Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir

Carieră Judiciară

JURISDICȚIA C.E.D.O.
- Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului -

Masterand : Udroiu Silviu

1
 I. Considerații generale

Între instrumentele internaționale regionale de protecție a drepturilor omului un loc

aparte îl ocupă Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
cunoscute sub denumirea de Convenția europeană a drepturilor omului (Convenția) semnată
la Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. Adoptată sub egida
Consiliului Europei, el însuși organizație regională cu vocația promovării de activități comune
în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ precum și a
salvgardării și respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, astfel cum
dispune primul articol din Statutul său, Convenția s-a dovedit a fi, de-a lungul celei peste o
jumate de secol de aplicare, un instrument internațional eficace de apărare a drepturilor pe
care atât ea însăși, cât și protocoalele sale adiționale adoptate ulterior, le reglementează.
Eficacitatea dispozițiilor Convenției constă atât în numărul și calitatea drepturilor omului
protejate, care acoperă practic însăși existența și libertatea, viața socială și personală a
individului, cât, mai ales, prin mecanismul jurisdicțional de control al respectării acestor
drepturi de către autoritățile naționale ale statelor contractante1.

Trebuie subliniat încă de pe acum că la baza acestui mecanism stă plângerea

individuală, sau, cum se spune adeseori, oarecum impropriu în limbajul Convenției, recursul
individual, chiar dacă el nu a avut încă din prima etapă a aplicării dispozițiilor Convenției
consistența pe care a dobândit-o prin intrarea în vigoare la 1 noiembrie 1998, a dispozițiilor
Protocolului nr. 11 la Convenție, care a creat Curtea Europeană unică a Drepturilor Omului,
căreia orice persoană aflată sub jurisdicția unui stat contractant i se poate adresa cu o plângere
împotriva oricărui stat contractant. Așa după cum vom arăta în cele ce urmează, treptat,
mecanismul de protecție instituit de Convenție a făcut din individ direct un subiect de drept
internațional public, aflat pe poziție de egalitate procesuală cu statul pârât. Desigur, Convenția
reglementează și plângerea interstatală, intentată, așadar, de unul sau mai multe state
împotriva altui stat sau împotriva mai multor state, dar ponderea acestor cauze în activitatea
Curții apare ca neînsemnată, prin raportare la imensul volum al plângerilor individuale
soluționate sau în curs de soluționare.

În prezent, sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenția europeană

în materie cuprinde, ca arie geografică, toate cele 45 de state membre ale Consiliului Europei,
teritoriu pe care trăiește o populație de peste 800 de milioane de oameni, toți, împreună cu
organizațiile neguvernamentale pe care le pot constitui sau cu ,,grupurile de particulari”, în
1
C. Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 60

2
sensul Convenției, potențiali reclamanți în fața jurisdicției europene specializate. Desigur,
această afirmație are doza ei de exagerare. Sigur este însă faptul că toate aceste persoane și
entități se bucură de protecția drepturilor recunoscute de Convenție.

Curtea unică Europeană a Drepturilor Omului.

Vom analiza textele Convenţiei, astfel cum unele dintre ele au fost modificate prin
Protocolul nr. 11. Subliniem că acesta nu a adus nici o modificare privitoare la drepturile
substanţiale reglementate de Convenţia sau de protocoalele ei adiţionale normative.
Modificările aduse Convenţiei de acest protocol privesc exclusiv mecanismele de control al
aplicării dispoziţiilor sale, pe care le putem sintetiza in câteva trăsături2.

În primul rând, potrivit dispoziţiilor nou introduse în Convenţie, in vederea asigurării

respectării angajamentelor asumate prin aceasta şi protocoalele sale adiţionale de către statele
contractante, s-a instituit o Curte unică Europeană a Drepturilor Omului, cu activitatea
permanentă, compusă de un număr de judecători egal cu numărul statelor contractante, aleşi
pe un mandat de 6 ani,cu posibilitatea reînnoirii lui.

În al doilea rând, formaţiunile de judecată ale Curţii sunt: comitetul de 3 judecători,

Camera, compusă din 7 judecători şi Marea Cameră compusă din 17 judecători; judecătorul
ales pentru statul parte în litigiu este membru de drept al Camerei, respectiv al Marii Camere
ce soluţionează acel litigiu; în cazul în care, din diverse motive, acesta nu poate face parte din
formaţiunile de judecată amintite, statul în cauză va desemna un judecător ad-hoc. Cât
priveşte comitetul de 3 judecători, acesta este competent să declare inadmisibilă sau să decidă
radierea de pe rol a oricărei cereri individuale cu care Curtea a fost sesizată, care nu necesită
un examen aprofundat; decizia sa este definitivă.

În al treilea rând, potrivit art. 34 al Convenţiei, în noua sa redactare, Curtea poate fi

sesizată cu o cerere de orice persoană fizică, orice organizaţie nonguvernamentală sau orice
grup de particulari care se pretinde victima încălcării, de către una dintre părţile contractante,
a drepturilor recunoscute de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale. Statele se
angajează să nu împiedice în nici un fel exerciţiul eficace al acestui drept. Aşadar, capacitatea
procesuală activă pe care o are orice particular în a sesiza Curtea derivă direct din dispoziţiile

2
M. Udroiu, O. Predescu, Protecția Europeană a Drepturilor Omului și procesul penal român, Ed. C.H.Beck,
București, 2008, p. 66

3
 Convenţiei, fără a mai fi necesară o declaraţie de recunoaştere a competenţei acesteia,
din partea statului în cauză. Ea aparţine tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția acestui stat,
indiferent dacă sunt cetăţenii lui, apatrizi sau străini.

Capacitate procesuală pasivă au numai statele parte contractantă la Convenţie. În acelaşi

timp, a fost menţionat „recursul interstatal”, adică posibilitatea sesizării Curţii de către un stat
contractant, în ipoteza susţinerii încălcării drepturilor pe care ea le apără, de către un alt stat
contractant.

În al patrulea rând, potrivit noilor dispoziţii în materie ale Convenţiei, formaţiunea de

judecată normal competentă să examineze o plângere individuală, dacă aceasta nu este
declarată inadmisibilă de un comitet, este o Cameră a Curţii. Ea se pronunţă atât cu privire la
admisibilitatea cererii, cât şi în privinţa fondului ei. În ipoteza în care o cauză pendinte în faţa
unei Camere pune o problemă gravă privitoare la interpretarea dispoziţiilor Convenţiei sau ale
protocoalelor sale adiţionale, sau soluţionarea unei probleme de drept de către Cameră ar fi în
contradicţie cu o hotărâre anterioară a Curţii, aceasta se poate desesiza în favoarea Marii
Camere, dacă nici una din părţi nu se opune la o asemenea desesizare. De asemenea,
subliniem încă de pe acum inovaţia Protocolului nr. l1 , constând în introducerea posibilităţii
de a ataca o hotărâre a Camerei, în faţa Marii Camere a Curţii. Într-adevăr, potrivit art. 43, în
noua sa redactare, în termen de 3 luni de la pronunţarea hotărârii de către o Carieră, fiecare
dintre părţi poate, „în cazuri excepţionale, să ceară trimiterea cauzei în faţa Marii Camere’’. În
fapt, este vorba despre o cerere de redeschidere a procedurii în fața acestei formațiuni de
judecată, care se constituie într-o adevărată posibilitate de a ataca hotărârea unei camere.
Numai că, un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere ,,filtrează” aceste cereri, în sensul că va
accepta o asemenea cerere numai atunci când ,,ridică o problemă gravă privitoare la
interpretarea sau aplicarea dispozițiilor Convenției sau ale protocoalelor sale, sau pune o
problemă gravă, cu caracter general’’3.

3
C. Bârsan, op. cit., p. 70

4
 II. Procedura în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum aceasta a
funcționat până la 30 octombrie 1999.

Deși în prezent această problemă are doar un interes de ordin istoric, vom reda, pe scurt,
procedura de examinare a unei cereri de către fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului,
precum și de către fosta Curte, astfel cum acestea erau reglementate în redactarea Convenției,
până la modificarea ei prin protocolul nr. 11.

Menţionăm că ambele organe ale Convenţiei nu aveau o activitate permanentă ci lucrau

în sesiuni ; numărul acestora a crescut o dată cu mărirea numărului de cauze de pe rolul lor. În
timp ce procedura în faţa Comisiei era confidenţială, cea în faţa Curţii era publică. Comisia a
fost ajutată în activitatea sa de un secretariat condus de un secretar, iar Curtea dispunea de o
grefă, condusă de un grefier-şef. Ambele organe aveau regulamentul lor propriu de organizare
şi funcţionare. Procedura în faţa Comisiei era scrisă şi se desfăşura, în principiu, pe baza
documentelor transmise de părţi. În anumite situaţii, pentru o mai bună lămurire a
problemelor de fapt şi de drept puse într-o cauză, Comisia putea decide audierea părţilor, care
avea loc, însă, în cadrul unei şedinţe desfăşurată „cu uşile închise", adică fără participarea
publicului. De regulă, cererile erau examinate în ordinea introducerii lor, cu excepţia unor
situaţii speciale, precum expulzări ale unor străini aflaţi pe teritoriul unui stat contractant,
starea de sănătate a reclamantului, când cererile puteau fi examinate cu prioritate. Din oficiu
sau la cerea părţilor, Comisia putea decide audierea de martori, cercetări la faţa locului etc.

În vederea unei bune organizări a activităţii sale, Comisia putea decide conexarea a
două sau mai multe cereri care prezentau puncte comune ce aveau a fi examinate (art. 35 din
Regulamentul interior al fostei Comisii). Din momentul înregistrării cererii şi a constituirii
dosarului corespunzător, Comisia trecea la soluţionarea ei în două etape distincte, şi anume:
mai întâi era examinată admisibilitatea cererii; în măsura în care o cerere era declarată
admisibilă, Comisia se declara la dispoziţia părţilor pentru încercarea de reglementare
amiabilă a litigiului; în măsura în care nu se reuşea o asemenea reglementare, se trecea la
examinarea cererii pe fond.

a) Admisibilitatea cererii.
În faza examinării admisibilității cererii era cercetată, în primul rând, îndeplinirea
condițiilor de sesizare a acestui organ al Convenției, respectiv epuizarea căilor interne de atac
și să nu fi trecut 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțată în

5
ultima cale națională ordinară de atac. De asemenea, Comisia nu reținea spre examen nici o
cerere introdusă de un particular dacă era anonimă, esențial aceiași cu o cerere examinată
anterior de Comisie sau supusă unui alt organ internațional de anchetă sau de reglementare. Pe
baza unui raport întocmit de un membru al Comisiei cu privire la cererea în curs de
examinare, Comisia putea decide, încă în acest stadiu al procedurii că: a) cererea era
inadmisibilă; sau b) cererea trebuia radiată de pe rolul ei, fiind întrunite condiţiile Convenţiei
pentru a decide astfel. Cu privire la această din urmă soluţie, este de reţinut că putea fi decisă
nu numai în faza procedurală pe care o analizăm, ci în orice stadiu al procedurii, aşadar şi
după ce cererea a fost declarată admisibilă, pentru următoarele motive, care erau prevăzute
prin art. 30 al Convenţiei, astfel cum fusese modificat prin art. 6 al Protocolului adiţional nr. 8
a) reclamantul nu mai înţelege să-şi menţină cererea; b). litigiu este deja stins; c) pentru orice
alt motiv a cărui existenţă este constatată de Comisie şi care nu mai justifică examinarea
cererii. Totuşi, Comisia putea continua examinarea cererii, dacă respectul drepturilor omului
garantate de Convenţie o cerea. În ipoteza în care Comisia stabilea că încă nu este în măsură
să se pronunţe, putea cere atât reclamantului cât şi statului în cauză orice informaţie pe care o
socotea utilă privitoare la obiectul cererii. Orice informaţie astfel obţinută de la statul în
cauză era transmisă reclamantului pentru a răspunde pertinent.

Tot în acest stadiu al procedurii Comisia putea decide să comunice cererea

reclamantului statului în cauză şi să-l invite să-şi spună în scris punctul de vedere privitor la
conţinutul ei. Acesta era transmis reclamantului, care avea facultatea de a răspunde. Dacă
problema în discuţie apărea ca fiind deosebit de complexă, Comisia putea invita părţile să-i
prezinte observaţii scrise suplimentare, cu indicarea precisă a punctelor asupra cărora acestea
trebuiau să răspundă. Eventual, în cazuri relativ rare, se putea decide organizarea audierii
părţilor reclamantul şi statul în cauză - în contradictoriu, în şedinţă secretă. Subliniem faptul
că cererea era adusă la cunoştinţa statului pârât numai dacă Comisia găsea aceasta util cauzei.
Practica a demonstrat că foarte multe cereri erau declarate inadmisibile înainte de
comunicarea lor statului împotriva căruia cererea era îndreptată.

Decizia Comisiei de declarare a unei cereri ca inadmisibilă era definitivă şi fără nici o
posibilitate de a mai fi atacată în vreun fel. Examinarea ei lua, astfel, sfârşit; reclamantul
putea, eventual, invoca fapte noi, dar într-o nouă cerere, care urma a fi supusă aceleiaşi
proceduri.

6
 Trebuie să distingem net între decizia de inadmisibilitate şi cea de radiere, de pe rol.
Într-adevăr, odată declarată inadmisibilă, cererea era respinsă definitiv. Dimpotrivă, radierea
de pe rol oprea procedura şi lăsa cererea intactă. Ea putea fi reluată din acelaşi punct al
procedurii, cu acelaşi număr de înregistrare.

Este de reţinut faptul că, în această fază a procedurii, în cazuri urgente, atunci când
Comisia nu era în sesiune, sub rezerva luării măsurilor procedurale ulterioare, Secretarul
Comisiei putea informa statul interesat de introducerea cererii, cu indicarea sumară a
obiectului acesteia şi cu solicitarea de a fi furnizate anumite informaţii utile. În imensa
majoritate a cazurilor era vorba despre cereri de expulzare sau de extrădare, cu invocare art. 3
al Convenţiei (supunerea la tratamente inumane sau degradante) în statul în care reclamantul
urma să fie expulzat, extrădat. Nu numai că asemenea cereri erau examinate cu prioritate, dar
cel mai adesea Comisia sau, dacă ea nu este în sesiune, Preşedintele putea face aplicarea art.
36 din Regulamentul interior, privitor cu care se indica părţilor orice măsură provizorie a cărei
adaptare părea de dorit în interesul lor sau pentru buna desfăşurare a procedurii. În situaţiile
de genul celor indicate mai sus, o asemenea măsură consta în suspendarea deciziei naţionale
de expulzare sau extrădare, până la examinarea pe fond a cauzei.

În sfârşit, tot pentru acest stadiu al procedurii facem câteva precizări privind cauzele
interstate (art. 24 al Convenţiei). Astfel, atunci când Secretarul General al Consiliului Europei
era sesizat de un stat contractant cu privire la încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de către un
alt stat contractant, cererea era înregistrată şi Preşedintele Comisiei, tot prin intermediul
Secretarului General al Consiliului Europei o aducea la cunoştinţa statului în cauză şi-l invita
să-şi prezinte observaţiile sale scrise asupra admisibilităţii cererii. Unul sau mai mulţi membri
ai Comisiei erau numiţi raportori. Apoi, procedura se desfăşura la fel ca în cazul plângerilor

individuale, cu precizarea că, în asemenea cazuri, nu se aplicau dispoziţiile restrictive ale

fostului art. 26 din Convenţie privitoare la condiţiile de admisibilitate4.

b) Examinarea cererii declarate admisibile.

Din momentul în care Comisia adoptă o decizie prin care cererea reclamantului este
declarată admisibilă începea cea de a doua fază a procedurii în faţa Comisiei, procedură care
are un triplu rol, şi anume: a) stabilirea stării de fapt; b) încercarea de a se găsi o soluţie de
reglementare amiabilă a cauzei; şi c) în caz de eşec, redactarea unui raport ce urma a fi
4
M. Udroiu, op. cit. p.73

7
prezentat Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. De asemenea, acest raport se
comunică şi statului în cauză, care nu-l poate publica.

Potrivit dispoziţiilor fostului art. 28 parag. l din Conventie, „pentru stabilirea faptelor,
ea - Comisia - procedează la o examinare contradictorie a cererii cu reprezentanţii părţilor şi,
dacă este cazul, la o anchetă pentru a cărei desfăşurare eficace statele interesate vor furniza
informaţiile necesare, după schimbul punctelor de vedere cu Comisia”. Trebuie precizat că
stabilirea faptelor de către Comisie nu era de natură să „lege” Curtea, organismul
convenţional care urma să tranşeze definitiv litigiul de fond, astfel că şi aceasta din urmă era
competentă în a stabili starea de fapt chiar dacă în practică nu o face „decât în situaţii
excepţionale”.

Am arătată că textul art. 28 din Convenţie autoriza Comisia, dacă socotea necesar, să
procedeze la „o anchetă”. Aceasta înseamnă că marja de apreciere a Comisiei era foarte largă,
iar decizia ei în materie era suverană, fără a interesa în vreun fel consimţământul părţilor.
Practica demonstrează că asemenea anchete au fost decise rar şi au privit aproape întotdeauna
plângeri privitoare la tratamentele la care sunt supuse persoane private de libertate.

Cu prilejul desfăşurării unor asemenea anchete la faţa locului erau ascultaţi, în afara
părţilor implicate, martori sau experţi. Uneori, după vizita „locului faptei" de către membrii
Comisiei se putea decide continuarea audierii de martori şi experţi la sediul acesteia de la
Strasbourg. Comisia nu dispunea de nici un mijloc de constrângere pentru culegerea probelor
necesare stabilirii situaţiei de fapt. Comisia nu putea confisca documente sau obiecte, nu putea
pătrunde cu forța în vreo clădire, nu putea nici măcar să solicite concursul organelor statale
pentru a face aceste operațiuni etc. De asemenea, Comisia nu era competentă să emită un
mandate de aducere. Totul se reduce la sprijinul pe care statul interest trebuia să-l acorde
Comisiei în desfășurarea anchetei, ca principiu, aceasta a fost întotdeauna total.

III. Sesizarea C.E.D.O. potrivit Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei
pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi a
protocoalelor adiţionale la această convenţie

Potrivit prevederilor art. 26 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a

libertăților fundamentale (numită în limba romană C.E.D.O. ), amendată prin Protocoalele nr.

8
3, 5 si 8, ratificată de România prin Legea nr 30 / 1994, Curtea a nu poate fi sesizata decât
după epuizarea cailor de recurs interne, așa cum este stabilit conform principiilor
de drept internațional general recunoscute si intr-un termen de 6 luni, începând cu data
deciziei interne definitive. Indiferent de natura procesului ( penal, civil, comercial, contencios
administrativ, etc.) care s-a finalizat, Curtea Europeana a Drepturilor Omului ( C.E.D.O. ) nu
poate fi sesizată de persoana care se consideră victima unei încălcări a drepturilor si
libertăților fundamentale ale omului decât in termen de 6 luni, calculate de la data pronunțării
ultimei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța națională ( decizia instanței de recurs). Cu
alte cuvinte, după momentul epuizării cailor de recurs interne, persoana lezată prin hotărârea
pronunțata de ultima instanță de judecata, trebuie ca in termen de 6 luni sa formuleze cererea
și să sesizeze scris C.E.D.O5.
În cazul in care persoana a căror drepturi si libertăți fundamentale au fost violate de
instanțele naționale nu sesizează in scris C.E.D.O., își asuma riscul iminent ca cererea sa să
fie respinsă ca inadmisibilă in conformitate cu prevederile stipulate de art. 26 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale (numită C.E.D.O.). 
Consecința juridică a respingerii cererii de sesizare ca inadmisibilă, constă în aceea că,
Curtea, nu va mai examina pe fond cererea adresată de către petent ( cetățeanul care se
considera nedreptățit ) din acest considerent. Acesta este motivul pentru care persoana care se
considera victima unei încălcări a prevederilor Convenției trebuie să facă tot posibilul ca
in termen de 6 luni de la momentul pronunțării hotărârii instanței de recurs sa adreseze cererea
Curții Europene. C.E.D.O. nu percepe taxa judiciară de timbru din partea petentului si chiar
daca cererea sa este respinsă din diferite motive, acesta nu este obligat la plata cheltuielilor de
judecată către statul roman sau către Curte . 

5
C. Bârsan, op. cit., p.80

9
 Însa, în afară de cererea prin care se cere să se constate de către C.E.D.O. încălcarea
unor drepturi si libertăți fundamentale ale omului garantate de Convenție, petentul trebuie să
anexeze cererii sale și copii xerox după respectivele hotărâri judecătorești. 
De aceea, in condițiile în care persoana care dorește să sesizeze C.E.D.O., trebuie sa facă toate
demersurile legale la instanțele interne in scopul de a obține copii legalizate cu mențiunea ca
hotărârea este definitiva si irevocabilă. 
În mod excepțional, în cazul în care petentul din motive imputabile organelor de stat nu
poate obține in termen de 6 luni copii după hotărârile judecătorești, acesta
poate adresa cererea sa, anexând numai hotărârile judecătorești pe care le are. Exemplific, în
acest sens, situația in care petentul ( din motive neimputabile lui ) nu se afla
în posesia hotărârii judecătorești pronunțata de instanța de recurs. De asemenea, este de luat in
seama si ipoteza persoanelor condamnate penal aflate in executarea unei pedepse privative de
libertate, persoane care, in lipsa unui avocat angajat, nu au libertatea de mișcare necesara
pentru a se ocupa de efectuarea legalizării hotărârilor judecătorești respective. 
Este indicat ca cererea de sesizare a C.E.D.O. sa fie redactata de un avocat întrucât
cerințele de exigenta ale Curții sunt destul de ridicate si in ipoteza in care cererea este
formulata intr-un mod confuz exista riscul ca instanța internaționala sa nu înțeleagă intr-un
mod clar susținerile si pretențiile petentului. Curtea accepta ca domiciliul ales al petentului sa
fie la sediul profesional al avocatului. 
Un avantaj mare îl constituie si faptul ca, cererea de sesizare a C.E.D.O. poate fi scrisa
in limba romana, nefiind obligatorie redactarea ei in limba engleză sau franceză. 
Este recomandabil ca cererea de sesizare a Curții sa fie trimisa prin posta cu confirmare de
primire si nu ca o simplă scrisoare adresata unui prieten, deoarece data sesizării C.E.D.O.
prezintă o relevanta deosebita, știut fiind faptul ca, depășirea termenului de 6 luni atrage riscul
respingerii cererii ca inadmisibila. 
După momentul primirii cererii la sediul său de la Strasbourg, C.E.D.O. înștiințează
petentul ca a primit cererea si ii comunica numărul de înregistrare a cererii. Acest lucru este
de folos petentului si in cazul care mai are de depus la dosar precizări
sau înscrisuri completatoare. 
C.E.D.O. nu percepe taxa judiciara de timbru din partea petentului si chiar daca cererea sa
este respinsa din diferite motive, acesta nu este obligat la plata cheltuielilor de judecata către
statul roman sau către Curte .

10
 Potrivit art. 27 din Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apãrarea
drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceastã
convenţie Comisia nu reţine nici o cere dacã: este anonimã; ea este în mod esenţial aceeaşi cu
o cerere examinatã anterior de cãtre Comisie sau deja supusã unei alte instanţe internaţionale
de anchetã sau de reglementare şi dacã ea nu conţine fapte noi.
Comisia declară inadmisibilã orice cerere introdusã potrivit art. 25, atunci când ea
consideră cererea incompatibilã cu dispoziţiile prezentei convenţii, în mod vãdit nefondată
sau abuzivă.
În cazul în care Comisia reţine cererea: pentru a stabili faptele, ea procedeazã la un
examen în contradictoriu al cererii împreunã cu reprezentanţii pãrţilor şi, dacã este cazul, la o
anchetã pentru a cărei conducere eficientã statele interesate vor furniza toate facilitãţile
necesare, dupã un schimb de păreri cu Comisia; ea se pune în acelaşi timp la dispoziţia celor
interesaţi în vederea ajungerii la rezolvarea prin bunã înţelegere a cauzei, care sã se inspire
din respectarea drepturilor omului, astfel cum le recunoaşte prezenta Convenţie.
Dacã reuşeşte sã obţinã rezolvarea cauzei prin bunã înţelegere Comisia întocmeşte un raport
care este transmis statelor interesate, Comitetului Miniştrilor şi secretarului general al
Consiliului Europei, în vederea publicãrii. Acest raport se limiteazã la o scurtã expunere a
faptelor şi a soluţiei adoptate.

Dupã ce a reţinut o cerere introdusã potrivit art. 25, Comisia poate totuşi să hotãrascã,
cu majoritate de douã treimi din membri sãi, sã o respingã dacã, în cursul examinãrii, ea
constatã existenţa unuia dintre motivele de inadmisibilitate prevãzute în art. 27.

11
 BIBLIOGRAFIE

 Bârsan Corneliu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Ed. All Beck,

București, 2005..

 Udroiu Mihail , Predescu Ovidiu, Protecția Europeană a Drepturilor Omului și

procesul penal român, Ed. C.H.Beck, București, 2008.

LEGISLATIE :

 Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi

a libertãţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie

 Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

12
 CUPRINS
I. Considerații generale...........................................................................................................2

II. Procedura în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum aceasta a

funcționat până la 30 octombrie 1999.........................................................................................5

a) Admisibilitatea cererii......................................................................................................5

b) Examinarea cererii declarate admisibile..........................................................................7

III. Sesizarea C.E.D.O. potrivit Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru

apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la

această convenţie........................................................................................................................9

13