţă
judiciară gratuită;
- dreptul de a recurge la asistenţa unui avocat ales7.
Orice acuzat beneficiază de aceste drepturi, în orice stadiu al procedurii1.
1
Moiseyev contra Rusiei, par. 221; Mayzit contra Rusiei, par. 81.
2
Kamasinski contra Austriei, par. 87-88.
3
Rowe şi Davis contra Marii Britanii, par. 63-65.
4
Foucher contra Franţei, par. 33-36.
5
Moiseyev contra Rusiei, par. 213-218; Seleznev contra Rusiei, par. 68-69.
6
Goddi contra Italiei, par. 31-32.
7
Pakelli contra Germaniei, par. 31.
27
4.4. Dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces
4.4.1. Dreptul de a pune întrebări martorilor acuzării
4.4.2. Dreptul de a cita şi de a audia martorii apărării
4.5. Dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret
Acest paragraf urmăreşte să asigure unui acuzat care nu cunoaşte limba de

procedură, condiţii egale cu unul care o înţelege şi o vorbeşte2. El nu se aplică decât
dacă acuzatul nu înţelege şi nu vorbeşte limba folosită la audiere3. Acest drept nu
este legat de mijloacele financiare ale acuzatului.
1
Imbrioscia contra Elveţiei, par. 37.
2
Luedicke, Belkacem şi Koç contra Germaniei, par. 54.
3
K contra Franţei, dec. Comisiei, în speţă, acuzatul, născut şi educat în Franţa solicită un interpret de limbă
bretonă.
28
DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ
Art. 8 intitulat „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie” are un

conţinut mult mai complex decât pare a reieşi chiar din titlul său sau din conţinut.
• sunt consacrate patru drepturi distincte: dreptul la respectarea vieţii
private, dreptul la respectarea vieţii de familie, dreptul la respectarea
domiciliului şi dreptul la respectarea corespondenţei.
• acest articol a fost interpretat de Curte într-o manieră extensivă şi
evolutivă.
• Interpretarea extensivă a dat naştere la recunoaşterea, pe cale
jurisprudenţială, a noi drepturi ce decurg din art. 8 par. 1 (de exemplu,
dreptul la un mediu sănătos, dreptul la propria imagine etc.).
• Interpretarea evolutivă a creat posibilitatea ca fiecare din aceste drepturi
să capete noi conotaţii în funcţie de noile realităţi sociale.
• Noţiunea de viaţă privată cuprinde atât aspecte tradiţionale (dreptul la
imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, sănătatea, religia,
integritatea fizică şi morală, viaţa sentimentala) dar şi concepţii
moderne legate de avort, homosexualitate, transsexualitate sau aspecte
tehnice (interceptări telefonice, utilizare baze de date electronice etc.)1.
1
29
• Scopul art. 8 - acordarea protecţiei vieţii private a persoanei în sens larg
împotriva ingerinţelor arbitrare ale statului.
• Această limitare, prin admiterea unei ingerinţe, în condiţiile art. 8 par. 2
din Convenţie, face din dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
un drept relativ. Statul dispune de o marjă de apreciere importantă şi
orice ingerinţă trebuie analizată în funcţie de circumstanţele cauzei şi
condiţiile pe care le îndeplineşte.
A. Viaţa privată
Noţiunea de „viaţă privată” este un concept autonom căruia nu i se poate da o

definiţie exhaustivă.
dreptul persoanei la viaţă privată personală,
dreptul la viaţă privată socială
dreptul la un mediu înconjurător sănătos.
A.I. Dreptul la viaţă privată personală
a. Dreptul la identitate al persoanei

b. Libertatea sexuală
c. Dreptul la nume şi prenume
d. Dreptul la imagine
e. Dreptul la integritate fizică şi morală a persoaneif. Dreptul la reputaţie
g. Stocarea datelor personale
h. Accesul la date sau dosare cu caracter personal
i. Interceptarea comunicaţiilor private (telefonice, ambientale), măsurile de
supraveghere
30
A.II. Dreptul la viaţă privată socială
Noţiunea de „viaţă privată” a fost extinsă pe cale jurisprudenţială şi asupra

vieţii sociale a unui individ care „completează noţiunea clasică de viaţă privată
personală”1.
Individul interacţionează cu semenii, îşi dezvoltă capacitatea de a iniţia contacte
cu alte persoane şi îmbină viaţa personală cu cea socială2. Noţiunea de viaţă privată
personală se extinde şi asupra vieţii profesionale3.
A.III. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos
Acest drept neprevăzut de către Convenţie a fost consacrat exclusiv pe cale

jurisprudenţială4. În esenţă, dreptul la mediu poate fi definit ca reprezentând
ansamblul normelor juridice care reglementează „relaţiile ce se stabilesc între
oameni privind atitudinea lor faţă de natură (...) în procesul conservării şi
dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor mediului
înconjurător (...) precum şi relaţiile legate de conservarea lor care presupun
protecţie şi ameliorare”5.
Astfel, jurisprudenţa Curţii a considerat mai mulţi factori de poluare
(perturbatori) care pot aduce atingere dreptului la un mediu sănătos (zgomotele
puternice şi alte forme de poluare6, mirosurile puternice7 etc.).
1
2
Botta contra Italiei, par. 32; Niemietz contra Germaniei, par. 29.
3
Ibidem, par. 29-31.
4
Lopez Ostra contra Spaniei, par. 51; a se vedea pe larg, Răzvan–Horaţiu Radu, Bogdan Cristea
Consideraţii referitoare la dreptul la mediu în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Revista
Dreptul nr. 7/2009.
5
Dicţionar, p. 260.
6
Hatton contra Marii Britanii, par. 96; Powell şi Rayner contra Marii Britanii, par. 40; Lopez Ostra contra
Spaniei, par. 51; Guerra contra Italiei, par. 57.
7
Brânduşe contra României, par. 67.
31
B. Dreptul la viaţă de familie
Noţiunea de „viaţă de familie” reprezintă un concept autonom ce nu poate fi

definit într-o manieră punctuală întrucât se află într-o continuă evoluţie şi adaptare
la noile realităţi sociale1.
Noţiunea de viaţă de familie excede noţiunii de familie, înţeleasă ca instituţie
tradiţională.
Familia legitimă
Familia de facto
Două modele de „viaţă de familie”2:

1. O legătură de rudenie dublată de o relaţie afectivă3;
2. Recunoaşterea unei „vieţi de familie” fundamentate
exclusiv pe o relaţie afectivă4.
Intră în sfera „vieţii de familie”:
concubinajul heterosexual, fie el şi adulterin, mai ales dacă dă naştere unui
copil5, relaţia dintre transsexual şi copilul concubinei sale, conceput prin inseminare
inseminare artificială cu un donator de spermă6, relaţiile dintre două persoane de
acelaşi sex7, relaţiile dintre alte persoane care nu şi-au oficializat relaţia8.
Raporturile dintre părinţi şi copii şi protejarea lor
1
Dicţionar, p. 807.
2
Clasificare dupa Fr. Sudre, op. cit., p. 333-334.
3
Marckx contra Belgiei, par. 31.
4
Söderback contra Suediei, par. 24, 32-34.
5
Johnston ş.a. contra Irlandei, par.56.
6
X., Y., Z. contra Marii Britanii, par. 37.
7
Schalk şi Kopf contra Austriei, par. 94.
8
Keegan contra Irlandei, par. 44.
32
Relaţiile dintre părinţi şi copiii lor reprezintă un aspect fundamental al vieţii da
familie chiar şi după desfacerea legăturii dintre părinţi.
Aceste legături ce intră în sfera „vieţii de familie” necesită o protecţie
deosebită. Statului îi incumbă o serie de obligaţii pozitive şi negative1.
În jurisprudenţa sa, Curtea a identificat mai multe situaţii în urma cărora a
stabilit dacă statul în cauză a încălcat sau nu art. 8 din Convenţie2:
a. Exercitarea drepturilor părinteşti,

b. Încredinţarea minorilor,
c. Dreptul părinţilor asupra copiilor ulterior separării lor,
d. În cazul răpirii internaţionale de copii, obligaţiile statului ce decurg din
exigenţele art. 8 din Convenţie sunt dublate de exigenţele Convenţiei de la Haga din
anul 1960 privind răpirea internaţională de copii.
Principiul de bază este cel al returnării imediate a minorului în ţara sa.
e. Posibilitatea stabilirii filiaţiei şi clarificarea situaţiei juridice a părţilor

implicate
f. Scoaterea minorului de sub autoritatea părintească şi plasarea sa în grija
statului
g. Relaţiile de familie dintre copii şi cuplurile homosexuale
C. Dreptul la domiciliu
Noţiunea de domiciliu în sensul Convenţiei reprezintă un concept autonom şi

nu se suprapune peste definiţia pe care dreptul intern o dă domiciliului.
1
Dicţionar, p. 811.
2
A se vedea pe larg, ibidem, p. 811-824
33
În sens larg, prin domiciliu se înţelege şi „locul în care o persoană îşi
desfăşoară activitatea cotidiană în mod constant şi continuu”1. Dreptul la
respectarea domiciliului se bucură de o protecţie separată în cadrul art. 8 par. 1 din
Convenţie. Totuşi, în anumite situaţii el poate interfera cu celelalte drepturi
prevăzute de acest articol, în special cu dreptul la viaţă privată şi cu dreptul la
respectarea vieţii de familie.
Curţii a stabilit că prin domiciliu se mai înţelege: reşedinţele legal stabilite2,
reşedinţele calificate astfel în mod tradiţional dar şi caravanele3, reşedinţele
secundare sau casele de vacanţă4, locuinţele sociale chiar dacă încetase dreptul de
folosinţă asupra lor5.
Urmare a jurisprudenţei evolutive a Curţii, noţiunea de domiciliu a fost extinsă
şi asupra sediului profesional6, precum şi asupra sediilor sociale, filialelor sau a
altor sedii profesionale ale unei societăţi (sediile persoanei juridice)7.
D. Respectarea dreptului la corespondenţă
Dreptul la respectarea corespondenţei reprezintă „facultatea de a comunica

fără întrerupere sau cenzură din partea terţilor”8.
Corespondenţa este orice comunicare prin care „două sau mai multe persoane
schimbă, pe orice cale, pe orice suport, un mesaj sau o idee”9. Noţiunea de
1
Dicţionar, p. 209.
2
Buckley contra Marii Britanii, par. 54.
3
Ibidem, par. 54; Chapman contra Marii Britanii, par. 73-74, în speţă sunt incidente nu doar dreptul la
domiciliu, ci şi dreptul la viaţa privată şi de familie.
4
Demades contra Turciei, par. 32-34.
5
McCann contra Marii Britanii, par. 46.
6
Niemietz contra Germaniei, par.29-31
7
SociétéColas Est ş.a. contra Franţei, par. 41.
8
Ursula Kilkelly, op. cit., p. 20.
9
34
1 2
corespondenţă cuprinde atât comunicarea scrisă , dar şi convorbirile telefonice sau
sau comunicarea prin mijloace moderne (electronice, fax etc.)3.
Ingerinţa autorităţilor statale în exercitarea acestui drept se poate materializa
prin „interceptarea pe orice cale a comunicării de orice fel”4.
Exemple: schimbul de scrisori, inclusiv când expeditorul sau destinatarul este

deţinut5, informaţiile privind numerele telefonice apelate6, mesajele tip pager7,
mesajele tip email8, corespondenţa profesională9, convorbirile telefonice efectuate
în scop profesional10, datele electronice obţinute urmare a percheziţiilor desfăşurate
la biroul unui avocat11 etc.12
În ce priveşte dreptul la corespondenţă al persoanelor private de libertate, acesta
este recunoscut însă poate fi limitat sau supus unui control din partea autorităţilor
statului cu respectarea unor garanţii13.
2. Ingerinţa în exercitarea drepturilor garantate de art. 8 din Convenţie
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie este un drept relativ. Conform

art. 8 par. 2, acesta poate fi limitat în anumite condiţii. Mai exact, autorităţile
publice pot aduce atingere exercitării drepturilor prevăzute de art. 8 par. 1 prin ceea
ce se numeşte în sens larg „ingerinţă”. Convenţia nu defineşte noţiunea de
1
Taylor Sabori contra Marii Britanii, par. 16, 18, în speţă comunicarea se realiza prin mesaje text trimise
prin pager.
2
Klass ş.a. contra Germaniei, par. 41; Malone contra Marii Britanii, par. 56; Weber şi Saravia contra
Germaniei, par. 77, A. Contra Franţei, par. 33, 36, Kruslin contra Franţei, par. 26.
3
Liberty ş.a. contra Marii Britanii, par. 56.
4
5
Silver ş.a. contra Marii Britanii, par. 9, 84, Klamecki contra Poloniei, nr. 2, par. 137.
6
P.G. şi J.H. contra Marii Britanii, par.42
7
Taylor Sabori contra Marii Britanii, par. 16, 18.
8
Copland contra Marii Britanii, par. 41-42.
9
Halford contra Marii Britanii, par. 44-46.
10
Ibidem, par. 44
11
Sallinen ş.a. contra Finlandei, par. 70-71, Wieser şi BicosBeteiligungen GMBH contra Austriei, par. 45.
12
Clasificările din Dicţionar, p. 245-246.
13
Campbell contra Marii Britanii, par. 50.
35
ingerinţă a autorităţilor statale. Prin ingerinţă se înţelege „atingerea adusă
drepturilor protejate de Convenţie în mod direct sau indirect, printr-o acţiune sau
inacţiune a unei autorităţi publice sau imputabilă unei astfel de autorităţi”1.
Astfel, principala caracteristică a unei ingerinţe este că aceasta trebuie să fie
imputabilă unei autorităţi publice (autoritate administrativă/executivă, judiciară sau
legislativă) şi presupune o decizie sau măsură individuală a autorităţii cu privire la
persoana care se plânge de existenţa ei.
2.1. Condiţiile ingerinţei
În cazul constatării unei ingerinţe trebuie verificat dacă ea îndeplineşte

următoarele condiţii:
1. să fie prevăzută de lege;
Accesibilitatea legii
Previzibilitatea legii
2. să urmărească un scop legitim;
3. să fie necesară într-o societate democratică.
4. să fie proporţională
1
Dicţionar, p. 387.
36
Unitatea de învățare5-6
LIBERTATEA DE GÂNDIRE, DE CONŞTIINŢĂ ŞI DE RELIGIE
Art. 9 par. 1 din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul la libertatea de

gândire, de conştiinţă şi de religie, drept care include şi posibilitatea schimbării
religiei sau a convingerii, dar şi libertatea manifestării acestora „atât în public cât şi
în privat, atât individual cât şi colectiv prin diverse mijloace” (cult, învăţământ,
practici, ritualuri).
Acest drept are un caracter relativ, astfel încât în anumite condiţii, prevăzute de
art. 9 par. 2 poate face obiectul unor ingerinţe ale statului.
Prin intermediul art. 9 se urmăreşte protejarea individului în „forul său
interior” (gândirea, conştiinţa şi religia sa) dar şi în „forul său exterior”, prin
libertatea pe care acesta o are de a-şi manifesta convingerile sale faţă de alţi semeni
sau împreună cu aceştia1.
Prin intermediul art. 9 Convenţia protejează „valori fundamentale ale
personalităţii umane” (gândirea, conştiinţa, religia sa) precum şi manifestarea
socială a acestora2.
Analiza noastră va urmări care sunt titularii drepturilor consacrate de art. 9,
după care vor fi analizate în concret aceste drepturi şi limitele lor. O atenţie
deosebită va fi acordată şi relaţiei dintre stat şi religie, precum şi celei dintre culte şi
membrii acestora.
1
C. Bîrsan, op. cit., p. 729; David Harris, Michael O’Boyle, Colin Warbrick, op. cit., p. 428.
2
37
2. Titularii drepturilor prevăzute de art. 9
- persoanele fizice;
- biserica în calitatea ei de persoană juridică;
- asociaţiile cu scop religios şi filozofic1;
- organele ecleziastice sau religioase2.
3. Libertatea de gândire
Convenţia protejează libertatea de gândire a unei persoane în „forul interior” al

acesteia indiferent de modul de concretizare şi exprimare în convingeri publice3.
Prin recunoaşterea libertăţii de gândire statele părţi la Convenţie acceptă
implicit interdicţia îndoctrinării prin practicarea unui învăţământ cu caracter
ideologic4.
Pacifismul este protejat de art. 9 ca expresie a libertăţii de gândire şi conştiinţă5,
iar alegerea unui prenume de către părinţii copilului intră în conţinutul noţiunii de
„gândire”, în sensul aceluiaşi articol6.
Nu intră însă în domeniul de aplicare al libertăţii de gândire condamnarea unei
persoane pentru afirmaţii defăimătoare la adresa organelor judiciare.7.
Nu reprezintă o atingere adusă libertăţii de gândire nici obligaţia de afiliere a
persoanei care exercită o anume profesie liberală la un anumit ordin profesional8.
1
KustannusoyVappaAjattelija AB ş.a. contra Finlandei, dec. Comisiei.
2
Cha'are Shalom veTsedek contra Franţei, par. 72.
3
4
Ibidem, p. 738.
5
6
Salonen contra Finlandei, dec. Comisiei.
7
Putz contra Austriei, dec. Comisiei.
8
Revert şi Legallais contra Franţei, în speţă este vorba de profesia de arhitect.
38
4. Libertatea de conştiinţă
Asemănător gândirii, conştiinţa unei persoane ţine de forul interior. Ea se

situează între libertatea de opinie şi libertatea de cult, fără să se suprapună cu
acestea1. Ca şi în cazul libertăţii de gândire, menţinerea separată a libertăţii de
conştiinţă impune statelor părţi obligaţia de a nu exercita nicio formă de
constrângere directă sau indirectă asupra conştiinţei persoanei2.
Garanţiile art. 9 se aplică tuturor convingerilor personale de natură politică,
filosofică/morală sau religioasă.
Exemple: convingerile pacifiste ale unei persoane3 sau interzicerea participării
într-o academie militară la activităţile unei mişcări fundamentaliste islamice4 sau
refuzul eliberării unei diplome de absolvire întrucât reclamanta adusese o fotografie
de identitate în care purta „fularul islamic”5 sau obligarea copiilor de a urma în
cadrul şcolii un curs de educaţie morală şi socială6.
5. Libertatea religioasă
Libertatea religioasă reprezintă dreptul oricărei persoane sau comunităţi de a

avea orice convingere religioasă şi de a şi-o putea manifesta liber7. Această libertate
libertate este o componentă esenţială a libertăţii de gândire şi conştiinţă în
1
2
Ibidem, p. 740.
3
Arrowsmith contra Marii Britanii, dec. Comisiei.
4
Kemal Yanasik contra Turciei, dec. Comisiei, aici suntem şi în sfera de aplicare a libertăţii religioase.
5
SenayKaraduman contra Turciei, dec. Comisiei.
6
Bernard ş.a. contra Luxemburgului, dec. Comisiei; fosta Comisie a stabilit că aceste măsuri nu reprezentau o
încălcare a libertăţii de conştiinţă întrucât nu constituiau o activitate de îndoctrinare politică sau religioasă.
7
Ibidem, p. 474.
39
1
dimensiunea sa religioasă şi implică dreptul de a adera sau nu la o religie, de a o
practica sau de a o schimba. În egală măsură sunt protejaţi atât credincioşii, cât şi
ateii, agnosticii, scepticii sau indiferenţii2.
Beneficiază de protecţia art. 9 religia creştină cu diferitele confesiuni ale sale3,
Martorii lui Jehova4, Armata Salvării5, iudaismul6, hinduismul7, islamismul8,
şiismul9, budismul10, ateismul11, mişcarea OSHO12, scientologii13, druidismul14 etc.
etc.
Pentru a intra în domeniul de protecţie al art. 9 contează ca ideile, convingerile
religioase să aibă un anume grad de coerenta, seriozitate, coeziune, durată şi
importanţă15. În sens contrar, simplele idei, opinii sau simplele acte motivate de o
religie sau credinţă nu beneficiază de această protecţie16 şi nici convingerile sau
religiile care nu respectă principiul statului democratic, drepturile omului,
supremaţia legii17.
1
Kokkinakis contra Greciei, par. 31.
2
Ibidem, par. 31.
3
Knudsen contra Norvegiei, dec. Comisiei, Sviato-MykhaïlivskaParafiya contra Ucrainei, par. 5-6,
121-124, 152; Savezcrkava « Riječživota » ş.a. contra Croatiei, par. 85-93.
4
Kokkinakis contra Greciei, par. 32.
5
MoscowBranch of theSalvationArmy contra Rusiei, par. 74-75.
6
Cha’are Shalom VeTsedekcontra Franţei, par. 27-29, 72-75.
7
Iskcon ş.a. contra Marii Britanii, dec. Comisiei, în speţă este vorba despreVişnuism, adică cei care îl adoră
pe Vişnu.
8
LeylaSahin contra Turciei, par. 3, 14, 78; Hassan şi Tchaouch contra Bulgariei, par. 9, 62-64.
9
X. contra Marii Britanii, dec. Comisiei.
10
X. contra Marii Britanii, dec. Comisiei, în speţă este vorba de taoism; Jakobski contra Poloniei, par. 7, 45-
46.
11
Angelini contra Suediei, dec.
12
LeelaForderkreiseE.V. ş.a. contra Germaniei, par. 79-80.
13
X şi Biserica Scientologică contra Suediei, dec. Com; Biserica Scientologică din Moscova contra Rusiei,
par. 64.
14
A.R.M. Chappell contra Marii Britanii, dec. Comisiei.
15
LeelaForderkreiseE.V. ş.a. contra Germaniei, par. 80.
16
Kalac contra Turciei, par. 27.
17
RefahPartisi ş.a. contra Turciei, par. 92-93, 123.
40
6. Raportul dintre religie şi stat
Autorităţilor statale le revine obligaţia de a respecta toate cultele în egală

măsură. Convenţia nu interzice declararea unei religii drept religie de stat însă
interzice obligativitatea aderării la acea religie1.
Totuşi, deşi statele se bucură de o marjă largă de apreciere în ce priveşte
manifestarea cultelor faţă de puterea laică, trebuie menţinut un pluralism religios şi
păstrată o anumită neutralitate2.
Cultele religioase trebuie să se bucure de autonomie3.
Libertatea religioasă exclude însă intervenţia statului asupra legitimităţii
credinţelor religioase sau a modului de exprimare a lor4.
Educaţia religioasă a copiilor şi tinerilor trebuie asigurată numai într-o manieră
obiectivă, critică şi pluralistă, fiind interzisă îndoctrinarea5.
Aspectul finanţării religiilor sau cultelor nu este tranşat la nivel european,
ţinând mai degrabă de istoria şi tradiţia fiecărui stat6.
7. Relaţiile dintre cult şi membrii săi
Comunităţile religioase au dreptul de a se organiza şi activa liber, fără ingerinţe

arbitrare din partea statului.
Art. 9 nu conferă dreptul la dizidenţă în interiorul cultului. În ipoteza unui
dezacord între membri şi comunitatea din care fac parte, primii au posibilitatea de a
1
Peter Darby contra Suediei.
2
Dicţionar, p. 477, Hassan şi Tchaouch contra Bulgariei, par. 78.
3
Ibidem, par. 62.
4
Dicţionar, p. 477.
5
Folgero contra Norvegiei, par. 84.
6
Alujer Fernandez şi Caballero Garcia contra Spaniei, dec.
41
1
o părăsi . Pe de altă parte, preoţii beneficiază de libertate religioasă în momentul în
care decid să facă parte dintr-un cult religios. După aceea, preoţii trebuie să respecte
regulile cultului fără a invoca protecţia statului dacă sunt sancţionaţi pentru
neîndeplinirea unor obligaţii2 (de exemplu, ritualul).
Principiul autonomiei cultelor nu le scoate pe acestea din sfera de reglementare
a statului de drept3.
8. Limite ale drepturilor prevăzute de art. 9
Libertăţile prevăzute de art. 9 au parţial un caracter relativ şi parţial unul

absolut. Gândirea, conştiinţa, religia, care sunt componente ale forului interior al
individului nu pot fi supuse vreunei ingerinţe din partea statului. Prin urmare, putem
considera că ele au un caracter absolut. În ce priveşte manifestările lor exterioare,
conform art. 9 par. 2, pot face obiectul unor limitări, cu îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege.
Conform art. 9 par. 2 pentru ca o restrângere a libertăţii de a-şi manifesta
relaţiile sau convingerile să fie conformă Convenţiei, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie
necesară într-o societate democratică şi să fie proporţională4.
1
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare ş.a. contra Bulgariei, par. 141, speţa priveşte disputa pentru
dintre două organizaţii religioase care pretind întâietatea în cadrul Bisericii Ortodoxe din Bulgaria.
2
X contra Danemarcei, dec. Comisiei.
3
Ibidem, p. 480-481; Siebenhaar contra Germaniei, par. 41-48.
4
A se vedea supra, p. 145 şi urm.
42
Unitatea de învățare7-8
LIBERTATEA DE EXPRIMARE
Art. 10 garantează libertatea de exprimare, unul dintre cele mai importante

drepturi garantate de Convenţie.
Libertatea de exprimare reprezintă un „drept individual ce cuprinde libertatea
de opinie şi libertatea de informare, ce trebuie exercitate în astfel de condiţii încât
să nu aducă atingere în mod nejustificat drepturilor şi libertăţilor celorlalte
persoane”1.
Art. 10 consacră, pe de o parte, libertatea de exprimare a opiniilor (libertatea de
opinie) şi, pe de altă parte, libertatea de informare.
Art. 10 nu protejează însă idei sau opinii contrare valorilor protejate de
Convenţie2. S-a afirmat ca libertatea de expresie a evoluat de la dreptul de a
exprima o opinie individuală la dreptul de a-i informa pe ceilalţi3.
2. Libertatea de opinie
Libertatea de opinie presupune libertatea oricărei persoane de a-şi forma şi

exprima propriile concepţii privind viaţa socială, lumea înconjurătoare, viaţa
politică etc.1
1
Dicţionar,p. 451.
2
Lehideux şi Isorni contra Franţei, par. 53.
3
Fr. Sudre, op. cit., p. 352.
43
Posibilitatea oricărei persoane de a avea şi de a exprima o opinie, fie ea şi
minoritară reprezintă o componentă esenţială a societăţii democratice care se
bazează pe pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere2.
Libertatea de opinie reprezintă o condiţie prealabilă altor libertăţi garantate de
art. 10 şi nu poate fi limitată nici măcar în condiţiile prevăzute de art. 10 par. 2, din
simplul motiv că o opinie o dată formată şi rămasă în mintea autorului ei nu poate
leza alte interese3. Ea implică şi dreptul de a refuza comunicarea opiniei.
3. Libertatea de informare
Libertatea de informare cuprinde libertatea de a difuza informaţii (de a

comunica informaţii) şi libertatea de a recepţiona informaţii (de a primi informaţii),
cele două libertăţi fiind complementare.
4. Domeniul de aplicare al art. 10
Intră în sfera de protecţie a art. 10 mai multe categorii de informaţii (forme de

expresie): exprimarea artistică4, informaţiile cu caracter comercial (publicitatea
comercială)5, dreptul la publicarea unor fotografii6, exprimarea pe subiecte de
interes public (de natură socială economică, culturală, comercială sau religioasă)7.
1
Dicţionar, p. 453, Castelli contra Italiei, dec., Bîrsan, op. cit., p. 776-777.
2
Fr. Sudre, op. cit., p. 352.
3
C. Bîrsan, op. cit., p. 778; Monica Macovei,La libertéd’expression. Un guide sur la mise en oeuvre de
l’article 10 de la Conventioneuropéenne des Droits de l’Homme, Conseil de L’Europe, 2003, p. 10.
4
Mϋller ş.a. contra Elveţiei, par. 28.
5
Krone Verlag GMBH contra Austriei, par. 31; Markt Intern Verlag GMBH şi Klaus Beermann contra
Germaniei, par. 26.
6
Von Hannover contra Germaniei, par. 59; Von Hannover contra Germaniei, nr. 2, par. 103;
ÖsterreichischerRundfunk contra Austriei (dec.), VerlagsgruppeNewsGmbH contra Austriei (no 2), par. 29 şi 40.
7
Monnat contra Elveţiei, par. 58; Steel şi Morris contra Marii Britanii, par. 88; Paturel contra Franţei,
par. 41-42.
44
5. Libertatea de exprimare şi presa
Deşi art. 10 nu garantează în mod explicit libertatea de exprimare a presei,

jurisprudenţa Curţii îi acordă un statut special, ce reiese dintr-o serie de hotărâri.
Art. 10 garantează nu doar conţinutul informaţiilor şi ideilor comunicate ci şi
mijloacele prin care acestea sunt transmise.
6. Regimul de autorizare
Libertatea presei este incompatibilă cu existenţa oricărui sistem de autorizare

sau cenzură prealabilă1. Conform art. 10 par. 1, statele pot supune „societăţile de
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune” unui regim de autorizare.
Totuşi, statele trebuie să-şi exercite această atribuţie în limitele trasate de art. 10 par.
2 din Convenţie şi să ia toate măsurile necesare pentru protejarea recepţionării
informaţiilor indiferent de mijloacele de transmitere (unde hertziene, cablu etc.)2.
Statele pot organiza sistemul de radiodifuziune pe teritoriul lor, în special prin
reglementarea unui sistem de licenţe, fără ca prin acesta să impieteze asupra
libertăţii de exprimare3.
7. Îndatoriri şi responsabilităţi
Exercitarea libertăţii de exprimare de către jurnalişti implică „îndatoriri şi

responsabilităţi” în condiţiile art. 10 par. 2 din Convenţie. Întinderea acestor
1
2
Groppera Radio AG ş.a. contra Elveţiei, par. 54-55.
3
Ibidem, par. 61.
45
îndatoriri şi responsabilităţi depinde de fiecare caz în mod concret şi de procedeul
tehnic utilizat1.
8. Protecţia surselor
Protecţia confidenţialităţii surselor jurnalistice este esenţială pentru libertatea

presei2. Obligarea jurnaliştilor la divulgarea surselor poate fi justificată doar de un
motiv imperativ de interes public iar dispunerea unor percheziţii sau confiscări în
scopul devoalării surselor sau al descoperirii probelor utilizate de jurnalişti poate fi
admisă doar în cazuri excepţionale justificate de imperative de interes public3.
Distincție între judecăţile de valoare şi situaţiile de fapt. Judecăţile de valoare
trebuie să aibă o bază factuală, altminteri pot fi privite ca excesive4. Faptele, spre
deosebire de judecăţile de valoare pot fi dovedite5.
9. Libertatea de exprimare şi dezbaterea politică
Curtea a stabilit cu valoare de principiu că libertatea dezbaterilor politice şi

implicit alegerile libere reprezintă fundamentul oricărui sistem democratic6.
Cu privire la subiectele de interes general, atât discursul politic al aleşilor, cât şi
cel al jurnaliştilor au un statut privilegiat întrucât contribuie la dezbaterea publică1.
1
Stoll contra Elvetiei, par. 102; Handyside contra Marii Britanii, par. 49 ; a se vedea şi C. Bîrsan, op. cit., p.
811.
2
Goodwin contra Marii Britanii, par. 39; Roemen şi Schmit contra Luxemburgului, par. 46; Nordisk Film
TV A/S contra Danemarcei, dec..
3
Goodwin contra Marii Britanii par. 39; Nordisk Film TV A/S contra Danemarcei, dec. Roemen şi Schmit
contra Luxemburgului, par. 57, 59; Ernst contra Belgiei, par. 102.
4
Oberschlick contra Austriei, nr. 1, par. 63; Lingens contra Austriei, par. 46; Oberschlick contra Austriei,
nr. 2, par. 33; Jerusalem contra Austriei, par. 33; Dalban contra României, par. 49; De Haes şi Gijsels contra
Belgiei, par. 42; Morice contra Frantei, par. 126.
5
Cumpănă şi Mazăre contra României, par. 100; Lesnik contra Slovaciei, par. 57, Lingens contra Austriei,
par. 46.
6
Mathieu-Mohin şi Clerfayt contra Belgiei, par. 47; Lingens contra Austriei, par. 42.
46
Curtea recunoaşte şi partidelor politice un rol crucial în promovarea pluralismului şi
asigurarea funcţionării unei societăţi democratice2, democraţie care se bazează pe
libertatea de exprimare3.
Totuşi, libertatea dezbaterilor politice nu are caracter absolut. Aceasta trebuie să
fie limitată în anumite condiţii4.
10. Libertatea de exprimare şi administrarea justiţiei
Conform jurisprudenţei Curţii, activitatea instanţelor care au misiunea de a

garanta înfăptuirea justiţiei necesită încrederea publicului5.
Prin urmare, presa, în cadrul îndatoririi pe care o are de a informa opinia
publică asupra tuturor problemelor de interes general, trebuie să acorde atenţie şi
funcţionării justiţiei, ţinând cont de rolul important ce revine acesteia într-o
societate democratică. Activitatea justiţiei are nevoie de încredere şi trebuie
protejată de atacuri6. De asemenea, publicul are dreptul de a primi informaţii prin
media cu privire la activitatea autorităţilor judiciare şi a organelor de poliţie ceea ce
corespunde drepturilor jurnaliştilor de a relata despre modul în care funcţionează
justiţia penală7.
Magistraţii au o obligaţie de rezervă în ce priveşte libertatea lor de exprimare8.
Avocaţii în calitate de intermediari între justiţiabili şi instanţe, joacă un rol
important în cadrul administrării justiţiei, fiind normală contribuţia lor la buna
funcţionare a justiţiei şi la întărirea încrederii publicului în justiţie1.
1
Lombardo contra Maltei, par. 53.
2
RefahPartisi ş.a. contra Turciei, par. 88-89; Partidul Comunist Unit al Turciei ş.a. contra Turciei, par. 43.
3
Partidul Comunist Unit al Turciei ş.a.contra Turciei, par. 57.
4
Incal contra Turciei, par. 53; Cartells contra Spaniei, par. 46.
5
Nikula contra Finlandei, par. 45; Skalka contra Poloniei, par. 34; Morice contra Frantei, par. 128.
6
Prager şi Oberschlick contra Austriei, par. 34; Morice contra Frantei, par. 128; C. Bîrsan, op. cit., p. 792.
7
July şi SARL Liberation contra Franţei, par. 66; C. Bîrsan, op. cit., p. 793.
8
Prager şi Oberschlick contra Austriei, par. 34; Karpetas contra Greciei, par. 68.
47
11. Limitele libertăţii de exprimare
Libertatea de exprimare este un drept relativ ce comportă anumite limitări în

condiţiile prevăzute de art. 10 par. 2 din Convenţie. Astfel, conform acestui
paragraf, exercitarea libertăţii de exprimare comportă „îndatoriri şi
responsabilităţi” şi poate fi limitată dintr-o serie de motive ce ţin fie de interesul
general (securitatea naţională, integritatea teritorială, siguranţa publică, apărarea
ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei, împiedicarea
divulgării de informaţii confidenţiale, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii
judecătoreşti), fie de interesul personal (protecţia reputaţiei şi dreptului altor
persoane)2.
Ingerințele
Pentru a nu fi încălcată libertatea de exprimare, aceste ingerinţe trebuie să înde-
plinească următoarele condiţii expres prevăzute de art. 10 par. 2 din Convenţie:
- să fie prevăzute de lege,
- să urmărească un scop legitim;
- să fie necesare într-o societate democratică;
- să fie proporţionale.
1
Schöpfer contra Elveţiei, par. 29-30; Nikula c. Finlandei, par. 45; Amihalachioaie contra Republicii
Moldova, par. 27; Kyprianou, contra Ciprului, par. 173 .
2
48
DREPTUL LA NEDISCRIMINARE
Dreptul la nediscriminare este prevăzut de articolul 14 din Convenţie intitulat

„Interzicerea discriminării”. În esenţă acest articol prevede clar că exercitarea
drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie trebuie să fie asigurate fără
discriminare.
Acest drept subiectiv substanţial nu are o existenţă de sine stătătoare
(independentă). Totuşi, dreptul la nediscriminare are un caracter autonom, astfel
încât, ipotetic, se poate constata încălcarea lui, fără să fie încălcat şi dreptul din
Convenţie în legătură cu care a fost invocat1.
2. Motivele de discriminare
13 motive de discriminare:
- Sexul, rasa, culoarea pielii, limba, religia, opiniile
politice, alte opinii, originea naţională, originea socială,
apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea şi orice
altă situaţie care ar putea genera discriminare.
Enumerarea este indicativă şi nu limitativă.
1
Sommerfeld contra Germaniei, par. 84, Schalk şi Kopf contra Austriei, par. 89.
49
Alte temeiuri de discriminare: orientarea sexuală , domiciliul părinţilor2,
1
calitatea unui copil născut în cadrul unei căsătorii sau în afara căsătoriei3, distincţia
bazată pe grad şi pe modalităţile de executare a unei sancţiuni disciplinare în
armată4.
3. Condiţiile discriminării
Discriminarea poate fi definită ca „acţiunea prin care unele persoane sunt

tratate diferit sau lipsite de unele drepturi în mod nejustificat”.
Două condiţii cumulative de definire a discriminării:
1. existenţa unei inegalităţi de tratament în exercitarea
unui drept recunoscut;
2. lipsa unei justificări obiective şi rezonabile5.
Cu alte cuvinte nu există discriminare dacă tratamentele diferite sunt justificate
obiectiv şi rezonabil.
1. Inegalitatea de tratament
Inegalitatea de tratament există când se face diferenţă între situaţii similare
(analoage) comparabile6.
2. Justificarea obiectivă şi rezonabilă
- să urmărească „un scop legitim”;
1
Salgueiro Da Silva Mouta contra Portugaliei, par. 36; E.B. împotriva Franţei, par. 93 şi 96.
2
Afacerea Lingvistică Belgiană contra Belgiei, par.26-32, în speţă distincţia se făcea în funcţie de
domiciliul părinţilor în zona francofonă sau flamandă a Belgiei.
3
Marckx contra Belgiei, par. 31-34.
4
Engelş.a.contra Olandei, par. 72.
5
Afacerea Lingvistică Belgiană contra Belgiei, par. 10.
6
Van derMussele contra Belgiei, par. 46; Marckx contra Belgiei, par. 32; Rasmussen contra Danemarcei,
par. 34-35.
50
- să respecte „un raport de proporţionalitate rezonabil
între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea
lui”1.
Discriminarea pozitivă
Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie
Spre deosebire de art. 14 din Convenţie care nu are o existenţă independentă,

Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie interzice discriminarea în legătură cu
„exercitarea oricărui drept prevăzut de lege”. Astfel, Protocolul nr. 12 are un
domeniu de aplicare mult mai extins, referindu-se la discriminarea faţă de exerciţiul
oricărui drept recunoscut unei persoane în baza dreptului naţional.
1
Afacerea Lingvistică Belgiană contra Belgiei, par. 10; Larkos contra Ciprului, par. 29.
51
DREPTUL DE PROPRIETATE
1. Noţiuni generale
Art. 1 par. 1 din Primul Protocol adiţional consacră expres dreptul de
proprietate prin următoarea formulă: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul
la respectarea bunurilor sale”.
Art. 1 par. 1 teza a II-a şi art. 1 par. 2 din Primul Protocol adiţional prevăd
limitările dreptului de proprietate şi condiţiile în care acestea pot avea loc, precum
şi puterea pe care o are statul de a reglementa folosinţa bunurilor şi de a asigura
plata impozitelor, a contribuţiilor şi a amenzilor.
Prima regulă, de ordin general, enunţă principiul necesităţii respectării dreptului
de proprietate.
A doua regulă priveşte posibilitatea privării unei persoane de dreptul de
proprietate în anumite condiţii.
A treia regulă recunoaşte statelor posibilitatea de a reglementa modul de
folosinţă al bunurilor în conformitate cu interesul general, printr-un sistem legislativ
care să fie necesar pentru atingerea acestui scop1.
2. Noţiunea de bun
Noţiunea de bun are un sens autonom care a fost definit şi extins de Curte. În
accepţiunea Curţii intră în domeniul de aplicare al noţiunii de bun atât bunurile
corporale mobile sau imobile2, dar şi drepturi şi interese care au o valoare
1
Sporrong şi Lonroth contra Suediei, par. 37.
2
Wiggins contra Marii Britanii, dec. Comisiei; GasusDosier ş.a. contra Olandei, par. 53.
52
economică (de exemplu, acţiuni la companii , drepturi de proprietate intelectuală3),
1 2
alte drepturi reale principale4 sau accesorii5, precum şi drepturile reale

corespunzătoare dreptului de proprietate publică dacă au ca titular o persoană de
drept privat (de exemplu, dreptul de concesiune6). Noţiunea de bun acoperă atât
„bunurile actuale” cât şi drepturile de creanţă în baza cărora titularul poate pretinde
că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine dreptul de proprietate7.
2.1. Noţiunea de „speranţă legitimă”
„Speranţa legitimă” vizează valori patrimoniale care nu sunt însă considerate

bunuri actuale8.
2.2. Aplicaţii practice
Din jurisprudenţa Curţii reies următoarele categorii în care putem avea o bază
juridică internă pentru conturarea „speranţei legitime”9:
2.2.1. Speranţa legitimă bazată pe un act juridic
2.2.2. Speranţa legitimă bazată pe o prevedere legală
1
Paeffgen GMBH contra Germaniei, dec.
2
Bramelid şi Malmström contra Suediei, dec. Comisiei; Sovtransavto Holding contra Ucrainei, par. 58.
3
Smith KlineandFrenchLaboratories contra Olandei, dec.; Melnitchouk contra Ucrainei, dec.;
A.D. contra Olandei,dec.
4
Wittek contra Germaniei, par. 43, în speţă este vorba de un drept de uzufruct.
5
S.M. contra Marii Britanii, dec. Comisiei; James contra Marii Britanii, par. 10-27 pentru dreptul de
emfiteoza.
6
Posti şi Rahko contra Finlandei, par. 76.
7
Pressos Compania Naviera SA ş.a. contra Belgiei, par. 31; Kopecky contra Slovaciei, par. 35; Gratzinger
şi Gratzingerova contra Republicii Cehe, par. 69; Ouzounis ş.a. contra Greciei, par. 24.
8
Dicţionar,p. 765.
9
Pentru detalii privind clasificarea a se vedea Dicţionar,p. 765-767.
53
2.2.3. Jurisprudenţa instanţelor ca bază a speranţei legitime
3. Limitări ale dreptului de proprietate
Convenţia permite ingerinţe în dreptul de proprietate.

Ingerinţele în exerciţiul dreptului de proprietate pot decurge din acte ale
autorităţilor statale (legislative, executive, judiciare).
4. Privarea de proprietate
Privarea de proprietate reprezintă o noţiune autonomă şi înseamnă „preluarea

completă şi definitivă a unui bun astfel încât reclamantul nu mai poate exercita
niciunul din atributele dreptului de proprietate”1.
Din practica Curţii reiese că privarea de proprietate poate deriva din:
naţionalizări2, exproprieri3, confiscări efectuate fără bază legală în dreptul intern4
dar şi din alte situaţii care au ca efect lipsirea titularului de toate atributele dreptului
de proprietate: obligaţia de a permite cumpărarea nudei proprietăţi5, obligaţia de a
suporta stingerea dreptului de uzufruct asupra unor terenuri ale statului înainte de
termen6, înregistrarea pe numele unei autorităţi a statului a unui teren proprietatea
reclamanţilor în scopul protejării mediului fără oferirea de despăgubiri7, stabilirea
unui cuantum al daunelor-interese la un nivel mai mic pentru datoriile faţă de stat,
decât cel aplicabil datoriilor către particulari8, distrugerea proprietăţii1.
1
Dicţionar, p. 675; a se vedea şi hotărârile Pressos Compania Naviera SA ş.a. contra Belgiei,
par. 38; Lithgow ş.a. contra Marii Britanii, par. 120-121; Sfintele Mănăstiri Greceşti, par. 70-71.
2
Cauzele româneşti în materia imobilelor naţionalizate în general, de exemplu, Strain ş.a. contra României,
par. 30.
3
Papamichalopoulos contra Greciei, par. 41, 45; Guillemin contra Frantei, par. 46, 52.
4
Sud Fondi SRL ş.a. contra Italiei, par. 114-118, 137.
5
James ş.a. contra Marii Britanii, par. 38, 40.
6
Wittek contra Germaniei, par.39, 43-46
7
Turgut ş.a. contra Turciei, par. 88-92.
8
Meidanis contra Greciei, par. 31-32.
54
4.1. Condiţiile privării de proprietate
4.1.1. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege (legalitatea

privării de proprietate)
4.1.2. Privarea de proprietate să fie făcută pentru un interes de utilitate publică
4.1.3. Privarea de proprietate să fie conformă normelor de drept internaţional
4.1.4. Acordarea unei indemnizaţii
5. Exercitarea folosinţei bunurilor conform interesului general
Conform art. 1 par. 2 din primul Protocol Adiţional la Convenţie statele au

posibilitatea să adopte norme privind modul de folosinţă a bunurilor de către
proprietar conform interesului general sau să asigure plata impozitelor, amenzilor şi
a altor contribuţii către stat.
6. Proporţionalitatea
Atât în cazul privării de proprietate cât şi al reglementării folosinţei bunurilor

condiţia proporţionalităţii ingerinţei este comună. Din aceste motive analiza ei va fi
făcută în comun, fără distincţie, pentru ambele limitări ale dreptului de proprietate.
1
Akdivar contra Turciei, par. 88.
55
Analiza proporţionalităţii presupune verificarea existenţei unui just echilibru
între interesele generale ale comunităţii şi drepturile concrete ale persoanei în cauză.
Testul de proporţionalitate presupune examinarea, în funcţie de circumstanţele
concrete ale cauzei, a tuturor intereselor aflate în joc (comportamentul părţilor, al
autorităţilor, condiţiile de acordare a unei compensaţii etc.)1.
7. Restituirea bunurilor preluate de fostele state totalitare
Principii:
- Convenţia nu garantează dreptul unei persoane de a
dobândi un bun2;
- Protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol
adiţional se aplică doar „bunurilor actuale” adică celor aflate în
patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de
proprietate asupra lor3;
- Titularul actual al unui „bun” are această calitate
recunoscută fie printr-o măsură legislativă de restituire, fie
printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie beneficiază de o
„speranţă legitimă” de redobândire a bunului în natură sau prin
echivalent4.
- Din punct de vedere „rationetemporis”, Curtea nu
poate analiza decât cereri care au ca obiect evenimente produse
după intrarea în vigoare a Convenţiei în statul respectiv5.
1
Beyeler contra Italiei, par. 110-114.
2
Van derMussele contra Belgiei, par. 48; Linde contra Suediei, dec. Comisiei, Rudzinska contra Poloniei,
dec.
3
Gratzinger şi Gratzingerova contra Republicii Cehe, par. 69.
4
Malhous contra Republicii Cehe, dec.
5
Ibidem.
56
Prin urmare, statele foste comuniste nu aveau în baza Convenţiei o obligaţie de
a restitui bunuri, indiferent de modul lor de preluare anterioară intrării în vigoare a
Convenţiei.
Totuşi, în măsura în care un stat şi-a asumat o asemenea obligaţie (fie pe cale
legislativă, fie aceasta reieşea din analiza jurisprudenţei interne), creând în acest fel
o „speranţă legitimă” de redobândire, el este obligat să-şi respecte obligaţia.
În plus, statele au beneficiat şi de o marjă largă de apreciere în a stabili dacă
este oportun să excludă categorii de foşti proprietari de la procesul de restituire pe
diverse criterii (naţionalitate, domiciliu etc.)1 sau să restituie total sau parţial, în
natură sau prin echivalent, bunurile confiscate.
1
Gratzinger şi Gratzingerova contra Republicii Cehe, par. 70-74.
57
BIBLIOGRAFIE
Cursuri, tratate, monografii:
• Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu

pe articole, Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2010
• Jeremy Mc Bride, HumanRightsand Criminal procedure. The case law of
the European Court of HumanRights, Council of Europe Publishing, 2009
• Dragoş Bogdan, Mihai Selegean, Jurisprudenţă CEDO. Studii şi
comentarii, Institutul Naţional al Magistraturii, 2005
• Dominique Chagnollaud, Guillaume Drago (coord.), Dictionnaire des
droitsfondamentaux, Ed. Dalloz, Paris 2010
• David Harris, Michael O’Boyle, Colin Warbrick, C. (coord.), Law of the
European Convention on HumanRights, 2nd ed., Oxford University Press, New
York, 2009
• Aida Grgic, ZvonimirMataga, MatijaLongar et Ana Vilfan, Le droit à la
propriété. Un guide sur la mise en oeuvre de l’article 1 du Protocole no 1 à la
Conventioneuropéenne des Droits de l’Homme, Conseil de l’Europe, 2003
• Ursula Kilkelly, Le Droit au respect de la vie privée et familiale. Un guide
sur la mise en oeuvre de l’article 8 de la Coventioneuropéenne des Droits de
L’Homme, Conseil de l’Europe, 2003
• Monica Macovei, La libertéd’expression. Un guide sur la mise en oeuvre
de l’article 10 de la Conventioneuropéenne des Droits de l’Homme, Conseil de
L’Europe, 2003
• Ovidiu Predescu, Mihail Udroiu, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi Dreptul Procesual Român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
• Jean François Renucci, Traité de DroitEuropéen des Droits de l'homme,
LGDJ, Paris, 2007
• Frederic Sudre, Droiteuropéen et international des droits de l’homme, Ed.
Puf,
ed. 6, Paris 2003
• Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului,
Ed. Polirom, Iaşi, 2006
• Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului
şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
• Mihaela Vasiescu, Răzvan Horaţiu Radu, Ileana-Gabriela Popa, Irina
Alexandra Neagu, Geanina Munteanu, Mădălina Ioana Morariu, Ionut Militaru,
Roxana Maria Calin, Dragoş-Alin Călin, Irina Cambrea, Cornel Gabriel Caian,
Dana Cristina Bunea, Victor Horia Dimitrie Constantinescu, Dicţionar de
Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013
Articole, studii de specialitate:
• Răzvan Horaţiu Radu, Bogdan Cristea, Consideraţii referitoare la dreptul

la mediu în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Revista Dreptul
nr. 7/2009
58
• Răzvan Horaţiu Radu, Accesul la dosarele CNSAS din perspectiva

jurisprudenţei CEDO, în Jurisdicţia Constituţională după 20 de ani de la căderea
cortinei comuniste, Ed. UniversulJuridic, Bucureşti, 2014
Surse online:
Sursele online au fost consultate în varianta actualizată până la 1 decembrie

2015.
Hotărârile CEDO şi Deciziile CEDO sau ale Comisiei indicate la notele de subsol
au fost consultate pe pagina web a CEDO (www.echr.coe.int)
• www.coe.int
• www.assembly.coe.int
• www.curia.europa.eu
• www.cpt.coe.int
• www.echr.coe.int
• www.mae.ro
Documente/Studii consultate pe www.echr.coe.int
• Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fişă tematică -
Dreptul la propria imagine, 2013
• Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fişă tematică
– Reţinerea, asistenţa unui apărător, 2011
• Conseil de l’Europe/CourEuropéenne des Droits de l’Homme,
Fichethématique- Fin de vie et Conventioneuropéenne des droits de l’homme,
2015
• Council of Europe/European Court of HumanRights, Research
Report.Positiveobligations on memberStatesunderArticle 10
toprotectjournalistsandpreventimpunity, 2011
• Conseil de l’Europe/CourEuropéenne des Droits de l’Homme, Guide sur
l’article 6. Droit à un procèséquitable (volet civil), 2013
l’article 6. Droit à un procèséquitable (volet pénal), 2014
l’article 9. Liberté de pensée de conscience et de religion, 2015.

Jurisprudenta CEDO

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jurisprudenta CEDO

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Lector univ. dr. Răzvan Horațiu RADU

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Radu Razvan Horațiu

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa

1. Obiective: a se vedea fișa disciplinei

2. Competențe: a se vedea fișa disciplinei

A se vedea fișa disciplinei

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

Evaluare finală - examen scris: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare - a se vedea fișa

• Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

Unitatea de învățare 1-2

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Art. 6 din Convenţie reglementează dreptul la un proces echitabil în materie

Garanţiile dreptului la un proces echitabil nu sunt aplicabile tuturor litigiilor ci

3. Beneficiarii garanţiilor prevăzute de art. 6 par. 1

4. Instanţele în faţa cărora se aplică art. 6

În principiu, art. 6 este aplicabil în faţa oricărei instanţe care se pronunţă cu

I. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE CU CARACTER CIVIL

Art. 6 par. 1 garantează fiecărei persoane dreptul la o instanţă competentă care

1. Noţiunea de „contestaţie ce poartă asupra”

2. Noţiunea de „Drepturi şi obligaţii”

Noţiunea de „drept” are un caracter autonom. Curtea ia în considerare dreptul

3. Noţiunea „cu caracter civil”

Această noţiune are, de asemenea, un conţinut autonom specific Convenţiei.

a. Drepturi cu un caracter civil incontestabil

b. Drepturi care au un evident caracter public

Raportul între particulari şi autorităţile publice

Dacă există „o contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter

II. NOŢIUNEA DE „ACUZAŢIE ÎN MATERIE PENALĂ”

Art. 6 par. 1 nu defineşte nici noţiunea de „acuzaţie în materie penală”. Fiind,

Noţiunea de „acuzaţie” este definită în jurisprudenţa Curţii ca fiind

Punctul de plecare în analiza aplicabilităţii laturii penale a art. 6 par. 1 din

Aplicaţii – „în materie penală”

3. Garanţiile procesului echitabil

O dată ce se stabileşte că o persoană are o „contestaţie” ce are ca obiect un

3.1. Dreptul de acces la instanţă

Limitări ale dreptului de acces la instanţă

Dreptul de acces la instanţă – drept concret şi efectiv

Caracterul concret şi efectiv poate fi afectat în următoarele situaţii:

Renunţarea la accesul la justiţie

Exemple: termenele de prescripţie1, termene de decădere pentru valorificarea

3.2. Garanţii privitoare la instanţă

3.2.1. Dreptul la un tribunal independent şi imparţial stabilit prin lege

Art. 6 par. 1 garantează nu numai dreptul la o instanţă, ci impune o serie de

Criterii de apreciere a independenţei

Tribunal stabilit prin lege

3.3. Garanţiile procedurale

Pentru a stabili dacă o procedură a fost conformă cu art. 6, Curtea a consacrat

3.3.1. Dreptul la un proces echitabil

3.3.2. Egalitatea armelor şi contradictorialitatea

3.5. Termenul rezonabil (Durata procedurii)

Se consacră astfel principiul celerităţii procedurilor judiciare.

3.5.1. Determinarea duratei procedurii

3.5.2. Aprecierea termenului rezonabil

Aprecierea duratei rezonabile a unei proceduri se face în funcţie de

d. Obiectul litigiului (miza procesului)

3.5.3. Dreptul la un recurs intern