Conventia Europeana A Drepturilor Omului

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Convenția Europeană a Drepturilor Omului

(sem. I)
Suport de curs
Lector univ. dr. Răzvan Horațiu RADU

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I
I. Informaţii generale despre curs
Titlul disciplinei: Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): opțională
II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină
Nume şi titlul ştiinţific: Radu Razvan Horațiu

Contact e-mail: rhradu@gmail.com
Program consultaţii: conform pagină web
III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

-
IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa

Disciplinei)
1. Obiective: a se vedea fișa disciplinei
2. Competențe: a se vedea fișa disciplinei

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de
parcurgere (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)
A se vedea fișa disciplinei
VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

Evaluare formativă continuă: se realizează pe parcursul seminariilor
VII. Metodele și instrumentele de evaluare
Evaluare finală – examen scris: 50%

Evaluare formativă continuă – 50%
VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare - a se vedea fișa

disciplinei
Abrevieri
 Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor Fundamentale - Convenţia sau Convenţia europeană
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Curtea sau CEDO
 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ghid
practic cu privire la admisibilitate, 2011 - Ghid de admisibilitate
 Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, Guide sur
l’article 5 de la Convention. Droit à la liberté et à la sûreté, 2014 - Guide
art. 5
l’article 6. Droit à un procès équitable (volet civil), 2013-Guide art. 6 civil
l’article 6. Droit à un procès équitable (volet penal), 2014-Guide art. 6
penal
 Vasiescu Mihaela, Răzvan Horaţiu Radu, Ileana-Gabriela Popa, Irina
Alexandra Neagu, Geanina Munteanu, Mădălina Ioana Morariu, Ionut
Militaru, Roxana Maria Calin, Dragoş-Alin Călin, Irina Cambrea,
Cornel Gabriel Caian, Dana Cristina Bunea, Victor Horia Dimitrie
Constantinescu, Dicţionar de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2013 - Dicţionar
 Decizie/Decizie de admisibilitate/Decizie de inadmisibilitate pronunţată
de o Cameră a Curţii – Dec.
 Decizie Comisie – Dec. Comisie
Unitatea de învățare 1-2
NOŢIUNI GENERALE DESPRE PROCLAMAREA EUROPEANĂ

A DREPTURILOR OMULUI
Proclamarea drepturilor omului la nivel regional european este realizată prin

intermediul organizaţiilor internaţionale care au atribuţii în acest domeniu,
indiferent de întinderea lor. Din acest punct de vedere, la nivelul continentului
european există 3 organizaţii internaţionale cu atribuţii mai mult sau mai puţin
extinse în domeniul drepturilor omului: Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. În ce ne priveşte, ne vom
concentra atenţia asupra celei mai importante şi extinse dintre acestea, mai ales din
perspectiva preocupării pentru problematica drepturilor omului, Consiliul Europei.
1. Consiliul Europei şi proclamarea drepturilor omului
Consiliul Europei - instrumente juridice de consacrare şi protecţie a drepturilor

omului acestora:
Carta Social Europeană (1961), Carta Social Europeană Revizuită (1996),
Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii a Pedepselor sau Tratamentelor
Inumane sau Degradante (1987), Convenţia Europeană pentru Asistenţa Medicală şi
Socială (1953), Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare (1992),
Convenţia cadru privind Protecţia Minorităţilor Naţionale (1995), Convenţia
Europeană privind Exerciţiul Drepturilor Copilului (1996), Convenţia pentru
Protecţia Drepturilor Omului şi a Demnităţii Fiinţei Umane referitoare la Aplicarea
1
Biologiei şi a Medicinei: Convenţia privind Drepturile Omului şi Biomedicina
(1997) etc.
Cel mai important tratat multilateral de protecţie în domeniu este Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
adoptată la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 (în
continuare „Convenţia” sau „Convenţia europeană”).
Convenţia Europeană –trăsături
 instrument juridic obligatoriu pentru statele semnatare
 consacră un catalog de drepturi civile şi politice (excepţie fac dreptul
de proprietate, drept de natură economică şi drepturile cu conotaţie
socială - libertatea sindicală, dreptul la instruire, interdicţia muncii
forţate)
 reprezintă cel mai reuşit instrument de protecţie în materia
drepturilor omului, stabilind un control supranaţional asupra acţiunilor
activităţilor statale prin instituirea unui mecanism de control
jurisdicţional ce poate fi activat prin iniţiative individuale1.
 are cel puţin două elemente care fac din sistemul de protecţie
existent la nivelul Consiliului Europei cel mai eficient mecanism:
o acceptarea dreptului la recurs individual (art. 34 din Convenţie)
o acceptarea jurisdicţiei obligatorii a Curţii Europene a Drepturilor
Omului ( art. 46 din Convenţie).
România este parte la mecanismul Convenţiei de la data de 20 iunie 1994,
aceasta fiind semnată şi ratificată de ţara noastră ca o condiţie de aderare la
Consiliul Europei.
Convenţia Europeană – conținut:
Trei titluri.
1
Dominique Chagnollaud, Guillaume Drago (coord.), Dictionnaire des droits fondamentaux, Dalloz,
Paris 2010, p. 69
2
Titlul I consacră drepturile şi libertăţile propriu-zise;
Titlul al II-lea instituie normele care reglementează activitatea Curţii Europene
a Drepturilor Omului ca mecanism de protecţie a drepturilor consacrate
Titlul al III-lea este intitulat „Dispoziţii diverse”. Pe parcursul anilor,
Convenţia a suferit modificări şi completări, prin intermediul protocoalelor
adiţionale. Dintre acestea mai sunt în vigoare Protocoalele adiţionale nr. 1, 4, 6, 7,
12, 13, 14. Convenţia a evoluat atât prin completările aduse de protocoalele
adiţionale, cât şi prin interpretări evolutive date de Curtea de la Strasbourg
Convenţiei Europene1.
2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instanţă internaţională

permanentă şi independentă cu sediul la Strasbourg care îşi desfăşoară activitatea
începând cu data de 21 ianuarie 1959.
2.1. Organizarea şi funcţionarea Curţii
Curtea este alcătuită dintr-un număr de 47 de judecători egal cu cel al statelor

semnatare ale Convenţiei şi, în acelaşi timp, membre ale Consiliului Europei.
Aceştia trebuie să se bucure de „cea mai înaltă reputaţie morală” şi „să
întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să
fie jurişti având o competenţă recunoscută”.
„Judecătorul îşi exercită mandatul cu titlu individual”2 şi trebuie să satisfacă
exigenţele de independenţă şi imparţialitate, inclusiv faţă de statele care i-au
1
Dicţionar, p. 164.
2
Art. 21 par. 2 din Convenţie.
3
propus1. Regimul imunităţii recunoscut acestora vine să-i protejeze pe judecători, în
special faţă de statul în numele căruia au fost numiţi, spre deosebire de regimul
clasic de imunităţi al reprezentanţilor diplomatici care nu sunt protejaţi şi în statul
acreditant (de origine).
Judecătorii sunt aleşi pe o perioadă de 9 ani de Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei de pe o listă de 3 candidaţi propusă de statul parte. Această listă
trebuie să satisfacă şi criteriul „gender balance” care impune şi prezenţa a cel puţin
unei femei.
Judecătorii pot fi revocaţi din funcţie doar prin decizia celorlalţi judecători luată
cu 2/3 din voturi dacă a încetat să corespundă condiţiilor necesare2.
Cei 47 de judecători se întrunesc în Adunarea Plenară a Curţii pentru alegerea
preşedintelui Curţii, a vicepreşedintelui, a preşedintelui de Cameră, a grefierului
Curţii şi a adjunctului acestuia şi pentru adoptarea Regulamentului Curţii sau pentru
constituirea de Camere pentru o perioadă determinată3. Curtea este sprijinită în
activitatea sa de Grefă ai cărei reprezentanţi trebuie să fie independenţi şi
imparţiali4.
Formaţiuni (complete) de judecată:
- Judecătorul unic;
- Comitetele de 3 judecători;
- Camerele de 7 judecători;
- Marea Cameră formată de 17 judecători.
Curtea este împărţită în 5 secţii, formaţiunile de judecată fiind organizate în
cadrul acestora. Judecătorul ales din partea unui stat este membru de drept al
Camerei şi al Marii Camere când statul său este parte în cauză5.
1
2
3
Art. 25 din Convenţie.
4
5
4
2.2. Procedura în faţa Curţii
O plângere adresată Curţii, după înregistrarea pe rolul acesteia, trece printr-o

etapă de filtraj ce are drept obiectiv repartizarea către formaţiunea de judecată
corespunzătoare.
Dacă inadmisibilitatea sa este vădită sau poate fi radiată de pe rol fără o
examinare suplimentară, decizia este luată de Judecătorul unic şi este definitivă1,
reclamantul fiind informat de acest lucru prin intermediul unei comunicări
nemotivate. Dacă judecătorul unic nu declară cererea inadmisibilă, o va trimite unui
Comitet sau unei Camere pentru o examinare suplimentară2.
Comitetul poate declara cererea inadmisibilă sau să o radieze de pe rol dacă nu
mai este necesară o examinare suplimentară3 sau în cazul unei jurisprudenţe
anterioare constante a Curţii referitoare la problema supusă analizei („jurisprudenţă
bine stabilită”) o poate declara admisibilă şi chiar poate pronunţa o hotărâre pe
fond4. Judecătorul ales în numele unui stat nu participă obligatoriu la judecata
acestor cauze însă poate fi invitat să participe în orice fază a procedurii5.
Dacă plângerea nu este vădit inadmisibilă şi nu sunt necesare examinări
suplimentare cu privire la admisibilitate şi fond, plângerea este comunicată
Guvernului pârât care este invitat o dată cu reclamantul să depună observaţii.
Acesta este practic momentul de debut al procedurii contencioase şi momentul în
care Guvernul află de existenţa unei plângeri pe rolul Curţii. Trebuie precizat că
Guvernul nu are cunoştinţă de marea majoritate a plângerilor inadmisibile cu
excepţia celor publicate de Curte. Până la momentul comunicării plângerii, practic
1
2
3
Art. 28 par. 1 lit. a) din Convenţie.
4
Art. 28 alin. (1) lit. b) din Convenţie.
5
5
acesta nu este parte în procedură, Curtea desfăşurând o procedură exclusiv cu
reclamantul. Este posibil însă ca până la comunicarea plângerii către Guvern, acesta
să ia cunoştinţă de existenţa plângerii, fie printr-o solicitare de informaţii
suplimentare, fie printr-o solicitare de măsuri provizorii.
După formularea obiecţiunilor asupra admisibilităţii şi fondului, urmează
formularea observaţiilor în baza art. 41 din Convenţie prin cererea reclamantului de
satisfacţie echitabilă.
După formularea observaţiilor de către părţi, Comitetul se pronunţă printr-o
decizie sau hotărâre definitivă1.
Comitetul poate să se desesizeze în favoarea Camerei dacă cererea respectivă
nu face obiectul unei jurisprudenţe constante (bine stabilite).
Procedura în faţa Camerei cuprinde, de asemenea, faza observaţiilor scrise
depuse de părţi asupra admisibilităţii, fondului şi satisfacţiei echitabile.
În faţa Camerei se poate desfăşura şi o fază orală la solicitarea motivată a
părţilor sau în urma unei decizii din oficiu.
Hotărârea Camerei poate fi atacată în faţa Marii Camere în termen de 3 luni de
la pronunţare, printr-o cerere de retrimitere formulată în condiţiile art. 43 din
Convenţie. Cererile de retrimitere sunt analizate de un Comitet de filtraj, alcătuit din
5 judecători.
Decizia Marii Camere este definitivă2.
Satisfacţia (reparaţia) echitabilă

Conform art. 41 din Convenţie intitulat „Satisfacţia echitabilă”, „dacă Curtea
declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă
1
2
6
a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o
satisfacţie echitabilă”.
Astfel, în cazul în care Curtea constată că a fost încălcat un drept prevăzut de
Convenţie sau Protocoalele adiţionale, în hotărârea care statuează asupra fondului,
se pronunţă şi cu privire la reparaţia echitabilă pe care o acordă părţii lezate1.
Reparaţia echitabilă reprezintă o compensaţie acordată părţii lezate pentru
daunele cauzate în urma încălcării unui drept prevăzut de Convenţie sau de
Protocoalele adiţionale2.
Compensaţia poate fi de natură financiară sau să reprezinte o măsură
individuală şi/sau generală care să înlăture efectele încălcării3.
2.3. Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
Hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii şi sunt trimise Consiliului de

Miniştri care supraveghează executarea acestora4.
Astfel, Consiliul de Miniştri are competenţa suverană de a supraveghea modul
de executare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului prin intermediul
Serviciului de Executări a Hotărârilor CEDO din cadrul Secretariatului său.
Consiliul de Miniştri stabileşte măsuri cu caracter individual şi general ce
decurg din hotărârile Curţii şi care trebuie implementate de statele condamnate.
Evaluarea modului în care statele părţi execută hotărârile Curţii se realizează în
cadrul reuniunilor Consiliului de Miniştri la nivel de delegaţi în domeniul
drepturilor omului.
1
2
Dicţionar, p. 737.
3
Papamichalopoulos ş.a. contra Greciei, par. 38-40, în speţă Curtea a obligat statul pârât atât la
restituirea în natură a unei suprafeţe de teren cât şi la plata unei compensaţii băneşti.
4
7
Statele trimit Consiliului de Miniştri planuri de acţiune iar în momentul în care
executarea hotărârii este finalizată, dosarul de executare de pe rolul Consiliului de
Miniştri este clasat printr-o rezoluţie.
8
9
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL LA ACŢIUNE ÎN FAŢA

CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Conform art. 34 din Convenţie intitulat „Cereri individuale”, „Curtea poate fi

sesizată cu o cerere individuală de către orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei
încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute
în Convenţie sau în protocoalele sale”.
Acest articol reglementează dreptul subiectiv procesual la recurs individual.
1. Titularii acţiunii
Au calitatea procesuală activă în procedura din faţa Curţii următoarele subiecte

de drept:
- persoanele fizice;
- persoanele juridice;
- organizaţiile neguvernamentale;
- grupurile de particulari.
Calitatea procesuală pasivă:
-statele împotriva cărora este îndreptată plângerea. Pot avea calitate procesuală
pasivă unul sau mai multe state în condiţiile în care un reclamant apreciază că
încălcarea se datorează unuia sau mai multor state.
9
10
Conform art. 33 din Convenţie şi statele pot avea calitate procesuală activă dacă
pretind că o altă parte contractantă a încălcat prevederile Convenţiei şi ale
protocoalelor sale.
2. Calitatea de victimă
Titularii dreptului la acţiune în faţa Curţii pot sesiza Curtea dacă se pretind
victime ale încălcării de către unul din statele contractante sub a cărui jurisdicţie s-ar
afla, a unui drept ce le este garantat de Convenţie sau de protocoalele adiţionale.
Noţiunea de victimă este o noţiune autonomă şi reprezintă o condiţie de
admisibilitate a cererilor individuale conform căreia introducerea unei acţiuni la
Curte impune ca titularul acesteia să fie efectiv lezat prin pretinsa încălcare a
drepturilor din Convenţie1.
Victima directă este persoana căreia i se aduce atingere în mod direct printr-o
acţiune sau inacţiune a autorităţii statale2.
Victima potenţială este persoana care nu se poate plânge de o atingere directă a
unui drept garantat de Convenţie, dar care se află în situaţia materială şi juridică în
care încălcarea poate interveni în orice moment3.
Victima indirectă este persoana care introduce o acţiune în faţa Curţii sau
continuă una deja introdusă în baza unei legături personale şi suficient de
caracterizate existente cu victima directă4.
Prin urmare, trebuie îndeplinite două condiţii pentru ca acţiunea în faţa Curţii să
poată fi introdusă:
- să existe o victimă directă/potenţială a unei încălcări;
1
Dicţionar, p. 837; a se vedea şi Monnat contra Elvetiei, par. 31, Nencheva ş.a. contra Bulgariei, par. 88,
Lambert contra Franţei, par. 89.
2
Amuur contra Franţei, par. 36.
3
C. Bîrsan, op. cit., p. 1166; Ghid de admisibilitate, p. 12.
4
C. Bîrsan, op. cit., p. 1171; Dicţionar, p. 841; Ghid de admisibilitate, p. 13.
10
11
- să existe o legătură personală şi suficient caracterizată între victima directă şi
cea indirectă a încălcării1.
În caz de deces al reclamantului, membrii familiei pot continua procedura în
faţa Curţii dacă au un interes suficient în acest sens2.
Recunoaşterea de către autorităţile naţionale a unei încălcări a Convenţiei,
dublate de repararea prejudiciului cauzat sau de adoptarea unei măsuri interne
favorabile reclamantului, poate duce la pierderea calităţii de victimă3.
3. Condiţiile de admisibilitate
Dreptul oricărei persoane de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului

printr-o cerere individuală poate fi realizat cu respectarea condiţiilor de
admisibilitate prevăzute de art. 35 din Convenţie.
Condiţii generale (procedurale)

- Epuizarea căilor de recurs din dreptul intern;
- Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a
hotărârii ultimei instanţe naţionale;
Condiţii speciale (legate de competenţa Curţii)
- cererea să nu fie anonimă;
- cererea să nu fie, în mod esenţial, aceeaşi cu o cerere examinată anterior de
Curte sau să fi fost supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de
reglementare şi dacă conţine fapte noi;
- cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei sau ale
protocoalelor sale;
- cererea să nu fie vădit neîntemeiată;
1
Fr. Sudre, op. cit., p. 444.
2
Raimondo contra Italiei, par. 2; Malhous contra Cehiei, dec.; Dalban contra României, par. 1, 39.
3
Amuur contra Franţei, par. 36; Scordino contra Italiei, par. 178 şi urm.; Jensen contra Danemarcei, Dec.
11
12
- cererea să nu fie abuzivă;
- existenţa unui prejudiciu important.
Epuizarea căilor de recurs intern1
Regula epuizării căilor de recurs intern îşi găseşte fundamentul în dreptul

internaţional public, fiind recunoscută ca atare şi de jurisprudenţa Curţii
Internaţionale de Justiţie2.
Scopul acestei reguli este de a oferi autorităţilor naţionale oportunitatea
prevenirii, înlăturării sau reparării unei eventuale încălcări.
Sarcina probei epuizării căilor de recurs intern revine reclamantului care în
momentul redactării cererii de sesizare a Curţii indică care sunt acestea. Guvernul
pârât poate invoca excepţia neepuizării căilor de recurs intern3.
.
Respectarea termenului de 6 luni4
Data de la care începe să curgă termenul de 6 luni
Termenul de 6 luni începe să curgă în principiu de la data la care reclamantul

şi/sau reprezentantul său a/au luat cunoştinţă efectiv de decizia internă definitivă
dată în cadrul procesului de epuizare a căilor de recurs interne5.
Aceasta poate fi data comunicării copiei deciziei dacă este prevăzută o
asemenea procedură, fie că este comunicată reclamantului, fie avocatului1 sau data
1
Pentru mai multe detalii a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 1230-1234, Ghid de admisibilitate, p. 15-22.
2
Anglo-Iranian Oil Company, Hotărârea din 22 iulie 1952; Interhandel, Hotărârea din 21 martie 1959.
3
Vernillo contra Frantei, par. 27; Dalia contra Franţei, par. 38.
4
Pentru mai multe detalii a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 1234-1260, 1305-1330, Ghid de admisibi-
litate, p. 22-26.
5
Paul şi Audrey Edwards contra Marii Britanii, dec.; Koc şi Tosun contra Turciei, dec.; Papachelas
contra Greciei, par. 30, Iordache contra Romaniei, dec., Elmaliotis şi Konstantinidis contra Greciei, par. 26.
12
13
2
redactării acesteia . Ca regulă generală, termenul de 6 luni se raportează la căile
normale şi efective de recurs3.
Nu pot fi luate în calcul căile extraordinare de atac4 decât dacă acestea
reprezintă singurul recurs judiciar disponibil persoanei în cauză5.
Dacă reclamantul nu dispune de un recurs efectiv, termenul de 6 luni curge de
la data la care au avut loc actele sau măsurile denunţate sau de la data la care
persoana în cauză a luat cunoştinţă despre acestea sau le-a resimţit efectele sau
prejudiciul6.
Calculul termenului de 6 luni se face din ziua următoare pronunţării în şedinţă
publică a deciziei interne definitive sau, în lipsa pronunţării, din ziua următoare
aducerii la cunoştinţa reclamantului sau reprezentantului acestuia7, în calculul
termenului intrând şi zilele nelucrătoare8.
Cererea să nu fie anonimă9
O cerere este anonimă atunci când nu se menţionează în dosarul cauzei niciun

element care să permită identificarea reclamantului de către Curte10.
Nu este considerată anonimă cererea nesemnată dar care conţine date personale
suficiente pentru a stabili identitatea reclamantului urmată de o corespondenţă
semnată corespunzător de reprezentantul reclamantului1.
1
Worm contra Austriei, par. 33; Celik contra Turciei, dec.
2
Papachelas contra Greciei, par. 30.
3
Fernie contra Marii Britanii, dec.
4
Berdzenishvili contra Rusiei, dec.
5
Ahtinen contra Finlandei, dec.; a se vedea şi SC Raisa M Shipping SRL contra României, par. 25 cu
privire la contestaţia în anulare pentru neregularitatea citării dintr-o procedură încheiată.
6
Dennis ş.a. contra Marii Britanii, dec.; Varnava contra Turciei, par. 157.
7
Otto contra Germaniei, dec.
8
Sabri Guneş contra Turciei, par. 60-62, în speţă termenul s-a împlinit într-o zi de duminică iar acţiunea
a fost respinsă ca tardivă întrucât a fost introdusă lunea următoare, adică la o zi după expirarea termenului de
6 luni.
9
A se vedea şi Ghid de admisibilitate, p. 27, C. Bîrsan, op. cit., p. 1330-1332.
10
Blondje contra Olandei, dec.
13
14
Non bis în idem2
Conform art. 35 este inadmisibilă cererea care este „în mod esenţial aceeaşi cu
o cerere examinată anterior de Curte sau deja supusă unei alte instanţe
internaţionale de anchetă sau reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi”.
O cerere este considerată „în mod esenţial aceeaşi” în cazul în care părţile,
capetele de cerere şi faptele sunt identice cu cele dintr-o cerere precedentă3. Prin
urmare este necesară îndeplinirea a trei condiţii distincte:
a. Identitate de reclamanţi
b. Identitate de obiect (de capete de cerere)
c. Identitatea de fapte
Cererea să nu fi fost supusă unei alte jurisdicţii internaţionale
Prin prevederea acestei reguli de admisibilitate Convenţia doreşte să

preîntâmpine pluralitatea de proceduri internaţionale referitoare la aceleaşi
probleme de drept. Pentru a fi inadmisibile, între plângerile la care face referire
acest paragraf trebuie să existe identitate de părţi, de obiect şi de cauză4.
1
Kuznetsova contra Rusiei, dec.
2
A se vedea şi C. Bîrsan, op. cit., p. 1333-1340, Ghid de admisibilitate, p. 27-32.
3
Pauger contra Austriei, dec.
4
C. Bîrsan, op. cit., p. 1337; Ghid de admisibilitate, p. 29.
14
15
Îndeplinesc aceste condiţii Comitetul pentru Drepturile Omului al Organizaţiei
Naţiunilor Unite1, Comitetul pentru Libertatea Sindicală al Organizaţiei
Internaţionale a Muncii2, Grupul de lucru al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind
detenţia arbitrară3.
Cererea abuzivă4
Art. 35 par. 3 lit. a) din Convenţie interzice exercitarea abuzivă a dreptului la un

recurs individual garantat de art. 345. În jurisprudenţa Curţii au fost considerate ca
având caracter abuziv cererile care dezinformau Curtea (prin falsuri6, prin
prezentarea unei false identităţi7 sau prezentarea de fapte inventate în scopul
inducerii în eroare8, care conţineau limbaj ofensator9, care încălcau obligaţia de
confidenţialitate în cazul soluţionării pe cale amiabilă10, care aveau caracter
şicanator sau erau lipsite de orice bază reală11).
Incompatibilitatea cererii cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor

sale12
Aceste condiţii vizează competenţa Curţii sub aspect ratione materiae, ratione
personae, ratione loci şi ratione temporis.
1
Pauger contra Austriei, dec.
2
Cerouda Martin contra Spaniei, dec.
3
Peraldi contra Franţie, dec.
4
Pentru mai multe detalii, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 1362-1368; Ghid de admisibilitate, p. 32-35.
5
Dicţionar, p. 5.
6
Jian contra României, dec.
7
Drijfhout contra Olandei, dec.
8
Varbanov contra Bulgariei, par. 36.
9
Rehak contra Republicii Cehe, dec.
10
Popov contra Republicii Moldova, par.48
11
Philis contra Greciei, dec.; M contra Marii Britanii, dec.
12
C. Bîrsan, op. cit., p. 1341-1348, Ghid de admisibilitate, p. 35-46.
15
16
Competenţa ratione materiae presupune ca dreptul invocat de reclamant să fie

protejat de Convenţie şi de protocoalele sale1. Sunt inadmisibile cererile care se
referă la drepturi care nu sunt prevăzute nici de Convenţie sau protocoale adiţionale
şi nici nu sunt consacrate de Curte pe cale jurisprudenţială.
Competenţa ratione personae presupune ca pretinsa încălcare a Convenţiei să
îi fie imputabilă unui stat contractant2. Statelor le pot fi însă imputate actele
propriilor autorităţi care îşi produc efectele în afara graniţelor sale indiferent unde
sunt săvârşite, în interior sau în exterior3.
Competenţa ratione loci presupune ca pretinsa încălcare să fi avut loc în
jurisdicţia statului pârât sau pe teritoriul pe care îl controlează efectiv4. În cazul
teritoriilor dependente, dacă statul contractant nu a făcut o declaraţie în temeiul art.
56 din Convenţie care să-i extindă aplicarea şi în teritoriul respectiv, cererea va fi
incompatibilă ratione loci5.
Competenţa ratione temporis prevede că dispoziţiile Convenţiei nu se pot
aplica unui stat parte pentru un act sau un fapt care a avut loc înainte de intrarea în
vigoare a Convenţiei faţă de el. Ipoteza este aceeaşi pentru o situaţie care a încetat
să existe înainte de această dată6. În măsura în care faptele ulterioare sunt o
prelungire a celor preexistente Curtea este competentă ratione temporis7.
Cererea să nu fie vădit nefondată8
1
C. Bîrsan, op. cit., p. 1345.
2
Ibidem, p. 35.
3
Soering contra Marii Britanii, par. 86, 91; Ilaşcu ş.a. contra Republicii Moldova şi Rusiei, par. 314.
4
Cipru contra Turciei, par. 75-81.
5
Gillow contra Marii Britanii, par. 60-62; în sens contrar a se vedea Tyrer contra Marii Britanii, par. 23.
6
Blecic contra Croaţiei, par. 70; Silih contra Sloveniei, par. 140.
7
Hutten-Czapska contra Poloniei, par. 147-153.
8
Pentru detalii, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., 1348-1361, Ghid de admisibilitate, p. 70-76.
16
17
Curtea poate respinge ca inadmisibilă o cerere care îndeplineşte condiţiile de
admisibilitate dacă aceasta este lipsită vădit de fundament1.
În practica Curţii au fost identificate patru categorii distincte, de asemenea,
cauze: cauze tip instanţă de gradul patru de jurisdicţie, cereri cu privire la care
există o lipsă aparentă sau evidenţă de încălcare, cereri nesusţinute şi cereri confuze
şi fanteziste.
Criteriul prejudiciului minim (prejudiciul nesemnificativ)2
Acest criteriu a devenit aplicabil o dată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr.

14
(1 iunie 2010). Scopul său era de a decongestiona Curtea de numărul mare de cauze
nesemnificative aflate pe rolul său care îi împiedicau funcţionarea eficientă şi o
împiedicau să se axeze pe soluţionarea plângerilor care ridicau probleme serioase
privind încălcarea Convenţiei.
Criteriul prejudiciului minim (de minimis non curat pretor) devine incident
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- reclamantul nu a suferit un prejudiciu semnificativ;
- respectarea drepturilor omului nu impune examinarea cererii pe fond;
- respectiva cauză a fost examinată corespunzător de o instanţă internă.
4. Principii directoare şi metode de interpretare
4.1. Aplicarea directă a Convenţiei
1
Ghid de admisibilitate, p. 70; C. Bîrsan, op. cit., p. 1348-1349.
2
C. Bîrsan, op. cit., p. 1368-1374, Ghid de admisibilitate, p. 76-79.
17
18
Aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale presupune îndeplinirea a două condiţii: încorporarea normei
convenţionale în ordinea juridică internă şi calitatea specifică a acesteia1.
Cu privire la prima condiţie trebuie subliniate următoarele: Convenţia nu obligă
statele părţi să o integreze în ordinea lor juridică internă.
Dispoziţiile Convenţiei Europene au prioritate faţă de cele ale dreptului intern,
inclusiv faţă de normele constituţionale, aspect consacrat de jurisprudenţa Curţii.
Statele sunt obligate ca prin organizarea lor instituţională şi politică să respecte
drepturile şi principiile Convenţiei2.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie, trebuie reţinut că efectul direct al normei
convenţionale trebuie să îndeplinească o dublă exigenţă: intenţia părţilor
contractante să fie exprimată în acest sens, cel al conferirii de drepturi pentru
persoanele aflate sub jurisdicţia statului parte şi norma să fie suficient de precisă
atât cu privire la obiect, cât şi la formă pentru a fi direct aplicabilă în ordinea
juridică naţională3.
Autorităţile naţionale sunt primele obligate să asigure respectarea drepturilor şi
libertăţilor prevăzute de Convenţie şi protocoalele adiţionale4.
Corolarul principal al efectului direct este că orice autoritate naţională este
obligată să acorde prioritate normei convenţionale chiar şi când dreptul intern este
contrar acesteia.
4.2. Principiul subsidiarităţii
Convenţia are un caracter subsidiar în raport cu sistemul naţional de protecţie a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Statele părţi au obligaţia de a-şi organiza
1
Fr. Sudre, op. cit., p. 153-157.
2
Fr. Sudre, op. cit., , p. 154; Partidul Comunist Unit din Turcia contra Turciei, par. 29-30.
3
Fr. Sudre, op. cit., p. 156-157.
4
Ibidem, p. 159.
18
19
sistemul intern şi regimul juridic al drepturilor omului în aşa măsură încât să
respecte prevederile Convenţiei.
4.3. Marja naţională de apreciere
Conceptul de „marjă naţională de apreciere” consacrat de Curtea de la

Strasbourg şi invocat adesea în jurisprudenţa sa „defineşte raportul de
compatibilitate ce trebuie să existe între măsurile naţionale şi norma
convenţională”1. Conform acesteia, statele semnatare ale Convenţiei au putere
discreţionară de a lua măsuri legislative, administrative sau judiciare cu privire la
drepturile garantate de Convenţie şi a le limita când este cazul2.
Această marjă de apreciere recunoscută statelor nu este nelimitată. Ea este
supusă controlului Curţii3 care se limitează la a verifica dacă măsurile puse în
aplicare de un stat nu trec dincolo de ceea ce impuneau circumstanţele concrete,
depăşind principiul proporţionalităţii4.
Marja naţională de apreciere trebuie însă dublată de garanţii procedurale
corespunzătoare pentru a fi evitate deciziile arbitrare ale autorităţilor naţionale5.
4.4. Caracterul efectiv al drepturilor garantate şi interpretarea dinamică şi

evolutivă a prevederilor Convenţiei
Asigurarea caracterului efectiv al drepturilor garantate l-a determinat pe

judecătorul european să adopte o interpretare dinamică a Convenţiei în scopul
oferirii unui efect util maxim dispoziţiilor acesteia1.
1
2
Dicţionar, p. 514; Fr. Sudre, op. cit., p. 172.
3
Handyside contra Marii Britanii, par. 49.
4
Dicţionar, p. 514.
5
Ibidem, p. 515.
19
20
Interpretarea oferită Convenţiei este una evolutivă, aceasta fiind considerată
„un instrument viu”2 ce „trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale”3. Se
realizează astfel, pe cale jurisprudenţială, adaptarea Convenţiei la noul context
social (noile moravuri, mentalităţi etc.)4.
Interpretarea evolutivă priveşte atât dispoziţiile substanţiale ale Convenţiei, cât
şi cele procedurale5.
Judecătorul european este singurul interpret autorizat al Convenţiei şi prin
intermediul acestor interpretări poate consacra drepturi noi (de exemplu, dreptul la
un mediu sănătos6, dreptul de acces la instanţă7 etc.) sau poate genera evoluţii sau
chiar revirimente jurisprudenţiale.
În procesul de interpretare judecătorul european apelează atât la dreptul intern
al celorlalte state membre pentru identificarea standardului de protecţie, cât şi la alte
instrumente de drept internaţionale (jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie8, a
Comitetului Naţiunilor Unite împotriva Torturii9, a Comisiei Interamericane a
Drepturilor Omului10, a Curţii Interamericane a Drepturilor Omului11, a
Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, la standardele Comitetului
pentru Prevenirea Torturii12, la practica Comitetului pentru Drepturile Omului din
1
2
Tyrer contra Marii Britanii, par. 31.
3
Ibidem, par. 31, Marckx contra Belgiei, par. 58.
4
5
Loizidou contra Turciei, par. 71.
6
A se vedea pentru detalii infra, p. 136-137.
7
A se vedea pentru detalii infra, p. 92 şi urm.
8
Mamatkulov şi Askarov contra Turciei, par. 46-47.
9
Ibidem, par. 43-45.
10
Ibidem, par. 49-50.
11
Ibidem, par. 51-53, Kurt contra Turciei, par. 67.
12
Kalashnikov contra Rusiei, par. 97, Bragadireanu contra Romaniei, par. 73-75, Artimenco contra
Romaniei, par. 22-23, Ilaşcu contra Republicii Moldova şi Rusiei, par. 289, 438, 445, Carabulea contra
Romaniei, par. 82.
20
21
1
cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite , dar şi la rapoartele altor organizaţii sau
instituţii internaţionale2).
4.5. Interpretarea autonomă a dispoziţiilor Convenţiei
Interpretarea autonomă a dispoziţiilor Convenţiei duce la creşterea nivelului de

protecţie efectivă a drepturilor garantate de aceasta.
Aceste „noţiuni autonome” („concepte autonome”) au fost dezvoltate de Curte
în scopul asigurării unei interpretări uniforme a Convenţiei, în contextul unor
disparităţi între normele de drept intern din statele părţi la Convenţie.
Noţiunile autonome au două trăsături esenţiale3:
- nu privesc condiţiile de exercitare a unui drept ci modul de aplicabilitate a
acestuia (de exemplu, noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” pentru
dreptul la un proces echitabil, noţiunea de „bunuri” pentru dreptul de proprietate
etc.);
- noţiunea autonomă este calificată de Curte diferit faţă de dreptul intern (de
exemplu, sancţiunile disciplinare care sunt calificate drept de Curte drept „sancţiuni
penale”4).
1
Ocalan contra Turciei, par. 60.
2
De ex., Amnesty International (Kurt contra Turciei, par. 68-71), APADOR-CH, US Department of
State etc.
3
4
Engel contra Olandei, par. 82-85, 90.
21
22
DREPTUL LA VIAŢĂ
1. Generalităţi
Viaţa, din perspectiva drepturilor omului, are cu totul altă semnificaţie decât din
perspectivă biomedicală, antropologică, religioasă. Instrumentele internaţionale în
materie care protejează drepturile omului, deşi consacră dreptul la viaţă, nu o
definesc1.
Dreptul la viaţă poate fi calificat ca fiind dreptul suprem al fiinţei umane, care
garantează însăşi existenţa acesteia şi de a cărei respectare depinde şi exercitarea
celorlalte drepturi fundamentale2.
Dreptul la viaţă:
dreptul suprem al fiinţei umane
face parte din „nucleul dur” al materiei drepturilor omului
un drept absolut (nu permite derogări)
un drept intangibil
atribut inalienabil al persoanei umane
2. Titularii dreptului la viaţă. Persoanele care pot sesiza Curtea
Art. 2 par. 1 din Convenţie se referă la dreptul la viaţă al oricărei persoane.

Astfel, reiese că principalul titular avut în vedere este persoana fizică3.
1
2
Dicţionar, p. 288, Fr. Sudre, op. cit., p. 215.
3
22
23
În ce priveşte persoanele care pot sesiza Curtea pentru încălcarea dreptului la
viaţă, pe lângă persoana fizică, care poate avea calitatea de „victimă directă” instanţa
de la Strasbourg a stabilit că şi alte categorii de persoane pot avea calitatea de
„victimă indirectă” sau „victimă prin ricoşeu”.
În ce priveşte „victimele indirecte”, în jurisprudenţa organelor de la Strasbourg
referitoare la încălcarea dreptului la viaţă s-a recunoscut această calitate1:
- mamei pentru decesul fiicei sale2;
- soţiei unei persoane asasinate3;
- reprezentanţilor succesorali a 3 persoane ucise în cadrul unei acţiuni
antiteroriste a forţelor de ordine britanice4;
- fratelui unei persoane asasinate5
- organizaţiilor neguvernamentale6.
3. Probleme speciale privind dreptul la viaţă. Limitele temporale dreptului

la viaţă
Dreptul la viaţă se întinde de la naşterea persoanei şi până la decesul acesteia

(moartea fizic constatată)7.
Controversele asupra începutului dreptului la viaţă şi a protecţiei embrionului
uman sau a dreptului la viaţă al copilului nenăscut au fost foarte rapid tranşate de
Curte.
În ce priveşte avortul, fie el voluntar sau involuntar, Curtea a stabilit că art. 2 nu
oferă un drept absolut la viaţă copilului nenăscut1. Statelor le-a fost recunoscută o
1
A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 76, a se vedea şi supra Calitate de victimă, p. 14-17.
2
H. contra Marii Britanii şi Irlandei, dec. Comisiei; a se vedea şi Togcu contra Turciei, par. 1, 3, cu
privire la plângerea unui tată care reclama dispariţia fiului său în împrejurări necunoscute.
3
Mrs. W contra Irlandei, dec. Comisiei, Akkoc contra Turciei, par. 1, 3.
4
McCann ş.a. contra Marii Britanii, par. 1.
5
Kilic contra Turciei, par. 1.
6
Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu contra României, par. 1, 112-114.
7
23
24
2
marjă de apreciere în a reglementa dacă permit sau nu avortul fie el din motive
sociale sau de sănătate.
Referitor la dreptul la viaţă al embrionilor umani, fertilizaţi în vitro, Curtea a
decis că aceştia nu pot beneficia de protecţia oferită de art. 2 din Convenţie3.
4. Dreptul de a muri. Euthanasia. Moartea medical asistată
Întrucât practicile naţionale variază, Curtea a lăsat aceste aspecte la nivelul

marjei de apreciere a statelor care sunt libere să decidă dacă pot sau nu să permită
asemenea practici4.
Aceste aspecte pot fi însă analizate sub aspectul posibilei încălcări a dreptului la
viaţă privată, prevăzut de art. 8 din Convenţie5.
5. Obligaţiile ce revin statelor în baza art. 2 din Convenţie
Din conţinutul art. 2 din Convenţie şi din jurisprudenţa Curţii s-au degajat în
sarcina statului o obligaţie negativă şi mai multe obligaţii pozitive.
Obligaţia generală negativă ce revine statelor este de a nu aduce atingere
dreptului la viaţă prin intermediul agenţilor săi6.
1
X contra Marii Britanii, dec. Comisiei; Boso contra Italiei, dec.
2
H cotra Norvegiei, dec.
3
Evans contra Marii Britanii, par. 56.
4
David Harris, Michael O’Boyle, Colin Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights,
2nd ed., Oxford University Press, New York, 2009p. 39; C. Bîrsan, op. cit., p. 81-82.
5
A se vedea, infra; a se vedea şi Haas contra Elveţiei, par. 51 şi Koch contra Germaniei, par. 52-54,
care privesc sinuciderea asistată.
6
Lambert contra Franţei, par. 117.
24
25
5.1. Obligaţiile pozitive
Prima obligaţie pozitivă reiese din textul art. 2 par. 1 din Convenţie care
prevede că „dreptul la viaţă al oricărei persoane trebuie protejat de lege”. Prin
urmare statele membre au obligaţia să protejeze dreptul la viaţă printr-un sistem
legal şi administrativ care să împiedice săvârşirea de infracţiuni contra vieţii
persoanei, dublată de un mecanism de aplicare a legii care să prevină şi să
pedepsească încălcarea acestor dispoziţii1.
Aceste mecanisme necesită, pe de o parte, adoptarea legislaţiei penale care să
interzică atingerile aduse vieţii şi să reglementeze modul de utilizare a forţei de
către poliţie sau de alţi agenţi ai statului sau alte activităţi periculoase ce pot
prezenta riscuri pentru viaţa unei persoane şi, pe de altă parte, să creeze
mecanismele de aplicare a legii concepute pentru a preveni, reprima sau sancţiona
încălcările (organe de poliţie, parchet, instanţe)2.
Legislaţia trebuie să asigure protecţie atât în cazul când atingerea adusă
dreptului la viaţă ar proveni din partea unor agenţi ai statului cât şi când ea provine
din partea unor persoane private3.
De asemenea, protecţia trebuie să intervină şi când atingerea dreptului la viaţă
este comisă cu intenţie, cât şi din culpă4.
5.2. Obligaţia de prevenire
Interpretarea de către Curte a art. 2 par. 1 a dus şi la dezvoltarea unor obligaţii

pozitive cu caracter preventiv în sarcina statelor. Astfel, acestea sunt obligate la
1
Makaratzis contra Greciei, par. 57.
2
David Harris, Michael O’Boyle, Colin Warbrick, op. cit., p. 37-38; Osman contra Marii Britanii, par.
115, Soare ş.a contra Romaniei, par. 127.
3
Osman contra Marii Britanii, par. 115.
4
Oneryildiz contra Turciei, par. 69-74.
25
26
protejarea vieţii şi în anumite situaţii să ia măsuri preventive. Conform Curţii, art. 2
impune statelor obligaţia „să ia toate măsurile necesare pentru protecţia vieţii
persoanelor aflate sub jurisdicţia lor”1.
Această obligaţie se aplică şi deceselor cauzate fără intenţie însă ca urmare a
desfăşurării unor activităţi periculoase2 de către autorităţile publice sau de persoane
particulare.
Curtea verifică doar dacă autorităţile „cunoşteau sau trebuiau să cunoască”
faptul că există un risc real de a aduce atingere vieţii unor persoane3. Această
obligaţie preventivă a fost analizată de Curte în mai multe cazuri particulare4:
Acestei obligaţii i-au fost aduse două limitări:

1. obligaţia trebuie să fie interpretată astfel încât să nu impună autorităţilor o
sarcină imposibilă sau disproporţionată5;
2. organele de poliţie, sesizate cu o asemenea problemă, trebuie să respecte
drepturile procedurale şi celelalte drepturi garantate de Convenţie6.
Persoanele aflate în detenţie

În general, persoanele supuse regimului de detenţie, aflându-se în custodia
autorităţilor sunt considerate persoane vulnerabile. Prin urmare preocuparea
autorităţilor faţă de ele trebuie să fie sporită. Conform jurisprudenţei Curţii, în cazul
acestora autorităţile statului trebuie să ia toate măsurile necesare în mod rezonabil
pentru a proteja persoanele aflate în pericol real şi iminent de a fi atacate de alţi
deţinuţi7.
1
L.C.B. contra Marii Britanii, par. 36, Osman contra Marii Britanii, par. 115.
2
David Harris, Michael O’Boyle, Colin Warbrick, op. cit., p. 42; Oneryildiz contra Turciei, par. 71.
3
Osman contra Marii Britanii, par. 116, Denizci contra Ciprului, par. 375.
4
Pentru mai multe detalii şi clarificări a se vedea David Harris, Michael O’Boyle, Colin Warbrick, op.
cit., p. 43-46.
5
Ibidem, par. 116.
6
Ibidem, par. 116.
7
Salman contra Turciei, par. 99-100; Z ş.a. contra Marii Britanii, par. 73.
26
27
De asemenea, autorităţile trebuie să se asigure şi de protejarea, în mod special, a
deţinuţilor care prezintă risc suicidal1 sau care prezintă risc major de sănătate ce
poate produce decesul2 sau a celor care prezintă vreun handicap3.
Protejarea publicului de indivizi periculoşi

Această obligaţie a statului de a lua toate măsurile necesare în caz de risc
imediat a fost extinsă şi la situaţii în care indivizi periculoşi au fost liberaţi
condiţionat, timp în care au ucis din nou4.
Obligaţii în materie de sănătate publică

În materie de sănătate publică, obligaţiile pozitive ce incumbă statului presupun
„adoptarea de masuri care să impună spitalelor fie publice sau private luarea de
măsuri de natură să asigure protejarea vieţii bolnavilor”5. Aceasta presupune şi „un
sistem judiciar independent şi eficient care să permită stabilirea cauzelor decesului
unei persoane care se afla în custodia specialiştilor din sănătate, fie că provin din
sectorul public, fie din cel privat şi, dacă este cazul, să le poată angaja
răspunderea”6.
5.3. Obligaţia procedurală de a efectua o anchetă efectivă
Statele au o obligaţie procedurală pozitivă dedusă pe cale jurisprudenţială de a

desfăşura o anchetă privind circumstanţele morţii unei persoane, fie dacă aceasta s-a
1
Keenan contra Marii Britanii, par. 93-101, în speţă Curtea a constatat neîncalcarea art. 2 din
Convenţie; Renold contra Frantei, par. 84-110.
2
Gagiu contra României, par. 58-64.
3
Jasinkins contra Letoniei, par. 59, în ce priveşte persoanele care prezintă boli psihice, a se vedea: Aerts
contra Belgiei, par. 66, Keenan contra Marii Britanii, par. 111, Rivière contra Frantei, par. 63.
4
Mastromatteo contra Italiei, par. 69-79; Choreftakis şi Choreftaki contra Greciei, par. 50-61, în cele
două cazuri Curtea a constatat neîncălcarea art. 2 din Convenţie.
5
Calvelli şi Ciglio contra Italiei, par. 49.
6
Ibidem, par. 49.
27
28
produs ca urmare a acţiunii unor agenţi ai statului , fie a unor persoane particulare2
1
sau necunoscute3.
Obligaţia procedurală se extinde de la morţile violente4 la toate categoriile de
morţi altele decât cele din cauze naturale5.
Scopul unei asemenea anchete este „de a asigura aplicarea efectivă a
legislaţiei interne care protejează dreptul la viaţă şi, în cazul în care sunt implicaţi
agenţi ai statului, să se garanteze că aceştia oferă explicaţii pentru decesele
survenite în sfera responsabilităţii lor6”.
Obligaţia procedurală subzistă şi în cazul în care victima la a cărei viaţă s-a
atentat nu a decedat (cazuri de tentative de omor sau de persoane a căror soartă este
necunoscută)7.
Ancheta, pentru a fi considerată efectivă în sensul jurisprudenţei Curţii, trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii: să fie din oficiu, neputând fi condiţionată de
depunerea unei plângeri prealabile8, să fie independentă şi imparţială atât în drept
cât şi în fapt9, să fie aptă să conducă la stabilirea faptelor relevante şi la identificarea
identificarea şi pedepsirea celor responsabili10, să fie promptă şi rapidă (desfăşurată
cu celeritate)11 şi să poată asigura un anumit control şi acces al publicului şi al
rudelor apropiate în scopul menţinerii încrederii publice12.
1
McCann ş.a. contra Marii Britanii, par. 161.
2
Menson contra Marii Britanii, dec.
3
Togcu contra Turciei, par. 112-121; Kaya contra Turciei, par. 86.
4
McCann contra Marii Britanii, par. 161, Al Skeini ş.a. contra Marii Britanii, par. 163.
5
Calvelli şi Ciglio contra Italiei, par. 49, 51.
6
Anghelova contra Bulgariei, par. 137.
7
Cipru contra Turciei, par.135; Kaya contra Turciei, par.86, Togcu contra Turciei, par. 112-121.
8
Ilhan contra Turciei, par. 67 ;Mocanu ş.a. contra Romaniei, par. 320.
9
Natchova ş.a. contra Bulgariei, par. 110; persoanele care efectuează investigaţia trebuie să fie
independente faţă de cele implicate în incidente, Gulec contra Turciei, par. 81-82, Ogur contra Turciei,
par. 91-92.
10
Natchova ş.a. contra Bulgariei, par. 113, Ogur contra Turciei, par. 88.
11
Jordan contra Marii Britanii, par.108, Yasa contra Turciei, par. 102-104, Cakici contra Turciei,
par. 80, 87, 106.
12
McKerr contra Marii Britanii, par. 115; Jordan contra Marii Britanii, par. 109; Mocanu ş.a. contra
României, par. 324.
28
29
6. Limitări ale dreptului la viaţă
Art. 2 par. 1 şi art. 2 par. 2 din Convenţie permit cauzarea morţii în anumite
cazuri, strict determinate:
1. executarea unei pedepse capitale;
2. recurgerea absolut necesară la forţa letală.
Existenţa acestor limitări nu transformă dreptul la viaţă dintr-un drept absolut şi
intangibil într-un drept relativ, condiţional. Lista cazurilor în care poate interveni
moartea provocată de către agenţi ai statului este exhaustivă şi interpretată restrictiv.
Derogarea de la caracterul absolut al acestui drept prin instituirea unor excepţii este
doar aparentă şi este generată de situaţii care impun apărarea altor valori sociale şi
care pot conduce la anumite corective1.
1
29
30
INTERZICEREA TORTURII ŞI A PEDEPSELOR SAU

TRATAMENTELOR INUMANE SAU DEGRADANTE
ARTICOLUL 3
Interzicerea torturii
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.
1. Noţiune şi caracterizare
Art. 3 din Convenţie intitulat generic „Interzicerea torturii” protejează

persoana fizică împotriva oricărui act de tortură, a pedepselor sau tratamentelor
inumane, a pedepselor sau tratamentelor degradante. Prin intermediul acestui
articol, Convenţia asigură atât protejarea integrităţii fizice şi psihice a persoanei, cât
şi a demnităţii ei1.
Protecţia instituită de art. 3 din Convenţie poate fi înţeleasă atât în sensul de
interdicţie a actelor de tortură sau de rele tratamente (tratamente sau pedepse
inumane sau degradante), cât şi de drept subiectiv, dreptul de a nu fi supus torturii
sau relelor tratamente. Apreciem că noţiunile sunt echivalente.
Protecţia asigurată de art. 3 din Convenţie are un caracter imperativ şi absolut.
Acest drept face parte din „nucleul dur” în materia drepturilor omului.
Caracterul absolut al acestei protecţii poate fi înţeles în două sensuri2:
1
C. Bîrsan, op. cit., p. 127, Bouyid contra Belgiei, par. 81.
2
David Harris, Michael O’Boyle, Colin Warbrick, op. cit., p. 69-70.
30
31
1. De la dispoziţiile acestui articol nu se poate deroga „în caz de război sau de
alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii”1.
2. Tortura şi relele tratamente în general, în sensul art. 3 din Convenţie, nu sunt
permise niciodată, nici măcar pentru a justifica cauze de interes public major
precum lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate2.
Prin urmare, în materia art. 3, Curtea nu recunoaşte statului o marjă de apreciere
în a decide dacă este sau nu cazul să aplice tratamente contrare acestui articol3.
Din caracterul absolut al protecţiei oferite de art. 3 rezultă şi o consecinţă
practică la nivelul Curţii. Aceasta se poate sesiza din oficiu cu privire la încălcarea
art. 3, chiar în situaţia în care victima nu-l invocă4.
2. Nivelul de gravitate
Pentru a fi în prezenţa încălcării prevăzute de art. 3, conform jurisprudenţei

Curţii, violenţa trebuie să atingă un anumit „nivel de gravitate”5.
3. Tortura
Convenţia nu conţine o definiţie a torturii. Art. 3 se limitează la a proclama

interzicerea ei, alături de pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante, fără
însă a o defini.
Tortura reprezintă un act prin care unei persoane îi sunt cauzate suferinţe
puternice fizice sau psihice, în mod intenţionat, de către un agent al statului sau la
1
Art. 15 par. 1, 2 din Convenţie.
2
Tomasi contra Franţei, par. 115; Selmouni contra Frantei, par. 95; a se vedea în acelaşi sens şi Chahal
contra Marii Britanii, par. 79; Georgia contra Rusiei (I), par. 192; Svinarenko şi Slyadnev contra Russie,
par. 113.
3
David Harris, Michael O’Boyle, Colin Warbrick, op. cit., p. 70.
4
5
Kudla contra Poloniei, par. 91; El-Masri contra Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, par. 196.
31
32
instigarea acestuia într-un scop determinat (obţinerea unei mărturii, pedepsirea,
intimidarea etc.)1.
Deosebirea dintre tortură şi tratamentele inumane este dată de intensitatea
suferinţelor produse victimei şi de caracterul intenţionat2.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a evoluat considerabil în ce
priveşte gradul de protecţie, astfel încât anumite acte care erau calificate la un
moment dat „tratamente inumane şi degradante” au fost considerate ulterior „acte
de tortură”3.
4. Tratamentele inumane
Curtea a definit tratamentele inumane drept actele prin care se provoacă
victimei leziuni sau suferinţe fizice şi morale intense4.
Rezultă din definiţia prezentată că tratamentele inumane pot produce atât
suferinţe fizice5, cât şi psihice6. Tratamentele inumane pot fi provocate atât de
agenţi ai statului cât şi de particulari (efectele orizontale ale Convenţiei), în această
situaţie autorităţile statului făcându-se vinovate de permiterea săvârşirii unor
asemenea acte7.
a. Violenţele
b. Condiţiile de detenţie şi tratamentul deţinuţilor
c. Utilizarea unor tehnici specifice de interogatoriu
1
2
Ibidem, p. 134.
3
Selmouni contra Franţei, par. 101.
4
Irlanda contra Marii Britanii, par. 167.
5
Tomasi contra Franţei, par. 110; Ribitsch contra Austriei, par. 33, 38.
6
Akdivar contra Turciei, par. 91; Selçuk şi Asker contra Turciei, par. 77-78.
7
Pantea contra României, par. 195.
32
33
d. Extrădarea sau expulzarea
5. Pedepse inumane sau degradante
Prin pedepse inumane sau degradante se înţelege „sancţiunea aplicată de

autorităţile naţionale în baza unei legi sau cutume, naţionale sau locale, şi care
atinge un minim de gravitate pentru a fi calificată drept inumană sau degradantă”1.
6. Tratamentele degradante
Tratamentele degradante sunt cele care cauzează unei persoane „sentimente de

frică, angoasă şi inferioritate, de natură să o umilească şi să o înjosească”2 sau
cele care „umilesc sau înjosesc individul, arătându-i lipsă de respect sau îi
diminuează sentimentul de demnitate sau îi cauzează sentimente de frică, angoasă
şi inferioritate, capabile să-i înfrângă rezistenţa fizică şi morală”3.
Pentru a fi calificat ca tratament degradant este necesar să fie atins un minimum
de gravitate al violenţei fizice sau psihice, nivel care se analizează în ansamblul
circumstanţelor cauzei4: durata tratamentului, efectele aplicării acestuia, sexul,
vârsta, starea de sănătate a victimei, scopul aplicării, dacă a fost sau nu atinsă
personalitatea individului, starea de vulnerabilitate a persoanei, dacă se află sau nu în
custodia autorităţilor – arestată, deţinută, internată. Caracterul public al tratamentului
1
Dicţionar, p. 611.
2
Kudla contra Poloniei, par.92, Keenan contra Marii Britanii, par. 110, Irlanda contra Marii Britanii,
par. 167.
3
Pretty contra Marii Britanii, par. 52
4
Labita contra Italiei, par. 120, Keenan contra Marii Britanii, par. 109, 111, Price contra Marii Britanii,
par. 24.
33
34
poate fi luat în considerare însă este suficientă şi umilirea/înjosirea victimei în
proprii ochi1.
a. Condiţiile de detenţie şi tratamentul aplicat deţinuţilor
b. Asistenţa medicală
c. Încătuşarea
d. Discriminarea
7. Sarcina probei în caz de tortură, tratamente inumane sau degradante
Conform principiului general recunoscut actori incumbit probatio, în caz de

alegaţie cu privire la existenţa unor acte contrare art. 3, reclamantul trebuie să facă
dovada acestora. Principiul a fost nuanţat de jurisprudenţa Curţii2. Astfel, în caz de
violenţe, reclamantul trebuie să dovedească cu documente medicale sau alte
mijloace de probă3 că a suferit leziuni ca urmare a unor violenţe.
Proba relelor tratamente aplicate de reprezentanţii autorităţilor publice trebuie
făcută „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Aceste probe pot rezulta dintr-un
„fascicul (ansamblu) de indicii şi prezumţii, irefutabile, suficient de grave, precise şi
concordante” care să ateste violenţele4.
Curtea răstoarnă însă sarcina probei în cazul persoanelor aflate în custodia
autorităţilor.
8. Obligaţiile autorităţilor statale ce decurg din art. 3
8.1. Obligaţia de a preveni actele contrare art. 3
8.2. Obligaţia de a efectua o anchetă efectivă
1
A se vedea şi C. Bîrsan, op. cit., p. 149-150.
2
3
Ribitsch contra Austriei, par. 29, 33, Bouyid contra Belgiei, par. 92.
4
Selmouni contra Franţei, par. 88; Irlanda contra Marii Britanii, par. 161; Labita contra Italiei, par. 121;
Jalloh contra Germaniei par. 67; Ramirez Sanchez contra Frantei, par. 117; Gäfgen contra Germaniei par. 92.
34
35
INTERZICEREA SCLAVIEI ŞI A MUNCII FORŢATE
ARTICOLUL 4
Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în
condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii
condiţionate;
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul
militar din motive de conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca
legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa
sau bunăstarea comunităţii;
d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civile normale.
1. Noţiuni generale
Art. 4 interzice pe de o parte sclavia şi aservirea (art. 4 par. 1), iar pe de altă
parte munca forţată sau obligatorie (art. 4 par. 2).
35
36
2. Interzicerea sclaviei şi a aservirii
2.1. Sclavia şi aservirea. Noţiune
Sclavia este examinată în cauza Siliadin contra Franţei prin raportare la sensul
clasic al noţiunii aşa cum este definită în Convenţia de la Geneva din 1927
referitoare la sclavie care prevede că „sclavia este starea sau condiţia unui individ
asupra căruia se exercită atributele dreptului de proprietate sau o parte dintre
ele”1.
Aservirea reprezintă o muncă forţată sau obligatorie, agravată, deosebindu-se
de aceasta întrucât constituie o anumită stare de dependenţă a unei persoane faţă de
o alta, având sentimentul că situaţia să este imuabilă şi nesusceptibilă să evolueze,
fiind suficient ca sentimentul său să se bazeze pe elemente obiective generate sau
întreţinute de persoana faţă de care este dependentă2.
3. Interdicţia muncii forţate sau obligatorii
Munca forţată sau obligatorie reprezintă, conform Convenţiei nr. 29 a O.I.M.

„orice muncă sau serviciu solicitat unei persoane sub ameninţarea unei pedepse
oarecare şi pentru care acea persoană nu s-a oferit prin voinţa sa”. Această
definiţie a reprezentat un punct de plecare în lămurirea noţiunii.
De asemenea, Curtea a calificat traficul de fiinţe umane ca intrând în domeniul
de aplicare a art. 4 din Convenţie fără a avea importanţă calificarea acestuia drept
„sclavie”, „aservire”, „muncă forţată” sau „muncă obligatorie”3.
1
Siliadin contra Franţei, par. 122.
2
C.N. şi V. Contra Franţei, par. 91.
3
Rantsev contra Ciprului şi Turciei, par. 282.
36
37
4. Obligaţii pozitive
- adoptarea legislaţiei penale care să sancţioneze practicile contrare art. 4 şi

punerea lor în practică1;
- statele trebuie să adopte un cadru legislativ şi administrativ pentru combaterea
traficului de fiinţe umane, pedepsirea persoanelor vinovate şi protejarea victimelor
acestuia; aceste obligaţii au o natură transfrontalieră indiferent dacă sunt state de
origine, tranzit sau destinaţie2;
- obligaţia procedurală de a efectua o anchetă dacă există motive rezonabile de
a crede că drepturile prevăzute de art. 4 au fost încălcate3.
5. Limite ale noţiunilor de „muncă forţată sau obligatorie”
Art. 4 par. 3 din Convenţie prevede 4 cazuri care sunt excluse din domeniul de
aplicare al interdicţiei muncii forţate sau obligatorii, protejate de art. 4 par. 2:
a) munca desfăşurată în timpul detenţiei sau al liberării condiţionate;
b) serviciul cu caracter militar sau alt serviciu alternativ;
c) serviciul în interes public în caz de crize sau calamităţi;
d) obligaţiile civile normale.
1
Siliadin contra Franţei, par. 125, 130, 145, 148-149.
2
Rantsev contra Ciprului şi Turciei, par. 285-289; C. Bîrsan, op. cit., p. 125.
3
C.N. contra Marii Britanii, par. 69; Rantsev contra Ciprului şi Turciei, par. 288.
37
38
DREPTUL LA LIBERTATE ŞI LA SIGURANŢĂ
ARTICOLUL 5
Dreptul la libertate şi la siguranţă
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi
lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea
unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a
săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l
împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia să
sub supraveghere sau despre detenţia să legală, în vederea aducerii sale în faţa
autorităţii competente;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să
transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau
a unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul
împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o
procedură de expulzare ori de extrădare.
38
39
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi
într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei
acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1
lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de
a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în
libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în
cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să
introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen
scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea să dacă detenţia este
ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.
Dreptul la libertate şi siguranţă reprezintă „un drept fundamental al oricărei

persoane de a nu fi arestată sau deţinută în mod arbitrar ci numai în cazurile
prevăzute expres de legea internă şi în concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei”1.
2. Privarea de libertate
Privarea de libertate, arestarea şi deţinerea reprezintă noţiuni autonome. Prin

privare de libertate se înţelege „orice măsură, oricare i-ar fi denumirea în dreptul
intern ce are ca efect privarea unei persoane de libertate”1.
1
Dicţionar, p. 257.
39
40
Noţiunea de privare de libertate conţine un element obiectiv - limitarea libertăţii
unei persoane la un spaţiu închis pentru o anumită perioadă de timp - şi unul
subiectiv – lipsa consimţământului persoanei, exprimat în mod valabil, de a fi
deţinută în spaţiul respectiv2.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ia însă în considerare,
pentru a se stabili dacă a existat o privare de libertate, următorii factori: natura,
durata, efectele, modul de executare a măsurii şi contextul în care a fost dispusă
măsura 3.
Alte elemente importante sunt: posibilitatea persoanei de a părăsi locul
respectiv, gradul de supraveghere şi control asupra mişcărilor persoanei, gradul de
izolare, contactele sociale pe care le are la dispoziţie, existenţa unui element de
constrângere în exercitarea atribuţiilor poliţiei de interpelare şi percheziţie4.
3. Privarea de libertate licită (Regularitatea detenţiei)
Garantând dreptul la libertate şi siguranţa, art. 5 par. 1 din Convenţie prevede

doar 6 cazuri în care o persoană poate fi privată de libertate:
1. detenţia în urma unei condamnări,
2. arestarea sau detenţia în vederea garantării unei obligaţii legale,
3. arestarea sau detenţia preventivă,
4. detenţia unui minor,
5. detenţia unor persoane bolnave sau aflate în situaţii de dificultate,
6. detenţia străinilor în vederea expulzării, a extrădării sau a împiedicării
pătrunderii pe un teritoriu.
1
2
Stork contra Germaniei, par. 74; Stanev contra Bulgariei, par. 117.
3
Engel s.a.contra Olandei, par. 58-59; Guzzardi contra Italiei, par. 92; Amuur contra Frantei par. 42;
Medvedyev s.a. contra Franţei, par. 73; Nada contra Elveţiei, par. 226.
4
Guzzardi contra Italiei, par. 95; H.L. contra Marii Britanii, par. 91; Stork contra Germaniei, par. 73;
Foka contra Turciei, par. 74, 76-78; Brega contra Moldovei, par. 43; Dicţionar, p. 671; Guide art. 5, p. 5-6 .
40
41
Cazurile de privare de libertate sunt strict şi limitativ prevăzute de Convenţie.
Orice detenţie care nu se încadrează în aceste cazuri este ilegală. Prin urmare,
privarea de libertate este permisă doar în cazurile prevăzute de lege şi conform
„căilor legale” (legalitatea detenţiei).
În primul rând, detenţia trebuie să fie conformă cu dreptul intern (cu normele de
fond şi de procedură)1.
În al doilea rând, normele interne trebuie să fie conforme principiilor
Convenţiei2: preeminenţa dreptului, securitatea juridică, proporţionalitatea şi
protecţia contra arbitrariului3.
4. Privările de libertate permise de art. 5 par. 1 din Convenţie
Art. 5 par. 1 lit. a)-f) autorizează expres şi limitativ 6 cazuri în care este permisă
privarea de libertate a unei persoane:
1. Detenţia ca urmare a unei condamnări
2. Arestarea sau deţinerea pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată

conform legii sau în vederea executării unei obligaţii prevăzute de lege
a. Nesupunerea la o hotărâre pronunţată conform legii
b. Privarea de libertate în scopul garantării unei obligaţii prevăzute de lege
- să existe o obligaţie legală specifică şi concretă compatibilă cu prevederile
Convenţiei4;
- obligaţia să nu fi fost executată;
- persoana în cauză să fi avut posibilitatea executării acesteia;
1
Del Rio Prada contra Spaniei, par. 125; Winterwerp contra Olandei, par. 39 şi 45; Bozano contra
Frantei, par. 54; Weeks contra Marii Britanii, par. 42.
2
Pleso contra Ungariei, par. 59.
3
Guide art. 5, p. 8.
4
Ciulla contra Italiei, par. 36, Guzzardi contra Italiei, par. 101.
41
42
- lipsa unui alt mijloc care să garanteze executarea obligaţiei.
3. Detenţia unei persoane bănuite că a săvârşit o infracţiune
Privarea de libertate în una dintre cele 3 ipoteze are un scop precis, prevăzut de
art. 5 par. 1 lit. c), şi anume, aducerea persoanei „în faţa autorităţii judiciare
competente”1. Prin urmare, privarea de libertate nu poate avea loc decât în cadrul
unei proceduri penale2.
În ce priveşte noţiunea de „autoritate judiciară competentă” aceasta trebuie
analizată coroborat cu dispoziţiile art. 5 par. 3 din Convenţie care se referă la
„judecătorul sau magistratul împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor
judiciare”3.
De asemenea, o măsură privativă de libertate trebuie să fie proporţională
obiectivului declarat4.
Motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune
Prin „motive verosimile”, Curtea înţelege existenţa unor „fapte sau informaţii
care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârşit
infracţiunea” aspecte care se analizează în funcţie de ansamblul circumstanţelor
cauzei5.
Noţiunea de „infracţiune” are o semnificaţie autonomă6. Calificarea în dreptul
intern, natura procedurii şi gradul de severitate al sancţiunii sunt elementele ce
trebuie luate în calcul pentru a stabili dacă suntem în prezenţa unei „infracţiuni” în
sensul Convenţiei7.
1
Jecius contra Lituaniei, par. 50.
2
Ciulla contra Italiei, par. 38.
3
A se vedea infra, p. 75-77.
4
Ladent contra Poloniei, par. 55-57.
5
Fox, Campbell, Hartley contra Marii Britanii, par. 32.
6
A se vedea noţiunea de acuzaţie în materie penală, infra, p. 89-92.
7
Benham contra Marii Britanii, par. 56; Hood contra Marii Britanii, par. 51.
42
43
Motive temeinice de a crede că măsura trebuie luată pentru a împiedica
săvârşirea infracţiunii
Deţinerea unei persoane bănuite că a săvârşit o infracţiune în scopul

împiedicării sustragerii de la urmărirea penală
Scopul acestei prevederi este de a asigura prezenţa persoanei la proces. În
concret, instanţele naţionale trebuie să ia în considerare caracterul persoanei,
moralitatea, domiciliul, ocupaţia, legăturile cu familia, cu statul în care se
desfăşoară procesul, pentru a aprecia corespunzător dacă există un risc real de
sustragere1. Indicarea generică a riscului sustragerii fără a fi probat şi analizat în
concret nu poate justifica menţinerea în arest preventiv2.
4. Detenţia legală a unui minor

Art. 5 alin. (1) lit. d) permite detenţia legală a unui minor în două scopuri:
- în vederea educaţiei sale supravegheate;
- în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente.
Noţiunea de „minor” are un sens autonom.
Educaţia supravegheată
Educaţia supravegheată poate cuprinde mai multe componente de exercitare a
drepturilor părinteşti, prin intermediul autorităţilor, în beneficiul şi pentru protecţia
minorului3.
Aducerea în faţa autorităţii competente
5. Detenţia din raţiuni de ordin medical sau social
1
Becciev contra Republicii Moldova, par. 58.
2
Tarău contra României, par. 50-51.
3
P. şi S. contra Poloniei, par. 147; D.G. contra Irlandei, par. 80; Koniarska contra Marii Britanii, dec.;
Ichin ş.a. contra Ucrainei, par. 39.
43
44
Art. 5 par. 1 lit. e) prevede posibilitatea privării de libertate a unei persoane
„susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a
unui toxicoman sau a unui vagabond”.
Privarea lor de libertate se poate justifica nu doar din considerente care ţin de
ordinea publică, ci şi pentru interesul lor propriu de protejare a lor1.
Detenţia unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă
Detenţia unui „alienat”
Detenţia unui alcoolic sau toxicoman
Detenţia unui vagabond

6. Detenţia străinilor
Art. 5 par. 1 lit. f) permite „arestarea sau detenţia legală a unei persoane
pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se
află în curs o procedură de expulzare sau extrădare”.
Cele două ipoteze din acest paragraf sunt în strânsă legătură cu libertatea
statelor de a reglementa intrarea şi ieşirea străinilor de pe teritoriul lor, aspect
recunoscut şi de Curte2.
Detenţia unei persoane pentru a o împiedica să intre ilegal pe teritoriul unui

stat
Detenţia unei persoane împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare sau de extrădare
1
Enhorn contra Suediei, par. 43; Guzzardi contra Italiei, par. 98; Witold Litwa contra Poloniei, par. 60.
2
H.L.R. contra Franţei, par. 33; Vilvarajah ş.a contra Marii Britanii, par. 102; Chahal contra Marii
Britanii, par. 73.
44
45
5. Garanţiile persoanelor private de libertate
Orice persoană privată de libertate are o serie de garanţii substanţiale oferite de

Convenţie (art. 5 par. 2 – art. 5 par. 5).
Aceste garanţii constituie drepturi a căror valorificare permite asigurarea
posibilităţii individului de a se apăra împotriva unei detenţii arbitrare:
- dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării (art. 5 par. 2);
- dreptul la un judecător (art. 5 par. 3);
- dreptul de a introduce o cale de atac în faţa unei instanţe pentru a statua cu
privire la legalitatea deţinerii (art. 5 par. 4);
- dreptul la despăgubiri în caz de arestare sau deţinere ilegală (art. 5 par. 5).
În timp ce garanţiile prevăzute de art. 5 par. 3 se aplică doar persoanelor
reţinute sau arestate în condiţiile art. 5 par. 1 lit. c din Convenţie (pentru a fi adusă
în faţa autorităţii judiciare competente dacă există motive verosimile de a bănui că a
săvârşit o infracţiune sau pentru împiedicarea săvârşirii unei infracţiuni sau a
sustragerii după săvârşire), celelalte se aplică tuturor persoanelor private de
libertate.
5.1. Dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării
5.2. Dreptul de a fi prezentat în faţa unui magistrat
Dreptul persoanei arestate de fi adusă de îndată în faţa unui judecător
Control judiciar prompt şi automat
45
46
Noţiunea de „judecător” sau de „magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare”
Noţiunile de „judecător” şi „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuţiilor judiciare” nu sunt sinonime însă, în contextul dat, ambii au aceeaşi
competenţă: exercitarea, de îndată, a controlului judiciar asupra arestării sau
deţinerii unei persoane.
condiţii şi garanţii pentru persoana privată de libertate1:
- independenţa;
- condiţii de fond;
- condiţii de procedură.
Poziţia procurorului raportat la noţiunea de „magistrat”
5.3. Dreptul persoanei arestate sau deţinute de a fi judecată într-un termen

rezonabil sau de a fi pusă în libertate pe parcursul procedurii
Măsurile alternative
Judecătorul care analizează măsurile preventive privative de libertate trebuie să
ia în calcul şi dacă există alte măsuri alternative sau garanţii care pot asigura
prezenţa persoanei acuzate la proces2.
5.5. Dreptul persoanei private de libertate la un „recurs” în faţa unui tribunal
1
Schiesser contra Elveţiei, par. 31.
2
Idalov contra Rusiei, par. 140; Jablonski contra Poloniei, par. 83; Shabani contra Elveţiei, par. 62;
Khoudoiorov contra Rusiei, par. 183; Wemhoff contra Austriei, par. 15.
46
47
5.6. Dreptul la reparaţie în caz de detenţie ilegală1
Conform art. 5 par. 5 din Convenţie, orice persoană care este victima unei
arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul
la reparaţii2.
1
Guide art. 5, p. 34-36.
2
A se vedea şi Wassink contra Olandei, par. 38.
47
48
NICIO PEDEAPSĂ FĂRĂ LEGE
ARTICOLUL 7
Nicio pedeapsă fără lege
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau
internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea
aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane
vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era
considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate.
Art. 7 din Convenţie consacră două drepturi fundamentale ale unei legislaţii
penale moderne: legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege) şi
neretroactivitatea legii penale1.
Dispoziţiile art. 7 au un caracter absolut iar drepturile pe care le consacră fac
parte din „nucleul dur” al materiei drepturilor omului. De la aceste prevederi nu se
poate deroga nici în condiţii excepţionale (război sau pericol public, aşa cum
prevede art. 15 din Convenţie).
1
48
49
În continuare, vom analiza pe rând principiul legalităţii incriminării şi
pedepselor, principiul neretroactivităţii legii penale şi excepţiile de la principiul
neretroactivităţii legii penale .
2. Principiul legalităţii incriminării şi pedepselor
Art. 7 din Convenţie prevede că „nimeni nu poate fi condamnat pentru o

acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită nu constituia o
infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional”.
Textul Convenţiei consacră un vechi principiu al dreptului roman, nullum
crimen sine lege, nulla poena sine lege.
Scopul textului consacrat de art. 7 par. 1 este de a asigura o protecţie efectivă
împotriva urmăririlor şi condamnărilor penale arbitrare1.
Din acest principiu al legalităţii incriminării şi a pedepselor rezultă şi regula
conform căreia o lege penală nu poate fi aplicată „extensiv”, în detrimentul
acuzatului, de exemplu, prin „prin analogie”2.
2.1. Domeniul de aplicare
Sfera de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei poate fi

stabilită plecând de la noţiunea autonomă de „pedeapsă” care echivalează cu
noţiunile folosite de art. 7 par. 1 de „condamnare” pentru o „acţiune” sau
„inacţiune” (condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni). Se deduce astfel că
aceste prevederi vizează doar „materia penală” criteriile pedepsei fiind prevăzute
conform jurisprudenţei Curţii: natura şi scopul măsurii (prevenţia, repararea,
1
S.W. contra Marii Britanii, par. 34; Kononov contra Letoniei, par. 185; Del Rio Prada contra Spaniei,
par. 77; Kafkaris contra Ciprului, par. 137.
2
C. Bîrsan, op. cit., p. 572; Vasiliauskas contra Lituaniei, par. 154; Coeme ş.a. contra Belgiei, par. 145;
Başkaya et Okçuoğlu contra Turciei, par. 42-43.
49
50
reprimarea), calificarea în dreptul intern, procedurile aferente adoptării şi executării
ei, gravitatea sa1.
Astfel, sunt excluse din sfera de aplicare a art. 7 întrucât nu sunt percepute drept
„pedepse” (sancţiuni penale): retragerea licenţei de vânzare a băuturilor alcoolice2,
evacuarea unor persoane din casele lor şi imposibilitatea reîntoarcerii în sat3,
interdicţia definitivă de a se afla pe teritoriul francez4, detenţia unei persoane ca
măsură preventivă5.
Rolul determinant în a stabili dacă o măsură internă poate fi analizată ca
reprezentând o pedeapsă îl are Curtea6.
2.2. Noţiunea de „legalitate”
Art. 7 face referire la noţiunea de lege („legalitate”) prin utilizarea termenului

„drept naţional sau internaţional”.
Conform jurisprudenţei Curţii noţiunea de „drept” utilizată de art. 7 par. 1 este
echivalentă celei de „lege” cuprinsă în alte dispoziţii ale Convenţiei şi cuprinde atât
normele de drept scris (legislaţie şi jurisprudenţă) cât şi pe cele de drept nescris.
Aceste norme trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative (accesibilitatea şi
previzibilitatea)7. Aceste condiţii calitative privesc atât definirea unei infracţiuni, cât
şi pedeapsa prevăzută8.
1
Welch contra Marii Britanii, par. 28.
2
Tre Tractorer Aktiebolag contra Suediei, par. 45-46.
3
Dogan ş.a. contra Turciei, par. 126.
4
Renna contra Franţei, dec.
5
Lawless contra Irlandei, par. 19.
6
Welch contra Marii Britanii, par. 25.
7
S.W. contra Marii Britanii, par. 35; Cantoni contra Franţei, par. 29; Kafkaris contra Ciprului, par. 140;
Kokkinakis contra Ciprului, par. 40-41; Coëme ş.a contra Belgiei, par. 145.
8
Del Rio Prada contra Spaniei, par. 91.
50
51
Noţiunea de „lege” se referă la un text în vigoare în sistemul juridic al unui
stat, aşa cum este interpretat pe cale jurisprudenţială1. Normele trebuie să fie
suficient de accesibile şi formulate cu suficientă precizie pentru a putea permite
reglarea conduitei celor interesaţi, fiind interzisă extinderea sferei infracţiunilor
existente la fapte care anterior nu erau incriminate2.
Previzibilitatea legii depinde de conţinutul textului în cauză, de domeniul de
aplicare şi de destinatarii ei. Previzibilitatea nu împiedică solicitarea sfatului unor
specialişti pentru a evalua, în mod rezonabil, în funcţie de circumstanţele cauzei,
consecinţele ce pot rezulta dintr-o acţiune3.
Întrucât redactarea unui text nu poate avea o precizie absolută, Curtea admite
posibilitatea clarificării lui pe cale de interpretare jurisprudenţială4.
În ce priveşte în special statele care recunosc jurisprudenţei calitatea de izvor
derivat de drept, Curtea admite clarificarea graduală pe cale de interpretare judiciară
a regulilor aplicabile în materie de răspundere penală, cu condiţia ca rezultatul să fie
coerent şi previzibil, în mod rezonabil5.
Curtea, în măsura în care este sesizată cu încălcarea acestui articol, nu
procedează la o interpretare a legislaţiei interne şi nici la o apreciere şi calificare
juridică a faptelor. Acest rol revine instanţelor naţionale6. Rolul Curţii se limitează
la verificarea compatibilităţii cu Convenţia a unei asemenea interpretări7. Analiza
Curţii se concentrează asupra cercetării dacă condamnarea avea o bază legală în
momentul pronunţării iar rezultatul la care au ajuns instanţele interne este conform
art. 7 din Convenţie8.
1
Leyla Sahin contra Turciei, par.88; Kafkaris contra Ciprului, par. 139.
2
Dragotoniu şi Militaru Pidhorni contra României, par. 35; Korbely contra Ungariei, par. 140.
3
Scoppola contra Italiei, par. 103; Cantoni contra Franţei, par. 35.
4
Kafkaris contra Ciprului, par. 141; Korbely contra Ungariei, par. 71.
5
Jorgic contra Germaniei, par. 101-109; Kononov contra Letoniei, par. 185, S.W.contra Marii Britanii,
par. 36; C.R. contra Marii Britanii, par. 34; Streletz, Kessler and Krenz contra Germaniei, par. 50.
6
Rohlena contra Republicii Cehe, par. 51.
7
Waite şi Kennedy contra Germaniei, par. 54; Korbely contra Ungariei, par. 72-73; Kononov contra
Letoniei, par. 197.
8
Ibidem, par. 198; Rohlena contra Republicii Cehe, par. 52.
51
52
3. Principiul neretroactivităţii legii penale
Art. 7 par. 1 teza a II-a consacră principiul neretroactivităţii legii penale.

Conform acestui principiu o lege penală nu se poate aplica unui comportament
privit ca licit la un moment dat însă devenit infracţional prin adoptarea ei1.
Făcând aplicarea principiului, Curtea a sancţionat aplicarea retroactivă a legii
penale în defavoarea acuzatului2. Deşi art. 7 par. 1 nu prevede expres, Curtea
admite totuşi aplicarea retroactivă a legii penale în favoarea acuzatului3.
În cazul termenelor de prescripţie, aplicarea imediată a unei legi noi care
prelungeşte termenul de prescripţie nu încalcă art. 7 dacă sunt respectate
prescripţiile deja împlinite4.
Aşadar, art. 7 permite aplicarea imediată a legilor de procedură5.
În cazul infracţiunilor continue, aplicarea unei legi noi infracţiunilor anterioare
intrării sale în vigoare este contrară art. 7 dacă în conformitate cu principiul
securităţii juridice, actul de acuzare sau de condamnare nu enunţă cu claritate
elementele constitutive ale infracţiunii continue6. Principiul este acelaşi şi în cazul
infracţiunilor continuate7.
4. Excepţie de la principiul neretroactivităţii legii penale
Conform art. 7 par. 2 este posibilă judecarea şi pedepsirea unor persoane

vinovate de săvârşirea unor acţiuni sau omisiuni care erau considerate infracţiuni la
1
2
Kokkinakis contra Ciprului, par. 52; Korbely contra Ungariei, par. 70.
3
Gragnic contra Franţei, par. 24.
4
Coeme contra Belgiei, par. 149.
5
Ibidem, par. 149.
6
Ecer şi Zeyrek contra Turciei, par. 19, 33.
7
În acest sens a se vedea raţionamentul Curţii în cauza Rohlena contra Republicii Cehe, par. 54-73; A se
vedea şi cauza Veeber contra Estoniei, nr. 2, par. 14, 18, 21-22, 35-38, în speţă s-a constatat aplicarea retroactivă
a legii penale noi şi implicit încălcarea art. 7.
52
53
data săvârşirii lor, conform „principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate”.
Această prevedere reprezintă o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii
penale. S-a afirmat ca acest text „aluziv” pare să lase posibilitatea judecării faptelor
ce pot constitui crime împotriva umanităţii1. Raţiunea introducerii acestui paragraf
în cuprinsul art. 7 trebuie căutată în perioada redactării textului Convenţiei, imediat
după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Scopul excepţiei era de a împiedica
punerea în discuţie a proceselor de la Nurnberg şi a legalităţii hotărârilor pronunţate
acolo2.
Jurisprudenţa Curţii afirma că art. 7 par. 1 şi art. 7 par. 2 „sunt interconectate şi
trebuie interpretate într-o manieră concordantă”3. Art. 7 par. 2 a fost aplicat până
acum o singură dată în practica Curţii în contextul deportărilor sovietice de după
cele de-al doilea război mondial4. Prin urmare, jurisprudenţa recentă confirmă faptul
faptul ca art. 7 par. 2 trebuie interpretat restrictiv5, sensul lui fiind doar acela de
clarificare contextuală a aplicabilităţii art. 7 par. 1 care prevede regula
neretroactivităţii, în realizarea unicului scop, avut în vedere şi de redactorii
Convenţiei, de a nu pune în discuţie validitatea condamnărilor de după cel de-al
doilea război mondial pentru crimele săvârşite în timpul războiului şi nu pentru a
lăsa loc şi altor excepţii de la regulă6.
1
2
Fr. Sudre, op. cit., p. 312; C. Bîrsan, op. cit., p. 592; a se vedea şi cauzele Tounie contra Franţei, dec.
Comisiei.; Papon nr. 2 contra Franţei, dec..
3
Kononov contra Letoniei, par. 186; Tess contra Letoniei, dec..
4
Penart contra Estoniei, dec.; Kolk şi Kislyiy contra Estoniei, dec.
5
Maktouf and Damjanović contra Bosniei Hertegovina, par. 72.
6
Kononov contra Letoniei, par. 186, Vasiliauskas contra Lituaniei, par. 189-190.
53
54
BIBLIOGRAFIE
Cursuri, tratate, monografii:
 Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe

articole, Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2010
 Jeremy Mc Bride, Human Rights and Criminal procedure. The case law of the
European Court of Human Rights, Council of Europe Publishing, 2009
 Dragoş Bogdan, Mihai Selegean, Jurisprudenţă CEDO. Studii şi comentarii,

Institutul Naţional al Magistraturii, 2005
 Dominique Chagnollaud, Guillaume Drago (coord.), Dictionnaire des droits

fondamentaux, Ed. Dalloz, Paris 2010
 Titus Corlăţean, Executarea Hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2012
 Titus Corlăţean, Protecţia europeană şi internaţională a drepturilor omului,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015
 David Harris, Michael O’Boyle, Colin Warbrick, C. (coord.), Law of the European
Convention on Human Rights, 2nd ed., Oxford University Press, New York, 2009
 Ovidiu Predescu, Mihail Udroiu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi

Dreptul Procesual Român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
 Jean François Renucci, Traité de Droit Européen des Droits de l'homme, LGDJ,
Paris, 2007
 Frederic Sudre, Droit européen et international des droits de l’homme, Ed. Puf,
ed. 6, Paris 2003
 Frederic Sudre, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului,

Ed. Polirom, Iaşi, 2006
54
55
 Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi
procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
 Mihaela Vasiescu, Răzvan Horaţiu Radu, Ileana-Gabriela Popa, Irina Alexandra

Neagu, Geanina Munteanu, Mădălina Ioana Morariu, Ionut Militaru, Roxana
Maria Calin, Dragoş-Alin Călin, Irina Cambrea, Cornel Gabriel Caian, Dana
Cristina Bunea, Victor Horia Dimitrie Constantinescu, Dicţionar de Drepturile
Omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013
Articole, studii de specialitate:
 Răzvan Horaţiu Radu, Locul procurorului în sala de judecată din perspectiva

jurisprudenţei CEDO, Curierul judiciar nr. 2/2015
 Răzvan Horaţiu Radu, Continuitatea completului de judecată din perspectiva

jurisprudenţei CEDO, Curierul Judiciar nr. 6/2015
Surse online:
Sursele online au fost consultate în varianta actualizată până la 1 decembrie 2015.
Hotărârile CEDO şi Deciziile CEDO sau ale Comisiei indicate la notele de subsol au fost
consultate pe pagina web a CEDO (www.echr.coe.int)
 www.coe.int
 www.assembly.coe.int
 www.curia.europa.eu
 www.cpt.coe.int
 www.echr.coe.int
 www.mae.ro
55
56
Documente/Studii consultate pe www.echr.coe.int
 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fişă tematică -

Dreptul la viaţă, 2013

Condiţiile de detenţie şi tratamentul persoanelor private de libertate, 2013
 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ghid practic cu privire

la admisibilitate, 2011

Expulzări si extrădări, 2013
 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fişă tematică –

Reţinerea, asistenţa unui apărător, 2011

Dreptul persoanelor private de libertate la sănătate, 2011
 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, Fiche thématique

- Fin de vie et Convention européenne des droits de l’homme, 2015
 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, Guide sur l’article

5 de la Convention. Droit à la liberté et à la sûreté, 2014
56

Conventia Europeana A Drepturilor Omului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conventia Europeana A Drepturilor Omului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Lector univ. dr. Răzvan Horațiu RADU

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Convenția Europeană a Drepturilor Omului

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Radu Razvan Horațiu

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa

1. Obiective: a se vedea fișa disciplinei

2. Competențe: a se vedea fișa disciplinei

A se vedea fișa disciplinei

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

Evaluare finală – examen scris: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare - a se vedea fișa

 Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

NOŢIUNI GENERALE DESPRE PROCLAMAREA EUROPEANĂ

Proclamarea drepturilor omului la nivel regional european este realizată prin

1. Consiliul Europei şi proclamarea drepturilor omului

Consiliul Europei - instrumente juridice de consacrare şi protecţie a drepturilor

2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instanţă internaţională

2.1. Organizarea şi funcţionarea Curţii

Curtea este alcătuită dintr-un număr de 47 de judecători egal cu cel al statelor

O plângere adresată Curţii, după înregistrarea pe rolul acesteia, trece printr-o

Satisfacţia (reparaţia) echitabilă

2.3. Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

Hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii şi sunt trimise Consiliului de

Unitatea de învățare 3-4

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL LA ACŢIUNE ÎN FAŢA

Conform art. 34 din Convenţie intitulat „Cereri individuale”, „Curtea poate fi

Au calitatea procesuală activă în procedura din faţa Curţii următoarele subiecte

Dreptul oricărei persoane de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Condiţii generale (procedurale)

Epuizarea căilor de recurs intern1

Regula epuizării căilor de recurs intern îşi găseşte fundamentul în dreptul

Respectarea termenului de 6 luni4

Data de la care începe să curgă termenul de 6 luni

Termenul de 6 luni începe să curgă în principiu de la data la care reclamantul

Cererea să nu fie anonimă9

O cerere este anonimă atunci când nu se menţionează în dosarul cauzei niciun

Non bis în idem2

b. Identitate de obiect (de capete de cerere)

Cererea să nu fi fost supusă unei alte jurisdicţii internaţionale

Prin prevederea acestei reguli de admisibilitate Convenţia doreşte să

Art. 35 par. 3 lit. a) din Convenţie interzice exercitarea abuzivă a dreptului la un

Incompatibilitatea cererii cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor

Competenţa ratione materiae presupune ca dreptul invocat de reclamant să fie

Cererea să nu fie vădit nefondată8

Criteriul prejudiciului minim (prejudiciul nesemnificativ)2

Acest criteriu a devenit aplicabil o dată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr.

4. Principii directoare şi metode de interpretare

4.1. Aplicarea directă a Convenţiei

4.2. Principiul subsidiarităţii

Convenţia are un caracter subsidiar în raport cu sistemul naţional de protecţie a

4.3. Marja naţională de apreciere

Conceptul de „marjă naţională de apreciere” consacrat de Curtea de la

4.4. Caracterul efectiv al drepturilor garantate şi interpretarea dinamică şi

Asigurarea caracterului efectiv al drepturilor garantate l-a determinat pe

4.5. Interpretarea autonomă a dispoziţiilor Convenţiei

Interpretarea autonomă a dispoziţiilor Convenţiei duce la creşterea nivelului de

2. Titularii dreptului la viaţă. Persoanele care pot sesiza Curtea