PRELUCRAREA INFORMAŢIILOR

Secţiunea 1 – Tema 9
PRELUCRAREA SPECIFICĂ A INFORMAŢIILOR

Scopul acestei secţiuni este de a oferi o înţelegere de bază în scenarii reale,

contexte şi probleme apărute în legătură cu mediile analitice operaţionale. Există tot
felul de definiţii ale procesului de obţinere a informaţiilor, ale ciclurilor şi analizei
informaţionale, în funcţie de o multitudine de instrumente şi tehnologii. Există programe
pentru accesare, sortare şi filtrare de date, au fost create sisteme pentru a efectua analize
avansate şi corelări, precum şi pachete care prezintă, raportează şi ajută la diseminarea
informaţiilor. Aceste medii au crescut, în egală măsură, productivitatea şi eficienţa
operaţiunilor declanşate într-un context penal, permiţând o procesare mai rapidă şi
contextuală a analizelor, reliefată în rezultate furnizate în timp util, cu exactitate şi detaliat.
La finalul ciclului de obţinere a informaţiilor, care se constituie într-un veritabil
proces, sunt generate rezultate în baza cărora factorii de decizie îşi întemeiază rezoluţiile
(de exemplu, blocarea conturilor, arestări de persoane sau, într-un contextul extins, acela
al mediului de securitate, au loc chiar lansări de rachete).
Boom-ul din anii 1990, înregistrat de tehnologia informaţiei (IT), a determinat o
explozie de date pentru multe organizaţii, autorităţi şi companii. Graţie popularităţii
Internetului, au fost colectate seturi de date despre aproape fiecare subiect, pentru orice
scop sau motiv imaginabil. Deşi sunt cheltuite în fiecare an sume substanţiale de bani
pentru a colecta şi stoca informaţii, de multe ori deţinătorii de date, în mod paradoxal,
cheltuiesc puţin pe analiză în sine. Ce a lipsit din peisajul IT este modalitatea în care toate
datele pot fi efectiv analizate – respectiv un mod de a conecta datele.
În ilustrarea celor menţionate, chiar dacă la o scară globală, am putea aduce în
discuţie evenimentele dezastruoase din 11 septembrie 2001. După cum s-a comentat
ulterior momentului 11 septembrie, au existat, totuşi, o mulţime de indicatori bazaţi pe date
cunoscute sau activităţi suspecte. Astfel, dacă cineva intră într-o ţară cu o viză de student,
apoi participă la un training de zbor pe aeronave comerciale, preferă să înveţe numai
modalitatea de decolare şi are legături indirecte cu terorişti cunoscuţi, atunci asemenea
persoane, cu siguranţă, pot reprezenta o ţinta pentru o eventuală anchetă. Această
realitate a determinat guvernele să caute noi instrumente, inclusiv legislative, şi tehnici
care să permită mai rapide, mai bune şi mai eficiente modalităţi de înţelegere şi analizare
a datelor deţinute în cadrul structurilor de informaţii interne, precum şi a datelor culese şi
deţinute de către alte agenţii.
Astfel, un aspect important al acţiunii investigative concertate îl reprezintă
exploatarea informaţiilor culese, stocate şi prelucrate de comunitatea organelor de
informaţii în bazele lor de date şi, mai ales, fluidizarea şi orientarea fluxului datelor
informative spre alimentarea activităţilor investigative derulate de organele judiciare în
cazul, de exemplu, al infracţiunilor contra securităţii naţionale şi actelor teroriste, într-o
manieră constantă, destinată eficientizării demersului investigativ, în general, şi în cauzele
penale concrete1, în special.
În general, structurile de poliţie au acces la diferite surse, rapoarte incidente,
sisteme de management al înregistrărilor ori date referitoare la deţinuţi şi arestaţi/reţinuţi.
Însă, adesea, nu există nicio coerenţă între surse, niciun vector orientat către valorile pe
1
În acelaşi sens, a se vedea şi G. Bălan, Strategia administrării informaţiei în cadrul politicii penale de apărare a
securităţii naţionale, Colegiul Naţional de Apărare, Bucureşti, 2000 ; M. Şuteu, La maitrise de l’information - un
facteur strategique determinant dans la societe contemporaine, College interatmées de Defense, Paris, 1999 ; citaţi de
A. Lazăr, Metodologia cercetării infracţiunilor din domeniul afacerilor - teză de doctorat - rezumat, Universitatea
Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 2003, p. 17-18.
care le desemnează sau vreo schemă a structurile lor interne. Este rolul analistului să
valorifice în modul cel mai eficace acest produs brut şi, prin efectul bulgărelui de zăpadă,
adăugând valoare informaţiei, să creeze produsul-rezultat.
De exemplu, un subiect cu numele de "B.B." a cauzat unele probleme în jurisdicţia
unui oraş şi este, în prezent, suspectat pentru nişte incidente legate de trafic şi consum de
stupefiante, inclusiv furt. În Figura 1.1 subiectul este înfăţişat conexat unei anumite date
de naştere menite a ajuta specialistul să-l distingă de alte persoane cu nume similare.
Orice alte informaţii de sprijin, cum ar fi datele fizice (de exemplu, înălţime, greutate,
culoarea părului etc), cicatrice/tatuaje, pseudonime cunoscute, sunt reprezentate ca
„atribute” descriptive ale subiectului.

În exemplul prezentat, schema

reprezintă primul nivel de conexiune,
dezvăluind că subiectul are relaţii cu o
varietate de diferite entităţi, inclusiv cu o
organizaţie criminală. Există, de
asemenea, un dosar penal (reprezentat
de pictograma „folder”), care conţine
toate detaliile, datele, orele, locaţiile şi
descrierile asociate cazului. În plus, în
această diagramă sunt prezentate
permisul de conducere al subiectului,
numărul de telefon şi ultima adresă
cunoscută.
Căutări suplimentare în baza de
date penală pentru a încerca
identificarea oricăror asociaţi, membrii ai
bandei sau membrii ai familiei care
locuiesc la aceeaşi adresă au generat un
rezultat negativ, astfel că reţeaua nu a
Figura 1.1 putut fi extinsă.

Totuşi, aceleaşi elemente cunoscute pot fi privite şi prin alte mecanisme de

raportare şi detaliere. Astfel, ca urmare a beneficiului accesului la alte surse de date,
investigatorul a coroborat toate aceste informaţii cu o altă sursă online. În acest exemplu,
telefoanele, actul de identificare şi adresele au fost verificate într-o bază de date care
conţinea rapoarte de activităţi suspecte, depuse de către bănci, instituţii financiare,
cazinouri şi agenţii bancare.
Încă fără niciun alt suspect, investigatorul va opta pentru a căuta alte surse care se
referă la dosar şi asociate suspectului. În acest moment, în cadrul anchetei, accentul se
pune pe numerele de telefon2 asociate cu subiectul.
Figura 1.2 arată că există mai multe numere de telefon diferite care sunt indirect
conexate telefonului suspectului. În acest caz, legăturile îngroşate indică o comunicare
mai frecventă (de exemplu, mai multe apeluri telefonice) între două numere. Deseori, în
comerţul cu droguri, relaţiile de încredere sunt construite între diferiţi actori, prin
promovarea de comunicaţii frecvente cu privire la produs şi la plată. Deşi numerele de
telefon sunt, de obicei, ascunse pentru a evita identificarea, suspectul şi-a folosit, totuşi,
2 Companiile de telefonie ţin o evidenţă foarte precisă de apeluri care pot fi obţinute prin intermediul judecătorilor. În cele din urmă, un anchetator

poate obţine titlul III - permisiunea de a intercepta telefonul pentru a asculta apelurile, dacă ce există un caz bine justificat şi un ordin judecătoresc
semnat de un judecător pentru a garanta legalitatea acestui demers. O notă interesantă despre titlul III este faptul că există conversaţii privilegiate, care
sunt excluse de la monitorizare, precum cele dintre avocat şi client, soţ şi soţie, preot şi penitent, şi medic şi pacient, cu excepţia cazului în care
privilegiul a fost ridicat sau discuţiile vizează activităţi infracţionale.

2
numărul său, exclusiv pentru a apela un "locotenent" din bandă pentru a le coordona
activităţile.

Figura 1.2

Reţeaua de apeluri telefonice s-a extins pe trei niveluri. Fiecare nou număr de
telefon va trebui verificat individual pentru a determina abonatul şi rolul său în bandă (dacă
are unul) sau alte asemenea valori. Folosind acest tip de reprezentare, anchetatorul
dobândeşte o înţelegere a modului în care un telefon interacţionează cu alte telefoane.
Ceea ce nu i se dezvăluie investigatorului este, însă, modul de interacţiune între telefoane.
În general, vor exista unii factori temporali (de exemplu, ora şi data) asociaţi cu un
eveniment (de exemplu, un apel), care pot fi utilizaţi pentru a stabili un algoritm.
În ceea ce priveşte detectarea factorilor temporali, pentru a sprijini analiza, trebuie
reflectat asupra tipului de date disponibile. De obicei, există tendinţa de a privi datele
"tranzacţionale" ca evenimente, cum ar fi depozitele financiare şi retragerile, trecerea
frontierei, achiziţiile cu card de credit, călătoriile, acţiunile teroriste, afacerile cu narcotice
sau apelurile telefonice. Numitorul comun între toate tranzacţiile este că au o caracteristică
în timp şi/ dată. O singură tranzacţie, de obicei, nu este semnificativă. Cu toate acestea,
atunci când toate tranzacţiile corespunzătoare unui anumit tip de date (de exemplu, un
număr de telefon, un card de credit, un cont) sunt analizate sistemic, putem deduce un
anume comportament din felul în care au avut loc tranzacţiile. Vizualizarea tranzacţiilor în
contextul altora poate duce la unele rezultate foarte interesante.
Algoritmul expus printr-o analiză temporală va determina modul în care apar
apelurile telefonice. Componentele algoritmului vor conduce la referinţe absolut temporale
(de exemplu, în fiecare marţi între 2:00 - 03:00) şi referinţe secvenţial temporale (de
exemplu, X îl apelează pe Y numai după un apel primit de la Z). În acest exemplu,
investigatorul este interesat doar în expunerea indiciilor colaterale şi, prin urmare, este
preocupat doar de modul în care telefoanele interrelaţionează unul cu altul.
Această investigaţie relevă un indiciu suplimentar. Scopul final al anchetatorului
este de a conecta indiciile pentru a depista cât mai multe posibile ţinte potenţiale şi apoi de
a selecta cea mai adecvată ţintă pentru o reexaminare suplimentară şi de rezultat. Acest
proces poate continua atât timp cât există surse de date disponibile cercetării. De fiecare
dată când apare un nou indiciu, oricare dintre sursele prealabile pot şi trebuie să fie
necesare pentru a determina dacă subiectul are şi alte conexiuni.
Figura 1.3 ilustrează conceptul de referinţe încrucişate între diferite surse.

3
 Aşa cum se arată în diagramă, ancheta începe cu Sursa A, având un obiectiv
specific, A1, care este prezentată conectat (1) cu un alt suspect, A2.
O căutare atât după A1 cât şi după A2 în cadrul Sursei B, definită prin (2),
demonstrează regăsirea lui A2. Extinderea reţelei (3) arată că A2 şi B1 au conexiuni iar B1
este, mai departe conectat (4), cu B2. Atât Bl cât şi B2 pot fi căutaţi apoi înapoi în Sursa A,
aşa cum sunt prezentate prin (5), B2 fiind regăsit. Extinderea (6) arată că B2 şi A3 sunt
conectaţi. Prin urmare, în mod indirect Al, A2, A3 din Sursa A sunt legaţi dar numai cu
informaţii furnizate de către Sursa B. Aceste tipuri de referinţe încrucişate s-au dovedit a fi
de nepreţuit şi ajută la expunerea unui algoritm mai mare şi mai complex despre suspect.
Bazele de date ale autorităţilor de stat şi ale companiilor private pot oferi o gamă
largă de informaţii, pornind de la înregistrările cu privire la bunurile imobile şi utilităţi până
la date despre permise de conducere şi arestări. Astfel, furnizorii de informaţii comerciale
(de exemplu, servicii de abonament) sunt, de asemenea, resurse de nepreţuit în
furnizarea în timp util a accesului la un număr mare de surse diferite, deşi multe au avut un
ritm scăzut în ceea ce priveşte capacitatea de a oferi date în timp real (de exemplu, un tip
de căutare proactiv). Alte surse private de date, deţinute inclusiv de firme de închirieri
auto, linii aeriene comerciale şi bănci, pot fi, de asemenea, utilizate pentru a obţine o mai
bună înţelegere a anumitor aspecte.
Verificarea datelor referenţiale sau controlul referenţial reprezintă o obligaţie a
anchetatorului dar şi o garanţie a orientării corecte a investigaţiei către o pistă sigură.
De exemplu, se cunoaşte faptul că o instituţie guvernamentală deţine o bază de
date a tuturor investigaţiilor efectuate cu privire la infracţiuni de ordin financiar şi operaţiuni
de spălare de bani. Referinţa de bază pentru accesarea fişierelor din acest sistem este un
număr de control al documentului asociat cu fiecare tranzacţie financiară, aflată în baza de
date. Fiecare caz din această bază de date, de aproximativ 100.000 de intrări, constă într-
unul sau mai multe numere unice de control al documentelor care pot fi comparate cu
sursa principală de date care cuprinde mai mult de 200 milioane de înregistrări. Numărul
de control defineşte sursa originală, data înregistrării şi un număr secvenţial unic. Dacă un
analist verifică 200 milioane de înregistrări şi găseşte o asociere în baza de date, referinţa
respectivă se adaugă ca atribut special nucleului de la care a pornit şi imaginea sa este
suprascrisă/completată cu o pictogramă specială, oferindu-i analistului un indiciu vizual
rapid că datele curente analitice conţin informaţii care au mai fost valorificate într-un caz
anterior. Acest lucru ajută la maximizarea timpului de analiză pentru că nu mai este
necesar să se urmărească indicii care au fost deja lucrate într-o altă anchetă.
O altă importantă verificare a datelor referenţiale este denumită "watch list". Există
mai multe liste diferite pentru diverse domenii, referitoare la diferite ţări şi agenţii, destinată
unui număr mare de motive. O astfel de listă avertizează cu privire la o entitate care are o
caracteristică considerată importantă. Listele pot fi analizate, corespunzător, pentru orice
motiv de ordin penal, prin verificarea inclusiv a numerelor de cont, cum ar fi carduri de
credit furate, ţări/regiuni afectate considerabil de malarie sau produse care au fost marcate
pentru retragere de pe piaţă.
Una dintre listele cele mai cunoscute pe scară globală a fost lista FBI-ului cu cei
mai căutaţi 10 fugari, realizată iniţial în 1950. Cu toate acestea, după 11 septembrie, cea
mai activă listă s-a concentrat aspra teroriştilor şi a persoanelor cu legături cu terorismul.
Astfel, în situaţia în care se cunosc doar datele de identificare nominale ale
persoanei, riscul potrivirii de nume este considerabil, deşi, uneori, aceasta este singura
dată furnizată şi, prin urmare, reprezintă cel mai mic numitor comun de la care
anchetatorul porneşte analiza sistemică referenţială.
Adăugând controale referenţiale de genul celor discutate anterior, se poate obţine o
reţea mult mai interesantă şi interactivă: se poate deduce, astfel, că subiectul a fost
implicat într-un caz înregistrat şi reclamat anterior. Inutil de spus că aceste informaţii
4
suplimentare „condimentează” considerabil analiza şi adaugă valoare extraordinară
anchetei în întregime. Ceea ce ar fi putut fi definit ca o reţea neinteresantă folosind doar
datele analitice, a devenit o investigaţie de largă prioritate, după adăugarea datelor de
referinţă şi realizarea controalelor referenţiale.
„Datele analitice", sunt acele informaţii care ar putea fi analizate, în mod individual,
independent unele de altele, deoarece fiecare are propriile sale scheme şi tendinţe. Cu
toate acestea, există surse de date utilizate pentru a completa analiza specialistului,
definite ca "referenţiale", ceea ce înseamnă că nu conţin o valoare analitică, ci numai
informaţii suplimentare cu privire la sursele analitice.
O sursă referenţială este folosită aproape exclusiv pentru a determina dacă se pot
identifica caracteristici specifice pentru anumite entităţi. De obicei, acestea nu sprijină
capacitatea de a expune relaţii interesante sau reţele de valoare. Dacă timpul o permite,
sursele referenţiale sunt adesea incluse în baze de date suplimentare, accesate de obicei
într-o manieră pasivă, atunci când cercetătorul intuieşte datele. De exemplu, dacă o
anumită persoană a fost cercetată în baza unor mandate, aceasta trebuia marcată cu o
pictogramă specială care indica o infracţiune anterioară, o condamnare sau o punere sub
acuzare pentru spălare de bani. Relevanţa acestui fapt ar fi putut fi dedusă grafic pentru
că verificările au fost efectuate în mod automat de către de sistem.
Totuşi, pentru a putea realiza scop major al calităţii datelor, respectiv formarea
imaginii de ansamblu, este necesară o capabilitate suplimentară, aceea a accesului la
produsele prin care se pot realiza controalele referenţiale. Cel mai important suport în
atingerea acestui obiectiv îl constituie schimbul de informaţii.
În epoca post-9/11, la nivel mondial, multe organizaţii şi-au exprimat nevoia de a
schimba date în scopul de a „conecta indicii” pentru a căpăta imaginea de ansamblu a
problemelor generate de nerespectarea legii penale. Până în prezent, progresele au fost,
oarecum, limitate, dovedindu-se că multe agenţii/companii nu sunt încă dispuse şi active
în schimbul de informaţii.
Guvernele statelor occidentale au angajat analişti care operează în multe
organizaţii guvernamentale cu atribuţii în analizarea datelor, şi care, în mod regulat,
înregistrează raportările şi le stochează în format electronic, interpretându-le pentru a
determina dacă trebuie să fie luate în considerare pentru anchete şi analize suplimentare.
Cu toate acestea încă nu există metode standard de colectare, nici scheme
predefinite de baze de date şi nici produse analitice ori capabilităţi de raportare care să fie
în mod global configurate, documentate şi accesate de comunitate. Pe măsură ce
autorităţile vor începe să profite de avantajele de pe urma schimbului de date, se pot
aştepta, direct proporţional, la îmbunătăţirea dramatică a calităţii rezultatelor şi analizelor.
Comunitatea analitică de informaţii se schimbă în fiecare zi. Noi metode, abordări,
şi tehnologii sunt aplicate pentru a susţine îmbunătăţirea modului în care sunt accesate,
combinate, analizate şi raportate datele. Se poate vorbi, astfel de o nesfârşită şi în
continuă schimbare paradigmă, în care tehnici şi metode noi trebuie dezvoltate şi
implementate pentru a ţine pasul cu ameninţările care apar în fiecare zi. Terorismul a
schimbat modul în care guvernele şi lumea afacerilor îşi desfăşoară activitatea paralel cu
faptul că adversarii legii schimbă continuu modul în care îşi planifică şi execută următorul
atac. De aceea, schimbul de informaţii este piatra unghiulară în facilitarea unei mai bune
analize. Analiştii avertizează optimist potenţialii infractori că atunci când urcă în avion sau
„investesc” în piaţa de valori, evenimentul sau tranzacţia este tot atât de sigură pe cât o
pot face analiştii (şi sistemele) în efortul de identificare a modelului infracţional.
Calitatea datelor sub aspectul consistenţei, corectitudinii şi preciziei are impact
asupra acurateţii şi fiabilităţii sistemelor de monitorizare şi analiză.
Greşeli simple, cum ar fi erori de scriere, interpretări fonetice sau abrevieri, înclină
balanţa progresului anchetei în defavoarea cercetătorului, în cazul unor date înregistrate
netemeinic. Procesările computerizate sunt mai rapide decât oricând, stocarea este destul
5
de ieftină, banda de reţea este în continuă expansiune şi tehnologiile informaţionale sunt
capabile de integrarea unor cantităţi masive de date. Cu toate aceste sisteme şi capacităţi
de mare performanţă, există încă limite în ceea ce priveşte efectuarea unor analize
eficiente, iar o mare parte din acesta limite au legătură cu calitatea datelor colectate de-a
lungul anilor.
În acest context, adevărata provocare în ceea ce priveşte acest segment de acţiune
constă în îmbunătăţirea exactităţii datelor printr-o mai bună manieră de colectare a
acestora şi prin utilizarea unor metode adecvate şi practice de reprezentare. Numai atunci
când această problemă va fi abordată în mod corespunzător, adevăratele aşteptări realiste
cu privire la rezultatele scontate pot viza chiar îmbunătăţirea identificărilor şi analizelor
legate de fenomenul infracţional: fraude, terorism, spălare de bani şi alte domenii
sensibile.
Ilustrativă pentru cele menţionate este situaţia reportată 3 cu privire la senatorul
Edward Kennedy (Massachusetts), care a fost oprit cu ocazia a cinci deplasări diferite în
timp ce se îmbarca în avion, deoarece numele său corespundea cu o înregistrare aflată pe
lista de interdicţie de zbor a guvernului statului respectiv. În plus, congresmanul John
Lewis (Georgia) s-a plâns că a fost obligat să se supună controalelor suplimentare de
securitate pentru că numele său se potrivea, de asemenea, cu unul de pe lista „în atenţie”.
În ambele cazuri, datele prelucrate de către sistemele de stocare au reprezentat
doar o parte limitată din ceea ce era necesar pentru a efectua în mod corespunzător o
potrivire corespunzătoare. În cele din urmă, situaţiile au fost rezolvate, dar numai după
intervenţia directă a oficialilor de rang înalt de la Departamentul pentru Securitate Internă
(DHS).
Din cele menţionate se pot trage anumite concluzii cu privire la riscurile de
securitate a datelor. Clasificând riscurile informaţionale care pot apărea în cadrul activităţii
organelor de drept, acestea pot fi împărţite dihotomic în riscuri tehnologice şi
organizatorice. Riscurile tehnologice, după natura impactului, pot fi împărţite în riscuri
fizice şi riscuri logice (software). Riscurile fizice pot apărea din cauza influenţei fizice
asupra componentelor infrastructurii informaţionale şi pot proveni din cauza:
– unei persoane rău intenţionate;
– unor circumstanţe de forţă majoră;
– defectării echipamentelor tehnice.
Riscurile logice (software) pot fi: riscuri apărute din partea unei persoane din interior
(locale). Riscurile locale sunt direcţionate de obicei asupra resurselor informaţionale:
sistemul de operare, programele de aplicaţie, precum şi informaţiile stocate. Perturbarea
funcţionării integrităţii sau confidenţialităţii oricăror dintre aceste elemente pot duce la
pierderea de informaţii valoroase.
Riscurile legate de persoane din exterior (de la distanţă). Penetrările exterioare pot
afecta atît resursele informaţionale locale, cât şi resursele canalelor de comunicaţie:
echipamente de reţea, protocoalele de reţea, sistemele şi informaţiile utilizate prin
intermediul reţelelor de comunicaţie (de exemplu, viruşii, hackerii).
În ceea ce priveşte securitatea organizatorică a informaţiei, cerinţa de bază este
protejarea informaţiei împotriva utilizării neautorizate, a dezvăluirii, modificării, pierderii sau
coruperii. Controlul procesului care satisface această cerinţă se activează prin controlul
accesului logic, care să asigure că accesul la sisteme, date şi aplicaţii este permis doar
utilizatorilor autorizaţi, prin metode şi practici precum autentificarea, autorizarea şi
controlul accesului, crearea de profile de utilizatori, cerinţele de confidenţialitate,
administrarea cheilor criptografice, managementul incidentelor, instruirea corespunzătoare
a utilizatorilor, administrarea centralizată a securităţii, instrumente de monitorizare etc.
Cunoaşterea acestor standarde reprezintă un prim pas în procesul de organizare a
3 Rachel Swarns, "Senatorul terorist? O listă „în atenţie” îl opreşte pe Kennedy la aeroport," The New York Times, 20 august 2004.

http://www.nytimes.com/2004/08/20/national/20flight.html.
6
activităţilor informaţionale şi a securităţii, de îmbunătăţire a calităţii serviciilor
informaţionale şi de administrare a riscurilor, în final de atingere a unui nivel superior de
calitate în executarea şi livrarea acestor servicii.
În următorii ani, se intenţionează efectuarea unor eforturi masive pentru a curăţa
datele eronate, a standardiza şi a schimba date. Sunt deja în lucru idei fezabile precum
crearea unor sisteme fuzionale, centre analitice, standarde de informaţii şi de forţe cu
sarcina de colaborare - toate proiectate pentru a conecta, într-un mod optim, informaţiile.
Erorile de valoare. Erorile şi neconcordanţele în ceea ce priveşte datele sunt cel
mai adesea percepute ca rezultat al greşelilor de scriere sau tastare, ori al abrevierilor de
date. În general, fără controale de validare temeinice (de exemplu, tabele de căutare, filtre
de introducere etc) şi, în special, atunci când datele pot fi introduse într-un format liber, vor
exista, întotdeauna, probleme în ceea ce priveşte calitatea datelor. În plus, trebuie să se
acorde importanţă şi faptului că în colectările de date din operaţiunile efectuate în scopuri
ilegale (de exemplu, spălarea banilor, terorismul, frauda), se vor regăsi, adesea, date
prezentate în mod intenţionat eronat.
Erorile de valoare reprezintă una dintre cele mai mari probleme întâlnite, de obicei,
în colectarea de date. Variaţii mici ale valorilor pot avea un impact semnificativ asupra
modului în care sunt interpretate rezultatele finale.
Următoarea figură 1.4, oferă un exemplu de mai multe variaţii în ortografierea unui
valori (un oraş), rezultată din datele returnate dintr-o interogare referitoare la Lower

Figura 1.4 MANHA MAN

MANHANTAN
MANHANTTAN
MANHATTAN
MANHATTAN N Y
MANHATTEN
MEW YORK
NEW Y ORK
NEW YO RK
NEWYOIK
Manhattan, New York City.

În mod evident, aceste variaţii sunt inacceptabile pentru orice sistem - comercial
sau guvernamental, mai ales atunci când vizează activităţi infracţionale, făcând imposibilă
generarea rapoartelor exacte despre vânzări, inventare sau alocare a resurselor. O soluţie
pentru a minimiza aceste variaţii este recurgerea la o căutare inversă, în cazul în care
oraşul şi statul aferent adresei respective sunt derivate din codul ZIP.
Date lipsă şi structuri nevalide. Într-o lume perfectă, în condiţiile în care toate
informaţiile ar fi colectate în mod corect, am avea întotdeauna date valide. Adesea
procesele, controalele şi mecanismele nu sprijină anumite colectări. Inevitabil, vor fi valori
de date lipsă, cum ar fi celălalt prenume, data naşterii, coduri de ţară şi coduri ZIP.
Procesul de analiză trebuie să se familiarizeze şi cu aceste tipuri de situaţii.
Uneori, datele pot fi încărcate în întregime în baze de date greşite, rezultând o bază
de date cu adevărat neconformă. De exemplu, numele unei persoane trebuie să fie
încărcat în trei domenii diferite (nume, prenume şi celălalt prenume), dar este adesea
introdus numai într-un singur câmp, de obicei, la numele de familie. Alte exemple cuprind
înregistrarea mai multor valori într-un câmp sau utilizarea necorespunzătoare unor
observaţii sau câmpuri de note. Într-un caz internaţional, datele obţinute de la o bancă
pentru un anumit guvern, folosind un anumit pachet software comercial disponibil anti-
spălare de bani au expus o problemă în care valori precum data / ora tranzacţiei au fost
transmise în coloana de sume limită, rezultând înregistrări de miliarde de dolari. Cum era
7
de aşteptat, aceste tranzacţii au fost imediat remarcate şi, după câteva examinări
preliminare, analiştii au putut identifica cauza problemei şi notifica banca. Într-un alt
exemplu, punctul pentru zecimale nu a fost introdus corect, înmulţind fiecare valoare de
100 (de exemplu, 15.000,00 ca 1500000). Aceste tipuri de probleme au un impact mare
asupra calităţii analizelor efectuate pe date şi trebuie abordate prompt şi în cunoştinţă de
cauză.
O altă problemă întâlnită în sistemele unde este implementată, a fost aceea că un
număr copleşitor de oameni nu şi-au furnizat data naşterii, în datele tranzacţiilor încheiate.
Cei care au făcut-o, au avut tendinţa de a lista 12/30/1900, 11/11/1911 sau 01/01/1960.
Datele reflectă un număr considerabil de persoane născute după anul 2000, ceea ce este
imposibil, deoarece cei4 care pot efectua aceste tranzacţii trebuie să aibă peste 18 ani.
Datele au inclus, de asemenea, transpuneri de ani cum ar fi 9154 (1954), 7971 (1971),
4969 (1969), şi 2086 (1986). Aceste tipuri de înregistrări au generat suspiciuni referitoare
la utilitatea şi pertinenţa datelor, a instrumentelor de colectare şi a întregului proces utilizat
pentru a asigura acurateţea datelor.
Se pot întâlni o mulţime de probleme legate de date, însă detalierea tuturor
condiţiilor specifice în care apar şi a inconsecvenţelor se plasează în afara domeniului de
interes al acestei secţiuni. Cu toate acestea, asemenea tipuri de probleme au un impact
fundamental asupra modului în care datele sunt reprezentate şi, în cele din urmă, asupra
calităţii analizelor efectuate. Având în vedere inutilitatea rezultatelor finale, calitate scăzută
a datelor conduce la o risipă de resurse semnificative (precum timp sau bani). Astfel,
atunci când se lucrează cu date, este important să se cunoască calitatea generală şi să se
intuiască unde pot apărea capcane. Acest lucru poate influenţa modul în care sunt
modelate şi interpretate datele în analiza finală.
Reţele de date referitoare la fapta cercetată. Diagramele relaţiilor dintre entităţi
(reţele) sunt, de obicei, interpretate folosind tehnici şi tehnologii ale analizei de conexare.
Reţelele sunt, în general, menite să fie analizate în contextul pieselor lor, dar şi colectiv, ca
un întreg. Trebuie avut în vedere, însă, faptul că nu toate obiectele dintr-o reţea adaugă, în
mod necesar, valoare informaţiei.
Încercarea de a descrie o reţea se circumstanţiază prin aceea că structura sa poate
avea multe forme diferite, sensuri şi interpretări. Identificarea componentelor unei reţele,
obiectele - menţionate, de asemenea, ca entităţi sau noduri - reprezintă un pas
fundamental pentru construirea unei reţele. De exemplu, un obiect poate reprezenta, să
spunem, o persoană, şi, la fel ca în natură, fiecare persoană este considerată o fiinţă unică
şi separată. De multe ori, analiza poate fi efectuată folosind doar obiecte în care sunt
folosite tehnici diverse de grupare pentru a expune modelele bazate pe reprezentările
atribuitelor lor de bază (de exemplu, culoarea părului, numele de familie, etnia etc).
Introducerea relaţiilor în reţea (numite, de asemenea, legături, asociaţii sau
conexiuni), strânge împreună o pereche de obiecte. Dacă avem două obiecte - oameni,
cum ar fi Mary şi John, acestea pot fi legate prin relaţii de genul frate/soră, soţ/soţie,
şef/angajat sau alt tip de conexiuni. Relaţiile sunt finite în sensul că ele există doar între
perechi de obiecte. În cazul în care 10 persoane au fost parte a aceleiaşi familii, fiecare
persoană ar trebui să aibă propria ei relaţie unică cu alţi membri ai familiei. În cazul în care
sunt necesare mai multe relaţii între orice pereche de obiecte, fiecare este considerată
separată şi independentă. De exemplu, în cazul în care John o sună pe Mary la telefon de
mai multe ori, fiecare apel (relaţie) este considerat distinct, deoarece un apel telefonic, prin
definiţie, este un eveniment unic. Spre deosebire de obiecte, relaţiile nu pot exista prin ele
însele, ci trebuie să fie prezente într-un context de obiecte.

4 Comparaţiile de vârstă au folosit ca referinţă anul 2008 pentru a stabili dacă o persoană a avut peste 18 ani. Multe dintre datele de naştere utilizate

pentru acest model au fost generate de informaţii despre tranzacţii sau organizaţii şi, cel mai probabil, au reprezentat anul de încheierii acestora sau al
aderării, în loc să se menţioneze în câmpul corespunzător datei naşterii chiar această valoare.

8
 În general, la realizarea unei reţele nu contribuie o singură relaţie, şi, similar, nici
mai multe relaţii între o singură pereche de obiecte. Se consideră că există reţele numai
atunci când există mai multe perechi sau secvenţe de relaţii între obiecte. Altfel spus,
trebuie să existe cel puţin trei obiecte pentru a defini o reţea de bază. Prin urmare, cel
puţin unul dintre obiecte va fi conectat cu două sau mai multe astfel de obiecte şi, pornind
de la această premisă, se poate începe a se specula în legătură cu obiectele care ar putea
indica un model de interes.
În reprezentarea din figura 1.5, există trei obiecte legate prin două relaţii distincte.
Aceasta este una dintre cele mai de bază, generice şi răspândite structuri care poate
apărea în cadrul unei reţele. Întrebarea este dacă desemnează cumva un model
important?
Răspunsul este circumstanţiat, căci depinde de contextul pentru care modelul este
interpretat. De exemplu, în cazul în care obiectele sunt toate numere de telefon, atunci
telefonul din mijloc va reprezenta cel mai activ telefon, luând în calcul doar un singur apel
între fiecare dintre telefoane şi presupunând că acesta conectează indirect celelalte doua
telefoane. Într-un alt exemplu, în cazul în care obiectele reprezintă oameni, atunci
persoana din centrul reţelei ar putea fi interpretată ca având mai multă influenţă şi/sau
control asupra celorlalte două persoane.
Dacă luăm acest concept şi îl interpretăm într-un context diferit, în care două
obiecte de un anumit tip sunt conectate la un singur obiect de un alt tip, atunci pot fi
expuse modele suplimentare în cadrul reţelei. De exemplu, dacă o persoană este
conectată la doua adrese, atunci trebuie să ne întrebăm dacă poate fi un model important.
Pentru un retailor, aceasta ar putea indica faptul că clientul nostru s-a mutat recent şi
adresele diferite reprezintă vechea şi noua adresă. Pentru o societate de asigurare, ar
putea fi un indiciu de tentativă de fraudă, deoarece se analizează cererea depusă de la
fiecare adresă, indicând astfel, o cerere dublă sau frauduloasă. În concluzie, nu există un
răspuns corect sau greşit, totul depinde de contextul şi analiza datelor, precum şi de
aşteptările de ansamblu ale investigatorului.
De multe ori interpretarea sau înţelegerea iniţială a unui model este superficială.
Până când nu sunt explorate diferite permutări, combinaţii şi interpretări, nu ar trebui
demarate recomandări finale sau cursuri de acţiune. Există întotdeauna excepţii de la
model şi există excepţii de la excepţii. Uneori este important să se cunoască natura sursei
de date, dar şi circumstanţele colectării. Alteori este determinant doar să priveşti modelul
dintr-o perspectivă diferită. Mare parte din acest demers pare simplu, dar până când nu
există o implicare activă în aceste tipuri de analiză, durează ceva timp înainte de a se
forma intuiţia sau a se crea sisteme analitice şi computere avansate capabile a expune
modele ascunse conţinute în date, menite descoperirii automate a fraudelor cu carduri de
credit, identificării infractorilor implicaţi în reţeaua de spălare de bani sau depistării
teroriştilor.
Procesarea datelor pentru organele de cercetare şi urmărire penală solicită
analiştilor şi anchetatorilor să fie versaţi într-un număr de discipline tehnice pentru a
descoperi modele infracţionale şi a utiliza eficient datele acestora. Mai mult, ei abordează
unele domenii foarte complicate şi dinamice, fără parametri bine cuantificaţi, fără exemple
cantitative sau definiţii de rutină ori comune. Din păcate, nu există un buton care să
descopere automat modele de interes. Trebuie să ne întrebăm continuu:
• Cum arată un terorist?
• Cum arată un suspect în cazul spălării banilor?
• Cum arată un infractor?
• Cum arată o persoană care fraudează?
Ce sunt, însă, "modele" la care se referă aceste domenii? Modelele pot fi orice
combinaţie de valori care are un sens în contextul sau domeniul pentru care acestea sunt
analizate. Există multe moduri distincte în care pot fi expuse modelele, inclusiv prin
9
grupuri, secvenţe sau relaţii. Modele se bazează pe interpretarea individuală a datelor, a
mediului, a circumstanţelor şi pe calitatea datelor colectate. Trebuie avut, de asemenea, în
vedere faptul că nu toate modelele se menţin adevărate 100% din timp, că există
întotdeauna excepţii de la modele, că există întotdeauna excepţii de la excepţii şi că
modelele sunt întotdeauna în evoluţie.
Tipare, cum ar fi, de exemplu, cele corespunzătoare fraudelor, există, deoarece
controlul stabilit de instituţii, de mediul de afaceri sau de alte entităţi a permis, chiar dacă
involuntar, situaţiilor generatoare de fraude să se dezvolte. În multe cazuri frauda,
incompetenţa şi greşeala au triumfat, deoarece nu s-a ştiut cum să se interpreteze seturile
de date deţinute sau cum să se recunoască simptomele indicatorilor 5. În ilustrarea ideii
vine şi faptul că majoritatea furturilor şi fraudărilor sunt, de obicei, realizate printr-o serie
de cereri de credite şi tranzacţii cu sume relativ modeste de bani, sustraşi prin orice fel de
mijloc, mai degrabă decât într-un singur şi amplu jaf.
De-a lungul unei perioade lungi de timp, o organizaţie poate finanţa acţiuni
infracţionale cu milioane de dolari în tranşe mici. Acest tip de fraudă este subtil şi nu este,
în mod direct, detectabil prin metode obişnuite de supraveghere.
Astfel, scopul detectării unui tipar este de a determina ce procese trebuie schimbate
pentru a elimina sau a minimiza viitoare tentative infracţionale. Practic vorbind, detectarea
modelelor este inutilă în situaţia în care agenţia afectată nu este în măsură să-şi schimbe
procesele (de audit) - altfel, orice iniţiativă ar fi o risipă de bani, timp şi resurse.
Modelele pot fi expuse, deseori, pur şi simplu, prin generarea de rapoarte speciale
pentru a vedea ce valori tind să iasă în afara limitelor normale. Într-un caz de fraudă în
sectorul de sănătate, un medic a fost ţinta unei anchete din cauza numărului mare de
cereri de decont depuse. Pentru a furniza numărul de servicii facturate, el ar fi trebuit să
lucreze 36 de ore pe zi, în fiecare zi. Unele abordări se concentrează pe îmbunătăţirea
protocoalelor de colectare a datelor în care metode mai coerente şi corecte determină
modele mai bune. Un exemplu este acela al standardizării adreselor, astfel încât să nu
existe decât mici variaţii în modul în care sunt reprezentate strada, oraşul şi codul poştal.
Analiza datelor solicită practicienilor să gândească creativ. Oricât de mult ne-ar
plăcea să credem în inexplicabil, nu baghete magice pentru a expune modelele. Se
reclamă, astfel, necesitatea unei înţelegeri fundamentale a domeniului, o logică de bază şi
capacitatea de a gândi prin întrebări corecte pentru a expune modelele de interes. În
scenarii imaginare, câteva dintre întrebările pentru identificări de mare precizie includ :

Client: Credem că avem de-a face cu o fraudă în cadrul companiei. Nu vi

se pare?
Realitate: Avem rapoarte de cheltuieli şi declaraţii de card de credit şi
dorim să expunem modelele de rambursări suspecte (de exemplu,
ridicările multiple, costurile umflate etc).

De multe ori interpretarea unui model trebuie să se facă în anumite tipuri de context
ale domeniului. Este important să se cunoască originile datelor, transformările valorii
implicate şi ce poate fi logic prezentat.

În figura 1.6 primul model înfăţişează o tranzacţie financiară standard în care toate
informaţiile relaţionate sunt afişate conectat la Subiect.

5
Christopher Westphal şi Blaxton Teresa, Soluţii de procesare a datelor: Metode şi instrumente pentru rezolvarea problemelor din lumea reală (New
York: John Wiley & Sons, 1998).
10
 Într-o tranzacţie completă vor exista, în general, informaţii cu privire la domiciliu, la
telefonul de acasă sau de la birou (sau ambele), un anumit tip de ID utilizat pentru a
efectua tranzacţia (de exemplu, permisul de conducere, paşaportul) şi, cel mai important,

Figura 1.6

pentru tranzacţiile occidentale, un număr de asigurat (SSN). În acest caz, s-a utilizat SSN-
ul, atribuindu-se pictogramă specială, deoarece s-a constatat o potrivire exactă a unei
intrări în indexul de securitatea socială al persoanelor decedate (SSDM)6. Încercarea de a
căuta în funcţie de acest tip de potrivire este realizată ca rutină în organizaţii, cum ar fi
FinCEN (Reţeaua de urmărire a infracţiunilor financiare) şi IRS-CID (Divizia de Investigaţii
Criminale) atunci când efectuează analize legate de spălarea banilor.
La prima vedere, acesta pare a fi un model promiţător atunci când cineva a efectuat
o tranzacţie financiară, utilizând SSN-ul unei persoane moarte. Cu toate acestea, înainte a
se conchide asupra veridicităţii suspiciunii, există câteva elemente suplimentare care
trebuie verificate. În primul rând, pentru a fi de interes pentru un investigator, data
tranzacţiei financiare trebuie să aibă loc după data decesului.
Deci, dacă data morţii este după data tranzacţiei, modelul este discreditat şi
cercetătorul trece la următoarea ţintă. În cazul în care datele nu apar în ordinea lor
firească, atunci elementul următor de verificat dacă este numele din SSDM se potriveşte
cu numele Subiectului tranzacţiei. Deseori, atunci când un SSN este codat
necorespunzător în timpul procesului de colectare, o singură cifră greşită poate provoca
potriviri false. Prin urmare, este important ca investigatorul să verifice numele pentru
conformitate pentru a vedea dacă este vorba despre aceeaşi persoană. Dacă numele nu
se potrivesc, atunci există posibilitatea să fi fost vorba despre o problemă de colectare de
date –şi, cel mai probabil, SSN-ul găsit nu este cu adevărat cel atribuit Subiectului. Astfel,
se face apel la raţiunea investigatorului pentru că în acest exemplu nu există decât o
tranzacţie pe care să fundamenteze decizia. Dacă ar exista mai multe tranzacţii, fiecare
listând în mod constant acelaşi SSN, atunci ar fi vorba despre o denaturare intenţionată şi
împotriva subiectului ar putea fi luate măsuri adecvate. Dacă este întâlnită o potrivire de
nume, atunci suspectul este, într-adevăr, decedat, şi acest aspect reflectă o situaţie
interesantă, cel mai probabil un anumit tip de furt de identitate. Indiferent, situaţia devine
un model pentru acţiune.
De-a lungul ultimilor ani, sintagma "conectarea indiciilor" a devenit vernaculară
organelor de aplicare a legii şi comunităţilor de informaţii. A fi eficient înseamnă a şti ce
indicii trebuie conectate şi cum să interpretezi rezultatele lor.
În plus, înseşi modelele trebuie verificate, iar cele relevante, repetabile şi acţionale
trebuie abordate pentru a li se institui noi proceduri spre a determina rezultatele. Astfel,
modelele reprezentative în fraude ar necesita ca operaţiunile existente legate de afaceri să
fie ajustate pentru a minimiza apariţia fraudelor şi pentru a reduce pierderile rezultate din
acestea.
Modelul infracţional. Conceptual, nu există diferenţe reale în structura şi analiza
datelor asociate cu, de exemplu, trecerea frontierei, tranzacţiile financiare, un apel

6
http://www.ntis.gov/products/ssa-dmf.aspx.
11
telefonic, o cerere de asigurare sau chiar un eveniment terorist. Toate reprezintă date ale
tranzacţiei (bazate pe evenimente) şi au unele tipuri de elemente comune care le uneşte
(de exemplu, o persoană, un loc sau un lucru). Infrastructura este, practic identică.
Principala diferenţă este în interpretarea care se bazează pe contextul analizei efectuate.
Entităţile, în general, deţin date "analitice" care sunt folosite ca fundament pentru a
descoperi modele şi tendinţe în raport de obiectul lor de activitate. În plus, există surse de
date "referenţiale" care pot fi integrate şi folosite pentru a ajuta la completarea şi
adăugarea de valoare datelor analitice, pentru a expune noi clase de modele. Deosebit de
important şi inteligent este a şti ce surse sunt disponibile, când să fie folosite şi, în cele din
urmă, cum să fie interpretată semnificaţia lor.
Modele sunt, în general, de acţiune, în special în domeniul aplicării legii,
informaţiilor şi aplicaţiilor legate de securitate. În principiu, trebuie să existe o singură
circumstanţă a unui model unic (de ex, o anume configuraţie de reţea) pentru a lua măsuri
(de exemplu, arestare, sechestrare etc.) În general, un model poate fi defalcat în părţi
distincte (valori şi relaţii), care definesc, împreună, tabloul general. Aceste piese pot fi
evaluate în mod independent, iar entităţile cu apariţii mai numeroase ale anumitor
configuraţii (de exemplu, structuri, frecvenţe, conexiuni) pot fi prioritizate şi apoi analizate
pentru a le determina valoarea sau importanţa de investigare.
Unele modele sunt evidente; alte modele dezvăluie defecte sau erori în date; uneori
modele nu sunt fiabile, unele modele sunt mai importante (sau valoroase) decât altele, dar
altele pur şi simplu nu au sens din cauza configuraţiilor ilogice de date. Înţelegerea
sensului unei reţele în ceea ce priveşte modul în care obiectele sunt conectate, frecvenţa
lor, legăturile şi structura lor este vitală pentru identificarea şi expunerea noilor modele.
Deseori, reţelele sunt create din mai multe surse de date, astfel încât analiştii trebuie să
analizeze din perspectivă multidimensională, deoarece un obiect poate avea o
reprezentare compozită din zeci de diferite surse. Fiecare sursă poate ajuta la dezvăluirea
de modele noi, consolida modelele existente sau chiar discredita/anula modelele.
Mici ajustări într-un domeniu pot avea efecte profunde în altul. O virgulă lipsă, o
abreviere, o literă în plus, o liniuţă sau paranteză sau orice neconcordanţă ar putea
reprezenta diferenţa dintre a găsi o ţintă şi rezolvarea sa în mod corespunzător ori
pierderea acestei ocazii cu rezultate potenţial devastatoare.

Secţiunea 2
Documentarea informativ-operativă preliminară
12
 Această secţiune îşi propune să ofere o imagine de ansamblu asupra muncii
profesioniştilor în efortul strângerii informaţiilor investigative, accentuând asupra
provocărilor7 cărora trebuie să le facă faţă. O primă provocare, constituită într-un punct de
plecare delicat, şi, evident, deloc simplu, priveşte clarificarea a ceea ce este deja
cunoscut. Datele pe care fiecare tehnician le obţine, le poate accesa sau deţine nu sunt
întotdeauna reflectate la adevărata valoare în înţelegerea colectivă.
De asemenea, o concentrare exclusivă pe ceea ce este cunoscut, nu poate fi o
acţiune înţeleaptă, deoarece acest lucru ar face ca imaginea informaţiilor să devină o
profeţie auto-îndeplinită. Prin urmare, al doilea element al provocării, aflarea mai multor
aspecte despre lacunele identificate de informaţii - "necunoscute cunoscute", este general
acceptat ca un scop de bază al colectării de informaţii.
A treia piatră de încercare este luarea în calcul a faptului că ne putem confrunta cu
„necunoscute necunoscute”. La o primă vedere, conceptul de "necunoscut necunoscut"
este o eroare logică. Şi totuşi, există o logică în care conceptul de "necunoscute
necunoscute" are valoare în practică. Organele de aplicare a legii s-au confruntat cu
ameninţări emergente, pe care nu le anticipaseră şi nu le recunoscuseră ca lacune de
cunoştinţe, ca de exemplu, problema consumului de "droguri de producător", cum ar fi
ecstasy. Provocarea, pentru organele de impunere a legii, înseamnă să recunoşti acest tip
de ameninţare în momentul în care ea, ameninţarea, este doar o necunoscută
necunoscută. "Cercetarea înseamnă a vedea ce toată lumea a văzut şi a gândi ce nimeni
altcineva nu a gândit8".
Primul pas în efortul de cercetare informativ-operativă este surmontat în momentul
în care se acceptă că există perspective distincte cu privire la modul în care ar trebui
efectuată strângerea de informaţii. Fiecare decident în procesul de colectare are propriile
ipoteze cu privire la modul de a efectua colectarea de informaţii în mod eficient.
Particularităţile şi dinamica faptelor infracţionale face imposibilă o eventuală
standardizare asupra documentării informative însă lasă loc, totuşi, stabilirii unei tipologii a
modelelor infracţionale. Pornind de la această premisă, au fost dezvoltate o serie de
metodologii de analiză informativ-operativă ce oferă perspective practice asupra modului
de aplicare în cazuistica concretă.

Metodologii de cercetare a cazului

Colectarea eficientă de informaţii se bazează pe trei criterii care trebuie întrunite şi

anume: rezultatul să fie de încredere, valabil şi la timp.
• informaţii de încredere: procesul de colectare ar trebui să fie suficient de
cuprinzător pentru a convinge autoritatea solicitantă că toate cerinţele sau întrebările
adecvate colectării au fost urmărite şi toate informaţiile au fost strânse din totalitatea
sursele relevante.
• informaţii valide: datele colectate şi informaţiile trebuie să reflecte, în mod fiabil,
ceea ce se cunoaşte deja, dar ceea ce contează este încercarea de a umple lacunele de
cunoştinţe. Un element cheie în îndeplinirea acestei condiţii este abilitatea de a
recunoaşte şi plasa în context un singur fragment de informaţii care oferă o imagine şi o
gamă vastă de date care, înainte, nu existau.

7 „Există cunoştinţe cunoscute. Există lucruri pe ştim că le ştim. Există necunoscute cunoscute. Adică există lucruri pe care noi acum ştim că nu le ştim. Dar

există, de asemenea, necunoscute necunoscute. Există lucruri pe care noi nu ştim că nu le ştim”. (Donald Rumsfeld, secretarul american pentru apărare, 12
februarie 2002).
8
Quoted in Good, IJ (ed), 1962, The Scientist Speculates: An Anthology of Partly-baked Ideas, Basic Books.
13
 • informaţii în timp util. Chiar dacă informaţiile sunt relevante, acestea nu pot fi de
folos factorilor de decizie dacă nu sunt disponibile la momentul în care se reclamă
stringent luarea unei măsuri.

Fenomenul infracţional privit din perspectiva cercetării informativ-operative se

desprinde dihotomic în două paliere. Primul îl reprezintă munca informativ-operativă în
concret, respectiv arta utilizării tuturor procedeelor într-o cauza ce se soluţionează printr-
un dosar de urmărire (informativă), o expresie transpusă în plan practic a experienţei,
inteligenţei, cunoaşterii aprofundate a normelor stricte de desfăşurare a muncii de
informaţii, a gândirii creatoare şi maturităţii profesionale a organului de cercetare ce are o
asemenea misiune.
Cea de-a doua perspectivă priveşte activitatea analitică strâns legată de colectarea
informaţiei în vederea luării deciziilor corecte. Ea cuprinde o serie întreagă de măsuri şi
procedee metodice de studiere şi evaluare a informaţiei referitoare la starea criminalităţii şi
a ordinii publice, asigurându-se, în acelaşi timp, o administrare direcţionată către
identificarea problemelor specifice şi a situaţiilor problematice ori a eficienţei intervenţiilor
administrativ-penale.

Documentarea cazului. Dinamica fenomenului infracţional, perfecţionarea,

specializarea şi chiar profesionalizarea infractorilor au impus pentru autorităţile ce au
atribuţii de identificare şi demascare a făptuitorilor, de probare a faptelor în vederea
tragerii la răspundere a celor care le-au comis, să-şi adapteze mijloacele şi metodele
specifice de muncă în raport de evoluţia şi tendinţele criminalităţii.
Eficienta activităţii de culegere si exploatare a informaţiilor pentru demascarea şi
probarea faptelor ilegale ale unor infractori este condiţionată de operativitatea, caracterul
inopinat, ofensiv şi permanent al acţiunilor şi măsurilor întreprinse de ofiţerii operativi,
momentul identificării şi tragerii la răspundere a autorilor faptelor penale fiind strâns legat
de cunoaşterea permanentă a situaţiei operative şi de profesionalismul celor desemnaţi să
soluţioneze o cauză penală.
Cazuistica deosebit de bogata a poliţiei oferă numeroase exemple în care prin
folosirea inteligentă a unor combinaţii adecvate de mijloace speciale de investigaţie s-au
rezolvat probleme care, iniţial, păreau aproape imposibil de soluţionat şi s-au creat acele
împrejurări de fapt care au condus la arestarea unor infractori periculoşi şi versaţi, fără ca
aceştia să fi bănuit că demascarea lor s-a făcut cu ajutorul unor apropiaţi din anturajul lor,
ori prin folosirea viciilor, slăbiciunilor şi a fisurilor manifestate în propriul comportament
infracţional.
Utilizarea datelor operative de investigaţii în etapele incipiente ale cazului penal
permit determinarea strategiei de efectuare a urmăririi penale şi ajustarea metodelor de
investigaţie la circumstanţele reale ale faptei.
Importanţa planificării activităţii de urmărire penală rezidă în faptul că aceasta
asigură:
- respectarea dispoziţiilor legale;
- respectarea drepturilor părţilor şi a celorlalte persoane participante în procesul
penal;
- orientarea corectă a cercetărilor;
- înalta calitate a actelor de urmărire penală;
- lămurirea cauzei sub toate aspectele inclusiv prin extinderea cercetărilor pentru
alte fapte sau făptuitori;
- iniţiativa organului de urmărire penală în administrarea probelor;
- folosirea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice corespunzătoare de
cercetare;
- celeritatea urmăririi, economisirea de timp şi forţe;
14
 - recuperarea prejudiciilor;
- prevenirea săvârşirii de infracţiuni;
- mijlocul de autocontrol al anchetatorului.

La elaborarea concepţiei tactice a cercetării informativ-operative se vor avea în

vedere următoarele elemente:
- particularităţile dosarului de urmărire aflat în lucru, ori specificul cazului ce
urmează a fi soluţionat;
- evoluţia previzibilă şi favorabilă, a situaţiei operative existente în cauza concretă,
în raport de măsurile preconizate;
- posibilităţile concrete existente în teren şi modalităţile de folosire a acestora în
raport de modificările intervenite faţă de concepţia iniţială de realizare a activităţii
investigative;
- modalităţile cele mai potrivite de acţiune 9 (măsurile ce urmează a fi întreprinse,
ordinea efectuării şi motivarea lor cât mai fireasca, astfel încât să asigure conspirativitatea
deplină a scopului urmărit); cu alte cuvinte, alegerea legendei sub care se va realiza
fiecare măsură.
Masurile (operaţiunile) dispuse în mod succesiv în cadrul unei cercetări se bazează
pe:
- folosirea mijloacelor si metodelor muncii informative adecvate cazului ce urmează
a fi soluţionat şi care pot viza: instruirea si dirijarea informatorilor existenţi; recrutarea sau
introducerea ori scoaterea unor informatori din cauză; investigaţii, supravegheri operative,
filajul, observarea directă etc.
- cooperarea cu alte autorităţi specializate de control ale statului (Garda financiara,
unităţile vamale, poliţia sanitară etc.) sau unele instituţii publice din sistemul de
învăţământ, sanitar, de transporturi etc.
În concret, de pildă, în cazul omuciderilor, prin investigaţii şi cu ajutorul culegerii de
informaţii trebuie să se obţină următoarele date despre victimă:
● cele privind antecedentele penale, medicale sau contravenţionale;
● datele care atestă ultima prezenţă în viaţă a victimei, cu toate circumstanţele ce o
privesc;
● mişcarea în spaţiu şi timp a victimei anterior producerii evenimentului – stabilirea
itinerariului parcurs şi a interferenţelor ce au avut loc pe traseu;
● natura unor situaţii conflictuale recente sau mai vechi în care a fost implicată victima;
● cercul de relaţii apropiate sau mai îndepărtate ale victimei (de familie, de afaceri,
extraconjugale);
● concepţia şi modul de viaţă al victimei, materializate în preocupări, atitudini, calităţi
morale, caracter,temperament, comportament în familie şi societate, trăsături
caracteristice de personalitate, vicii evidente sau ascunse, tabieturi şi obiceiuri, credinţe
religioase, tendinţe şi dorinţe specifice şi – eventual –nesatisfăcute la timp, agresivitate;
● medii, instituţii, grupări, asociaţii din care face parte sau pe care le frecventează, precum
şi natura acestora;
● bunuri de valoare, colecţii pe care le-a posedat ori i-au dispărut, zvonuri existente cu
privire la deţinerea unor sume mari de bani sau bunuri importante;
● localităţile în care s-a deplasat, legăturile pe care le are în acele locuri şi natura
acestora;
● relaţiile victimei cu anumite persoane suspecte bănuite de săvârşirea infracţiunii, ce au
ameninţat-o anterior;
● persoane cărora victima li se confesa şi care ar putea relata eventualele conflicte,
ameninţări;

9
Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă-Criminalistica, Ed.Chemarea, Iaşi, 1997, pg.228.
15
● legăturile victimei, menţionate în diverse agende telefonice, telegrame, notiţe, albume,
jurnale;
● comportamentul victimei la apariţia agresorului;
● indicii privind preocupările victimei în momentul atacului;
În ce priveşte cercul de bănuiți, se urmăreşte:
– situaţia personală (stare civilă, sănătate, temperament, comportament, familie, profesie,
antecedente penale, contravenţionale, obiceiuri, vicii);
– anturaj (persoane mai apropiate, în care are multă încredere);
– situaţii conflictuale;
– interese particulare sau de altă natură;
– relaţii cu victima şi natura acestora;
– prezenţa la locul evenimentului, cât şi după producerea faptei;
– prezenţa acestuia în perioada anterioară comiterii faptei în locuri de cazare (hoteluri,
moteluri, campinguri etc.);
– dacă are obiecte de îmbrăcăminte de tipul celor semnalate de martori ori încălţăminte cu
caracteristici ce puteau păstra urmele descoperite şi ridicate de la faţa locului;
- dacă fumează ţigări de tipul celor găsite cu ocazia CFL;
– dacă deţine sau a posedat agenţi vulneranţi de tipul celor indicaţi de examinarea
medico-legală ori bunuri din cele dispărute de la victimă;
- dacă la locul său de muncă se găsesc obiecte sau materiale de genul celor utilizate la
c o m i t e r e a infracţiunii;
- dacă şi-a confecţionat, procurat din comerţ sau din alte surse astfel de obiecte
sau materiale, substanţe toxice etc.;
– dacă a desfăşurat diferite activităţi care, în contextul cazului în cercetare pot fi
apreciate ca acte pregătitoare pentru săvârşirea faptei.
Cu alte cuvinte, sub raport tactic, rezultă că principale elemente constitutive ale
planului de urmărire penală sunt următoarele 10:
- versiunile;
- problemele ce trebuie rezolvate în verificarea fiecărei versiuni;
- activităţile ce vor fi desfăşurate prin intermediul cărora se rezolvă problemele;
- termenele de rezolvare;
- persoanele care urmează a participa la desfăşurarea activităţilor;
- am adăuga noi, şi mijloacele materiale şi tehnice din dotarea organului de
urmărire penală necesare desfăşurării activităţilor;
- de asemenea, specialiştii din alte instituţii care vor fi atraşi la desfăşurarea
diferitelor activităţi stabilite.

Analiza datelor informative. Multe activităţi de cercetare a datelor investigativ-

operative se încadrează într-una din cele două categorii generale: cercetare cantitativă şi
calitativă. Tehnicile cantitative de cercetare se concentrează pe analiza datelor empirice
care pot fi clasificate, numărate şi măsurate. Dacă datele pot fi clasificate, atunci ele pot fi
comparate şi analizate. Acest lucru poate varia de la cele mai simple informaţii (cum ar fi
sexul persoanelor arestate) la datele cantitative mai complexe (de exemplu, puritatea şi
cantitatea capturilor de heroină). Cercetarea cantitativă va folosi adesea tabele, grafice şi
hărţi pentru a indica ce se întâmplă şi poate utiliza tehnici statistice pentru a distinge
diferenţele semnificative ce rezultă din variaţii sau fluctuaţii aleatorii. Cercetarea cantitativă
răspunde la întrebări care includ generalizări şi agregări.
Din contră, cercetarea calitativă este mai interesată de valoare, opinii şi percepţii.
Cercetarea calitativă a datelor are tendinţa de a fi analizată cu mijloace din logică şi mai
10
Emilian Stancu-Tratat de criminalistică, Ed. Actami, 2001, pg.373; S.A. Golunski, op.cit., pg.250; „Organizarea activităţii de anchetă
penală”, elaborată de Institutul de Cercetări Criminalistice al Procuraturii României, Bucureşti, 1964, pg.20-22 (Lucrare aflată în Fondul
documentar al Copartimentului de Criminalistică şi Criminologie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie)
16
puţin prin factori statistici. Datele calitative sunt adesea colectate prin interviuri şi
chestionare. Analiza de conţinut poate fi un mod util de a stabili priorităţile din studiile
conţinute în ziare, informări despre informaţii sau o gamă largă de alte documente. Studiile
de caz pot fi, de asemenea, utilizate, fie ca exemple de comportament comun, fie pentru a
sublinia cazuri extreme.
Pentru analiştii strategici problematică este gama de tehnici disponibile în ambele
categorii. Puţine evaluări strategice merg dincolo de simpla descriptivitate. Există o gamă
de abordări atât cantitative, cât şi calitative, care pot adresa întrebări explicative mai
profunde sau chiar de predicţie, dar puţini analişti au aceste instrumente la îndemână. Şi
mai rară este evaluarea care combină analize calitative şi cantitative, deşi caracterul
complementar al celor două poate adăuga valoare unui studiu.
Dificultatea primară întâlnită în cazul multora dintre tehnicile utilizate de către
analiştii în informaţii de interes penal este natura inerent retrospectivă a analizelor
descriptive. Puţine dintre nenumăratele instrumente şi programe de calculator care pot fi în
mod tipic găsite în biroul unui analist sunt angajate în eforturile explicative sau predictive.
O sursă de informaţii care funcţionează, de exemplu, cu echipamente de bază Microsoft
Office şi sistem de informaţii geografice (GIS) va avea la îndemână puţine instrumente
disponibile în încercarea de a crea produse de informaţii mai avansate. Explorarea în viitor
a potenţialului criminalităţii necesită un accent mai ferm pe formare şi pe capital
intelectual, în detrimentul „priceperii” tehnicii de calcul.
Cercetarea pentru acţiune
Deşi există unele activităţi de cercetare în ştiinţele care au pur şi simplu scopul de a
avansa cunoaşterea, aceste activităţi de cercetare pură au o valoarea limitată în arena
informaţiilor de interes penal. Deşi ar fi interesant de analizat, de exemplu, dacă leziunea
neurologică pre-natală poate creşte riscul ca anumite persoane să dezvolte tendinţe
criminale, această cunoaştere are puţine beneficii de prevenire practică şi directă a
criminalităţii. În schimb, cercetarea aplicată este orientată spre crearea de informaţii şi
date operative care au relevanţă directă asupra factorilor de decizie şi formulării politicilor.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte informaţiile operative în materie penală,
există câteva zone de cercetare specifice atât politicilor, cât şi aplicaţiilor practice în
cercetarea în scop de acţiune.
O cercetare pentru acţiune este o metodologie care încearcă să dezvolte o ipoteză
despre o problemă, să testeze această ipoteză, să pună în aplicare ceva nou cu privire la
problema studiată, să evalueze şi să tragă învăţăminte de pe urma rezultatului.
Acest tip de cercetare apelează la ofiţerii de poliţie, deoarece au calităţi practice. De
exemplu, riscul producerii infracţiunilor de spălare a banilor de către un grup de crimă
organizată ar putea fi eliminat, utilizând legislaţia financiară pentru a închide o bancă de
peste hotare şi apoi observând reacţia grupului. Astfel, se va analiza modul în care acesta
îşi adaptează comportamentul spre a face faţă noului mediu în care trebuie să opereze, s-
ar afla aspecte noi despre grup, completa cunoştinţele despre alte activităţi ale acestuia,
stabili structura organului de decizie al grupului, cât timp îi este necesar pentru a reacţiona
şi a descoperi ce măsuri adoptă pentru a limita impactul aplicării legii faţă de modelul
activităţii lor. Acest tip de informaţii poate avea beneficii chiar şi dincolo de informaţiile
despre gruparea în cauză care pot fi importante în înţelegerea organizaţiilor infracţionale
similare.
Ambele metodologii cantitative şi calitative de cercetare pot susţine acest tip de
cercetare. Folosind acelaşi exemplu anterior şi monitorizând tranzacţiile financiare ale
grupului, un analist ar putea identifica modificările în direcţia şi cantitatea spălării banilor.
Acest lucru ar releva organelor de aplicare a legii "ce" s-a schimbat în mediul infracţional.
Supravegherea electronică şi fizică, informatorii şi intervievarea suspecţilor după arestare
poate explica "de ce" gruparea a ales noile mecanisme de operare, ca răspuns la acţiunea
întreprinsă de organele de aplicare a legii.
17
 Acţionând pe zona ţintă de cercetare, cercetarea pentru acţiune mută agenda de
cercetare de la o practică mai mult pasivă (colaţionarea de informaţii de la distanţă) către o
agendă de cercetare activă. Această mişcare de la pasivă la activă are şi un preţ.
Strângerea activă de informaţii necesită un mai mare efort analitic pentru a interpreta un
mediu dinamic şi în schimbare, mai ales că schimbarea a fost, probabil, o activitate a
organelor de aplicare a legii. Informaţiile care pot fi obţinute prin cunoaşterea modului în
care o structură infracţională reacţionează faţă de eforturile de impunere a legii pot fi de
nepreţuit.
Implicarea în operaţiuni care tind să înţeleagă o reţea criminală poate impune
analiştilor să lucreze în aranjamente mai flexibile şi în medii care reduc distanţa culturală
dintre ţinte şi analişti.

Analiza secundară a datelor

Analiza secundară a datelor presupune examinarea datelor de a căror colectare nu
a fost responsabil analistul sau examinarea de date care au fost colectate pentru un scop
diferit de cel care face obiectul anchetei. Analiza secundară permite analistului să
valorifice datele deja colectate, respectiv acele date care fie ar fi prea mari consumatoare
de timp dacă ar fi din nou colectate, fie ar fi prea scumpă colectarea lor. Rezultatul analizei
secundare ar trebui, în mod normal, să depăşească şi nu să repete primă analiză,
adăugând valoare acesteia.
Exemple de astfel de date care s-ar situa în afara capacităţii de colectare a unui
analist de informaţii strategice includ şi seturile de informaţii rezultate din recensăminte.
Acestea sunt colectate de către autorităţi cu bugete considerabile, având multiple scopuri
şi aplicaţii. Un analist strategic poate utiliza variaţiile demografice dintr-o regiune pentru a
anticipa noi oportunităţi ale infractorilor, cum ar fi anumite tipuri de activităţi infracţionale
care vizează populaţia bătrână. O înţelegere a compoziţiei etnice a unui oraş, derivată din
datele recensământului, poate ajuta un analist să aprecieze ariile cu potenţial pentru
tensiuni rasiale sau zone cu potenţial în creştere pentru criminalitatea organizată a
grupurilor etnice. Datele recensământului nu sunt niciodată colectate în mod special
pentru acest tip de analiză, dar analiza secundară permite, totuşi, realizarea sa.
Există, însă, şi unele rezerve faţă de cercetarea secundară a datelor. Analistul
trebuie să fie întotdeauna conştient de faptul că eforturile/sondajele originale nu au
abordat direct problema secundară care face obiectul anchetei. Acest lucru denotă că
formularea întrebărilor nu a ţintit problema secundară sau că datele nu au fost înregistrate
cu aceeaşi rigoare ca şi datele care au abordat problema principală a studiului original. În
plus, există riscul ca datele originale să nu fie păstrate în forma în care au fost colectate,
putând fi, astfel, disponibile doar în forma de rezumat.
Lipsa de coerenţă între autorităţile de aplicare a legii în ceea ce priveşte modul în
care înregistrează datele referitoare la persoanele arestate sau la capturile de droguri
ilicite prezintă dificultăţi atunci când datele sunt agregate şi comparate. Există, astfel,
diferenţe cu privire la nivelul de detaliere înregistrat pentru fiecare infracţiune, metodele
utilizate pentru a cuantifica capturile, felul în care sunt extrase datele despre infracţiune şi
modul în care aplică regulile de cuantificare şi programele de extracţie. De aceea, acest tip
de analiză trebui interpretat cu precauţie şi înţelegere a limitelor datelor.
O altă implicaţie a analizei secundare pentru analişti strategici o constituie faptul că
seturile mari de date necesită o capacitate tehnică considerabilă necesară manipulării şi
analizării datelor. Tehnicile analitice aferente seturilor mari de date includ regresia, seriile
de tehnici non-liniare temporal, care pot fi utilizate pentru produsele de informaţii
evaluative şi predictive, însă aceste analize nu pot fi abordate cu uşurinţă, fiind necesară.
angajarea unor analişti cu formare semnificativă în domeniul cercetării.

18
 Instrumente de analiză

1. Gândirea structurată

Analiştii de informaţii strategice trebuie să fie capabili să gândească în mod eficient.

Abram Shulsky (citat în Lefebvre, 2004) a declarat, "nu poate fi posibil să se stabilească
reguli care să ne ghideze în mod inevitabil să analizăm corect informaţiile, însă este totuşi
utilă identificarea erorilor intelectuale sau deficienţelor caracteristice procesului analitic".
Astfel, este important să se cunoască atât modul în care fiinţa umană procesează
informaţiile, cât şi unele dintre problemele legate de modul în care gândim.
Astfel, se ridică problema dacă analiştii în domeniul de aplicare a legii sau al
serviciilor de securitate folosesc tehnici analitice structurate pentru a procesa informaţii?
Răspunsul este implicit, căci analiştii s-au plâns de faptul că presiunile efectuate pentru a
produce raportări de informaţii nu le-au lăsat timp pentru a învăţa sau a se folosi de noi
abilităţi. Din păcate, în actualul mediu de aplicare a legii în care organele de poliţie sunt în
prima linie a luptei împotriva criminalităţii, precum şi a mai multor infracţiuni "tradiţionale"
din cadrul comunităţii, înţelegerea şi informaţiile sunt de ordin critic. Informaţiile trebuie să
fie în măsură să sprijine factorii de decizie să negocieze acest mediu.
Jones (1998) afirmă că în timp ce noi soluţionăm problemele prin natura noastră,
analizele structurate sunt "în contradicţie cu modul în care funcţionează mintea
omenească". Folker (2000) este de acord: Cercetările sale au arătat că cei mai mulţi
analişti preferă o metodă mai intuitivă de analiză şi evitată perspectiva folosirii tehnicilor
structurate de analiză. Această abordare intuitivă poate duce şi la o serie de "păcate"
analitice care includ:
• începerea analizei prin formularea concluziilor;
• colectarea de informaţii care afirmă convingeri pre-existente, consolidându-le;
• favorizarea intuitivă a soluţiilor şi anume a celor care apar primele ca
satisfăcătoare;
• confundarea procesului dezbaterii sau raţionării asupra unei probleme ca fiind o
analiză. Aşa cum a statuat Jones (1995), "discutarea şi gândirea pot fi precum pedalarea
unei biciclete de antrenament: consumă multă energie şi sudoare, dar nu ajunge nicăieri";
• concentrarea asupra substanţei (sau probelor) analizei şi nu asupra modului în
care trebuie realizată analiza şi
• nefamiliarizarea cu tehnici care pot fi folosite pentru a structura analiza. Este greu,
dacă nu imposibil, a utiliza un instrument sau o tehnică complet necunoscută.
Morgan (1998) merge mai departe enumerând ceea ce el consideră a fi cele mai
problematice şapte trăsături de gândire care au efecte negative asupra capacităţii de
analiză şi soluţionare a problemelor. Acestea sunt:
1. Dimensiunea emoţională a aproape fiecărui gând pe care îl avem şi decizie pe
care o luăm.
2. Comenzile rapide mentale pe care mintea noastră le face în mod continuu şi
inconştient influenţează gândirea conştientă.
3. Suntem impulsionaţi să vedea lumea din jurul nostru, sub formă de modele.
4. Instinctiv ne bazăm pe şi suntem predispuşi la prejudecaţi şi presupuneri.
5. Simţim nevoia de a găsi explicaţii la orice, indiferent dacă aceste explicaţii nu
sunt exacte.
6. Oamenii au o înclinaţie către căutarea şi strângerea de dovezi care sprijină
credinţele şi hotărârile lor evitând şi devalorizând probele contrare.
7. Avem tendinţa de a ne agăţa de convingerile neadevărate în faţa unor dovezi
contradictorii.
De aceea este important ca aceste probleme şi potenţiale pericolele să fie
recunoscute în încercarea de a îndeplini o sarcină analitică.
19
 În vederea evitării subminării procesului analitic, au fost identificate o serie de
tehnici care minimizează unele dintre trăsăturile menţionate anterior, minimizează
prejudecăţile şi oferă profunzime analizei.

a) Raţionamentul şi logica

Procesul informaţional este, în esenţă, un proces de raţionamente inductive.

Punerea în practică a unui raţionament inductiv începe, în general, cu o examinare a
faptelor cunoscute şi progresează către dezvoltarea teoriei legate de soluţionarea
problemei. Raţionamentul inductiv se referă, prin urmare, la sintetizarea informaţiilor
pentru a dezvolta teorii sau ipoteze despre un eveniment sau o problemă.
Concluziile la care ajunge un analist în procesul raţionării inductive nu provin
întotdeauna din evaluarea informaţiilor obţinute. Ocazional, concluziile trebuie deduse din
informaţii, deoarece nu toate datele pot fi obţinute sau observate în mod direct de către
analist. Această evoluţie deductivă face din procesul de informaţii unul inductiv.
Argumentarea motivată este vitală pentru procesul de asigurare a credibilităţii. Un
argument reprezintă o serie de afirmaţii conectate menite a sprijini o propunere certă.
Prin contrast, cercetarea efectuată asupra unei probleme cu scopul de a dovedi
(sau nega) o ipoteză este considerată a fi un raţionament deductiv. De exemplu, un om de
ştiinţă poate configura un experiment pentru a demonstra că o ipoteză este corectă. Acest
lucru este văzut ca raţionament deductiv, deoarece cercetarea efectuată de savant este
generată de ipoteza originală, şi nu invers.
Argumentele inductive pot fi subiect al schimbărilor atunci când ies la iveală
informaţii noi. Noile premise pot submina puterea unui argument inductiv în timp ce un
argument deductiv, cu excepţia cazului în care noile premise nu infirmă, modifică sau
anulează argumentul original, rămâne valabil.
În timp ce analiza informaţiilor este în primul rând inductivă, există şi posibilităţi de
utilizare a argumentelor deductive. Un analist poate dezvolta o ipoteză despre o problemă
şi efectua o cercetare pentru a dovedi sau infirma această teorie (deducerea) sau poate
porni de la anumite informaţii despre un subiect şi, prin intermediul acestora, poate deduce
anumite lucruri şi, de aici mai departe, poate elabora o ipoteză. Posibilitatea există şi nu ar
trebui desconsiderată.
Logica este un model de gândire sistematică cu scopul de dezvolta un argument.
Structura unui argument constă într-o serie de premise şi concluzii. Din păcate, există atât
erori logice, care pot deforma rezultatele argumentului, cât şi erori în dezvoltarea
premiselor care constituie însuşi argumentul. Aceste erori logice, dacă sunt folosite pentru
a forma baza argumentului, pot semnala că rezultatul/concluzia la care s-a ajuns este
fundamental greşită.

b) Erori logice

Dacă argumentul este defectuos sau raţionamentul este greşit, atunci nu se poate
oferi o bună consiliere factorilor de decizie iar credibilitatea este scăzută.
Generalizarea ca eroare logică este o "concluzie sau aserţiune cu privire la o
întreagă clasă sau categorie de lucruri" (Holt, 1983). Un exemplu în acest sens este
următorul "Toţi musulmanii sunt terorişti" sau "Toţi asiaticii sunt dealeri de droguri".
Eroarea supra-generalizării din spatele acestui tip de raţionament este că atributul sau
comportamentul se pretinde a fi adevărat pentru o întreagă clasă de obiecte atunci când
acest lucru nu este corect. Generalizarea poate apărea în ambele tipuri de raţionament:
inductiv şi deductive.

20
 Eroarea cauzei false se referă la relaţia dintre cauză şi efect. Uneori, argumentele
sunt dezvoltate pe baza ideii că deoarece un eveniment pur şi simplu îl precede pe un
altul, al doilea eveniment a fost cauzat de primul.
Ad hominem este o expresie latină care înseamnă "împotriva persoanei". Eroarea
ad hominem provine din concepţia că argumentul prezentat este îndreptat împotriva unei
persoane atunci când, de fapt, acesta ar trebui să prezinte motivele ce susţin o poziţie sau
un punct de vedere. De exemplu, dacă argumentul este îndreptat împotriva politicii de
imigrare a guvernului dintr-un stat, orice argument contrar ar trebui să critice poliţia în sine.
Această eroare conduce la un raţionament greşit pentru că este doar o modalitate de a
abate atenţia de la adevăratele probleme.
Aceste exemple de erori în logică nu sunt o listă limitativă şi există anumite texte
despre logică cu mai multe explicaţii aprofundate asupra gamei de erori. Cu toate acestea,
ele sunt incluse aici pentru a evidenţia gama de moduri prin care argumentele pot fi viciate
din cauza prejudecăţilor şi a raţionamentului defectuos asupra mediului de informaţii
strategice.

2. Gândirea sistemică

Pentru a explora problemele strategice în materie penală, un analist se poate folosi

şi de o serie de instrumente de analiză exploratorie.
Gândirea sistemică reprezintă, dincolo de filozofia că "viaţa înseamnă mai mult
decât accelerarea vitezei", un stil de management popularizat de Peter Senge în lucrarea
„A cincea disciplină”. Ceea ce sugerează Senge este că am evoluat către un punct în care
ne concentrăm prea uşor pe evenimente, mai degrabă decât pe structurile care stau la
baza lor şi care s-au dezvoltat lent pentru a crea mediul pe care îl experimentăm în
prezent. Aşa cum a observat Covey (1989: 232), "de multe ori problema este în sistem, nu
în oameni". Gândirea sistemică sugerează că trebuie să privim "dincolo de greşelile
individuale ... pentru a înţelege problemele importante. Trebuie să privim dincolo de
personalităţi şi evenimente. Trebuie să privim în structurile de bază care conturează
acţiunile individuale" (Senge, 1990: 43). Aceste structuri nu sunt neapărat cele tradiţional
considerate în sensul de structură ierarhică sau altă formă de acord formal. Mai degrabă,
acestea pot fi orice, de la conectivitatea între creşterea populaţiei, schimbările legislaţiei,
secetă sau apariţia de tulburări civile într-un stat.
Un exemplu în acest sens este Operation Anchorage, o operaţiune pe termen scurt
susţinută de informaţii, condusă de Australian Federal Police (AFP), ca reacţie la creşterea
ratelor de furt şi a infracţionalităţii în legătură cu unele bunuri în Australian Capital Territory
(ACT). Pe termen scurt, efectul operaţiunii a fost scăderea numărului de furturi.
Operaţiunea nu a ţinut cont de aspectele de bază care au generat acea situaţie. Nu
au existat evenimente dramatice sau evidente care ar fi putut fi atribuite direct creşterii
furturilor, ci ascendenţa a fost treptată: în timp proporţia între poliţie şi populaţie a scăzut
(Ratcliffe, 2001). Ar fi putut fi şi alţi factori care au determinat rata furturilor să crească, dar
cu toate acestea nu au fost abordate aspectele pe termen lung ale operaţiunii. Prin
urmare, tacticile s-au concentrat pe identificarea şi arestarea infractorilor. Cu toate
acestea, factorii cauzali care au generat creşterea furturilor într-o primă instanţă nu au fost
abordaţi şi, pe viitor, era de aşteptat o nouă creştere a infracţionalităţii asupra bunurilor.
Atunci când se analizează aceste tipuri de întrebări trebuie ţinut cont de faptul că
problemele, precum cea a furtului, sunt complexe şi multi-stratificate. Într-adevăr,
abordarea acestor probleme este "foarte dificilă" (Aronson, 1996). Una dintre modalităţile
de abordare este pur şi simplu a întreba "de ce?" într-un format de întrebări şi răspunsuri.
Întrebare: De ce există un număr atât de mare de infracţiuni asupra proprietăţii în
ACT?
21
 Răspuns: Un răspuns ar putea fi faptul că din punct de vedere statistic, infractorii
recidivişti au fost şi consumatori de droguri. Este nevoie de bani pentru a achiziţiona
droguri.
Întrebare: De ce infractorii recidivişti consumă droguri?
Răspuns: Sunt şomeri şi trăiesc într-un mediu social care încurajează consumul de
droguri.
Întrebare: De ce încurajează acest mediu consumul de droguri?
Răspuns: Drogurile sunt uşor disponibile. Plictiseala este răspândită şi există o
lipsă percepută de activităţi interesante.
Întrebare: De ce sunt drogurile uşor disponibile?
Răspuns: Lipsa preocupărilor poliţiei faţă de identificarea dealerilor de droguri.
Răspunsurile conduc apoi analistul spre o posibilă ipoteză că lupta împotriva
traficanţilor de droguri poate fi mai eficientă prin anihilarea infracţiunilor de furt.
Gândirea sistemică provoacă analistul să se oprească şi să privească dincolo de
efectele unui eveniment sau ale unei probleme, să se concentreze asupra cauzelor
generatoare şi să le înţeleagă sensul în profunzime. Gândirea sistemică este un
instrument strategic util, care, combinat cu alte instrumente de explorare, pot ajuta prin
formularea de întrebări care pătrund în structurile din spatele problemelor şi permit
dezvoltarea unei reacţii mai robuste faţă de sarcină.

3. Analiza SWOT

SWOT este un mod util de evaluare a caracteristicilor unui grup criminal sau
eveniment pentru a identifica modalităţile prin care organele de aplicare a legii pot avea un
impact asupra problemei. Este o metodă rapidă de contura o "imagine de ansamblu"
asupra problemei sau grupului. Swot poate oferi o perspectivă asupra activităţilor
anterioare ale grupului sau asupra backgroundului evenimentului sau problemei şi, astfel,
poate da un indiciu despre evoluţiile sau activităţile viitoare. SWOT este un acronim pentru
Puncte tari, Puncte slabe, Oportunităţi, Ameninţări. Analistul cercetează fiecare dintre
aceste caracteristici în încercarea de a "extrage” caracteristicile cheie ale problemei şi în
scopul de a identifica locul în care punctele slabe sunt contracarate de cele forte, iar
oportunităţile sunt ameninţate de riscuri.

Punctele forte
Această parte a analizei se concentrează pe atributele entităţii. Aceste puncte forte
pot varia de la cunoaşterea faptului că entitatea infracţională dispune ca infracţiunea să
aibă loc. De exemplu, a săvârşit cu succes o activitatea infracţională înainte? Posedă
cunoştinţele tehnice necesare pentru a săvârşi cu succes infracţiunea? Această parte a
analizei oferă posibilitatea de a lua în considerare resursele disponibile pentru finanţarea
activităţii, structura a entităţii (grupul apropiaţilor familiei, organizaţiile infracţionale care
operează împreună de ceva timp) sau chiar poziţia lor geografică (de exemplu, sindicatele
de droguri ce operează din Hong Kong sau Birmania). Există o gamă diversă de lucruri
care pot fi considerate puncte forte pentru entitatea cu tendinţe „penale”.

Puncte slabe
Punctele slabe sunt limitele entităţii, cum ar fi lipsa de finanţe, lipsa de cunoştinţe şi
lipsa posibilităţilor de a efectua activitatea. Una dintre cele mai evidente deficienţe ale
entităţii poate fi faptul că organele de aplicare a legii sunt conştiente de aceste entităţi şi
de activităţile lor. Asemănător, punctele slabe ale entităţii vor depinde în întregime de
natura activităţii, sarcina de analiză şi de entitate în sine.

22
 Oportunităţi
Oportunităţile pot fi examinate în două moduri diferite. Oportunităţile pot fi analizate
din punctul de vedere al entităţii infracţionale şi, de asemenea, din punctul de vedere al
aplicării legii. Din perspectiva entităţii, analistul poate analiza posibilităţile infractorilor de a
îşi îndeplini acţiunile penale. Aceste oportunităţi pot fi o schimbare a legislaţiei (sau lipsa
unei legislaţii adecvate) sau noile tehnologii, care pot sprijini succesul activităţii lor. Din
perspectiva organelor de aplicare a legii, oportunităţile pot fi analizate prin identificarea
modurilor de interzicere a activităţii sau infiltrării într-un grup. Această analiză, de obicei,
rezultă din analiza punctelor slabe ale entităţii.

Ameninţări
Ameninţările sunt condiţii externe care acţionează asupra entităţii sau activităţilor
acesteia, care pot preveni succesul eforturilor lor infracţionale sau pot dăuna entităţii în
sine. Aceste ameninţări pot fi dintre cele mai diverse şi pot varia de la o schimbare în
legislaţie, apariţia de noi competitori pe piaţă, tranzacţii financiare devenite dificil de
efectuat, precum şi interesul organelor de aplicare a legii faţă de activităţile infracţionale.

Analiza SWOT este o modalitate prin care analistul observă forţele interne şi
externe ale jocului unei entităţi infracţionale. "Punctele forte şi punctele slabe sunt
caracteristici interne iar oportunităţile şi ameninţările sunt caracteristicile externe"
(Kahaner, 1997). Fiecare dintre aceste trăsături contribuie la modul în care un grup
criminal poate opera şi atinge scopul penal. Prin intermediul acestei analize, analistul le
poate identifica şi poate explora posibilităţile de exploatare sau de interzicere de către
organele de aplicare a legii.

4. Ipoteze concurente

Ipotezele concurente sunt o tehnică analitică utilizată pentru a crea în mod obiectiv
o serie de posibile răspunsuri la o întrebare. Această tehnică foloseşte o tehnică multi-pas
pentru a explora o serie de ipoteze în scopul de a le evalua şi a identifica cele mai
plauzibile opţiuni. Acest instrument încurajează creativitatea prin utilizarea informaţiilor
disponibile, care permit analistului să recunoască faptul că aceleaşi informaţii pot duce la o
serie de concluzii diferite. Este un instrument valoros, deoarece acesta poate fi utilizat
pentru a minimiza "teoria favorită", dezvoltată dintr-un proiect sau operaţiune. Alt beneficiu
al acestei tehnici este faptul că poate oferi analistului o auditare a ceea ce s-a luat în
considerare şi a modului în care o hotărâre a fost dispusă. Acest lucru poate fi important
dacă problema analizată este de natură politică sau sensibilă. Procesul se desfăşoară într-
un număr de paşi. Aceştia sunt:
1. identificarea ipotezelor potenţiale;
2. lista dovezilor semnificative;
3. dezvoltarea matricei de ipoteze;
4. rafinarea matricei;
5. tragerea concluziilor provizorii;
6. sensibilitatea analizei;
7. concluziile raportului;
8. identificarea pieselor importante pentru evaluări viitoare (indicatori de avertizare
timpurie).
Tehnica este demonstrată cel mai elocvent printr-un exemplu. Se presupune că
sarcina de analiză este examinarea motivelor care au determinat o creştere a traficului de
heroină.
Pasul 1: Identificarea ipotezelor
23
 Ideea unui brain-storming este o opţiune în acest stadiu al analizei.
• Ipoteza 1 – trafic crescut de heroină de la sursele existente;
• Ipoteza 2 - trafic crescut de heroină de la surse noi;
• Ipoteza 3 - creşterea cererii din partea utilizatorilor; (mai mulţi utilizatori?)
• Ipoteza 4 - trecerea de la cocaină la heroina.

Pasul 2: Identificarea dovezilor

În acest stadiu, este util a lista dovezile semnificative cu privire la problema
analizată.
• Dovada 1 - sechestrarea heroinei;
• Dovada 2 - tendinţele internaţionale indică trecerea de la heroină la cocaină;
• Dovada 3 - preţurile heroinei au scăzut;
• Dovada 4 - analiza ştiinţifică a heroinei confiscate (aceeaşi sursă?).

Pasul 3: Crearea matricei

În această etapă se ia în considerare modul în care fiecare element de probă se
referă la fiecare dintre ipoteze. Ipotezele sunt plasate în coloanele matricei, dovezile în
rânduri. Analistul ar trebui să analizeze dacă fiecare probă/dovadă este "în concordanţă
cu, incompatibilă cu sau irelevantă pentru fiecare ipoteza" (Heuer, 1999). Dacă un element
de probă este în concordanţă cu fiecare ipoteză, atunci se consideră că nu are valoare de
diagnostic. Dacă există o dovadă corespunzătoare unei ipoteze, mai degrabă decât
celorlalte, atunci această dovadă ar trebui plasată sub această ipoteză a matricei, indicând
legătura.
Există posibilitatea ca dovada cea mai semnificativă să fie cea care respinge în
mod clar o anumită ipoteză. Aceste dovezi trebuie marcate în matrice printr-un minus
dublu sau prin alte indicatoare pentru a evidenţia importanţa acestora. Până la sfârşitul
acestei etape analistul trebuie să compare toate dovezile cu cele mai relevante ipoteze.
De exemplu, în Figura 1.7, dovezilor care susţin o ipoteză li s-au atribuit un plus
(sau două semne plus corespunzător dovezilor clare), în timp ce dovezilor incompatibile cu
o ipoteză li s-au atribuit un minus. Dovezii care respinge o ipoteză i s-a dat un minus
dublu. Un semn de întrebare indică dovezi care nici nu sprijină, nici nu resping o ipoteză.
Figura 1.7

H1 H2 H3 H4
E1 + + + 9

E2 - - - -

E3 + + + +

E4 ++ - ? ?

Pasul 4: Rafinarea matricei

Acum, analistul revizuieşte probele şi le şterge pe acelea care nu au nicio valoare
probatorie în matrice şi care nu se referă la ipotezele luate în considerare.
Orice elemente care nu sunt considerate a avea valoare de diagnostic pot fi şterse
din matrice şi retrase din circuit. În exemplul nostru trecerea de la heroină la cocaină nu
pare să fi avut un impact asupra pieţei australiene din moment ce confiscările au crescut,
iar trecerea de la cocaina la consumul de heroină (H4) ar putea fi combinată cu H3
(creşterea cererii) (a se vedea Figura 1.8).
Figura 1.8

H1 H2 H3

24
 E1 + + +

E3 + + +
E4 ++ - ?

Pasul 5: Concluziile provizorii

În această etapă, analistul poate formula concluzii provizorii despre perspectiva
fiecărei ipoteze. Acest lucru ar trebui să fie realizat prin încercarea de a respinge fiecare
dintre ipoteze, mai degrabă decât pentru a le dovedi. Matricea ar trebui să ofere analistului
un fel de indicaţie despre punctele forte şi punctele slabe ale fiecărei ipoteze. În etapele
anterioare, analistul şi-a consumat timpul luând în considerare fiecare probă şi
relaţionarea sa cu ipotezele. Este posibil ca analistul să nu fi acordat mare importanţă
unora dintre aceste ipoteze înainte, însă în această etapă, analistul este forţat la o
examinare mai profundă şi mai critică.
La examinarea matricei, analistul trebuie să privească atent numărul de minusuri
corespunzător fiecărei ipoteze deoarece acestea sunt un indiciu al faptului că ipotezele nu
au nimic în comun cu probele colectate. Aceste minusuri pot fi un bun motiv pentru a
respinge o ipoteză ca fiind mai puţin probabilă decât altele. Cu toate acestea, multe plusuri
ale unei anumite ipoteze nu sunt neapărat un indicator că aceasta este o ipoteză mai
probabilă iar acest lucru poate fi o capcană pentru analist.

Pasul 6: Efectuarea unei analize precise

În această etapă se vor examina concluziile trase din probele luate în considerare
în timpul analizei. De asemenea se iau în considere aspecte legate de consecinţele în
cazul în care probele au fost greşit interpretate sau dacă concluziile ar putea fi incorecte
ori induc în eroare?

Pasul 7: Concluziile raportului

În această etapă analistul cercetează probabilitatea fiecărei ipoteze, şi nu neaparat
doar a celor mai probabile.

Pasul 8: Identificarea pieselor importante

Acestea sunt denumite uneori ca indicatori sau avertismente. Ele sunt "semnale de
alarmă" pentru observaţiile viitoare, putând indica că are loc un eveniment sau că există o
schimbare în direcţia care era de aşteptat. Dacă toate acestea au loc şi aceste indicii sunt
reţinute, se poate continua monitorizarea şi analizarea problemei.
Ipotezele concurente ajută analiştii să gândească în mod clar şi imparţial. Ele
forţează analistul să ia în considerare informaţiile pe care le-a acumulat şi să le evalueze
individual, pe baza meritelor. Această „forţare mentală până se potriveşte” poate penetra
gândirea unor analişti. Este un instrument eficient de analiză pentru aceste scopuri.

5. Combinarea instrumentelor pentru efect maxim

Analizele de răsunet provin din întreprinderea unor cercetări solide şi folosirea unor
tehnici care reuşesc să ofere răspunsuri faţă de sarcina de lucru. Analiştii au la dispoziţie
un "set de instrumente" ale posibilelor tehnici de analiză care pot fi utilizate pentru
garantarea efectuării analizei fără prejudecăţi şi pe cât de consistent posibil. Adevărata
provocare constă în a le utiliza în mod eficient.
Combinarea uneltelor este modalitatea prin care se certifică faptul că rezultatul este
o analiză de răsunet. De exemplu, analiza morfologică poate contribui la elaborarea unei
25
serii de scenarii posibile pentru o anumită chestiune sau problemă. Odată fezabil evaluate
scenariile, procesul de cartografiere poate arăta modul în care se produce un eveniment.
Odată înţeles acest lucru de către analist, aceştia pot elabora recomandări pentru a stabili
indicatori de avertizare timpurie care să semnaleze atunci când aceste evenimente
posibile ar putea avea loc. În alte cazuri, analiza tendinţelor poate fi folosită pentru a lua în
considerare schimbările circumstanţelor de-al lungul timpului. Prin explorarea utilizării unei
combinaţii de instrumente din "setul de instrumente", analistul va putea afişa o înţelegere
mai profundă a problemelor şi va dezvolta o cercetare şi o analiză de răsunet, care poate
rezista unei critici severe.
Analiza înseamnă înţelegere: înţelegerea problemelor, a întrebărilor adresate, a
mediului în care trăim. Analiza se află în centrul procesului informaţional. Prin utilizarea şi
combinarea tehnicilor analitice robuste şi de răsunet, analistul îşi îndeplineşte rolul în
ghidarea factorilor de decizie prin dificila sarcină de a alege calea corectă pentru organele
de aplicare a legii.

1. Adresarea întrebărilor potrivite

Folosirea unei singure metode pur deductive sau empirice nu este suficientă pentru
a înţelege pieţele şi comportamentele infracţionale. Amploarea şi natura dinamică a
criminalităţii organizate grave, alături de eforturile depuse de infractorii şi consumatorii de
produse şi servicii ilegale pentru a-şi ascunde activitatea, determină existenţa permanentă
a unor lacune în cunoştinţele organelor de aplicare a legii.
Cerinţele care conduc procesul de colectare sunt pur şi simplu întrebări pertinente
despre lacunele informaţionale sau sunt destinate a testa existenţa unor cunoştinţe
conceptuale la un ofiţer de cercetare. Un bun punct de plecare sunt întrebările clasice:
cine, ce, când, unde, de ce şi cum?.

2. Rolul ipotezelor

O tehnică bine cunoscută de a orienta înţelegerea cu privire la o problemă sau un

subiect este a dezvolta ipoteze care reprezintă întrebări speculative, care se pot baza pe o
logică deductivă sau inductivă. Ipotezele pot fi folosite ca parte a unui proces structurat,
sistematic pentru a defini întrebările ştiinţifice în domeniul cercetării empirice sau a
fenomenelor sau pentru a genera scenarii, ca parte a analizei predictive (Ratcliffe, 2004;
McDowell, 1998; Heldon, 2004; Quarmby, 2004). Alternativ, ipotezele pot fi uşor folosite
spre a informa planificare colectării informaţiilor prin concretizarea cerinţelor de informaţii.
În exemplul Methamphetaminei care urmează, sunt definite patru ample alternative
cu privire la orientarea viitoare. Construcţia unei serii de scenarii este importantă,
deoarece pot fi diferite date şi informaţii care ar confirma sau nega diverse posibilităţi. Fără
definirea scenariilor alternative, procesul de colectare nu ar putea aduna toate datele
relevante şi, în consecinţă, valabilitatea produsului final este sub semnul întrebării.
Ipotezele sunt generate prin schiţarea cunoştinţelor despre subiect, cunoştinţelor generale
despre comportamentul criminal şi/sau alte cunoştinţe obişnuite pentru a forma o idee
speculativă.

Exemple de ipoteze
Proiect: „Ameninţare Methamphetaminei pentru Marea Britanie”
Fundal: Metamfetamina este un drog de sinteză care provoacă dependenţă extremă şi este
dăunătoare pentru sănătatea utilizatorilor (SOCA, 2008b: 34). Există un abuz pe scară largă de droguri în
Statele Unite ale Americii (SUA) şi Asia de sud-est, însă Marea Britanie nu a fost afectată în mod similar.
Acest lucru sugerează întrebarea "Care este ameninţarea la adresa Regatului Unit generată de traficul şi
consumul de metamfetamină"?
Următoarele ipoteze evidenţiază o serie de scenarii potenţiale, în scopul de a orienta efortul de colectare.

26
 Ipoteza 1 (H1): o creştere limitată a consumului, în primul rând legată de comunităţile care sunt mari
consumatori de droguri în altă parte.
Ipoteza 2 (H2): o creştere substanţială a consumului determinată de producţia de droguri în
laboratoare situate pe continentul european.
Ipoteza 3 (H3): o creştere substanţială a consumului determinată de producţia de droguri în
laboratoare situate în Regatul Unit.
Ipoteza nulă (H0): Nicio creştere perceptibilă a consumului deoarece preţul de cocainei şi al ecstasy
rămân scăzute, anulând oportunitatea dezvoltării unei noi pieţe.

Pentru elaborarea unor versiuni apte să servească aflării adevărului într-o cauză
penală sunt necesare cel puţin următoarele condiţii 11:
a. Deţinerea unor date sau informaţii despre fapta cercetată;
Aceste date trebuie să fie concrete şi cât mai precise. Simplele supoziţii sau
presupunerile bazate pe experienţă, lipsite de un suport real, nu sunt suficiente. De regulă,
sursa datelor este de natură procesuală (cercetarea la faţa locului, declaraţii de martori,
înscrisuri ridicate, constatări tehnico-ştiinţifice). Dar, pot exista şi surse extraprocesuale:
investigaţiile, sesizările anonime, materiale publicate în presă etc.
b. Profesionalismul organului de urmărire penală (pregătire profesională şi în
domeniul în care s-a comis fapta, experienţă, intuiţie);
c. Folosirea unor forme logice de raţionament (deductiv, inductiv şi prin analogie).
Reguli tactice care trebuie respectate în elaborarea versiunilor de anchetă 12:
- să fie elaborate numai pentru faptele sau împrejurările ce pot avea mai multe
explicaţii
- să se facă pe baza datelor de natură procesuală completate, la nevoie, cu cele din
surse extraprocesuale
- temeiul versiunilor îl va constitui numai datele concrete
- să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile posibile care pot fi date în cauza
cercetată
- să fie bine construite din punct de vedere logic iar problemele fiecăreia clar şi
precis formulate.

Modalităţi de verificare a versiunilor de urmărire penală

Aceasta este o etapă de maximă importanţă în stabilirea adevărului. Organul de
urmărire penală va proceda la verificarea aprofundată şi atentă a fiecărei versiuni pentru
eliminarea acelor ipoteze care nu sunt conforme cu realitatea.
Generalizarea experienţei pozitive a criminalisticii a desprins unele reguli care trebuie
respectate cu ocazia verificării versiunilor 13:
- verificarea multilaterală a problemelor
- versiunile perechi (care se referă la acelaşi fapt sau la aceeaşi împrejurare) se
verifică paralel şi nu consecutiv
- trebuie planificate şi întreprinse toate măsurile posibile de verificare a versiunilor
- în caz de obţinere a unor rezultate contradictorii, verificarea va continua până la
înlăturarea contrazicerilor
- verificarea va fi considerată terminată numai atunci când au fost înlăturate toate
versiunile perechi, rămânând una singură care este confirmată de rezultatul tuturor
verificărilor întreprinse.
Tot din practică, aceeaşi autori au reţinut, cu titlu orientativ, o ordine de prioritate în
efectuarea activităţilor de verificare, ordine care, după părerea noastră, se bazează pe
logică şi pe priorităţile urmăririi penale în orice cauză penală:

11
E.Stancu, op.cit., pg.364
12
Idem, pg.366-367; E.Stelzer-Criminalistica, vol.I, Ed. Ştiinţifică Germană, Berlin, 1977, pg.190-191
13
C.Aioaniţoaie, I.E.Sandu, op.cit., pg.21-22; C.Suciu-Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pg.501; I.Mircea-
Crimialistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg.146
27
 - mai întâi se execută acele activităţi menite să împiedice săvârşirea de noi
infracţiuni, distrugerea sau ştergerea urmelor, ascunderea produsului infracţiunii,
sustragerea făptuitorilor de la urmărirea penală
- urmează activităţile care, prin posibilele rezultate obţinute, pot contribui la
verificarea tuturor sau a majorităţii versiunilor elaborate, câştigându-se timp şi operativitate
în soluţionarea cauzei
- atunci când sunt prevăzute mai multe activităţi pentru verificarea aceleiaşi versiuni
ori pentru lămurirea aceleiaşi probleme, mai întâi se execută activităţile care asigură
obţinerea unui rezultat mai concludent.

3. Accentul

Odată ce tehnica ipotezelor a fost folosită pentru a genera o mulţime de întrebări

potenţiale, următorul pas este stabilirea priorităţilor acestora. Se are în vedere faptul că
timpul colectorilor este preţios. Prin urmare, este important să-şi concentreze eforturile
asupra adresării acelor întrebări care contează cel mai mult. Şi, desigur, există riscul în
cazul în care colectorii se confruntă cu o listă vastă de dorinţe, ca aceştia să realizeze
judecăţi proprii despre priorităţi. Sau, bunăvoinţa lor poate fi pusă la încercare şi având în
vedere presiunea cu care se confruntă frecvent în vederea obţinerii rezultatelor tactice,
există iscul de a neglija sarcina colectării strategice. Două întrebări scurte ajută la
identificarea problemei-cheie: "De ce?", şi "atunci ce?".
Este esenţial ca colectorii şi analiştii planificării colectării să menţină prezentă în
minte întrebarea "de ce". Interpretarea şi încercarea de a da o explicaţie pieţelor
infracţionale, atitudinilor şi comportamentelor pot identifica condiţiile de facilitare sau
cauzele care stau la baza şi care, la rândul lor, oferă indicii despre posibile intervenţii.
Un alt exemplu, în considerarea celor menţionate, se referă la strategia care a
redus apetitul pentru jafuri stradale de telefoanele mobile în Marea Britanie. Volumul mare
de infracţiuni a însemnat că rezolvarea acestei probleme prin intermediul organelor de
aplicarea a legii nu a fost posibil. Cu toate acestea, s-a avansat teza că valul de infracţiuni
a fost facilitat de uşurinţa cu care telefoanele furate puteau fi descompuse pe piaţa
bunurilor furate. Colectarea de informaţii a subliniat că înfloriseră anterior o mulţime de
afaceri semi-legitime, cu fragmentări de telefoane şi, în consecinţă, care alimentau genul
acesta de infracţiuni. Pe baza acestor cunoştinţe, a fost pusă în practică o stratege de
prevenire, similară cu strategia de succes care a redus furtul telefoanelor mobile în SUA
(Clarke et al, 2001).
În ciuda importanţei întrebării „de ce”, aceasta este foarte rar proeminentă în
procesele de colectare. Strângerea de informaţii tinde să aibă un accent tactic în aplicarea
legii, concentrându-se pe livrarea rezultatelor justiţiei penale. Şi pentru a obţine rezultate
tactice este rareori necesară interpretarea sau explicarea problemei de bază. Investigarea
ultimului furt de telefoane mobile pe marile artere ale Londrei nu va fi asistată de speculaţii
despre motivul pentru care apar atât de multe incidente relaţionate. Prin urmare, o mare
provocare pentru colectori este să se întrebe "de ce", în ciuda faptului că nu le este
specific şi că ar putea exista presiuni spre a se concentra pe întrebări precum: cine, ce,
când, unde şi cum?
Deoarece scopul colectării este a îmbunătăţi înţelegerea, în scopul de a influenţa
luarea deciziilor de către un organ de aplicare a legii, întrebarea "atunci ce?" este
esenţială pentru focusarea pe întrebări care au cea mai mare relevanţă pentru factorii de
decizie. Aceasta poate fi formulată în numeroase moduri: "trebuie să acţionăm?”, „dacă
da, împotriva cărui aspect al problemei?", "care sunt opţiunile?" şi "cât de multe resurse ar
trebui alocate"?
În timp ce factorii de decizie vor dori, în mod firesc, să concentreze resursele pentru
cele mai importante probleme actuale cu care se confruntă, ei vor reclama, de asemenea,
28
să fie avertizaţi cu privire la ameninţările emergente, astfel încât să aibă posibilitatea a
interveni mai rapid împotriva fenomenelor pendinte.

4. Indicatorii de informaţii

O tehnică ce poate asigura o avertizare timpurie pentru factorii de decizie este

cunoscută ca indicator de informaţii. Indicatorii de informaţii sunt "indicii" sau "semne"
observabile care pot fi colectaţi pentru a îndeplini o cerinţă deosebită de informaţii. Rolul
indicatorilor este de a permite profesioniştilor să caute informaţii şi să monitorizeze dovezi
care fie susţin, fie provoacă un scenariu special (Dearth, 1995). Indicatorii sunt generaţi
după ce se deduce, dintr-o cerinţă de informaţii sau ipoteză, ce evenimente, incidente,
acţiuni sau modele comportamentale ar putea semnala sau puncta scenariul care stă la
baza cerinţei (McDowell, 1998).
Aplicarea tehnicii este ilustrată prin revizuirea scenariului cu privire la ameninţarea
metamfetaminei ilustrat anterior. În exemplul de mai jos, sunt ipoteze şi se definesc o serie
de indicatori.
Furnizând avertizări timpurii, indicatorii de informaţii sunt şi un mijloc de facilitare a
procesului de colectare, în general. Este, adesea, dificil de răspuns întrebărilor de ordin
general, deoarece acestea reclamă ca respectivul colector să facă o serie de presupuneri
şi raţionamente. În schimb, este recomandabilă fie orientarea colectorilor spre măsurile
observabile, fie adresarea întrebărilor specifice, mult mai rafinate, decât re-afirmând pur şi
simplu o ipoteză.
Anumite limitări se aplică analizei indicatorilor de informaţii. Faptul cel mai evident
este că indicatorii nu se exclud reciproc. De exemplu, o creştere a producţiei interne poate
fi însoţită de o creştere a importului de metamfetamină. Mai mult, un scenariu ar putea
pava calea altuia. O creştere limitată a consumului de metamfetamină, legat de micile
importuri ale comunităţilor specifice, poate stimula cererea mai largă şi evidenţia o
oportunitate pentru reţelele criminale care sunt stabilite ca furnizori pentru alte droguri.
Limitările analizei indicatorilor pot fi atenuate. O opţiune este a încerca o tehnică
numită "triangulaţie". În acest context, triangulaţie înseamnă luarea în considerare a gamei
de indicatori relevanţi pentru fiecare ipoteză concurentă şi evaluarea ipotezelor pentru
identificarea aceleia susţinute de mai mulţi indicatori. O versiune uşor mai sofisticată a
acestei abordări analizează dacă unul sau mai mulţi indicatori oferă singuri o imagine
decisivă.
În practică, analiza nu ar trebui să înceteze la punctul în care a fost atinsă o
concluzie provizorie. În cazul în care consecinţele potenţiale ale unei ameninţări
emergente sunt semnificative, o colectare de informaţii suplimentară ar trebui să
reprezinte o nouă sarcină pentru a rezolva lacunele cheie în care informaţiile sunt
neuniforme sau necunoscute.
Utilizarea globală a indicatorilor şi abordarea avertismentelor are grijă de viitoarele
avertismente. Tehnica nu răspunde unora dintre aspectele de bază ale colectării, cum ar fi
la întrebările "de ce?" şi "atunci ce?". De aceea, indicatorii de informaţii ar trebui să fie
utilizaţi în asociere cu alte tehnici de colectare. Între timp, planificatorii colectării aleg
adesea indicatori care reprezintă măsuri observabile. Ca atare, există riscul ca analiza să
scoată în evidenţă doar consecinţele vizibile ale unei noi ameninţări apărute. Acest lucru
poate fi atenuat prin colectarea de informaţii care să se axeze pe intenţiile infracţionale.
O altă capcană potenţială este compromisul între valoare şi valabilitate. Există
unele dovezi potrivit cărora dacă se acţionează rapid pentru a controla apariţia anticipată a
unei ameninţări, aceasta se poate limita cu succes (NCIS, 2002: 30). Cu cât se pierde mai
mult timp de către organele de aplicare a legii pentru a construi ipoteze, dezvolta
indicatori, colecta date, rafina procesul de colectare şi emite un produs final, cu atât este
mai mare riscul ca oportunitatea de a interveni să se piardă. Şi totuşi, cu cât mai mult timp
29
se pierde pentru a construi cele cunoscute, precum şi pentru înţelegerea problemei, cu
atât mai valabili vor fi indicatorii de rezultate. Atâta timp cât această dilemă este
recunoscută, ea îşi va găsi rezolvarea de la caz la caz. Există o poziţie de compromis prin
care se încearcă o intervenţia înainte ca procesul indicatorilor să livreze raţionamente de
încredere. Intervenţia poate fi necesară într-un context mai larg sau din cauză că factorii
de decizie consideră că riscul de a nu acţiona este prea mare. În această eventualitate,
tehnica indicatorilor va avea, în continuare, un rol important în monitorizarea impactului
realizat.

Indicatorii de informaţii

Ipoteza 1 (H1): o creştere limitată a consumului, în primul rând legată de comunităţile care sunt mari
consumatoare de droguri în altă parte.
• indicator posibil (a): Creşterea confiscărilor asupra persoanelor care zboară către Regatul Unit din
SUA şi Asia de sud-est şi creşterea sechestrărilor coletelor poştale provenite din aceleaşi zone.
• indicator posibil (b): Informaţii primite de la organe de aplicare a legii internaţionale conform cărora
indivizii sunt exportatori de droguri în Marea Britanie prin anumite persoane.
• Indicator posibil (c): raportarea prin informaţii că a crescut disponibilitatea în comunităţile de
utilizatori în Marea Britanie.
• Indicator posibil (d): preţul străzii metamfetaminei rămâne ridicat. Piaţa de Crack şi cocaină
înfloreşte.

Ipoteza 2 (H2): o creştere substanţială a consumului dată de către producţia de droguri în

laboratoare situate pe continentul european.
• indicator posibil (a): creşterea confiscărilor în porturile canalului în cantităţi comerciale.
• Indicator posibil (b): Informaţii primite de la organele internaţionale de aplicare a legii care
raportează sechestrări crescute în Europa şi creşterea numărului de laboratoare de metamfetamină
detectate.
• posibil indicator (c): creşterea confiscărilor de multi-kilograme în Marea Britanie, precum şi capturile
crescute la nivel de stradă. Apariţia " Meth House".
• indicator posibil (d): preţul străzii metamfetaminei scade substanţial şi devine comparabil cu cel al
crack şi ecstasy. Creşterea numărului de dependenţi găsiţi care necesită tratament pentru simptome de abuz
de metamfetamină.

Ipoteza 3 (H3): o creştere substanţială a consumului generată de producţia de droguri în laboratoare

situate în Regatul Unit.
• Indicator posibil (a): confiscările de metamfetamină în porturi rămân statice. Confiscarea sporită a
produselor chimice precursoare relevante detectate în porturi şi în Marea Britanie.
• indicator posibil (b):o creştere în detectarea de deşeuri din producţia de metamfetamină. Creşterea
numărului de persoane pentru tratamentul spitalicesc pentru arsuri chimice sau prin inhalare de gaze toxice
sau expunerea la deşeuri toxice.
• posibil indicator (c): creştere confiscărilor multi-kilogram în Marea Britanie, precum şi creşterea
capturilor la nivel de stradă. Apariţia "Meth House". Un număr mai mare de laboratoare detectate în Marea
Britanie.
• indicator posibil (d): preţul străzii metamfetaminei scade substanţial şi devine comparabil cu crack
şi ecstasy. Semne de conflict între criminalii furnizori de crack / heroină şi cei care oferă metamfetamină.
Creşterea numărului de dependenţi găsiţi care necesită sau solicită tratament pentru simptomele de abuz
metamfetamină.

Ipoteza nulă (Ho): Nicio creştere perceptibilă a consumului pe măsură ce preţul cocainei si ecstasy
rămâne scăzut reducând oportunitatea unei noi pieţe să se dezvolte.
• indicator posibil (a): nicio creştere a confiscărilor.
• indicator posibil (b): Nicio nouă informaţie semnificativă de peste graniţă şi nici semne de
laboratoare în Marea Britanie.

30
 Identificarea surselor

Odată ce solicitarea de date şi alte informaţii a fost definită, următorul pas este a
stabili ce surse de informaţii pot deţine răspunsurile. Este un lucru obişnuit pentru analişti
să se lanseze într-o abordare directă trimiţând o listă cu cerinţele fiecărui colector posibil.
Acest lucru zădărniceşte timpul colectorilor, poate submina buna credinţă şi poate abate
analiştii de la construirea relaţiilor cu cei care au cele mai multe informaţii de adăugat.
Acest lucru poate fi evitat cu ajutorul unei matrice tradiţionale a planului de colectare care
enumeră cerinţele stabilite în coloana din extrema stângă şi potenţialii contributori pe
rândul de sus. Sursele de informaţii ar trebui să fie apoi fiecare confruntate cu cerinţele
acolo unde se bănuieşte că sursa poate aduce o contribuţie.
Un alt avantaj al acestei tehnici de lungă durată este că persoana care planifică
exerciţiul de colectare poate reuni toate cerinţele relevante unei anumite surse, permiţând
ca o cerere consolidată să fie trimisă acelui colector. Planul de colectare rămâne o
abordare delicată dacă cerinţa clientului este doar o evaluare în linii mari, excluzând un
efort de cercetare în profunzime. În acest caz, sursele potenţiale pot restrânge planul spre
a restricţiona efortul de colectare, având în vedere lipsa de timp. Aceasta oferă, de
asemenea, o bază transparentă pentru clarificarea limitărilor produsului final subsecvent.

a) Construirea relaţiilor prin colectori sub acoperire şi echipe operaţionale

Lista de surse vizate ar trebui să includă colectorii sub acoperire, ofiţerii de caz şi
anchetatorii experimentaţi care au cu ce să contribuie. Deşi abordarea ideală pentru
colectarea de informaţii în cadrul organelor de aplicare a legii este "modelul push/împins",
prezentat anterior, în realitate rămâne o necesitate ca cei ce întocmesc planuri de
colectare să adopte o abordare proactivă. Volumul mare de cunoştinţe rămâne tacit, "în
mintea ofiţerilor", şi mai rar înregistrat în evidenţele informaţionale care pot fi împărtăşite
printr-o simplă comandă. Aceasta este o consecinţă a factorilor culturali, precum şi a
presiunilor pentru performanţă şi resurse, şi uneori chiar a proceselor şi sistemelor
greoaie. Rezultatul este că analiştii şi ofiţeri de informaţii trebuie să înveţe cum să
construiască cunoştinţe corporative prin debriefingul ofiţerilor de informaţii şi dezvoltarea
unor relatii productive cu colectorii sub acoperire.

b) Debriefingul anchetatorilor

Există o serie de indicatori de bază pentru modul în care se realizează eficient

debriefingul. La început, analistul trebuie să se asigure că persoanele sunt selectate
pentru debriefing pe baza unor decizii cu privire la informaţiile existente deţinute de analist
sau a cunoaşterii rolului şi expertizei colectorului. Acest lucru înseamnă că analistul
trebuie să cerceteze în mod activ fiecare operaţiune pe care o consideră potrivită pentru
debriefing. Un beneficiu important este faptul că analistul utilizează eficient timpul,
concentrându-se asupra acelora care au cele mai mari contribuţii şi evită pierderea de
timp cu altele.
Odată ce a fost luată decizia de a continua, analistul ar trebui să pregătească o listă
de cerinţe de informaţii "primordiale" ca să se asigure că adresează întrebările potrivite.
Aceasta ar trebui, desigur, să se bazeze pe o sinteză a cunoştinţelor asimilate până în
acel moment şi pe cercetarea analistului asupra operaţiunii specifice.
De asemenea, este important ca raportorul să nu prezinte o abordare nejustificat
formală, structurată sau rigidă. Obţinerea de date detaliate de la contributor se bazează pe
stabilirea raportului şi încrederii. Poate fi util pentru debriefer/raportor a începe procesul
întrebând despre un aspect al informaţiilor pe care îl cunosc deja, care nu este
ameninţător pentru contributor şi către, în mod ideal, se reflectă bine asupra
31
producătorului de informaţii. Merită, de asemenea ca fluxul conversaţiei să permită a se
răspunde la întrebările cu incidenţă asupra cerinţei de informaţii, adresând întrebări
suplimentare la momentul potrivit, fără a urma, în mod necesar, un script pregătit.
Debriefingul efectiv se bazează pe calitatea competenţelor de ascultare ale
debrieferului. Contributorii, uneori, avansează opinii sau anecdote mascând informaţiile. O
tehnică utilă este a-i întreba pe contributori dacă pot furniza informaţii evaluate sau probe
materiale pentru a susţine un aspect pe care debrieferul îl percepe ca fiind suspect. În
cazul în care informaţia este furnizată, debrieferul dobândeşte o bază mai solidă pentru a
judeca veridicitatea susţinerilor contributorului.

c) Construirea relaţiilor cu colectorii sub acoperire

Construirea unor relaţii solide cu colectorii sub acoperire este o sarcină esenţială
pentru analiştii şi ofiţerii de informaţii. Colectorii sub acoperire deţin, în general, cheia
pentru a răspunde întrebării "de ce" şi "necunoscutelor cunoscute". Uneori, ei pot identifica
"necunoscute necunoscute" datorită intuiţiei pe care o dezvoltă despre atitudinile, intenţiile,
precum şi acţiunile infractorilor.
Analiştii, la rândul lor, îi pot ajuta prin furnizarea de cerinţe clare şi concise şi a unui
feedback regulat. Nu numai că feedback-ul ajută colectorii să-şi prioritizeze efortul, însă îi
poate ajuta să interpreteze ceea ce au aflat, mai ales că rareori sunt experţi în cele mai
multe teme sau probleme cu care se confruntă organele de aplicare a legii. Acest proces
oferă analistului posibilitatea de a-l informa pe colector dacă o nouă informaţie este
neobişnuită sau indică o nouă oportunitate infracţională ori ameninţări emergente.
Concomitent, toate indiciile cu privire la debriefingul anchetatorilor se aplică
interacţiunii dintre un analist şi un colector sub acoperire. În cele din urmă, dacă analiştii
pot dezvolta relaţii pe baza interesului comun, vor obţine o mai mare înţelegere din partea
colectorilor cu privire la cerinţele de colectare.

d) Sursele exterioare organelor de aplicare a legii

Procesul de colectare nu ar trebui să se bazeze numai pe informaţiile obţinute de

către organele de aplicare a legii. Datele dintr-o serie de surse exterioare organelor de
aplicare a legii, inclusiv statistici oficiale, pot oferi indicii cu privire la amploarea şi natura
diverselor ameninţări. Uneori infracţiunile nu sunt înregistrate şi în alte cazuri reţinerea lor
este superficială (exemplul AGO, 2006).
Există diferite moduri de a contrabalansa limitările statisticilor oficiale printr-o
strategie de colectare. Astfel, sondajele pot oferi o perspectivă mai largă decât statisticile
oficiale cu privire la amploarea şi natura infracţiunilor. Asemenea exemple includ studii ale
unor cercetători guvernamentali, cum ar fi British Crime Survey, care măsoară
infracţionalitatea întâlnită la un anumit eşantion de populaţie britanică.
O abordare uşor diferită este a gândi imaginativ despre modul în care datele
disponibile pot fi sintetizate cu alte informaţii pentru a oferi o imagine mai completă a
problemei. De exemplu, în cifrele oficiale din Marea Britanie numărul de dependenţi de
heroină şi cocaină înregistraţi a fost înmulţit cu o estimare autorizată pentru consumul
anual de asemenea droguri spre a calcula dimensiunea globală a pieţei de droguri.
O tactică alternativă este utilizarea de informaţii open source. Un bun exemplu îl
constituie evaluările privind scara de criminalitate hi-tech. Infracţiunile hi-tech sunt, în
general, codificate sub alte poziţii în rapoartele oficiale şi de multe ori nu sunt raportate.
Totuşi, există o serie de organisme din sectorul privat şi academic care studiază
amploarea problemei şi produc regulat rapoarte 14.
14 Exemplele includ Computer Security Institute <www.gocsi.com>, the IANET-CERT <www.ja.net/CERT/JANET-CERT>, şi the UK's

Audit Commission and Department of Trade and Industry. Project Trawler: crime on the information highways and the UK Threat
32
 O altă abordare este obţinerea de date de la organizaţii din sectorul privat, care
sunt fie victimele infracţiunilor, fie le reprezintă pe victime. De exemplu, serviciul de
autorizare carduri are o imagine utilă a infracţiunilor cu carduri de plată, deoarece
urmăresc şi înregistrează aceste pierderi.
Organizaţiile din sectorul privat pot fi, de asemenea, surse utile de informaţii cu
privire la natura unei ameninţări penale. Companiile - victime ale unor infracţiuni care nu
sunt de mare prioritate pentru organele de aplicare a legii pot oferi detalii cu privire la
infracţiuni şi metode pe care altfel nu le-ar putea obţine organele de aplicare a legii.
Această abordare se aplică domeniilor cardurilor de plată şi proprietăţii intelectuale. De
asemenea, organizaţiile private pot ajuta de multe ori strângerea datelor despre
infracţiunile prioritare pentru autorităţile de aplicare a legii, prin oferirea unei imagini
consolidate asupra infracţiunilor legate de resortul agenţiilor. Un bun exemplu raportat la
Marea Britanie este Asociaţia britanică de securitate industrială, care înglobează informaţii
cu privire la jafuri cash-in-transit.
Între timp, există o serie de organizaţii non-guvernamentale care lucrează cu
victimele infracţiunilor şi sunt în măsură a informa organele de aplicare a legii cu privire la
tendinţele de pe pieţele penale. Exemplele includ organizaţii de caritate şi comunitare care
lucrează cu consumatorii problematici de droguri. Acestea includ grupuri în măsură să
detecteze tendinţele ofertei de droguri la nivel de stradă şi organizaţii de sprijin al
victimelor care se ocupă de femeile care au fost traficate pentru prostituţie. Organele de
aplicare a legii trebuie să opereze sensibil pentru a construi relaţii cu organizaţiile non-
guvernamentale (ONG-uri) de acest gen.
Informaţiile open source publicate de agenţiile de presă sau de pe World-Wide Web
pot oferi o perspectivă mai largă sau mai amplă decât informaţiile deţinute de către
agenţiile de aplicare a legii. Mass-media şi Internetul conţine rapoarte privind cazurile din
întreaga lume, utile având în vedere natura globală a nenumăratelor ameninţări. Dincolo
de acest lucru, mass-media şi alte surse publice sunt, de multe ori, mai rapide decât
organele de aplicare a legii, în raportarea noilor cazuri sau incidente, cum ar fi infracţiunile
comise cu ajutorul unor arme. În plus, este importantă consultarea unor seriii de surse
deschise de informaţii demografice sau contextuale relevante pentru o ameninţare.
precum agenţiile de ştiri. Există adesea o serie de surse deschise care pot sprijini solicitări
specializate sau detaliate de informaţii. De exemplu, panouri turistice, aeroporturile
regionale şi autorităţile locale oferă informaţii generale sau contextuale despre cererea de
pe piaţa forţei de muncă sau despre fluxurile de imigranţi.
Natura omniprezentă a informaţiilor open source denotă că riscul de suprasarcină
de date este mai mare decât pentru alte tipuri de date. Există măsuri simple pentru
controlarea riscului. De aceea, este important a ţinti întrebări specifice înainte de
începerea cercetării. Acest lucru ar trebui să garanteze că cercetarea este concentrată.
Fixarea unei limite superioare de timp puse la dispoziţie pentru cercetarea open source
poate fi o soluţie valoroasă. Acest lucru concentrează gândirea cercetătorilor şi denotă
faptul că informaţiile open source nu devorează timpul necesar pentru colectarea de
informaţii din alte tipuri de surse.

Concluzie

Atingerea provocării cuprinse în fraza celebră a lui Donald Rumsfeld este o misiune
grea. Este crucial să se înceapă cu o clarificare a scopului ferm axat pe nevoile de
Assessment (2003) 'Hi-Tech crime.

33
colectare. Este important să se recunoască punctele forte şi punctele slabe ale modelelor
de colectare, evitând ataşamentul faţă de una sau alta. Cunoştinţele organizaţionale, o
minte deschisă, lărgirea perspectivelor, utilizarea cu înţelepciune a tehnicilor disponibile şi
construirea de relaţii productive sunt cartea de vizită a oricărui analist implicat în reţeaua
de aplicare şi impunere a legii. Însă deoarece performanţa individuală nu merge atât de
departe, cheia porţii de deschidere către supremaţia legii rămâne schimbarea culturii
organizaţionale care valorizează gândire strategică, transcende ideea că imperativele
tactice contează cel mai mult şi indică modul de valorificare a cunoaşterii.

Secţiunea 3 – Tema 10
TRANSFORMAREA INFORMAŢIILOR ÎN PROBE

34
 Practica demonstrează că nu poate exista o organizaţie fără un minim necesar de
informaţii şi că succesul demersurilor pe care le iniţiază depinde în primul rând de
rezolvarea problemei informaţiilor. Informaţia facilitează accesul la cunoaşterea realităţii,
fără cunoaşterea acesteia, acţiunile unei colectivităţi sunt sortite eşecului. Cunoaşterea
înseamnă putere, iar persoana care deţine informaţii are un ascendent asupra celor pentru
care datele respective sunt necesare.
Conform prevederilor Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române „poliţia culege informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii
infracţiunilor, precum şi altor fapte ilicite”.
O anchetă complexă poate deveni funcţională şi se poate finaliza cu rezultate
pozitive numai dacă este bazată pe interacţiunea continuă a eforturilor structurilor
specializate în culegerea, analiza şi prelucrarea informaţiilor, în investigarea calificată a
cazurilor şi cercetarea penală a infractorilor.
Concluzionând, în contextul activităţii specifice investigatorului, a valorifica o
informaţie înseamnă a o prezenta în timp util echipelor operative care investighează
infracţiunile, pentru a le permite să ia măsurile ce se impun.
Procesul penal, ca sistem de relaţii reglementate de dreptul procesual-penal nu
poate apărea inopinat, în lipsa unei oarecare baze şi a unor condiţii. Astfel, sunt necesare
anumite impulsuri speciale, semnale care să suscite activitatea procesuală. Importanţa
măsurilor speciale de investigaţie în acumularea informaţiei care poate reprezenta indicii
temeinice pentru declanşarea cauzei penale nu a fost niciodată contestată.
Deşi activitatea operativă de investigaţie „extraprocesuală” comportă, în mare
măsură, un caracter preventiv, ea creează baza pentru relevarea particularităţilor faptei
infracţionale şi a reacţiei faţă de aceasta.
Procesul, acceptat ca activitate a organelor competente privind cercetarea şi
urmărirea sau soluţionarea cauzelor penale, activitate efectuată in anumite scopuri, apare
numai dacă informaţia receptată este suficient de importantă pentru suspectarea
persoanei în săvârşirea sau pregătirea infracţiunii.
Toate acţiunile ulterioare, îndeplinite în scopul verificării bănuielii respective,
constituie paşi în derularea procesului penal. Astfel, comportamentul deviant al unor
persoane sau al unor grupuri poate să constituie bază pentru adoptarea unor măsuri.
Folosirea informaţiilor în procesul penal. Strângerea probelor necesare este atât
operaţiunea materială de adunare a oricăror elemente de fapt ce capătă - în drept –
valoarea de probe, cât şi operaţiunea logică de examinare a acestora, pentru a constata
dacă sunt suficiente unui judecător (sau dacă mai este necesar, pentru a obţine un adevăr
judiciar, formal, să se adune şi alte probe15).
Identificarea făptuitorului este operaţiunea logică prin care volumul datelor adunate
are drept scop conturarea datelor necesare pentru cunoaşterea făptuitorului, atât ca
persoană fizică, cât şi ca identitate, raţionament urmat de determinarea vinovăţiei, a
responsabilităţii penale în scopul aprecierii asupra dispoziţiei de trimitere în judecată.
Între aceste două momente se înscrie activitatea laborioasă a organului de
cercetare penală care pleacă de la situaţia de fapt şi ajunge la o persoană.
Pentru a realiza aceste sarcini impuse de obiectul urmăririi penale astfel delimitat,
alături de administrarea probelor, organele judiciare pot lua măsuri de constrângere cu
caracter real, dar şi personal, uneori aceste măsuri având caracter obligatoriu 16.
Actele de urmărire efectuate sunt consemnate în înscrisuri procesuale
constatatoare, măsuri care trebuie să aibă, potrivit legii, o anumită formă şi un anumit
conţinut.

15
V. Dongoroz, ş.a., Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior, prezentare comparată, Bucureşti, 1969, p.
140-141; Vincenzo Manzini, Tratatto di diritto procesuale penale, ed. a VII-a, Torino, 1968, vol. IV, p. 147
16
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.399-400, p.500 în ed.2002.).
35
 Începerea urmăririi penale are loc indiferent dacă în actul de sesizare se indică sau
nu cine este făptuitorul şi indiferent dacă acesta este cunoscut sau nu 17.
Urmărirea penală începe in rem întrucât pentru declanşarea cercetărilor nu este
necesară cunoaşterea făptuitorului. Imediat cum acesta devine cunoscut în sensul formării
convingerii că el este infractorul – trebuie pusă în mişcare acţiunea penală.
În consecinţă, organele de urmărire penală sunt obligate să desfăşoare –
potrivit calităţilor lor profesionale – orice activitate, prin orice mijloace legale pentru
descoperirea făptuitorului şi determinarea faptei, indiferent de mediu, persoană,
locaţii etc.
Este evident că orice asemenea activităţi afectează drepturile şi libertăţile altor
persoane, dar aceste restrângeri ale acestora sunt prevăzute ca obligaţie legală a
organelor judiciare pentru că se impun pentru desfăşurarea instrucţiei penale.
Probele, ca elemente de fapt, care servesc la aflarea adevărului în procesul penal
sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă.
Mijloacele de probă sunt acele căi legale prin care se constată existenţa probelor, sau
altfel spus, ele sunt izvorul probelor.
De aceea se face distincţie între o împrejurare de fapt pe baza căreia se constată
vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane şi mijlocul prin care această împrejurare a fost
relevată.
De asemenea, nu se confundă noţiunea de probă cu cea de probaţiune - ca
activitate de strângere şi verificare a probelor, activitate care constă mai întâi în stabilirea
de fapte şi împrejurări legate de infracţiunea comisă, ca apoi, prin coroborarea şi
aprecierea acestora să se dovedească existenţa infracţiunii şi vinovăţia infractorului.
Probele sunt entităţi de fapt extraprocesuale (există în afara procesului penal) care
privesc însă obiectul procesului (fapta şi făptuitorul la care se referă cazul). Prin
administrarea lor, în desfăşurarea procesului penal, acestea capătă caracter procesual.
Actele premergătoare reprezintă nu numai rezultanta activităţilor derulate până la
momentul începerii urmăririi penale, ci şi vectorul principal al orientării urmăririi penale
declanşate din acumulările, cantitative şi calitative, de date, indicii şi informaţii obţinute.
Din faza de acte premergătoare se orientează organizarea şi planificarea urmăririi penale
prin stabilirea problemelor de lămurit şi activităţilor de întreprins pentru clarificarea tuturor
aspectelor cauzei respective în vederea aflării adevărului. De pildă, consultarea de
specialişti ori experţi realizată în faza actelor premergătoare în legătură cu o problemă de
strictă specialitate, în faza de urmărire penală se transformă într-un procedeu probator
instituit de codul de procedură penală, respectiv dispunerea şi efectuarea unei expertize
de specialitate. Din materialul documentar informativ adunat în faza actelor premergătoare
sunt cunoscute toate acţiunile secvenţiale care au dus la realizarea acţiunii finale, aceasta
însemnând producerea ori procurarea de mijloace necesare săvârşirii faptei, luarea de
măsuri în vederea realizării scopului ilicit, stabilirea legăturilor infracţionale, căutarea şi
găsirea de sprijinitori, aderenţi ai manifestării ilicite, în general se poate spune,
mecanismul punerii în executare a rezoluţiunii infracţionale, ceea ce oferă posibilitatea
reconstituirii, în plan probator, al întregului iter criminis.
În modul cel mai util pentru faza de urmărire penală, actele premergătoare se
manifestă, în materia activităţilor de ascultare a persoanelor: martorilor, învinuiţilor sau
inculpaţilor, al confruntării între persoane. Practic se poate spune că exploatând întregul
ansamblu de date, indicii şi informaţii adunate în faza de acte premergătoare, organul de
urmărire penală are asigurată cunoaşterea personalităţii 18 şi activităţilor ilicite derulate, în
cele mai mici amănunte, ale persoanelor care urmează a fi ascultate şi chiar elemente, -
17
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.66
18
I. Mircea, Posibilitatea cunoaşterii personalităţii făptuitorului prin unele activităţi tactice, în Anale, vol.III, seria
Drept, Ed. Augusta, Timişoara, 1998, p.10.
36
de pildă: fotografii, ora exactă şi locul unor întâlniri avute, momente înregistrate ale unor
discuţii -, de detaliu, care abil strecurate, voalat învederate, în timpul duelului psihologic 19
din timpul ascultării învinuitului, să zicem, poate avea efecte semnificative în realizarea
acestei activităţi de urmărire penală.
În faza de urmărire penală se transformă în probe sau mijloace de probă prevăzute
ca atare de codul de procedură penală, tot ceea ce s-a acumulat ca date, indicii şi
informaţii în cadrul actelor premergătoare, şi care prezintă utilitate, concludenţă şi sunt
pertinente cauzei investigate.
Este un proces dialectic care demonstrează pe de o parte importanţa şi valoarea
actelor premergătoare întreprinse şi pe de altă parte măiestria organului de urmărire
penală de a încununa cu succes activităţile derulate anterior, respectiv a fi în măsură să
demonstreze într-un proces penal adevărul şi vinovăţia făptuitorului, în vederea tragerii la
răspundere penală. Un anchetator cu experienţă afirma că: “ancheta este coroana muncii
informative”, aserţiune care este plină de adevăr. Degeaba datele, indiciile şi informaţiile
culese cu prilejul “activităţilor specifice” sau actelor premergătoare sunt multe cantitativ şi
preţioase calitativ, dacă ele nu sunt valorificate şi exploatate în faza de urmărire penală.
Importanţa şi valoarea lor este dată de gradul de cunoaştere în profunzime a acţiunilor
ilicite ale făptuitorilor şi a persoanei acestora, iar măiestria organului de urmărire penală
rezidă în maniera în care reuşeşte să transpună toate acestea în probe utile, concludente
şi pertinente cauzei penale instrumentate, astfel încât să se realizeze scopul procesului
penal în general şi al urmăririi penale în special. De exemplu, având cunoştinţă, din
materialul informativ rezultat din munca cu agentura, coroborat cu fotografiile şi filmele
obţinute prin activitatea de supraveghere şi urmărire informativă (filajul), observarea sau
pânda operativă, asociat cu datele rezultate din interceptarea comunicaţiilor, despre
acţiunile ilicite ale subiectului ţintă al actelor premergătoare, organul de urmărire penală
are un tablou relativ complet al manifestărilor acestuia. Folosind în timpul fazei ascultării
dirijate a învinuitului ori inculpatului (fostul subiect ţintă), într-un mod abil, cele cunoscute
(procedeul ascultării progresive sau al ascultării frontale), 20 organul de urmărire penală
poate aduce pe cel interogat nu numai în situaţia de a mărturisi detaliat faptele sale şi ale
coparticipanţilor, dar şi de a indica el însuşi elemente în plus pe care anchetatorii nu le-au
cunoscut, precizând dovezi în acest sens. Recunoaşterea învinuitului asociată cu probele
indicate chiar de el se constituie într-un suport probator relevant şi, în acelaşi timp, cu o
forţă probantă semnificativă în procesul penal. 21 Aceasta nu înseamnă răsturnarea
principiului de efectuare a urmăririi penale, potrivit căruia în procesul penal se porneşte de
la probă la infractor, ci dovedeşte abilitatea anchetatorului de a obţine probe chiar de la
persoana învinuită în cauză. Iată, de pildă, situaţia în care organul de urmărire penală are
la îndemână fotografii reprezentând imagini din momentul în care subiectul ţintă
înmânează unei alte persoane un obiect sau primeşte de la acesta un pachet, şi, cu
ocazia ascultării, în momentul psihologic bine ales, prezintă aceste fotografii. Învinuitul sau
inculpatul realizează că organele de urmărire penală cunosc despre episodul respectiv şi,
văzându-se pus în faţa evidenţei, poate să detalieze momentul respectiv, să ofere
amănuntele necesare anchetei, care nu întotdeauna sunt cunoscute în toate dedesubturile
şi cotloanele manifestării infracţionale derulate. Declaraţia învinuitului (inculpatului)
respectiv, desigur asociată cu alte probe şi mijloace de probă, va constitui probă în
înţelesul prevăzut de codul de procedură penală, fără a fi necesară ataşarea la dosarul
cauzei a fotografiei, filmului ori celorlalte documente (note informative, sinteze informative
etc.) obţinute în faza de acte premergătoare. La fel, căutarea şi găsirea unor piese
componente care asamblate constituie o armă performantă cu care se poate realiza un
atentat, în condiţiile efectuării cu autorizarea magistratului a actelor prevăzute de art.13
19
E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p.450.
20
I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, 1998, p.279.
21
A. Ciopraga, Criminalistica – tratat de tactică, Ed. Gama, Iaşi, 1996, p.243.
37
alin.1 din Legea nr.51/1991 şi art. 20 din Legea nr. 535/2004, şi ridicarea acestora cu
prilejul percheziţiei, de la un subiect ţintă, sunt elemente de fapt importante care pot
determina pe acesta, cu prilejul ascultării şi al prezentării unor fotografii, filme sau casete
video, în calitate de învinuit ori inculpat să mărturisească sau să identifice persoana care i-
a comandat executarea acelui atentat. Exemple pot fi numeroase, fiecare caz concret
având particularităţile sale.
Aşa cum activităţile derulate în faza actelor premergătoare se îmbină, întrepătrund
şi interacţionează reciproc, într-un lanţ cauzal care determină succesiunea efectuării lor,
tot aşa, şi între aceste activităţi şi cele care se desfăşoară în faza de urmărire penală
există o determinare cauzală, obiectivă şi necesară, în care primele constituie temei
pentru realizarea secundelor, reprezentând izvorul, sorgintea probelor şi mijloacelor de
probă care se administrează în procesul penal.
Considerăm că, din perspectiva tacticii şi metodologiei de investigare criminalistică,
actele premergătoare reprezintă un suport important pentru continuarea demersului
investigativ, un sumum de date, indicii şi informaţii care constituie temelia (eşafodajul) pe
care, după începerea urmăririi penale, se construieşte administrarea probatoriului necesar
realizării scopului procesului penal.
Mijloacele care conţin probe pot fi obţinute de autorităţile judiciare prin diferite
procedee de probaţiune. Astfel, relatările învinuitului, părţii vătămate, martorilor pot fi
obţinute prin luarea unei declaraţii scrise personal, prin ascultarea lor de către poliţişti,
procurori, judecători, prin confruntarea lor, folosindu-se limba română, ca limbă oficială, ori
limba maternă a celui ascultat, prin interpret. Astfel, prin aceste procedee probatorii se pot
obţine declaraţii care constituie mijloace de probă, iar aceste declaraţii conţin relatări
despre fapte şi împrejurări, care constituie probe.
Între probe şi mijloacele de probă există o legătură indisolubilă, întrucât probele pot
fi folosite numai dacă sunt obţinute prin mijloacele de probă prevăzute de lege, legătură
care poate produce confruntarea unora cu celelalte.
Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii trebuie dovedite prin
probe, provenite prin mijloacele de probă.
În materie penală, în principiu, este admisibilă orice probă, legea neprecizând
măsura în care probele sunt sau nu admisibile. Exprimarea din textul de lege rămâne la
nivelul unui principiu, fără nici o consecinţă procesuală concretă şi fără vreo sancţiune.

O probă este inadmisibilă în măsura în care legea o interzice expres. De exemplu,

în cazul infracţiunii de adulter, potrivit art. 304 alin.(4), C. pen., proba se face numai prin
procesul – verbal de constatare a infracţiunilor flagrante sau prin scrisori care emană de la
soţul vinovat, alte probe fiind inadmisibile.
Ilegalitatea poate rezulta fie din mijlocul de probă însuşi (de exemplu, mărturisirea
provocată sub efectul torturii), fie din condiţiile în care a fost obţinută sau administrată
proba (de pildă, ascultarea convorbirilor telefonice efectuată în cazurile în care legea nu o
permite). În acest fel, ar putea fi excluse fie probele inadmisibile datorită condiţiilor în care
au fost obţinute, fie probele inadmisibile datorită condiţiilor în care au fost administrate. Din
categoria probelor inadmisibile prin natura lor menţionăm: mărturisirea obţinută în urma
utilizării violenţei şi îndeosebi a torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante (art. 3
al Convenţiei Europene a drepturilor omului şi art. 69 al. 1 C. pr. pen); proba obţinută prin
violarea dreptului la tăcere (utilizarea narco-analizei sau a hipnozei în privinţa unui
inculpat; recurgerea la poligraf în anchetele penale).
Legislaţia română recunoaşte dreptul la tăcere al inculpatului, astfel că metodele
menţionate anterior sunt imposibil de utilizat faţă de persoana care are această calitate.
Din contră, dacă un martor consimte, poate fi supus hipnozei, sub rezerva valorii probante
pe care judecătorul ar putea-o acorda unui astfel de mijloc de probă (de exemplu
rememorarea unui element material).
38
 Din categoria probelor inadmisibile datorita condiţiilor în care au fost obţinute putem
cita: probele obţinute cu violarea secretului profesional, ascultarea sau interceptarea
comunicaţiilor şi a telecomunicaţiilor private efectuate cu violarea dispoziţiilor legale,
percheziţiile ilegal dispuse şi executate cu violarea domiciliului. De asemenea, din
categoria probelor inadmisibile, datorită condiţiilor în care au fost administrate, considerăm
că ar putea să facă parte acelea furnizate prin declaraţiile martorilor care au dorit să li se
asigure anonimatul.
În vederea realizării scopului procesului penal, în conţinutul obiectului probaţiunii
pot fi cuprinse numai probele care aduc informaţii ce conduc la rezolvarea tuturor
problemelor pe care le ridică fondul cauzei. Ca urmare a acestui fapt, în procesul penal,
dar şi în lege, probele pot fi pertinente, concludente şi probe utile. Sunt pertinente 22
probele care conduc la constatarea unor fapte şi împrejurări care au legătură cu cauza în
curs de urmărire sau de judecată. Nu este suficient ca proba să fie pertinentă, pentru a
contribui la rezolvarea cauzei proba trebuie să fie şi concludentă.
Probele concludente 23sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor
fapte şi împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzelor. Aşadar, probele
concludente sunt şi probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt şi probe
concludente.
Aprecierea unei probe în sensul că este sau nu concludentă are loc atunci când
părţile cer administrarea acestei probe; organul de urmărire penală sau instanţa, înainte
de a dispune administrarea probei, verifică în ce măsură proba este concludentă, dacă
poate servi la justa soluţionare a cauzei. Aşadar, momentul când se apreciază
concludenţa unei probe este momentul când se ia hotărârea de admitere sau respingere a
probei şi nu după ce proba a fost administrată.
Astfel, dacă se cere de către inculpat, ce se declară nevinovat, de a dovedi alibiul
său, probele solicitate sunt concludente, dovedirea alibiului stabilind nevinovăţia
inculpatului; dacă , însă, după administrarea probei solicitate, nu s-a reuşit a se stabili
alibiul, proba administrată a rămas fără rezultat şi nu va putea servi la stabilirea adevărului
în cauza dată. Probele care nu sunt edificatoare, întrucât nu determină în niciun fel soluţia
se numesc neconcludente.
Concludente sunt şi probele care sunt de natură să stabilească inexactitatea unor
probe deja administrate, cunoscute sub denumirea de contraprobe. Concludenţa rezultă
din dispoziţia prevăzută în art. 66 C.proc.pen., potrivit căreia, în cazul în care există probe
de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie, deci să
ceară contraprobe.
O probă concludentă deja administrată care determină convingerea organului
judiciar nu mai trebuie dovedită devenind inutilă. De exemplu, în cazul unei infracţiuni
flagrante cunoscută de un număr foarte mare de martori, cele declarate de ultimul martor
care s-ar audia, deşi ar avea toată concludenţa, prezintă o anumită inutilitate. Probele sunt
utile când administrarea lor este necesară pentru soluţionarea cauzei penale în
conformitate cu legea şi adevărul. Sunt utile şi trebuie deci administrate numai probele
concludente, ceea ce înseamnă că o probă utilă este şi o probă concludentă; nu orice
probă concludentă este şi o probă utilă.
Astfel, când o faptă este dovedită convingător prin probele administrate, o nouă
probă concludentă, care să dovedească aceeaşi faptă devine inutilă, nu mai trebuie să fie
administrată. De aceea, potrivit art. 67 alin.(2), administrarea unei probe depinde nu numai
de concludenţa ei, cât şi de utilitatea ei. Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită
limită de suficienţă. Inutilitatea probei se manifestă gradat fiind cu atât mai sporită cu cât
proba a fost administrată de mai multe ori peste limita necesară. Această limită se
22
În literatura juridică străină se foloseşte termenul de pertinenţă în loc de concludenţă; în dreptul anglo-saxon se foloseşte termenul de
relevanţă.
23
Probe concludente sunt acelea care presupuse adevărate, sunt folositoare părţii care le invocă (R. Garraud).
39
apreciază de organul judiciar în mod concret şi de la caz la caz. În unele dispoziţii ale sale
(art. 202, 262, 378), Codul de procedură penală foloseşte şi sintagma „probe necesare“,
înţelegând acele probe concludente care sunt şi utile, ce trebuie administrate.
Contraproba este nu numai concludentă, ci şi utilă, deoarece probele de vinovăţie
pot fi inexacte şi numai prin confruntarea lor cu probele în apărare se poate constata
adevărul. Aşadar, pentru admiterea administrării unei probe se cere ca ea să fie admisibilă
– să nu fie interzisă de lege, concludentă – să contribuie la justa soluţionare a cauzei şi
utilă – să fie necesară administrarea ei. În practică s-a decis că dacă instanţa a admis o
probă, ea nu mai poate reveni asupra dispoziţiei date, decât dacă s-ar stabili că acea
probă este neconcludentă, inutilă ori administrarea sa este imposibilă.
Revenirea asupra probei admise nu se poate face decât cu arătarea cauzelor care
o fac inutilă în cauză şi asigurarea dreptului de apărare a inculpatului. Dacă din probele
administrate rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea imputată, deşi acesta neagă
comiterea faptei, instanţa nu poate respinge probele solicitate în apărare, pe considerentul
că administrarea lor ar fi inutilă. Este interzis a se întrebuinţa violenţe, ameninţări sau alte
mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe.
De asemenea, este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue
săvârşirea unei fapte penale în scopul de a obţine probe. În cazul în care o probă este
pertinentă, concludentă şi utilă, dar a fost administrată prin încălcarea dispoziţiilor art. 68
C. proc. pen., o asemenea probă nu poate fi valorificată în procesul penal.
În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată
sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, prin probe.

Mijloacele de probă
Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă
sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile
şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio
sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice,
constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 C. pr. pen.). De notat este faptul că la
aceste procedee probatorii se poate recurge numai în faza de urmărire penală.
Cât priveşte actele premergătoare, din analiza art. 224 alin. (3), C. pr. pen., rezultă
că în această „fază”, cu excepţia procesului-verbal, menţionat în text, nu pot fi efectuate
alte acte care să constituie mijloace de probă în sensul art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze
o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii. În dovedirea susţinerii, Curtea
Constituţională a constatat că, în esenţă, autorii excepţiei de neconstituţionalitate ridicate
cu incidenţă asupra subiectului dezbaterii, critică dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi ale art. 172
alin. (1) C. pr. pen., întrucât acestea limitează exerciţiul dreptului la apărare al învinuitului
şi al inculpatului, asigurându-l doar pe parcursul procesului penal, iar nu şi în faza
premergătoare procesului, deşi, în temeiul art. 24 din acelaşi cod, organul de
urmărire penală efectuează numeroase acte de cercetare anterior declanşării
procesului penal. Se susţine că organul de urmărire penală nu este obligat să
încunoştinţeze persoana cercetată în legătură cu actele premergătoare şi nici să asigure
acesteia exercitarea dreptului la apărare şi asistarea apărătorului la efectuarea acestor
acte. În consecinţă, se apreciază că aceste texte C. pr. pen. contravin art. 24 din
Constituţie şi art. 6 pct. 3 lit. a) - d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
În legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă
prevederile art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională constată că, dimpotrivă, atât art.
6 alin. (1), cât şi art. 172 alin. (1) C. pr. pen. transpun în norme procedurale, pentru
inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul acestuia,
principiul constituţional al dreptului la apărare, precum şi dreptul acestora de a fi
asistaţi de apărător.
40
 Curtea constată, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) C.
pr. pen., „Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul
judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. Art. 224 C. pr. pen. reglementează
posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor
premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi într-adevăr pentru
această fază nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este de
observat însă că, potrivit prevederilor art. 224 alin. (1) C. pr. pen., actele premergătoare
se efectuează „în vederea începerii urmăririi penale”.
Aşa cum se menţiona anterior, potrivit art. 224 C. pr. pen., în vederea începerii
urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. După cum
se arată în alineatul 3 al articolului 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată
efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.
Opiniile exprimate în doctrină cu privire la natura juridică a actelor premergătoare
converg, în esenţă, în a sublinia poziţia atipică, exterioară, a acestora faţă de procesul
penal, actele nefiind acte de urmărire penală.
În legislaţiile străine, procedura pregătitoare judecăţii cuprinde, ca structură tipică,
deschiderea procedurii, ancheta preliminară, instrucţia sau ancheta - ca forme diferite ale
procedurii pregătitoare – actele legate de îndeplinirea acestei proceduri (ceea ce poate
însemna începerea sau neînceperea urmăririi penale). Procedura pregătitoare se
deschide din momentul în care organul competent este informat într-o măsură demnă de
încredere despre săvârşirea unei infracţiuni. Dacă infracţiunile nu sunt încă conturate
temeinic, ele pot fi verificate cu ajutorul diverselor acte neprocesuale, precum ascultarea
de persoane, culegerea de probe, cererea de a efectua un control de către organele
abilitate, cererea de clarificare a datelor, de alte organe oficiale etc.
Dintre toate codurile de procedură ale fostelor state socialiste, numai Codul de
procedură penală român prevede că procesele-verbale ale actelor preliminare (de
verificare şi pregătitoare, consemnând investigaţii premergătoare) pot constitui mijloace de
probă.
Plecându-se de la litera legii, în doctrină s-a arătat că, în baza art. 224 C. pr. pen.,
pot fi efectuate verificări, ascultate persoane, pot fi efectuate chiar percheziţii sau cercetări
la faţa locului (?!). Astfel, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte
premergătoare ar deveni proces-verbal sau raport de constatare medico-legal, de
exemplu24. În acest fel, fără a fi pornit procesul penal, pe cale ocolitoare, sunt îndeplinite
acte procesuale. Apreciem că nu se poate întocmi un proces-verbal de percheziţie sub
forma unui proces-verbal de constatare a efectuării unor acte „în vederea începerii
urmăririi penale”, cele două acte fiind diferite.
Întrucât actele premergătoare se consemnează în procese-verbale, care numai ele
pot constitui mijloc de probă (cf. art. 224 alin. final C. pr. pen.), chiar dacă sunt efectuate şi
de alte organe de stat (în condiţiile art. 224 modificat), înregistrările fiind ele însele
întotdeauna mijloace de probă, autorizarea nu se dă decât în faza de urmărire penală
(începută), şi niciodată sub forma actelor premergătoare. Cele de mai sus nu exclud,
evident, o sesizare din oficiu ca punct de plecare în începerea urmăririi penale; dar abia
după sesizare (în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 C. pr. pen.), organul de
urmărire penală dispune, prin rezoluţie, începerea urmăririi penale, şi numai atunci când
din cuprinsul actului de sesizare (să zicem din oficiu) sau – alt caz – din cuprinsul actelor
premergătoare efectuate, nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în
mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen. (cu excepţia celui de la lit. b1).
Cele expuse mai sus nu se referă la procedura specială de urmărire şi judecare a
unor infracţiuni flagrante (conform art. 465 - 479 C. pr. pen. sau Legii nr. 83/1992 privind
procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie);

24
D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină în materia corupţie , cit.supra, p.36 sqq
41
 În acest caz, procesul-verbal de constatare a infracţiunii este altul decât un proces-
verbal de percheziţie - întocmit în alte condiţii, în alţi termeni, şi având cu totul alte reguli
de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale strict delimitate prin lege. Organul de
urmărire penală sesizat în cadrul procedurii flagrante întocmeşte un proces-verbal, în care
consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită, precum şi declaraţiile
învinuitului. Procesul-verbal se citeşte învinuitului şi se semnează de organul de urmărire
şi de învinuit. Se constată, aici, că urmărirea penală este începută. Ca atare, nici în cazul
procedurii speciale (ce derogă de la art. 228 C. pr. pen.) a infracţiunii flagrante, percheziţia
(ce urmează) nu se poate efectua ca act premergător.

Alegerea şi aplicarea procedeului probatoriu corespunzător. Categoria

procedeelor probatorii este destul de vastă. Oportunitatea procedeului probatoriu derivă
din circumstanţele de fapt ale procesului de administrare, pe de o parte şi de cele ale
cauzei pe de alta. Uneori legea determina condiţia aplicării excepţionale a unui anume
procedeu probatoriu.
Aşa spre exemplu, art. 125 alin.(1) stabileşte posibilitatea recurgerii la percheziţie
numai atunci cînd probele nu pot fi obţinute drept rezultat al altor acţiuni procesuale.
Procedeul probatoriu determină calea strângerii probelor, de aceea este esenţial a
urma exigenţele normative vizând asigurarea drepturilor fundamentale la aplicarea lor, în
scopul evitării unei eventuale ne-admiteri a respectivelor dovezi la demonstrarea
elementelor obiectului probatoriului.

Fixarea corespunzătoare a rezultatelor acţiunilor procesuale. Indiferent dacă

sunt declaraţii, obiecte ori documente, mijloacele de probă trebuie să fie în mod obligatoriu
fixate potrivit procedurii prestabilite de lege. Normele care reglementează acţiunile
procesuale fixează de fiecare dată şi obligaţia subiectului oficial de a întocmi procese-
verbale, de a face fotografieri, mulări, înregistrări audio-video.
Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă în conţinutul lor se arată fapte sau
împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Potrivit art. 891 C. pr. pen., formularele în care urmează a se consemna orice
declaraţie, în faza de urmărire penală, sunt în prealabil înregistrate şi înseriate, ca
formulare cu regim special, iar după completare sunt introduse în dosarul cauzei.
Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale
unor convorbiri sau comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei, la
cererea scrisă a procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, acesta
argumentând că există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi
înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului, adică atunci când stabilirea situaţiei de
fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă, în camera de consiliu. Interceptarea şi înregistrarea
convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei
naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor
de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a
banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.
78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori al unor
alte infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi
prin alte mijloace ori în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare
telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii.
Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin
încheiere motivată, care va cuprinde:
1 indiciile concrete şi
42
 2 faptele care justifică măsura;
3 motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului;
4 persoana supravegheată,
5 mijlocul de comunicare sau
6 locul supus supravegherii;
7 perioada pentru care este autorizată interceptarea şi înregistrarea.
În baza art. 912 C. pr. pen., procurorul procedează personal la interceptările şi
înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau
comunicări dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, atunci când stabilirea
situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe sau
poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală.
Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic - de exemplu, printr-o
prestare de servicii, prin împrumutul tehnicii etc. - la interceptări şi înregistrări sunt obligate
să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită
potrivit Codului penal.
Textul legii impune ca instanţa să dispună, până la terminarea urmăririi penale,
aducerea la cunoştinţă, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost
interceptate şi înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea. Acest lucru trebuie făcut
imediat, la momentul în care nu mai afectează desfăşurarea anchetei penale, dar nu mai
târziu de momentul terminării urmăririi penale.
În adresa de înaintare către procuror a autorizaţiei de interceptare uneori
judecătorul poate să amintească organului de urmărire penală obligaţia de a aduce la
cunoştinţă datele care rezultă din punerea în executare a autorizaţiei până la terminarea
urmăririi penale.
Desfăşurându-şi activitatea judiciară, potrivit legii, procurorul întocmeşte un proces-
verbal în care se menţionează:
1 - autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea acestora,
2 - numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat
convorbirile,
3 - numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute,
4 - data şi ora fiecărei convorbiri în parte,
5 - numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe
care se face imprimarea,
6 - efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor pe bandă magnetică sau pe orice
alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări.
Aceeaşi procedură trebuie aplicată şi în cazul interceptărilor şi înregistrărilor
dispuse cu titlu provizoriu.
Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal, obţinute prin procedee interzise, fără
autorizaţie, neredate, părţi nescrise, neataşate, necertificate, neverificate,
necontrasemnate, contrasemnate de alte persoane, cu utilizarea unui interpret neautorizat,
netraduse corect, neataşate, nesigilate, declarate neinteresante , obţinute provizoriu şi
nedistruse etc. nu pot fi folosite în procesul penal, iar înregistrarea convorbirilor dintre
avocat şi justiţiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă.
Numai aceste înregistrări, cu toată procedura descrisă mai sus, pot fi folosite în
cursul urmăririi penale, la luarea măsurilor preventive, în anchetă, la prezentarea
materialului de urmărire penală etc.
În consecinţă, ordinea operaţiilor în succesiunea lor temporală este:
- acumularea de date, indicii despre săvârşirea unei infracţiuni,
- începerea urmăririi penale in rem sau , respectiv, direct in personam,
- solicitarea autorizării sau a confirmării interceptării provizorii,
- înregistrarea,
43
 - certificarea pentru autentificare,
- ascultarea procurorului şi a părţilor,
- hotărârea instanţei asupra pertinenţei informaţiilor şi
- încheierea unui proces-verbal în acest sens.
Metodologia înregistrărilor convorbirilor. În adresa scrisă de solicitate a
autorizaţiei, procurorul competent trebuie să justifice necesitatea cererii, arătând:
1 - existenţa date sau indicii privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni,
2 - datele sau indiciile temeinice existente la dosar,
3 - gravitatea faptelor determinate,
4 - faptul că legea dispune că urmărirea penală se face din oficiu,
5 - necesitatea stringentă a utilizării acestui mijloc tehnic,
6 - riscul nedescoperirii infracţiunii prin alte mijloace,
7 - utilitatea, în concret, a recurgerii la această probă (necesitatea dovedirii
existenţei unei infracţiuni, identificarea făptuitorului, cunoaşterea împrejurărilor necesare
pentru justa soluţionare a cauzei),
8 - faptul că alte mijloace de investigare nu sunt suficiente aflării adevărului,
9 - arătarea mijloacelor şi limitelor în care ar putea fi întrebuinţate aparatele de
supraveghere,
10 - obiectul măsurilor de supraveghere,
11 - indicarea altor persoane care sunt în comunicare regulată cu suspectul,
12 - genul de informaţie ce se solicită a fi înregistrată, faptul ce se urmăreşte a
se demonstra,
13 - cerinţele precise ale limitelor exercitării înregistrărilor, cadrul, locaţia,
persoanele, posturile etc. ,
14 - măsura în care datele noi astfel obţinute ar contribui la aflarea adevărului,
şi anexând:
1 - copii ale actelor aflate la dosar până în acest moment,
2 - rezumate sau extrase ale actelor existente,
3 - orice alte elemente informative relevante aflate la dispoziţia sa, de natură a
forma convingerea, motivaţia judecătorului asupra legalităţii autorizării.
Nu este necesară enumerarea cazurilor în care este admisă interceptarea. Credem
că este suficientă indicarea persoanelor sau a faptelor de natură penală supuse atenţiei.
Nu constituie o interceptare ilegală simpla consemnare rezumată a unor date auzite de un
poliţist asupra unei conversaţii purtate în prezenţa persoanelor în cauză, fără artificii sau
stratageme.
Valoarea probatorie a transcripţiilor (procesului-verbal) este foarte scăzută,
trebuind înlăturată în lipsa altor probe legale. În esenţă, doar procesul verbal este utilizabil
judiciar. Mijloacele de probă se prezintă de către procurorul competent părţilor, care pot
ridica obiecţii, formula sugestii sau solicita expertizarea tehnică. Pentru a înlătura orice
eventuale suspiciuni, expertiza poate fi cerută şi de către procuror, din oficiu.
Detenţia şi utilizarea ulterioară a informaţiilor aflate la dosarul cauzei este în afara
cadrului legal, în sensul art. 8 CEDO.
La încetarea oricăror acţiuni, indiferent de rezultatele obţinute, se informează
întotdeauna partea interesată despre activităţile ce o privesc.
Numărul autorizaţiilor eliberate, numărul persoanelor şi al cauzelor constituie
informaţie de interes public.
Apreciem că sunt interzise ascultările unor categorii obligate la secret profesional
(experţi, contabili, medici, avocaţi etc.) în măsura în care urmărirea penală nu îi priveşte
chiar pe aceştia, întrucât nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau
comerciale din sfera noţiunii de viaţă privată.
O înregistrare originală poate avea o valoare reală, de necontestat, doar prin
intermediul unei expertize de autentificare. În general, o concluzie prin care o înregistrare
44
audio sau video să fie declarată falsă sau falsificată nu se poate formula de către nici un
expert25 .
Modalităţile şi condiţiile de efectuare a înregistrărilor sunt aplicabile şi în cazul
oricărei alte înregistrări a convorbirilor pe bandă magnetică, punerii sub supraveghere sau
interceptării comunicaţiilor, oricăror supravegheri electronice autorizate conform legii, în
situaţiile de competenţa materială, specială sau personală a procurorului, precum şi în caz
de ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Reglementările se aplică oricăror telecomunicaţii, deci şi internetului.
În asemenea situaţii dispoziţiile normative respective vor completa normele
procedural penale.
Procedura înregistrărilor nu trebuie în nici un caz să lezeze drepturile şi libertăţile
fundamentale, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia, bunul renume al persoanelor fizice
sau juridice ori să reprezinte îngrădiri abuzive ale acestor drepturi. Dacă prin acestea s-a
adus o vătămare intereselor sale legitime, orice persoană poate face plângere împotriva
măsurilor şi actelor îndeplinite.
Orice element judiciar trebuie să aparţină unui dosar penal neputând fi străin
părţilor. Dosarul de urmărire penală rămâne confidenţial până în momentul rechizitoriului,
putând fi utilizat doar de părţi, potrivit propriilor interese. În actualul cadru legislativ, dreptul
de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului
penal, organele judiciare fiind obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor
procesuale în condiţiile prevăzute de lege.
Este de dorit, în actualul stadiu al evoluţiei societăţii româneşti, să se înţeleagă
necesitatea existenţei unui control din partea puterii judecătoreşti. Numai un judecător –
magistrat independent şi imparţial – reprezintă o garanţie potrivită şi suficientă contra
abuzurilor. Fără controlul unui magistrat independent, pe de o parte există îndoieli asupra
respectării secretului relaţiilor interumane, pe de alta aducându-se prejudicii evidente
dreptului de apărare26 .
Urmărirea nu este secretă, ci confidenţială, fără publicitatea specifică judecăţii;
nu poate fi secret ceea ce ştiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele
chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi
în fine toţi apărătorii. Procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri
decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în
această calitate.
În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial, procurorii sunt
obligaţi - sub sancţiune disciplinară - să păstreze materialele respective în incinta
parchetului şi să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de
regulament27.

25
C. Grigoraş, Expertiza înregistrărilor audio, în „Dreptul” nr. 1 /2003, 164. Enunţurile par a se exclude. Exemplul afacerii Watergate nu
este concludent, raportul înaintat judecătorului J. J. Sirica, la 31 mai 1974, a arătat o ştergere de 18 minute pe baza textului, nu a
suportului.
26
D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină în materia corupţiei, Lumina Lex, 2004, p.731 sqq.; Cristina Şandru, Interceptarea convorbirilor
telefonice în jurisprudenţa organelor de la Strasbourg , în "Revista română de drepturile omului" în 6-7/1994,25; Gh. Mateuţ,
Înregistrările audio sau video în probaţiunea penală, „Dreptul” nr. 8/1997,70; Elidor Tanislav, Dreptul la intimitate, Editura Eminescu,
Bucureşti,1997 (ascultări clandestine şi captarea imaginilor în ascuns) - cu o exhaustivă bibliografie; I. Dumitru, Semnificaţia termenului
de “convorbiri” cuprins în art.911 din Codul de procedură penală, în „Dreptul”nr.1/1998, 87; D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a
înregistrărilor audio şi video, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 30 şi PCA Bucureşti, „Buletin” nr. 1/1998, p. 7; M. Apetrei, Înregistrările audio sau
video - mijloace de probă în procesul penal, „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 94; Jörg Arnold, Interceptarea convorbirilor, în "Revue de science
criminnelle et de droit pénal comparé" nr. 2/1999; Gh. Bocşan, Informatica şi libertăţile individuale, „Revista juridică" 14/1999, p.6; Ioana
Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, „R.D.P.” 1/2001, p.41; Cătălin Filisan, Consideraţii cu referire la
temeiul de drept al emiterii de către procuror a mandatului în vederea interceptării convorbirilor telefonice , „Dreptul” nr.11/2001, p.149;
Liviu Popescu, Înregistrările audio-video, „Pro lege” nr. 3/2001, p. 12.; Doru Ioan Cristescu, Interceptarea comunicărilor, înregistrărilor
audio-video, filmărilor şi fotografierilor, „Pro lege” nr. 2/2001, p.26; D. Ciuncan, I, C. Turianu, II, Discuţii în legătură cu condiţiile în care
procurorul competent poate autoriza o înregistrare audio-video, „Dreptul” nr. 1/2002, 148; Laura-Codruţa Lascu, Autorizarea accesului
la sistemele de telecomunicaţii sau informatice, „Dreptul”nr.1 /2003, 182
27
Consiliul Superior al Magistraturii, Plenul, Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005, pentru pentru aprobarea Codului deontologic al
judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005, articolul 15.
45
 De aceea, mai înainte de publicarea informaţiei privind un anume făptuitor este
necesară îndeplinirea paşilor privind încunoştinţarea aceleiaşi persoane despre faptul că
asupra sa (a început să) se desfăşoară o activitate de cercetare penală; de asemenea,
este necesară încunoştinţarea despre fapta pentru care este cercetat, chiar încadrarea
juridică a acesteia.
Nu este indicată informarea opiniei publice prin comentarea faptei în sine mai
înainte de a se fi terminat urmărirea penală, respectiv acordarea de detalii privind modul
concret de săvârşire a unui infracţiuni.
Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal,
ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în
condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă 28.
Totodată, alin. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede că "Procesul-
verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de
probă". Rezultă deci că în acest moment, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul
citat, nu pot fi efectuate acte care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor
art. 64 din Codul de procedură penală şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca
fiind autorul infracţiunii, întrucât noţiunea de "acuzat" priveşte persoana căreia i se
impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală
îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni 29.
Potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în
cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la
art. 24 din Constituţie (Curtea Constituţională, decizia nr. 210 din 26 octombrie 2000,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 5 martie 2001).

28
Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996,
accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19
29
CEDO, Deweer, 27 februarie 1980, § 48; Foti, 10 decembrie 1982; Oztürk, 21 februarie 1984; Brozicek, 18 decembrie 1989. Punerea
sub acuzare reprezintă comunicarea oficială adresată unei persoane a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune - cu consecinţe importante
asupra situaţiei persoanei suspecte (Bursuc, hotărârea din 12 octombrie 2004, § 115; Reinhardt, Slimane – Kaid, hotărârea din 31
martie 1998, § 93.
46
 CAPITOLUL IV

DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE, GARANŢIILE

PROCESUALE, MIJLOACELE SPECIALE DE INVESTIGAŢIE

Secţiunea I – Tema 11
DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

Drepturile şi libertăţile omului sunt declarate valori supreme. În vederea sau în

cursul desfăşurării unui proces penal acestea pot fi, uneori, limitate la maxim. În scopul
realizării sarcinilor ce stau în faţa procesului penal, este nevoie, uneori, a recurge la
aplicarea diferitor măsuri de constrângere atât în privinţa persoanei acuzate, cât şi în
privinţa altor persoane (parte vătămată, martor), în scopul de a stabili anumite fapte ce ţin
de viaţa privată a persoanelor. Din aceste motive, în cadrul procesului penal s-a creat un
sistem de pârghii care protejează indivizii de o limitare nejustificată a drepturilor, libertăţilor
şi demnităţii acestora.
Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane constituie un principiu care
se bazează pe un complex de norme şi exprimă obligaţia autorităţilor statului de a
respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea umană în înfăptuirea acţiunilor procesuale şi
luarea deciziilor. Limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea de
către organele competente a măsurilor de constrângere faţă de aceasta se admit numai în
cazurile şi în modul strict prevăzut de lege şi cu condiţia ca în cadrul limitărilor autorităţile
să ia toate măsurile necesare pentru protecţia fizică şi a demnităţii persoanelor
participante în cercetarea infracţiunilor.
Drepturile civile şi politice consacrate în sistemul juridic internaţional reprezintă o
componentă esenţială a libertăţii şi securităţii persoanei în raporturile dintre stat şi
cetăţean.
Constituţia României, în acord cu Declaraţia universală a drepturilor omului, prevăd,
ambele, o serie de drepturi cu relevanţă sub aspect penal.

1. Dreptul la viaţă este un drept inerent fiinţei umane, conform căruia niciun om nu
poate fi privat în mod arbitrar de viaţa sa. Pedeapsa cu moartea, ca modalitate de
sancţionare a infracţiunilor, va trebui să se aplice numai în conformitate cu legislaţia în
vigoare în momentul comiterii faptei. Sub acest aspect, această valoare a democraţiei şi
umanismului este strict protejată prin Constituţie, astfel că nicio măsură, în nicio fază
procesuală nu poate fi autorizată în sensul suprimării vieţii individului, oricare ar fi
gravitatea faptei suspectate.

2. Dreptul la libertate
Dreptul oricărei persoane de a fi liberă este un drept esenţial într-o societate
democratică şi presupune existenţa acelor condiţii care să-i permită individului să dispună
de el însuşi, să se manifeste liber, în conformitate cu dorinţele, necesităţile, concepţiile pe
care le are. Sigur că, trăind în societate, omul nu poate avea o libertate absolută, fiind
admisă doar acea libertate care nu încalcă odinea de drept, nu aduce atingere drepturilor
şi libertăţilor altor persoane şi nici bunelor moravuri.
În acord cu norma fundamentală, în legislaţia penală lipsirea de libertate în mod
ilegal a persoanei este incriminată ca infracţiune. Lipsirea de libertate în temeiul legii este
prevăzută, în anumite cazuri, prin intermediul măsurilor preventive, cuprinse la art. 136 din
Codul de procedură penală. Privarea de libertate conferă dreptul oricărei persoane de a
exercita o acţiune în faţa unei instanţe care să se pronunţe asupra legalităţii detenţiei sau
asupra eliberării sale în caz de deţinere ilegală, situaţie în care are dreptul la reparaţie din
partea statului.
47
 În legislaţia penală, împiedicarea arestării abuzive se asigură prin prevederile care
statuează că organul de cercetare penală al poliţiei nu poate lua singur decât măsura
reţinerii pe durata a cel mult 24 ore, atunci când există probe şi indicii temeinice că o
persoană a săvârşit o faptă penală, iar arestarea preventivă poate fi dispusă numai de
către instanţă, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, garantarea
acestui drept se manifestă şi prin faptul că orice arestat va fi adus cât mai urgent în faţa
unui judecător, urmând a fi judecat într-un interval de timp rezonabil, sau eliberat. De
asemenea, celelalte faţete ale garanţiei prin mecanismele statale constau în aceea că au
fost stabilite legal limitări aduse termenului pentru care se pot lua aceste măsuri şi a fost
statuată prevederea expresă potrivit căreia măsurile de privare de libertate încetează, în
anumite condiţii, înainte de expirarea termenului, asigurându-se o respecare reală a
dreptuilor omului.

3. Dreptul la viaţă privată

După cum a decis instanţa europeană de contencios pentru drepturile omului,
noţiunea de „viaţă privată" este cuprinzătoare, nu se pretează la o definiţie exhaustivă.
Factori precum numele, identitatea, orientarea, viaţa sexuală sunt elemente importante ale
sferei personale, protejate de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Această
dispoziţie protejează, de asemenea, dreptul la identitate şi la dezvoltare personală,
precum şi dreptul oricărui individ de a lega şi dezvolta relaţii cu membrii săi şi cu lumea
exterioară; extinzându-se şi asupra activităţilor profesionale şi comerciale. Există, aşadar,
o zonă de interacţiune între individ şi ceilalţi membri ai societăţii, care, chiar într-un context
public, poate ţine de „viaţa privată”30.
Ţinând cont de caracterul complex al acestei noţiuni, termenul „viaţă privată”, în
înţelesul art. 8 al Convenţiei, astfel cum acest text este interpretat de instanţa de
contencios european, are un sens larg şi cuprinde dreptul la viaţă privată personală,
dreptul la domiciliu, dreptul la viaţă privată intimă, dreptul la viaţă privată socială, dreptul la
corespondenţă şi dreptul la un mediu înconjurător sănătos 3132.
Simpla reţinere a unor date care privesc viaţa privată a unei persoane echivalează
cu o interferenţă în sensul articolului 8. Utilizarea ulterioară a informaţiilor stocate nu are
relevanţă asupra acestei constatări. Cu toate acestea pentru a şti dacă reţinerea unor
informaţii personale de către autorităţi implică vreun aspect al vieţii private, Curtea
analizează de la caz la caz contextul specific în care au fost înregistrate şi reţinute
respectivele date, natura înregistrărilor, modul în care aceste înregistrări sunt utilizate şi
procesate şi rezultatele care pot fi obţinute.
Aceste criterii trebuie avute în vedere în permanenţă, atunci când autorităţile
statului iau decizii cu privire la faţetele dreptului la viţă privată ale individului.
Avându-şi originea în prevederile art.8 din Convenţia europeană a drepturilor
omului, art. 26 din Constituţia României, republicată, sub denumirea marginală „Viaţa
intimă, familială şi privată”, prevede faptul că „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc
viata intimă, familială şi privată. Persoana fizica are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă
nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”, art. 27
dispune că „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne
în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”, iar art. 28, instituind
secretul corespondentei, prevede că „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil”.

30
CEDO, 28 ianuarie 2003, Peck împotriva Marii Britanii.
31
A se vedea în acest sens şi Corneliu Bîrsan, op.cit, p.598 şi urm.
32
Deşi parte componentă a dreptului la viaţă privată, nu facem referire la dreptul la un mediu înconjurător sănătos, deoarece nu se
pune problema de a se limita exercitarea acestui drept de către autorităţile de impunere a legii.
48
 A. Cu privire la dreptul la viaţă privată se impun unele comentarii referitoare la
faţetele sub care se manifestă acest beneficiu fundamental:
a) Datele cu caracter personal
Un aspect „modern” al vieţii private, care intră în domeniul de aplicare a noţiunii de
„viaţă privată personală”, este acela al deţinerii şi comunicării de date cu caracter
personal.
Pe de altă parte, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces
la informaţiile de interes public, accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile
de interes public este garantat.
Potrivit prevederilor art. 5 din acelaşi act normativ, fiecare autoritate sau instituţie
publică are obligaţia să comunice din oficiu următoarele informaţii de interes public:
a) actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau
instituţiei publice;
b) structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare,
programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;
c) numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei
publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;
d) coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv:
denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet;
e) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;
f) programele şi strategiile proprii;
g) lista cuprinzând documentele de interes public;
h) lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;
i) modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în
care persoana se consideră vătămată în privinţa dreptului de acces la informaţiile de
interes public solicitate.
Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte
activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice,
indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.
În schimb, prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie
privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. Din interpretarea art. 6§1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului rezultă că spectrul de aplicare acoperă atât
persoanele fizice, cât şi cele juridice.
Dar articolul 6§2, referitor la prezumţia de nevinovăţie, al Convenţiei nu poate fi
invocat spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în
curs, textul impunând, însă, ca acestea să procedeze cu toată grija şi rezerva comandate
de respectarea acestei prezumţii33.
De aceea, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de
interes public, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 din lege,
printre altele, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale (sau disciplinare),
dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în
pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate
sau în curs de desfăşurare, precum şi informaţiile privind procedurile judiciare, dacă
publicitatea acestora nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori
interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces. Comunicarea trebuie
să nu reprezinte în fapt o declaraţie de vinovăţie care ar incita publicul să creadă în
aceasta şi să nu prejudicieze aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi.

33
„Freedom of expression, guaranteed by Article 10 (art. 10) of the Convention, includes the freedom to receive and impart information.
Article 6 para. 2 (art. 6-2) cannot therefore prevent the authorities from informing the public about criminal investigations in progress, but
it requires that they do so with all the discretion and circumspection necessary if the presumption of innocence is to be respected.” -
CEDO, Allenet de Ribemont v. France, 10/02/1995, § 38. O sinteză în V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ,
ed.a 5-a ,2005, IRDO, p.316-318.
49
 De asemenea, informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni
informaţii de interes public numai în măsura în care nu afectează capacitatea de exercitare
a unei funcţii publice, imaginea unei persoane fizice sau juridice. Referitor la încheierea
operaţiunilor de prelucrare, art. 6 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu
privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date,
dispune că, la încheierea acestora, dacă persoana vizată nu şi-a dat în mod expres şi
neechivoc consimţământul pentru o altă destinaţie sau pentru o prelucrare ulterioară,
datele cu caracter personal vor fi:
a) distruse;
b) transferate unui alt operator, cu condiţia ca operatorul iniţial să garanteze faptul
că prelucrările ulterioare au scopuri similare celor în care s-a făcut prelucrarea iniţială;
c) transformate în date anonime şi stocate exclusiv în scopuri statistice, de
cercetare istorică sau ştiinţifică.
În cazul operaţiunilor de prelucrare, operatorul poate stoca datele cu caracter
personal pe perioada necesară realizării scopurilor concrete urmărite, cu condiţia asigurării
unor măsuri corespunzătoare de protejare a acestora, după care va proceda la distrugerea
lor dacă nu sunt aplicabile prevederile legale privind păstrarea arhivelor.
Denumirea marginală a art. 10 din lege este „Prelucrarea datelor cu caracter
personal referitoare la fapte penale sau contravenţii”. Prelucrarea datelor cu caracter
personal referitoare la săvârşirea de infracţiuni de către persoana vizată ori la
condamnări penale, măsuri de siguranţă sau sancţiuni administrative ori contravenţionale,
aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităţilor
publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege şi în condiţiile stabilite de legile
speciale care reglementează aceste materii (alin.(1)). Autoritatea de supraveghere poate
stabili şi alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor prevăzute la alin. (1),
numai cu condiţia instituirii unor garanţii adecvate pentru respectarea drepturilor
persoanelor vizate. Un registru complet al condamnărilor penale poate fi ţinut numai sub
controlul unei autorităţi publice, în limitele puterilor ce îi sunt conferite prin lege (alin.(3)).

b) Dreptul la imagine
Această componentă a vieţii private are ca scop protejarea identităţii persoanei, a
relaţiilor sale personale, a libertăţii sexuale, dar şi a sferei vieţii sale intime.
Deţinerea unor fotografii de către autorităţile competente în cadrul fişierului de
identificare judiciară nu constituie o atingere a acestui drept, dacă acestea sunt conservate
în arhive oficiale şi nu servesc organelor de poliţie decât în cadrul unei anchete pornite pe
temeiul dispoziţiilor procesual penale în materie 34.
De asemenea, nu constituie o atingere a dreptului persoanelor la imagine, ca
aspect al vieţii private, existenţa unor sisteme video de supraveghere a unor locuri publice
sau a unor locuri în care se găsesc persoane private, dacă asemenea imagini nu sunt
destinate stocării şi nu sunt aduse la cunoştinţă publică 35.

c) Dreptul la nume
Curtea europeană a drepturilor omului a decis că numele, ca atribut de identificare
a persoanei şi de evidenţiere a unei legături familiale determinate, intră în conţinutul
noţiunii proteguite de „viaţă privată personală”. Împrejurarea că statul şi societatea în
ansamblul ei sunt interesate în reglementarea dreptului la nume nu poate conduce la o
altă concluzie pentru că, în această materie, interesele publice trebuie îmbinate armonios
cu cele personale.
Pentru că intră în aceeaşi sferă a drepturilor protejate, ca şi dreptul la imagine,
organele de anchetă penală trebuie să nu prejudicieze acest beneficiu al individului prin
34
Comisia europeană a drepturilor omului, 29 noiembrie 1993, Doorson împotriva Marii Britanii.
35
Comisia europeană a drepturilor omului, 14 ianuarie 1998, Herbecq, Association Ligue des Droits de 1"Homme împotriva Belgiei.
50
dezvăluiri abuzive ale numelor persoanelor şi să nu genereze probleme care ar putea
constitui o defăimarea acestora.

d) Identitatea persoanei
Identitatea unei persoane face parte, netăgăduit, din viaţa privată a acesteia. Un
aspect de noutate este reprezentat de introducerea în România a actelor de identitate
biometrice. Acestea diferă de actele de identitate de până acum prin încorporarea unui cip
electronic de tip RFID - dispozitiv de identificare prin unde radio - care conţine date cu
caracter personal, printre care imaginea facială şi amprentele.
În ceea ce priveşte reţinerea pentru prelucrare a amprentelor digitale, Curtea
europeană a drepturilor omului36 a înregistrat o jurisprudenţă complexă asupra
problematicii, generată în principal datorită circumstanţelor specifice unor cauze şi datorită
caracteristicilor proprii ale anumitor date.
Analizând criteriile expuse la începutul comentariilor despre dreptul la viaţă privată,
Curtea a făcut distincţiile necesare şi, asupra chestiunii reţinerii amprentelor digitale,
observă că acestea după ce au fost prelevate în cadrul unei proceduri penale, au fost
introduse ulterior într-o reţea naţională, care este accesată constant şi procesată automat
în scopul identificării penale. Ca urmare, deşi Curtea a efectuat o diferenţiere între
variatele categorii de date reţinute, apreciază că reţinerea amprentelor digitale constituie o
ingerinţă asupra dreptului la viaţă privată.
În al doilea rând, Curtea s-a aplecat asupra necesităţii existenţei unei ingerinţe de
genul celei din cauză. Pentru a stabili necesitatea, Curtea a reiterat condiţia „conformităţii
cu legea” pretinsă de articolul 8 alineatul 2 din Convenţie. Această exigenţă presupune, pe
de o parte ca măsurile intruzive să aibă o bază legală în dreptul intern, precum şi ca
acestea să fie compatibile cu principiul domniei legii. De aceea, legea trebuie să fie
accesibilă şi previzibilă, ceea ce înseamnă ca aceasta să fie suficient de precisă încât să
permită părţilor să-şi conformeze conduita potrivit regulii de drept. Pentru ca dreptul intern
să întrunească aceste condiţii este necesară şi stabilirea unei protecţii juridice adecvate
împotriva arbitrariului şi ca urmare să indice cu suficientă claritate scopul puterii conferite
autorităţilor competente şi maniera de exerciţiu a acestei puteri.
Articolul 64 din PACE prevede că asemenea date pot fi reţinute în timpul unei
investigaţii penale şi păstrate ulterior, însă, unul dintre scopurile reţinerii ulterioare,
respectiv, prevenirea infracţiunilor, pare la prima vedere destul de „larg” formulat,
permiţând interpretări extensive. Curtea a apreciat că urmărărindu-se prevenirea
infracţiunilor există un scop legitim prin stabilirea măsurii reţinerii datelor.
Cât priveşte condiţia necesităţii măsurii într-o societate democratică, principiile
generale aplicabile în ceea ce priveşte această condiţie sunt: o ingerinţă este considerată
necesară într-o societate democratică atâta vreme cât aceasta răspunde „unei necesităţi
sociale imperioase” şi, în special, dacă această ingerinţă este proporţională cu scopul
urmărit, precum şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt
„relevante şi suficiente”. Este de datoria autorităţilor naţionale să facă dovada îndeplinirii
acestor elemente, însă aprecierea dacă ingerinţa este necesară sau nu într-o societate
democratică reprezintă atributul Curţii, în conformitate cu Convenţia europeană.
Potrivit Curţii, dreptul intern trebuie să ofere garanţii adecvate pentru a preveni orice
utilizare a datelor personale incompatibilă cu scopul articolului 8. Asemenea garanţii
trebuie să fie cu atât mai mari, cu cât evoluţia tehnologică permite o prelucrare automată a
acestor date, chiar şi atunci când datele sunt utilizate în scopuri poliţieneşti. Dreptul intern
ar trebui să asigure că asemenea date sunt relevante şi nu sunt excesive în raport cu
scopurile pentru care ele au fost prelevate; de asemenea, că sunt depozitate într-o formă
care să permită identificarea subiectelor pentru un o perioadă atât de lungă cât este
36
Cauza S. si MARPER impotriva Regatului Unit (Hotararea CEDO din 4 decembrie 2008).
51
necesar doar pentru atingerea scopurilor pentru care acele date au fost prelevate. De
asemenea, dreptul intern ar trebui să conţină garanţii adecvate pentru ca datele reţinute să
fie protejate eficient şi să nu fie utilizate greşit sau abuziv.
Natura nediscriminatorie şi „în alb” a puterilor de retenţie a datelor persoanelor
suspectate dar necondamnate va conduce la distrugerea unui echilibru just între interesele
private şi cele publice iar statul va depăşi orice limite acceptabile de apreciere în această
privinţă. Ca urmare, o astfel de retenţie constituie o ingerinţă disproporţionată asupra
dreptului la respectarea vieţii private a aplicanţilor, ingerinţă care nu poate fi privită drept
necesară într-o societate democratică.

În ceea ce priveşte, natura şi scopul informaţiilor legate de mostre de ADN şi

celulare, Curtea a apreciat că reţinerea sistematică a informaţiilor legate de ADN şi
probele biologice-celulare este destul de intruzivă şi constituie o interferenţă asupra
dreptului la viaţă privată. Chiar dacă reţinerea unor astfel de date este legitimă la un
moment dat, dezvoltarea rapidă a tehnologiei biologice ar putea în viitor să conducă la o
utilizare a unor astfel de date genetice într-o manieră care să afecteze individul, manieră
care nu poate fi identificată cu precizie la momentul de faţă. În plus, se ştie că la momentul
de faţă mostra celulară conţine inclusiv informaţii referitoare la starea de sănătate a unei
persoane, tot astfel cum codul genetic conţine informaţii relevante legate de individ şi de
rudele acestuia.
De asemenea, Curtea a considerat că nu are relevanţă asupra stabilirii existenţei
unei interferenţe faptul că informaţiile genetice pot fi utilizate în scopuri pozitive, cum ar fi
identificarea unor persoane dispărute sau a membrilor familiei unei persoane, şi nici că
utilizarea acestor date este realizată sub un control strict, ori că interpretarea unor astfel
de date revine unui număr limitat de persoane capabile să o facă.

În concluzie, în considerarea jurisprudenţei CEDO în acest domeniu, se poate

afirma că legislaţiile naţionale ar trebui să acorde fiecărei persoane posibilitatea să
accepte sau să respingă o măsură ce poate fi considerată ingerinţă în exerciţiul dreptului
său la viaţă privată, urmând ca reţinerea obligatorie a mostrelor de celule, pofilului ADN şi
amprentelor digitale să se facă în anumite condiţii expres prevăzute de legi previzibile şi
accesiobile.

e) Informaţiile privind starea persoanei

Informaţiile privitoare la sănătatea unei persoane intră în noţiunea de „viaţă privată".
De aceea, Curtea a decis că respectul caracterului confidenţial al informaţiilor privitoare la
sănătatea persoanei constituie un principiu esenţial al sistemului juridic din statele
semnatare ale Convenţiei.

f) Dreptul la integritate fizică şi morală a persoanei

Strâns legată de dreptul la viaţă este şi asigurarea integrităţii fizice a fiinţei umane.
În acest sens, Constituţia, ca de altfel şi Declaraţia universală a drepturilor omului şi Pactul
cu privire la drepturile civile şi politice prevăd că „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici
unor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.”
Printre drepturile omului, dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor inumane
sau degradante, face parte din drepturile absolute, care nu pot fi limitate sub nici o formă
şi nici într-o circumstanţă. CEDO a creat cinci noţiuni autonome:
- tortura;
- pedeapsa inumană;
- pedeapsa degradantă;
- tratament inuman
- tratament degradant.
52
 Noţiunile sunt foarte vagi, de aceea, Curtea Europeană şi Comisia Europeană a
definit aceste noţiuni, stabilind, cu titlu de principiu, că trebuie să existe un prag minim pe
care trebuie să-l atingă orice suferinţă pentru a putea fi calificată drept tortură, pedeapsă
degradantă sau tratament inuman sau degradant, iar acest prag depinde de o sumă de
factori cum sunt circumstanţele concrete ale cauzei, unele circumstanţe personale şi chiar
viaţa sau sănătatea celui în cauză.
Termenul de „tortură” poate fi definită ca fiind un tratament inuman, de natură să
provoace, în mod deliberat, grave suferinţe fizice sau psihice, în scopul obţinerii unor
informaţii, în scopul unor denunţuri, mărturisiri sau executării unei pedepse. Din această
perspectivă noţiunea de tortură include 3 elemente:
a) o acţiune deliberată;
b) suferinţe grave, fizice şi psihice;
c) un scop precis.
Astfel, termenul „tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei
persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în
special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă,
informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoana l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune
asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare,
oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un
agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la
instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
Prin Convenţia contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime inumane
sau degradante, la care a aderat şi România în 1990, statele-părţi s-au angajat să
întreprindă măsuri legislative, administrative judiciare sau de altă natură care să ducă la
înlăturarea comiterii unor asemenea acte pe teritoriul acestora. Nu se poate invoca în
justificarea torturii nicio situaţie excepţională cum ar fi: starea de război, instabilitatea
politică internă etc.
Astfel, şi cu privire la acest drept fundamental al integrităţii fizice, legislaţia din
România care incriminează tortura ca infracţiune distinctă, este aliniată standardelor de
legalitate universale ce garantează persoanei care pretinde că a fost supusă torturii,
dreptul de a face plângere adresată autorităţilor competente iar acestea sunt obligate să
examineze cauza imediat şi imparţial, garantând protecţia reclamantului şi a martorilor
împotriva oricărei încercări de intimidare sau de rele tratamente ca urmare a acţiunii
formulate.

g) Libertatea sexuală
Din moment ce respectarea dreptului la viaţă privată semnifică posibilitatea pentru
un individ de a întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, în special în domeniul afectiv, pentru
dezvoltarea şi împlinirea propriei sale personalităţi, acesta include şi viaţa sa sexuală. În
concepţia Curţii Europene, libertatea sexuală îşi găseşte fundamentul în toleranţa şi
pluralismul social, valori cardinale ale unei societăţi democratice. Ea recunoaşte dreptul
fiecărei persoane de a avea o viaţă sexuală la alegerea sa, în conformitate cu identitatea
sa profundă.

B. Dreptul la domiciliu
O problemă importantă adusă în faţa instanţei de contencios european a fost aceea
de a decide37 dacă noţiunea de „domiciliu” în sensul art. 8 din CEDO poate fi extinsă şi
asupra sediului persoanei juridice. Curte a statuat, astfel, că este timpul a se recunoaşte,
în anumite circumstanţe că drepturile garantate de art. 8 al Convenţiei poate fi interpretat
37
Cauza Societe Colas Est şi alţii împotriva Franţei.
53
că ar include pentru o societate, dreptul la recunoaştere faţă de sediul său social,
alagenţiilor sale sau al localurilor aferente.
Astfel, deci, jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului a
extins noţiunea de „domiciliu" la locul unde o persoană îşi desfăşoară activitatea
profesională, şi, în anumite limite, noţiunea de „domiciliu", poate privi sediile şi agenţiile
unei societăţi comerciale. Toate aceste elemente caracterizează sfera intimităţii vieţii unei
persoane fizice sau sfera activităţii specifice a unei persoane juridice, care trebuie
protejate împotriva oricărei ingerinţe exterioare, care pot avea semnificaţia unei atingeri a
dreptului la domiciliu.În acest sens, autorităţile de aplicare a legii penale vor avea în
vedere garantarea inviolabilităţii domiciliului în noua sa înţelegere. Ar putea fi vorba despre
ridicări de documente în cadrul unor proceduri administrative sau asimilate acestora sau
de percheziţii judiciare.

C. Dreptul la viaţa privată intimă

În cadrul dreptului la viaţă privată un loc aparte ocupă dreptul la intimitate adică
recunoaşterea unei sfere mai restrânse de libertate în cadrul căreia persoana să-şi
exercite dreptul său la singurătate, la secret asupra gândurilor, planurilor, dorinţelor sale, o
sferă în care acesta să se manifeste în modul în care doreşte, necenzurată de nimeni, de
a-şi exprima gândurile cele mai ascunse faţă de persoanele în care are deplină încredere,
de a-şi desfăşura în mod liber activităţile domestice într-un spaţiu determinat, de a fi
stăpâna propriei vieţi pe o anumită durată de timp neinfluenţată şi nedominată de nimeni.

D. Dreptul la viaţă privată socială

Dreptul la viaţă privată nu reprezintă numai dreptul de a sta închis în propriul
„univers", cu excluderea celorlalţi; el este, de asemenea, dreptul de a ieşi din acest
„univers", pentru a merge spre ceilalţi membri ai societăţii; există, aşadar, o viaţă privată
socială, care completează noţiunea clasică de „viaţă privată personală". De aceea, Curtea
a decis că efectuarea unei percheziţii şi ridicarea unor documente de la cabinetul unui
avocat, pe baza unui mandat vag, imprecis, emis fără garanţii procedurale adecvate,
reprezintă o atingere adusă dreptului la viaţa privată a acestuia, prohibită de art. 8 din
CEDO.

E. Dreptul la corespondenţă
Referitor la noţiunea de corespondenţă, există „corespondenţă" în sensul art. 8 din
Convenţie în toate situaţiile în care două sau mai multe persoane schimbă, pe orice cale
ar fi, pe orice suport, un mesaj sau o idee; ea cuprinde atât comunicarea scrisă, cât şi pe
cea telefonică sau pe cale radio-telefonică, iar în zilele noastre, trebuie să adăugăm
comunicarea prin mijloace electronice. La rândul ei, Curtea a statuat în sensul că, deşi
parag.1 al art. 8 nu menţionează conversaţiile telefonice, ele se subînţeleg cuprinse în
noţiunile de „viaţă privată" şi de „corespondenţă" avute în vedere de text. Ingerinţa
autorităţilor statale în exerciţiul acestui drept constă în interceptarea, pe orice cale, a
comunicărilor de orice fel. Dacă documentele sau mesajele care fac obiectul comunicării
n-au plecat de la expeditor sau au ajuns la destinatar, ingerinţa statului în sechestrarea lor
ar putea ţine de nerespectarea dreptului la viaţă privată.

a) Dreptul la corespondenţă în situaţii speciale

Exerciţiul dreptului la corespondenţă de către persoane aflate în detenţie sau
internate în instituţii medicale specializate, datorită stării lor psihice, poate pune unele
probleme prin raportare la dispoziţiile art. 8 al Convenţiei.
54
 b) Controlul corespondenţei profesionale
Practica aplicării Convenţiei a fost confruntată şi cu probleme legate de controlul
corespondenţei profesionale, în primul rând cea purtată de avocat cu clientul său, prin
raportare la prevederile cuprinse în art. 8. În mod firesc, ca principiu general, Curtea nu
face nici o distincţie între diferitele categorii de corespondenţă a avocatului. El se bucură
de protecţia dreptului său de a comunica, în calitatea sa de titular al unei libertăţi
individuale recunoscute tuturor persoanelor, oricare ar fi conţinutul acesteia, de natură
privată sau profesională. Această protecţie priveşte nu numai scrisorile misive care oricum
sunt protejate de secretul profesional, dar şi corespondenţa efectuată prin mijloace
moderne de comunicaţii.

c) Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor

Numeroase probleme s-au pus în jurisprudenţa europeană de contencios al
drepturilor omului cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 8 al Convenţiei în materia
interceptărilor convorbirilor telefonice de către autorităţile statale. Datorită mijloacelor
tehnice actuale trebuie să avem în vedere aici şi corespondenţa electronică; este
îndeobşte cunoscut faptul că această corespondenţă se pretează cel mai uşor la a fi
interceptată atât de autorităţile statale, cât şi de particulari.
În vederea garantării legalităţii în domeniul supravegherii comunicaţiilor, Curtea de
la Strasbourg a statuat că în situaţia în care o putere a executivului este exercitată în
secret, riscul arbitrariului este evident. În contextul măsurilor secrete de supraveghere ori
de interceptare a comunicărilor de către o autoritate a statului, cerinţa previzibilităţii implică
faptul că legea internă să fie suficient de clară, în scopul de a oferi cetăţenilor o indicaţie
adecvată cu privire la împrejurările şi condiţiile în care autoritatea poate lua acele măsuri
secrete. Este esenţial să existe reguli clare şi detaliate în acest domeniu, în special în
condiţiile în care tehnologia utilizată devine din ce în ce mai sofisticată.
De asemenea,în vederea evitării abuzurilor, este necesară existenţa unor garanţii
minime în lege, precum: definirea categoriilor de persoane ale căror convorbiri telefonice
pot fin interceptate, natura infracţiunilor pentru care poate fi dispusă măsura, o limită cu
privire la durata măsurii, procedura de întocmire a proceselor-verbale de redare a
convorbirilor telefonice, măsurile trebuie luate pentru a comunica complet şi intact
înregistrările realizate, în scopul unui eventual control din partea judecătorului sau apărării
(inclusiv verificarea numărului şi lungimii benzilor magnetice originale), condiţiile în care
benzile înregistrate pot fi şterse sau distruse dacă acuzatul nu este trimis în judecată sau
este achitat.

Conceptul de „limitare” a exercitării dreptului la viaţă privată. Dreptul la viaţă

privată este inclus în categoria drepturilor condiţionale, deoarece, potrivit normelor legale
care îl reglementează, este permisă ingerinţa unei autorităţi publice în limita în care o
asemenea ingerinţă este prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii (publice) şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei (publice), ori protejarea drepturilor şi intereselor altor persoane.
Politica legislativă a României de limitare a exercitării dreptului la viaţă
privată. În privinţa limitării exerciţiului dreptului la viaţă privată, menţionăm, cu titlu de
exemplu, anumite norme legale care se materializează în ingerinţele cele mai
semnificative în exerciţiul acestui drept. Astfel, precizăm faptul că potrivit normelor
generale de procedură, organele de urmărire penală au posibilitatea de a obţine fără
autorizarea instanţei de judecată o gamă variată de date care pot privi viaţa privată a
persoanei (referitoare de exemplu la evidenţa informatizată a persoanelor, înmatricularea
autoturismelor, contribuţii de asigurări sociale etc). Amintim în acest sens, prevederile
55
art.65 C.p.pen. conform cărora la cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de
judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este
obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze, ale art. 97 C.p.pen. care dispun că
orice persoană fizică sau persoană juridică, în posesia căreia se află un obiect sau un
înscris ce poate servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte şi să-l predea, sub
luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea
acestora şi ale art. 99 C.p.pen. care consacră dreptul organului de urmărire penală şi al
instanţei de judecată de a dispune ridicarea silită de obiecte sau de înscrisuri.

4. Alte garanţii constituţionale

Fiind legate de prezumţia de nevinovăţie, dreptul persoanei de a nu se

autoincrimina prin declaraţiile sale şi obligaţia autorităţilor judiciare de a informa persoana
acuzată în acest sens funcţionează pe întreaga desfăşurare procesuală şi reprezintă
norme internaţionale general recunoscute având ca reper iniţial jurisprudenţa americană
(cauza Miranda versus Arizona).

a) Asigurarea dreptului la apărare.

Articolul 24 din Constituţie, garantează dreptul la apărare. Dreptul la apărare se
compune din totalitatea drepturilor, a căror realizare oferă posibilitatea persoanei acuzate
de a contesta învinuirea ce i se aduce de a dovedi nevinovăţia sa sau o vinovăţie mai mică
decât i se impută, de a-şi apăra alte interese (morale, patrimoniale etc.) Acest principiu
cuprinde trei elemente:
- dreptul persoanei de a se apăra în cadrul unui proces penal;
- obligaţia organelor de stat de a lua toate măsurile stabilite de lege pentru
realizarea dreptului la apărare şi de a avea din oficiu în vedere şi aspectele favorabile
părţii ce se apără;
- dreptul părţii de a beneficia de asistenţă juridică în cadrul procesului penal.
Persoana acuzată are dreptul de a invita în calitate de apărător orice persoană
care, conform legii, poate să participe în procesul penal într-o astfel de calitate. În cazul în
care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are mijloace de a plăti un apărător, el este asistat în
mod gratuit de către un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Persoana
beneficiază de dreptul la apărare acuzată în toate fazele procesului, dar drepturile pe care
le are în legătură cu aceasta sunt diferite. Cele mai multe drepturi le are în cadrul
dezbaterilor judiciare.

b) Dreptul la tăcere şi libertatea de a nu mărturisi împotriva propriei persoane

Dreptul la tăcere nu are o consacrare constituţională expresă, însă transpare,
indubitabil, din interpretarea unor articole ale legii fundamentale 38.
Dreptul la tăcere al făptuitorului39, învinuitului sau inculpatului40 este acel drept care
înseamnă posibilitatea acestuia recunoscută şi garantată de lege de a nu răspunde
autorităţii competente, chiar şi în prezenţa unui apărător.

38
Potrivit Constituţiei României dreptul la tăcere rezultă din:
- art.24 în care este reglementat dreptul la apărare, care presupune dreptul de a te apăra şi prin tăcere, în lipsa unui avocat şi chiar în
prezenţa apărătorului;
- art.28 în care este prevăzut secretul corespondenţei care presupune dreptul de a tăcea şi de a nu divulga secretul corespondenţei
al celor care au luat la cunoştinţă legal sau întîmplător despre acesta; de menţionat că un astfel de drept este în acelaşi timp şi o
obligaţie de serviciu pentru funcţionarul şi demnitarul public.
- art.29 şi art.30 reglementează libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare, presupunând dreptul de a tăcea şi de a nu-ţi exprima
gândurile, opiniile, credinţa, creaţia, într-un cuvânt, dreptul de a nu comunica decât atunci când doreşti sau consideri necesar şi oportun
în cadrul exercitării acestei libertăţi.
39
Dreptul la tăcere al făptuitorului izvorăşte din libertatea de exprimare garantată de Constituţie, precum şi din art.17 pct.3 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
40
Sub acest aspect se mai vorbeşte de un privilegiu împotriva auto-incriminării.
56
 În art.70 pct. 2 din Codul de procedură penală se recunoaşte acest drept numai
învinuitului şi inculpatului nu şi făptuitorului atunci când se dispune: „Învinuitului sau
inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea
un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie atrăgându-i-se, totodată,
atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.” Prin această precizare devine
discutabilă ideea extinderii dreptului şi în favoarea făptuitorului. Ar fi incorect să se
admită ca probă în proces declaraţia dată în calitatea de făptuitor obţinută cu
încălcarea legii în condiţiile în care declaraţia învinuitului sau inculpatului obţinută
în mod ilegal nu poate fi folosită ca probă în proces.
De asemenea, este evident că în cazul învinuitului sau inculpatului trebuie să
vorbim de un drept la tăcere şi nu de o tăcere ca formă a comunicării în sensul că prin
aceasta ar recunoaşte învinuirea sau că ar încerca să inducă în eroare autoritatea
competentă. În procesul penal învinuitul sau inculpatul nu este obligat să-şi probeze
nevinovăţia şi ca atare sub acest aspect exercitarea dreptului său la tăcere nu-i poate fi
imputat acesta fiind un drept legitim. Pe de altă parte învinuitul sau inculpatul nu este
obligat să probeze vinovăţia sa, sarcina administrării probelor revenindu-i organului de
urmărire penală şi instanţei de judecată.
Dreptul de a nu se autoacuza nu este prevăzut expres în Convenţia Europeană.
Dreptul individului sau persoanei de a nu se autoincrimina sau „de a păstra tăcerea şi de a
nu contribui cu nimic la propria incriminare” constituie o exigenţă elementară a procesului
echitabil, deşi dreptul de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane nu este
garantat în mod expres. În virtutea acestui concept, instanţa de judecată sau organul de
urmărire penală propunându-i persoanei acuzate să facă declaraţii trebuie să explice acest
drept acesteia. Dacă învinuitului nu i s-a adus la cunoştinţă acest drept în cadrul urmăririi
penale, declaraţiile sale trebuie să fie recunoscute ca inadmisibile şi nu pot servi drept
dovadă a vinovăţiei în caz că au fost date declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei sau a
faptei imputate.
Dreptul la tăcere a apărut şi a urmărit tocmai a proteja o persoană, ca prin propriile-i
declaraţii să nu devină obiect al unui proces penal. Neprevalarea persoanei de acest drept
nu restrânge obligaţi autorităţilor de a prezenta alte probe 41.
În general beneficiar al dreptului de a păstra tăcerea este persoana acuzată. Dar
acesta se aplică şi în privinţa persoanelor audiate în calitate de martor, atunci când
acestora li se adresează întrebări care le pun în situaţia de a se autoacuza prin
răspunsurile ce ar urma să fie date.
Dreptul la tăcere poate fi considerat ca o protecţie, o garanţie care se fondează pe
dreptul la un proces echitabil. În jurisprudenţa CEDO se consideră că acest drept, care nu
este garantat în mod formal de Convenţie, constituie o garanţie acordată acuzaţilor în
numele dreptului la un proces echitabil, al dreptului la libertate şi demnitate umană.

41
Hotărârea Saunders- Dreptul de a nu mărturisi împotriva sa ţine în primul rând de respectarea dorinţei acuzatului de a păstra tăcerea.
57
 Secţiunea 2 – Tema 12

GARANŢII PROCESUALE

Prin garanţii procesuale se înţeleg acele instrumente, mijloace şi instituţii juridice

care contribuie la rezolvarea cauzei penale cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale.
Cele mai importante garanţii procesuale sunt:

a) obligaţia organelor judiciare de a desfăşura, din oficiu, activităţi pentru ca părţile

să-şi cunoască drepturile procesuale;
În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor
deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să
administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să-l
încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat
despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure
posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării 42.

b) instituirea unui control judiciar integral şi eficient. Astfel, supravegherea urmăririi

penale efectuată de organul de cercetare penală se face de către procuror iar verificarea
probelor administrate în cursul urmăririi penale o face instanţa de judecată, cu ocazia
judecării cauzei43;

c) consacrarea unui sistem eficace de sancţiuni, constând în desfiinţarea sau

refacerea actelor întocmite cu încălcarea prevederilor legale. Astfel, art. 197 prevede
sancţiunea nulităţii actelor astfel întocmite, nulitate care poate fi absolută sau relativă.

d) obligaţia organelor judiciare de a asigura exercitarea drepturilor de către părţi;

Dreptul de apărare cuprinde atât eforturile persoanelor ce lupta pentru respectarea
drepturilor şi intereselor lor procesuale, cât si obligaţia organelor judiciare de a asigura
exercitarea acestor drepturi. Potrivit art.6 C.pr.pen., dreptul de apărare este garantat
învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, ocazie cu care
organele judiciare sunt obligate să le asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale în
condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.
Constituţia României înscrie acest drept în art.24 care consfinţeşte faptul ca dreptul
de apărare este garantat în tot cursul procesului. Potrivit art. 24, dreptul la apărare este
garantat, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu 44.
Datorită importanţei probelor şi mijloacelor de administrare în procesul penal, legea
conferă un spaţiu relevant acestora în Codul de procedură penală şi Codul penal, prin
instituirea unui ansamblu de garanţii procesuale referitoare la administrarea probelor,
(art.68, 83, 85 Cod procedură penală), cât şi a unor instituţii cu caracter de constrângere
42
Art. 128 C.pr.p. Cetăţenii aparţinând minoritarilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg şi nu vorbesc limba romana au
dreptul de a lua cunoştinţa de toate actele si lucrările dosarului, de a vorbi în instanţa şi de a pune concluzii prin interpret;
Art. 70 C.pr.p.dreptul de a nu declara nimic;
Art. 250 C.pr.p.cu privire la prezentarea materialului de urmărire penală.
43
Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României. Art. 16 - Orice persoană este protejata prin lege împotriva unor astfel de
imixtiuni sau atingeri. Cei vinovaţi de iniţierea, transmiterea ori executarea unor asemenea masuri, fără temei legal, precum si de
aplicarea abuziva a masurilor de prevenire, descoperire sau contracarare a ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale răspund civil,
administrativ sau penal, după caz.
Cetăţeanul care se consideră lezat în drepturile sau libertăţile sale prin folosirea mijloacelor prevăzute la alin. 1 poate sesiza oricare din
comisiile permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale celor doua camere ale Parlamentului.
44
Art. 66 C.pr.p.cu privire la dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor;
Art. 294 C.pr.p.- dreptul de a lua la cun despre dosar;
Art. 172 C.pr.p.- dreptul apărătorului de a lua contact cu partea pe care o reprezintă;
Art. 129 C.pr.p.- dreptul de a fi reprezentat sau prezent în cursul desfăşurării unor activităţi de investigare (cercetarea la faţa locului);
Art. 66 C.pr.p.Cprp - dreptul de a proba lipsa temeiniciei.
58
ce pot fi aplicate acelora care încalcă legea cu ocazia administrării lor (art.260 Cod penal
şi art.266 alin. (2) Cod penal).
Curtea Constituţională consideră că garantarea dreptului la apărare nu se poate
asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul
nu are calitatea procesuală de învinuit sau de inculpat, respectiv în etapa efectuării unor
acte premergătoare acestuia.
Momentul în care începe urmărirea penală constituie începutul procesului penal, cu
excepţia proceselor penale în care plângerea penală declanşează procesul penal şi în
care nu există faza urmăririi penale. Efectuarea de către organele de urmărire penală a
unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor
necesare declanşării procesului, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se
efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea
procesului penal.
Potrivit prevederilor constituţionale interpretate şi aplicate în concordanţă cu Pactul
internaţional privind drepturile omului, dreptul la apărare nu poate fi garantat, în afara unei
acuzaţii, a unei învinuiri şi, respectiv, a unui proces început şi aflat în curs de desfăşurare.
Chiar dacă, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală,
procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui
mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat,
pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă.
Atât art. 6 alin. (1), cât şi art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală transpun
în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot
parcursul acestuia, principiul constituţional al dreptului la apărare, precum şi dreptul
acestora de a fi asistaţi de apărător
Un acuzat nu pierde beneficiul dreptului la apărare prin simplul fapt al absenţei la
dezbateri. O descurajare a absenţei nu poate reprezenta chiar o suprimare a dreptului la
avocat, aceasta apărând ca disproporţionată în fond sau prin dreptul de a formula recurs
în numele acuzatului45.
Într-o societate democratică existenţa unui serviciu de informaţii poate fi legitimă,
dar puterea de a supraveghea în secret pe cetăţeni este intolerabilă, potrivit CEDO, cu
excepţia situaţiei când este strict necesară salvgardării instituţiilor democratice.
Ingerinţa executivului în drepturile unui individ trebuie supusă unui control eficace
al puterii judiciare care trebuie în mod normal asigurat deoarece oferă cele mai bune
garanţii de independenţă, imparţialitate şi de procedură regulată.
Instanţa la care se referă art. 13 din CEDO nu trebuie să fie neapărat, în toate
cazurile una judiciară în sens strict, fiind suficientă existenţa unui mecanism obiectiv de
control atât timp cât măsurile de supraveghere rămân secrete. Calea de recurs trebuie să
fie însă deschisă individului atunci când datele sunt divulgate 46.
Un alt aspect important în cadrul procesului penal îl constituie limba în care se
desfăşoară procesul penal. Ca regulă procesele penale se desfăşoară în limba de stat.
Pentru situaţiile în care există cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi pentru
persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, s-a consacrat dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii prin intermediul unui interpret sau traducător. Dată fiind natura deosebită a
proceselor penale, acest drept este asigurat în mod gratuit.
Asigurarea acestui drept face accesibilă şi înţeleasă procedura pentru toţi
participanţii la proces indiferent de naţionalitatea lor, creează condiţii pentru o examinare
obiectivă, completă şi sub toate aspectele a circumstanţelor cauzei, asigură realizarea
principiului publicităţii şi oferă persoanelor interesate posibilitatea folosirii mijloacelor legale
pentru protejarea drepturilor şi intereselor lor.
45
CEDO , Cameră, hotărârea din 23 noiembrie 1993 Poitrimol c. Franţa.
46
CEDO, Klass ş.a. c. Germania, din 6 septembrie 1978.
59
 Dacă persoana acuzată nu cunoaşte limba de stat actele procedurale ale organului
de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se înmânează acesteia fiind traduse în
limba materna sau în limba pe care o cunoaşte. La categoria actelor procedurale se referă
cel puţin acele acte care obligatoriu trebuie să fie prezentate acuzatului. Participanţii la
proces care nu cunosc limba sau o cunosc insuficient au dreptul să facă declaraţii, cereri
şi demersuri în limba pe care o posedă. Atunci când părţile iau la cunoştinţă materialele
dosarului au dreptul să beneficieze de serviciile gratuite ale unui traducător. Participarea
interpretului permite asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei şi
contribuie la fixarea probelor, deoarece oferă organelor judiciare posibilitatea obţinerii unei
informaţii complete şi exacte.
Curtea a considerat (cazul Luedicke, Belkacem şi Koc v.Germania, 1978) că
această dispoziţie interzice în mod absolut a cere unui acuzat să achite cheltuielile unui
interpret. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că garanţia prevăzută la lit. e) din alin.
3 al art. 6 din Convenţie nu se limitează la interpretarea din timpul audierii, ci se extinde şi
la traducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale angajate contra acuzatului pe
care acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia de un proces echitabil.
Astfel dacă e să ne referim la şedinţele de judecată, atunci preşedintele
completului, după deschiderea şedinţei, în mod obligatoriu trebuie să anunţe limba de
procedură, despre care se face menţiune în procesul-verbal. După anunţarea limbii de
procedură, preşedintele completului constată dacă participanţii la proces cunosc limba în
care se desfăşoară şedinţa judiciară. Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere de
către persoană a limbii în care se desfăşoară procesul penal în vederea aplicării normelor
privind asigurarea cu interpret sau traducător revine subiecţilor oficiali ai procesului penal:
ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior, o dată ce sunt sesizate de
beneficiarii interpretării, exercită un anumit control al calităţii interpretării asigurate.

Securitatea naţională şi garanţiile procesuale

După atacurile teroriste de la 11 Septembrie 2001 din SUA şi acţiunile teroriste

puse la cale de diverse grupări teroriste în diferite zone ale globului, securitatea naţională
a devenit una dintre preocupările esenţiale ale guvernelor şi societăţilor democratice.
Măsurile adoptate pentru apărarea securităţii naţionale în faţă ameninţărilor la adresa
societăţii în ansamblul acesteia aduc însă, în mod inexorabil, în discuţie analiza
raporturilor dintre rolul autorităţii statale şi drepturile omului.
Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că percepţia publică a acestei probleme
stă sub semnul dilemei între apărarea statului (sub aspectul autodeterminării şi al
suveranităţii) şi drepturile şi libertăţile individuale. În fond este vorba de aservirea
conştientă a unor minorităţi în faţă drepturilor colective, între care dreptul la o viaţă în
siguranţă este suprem47.
Declaraţia universală a drepturilor omului prevede în art. 29 alin. (2) că „în
exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât îngrădirilor
stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a
drepturilor şi libertăţilor altora, precum şi ca să fie satisfăcute cerinţe ale moralei, ordinii
publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.
Conform prevederilor art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau
libertăţi poate fi restrâns numai printr-o prevedere legală şi numai dacă se impune, după
caz, pentru:

47
În acest sens politologul Thomas Powers notează: „măsurile de securitate naţională sunt impuse de protecţia societăţii în ansamblul
ei , chiar daca prin aceste masuri se ajunge la restricţionarea unor drepturi şi libertăţi individuale reclamate de grupuri de indivizi.
60
 - apărarea securităţii naţionale, a ordinii, sănătăţii ori moralei publice, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
- desfăşurarea instrucţiei penale;
- prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale.
Posibilitatea restrângerii prin lege a exerciţiului unor drepturi este extrem de vastă,
putându-se, practic, referi la orice drept sau libertate instituită de legea fundamentală.
În literatura de specialitate s-a relevat că activitatea de combatere a infracţiunilor
parcurge, de regulă, trei faze importante: informativă, investigativă, corespunzătoare
actelor premergătoare şi faza anchetei penale 48.

A. Garanţii legale în faza informativă

Faza informativă cuprinde activităţile specifice, desfăşurate în mod continuu,

organizat şi conspirat de către structurile de specialitate, în vederea cunoaşterii şi
documentării informative asupra activităţii reţelelor criminale.
Un aspect important al acţiunii investigative concertate îl reprezintă exploatarea
informaţiilor culese, stocate şi prelucrate de comunitatea organelor de informaţii în bazele
lor de date şi, mai ales, fluidizarea şi orientarea fluxului datelor informative spre
alimentarea activităţilor investigative derulate de organele judiciare în cazul infracţiunilor
contra securităţii naţionale şi acte teroriste, într-o manieră constantă, destinată
eficientizării demersului investigativ, în general, şi în cauzele penale concrete 49, în special.
Se desprinde astfel una dintre regulile fundamentale tactice ale investigaţiei infracţiunilor
contra securităţii naţionale şi acte teroriste şi anume asigurarea şi respectarea continuităţii
şi interferenţei între activităţile proprii organelor răspunzătoare cu aplicarea legii în
domeniul securităţii naţionale şi combaterii terorismului şi cele realizate de organele
judiciare în faza actelor premergătoare şi cea de urmărire penală.
În conformitate cu legile de organizare şi funcţionare, structurile specializate care
alcătuiesc comunitatea de informaţii în România, respectiv Serviciul Român de Informaţii,
Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structurile interne
ale Ministerului Justiţiei, Ministerului de Administraţiei şi Internelor şi ale Ministerului
Apărării Naţionale, îşi dezvoltă propriile baze de date şi informaţii.
În această etapă, în acord cu prevederile art. 53 din Constituţie, Legea nr. 51/1991
privind siguranţa naţională a României şi Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi
combaterea terorismului constituie temei legal pentru a se propune procurorului, de către
organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, în cazuri justificate, să solicite
autorizarea efectuării unor activităţi în scopul culegerii de informaţii, constând în:
interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau
înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un anumit loc, la un anumit
obiect sau la deschiderea unui obiect, ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau
document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, precum şi
înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee, instalarea de
obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.
Aceste măsuri pot fi dispuse numai în condiţiile situaţiei-premisă a ameninţării la
adresa securităţii naţionale care, la rândul său, generează reacţia de apărare a statului ce
poate include, după caz, restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

48
...
49
În acelaşi sens, a se vedea şi G. Bălan, Strategia administrării informaţiei în cadrul politicii penale de apărare a
securităţii naţionale, Colegiul Naţional de Apărare, Bucureşti, 2000 ; M. Şuteu, La maitrise de l’information - un
facteur strategique determinant dans la societe contemporaine, College interatmées de Defense, Paris, 1999 ; citaţi de
A. Lazăr, Metodologia cercetării infracţiunilor din domeniul afacerilor - teză de doctorat - rezumat, Universitatea
Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 2003, p. 17-18.
61
 Constituţia stabileşte cadrul general al instituţiei restrângerii drepturilor şi libertăţilor
primordiale, însă sediul materiei îl constituie Codul de procedură penală, precum şi unele
legi speciale, ale căror dispoziţii procedurale, deşi pertinente instituţiei restrângerii
temporare a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, converg către aplicarea,
corespunzătoare, a dispoziţiilor din Codul de procedură penală.
Investigarea infracţiunilor contra securităţii naţionale şi actele de terorism parcurge
mai multe etape, de la descoperirea acestora (prin identificarea, dintre riscurile şi
vulnerabilităţile la adresa securităţii naţionale 50, a acelor manifestări care constituie
ameninţări la adresa securităţii naţionale şi acte de terorism), încunoştinţarea organelor
judiciare competente (prin sesizare din oficiu, plângere sau denunţ) şi verificarea actului
de sesizare (prin acte premergătoare), până la cercetarea propriu-zisă a faptelor ilicite şi
sesizarea instanţelor de judecată, pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor
vinovate.
Caracteristica investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi acte de terorism
o reprezintă împrejurarea că, în majoritatea situaţiilor, organele răspunzătoare cu
aplicarea legii în domeniul securităţii naţionale şi combaterii terorismului descoperă aceste
fapte (prin metode, mijloace şi procedee investigative specifice), ceea ce reprezintă
sesizarea din oficiu a organelor judiciare, dar chiar şi atunci când sesizarea se produce
prin plângere sau denunţ, demersul investigativ traversează etapa efectuării actelor
premergătoare care îşi are continuitatea obiectivă, necesară şi firească în faza de urmărire
penală, între cele două etape existând o întrepătrundere, îmbinare şi intercondiţionare
reciprocă. Astfel, anumite activităţi din cele autorizate de magistrat şi derulate în faza
actelor premergătoare, cum ar fi interceptarea comunicaţiilor (convorbiri telefonice şi
ambientale, corespondenţa prin poşta electronică şi clasică) se pot continua şi, apreciem
noi, din punct de vedere tactic criminalistic, este chiar indicat a se continua şi după
începerea urmăririi penale, întrucât învinuitul la rândul lui, poate desfăşura, în pofida
împrejurării că a luat act de învinuirea adusă, activitatea fie de prelungire a manifestării
infracţionale, fie de ascundere, acoperire a unor acţiuni anterioare sau/şi distrugere a unor
mijloace materiale de probă ori corpuri delicte nedescoperite sau asigurarea unor alibiuri,
zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea unor martori, prevenirea unor persoane din
lanţul legăturilor sale infracţionale etc. În acest context, în paralel cu activităţile de
administrare a probatoriului, în cauza în care s-a început urmărirea penală, se continuă
interceptarea comunicaţiilor învinuitului sau inculpatului.
Urmărind procedura instituită de legislaţia privind siguranţa naţională şi cea
referitoare la combaterea terorismului, se poate constata că discreţionismul, arbitrariul,
lipsa proporţionalităţii şi nelegalitatea sunt total eliminate prin încorsetarea acţiunilor de
culegere informativă într-un sistem de pârghii autorizat şi supravegheat de autorităţi
democratice.
Din cele menţionate se desprind mai multe consecinţe:
- deoarece serviciile lucrează sub acoperire, iar prin natura sarcinilor lor este
necesară îndeplinirea atribuţiilor în secret, acestea se află în opoziţie cu
principiul unei societăţi deschise, motiv pentru care, prin lege, problematica
restrângerii unor drepturi implică o autorizare prealabilă din sfera exterioară
acestor servicii;
- controlul atribuţiilor speciale ale serviciilor de informaţii protejează împotriva
amestecului în viaţa privată, urmărind materializarea principiilor statului de
drept, al proporţionalizării tehnicilor de investigare cu ameninţările la adresa
securităţii naţionale la un nivel la care să nu fie periclitate libertăţile civile,
folosirea ori de câte ori este posibil a soluţiilor alternative mai puţin intruzive

50
Enunţate în Strategia de securitate naţională a României, adoptată prin Hotărârea Parlamentului României nr.36 din
18 decembrie 2001.
62
 şi al controlului nivelului de discreţie, astfel încât, cu cât este mai mare
amestecul în viaţa privată, cu atât să fie mai mare nivelul de autorizare
necesară;
- în mod evident, cea mai mare parte a activităţii agenţiilor implică reţinerea
informaţiilor privind acţiuni şi intervenţii ale unor persoane. Dincolo de
activităţile de identificare şi contracarare a faptelor infracţionale, informaţiile
personale trebuie păstrate doar în scopul asigurării securităţii, altfel
constituind, potrivit CEDO, o formă de interferenţă cu dreptul la viaţă
privată. De aceea, în acord şi cu jurisdicţia Curţii, în România a fost
instituită o bază legală pentru stocarea şi utilizarea informaţiilor.
Ca urmare, restrângerea exerciţiului unor drepturi generată de protecţia interesului
public în raport cu ameninţările asimetrice beneficiază de o bază legală solidă 51, reclamată
constituţional.
Structurile informative îşi au propriile planuri de culegere a informaţiilor definite
ca fiind strategii minime în abordarea criminalităţii. Planurile cuprind domeniile în care se
desfăşoară culegerea informaţiilor (ex: vama, credite bancare, subvenţii etc), categoriile
de persoane vizate de activitatea de supraveghere operativă şi de culegere a informaţiilor
(ex: lideri de reţele criminale, vameşi, funcţionari etc), mijloace de supraveghere
operativă şi culegere a informaţiilor (ex: informatori, filaj, agenţi acoperiţi, interceptarea
convorbirilor, accesul la banca de date, supravegherea conturilor), modalităţile de
analiză şi exploatare a informaţiilor împreuna cu lucrătorii operativi abilitaţi să efectueze
acte premergătoare, să înceapă urmărirea penală şi să valorifice materialul informativ în
faza de urmărire penală.
Pentru a înţelege particularităţile activităţii de informaţii şi, eventual. Rolul
acesteia pentru criminalitatea descoperită este utilă relevarea unei succinte
comparaţii între activitatea investigatorului sub acoperire şi activitatea pe linie de
informaţii şi contrainformaţii pentru securitate naţională. Astfel, conform art. 224
alin.2 C.proc.pen., investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza autorizaţiei
emise de procurorul competent, numai în cauza pentru care a fost autorizat. Lucrătorii de
informaţii şi contrainformaţii au ca activitate permanentă culegerea de date şi informaţii din
toată sfera circumscrisă legilor de organizare şi funcţionare ale acestora, siguranţă
naţională, pază şi protecţie, riscuri şi vulnerabilităţi referitoare la anumite obiective,
activităţi, planuri, infrastructură etc. dar şi la criminalitate organizată, fapte de corupţie,

51
Legea 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe
Art. 10. - (1) Serviciul de Informaţii Externe este autorizat ca, în condiţiile legii, să folosească metode, să creeze şi să deţină mijloace
adecvate pentru obţinerea, verificarea, evaluarea, valorificarea şi stocarea datelor şi a informaţiilor referitoare la siguranţa naţională.
(2) Sursele de informare, metodele şi mijloacele de muncă nu pot fi dezvăluite faţă de nimeni şi în nici o împrejurare.
(3) Folosirea mijloacelor de obţinere, verificare şi valorificare a datelor şi a informaţiilor nu trebuie să lezeze în nici un fel drepturile sau
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale.
(4) Nerespectarea prevederilor alin. (2) şi (3) se pedepseşte conform legii.
Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii
Art. 9. - În vederea stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, cadre anume desemnate din Serviciul Român de
Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii
publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere,
filmare ori prin alte mijloace tehnice; constatări personale, inclusiv prin operaţiuni tehnice.
Art. 10. - În situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, Serviciul Român de Informaţii, prin cadre
stabilite în acest scop, solicită procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României
pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta.
Art. 11. - Activităţile prevăzute la art. 9 şi 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului
de procedură penală, pot constitui mijloace de probă.
Art. 13. - Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării
preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest.
Art. 44. - În caz de necesitate şi când folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrângere nu este posibilă, personalul Serviciului
Român de Informaţii, autorizat să poarte armă, poate folosi forţa armelor albe sau a armelor de foc, în condiţiile prevăzute de lege.
Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României
Art. 16. - Mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor, ori să îi supună la îngrădiri ilegale.
Art. 21. - Informaţiile privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor, cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor
necesare siguranţei naţionale, nu pot fi făcute publice.
63
infracţiuni cu violenţă, clanuri, interlopi, în general categorii de infracţiuni cu un grad sporit
de pericol social.
Totodată, protecţia sau conspirativitatea activităţii de informaţii reprezintă un
principiu dar şi o condiţie sine qua non. Lipsa acesteia face ca activitatea de informaţii să
fie lipsită de orice raţiune şi eficienţă. „Secretizarea nu este în sine un lucru bun sau rău.
Aflate în serviciul disciplinat al societăţii, serviciile secrete de informaţii contribuie la
realizarea unor scopuri a căror raţiune rezultă din Constituţie 52”Potrivit legislaţiei din
România secretizarea presupune atât conspirativitatea deplină a surselor umane, tehnice,
a metodelor de activitate informativ-operativă, cât şi compartimentarea între profile,
sectoare, birouri şi lucrători.

B. Garanţii legale în etapa de investigare

Faza investigativă este compusă din ansamblul activităţilor realizate de structurile

specializate în vederea verificării în secret a informaţiilor obţinute în faza informativă.
Aceste activităţi pot fi: supravegherea operativă a unei persoane suspecte prin filaj
sau pândă, supravegherea unui loc inclusiv executarea fotografiilor judiciare şi
înregistrarea video; verificarea unor tranzacţii suspecte, a unor acte şi înscrisuri de care s-
a folosit făptuitorul, obţinerea unor date prin Interpol etc.
Activităţile desfăşurate în faza investigativă, după sesizarea organului judiciar,
reprezintă din punct de vedere procesual penal acte premergătoare, acte exterioare
procesului penal. În faza premergătoare procesului penal, cunoscută de toate sistemele de
justiţie penală53 ca fiind faza în care se culeg şi se verifică informaţii, se ridică înscrisuri ori
mijloace materiale de probă etc. pentru a asigura temeinicia actului de declanşare a
procesului penal, organele judiciare pot utiliza procedeele probatorii, în vederea realizării
actelor premergătoare strict necesare începerii urmăririi penale .
În această etapă se desfăşoară activităţi ce pot fi grupate astfel:
A. Activităţile investigative care, pentru a fi eficace au de regulă un caracter discret
şi constau în verificarea informaţiilor deţinute sau completarea lor:
a) Supravegherea. În cursul acţiunii de supraveghere se pot efectua fotografii
de urmărire şi înregistrări video (autorizate de procuror);
b) Verificarea surselor de venit ale unei persoane;
c) Verificarea unor acte şi înscrisuri;
d) Obţinerea unor date prin Interpol.
B. Activităţi investigative care, de regulă, nu au caracter discret
a) Organizarea unui filtru;
b) Efectuarea unei razii;
c) Legitimarea şi identificarea unor persoane necunoscute.
C. Activităţi asemănătoare formal cu unele acte procedurale dar care nu îmbracă
haina juridică a acestora:
a) Solicitarea unor relaţii verbale sau scrise;
b) Verificarea unor ipoteze tehnice care îmbracă forme apropiate
experimentului judiciar;
c) Ridicarea listei apelurilor telefonice;
d) Verificarea gestiunii prin efectuarea unei revizii contabile.
D. Activităţile care au o consacrare în legea procesuală penală pot fi realizate în
caz de necesitate numai în condiţiile reglementate în Codul de procedură penală:
a) Ridicarea de obiecte si înscrisuri;
b) Percheziţia;
52
Dr. Ray S. Cline, The CIA under Reagan, Bush and Casey. Acropolis Book, Washington D.C. 1981, p.19-20.
53
N.Volonciu, Drept procesual penal, partea speciala, vol.II, p.39; J.Pradel, Manuel de Procedure Penale, Edition Cujas, Paris, 2000,
p.327.
64
 c) Constatarea tehnico-ştiinţifică;
d) Cercetarea la faţa locului;
e) Înregistrarea convorbirilor, precum şi alte înregistrări. Nu există o dispoziţie
legală expresă care să interzică efectuarea înregistrărilor audio sau video în faza actelor
premergătoare, legiuitorul apreciind că autorizarea de către procuror şi supravegherea
exercitată de acesta pe parcursul realizării înregistrărilor sunt suficiente pentru a preveni
lezarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

E. Alături de activităţile prevăzute de Codul de procedură penală, exista unele

activităţi reglementate în legi speciale care, în condiţiile autorizării de către magistrat, pot fi
efectuate şi în faza actelor premergătoare, în caz de necesitate.
a) Astfel, conform prevederilor art.27 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, când sunt indicii temeinice cu privire la
săvârşirea uneia din infracţiunile prevăzute de lege, în scopul strângerii de probe sau a
identificării făptuitorului, se poate dispune pentru o durata de cel mult 30 de zile:
- punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora;
- punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice;
- accesul la sisteme informaţionale;
- comunicarea de acte autentice sau sub semnătură privată, de documente
bancare, financiare ori contabile.
b) Activităţile prevăzute de art.13 din Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională
a României si art.9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului
Roman de Informaţii constituie, de asemenea, acte premergătoare în sensul art.224
C.pr.pen.. Acestea sunt: interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente
sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau
deschiderea unui obiect; ridicarea şi depunerea la loc a unui obiect sau document,
examinarea lui, culegerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea,
copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte şi ridicarea
acestora din locurile în care au fost depuse, fixarea unor momente operative prin
fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice; constatări personale, inclusiv prin
operaţiuni tehnice.
c) Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri
prevede posibilitatea utilizării, cu autorizare, a următoarelor procedee probatorii: livrări
supravegheate (art.20) folosirea investigatorilor acoperiţi şi a colaboratorilor acestora,
accesul pe o perioadă determinată la sistemele de telecomunicaţii sau informatice pentru
a le supraveghea.
d) Alte asemenea dispoziţii sunt cuprinse în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi
sancţionarea criminalităţii organizate, Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism.

Supravegherea procurorului asupra actelor premergătoare nu este

reglementata distinct de lege, instituţia supravegherii fiind reglementată în exclusivitate cu
privire la actele de urmărire penală. Aparent, aceasta activitate fiind extraprocesuală,
prevederile art.216-220 C.pen nu ar fi aplicabile actelor extrajudiciare.
Există însă situaţii în care procurorul este expres îndrituit de lege să-şi exercite
funcţia de supraveghere şi asupra actelor premergătoare. Astfel:
- la plângerea persoanei faţă de care se efectuează acte premergătoare; asemenea
plângere poate fi formulată în temeiul art.275 al.2 C.pr.pen împotriva rezoluţiei de
confirmare a propunerii organelor de cercetare penală de a nu se începe urmărirea
penala, emisa de procuror în baza art.228 al.6 C.pr.pen; se poate adresa procurorului cu
plângere, conform dispoziţiilor art.13 alin. ultim din Legea nr.51/1991 şi persoana care se
65
considera vătămata în mod nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului acordat
în vederea autorizării actelor de culegere de informaţii;
- la propunerea organului de cercetare penală, adresata procurorului care-i
supraveghează activitatea, să dispună neînceperea urmăririi penale; primind dosarul de la
organul de cercetare penală, procurorul este dator sa verifice legalitatea şi temeinicia
propunerii, apoi poate dispune confirmarea acesteia, continuarea verificărilor prin acte
premergătoare (art.228 al.5) sau să efectueze personal acte premergătoare (art.216 al.3,
art.218 alin.2 C.pr.pen.);
- la cererea adresata procurorului de către organul de cercetare penală pentru
autorizarea efectuării unor acte premergătoare (percheziţia, înregistrări audio sau video,
activităţile prevăzute de art.13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a
României).
În prezent, asupra necesităţii efectuării actelor premergătoare, organul de urmărire
penală se pronunţa prin rezoluţie motivată. Din modul de redactare a textului rezultă că
actele premergătoare sunt facultative, ele nu se efectuează dacă sesizarea conţine date
suficiente pentru începerea urmăririi penale. În cazul în care se întreprind actele
premergătoare, acestea se limitează la îndeplinirea scopului urmărit. Îndată ce acest
scop a fost atins, actele premergătoare nu mai pot fi efectuate în continuare întrucât
se eludează garanţiile procesuale asigurate participanţilor la procesul penal.
Această activitate se desfăşoară după sesizarea organelor de urmărire penală
potrivit regulilor prevăzute de Codul de procedură penală pentru actele de urmărire penală
şi cuprinde orice fel de acte de urmărire penală care se pot întreprinde până la începerea
urmăririi penale. Rezultă că în cursul efectuării actelor premergătoare nu pot fi luate
măsuri preventive, măsuri asiguratorii, măsura de siguranţă sau dispuse alte activităţi care
presupun începerea urmăririi penale. În conformitate cu art.224 alin. ultim din Codul
procedură penală, actele premergătoare se consemnează într-un proces-verbal care
poate constitui mijloc de probă. Numai în felul acesta, cele stabilite în cadrul actelor
premergătoare capătă relevanţă procesuală şi pot fi folosite în probaţiune.
În faza actelor premergătoare se impun a fi evitate cele două extreme dăunătoare
procesului penal: încălcarea principiului lipsei de publicitate specific acestei faze cu
consecinţa compromiterii şanselor de aplicare a legii penale, precum şi deplasarea
centrului de greutate al anchetei în faza premergătoare procesului cu riscul încălcării
dreptului la apărare al persoanei cercetate, respectiv de a întocmi acte care nu au valoare
de probă în procesul penal.

C. O altă garanţie legală cu relevanţă pentru limitarea exercitării unor drepturi

fundamentale o constituie imposibilitatea administrării unor proceduri
restrângătoare de drepturi (cum ar fi înregistrarea unor convorbiri/imagini, reţinerea
corespondenţei etc.) înainte de începerea urmăririi penale sau chiar în afara
cauzelor penale, în cadrul unor solicitări „de altă natură” decât cea penală.
Actele procesuale sunt definite, în doctrină, ca fiind manifestări de voinţă prin care
organele judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele drepturilor lor, cu privire la
desfăşurarea procesului penal.
Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire
sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale. Ele relevă modul în care trebuie să
se îndeplinească dispoziţia cuprinsă în actul procesual.
Fiecare act procesual este realizat prin intermediul unui anumit act procedural. Spre
exemplu, actul procesual prin care se dispune percheziţia, – şi anume autorizaţia
judecătorului sau dispoziţia instanţei comunicată procurorului se realizează prin efectuarea
percheziţiei, ca act procedural formal.
Potrivit art. 224 C. pr. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de
urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
66
 A se pretinde să se administreze probe, respectiv să se ia declaraţii, înscrisuri,
mijloace materiale de probă, constatări şi expertize înseamnă a se încuviinţa efectuarea
întregii urmăriri penale în cadrul actelor premergătoare, ceea ce ar conduce la ineficienţa
efectuării unor asemenea acte.
În plus, s-ar leza drepturile procesuale, respectiv s-ar depăşi scopul pentru care au
fost create actele premergătoare (strângerea de date pentru începerea urmăririi penale).
Aşadar, actele premergătoare, ca, de altfel, întregul proces penal, trebuie efectuate cu
respectarea drepturilor cetăţenilor, garantate de legea de bază a ţării.
După cum se arată în alin. (3) al articolului 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin
care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.
Opiniile exprimate în doctrină cu privire la natura juridică a actelor premergătoare
converg, în esenţă, în a sublinia poziţia atipică, exterioară, a acestora faţă de procesul
penal, actele nefiind acte de urmărire penală, având un regim special, sui generis54.
Rezultatele acestor acte trebuie să servească în mod exclusiv în a stabili dacă este
întemeiată declanşarea procesului penal şi, în principiu – excepţie făcând probele evidente
de vinovăţie – nu pot servi ca mijloace de probă.

D. De asemenea, nu este exclusă atragerea răspunderii juridice disciplinare,

contravenţionale sau penale, după caz a funcţionarului care a efectuat acte cu încălcarea
regulilor procedurale sau a normelor de protejare a drepturilor individului.

Secţiunea 3 – Tema 13

REGLEMENTAREA ŞI PROCEDURILE SPECIFICE UTILIZATE ÎN MONITORIZAREA

INFORMATIV-OPERATIVĂ CU FINALITATE JURIDICĂ

54
A se vedea V. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.62 şi Drept procesual penal,
Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 395-396 şi doctrina indicată acolo.
67
 Conceptul de „activitate informativă”
Activitatea informativă reprezintă ansamblul operaţiunilor şi acţiunilor desfăşurate
de către structuri specializate, legal constituite, în mod planificat, sistematic, unitar, ofensiv
şi în secret, prin folosirea mijloacelor şi metodelor specifice, pentru căutarea, culegerea,
verificarea, prelucrarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la riscuri de securitate,
precum şi în vederea controlului tendinţelor şi evoluţiilor acestora în scopul prevenirii,
contracarării, înlăturării lor sau aplicării legii, după caz.
Activitatea informativă este reglementată prin norme specifice, emise în baza şi
pentru aplicarea legii, se desfăşoară în secret, cu asigurarea protecţiei surselor,
mijloacelor, metodelor şi tehnicilor utilizate.

Conceptul de „tehnici speciale de investigare”

Potrivit Recomandării 10 (2005) a Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei, prin noţiunea de „tehnici speciale de investigare" se înţeleg tehnicile aplicate de
autorităţile competente în cadrul anchetelor penale, vizând depistarea sau anchetarea
unor infracţiuni grave şi a unor suspecţi în vederea strângerii de informaţii, de aşa manieră
încât persoanele în cauză să nu aibă cunoştinţă de acest lucru.
În general, având în vedere sensul larg al termenului, sunt considerate tehnici
speciale de investigare:
1. interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicaţiilor;
2. supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
3. localizarea sau urmărirea prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de
supraveghere;
4. monitorizarea convorbirilor telefonice (obţinerea listei apelurilor telefonice
efectuate de la un anumit post telefonic);
5. reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
6.conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul
informaţional;
7. accesul într-un sistem informatic;
8. utilizarea investigatorilor sub acoperire;
9. realizarea flagrantului, de pildă, în situaţia infracţiunilor de corupţie;
10. livrarea supravegheată;
11. percheziţia etc.

Având în vedere noua abordare a activităţii de informaţii raportată la obţinerea

informaţiilor de securitate, precum şi noile tendinţe de utilizare a unor tehnici în procedura
penală pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii, principalele metode specifice
activităţii informativ-penale, denumite tehnici speciale de investigare, sunt următoarele:
1.supravegherea fizică;
2. supravegherea prin accesarea spaţiilor private;
3. supravegherea comunicărilor;
4. supravegherea prin accesarea datelor personale.

Proiectul noului Cod de procedură penală utilizează noţiunea de tehnici speciale de

supraveghere şi cercetare, înţelegând prin aceasta:
a) interceptarea convorbirilor şi comunicărilor;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obţinerea listei convorbirilor telefonice;
f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;

68
 g) solicitarea şi obţinerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacţiile financiare,
precum şi a datelor financiare ale unei persoane;
h) utilizarea investigatorilor sub acoperire;
i) constatarea unei infracţiuni de corupţie sau a încheierii unei convenţii;
j) livrarea supravegheată;
k) identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de
telecomunicaţii sau a unui punct de acces la un computer.

Tehnicile speciale de investigare prevăzute în Legea nr. 51/1991 şi în Legea nr.

535/2004 reprezintă componente ale activităţii de informaţii pentru realizarea securităţii
naţionale, ele având o natură administrativă.
Tehnicile speciale de investigare în procesul penal sunt procedee probatorii.

I. Legile speciale şi tehnicile speciale de investigare

Reglementări speciale ale acestor măsuri de investigaţie apar în legi speciale care
tratează problematica riscurilor de securitate raportate la activitatea penală a organelor de
aplicare a legii. Astfel:
a) Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României prevede, la art. 13,
următoarele tipuri de măsuri, care pot fi dispuse, în cazuri justificate, numai în situaţia
existenţei unei ameninţări la adresa siguranţei ţării: interceptarea comunicaţiilor,
căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este
necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi
repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea
informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea
de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea
acestora din locurile în care au fost depuse.
Prin noţiunea de ameninţare se are în vedere sensul restrâns al noţiunii, adică
starea de pericol preinfracţională, care trebuie pusă în evidenţă.
Expresia „cazuri justificate” presupune două aspecte care trebuie luate în
consideraţie, în egală măsură, atât de către cei care solicită mandatul de autorizare a
măsurilor enumerate, cât şi de cei care îl eliberează. Primul aspect constă în a evidenţia,
respectiv a demonstra necesitatea efectuării activităţilor prevăzute în mandat: trebuie să
se relevă că numai prin aceste activităţi se poate adânci cunoaşterea informativă a faptei
ori se pot verifica, documenta anumite aspecte referitoare la aceasta.
Un alt aspect cu incidenţă asupra „cazurilor justificate” se referă la situaţiile în care
existenţa mandatului se impune din cauza faptului că activităţile care urmează a fi
realizate tind la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi individuale. Per a
contrario, anumite activităţi necesare cunoaşterii, verificării sau documentării ameninţărilor
la adresa siguranţei naţionale pot fi efectuate fără existenţa mandatului (de ex.
supravegherea foto-video în spaţiile deschise).
Procedura de dispunere a acestor măsuri este următoarea:
- cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei de autorizare se formulează
în scris şi trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existenţa uneia din
ameninţările la adresa siguranţei naţionale dintre cele prevăzute de art. 3 din lege;
categoriile de activităţi pentru a căror desfăşurare trebuie emis mandatul; identitatea
persoanei ale cărei comunicaţii trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei
care deţine informaţiile, documentele ori obiectele ce trebuie obţinute; descrierea
generală, dacă şi când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activităţile
autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat.
69
 - actul de autorizare se solicită la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de către
procurori anume desemnaţi de procurorul general al României.
- în cazul în care instanţa constată că cererea este justificată, emite un mandat care
trebuie să conţină: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate,
categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei,
dacă este cunoscută, ale cărei comunicaţii trebuie interceptate ori care se afla în posesia
datelor, informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; organul împuternicit
cu executarea; descrierea generala a locului in care urmează a fi executat mandatul;
durata de valabilitate a mandatului.
- durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni. În cazurile întemeiate,
instanţa poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare
dată, 3 luni.

b) Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului nu

reglementează tehnicile speciale de investigare utilizate de către serviciile de informaţii din
România, ci stabileşte măsurile aplicabile în cazul unora dintre ele, adică a celor care
necesită autorizare prealabilă; de altfel, aşa se justifică şi denumirea secţiunii a II-a a
Capitolului II din Legea nr. 535/2004, „Măsuri privind desfăşurarea unor activităţi în scopul
culegerii de informaţii”.
Utilizarea tehnicilor speciale de investigare trebuie să se facă cu respectarea legii şi
a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, sens în care cele care exploatează
noile tehnologii şi care, prin urmare, sunt de natură a produce ingerinţe în exerciţiul
dreptului la viaţă privată sunt supuse constrângerilor legale prevăzute în cuprinsul art. 20-
22, şi anume:
- mandatul este unul special şi cuprinde clar limitele în timp şi acţiune;
- autorizarea măsurii este, de regulă, prealabilă şi aparţine judecătorului;
- decizia este supusă unei analize stricte sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.
Potrivit art. 20 din acest act normativ organele de stat cu atribuţii în domeniul
securităţii naţionale pot solicita, în cazuri justificate şi în scopul culegerii de informaţii,
autorizarea efectuării următoarelor activităţi: interceptarea şi înregistrarea
comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror
obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect;
ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea
informaţiilor pe care acesta le conţine, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea
de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea
acestora din locurile în care au fost depuse.
Dacă regimul interceptărilor de comunicaţii va fi abordat pe larg, ulterior, simpla
căutare de informaţii în locuri în care nu se poate pătrunde decât cu autorizarea
judecătorului trebuie în mod obligatoriu însoţită de posibilitatea autorităţilor în domeniul
securităţii naţionale de a şi culege informaţia. De aceea, aplicarea efectivă a măsurii
presupune derularea completă a întregului ciclu, de la ridicarea obiectului şi până la
repunerea lui în poziţia iniţială. Finalizarea unei asemenea măsuri implică o readucere a
sferei intime a individului în aceeaşi stare în care se găsea anterior operaţiunilor
autorizate.
Examinarea şi manevrarea obiectului, extragerea informaţiilor pe care acesta le
poate furniza constituie modalităţi de realizare a accesului la obiect.
Trebuie însă subliniat, cu privire la situaţia în care, cu prilejul accesului autorizat
într-un imobil se recurge la ridicarea de obiecte şi înscrisuri, aceasta constituie o măsură
de descoperire şi probare a infracţiunilor mai mult decât o tehnică specială de investigare,
deoarece nu urmăreşte numai culegerea de informaţii ci susţine probatoriul în procesul

70
penal prin corpurile-delicte şi procesul-verbal de constatare întocmit de lucrătorii acestor
servicii.
Instalarea de obiecte se referă la montarea dispozitivelor de ascultare, întreţinerea
vizează menţinerea în stare de funcţionare, iar ridicarea desemnează recuperarea lor din
locurile unde au fost dispuse. Această tehnică se referă, în fapt la mijlocul tehnic de
interceptare a comunicaţiilor, contribuie la aplicarea procedeului investigativ şi aparţine
serviciului de informaţii.
Cu privire la procedura specifică utilizată în monitorizarea informativ-operativă
prevăzută în aceste două acte normative trebuie avut în vedere faptul că propunerea de
solicitare de autorizare trebuie să se facă în scris şi trebuie să cuprindă: date sau indicii
din care să rezulte existenţa unei ameninţări la adresa securităţii naţionale, pentru a cărei
descoperire, prevenire sau contracarare se impune emiterea autorizării; categoriile de
activităţi pentru a căror efectuare este necesară autorizarea; identitatea persoanei ale
cărei comunicaţii trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deţine
informaţiile, documentele ori obiectele ce trebuie obţinute; descrierea generală, dacă şi
când este posibil, a locului unde urmează a fi efectuate activităţile autorizate; durata de
valabilitate a autorizării.
Propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi este examinată sub aspectul temeiniciei şi legalităţii de
procurori anume desemnaţi de acesta.
Daca se apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin
rezoluţie motivată, comunicând acest aspect, de îndată, organului care a formulat-o.
Dacă în termen de 24 de ore de la înregistrarea cererii se apreciază că propunerea
este întemeiata şi sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau înlocuitorul de drept al
acestuia solicită în scris preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie autorizarea
activităţilor propuse.
Solicitarea trebuie să cuprindă datele din cuprinsul propunerii şi este examinată în
camera de consiliu de judecători anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, care o admit sau o resping motivat, prin încheiere.
În cazul în care solicitarea este respinsă, aceasta se restituie procurorului,
împreuna cu un exemplar al încheierii.
Dacă judecătorii apreciază că solicitarea este justificată, o data cu încheierea de
admitere, judecătorul emite mandat prin care autorizează efectuarea activităţilor propuse.
Mandatul se înmânează reprezentantului anume desemnat al organului care a propus
autorizarea şi trebuie să cuprindă: categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate,
categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; datele de identitate
ale persoanei ale cărei comunicaţii trebuie interceptate sau care se află în posesia datelor,
informaţiilor ori obiectelor ce trebuie obţinute, dacă sunt cunoscute; descrierea generală a
locului în care urmează a fi executat mandatul; organul împuternicit cu executarea şi
durata de valabilitate a mandatului.
Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni; în cazuri întemeiate
judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pot
prelungi, la cerere, prin aceeaşi procedură, durata mandatului, fiecare prelungire neputând
depăşi 3 luni.
Organele care au propus autorizarea activităţilor pentru care s-a emis mandatul au
obligaţia să îl informeze, în scris, pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie despre rezultatul activităţilor autorizate prin mandat şi despre
măsurile luate, conform legii. Aceleaşi organe sunt obligate să le întrerupă de îndată
atunci când temeiurile care le-au justificat au încetat şi să îl informeze despre aceasta pe
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

71
 Referitor la cele două acte normative, precizăm că folosirea tehnicilor
speciale de investigare sunt rezultatul existenţei unei ameninţări la securitatea
naţională, fiind efectuate de lucrători ai anumitor autorităţi cu atribuţii în domeniu.

c) Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor

de corupţie dispune că, atunci când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia
dintre infracţiunile prevăzute în cuprinsul său, în scopul strângerii de probe sau al
identificării făptuitorului, procurorul poate cere motivat autorizarea, pe o durata de cel mult
30 de zile pentru:
a) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate
acestora;
b) punerea sub supraveghere sau interceptarea comunicaţiilor;
c) accesul la sisteme informaţionale;
d) comunicarea de înscrisuri, documente bancare, financiare ori contabile.
Pentru motive temeinice autorizarea poate fi prelungită, în aceleaşi condiţii, fiecare
prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maxima a măsurilor sus-menţionate, cu
excepţia autorizării pentru comunicarea de înscrisuri ori documente este de 4 luni.
Astăzi, textele iniţiale ale Legii nr. 78/2000 trebuie citite prin prisma noilor
reglementări ale Constituţiei şi ale ultimelor modificări din Codul de procedură penală. Cel
ce autorizează punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate
acestora, punerea sub supraveghere sau interceptarea comunicaţiilor sau accesul la
sisteme informaţionale va trebui să fie judecătorul. Dispoziţiile art. 911 -915 din Codul de
procedură penală modificate se vor aplica întocmai.
În ceea ce priveşte comunicarea de înscrisuri, documente bancare, financiare ori
contabile se vor aplica normele de la ridicarea de înscrisuri şi , respectiv, de la percheziţie.
De aceea, utilizarea unor programe sau metode de deparolare sau de desecurizare
va trebui, de asemenea, să fie autorizată de un judecător (pentru că sunt presupuse într-o
percheziţie). Lipsa voinţei judecătorului face inutilizabilă proba ilegal obţinută.

d) Legea nr. 143/2000 privind prevenirea traficului şi consumului ilicit de

droguri.
În scopul prevenirii ori al probării faptelor incriminate de această lege, dacă sunt
indicii temeinice, la solicitarea instituţiilor sau organelor legal abilitate, se poate autoriza
efectuarea de livrări supravegheate, cu sau fără substituirea totală a drogurilor ori a
precursorilor iar dacă există suspiciunea că persoanele în cauză folosesc sisteme de
telecomunicaţii sau informatice, organul de urmărire penală poate obţine autorizarea să
aibă acces pe o perioadă determinată la aceste sisteme şi să le supravegheze.
Procedura în cazul livrărilor supravegheate:
Legea nr. 143/2000 a statuat o nouă instituţie judiciara nemaîntâlnită în legislaţia
procesual penală anterioară. Potrivit acestui text de lege, Parchetul de pe Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie poate autoriza, la solicitarea instituţiilor sau organelor legal abilitate,
efectuarea de livrări supravegheate, cu sau fără substituirea totală a drogurilor ori a
precursorilor.
Livrarea constă în metoda folosită de instituţiile legal abilitate, cu autorizarea şi sub
controlul procurorului, care permite trecerea sau circulaţia pe teritoriul ţării de droguri sau
precursori, suspecţi a fi expediaţi ilegal, în scopul de a descoperi activitatea infracţională şi
de a identifica persoanele implicate în aceste activităţi. Aşa cum rezultă din definiţia livrării
supravegheate, scopul acestei instituţii este acela de a descoperi întreaga reţea de traficanţi de
droguri, începând de la cultivator, producător şi până la distribuitor, cumpărător şi
consumator. Livrările supravegheate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
72
 a) existenţa unei cereri din partea unor instituţii sau organe legal abilitate. Conform
legii, acestea sunt: structurile specializate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Inspectoratului General al Poliţiei Române, Inspectoratului General
al Poliţiei de Frontieră şi Autoritatea Naţională a Vămilor;
b) autorizarea procurorului. Livrările supravegheate pot fi autorizate numai de către
procurorii din cadrul D.I.I.C.O.T. Pentru obţinerea autorizaţiei sunt necesare:
- solicitarea de efectuare a livrărilor venită din partea unor autorităţi străine
competente, a Direcţiei Generale a Vămilor sau propuneri ale organelor de poliţie care
doresc o livrare supravegheată de droguri;
- date referitoare la tipul şi cantitatea de drog;
- data la care transportul urmează să intre în România şi punctul de trecere
- mijlocul de transport şi ruta de deplasare;
- date despre suspecţii implicaţi
- numele ofiţerilor de politie care coordonează activitatea;
- date referitoare la poliţiştii sub acoperire infiltraţi.
Procurorul poate, în funcţie de datele existente, să propună sau nu eliberarea
autorizaţiei. Autorizarea se dă de către procurorul-şef al D.I.I.C.O.T.
c) existenta unui control al procurorului. Toate livrările supravegheate se fac sub
controlul direct al procurorului din cadrul D.I.I.C.O.T. Pentru a se realiza scopul se vor
efectua activităţi de filaj, de la intrare până la ieşirea din ţară, unde aceste activităţi vor fi
preluate de organele abilitate străine.
d) efectuarea acestor acţiuni cu sau fără substituirea totală a drogurilor. În unele
cazuri drogurile sunt înlocuite cu alte produse de către persoanele implicate în livrările
supravegheate, atunci când există riscul să se piardă urma transportului sau drogurile să
nu ajungă la destinaţie.

Cât priveşte accesul şi supravegherea unor sisteme de telecomunicaţii sau

informatice, legea nu stabileşte o procedură, ceea ce trimite la dreptul comun în materie
şi anume la dispoziţiile Codului de procedură penală cu privire la interceptări şi înregistrări.

De asemenea, legea permite folosirea investigatorilor acoperiţi pentru

descoperirea faptelor, identificarea autorilor şi obţinerea mijloacelor de probă, în situaţiile
în care există indicii temeinice că a fost săvârşită sau că se pregăteşte comiterea unei
infracţiuni dintre cele prevăzute de legea în discuţie. Procedural, autorizarea este dată în
forma scrisă pentru o perioada de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive
temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.

e) Legea nr. 39/2003 pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.

Procedural, când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute în
textul legii, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor, se poate dispune,
în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, pe o durata de cel mult 30 de zile,
cu posibilitatea de prelungire pentru încă o perioadă de aceeaşi dimensiune:
a) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate
acestora;
b) punerea sub supraveghere a sistemelor de comunicaţii;
c) punerea sub supraveghere sau accesul la sisteme informaţionale.

f) Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în

exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
73
 În cazuri urgente şi temeinic justificate, dacă există date sau indicii temeinice cu
privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni prin intermediul sistemelor informatice,
în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor, se poate dispune conservarea
imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informaţional, faţă
de care există pericolul distrugerii ori alterării.
Prin dispoziţiile art. 54 alin.(1) din Legea nr.161/2003 s-a introdus o nouă instituţie
procedurală, respectiv conservarea probelor. Astfel, în cazuri urgente şi temeinic
justificate, dacă există date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea
unei infracţiuni prin intermediul sistemelor informatice, în scopul strângerii de probe sau al
identificării făptuitorilor, se poate dispune conservarea imediată a datelor informatice ori a
datelor referitoare la traficul informaţional, faţă de care există pericolul distrugerii ori
alterării.
Această măsură se poate dispune în cazul datelor informatice deja existente,
stocate într-un sistem informatic. A conserva date informatice presupune păstrarea
datelor, care deja au fost stocate într-un sistem informatic, protejându-le împotriva oricăror
imixtiuni care ar putea aduce atingere stării lor actuale. Această operaţiune nu presupune
trecerea datelor în posesia altei persoane, nu se operează o retenţie a acestor date, ci
doar o indisponbilizare, păstrarea lor în starea actuală împotriva unor eventuale operaţiuni
de alterare sau ştergere. Măsura nu se poate dispune în cazul colectării în timp real a
datelor informatice, sau în cazul datelor de trafic care urmează a fi stocate, ori în cazul
comunicării de date în timp real.
Conservarea datelor informatice se referă la date deja existente, nu la date viitoare,
în această din urmă situaţie operând măsura procesuală a interceptării şi înregistrării
comunicărilor efectuate prin intermediul sistemelor informatice prevăzută în art. 57.
Procedural, conservarea datelor se poate dispune de procuror, în cursul urmăririi
penale, prin ordonanţă motivată, la cererea organului de cercetare penală sau din oficiu,
iar în cursul judecăţii, de instanţă prin încheiere. Măsura se dispune pe o durată ce nu
poate depăşi 90 de zile şi poate fi prelungită, o singură dată, cu o perioadă ce nu poate
depăşi 30 de zile. Ordonanţa procurorului sau încheierea instanţei se transmite, de îndată,
oricărui furnizor de servicii sau oricărei persoane în posesia căreia se află datele
informatice, aceasta fiind obligată să le conserve imediat, în condiţii de confidenţialitate.
Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştinţeze, în scris,
persoanele faţă de care se efectuează urmărirea penală şi ale căror date au fost
conservate.
Există însă şi situaţii când pentru conservarea anumitor date informatice este
necesar din partea furnizorului de servicii dezvăluirea parţială a conţinutului anumitor date.
Este situaţia în care furnizorului de servicii i se cere conservarea datelor referitoare la
traficul informaţional. Aceste date însă se pot afla în posesia mai multor furnizori de
servicii. În această situaţie, furnizorul de servicii este obligat să pună la dispoziţia
organului de urmărire penală sau a instanţei informaţiile necesare identificării celorlalţi
furnizori de servicii, în vederea cunoaşterii tuturor elementelor din lanţul de comunicare
folosit. Această operaţiune nu se poate face fără dezvăluirea parţială a conţinutului datelor
referitoare la traficul informaţional.
Introducerea acestei dispoziţii în alin.(5) al art.54 a fost necesară în vederea unei
identificări ulterioare a posibililor infractori. Conservarea datelor de trafic poate conduce la
identificarea persoanei care a transmis datele respective.
Infracţiunile săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, cum ar fi pornografia
infantilă, transmiterea de viruşi informatici care pot afecta funcţionarea corespunzătoare a
unui sistem informatic etc., se pot comite ca urmare a transmiterii comunicaţiilor prin
intermediul sistemelor informatice.
Determinarea sursei sau destinaţiei acestor comunicaţii poate ajuta la identificarea
făptuitorilor. Pentru a putea determina sursa sau destinaţia acestor comunicaţii,
74
conservarea datelor de trafic este esenţială. Aceste date sunt şterse în mod automat după
trecerea unui anumit interval de timp de către administratorii de sistem, astfel că fără o
dispoziţie expresă privind conservarea acestora, pot fi pierdute informaţii preţioase.
Conservarea datelor reprezintă o nouă metodă de investigare în ceea ce priveşte
infracţiunile săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, în special infracţiunile comise
prin intermediul internetului, ca urmare a volatilităţii datelor informatice, acestea putând fi
foarte uşor alterate sau şterse. Astfel, informaţii valoroase privind săvârşirea unei
infracţiuni pot fi uşor pierdute din cauza manipulării neglijente, alterării intenţionate ori
distrugerii datelor informatice pentru a acoperi săvârşirea unei infracţiuni ori ca urmare a
faptului că nu mai este necesară reţinerea în respectivul sistem informatic a acestor date.
Conservarea datelor informatice reprezintă una din metodele prezervării integrităţii datelor
informatice pentru a putea permite autorităţilor competente percheziţionarea sistemului
informatic şi ridicarea obiectelor care conţin date informatice în vederea copierii acestora.
Această măsură se poate dispune atunci când furnizorul de servicii care are sarcina
administrării respectivelor date este o persoană de încredere. În această situaţie,
conservarea datelor poate asigura într-un mod mai rapid securizarea integrităţii acestora
decât prin percheziţie sau alte metode similare de acces, care pot afecta activitatea
furnizorului de servicii şi dăuna reputaţiei acestuia.
În cazul în care datele referitoare la traficul informaţional se află în posesia mai
multor furnizori de servicii, furnizorul de servicii are obligaţia de a pune, de îndată, la
dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei informaţiile necesare identificării
celorlalţi furnizori de servicii, în vederea cunoaşterii tuturor elementelor din lanţul de
comunicare folosit.

Ridicarea obiectelor care conţin date informatice. Potrivit art. 55 din Legea
nr.161/2003, procurorul, pe baza autorizaţiei motivate a procurorului anume desemnat de
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau, după caz, de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ori instanţa de
judecată dispune cu privire la ridicarea obiectelor care conţin date informatice, date
referitoare la traficul informaţional sau date referitoare la utilizatori, de la persoana sau
furnizorul de servicii care le deţine, în vederea efectuării de copii, care pot servi ca mijloc
de probă.
Măsura se dispune pe o durată ce nu poate depăşi 90 de zile şi poate fi prelungită,
o singură dată, cu o perioadă ce nu poate depăşi 30 de zile.
Raţiunea introducerii acestei măsuri rezidă în specificul datelor conţinute într-un
sistem informatic. Datele informatice nu au o formă tangibilă, neputându-li-se aplica
dispoziţiile privind ridicarea de obiecte sau înscrisuri. În timp ce aceste date pot fi citite cu
ajutorul unui sistem informatic, nu pot fi ridicate la fel ca înscrisurile obişnuite. Dispozitivul
pe care aceste date sunt stocate poate fi însă ridicat (spre exemplu, hard-disk-ul
computerului sau o dischetă), iar o copie a acestor date poate fi făcută fie într-o formă
tangibilă (prin scoaterea datelor la imprimantă), fie intangibilă (spre exemplu, copierea
datelor pe un suport de stocare, cum ar fi o dischetă sau un flash-drive).
Dacă obiectele care conţin datele informatice sau datele referitoare la traficul
informaţional nu sunt puse de bunăvoie la dispoziţia organelor judiciare pentru efectuarea
de copii, procurorul sau instanţa de judecată dispune ridicarea silită. În cursul judecăţii,
dispoziţia de ridicare silită se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la
îndeplinire, prin organul de cercetare penală.
Prin dispoziţiile menţionate legiuitorul a dorit ridicarea obiectelor care conţin date
informatice în scopul efectuării de copii care pot servi ca mijloace de probă. Copiile după
datele informatice se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate de natură să
asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea. De exemplu, în situaţia în care, cu
ocazia cercetării unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice,
75
se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic sau
suport de stocare a datelor informatice şi sunt accesibile din sistemul sau suportul iniţial,
se poate extinde percheziţia şi asupra sistemului informatic descoperit ulterior. Dar, potrivit
legislaţiei actuale, nu se pot face copii de pe datele informatice din acest sistem decât prin
ridicarea obiectului care conţine datele, ori accesul fizic la acesta nu se poate realiza în
situaţia menţionată (accesul la acest sistem se face prin intermediul sistemului iniţial).

Percheziţia. Percheziţia sistemelor informatice ori a suporturilor de stocare a

datelor informatice presupune inspectarea acestora de către organele de cercetare penală
în vederea descoperirii şi strângerii probelor. Dispoziţiile din Codul de procedură penală
referitoare la efectuarea percheziţiei domiciliare se aplică în mod corespunzător. Multe din
caracteristicile percheziţiei domiciliare tradiţionale se regăsesc şi în ceea ce priveşte
descoperirea şi strângerea probelor în sistemele informatice. Condiţia obţinerii autorizaţiei
legale pentru efectuarea percheziţiei, organul competent să dispună efectuarea acesteia,
intervalul de timp în care se poate efectua percheziţia, precum şi condiţiile impuse pentru
autorizarea acestei măsuri sunt cele din dreptul comun 55.
Există însă şi în domeniul percheziţiei în sistemele informatice dispoziţii specifice.
Astfel, datorită interconexiunii care există între sistemele informatice, datele stocate în alt
sistem informatic decât cel care face obiectul percheziţiei pot fi accesate de la consola
sistemului informatic percheziţionat. În această situaţie, percheziţia se poate extinde, cu
autorizaţie, şi asupra sistemului informatic aflat în reţea cu sistemul percheziţionat.
În practică se poate întâlni ipoteza necesităţii accesării sistemului interconectat cu
sistemul percheziţionat. Problema care apare este dacă se vor efectua ulterior percheziţii
asupra acestui sistem la locul unde se găsesc componentele sale fizice, ori se poate
opera percheziţia prin extindere de la consola sistemului informatic percheziţionat iniţial?
Legea neprecizând acest aspect, percheziţia se poate face şi prin accesarea sistemului
interconectat de la sistemul informatic percheziţionat iniţial. Ar fi absurd să negăm
organului de cercetare penală posibilitatea efectuării cu operativitate a percheziţiei prin
interpretarea restrictivă a dispoziţiilor legale, existând pericolul ca, până la accesarea fizică
a sistemului vizat, datele informatice căutate să fie şterse sau alterate.
O măsură în sprijinul desfăşurării normale a activităţii persoanelor care deţin
obiectele ce conţin datele informatice ce constituie scopul percheziţiei este prevăzută în
alin.(2) al art.56. Astfel, dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
apreciază că ridicarea obiectelor care conţin datele informatice vizate ar afecta grav
desfăşurarea activităţii persoanelor care deţin aceste obiecte, poate dispune efectuarea de
copii, care pot servi ca mijloc de probă. Se observă din nou dispoziţia lacunară potrivit
căreia această măsură se dispune numai în cazul afectării grave a desfăşurării activităţii
persoanelor care deţin aceste obiecte, iar nu şi în situaţia în care accesul la aceste obiecte
nu este posibil fizic, dar poate fi făcut prin interconectare în reţea de la sistemul informatic
percheziţionat.

Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor desfăşurate prin intermediul

sistemelor informatice. Articolul 57 din Legea nr.161/2003 prevede dispoziţii privind
interceptarea şi înregistrarea în timp real a datelor de trafic, precum şi a datelor de
conţinut asociate comunicaţiilor specifice transmise prin intermediul sistemelor informatice.
Interceptarea telecomunicaţiilor se referă la reţelele tradiţionale de telecomunicaţii. Aceste
reţele pot include infrastructura de cablu, electric sau optic, ori reţele wireless, incluzând
telefonia mobilă sau transmisia prin satelit. Reţelele de calculatoare pot consta într-o
infrastructură legată prin cablu, dar cel mai adesea avem de a face cu reţele conectate
prin intermediul mijloacelor de telecomunicaţie, permiţând crearea de reţele la nivel global.

55
Ion Neagu, Drept Procesual Penal.Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 443 şi următoarele.
76
Distincţia între telecomunicaţie şi comunicaţia prin sisteme informatice începe să se
estompeze datorită convergenţei reţelelor de telecomunicaţii cu tehnologia informaţiei.
Deoarece ingerinţa acestor măsuri în viaţa privată este de o gravitate şi amploare
deosebită, intenţia legiuitorului, în lumina modificărilor aduse Codului de procedură penală
nu a fost să deroge în această situaţie de la dreptul comun. În acest sens este şi practica
judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cerându-se în acest domeniu sensibil,
îndeplinirea unor cerinţe minimale pentru prevenirea abuzurilor, cum ar fi supervizarea
judiciară a dispunerii unor astfel de măsuri, ori un alt tip de control independent,
specificarea tipului de comunicaţii sau a persoanelor ale căror comunicaţii vor fi
interceptate, necesitatea, subsidiaritatea şi proporţionalitatea măsurii (fapta săvârşită
justificând astfel luarea acestei măsuri, iar alte măsuri care violează într-o mai mică
măsură dreptul la intimitate nu sunt eficiente), limitarea duratei interceptării, acţiunea în
regres a persoanei vătămate56.
Garanţiile cerute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt respectate de
legislaţia românească, care prevede în alin. (1) al art. 57 că accesul într-un sistem
informatic, precum şi interceptarea şi înregistrarea comunicărilor desfăşurate prin
intermediul sistemelor informatice se efectuează când sunt utile pentru aflarea adevărului,
iar stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorilor nu poate fi realizată în baza altor
probe.
Autorizaţia pentru accesul în sistemul informatic, interceptarea şi înregistrarea
comunicaţiilor se dă de către inastanţă, pentru cel mult 30 de zile, cu posibilitatea
prelungirii în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire
neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a măsurii autorizate nu poate depăşi 4 luni.
De asemenea, până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să
încunoştinţeze în scris persoanele faţă de care s-au dispus măsurile prevăzute mai sus.

g) Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor

Supravegherea conturilor bancare şi conturilor asimilate acestora. Când sunt
indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia dintre infracţiunile financiar bancare, în
scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor, procurorul poate solicita
judecătorului să dispună pentru o durată de cel mult 30 de zile punerea sub supraveghere
a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora.
Această activitate rezidă în comunicarea tuturor tranzacţiilor care au loc în conturile
bancare, la societăţi de servicii de investiţii financiare sau la fondurile de investiţii.
Datele comunicate de entităţile la care există aceste tipuri de conturi constituie
probă în instanţă.
Noţiunea de «supraveghere» a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora,
presupune urmărirea acestora pe o perioadă determinată, ceea ce înseamnă că aceasta
activitate include în conţinutul ei verificarea şi comunicarea mişcărilor de capital şi a
documentelor aferente acestor operaţiuni.
Complexitatea infracţiunilor financiar-bancare în cele mai multe situaţii, impune
folosirea concomitentă a tuturor acestor tehnici şi metode, prezentate mai sus, pentru
probarea activităţii infracţionale a autorilor şi individualizarea pedepselor de către instanţa
de judecată competentă.

Livrarea supravegheată a sumelor de bani. Livrarea supravegheată a sumelor de

bani se efectuează în conformitate cu prevederile Legii nr. 656/2002, Convenţiei Naţiunilor
Unite din 1988, ratificată prin Legea nr. 118/1992 şi Codului de Procedură Penală.
56
A se vedea în acest sens ECHR Judgment in the case of Kruslin v. France, 176-A, 24/04/1990; ECHR Judgment in the case of Huvig
v. France, 176-B, 24/04/1990; ECHR Judgment in the case of Halford v. United Kingdom, Reports 1997 – III, 25/06/1997; ECHR
Judgment in the case of Lambert v. France, Reports 1998 – V, 24/08/1998.
77
 Livrarea supravegheată a sumelor de bani poate fi definită ca fiind metoda folosita
de instituţiile sau organele abilitate, cu autorizarea şi sub controlul procurorului, care
constă în permiterea trecerii sau circulaţiei pe teritoriul uneia sau mai multor ţării a unor
sume de bani, în scopul stabilirii circuitelor financiare, al descoperirii activităţilor
infracţionale şi al identificării persoanelor implicate în operaţiuni de spălare a banilor sau
finanţarea actelor de terorism.

II. Tehnicile speciale de investigare prevăzute de Codul de procedură penală

În ceea ce priveşte măsurile de investigaţie prevăzute în Codul de procedură

penală acestea se referă la:
- interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin
telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare;
- înregistrările în mediul ambiental, localizarea sau urmărirea prin GPS ori prin
alte mijloace electronice de supraveghere;
- înregistrarea de imagini.
Proiectul noului Cod de procedură penală face, însă, distincţie între tehnicile de
supraveghere (interceptarea convorbirilor şi comunicărilor, accesul la un sistem informatic,
supravegherea video, audio sau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace
tehnice, solicitarea şi obţinerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacţiile financiare,
precum şi a datelor financiare ale unei persoane) şi tehnicile de cercetare (obţinerea listei
convorbirilor, utilizarea investigatorilor sub acoperire, participarea autorizată la anumite
activităţi, livrarea supravegheată şi identificarea abonatului). Potrivit acestei distincţii, se
stabileşte principiul că tehnicile de supraveghere sunt dispuse de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi, iar tehnicile de cercetare de către procuror.
Acest principiu este în concordanţă atât cu practica CEDO, cât şi cu soluţiile
adoptate în legislaţiilor altor state. Astfel, în cauza PG şi JH contra Marii Britanii (Hotărârea
din 25.09.2001 par. 35 – 63), Curtea a arătat că solicitarea de către poliţie de la compania
de telefoane a listei cu convorbirile purtate de pe telefonul fix al reclamantului nu
reprezintă în sine o încălcare a prevederilor art. 8 din Convenţie.

Din expunerile normative prezentate anterior, se desprinde o clasificare a măsurilor

specifice de investigaţie în următoarele categorii, similare celor din activitatea de
informaţii:

1. Măsuri speciale de investigaţie efectuate prin supraveghere

1.1 Supravegherea fizică
Termenul „supraveghere fizică” presupune observarea în timp real sau detectarea
mişcărilor, activităţilor sau a altor condiţii.
În ceea ce priveşte supravegherea fizică şi problematica restrângerii exerciţiului
dreptului la viaţă privată, simpla supraveghere, în locuri publice, a activităţilor unei
persoane, ce se desfăşoară pe o durată scurtă de timp, fără ca autorităţile să înregistreze
imagini sau să facă fotografii, nu constituie prin ea însăşi o ingerinţă în viaţa privată, motiv
pentru care majoritatea legislaţiilor naţionale nu conţin prevederi exprese în această
materie.
Ca urmare, dispunerea acestei măsuri nu reprezintă în sens procedural penal o
măsură specială, nu constituie ingerinţă în viaţa individului şi, corespunzător, nu necesită
autorizări prealabile.
78
 1.2. Supravegherea foto-video
a) Supravegherea foto-video în spaţii publice
Dacă în ceea ce priveşte supravegherea foto-video ascunsă în spaţii private,
jurisprudenţa americană şi italiană s-a substituit temporar în agenţie care aplica legea,
pentru că a împrumutat cerinţele legii înregistrărilor, în ceea ce priveşte supravegherea
foto-video conspirată efectuată în spaţii publice (sau locuri private deschise câmpului
vizual), curţile nu par a dori să impună restricţii agenţilor guvernamentali. Prin urmare, în
absenta legislaţiei specifice, practica este neunitară.
b) Supravegherea foto-video a zonelor private
Înregistrările de imagini ale oamenilor în spatiile lor private (acasă sau în alte locuri
private), în timp ce îşi desfăşoară activităţile zilnice sunt mult mai agresive ca invadare a
spaţiului privat decât înregistrările telefonice sau amplasarea microfoanelor de ascultare.
Motivul este simplu şi evident: înregistrarea imaginilor este o ameninţare la adresa
demnităţii umane, a decenţei şi a intimităţii.

1.3. Supravegherea electronică

Monitorizarea deplasărilor cuiva poate avea loc în timp real cu ajutorul dispozitivelor
precum beepere electronice, GPS (Sistemul Poziţionării Globale) sau prin monitorizarea
telefonului celular.
Supravegherea prin detectare şi scanare se realizează cu ajutorul unor dispozitive
de scanare care sunt instrumente ce permit autorităţilor să detecteze informaţii printr-o
barieră opacă, fie un zid, o poşetă, o maşină sau hainele unei persoane. Spre deosebire
de supravegherea prin satelit, care este o metodă de observare mai eficientă (şi mai
ascunsă) a unei zone în care agenţii de aplicare a legii au voie să observe, dispozitivele
de scanare pot oferi acestor autorităţi accesul în zone şi la informaţii pentru care până
acum ar fi avut nevoie de o autorizare pentru alt tip de monitorizare.
Tehnicile electronice de supraveghere generează probleme identice sau
asemănătoare în orice sistem legislativ, dar răspunsurile date de aceste sisteme legale
sunt foarte diferite.
În fiecare sistem, din cauza lipsei legislaţiei, curţile şi-au asumat rolul temporar de a
se substitui legislativului, generând standarde pentru a hotărî când şi cum pot fi
regularizate aceste noi tipuri de investigaţii tehnologice şi, astfel, să hotărască când pot fi
admise ca probe în procese penale supravegherile electronice. Uneori, deşi curţile de
justiţie şi experţii au sugerat nevoia imperioasă pentru un cadru de reglementare, legiuitorii
au rămas pasivi, aşa că standardele furnizate curţilor sunt singurele restricţii aplicabile. În
aceasta situaţie, curţile nu au reuşit să adopte o abordare consistentă şi unitară, câteodată
ajungându-se la concluzii contrare asupra aceloraşi probleme.
Având în vedere concluziile relativ asemănătoare desprinse din analiza efectuată
asupra ultimelor două categorii de mijloace şi ţinând cont de faptul că acestea beneficiază,
potrivit legislaţiei în vigoare, de tratament juridic identic, în prezent, în mod similar,
autorităţile de impunere a legii sau serviciile de informaţii vor recurge la acest procedeu
numai cu respectarea cumulativă a aceloraşi două condiţii, aplicabile în cazul
înregistrărilor de imagini:
- supravegherea electronică să fie efectuată în mod ocazional;
- supravegherea să fie efectuată exclusiv pentru monitorizarea activităţilor
desfăşurate de suspect în spaţiul public.
În acest sens se dă eficienţă garanţei constituţionale cuprinse în art. 26 din
Constituţie potrivit căreia „autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa privată”.

2. Interceptarea comunicărilor
79
 Termenul „supravegherea comunicărilor” se refera la interceptarea în timp real a
comunicărilor orale, scrise şi electronice şi înregistrarea acestora. În prezent sunt folosite
cel puţin trei noţiuni generice diferite - comunicaţii, convorbiri, comunicări - la care se
adaugă şi o serie de specii ale acestora (convorbiri şi comunicări telefonice, convorbiri şi
comunicări efectuate prin alte mijloace electronice de comunicare decât telefonul,
convorbiri şi comunicări efectuate în mediul ambiental).
Cele 2 categorii de tehnici de investigare, interceptarea şi înregistrarea audio sau
video, fac parte din procedeele probatorii admise de lege, fiind – atunci când sunt
respectate prevederile care le reglementează, activităţi legale, necesare, utile şi
concludente cercetărilor care se efectuează într-o cauza penală.
Un aspect pe care legea procesual penală nu îl menţionează în articolele care
reprezintă sediul materiei pentru interceptările, înregistrările audio-video şi filmări îl
constituie cel referitor la modalităţile de instalare, întrebuinţare şi recuperare a mijloacelor
adecvate pentru efectuarea acestor activităţi. Mijloacele adecvate de interceptare a
convorbirilor telefonice sau a comunicaţiilor şi a filmării din interiorul unor spaţii
(ambientale) reprezintă apanajul organelor specializate, sunt multiple şi variate. Pentru
montarea, întreţinerea şi recuperarea după folosirea unora dintre aceste mijloace, este
necesară operaţiunea de instalare mascată într-un anumit loc (exemplu: perete, duşumea,
veioza), întreţinere (încărcarea alimentatorilor) şi apoi recuperarea lor, ceea ce presupune
pătrunderea în spaţiul sau locul respectiv, în astfel de condiţii încât operaţiunea să nu
ajungă la cunoştinţa subiectului pasiv al interceptării, înregistrării ori filmării (în
condiţii secrete sau în manieră legendată)57.
Realizarea unor astfel de pătrunderi presupune încălcarea dreptului constituţional la
inviolabilitatea domiciliului sau a domeniului privat respectiv, pentru care este absolut
necesara autorizarea organului competent.
Pentru a se putea efectua interceptările şi înregistrările se impun a fi îndeplinite
următoarele condiţii:

A. Precondiţii:
1) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni.
Legea nu cere existenţa unor probe, ci doar a unor informaţii suficient de
convingătoare în sensul pregătirii sau săvârşirii unei infracţiuni, exprimând generic
necesitatea existentei unor date sau indicii temeinice. „Indiciile nu sunt probe, ci simple
presupuneri suscitate de aparente mai mult sau mai puţin grăitoare 58”. Organele
răspunzătoare cu aplicarea legii penale desfăşoară o activitate amplă de culegere de
informaţii pentru a cunoaşte dacă se derulează manifestări care pregătesc săvârşirea unei
infracţiuni sau dacă s-au comis infracţiuni, activitate informativ-operativa, supraveghere
informativă etc. Mijloacele specifice activităţii desfăşurate de organele respective constau
în diferite acţiuni, cum ar fi:
• obţinerea de relaţii de la diferite persoane care au cunoştinţă despre pregătirea
săvârşirii unor infracţiuni sau despre împrejurarea că s-a comis o infracţiune; aceste
persoane pot să ia act despre manifestările respective întâmplător sau să acţioneze în
acest sens urmare a unei însărcinări din partea organelor abilitate cu aplicarea legii (este
cazul „informatorilor” sau „surselor” acestor organe);
• din zvonuri care circulă în diferite medii şi locuri;

57
O. Diaconescu, Interceptarea intre informare si dezinformare , Editura Globus, Bucuresti; I.Mocanu, Insemnari despre spionajul tehnico-
economic , Editura Militara, Bucuresti, 1975.
58
V. Dongoroz si colectivul, Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman. Parte generala , Vol.I, Editura Academiei
Romane, Bucuresti, 1975, p. 318.
80
 • din receptarea informaţiilor provenite din mijloace de comunicare în masa („surse
deschise”);
• urmare a sesizărilor anonime sau semnale provenite de la persoane fizice sau
juridice;
• din receptarea informaţiilor provenite ca urmare a respectării de către cetăţeni a
îndatoririi fundamentale de fidelitate faţă de tara, prevăzuta constituţional (art. 54 din
Constituţia României) sau în legea siguranţei naţionale (art. 2 alin. (2) şi art. 17 din Legea
nr. 51/1991);
• informaţii rezultate din observarea directă, prin pândă operativa, filaj, razii, filtre,
legitimarea şi identificarea unor persoane necunoscute;
• informaţii rezultate din activitate de cercetare, urmărire penală sau judecată din
diferite cauze penale sau din activitatea de judecată în cauze civile.
Informaţiile obţinute prin mijloace respective enumerate exemplificativ oferă, însă,
un grad de cunoaştere diferenţiat – de la cunoaşterea unor date sau indicii care nu oferă
nici un dubiu cu privire la existenţa faptei penale până la date sau indicii de relativă
certitudine sau care nu sunt trunchiate – şi, în această din urmă situaţie se impune:
- verificarea veridicităţii informaţiei obţinute;
- completarea datelor şi indiciilor prin alte procedee, care să complinească
cunoştinţele organelor respective în vederea fundamentării convingerii dacă există sau nu
fapta ilicită penală, pentru a se putea proceda în consecinţă.
Cu alte cuvinte, informaţiile de „prima mână” suferă un proces de prelucrare şi
exploatare (prin analiză, sinteză, completare, precizare), utilizându-se mijloace, căi şi
procedee oferite de lege.
Pentru a se putea utiliza procedeele probatorii privind interceptarea, înregistrarea,
filmarea, legea impune condiţia ca datele şi indiciile existente în momentul solicitării
autorizării acestor procedee, să fie temeinice. Există date şi indicii temeinice în situaţia în
care, urmare a examinării lucide şi juste a informaţiilor receptate de organele însărcinate
cu aplicarea legii penale şi apoi, organele judiciare, rezultă insistent şi cu un grad de dubiu
redus că s-a pregătit săvârşirea unei infracţiuni sau s-a comis o infracţiune. Aceste date
sau indicii temeinice pot avea ca obiect informativ şi pregătirea săvârşirii unei infracţiuni,
ceea ce semnifică că procedeele probatorii analizate pot fi folosite şi în afara actelor
preparatorii sau tentativei, deci înaintea consumării infracţiunii.

2) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează

din oficiu; cu titlu de exemplu, în art. 921 alin. (2) sunt prevăzute o serie de infracţiuni
pentru care se poate acorda autorizarea de către instanţă, cum ar fi: infracţiuni de trafic de
stupefiante; infracţiune de trafic de arme; infracţiuni de trafic de persoane; infracţiuni de
terorism; infracţiuni de spălare a banilor; infracţiuni de falsificare de monede sau alte
valori; infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si
sancţionarea faptelor de corupte; alte infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai
căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace; infracţiuni care se săvârşesc prin
mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii.

3) să se impună pentru aflarea adevărului, în sensul că stabilirea situaţiei de fapt ori

identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe 59. Aşadar, formularea
folosită în textul legal constând în sintagma „să se impună”, cu privire la condiţiile de
admisibilitate a interceptării sau înregistrării înseamnă că, aceste procedee probatorii pot fi
utilizate doar în împrejurarea în care folosirea altor mijloace de probă sau procedee
probatorii este ineficientă şi numai respectivele mijloace sunt idonee de a decela

59
C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal , Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004, p. 219.
81
împrejurările de fapt (probele) care pot stabili adevărul şi lămuri cauza sub toate
aspectele.

În acest context, nu este suficient ca procedeele probatorii în discuţie să fie utile

pentru aflarea adevărului, ci este absolut necesar să se impună cu exclusivitate în raport
de alte mijloace de probă şi procedee probatorii prevăzute de lege, date fiind dificultăţile
probatorii şi specificul cauzei investigate. De altfel, şi prevederea legală lămureşte ce
semnifica sintagma „se impun”: „interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun
pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea
făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe”.

B. Condiţii formale
Condiţia impusă de legiuitor rezidă în existenţa cererii de autorizare a interceptării,
înregistrării ori filmării, din partea procurorului, potrivit art. 91 1 Cod de procedură penală şi
existenţa autorizării motivate a utilizării interceptării, înregistrării ori filmării, emise de
preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.
1. Actul prin care se solicită autorizarea. Iniţiativa pentru utilizarea procedeelor
probatorii analizate aparţin procurorului; ea se materializează într-o cerere de autorizare,
act despre care legea nu face nici o precizare în ceea ce priveşte forma sub care se
prezintă instanţei, respectiv formula scrisă ori verbală. În Legea nr. 51/1991 privind
siguranţa naţională, în legătură cu acest aspect, se stipulează că iniţiativa respectivă se
materializează într-o cerere de autorizare, care se formulează în scris. În literatura de
specialitate s-a considerat că, dată fiind importanţa acestor procedee probatorii,
denumirea acestei solicitări ar trebui să fie înscrisă în prevederile procesual penale şi să
se numească „Referat de propunere de autorizare a interceptării, înregistrării ori filmării” şi
că, totodată, referatul în cauză trebuie să aibă o forma scrisă şi să cuprindă menţiuni
precum: organul solicitator, numărul de înregistrare al lucrării; data, ora şi localitatea; cazul
pentru care se face solicitarea; identificarea persoanei vizate pentru interceptare (dacă
este cunoscută); mijloacele tehnice prin care se execută; locul şi mediile pentru care se
solicită autorizarea procedeelor probatorii.

2. Actul de autorizare. Autorizarea instanţei constituie încuviinţarea pe care

preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o
acordă pentru utilizarea procedeelor probatorii în discuţie şi reprezintă manifestarea sa de
voinţă60 prin care acceptă şi, în acelaşi timp, împuterniceşte şi însărcinează organul care a
solicitat-o (procurorul) să efectueze înregistrarea sau interceptarea. În acest context,
activitatea de autorizare a instanţei are natura juridică de act de încuviinţare, dispoziţie şi
executoriu pentru organele răspunzătoare de aplicare a legii penale, cu referire la
activitatea de efectuare de acte pregătitoare şi de cercetare penală pe care o efectuează
acestea şi faţă de care exercita supravegherea prevăzută de lege. Autorizarea instanţei
pentru efectuarea procedeelor probatorii analizate trebuie să fie prealabilă efectuării
propriu-zise a acestor procedee61, legea permiţând doar 3 excepţii:
• în cazurile de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute în art. 91 1
alin. (1) ar aduce prejudicii grave activităţii de urmărire. În astfel de situaţii, autorizarea
urmează a fi solicitata de procuror în maxim 24 de ore;
• în cazul în care înregistrările sunt prezentate de către părţi (art. 91 6 alin. (2) Cod
de procedură penală);

60
Gh. Mateut, Procedura penala, parte generala , vol. II, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1997, p.188.
61

82
 • în situaţiile care presupun înlăturarea unor perioade iminente pentru siguranţa
naţională (art.15 din Legea nr. 51/1991). În astfel de cazuri, autorizarea urmează a fi
solicitată de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore (art. 15 Legea nr. 51/1991). În această
situaţie ne aflăm, de fapt, în prezenţa unei confirmări a utilizării procedeului probator şi nu
a unei autorizări, care poate fi numai ante factum, şi nu post factum 62.
Autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor se dispune în camera de consiliu prin
încheiere motivată, care va cuprinde:
• indiciile concrete şi faptele care justifică măsura;
• motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului;
• persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii;
• perioada pentru care se dă autorizarea. În ceea ce priveşte durata autorizării, art.
911 Cod de procedură penală prevede că autorizarea se poate da pentru durata necesară
înregistrării, până la cel mult 30 de zile. Pentru motive temeinice justificate şi în aceleaşi
condiţii, autorizarea poate fi prelungită, fiecare prelungire neputand depăşi 30 de zile.
Calculul duratei de 30 de zile se face începând de la data emiterii (a quo) şi împlineşte (ad
quem) cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă (art. 154
alin. (2) Cod Penal). Prelungirea duratei autorizaţiei se face în aceleaşi condiţii precum
acordarea autorizaţiei iniţiale, pentru motive temeinic justificate. Aceasta presupune
examinarea de către instanţă a materialului obţinut de organele care au executat
procedeele probatorii autorizate, care constata dacă:
- mai subzista temeiurile care au justificat autorizarea iniţială;
- daca elementele de fapt rezultate din folosirea procedeelor probatorii autorizate
oferă date sau indicii temeinice pentru continuarea utilizării lor;
- daca se conturează sau nu elemente de fapt privitoare la pregătirea săvârşirii unei
infracţiuni sau despre comiterea unei infracţiuni. Pentru a se putea pronunţa asupra
temeiniciei prelungirii duratei autorizării de interceptare, înregistrare, filmare ori
fotografiere, este absolut necesar ca instanţei să-i fie prezentat întreg materialul
documentar rezultat din efectuarea procedeelor probatorii analizate şi, eventual, cel
rezultat din utilizarea altor mijloace specifice. Iniţiativa prelungirii aparţine procurorului care
a formulat cererea de autorizare iniţială.

Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni. Măsurile dispune de

instanţă vor fi ridicate înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce
au încetat motivele care le-au justificat. Aceasta împrejurare presupune controlul
permanent pe care îl exercită instanţa în cursul urmăririi penale asupra modului de
efectuare de către organele autorizate a activităţii de interceptare, înregistrare ori filmare,
dar şi obligaţia organelor autorizate de a comunica, de îndată, că nu mai subzistă condiţiile
existente la dispunerea măsurii.
Înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri
pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt
adresate cu autorizarea instanţei de judecata. În art. 91 6 alin. (2) Cod de procedură penală
se prevede că pot constitui mijloace de probă şi înregistrările prezentate de părţi, dacă nu
sunt interzise de lege. Condiţiile de efectuare a înregistrărilor convorbirilor telefonice sunt
aplicabile şi în cazul oricărei alte înregistrări a convorbirilor pe bandă magnetică autorizate
conform legii, precum şi în cazul înregistrării de imagini 63.
3 Admisibilitatea. Recurgerea la utilizarea procedeelor probatorii analizate poate
avea loc numai dacă acestea sunt admisibile. Admisibilitatea este determinată de
necesitatea folosirii acestei activităţi limitate de oportunitatea şi tempestivitatea efectuării
ei.

62
Gh. Mateut, Procedura penala, parte generala , vol. II, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1997, p.189.
63

83
 a) Necesitatea. Instanţa care urmează să autorizeze interceptarea, înregistrarea ori
filmarea are obligaţia de a aprecia necesitatea efectuării acestor procedee probatorii, ceea
ce presupune evaluarea prin analizarea stării de fapt existente la momentul formulării de
către procuror, şi a materialului existent referitor la pregătirea sau săvârşirea infracţiunii
investigate. În urma acestui proces de analiză trebuie să rezulte necesitatea absolută şi
stringentă a administrării procedeelor probatorii în discuţie, pentru obţinerea mijloacelor de
probă şi a probelor utile, pertinente şi concludente cauzei, şi, pe de alta parte, să
transpară cu evidenţă că, prin celelalte mijloace de probă şi procedee probatorii, nu se
poate dezvălui mecanismul pregătirii săvârşirii infracţiunii sau al modalităţilor concrete în
care infracţiunea a fost comisă. Pentru a fi în măsură să facă această apreciere şi
evaluare corectă, este necesar ca instanţa care urmează să autorizeze procedeele
probatorii să ia cunoştinţă de întreg materialul informativ al cauzei, privitor la faptă şi
persoană, ceea ce incumbă obligaţia organelor solicitatoare de a prezenta preşedintelui
instanţei, în mod detaliat, aspectele pe care le cunosc până în momentul în care
formulează cererea de autorizare. Legea lasă la aprecierea instanţei constatarea
necesitaţii de a se efectua procedeele probatorii discutate, fără să îngrădească libertatea
de apreciere prin impunerea altor condiţii decât cele pe care le-am analizat mai sus.

b) Oportunitatea. Întrucât înregistrarea şi interceptarea implică o restrângere a unor

drepturi şi libertăţi fundamentale, folosirea acestor procedee probatorii este admisibilă
numai dacă recurgerea la aceste mijloace de investigare este indispensabilă, respectiv
aflarea adevărului nu ar putea fi realizată pe alte căi.
Restrângerea drepturilor şi libertăţilor individuale ale cetăţenilor, prevăzute şi
garantate constituţional, trebuie, pe cât posibil, să fie evitate. Deci interceptarea ori
înregistrarea nu trebuie să fie dispuse atunci când nu sunt indispensabile pentru
cunoaşterea adevărului. Se recomandă recurgerea la interceptări, înregistrări, filmări doar
atunci când subzista indicii suficiente si serioase despre activităţi ilicite, iar stabilirea
situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizata în baza altor probe.

c) Tempestivitatea. Admisibilitatea este condiţionată şi de tempestivitatea folosirii

procedeelor probatorii discutate, care trebuie efectuate cu promptitudine, situaţiile şi
condiţiile în care efectuarea lor este utilă supunând oarecare urgenţă. Din momentul în
care nu mai subzistă necesitatea absolută şi stringentă, utilizarea acestor mijloace
probatorii devine tardivă şi, deci, inadmisibilă. În aceeaşi măsură, interceptarea,
înregistrarea ori filmarea devin tardive şi, deci, inadmisibile, atunci când faptele sau
împrejurările de fapt care aveau nevoie de a fi decelate prin aceasta activitate, au fost
lămurite prin alte mijloace şi nu mai prezintă importanţă. În ceea ce priveşte timpul când
aceste procedee probatorii pot fi efectuate, legea nu conţine nicio prevedere, astfel că se
pot executa continuu în timpul duratei pentru care au fost autorizate. Explicaţia este
raţională atâta timp cât manifestările prin care se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni ori
consumarea efectiva a unei infracţiuni, care se doresc a fi dovedite prin aceste procedee
probatorii, se pot realiza şi se realizează pe timp de zi şi pe timp de noapte.

Persoanele susceptibile de a fi ascultate. Legea nu revede nimic în legătură cu

aceasta chestiune. De aceea, s-a considerat că poate fi ascultată în principiu, orice
persoană, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii. De la această regulă, există, totuşi o
excepţie prevăzută de art. 911 alin. (6) care dispune că „înregistrarea convorbirilor dintre
avocat şi partea pe care o reprezintă nu poate fi folosită ca mijloc de probă...”. Ascultările
dispuse de instanţă pot privi o linie telefonica privată sau nu, chiar şi o cabina telefonică
publică, precum şi o linie a unui telecopiator. Poate fi ascultată o persoana suspecta de
săvârşirea sau de pregătirea săvârşirii unei infracţiuni, sau orice altă persoană care cu
aceasta este în legătură.
84
 Dispunerea: Preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în primă instanţă, primind cererea formulata de procuror, procedează la examinarea
acesteia şi a materialului documentar privind ansamblul documentaţiei informativ-operative
existent până la momentul respectiv, care îi este pus la dispoziţie de către organul
solicitator. Nu este exclusă discutarea şi analizarea în comun – instanţă si procuror – prin
care să se prefigureze, anticipeze şi intuiască (ţinând seama de experienţa profesională a
acestora) momentele care se pot consuma, manifestările care pot avea loc etc. Se
apreciază asupra necesitaţii, oportunităţii, tempestivităţii utilizării procedeelor probatorii
analizate, a posibilităţii ca rezultatul reieşit din aceste procedee să se transforme în probe
utile, concludente şi pertinente necesare aflării adevărului. Deşi constatarea necesitaţii
folosirii acestor procedee este lăsată la aprecierea preşedintelui instanţei, totuşi, atunci
când din analiza materialului informativ-operativ care îi este pus la dispoziţie şi a
explicaţiilor organului solicitator rezultă neîndoios că interceptarea, filmarea ori
înregistrarea sunt absolut necesare şi utile şi sunt îndeplinite condiţiile, instanţa este
obligată, potrivit rolului activ pentru care trebuie să-l manifeste şi a sarcinii sale principale
de a depune toate diligenţele pentru aflarea adevărului, să admită cererea care i-a fost
formulată. Această obligaţie nu operează, însă, atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de legea procesual penală, necesare autorizării solicitate, astfel că instanţa nu
va admite cererea de autorizare solicitată. Rezulta, deci, că admiterea – respingerea
cererii de autorizare are o natură (dublă) duală – obligaţie şi facultate – care rezultă din
examinarea, analiza, evaluarea materialului informativ-operativ care îi este pus la
dispoziţie. Autorizarea se face prin încheiere motivata care va cuprinde menţiunile pe care
le-am amintit atunci când am vorbit de actul de autorizare. Deşi legea nu face nicio referire
la actul procedural prin care se respinge cererea, presupunem, prin analogie, că este
vorba tot despre o încheiere motivată care ar putea cuprinde, printre altele, şi motivele
pentru care cererea organului solicitator nu este acceptată. Autorizarea emisa de instanţă
are caracter de dispoziţie pentru organul solicitator şi devine executoriu din momentul
emiterii. Deşi măsura utilizării procedeelor probatorii în discuţie este autorizată motivat in
exclusivitate de preşedintele instanţei competente să judece cauza în primă instanţă, art.
912 alin. (2) prevede o excepţie de la aceasta regulă; reglementând o procedura care
permite procurorului a autoriza efectuarea de interceptări şi înregistrări, cu titlu de
provizoriu. Condiţiile care se cer a fi îndeplinite pentru a se lua în calcul aceasta ipoteza
sunt următoarele:
1) să existe caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizaţiei judecătorului ar
aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală;
2) se va comunica instanţei de judecată imediat despre efectuarea interceptării şi
înregistrării, dar nu mai târziu de 24 de ore. În această ipoteză, operaţiunea se va dispune
prin ordonanţă motivată. Comunicându-se instanţei despre efectuarea interceptărilor şi
înregistrărilor, aceasta va dispune, după caz, fie confirmarea ordonanţei şi, eventual,
autorizarea în continuare a activităţii, fie infirmarea actului procurorului, caz în care se va
dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor efectuate.

Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea. Potrivit art. 91 2

C.proc.pen., interceptările şi înregistrările vor fi efectuate de către:
• procuror;
• organul de cercetare penală;
• specialiştii chemaţi să dea concurs tehnic (în mod evident, cu obligaţia de a păstra
secretul operaţiunii). Astfel, se consacră că „procurorul procedează personal la
interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91 1 sau poate dispune ca acestea să fie
efectuate de organul de cercetare penală”. Aceasta dispoziţie procedurală semnifică
împrejurarea că procurorul sau organul de urmărire penală să dispună de mijloacele
85
adecvate unor astfel de activităţi, în legătură cu care codul de procedură penală nu
prevede nicio menţiune. Legea procesual penală nu face nicio referire şi precizare în
legătură cu aceste mijloace adecvate, necesare punerii în executare a interceptării,
înregistrării ori filmării şi nici în legătură cu modalitatea efectivă de utilizare a lor, după cum
nu stabileşte nici reguli deontologice pentru agenţii care le folosesc. Mijloacele adecvate
necesare punerii în executare a procedeelor probatorii autorizate sunt constituite dintr-o
multitudine de elemente şi componente tehnico-ştiinţifice, care presupun o tehnologie
deosebită, un anumit mod de utilizare cu caracter secret şi abscons, care se desfăşoară în
aşa manieră încât să nu fie de natură a-l preveni pe subiectul pasiv, pentru ca acesta să
nu-şi escamoteze manifestările sau chiar să renunţe la ele. Enumerarea acestora, chiar şi
exemplificativă, nu îşi are rostul într-un text de lege, este menirea, eventual, a ştiinţei
criminalisticii în acest sens, adaptarea cuceririlor tehnologice şi ştiinţifice, la metodele
tehnico-ştiinţifice criminalistice în slujba investigaţiei infracţiunilor şi prin stabilirea tacticii şi
metodologiei de utilizare. Deţinerea, colecţionarea şi folosirea acestor mijloace specifice
este supusa unor reglementari legale (Ordonanţa de urgenţă nr. 111/2011), a căror
nerespectare poate atrage răspunderea penală sau contravenţională.
În ceea ce priveşte specialiştii şi tehnicienii („persoane care sunt chemate să dea
concurs tehnic la interceptare şi înregistrare”), aceştia sunt obligaţi să păstreze secretul
operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.
Legea procesual penală lăsă la latitudinea organului autorizat cu efectuarea procedeelor
probatorii, căror instituţii, organe, persoane juridice să aparţină aceştia, pentru acordarea
de sprijin din punct de vedere tehnic. Personalul tehnic nu se confundă cu organele
judiciare, în speţă procurorul şi organele de urmărire penală, care sunt competente din
partea statului pentru a exercita acţiunea publică 64.

Pentru a nu fi încălcate dispoziţiile constituţionale referitoare la viaţa intimă,

familială şi privată, instanţa dispune (în mod obligatoriu), până la terminarea urmăririi
penale, aducerea la cunoştinţă, în scris, a persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări
au fost interceptate şi înregistrate, precum şi datele la care s-au efectuat acestea.
În timp ce autorizaţiile de percheziţie şi de ridicare de obiecte sau înscrisuri
constituie, de obicei, o ingerinţă unică şi “vizibilă” în exercitarea drepturilor personale,
punerea sub supraveghere a telecomunicaţiilor şi a sistemelor informatice, asemănătoare
cazurilor de ascultare clandestină, reprezintă, în general, o imixtiune durabilă de care
cetăţenii vizaţi nu-şi dau seama.
În consecinţă, în majoritatea ţărilor, condiţiile legale care se aplică în cazul ascultării
telefonice sau înregistrării de telecomunicaţii sunt mult mai stricte decât pentru alte măsuri
de constrângere.
Este indispensabil să ţinem cont de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului în
materie de supraveghere a comunicaţiilor telefonice. În afacerea Klass 65, apoi în afacerea
Malone66, Curtea a subliniat necesitatea garanţiilor adecvate şi eficiente contra abuzului de
supraveghere secretă exersată de autorităţi, căci asemenea măsuri constituie o violare a
articolului 8, paragraful 1 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului şi trebuie să fie
justificate conform condiţiilor stricte ale articolului 8, paragraful 2 al Convenţiei. Mai precis,
baza legală juridică a supravegherii comunicaţiilor trebuie să fie exprimată în termeni
suficient de clari, pentru a indica în mod satisfăcător cetăţenilor în care circumstanţe şi în
ce condiţii autorităţile sunt abilitate să recurgă la această ingerinţă potenţial periculoasă în
privinţa respectului vieţii private şi corespondenţei fără ştirea celor interesaţi.

64
P. Buneci, Drept procesual penal, curs universitar , Editura Pinguin Book, Bucuresti, 2004, p. 188.
65
ECHR Judgment in the case of Klass and others v. Germany, A28, 06/09/1978.
66
ECHR Judgment in the case of Malone v. United Kingdom, A82, 02/08/1984.
86
 În domeniul securităţii naţionale, în raport de dispoziţiile art. 28 din Constituţia
României, potrivit cărora secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil,
coroborate cu cele ale 53 din Constituţie referitoare la restrângerea exerciţiului unor
drepturi, sunt admisibile aceleaşi interceptări şi înregistrări ca în materie procesual-penală
(art. 911, art. 914 şi art. 4934-4935 C.proc.pen.), însă interceptarea şi înregistrarea
comunicărilor (confidenţiale) efectuate în mediul ambiental nu necesită autorizare. Pentru
evitarea oricăror interpretări în sensul ingerinţei în drepturile şi garanţiile fundamentale,
înregistrarea comunicărilor confidenţiale din mediul ambiental, efectuată în spaţiul public
sau privat ar trebui inclusă printre tehnicile speciale de investigare în materia securităţii
naţionale, supuse procedurii de autorizare prealabilă de către judecător.

3. Accesul la un sistem informatic

În actuala legislaţie, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 508/2004 trebuie să

se facă distincţia între „acces la sisteme informatice" si „percheziţia informatica", prima
noţiune neincluzând verificarea conţinutului unui hard-disk şi nici conservarea datelor
Prin acces la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic
sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul
unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
Accesarea şi supravegherea computerelor oferă anchetatorilor posibilitatea de a afla
numeroase informaţii, computerul fiind atât un mijloc de comunicare, cât şi unul de stocare
a datelor. Prin urmărirea comunicaţiilor realizate prin e-mail este posibil să se cunoască
cuprinsul conversaţiei, data, ora şi locul din care s-a efectuat transmisia. Internetul este şi
gazda unor grupuri de discuţie – forumuri. Acestea permit utilizatorilor să afişe mesaje
care pot fi citite de oricine. Teoretic, fiecare mesaj afişat este accesibil oricui navighează
pe Internet, putând fi copiate de oricare dintre utilizatori. Prin această metodă este posibil
ca suspecţii să îşi transmită mesaje codate cu privire la comiterea unor infracţiuni.
Interceptarea acestora este posibilă numai dacă se cunosc adresele de e-mail ale
suspecţilor. Pentru a evita interceptarea convorbirilor telefonice, infractorii pot utiliza
Internet Relay Chat sau alte sisteme de comunicaţie similare. Chiar şi aceste “discuţii” pot
fi supravegheate şi înregistrate dacă se cunoaşte că suspecţii comunică în mod constant
în acest mod şi dacă se cunosc parolele. Casele de marcat sunt utile din punctul de
vedere al modului de stocare a datelor întrucât acestea pot oferi informaţii despre sumele
de bani cheltuite de respectivii, obiectele cumpărate, date, ora şi locul de unde au fost
cumpărate, cantitatea şi preţul acestora. Accesarea şi supravegherea bancomatelor pot da
relaţii despre ridicări sau depuneri de bani efectuate de suspecţi, putându-se verifica data,
locul şi ora efectuării tranzacţiei, beneficiarul sumelor depuse sau contul din care provin
sumele ridicate. Cititoarele de carduri permit aflarea de informaţii despre mişcările de
capital efectuate de posesorii cardurilor, ceea ce presupune cunoaşterea de către
anchetator a tipului de card folosit de suspect, a băncii emitente şi a numărului de cont 67.
Comunicaţiile private sau de stat, prin telefonia fixă, mobilă, fax sau modem sunt
extrem de vulnerabile. Cu aparatură artizanală sau achiziţionată prin Internet, cu sprijinul
unor firme specializate sau al funcţionarilor unor operatori de telefonie, oricine poate fi
spionat în mod sistematic. O dovadă în acest sens o reprezintă zecile de cazuri depistate
de S.R.I. şi prezentate într-un amplul documentar: un student din Bucureşti a confecţionat
şi vândut 5.000 de mijloace telefonice de interceptare destinate culegerii de informaţii; cu
sprijinul unui angajat al unei firme de telefonie, un inginer şomer a spionat ilegal
convorbirile telefonice ale unui patron; un magistrat a fost şantajat în urma supravegherii
67
Laura – Codruţa Kövecsi, Accesul şi supravegherea sistemelor de telecomunicaţii sau informatice. Mijloce de probă. R.D.P., nr.3,
2003,, p.145-148
87
sale prin mijloace foto-video; un cabaret a fost „garnisit” cu aparatură de înregistrare
pentru şantajarea clienţilor etc. Aceste cazuri au fost predate Parchetului.
În ceea ce priveşte mijloacele tehnice de “spionaj”, primii agenţi virtuali sunt robotul
telefonic şi telefonul fără fir. Chiar şi instalaţiile de siguranţă cu interfoane se pot
transforma în spioni electronici; o priză de perete nu este decât un potenţial “turnător
anonim”. Gradul redus de protecţie a circuitelor fizice pe unele porţiuni de traseu face
posibilă interpunerea unor dispozitive de preluare, amplificare, ascultare înregistrare sau
chiar transmitere la distanţă a comunicaţiilor interceptate. Mijloacele tehnice implantate în
echipamentele centrale sau terminale de telefonie sau pe circuitele fizice aferente
acestora facilitează interceptarea şi transmiterea semnalelor utile către punctele de
stocare/prelucrare. Emiţătorul modulat cu semnale audio sau video reprezintă un mijloc
tehnic sigur de acces la informaţiile vehiculate prin reţelele de comunicaţii sau în spaţiile
de interes, deoarece plasarea lui poate fi rapidă şi facilă, iar condiţiile de recepţie a
semnalelor pot fi asigurate fără riscuri. Emiţătorii pot fi disimulaţi în aparatură electrică,
electronică sau de telecomunicaţii existentă sau introdusă în spaţiul vizat (de exemplu, o
lampă electrică, un fax etc.). Geamul ferestrei unei încăperi în care se poartă discuţii se
poate transforma în emiţător la mare distanţă. Astfel, vibraţiile foii de sticlă, provocate din
interior, pot fi “citite” cu ajutorul unui fascicul laser şi decodificate prin interpretare
electronică. Cu un microfon direcţional perfecţionat, amplasat într-o clădire, pot fi ascultate
discuţiile purtate de anumite persoane în aer liber sau în alte spaţii. Este posibilă şi
captarea semnalelor electromagnetice emise de un aparat fax sau de un computer în stare
de funcţionare, interpretarea lor şi reconstituirea imaginilor transmise ori a celor afişate pe
display.
Procedura
Când se consideră că este util pentru aflarea adevărului, iar stabilirea situaţiei de
fapt sau identificarea făptuitorilor nu poate fi realizată în baza altor probe, se va proceda la
interceptarea transmisiilor de date. Măsurile de interceptare se realizează la solicitarea
motivată a procurorului. Autorizaţia se dă pentru cel mult 30 de zile, cu posibilitatea
prelungirii în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire
neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a măsurii autorizate nu poate depăşi 4 luni.
Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştinţeze în scris
persoanele faţă de care s-au dispus măsurile de interceptare a transmisiilor de date.
Procedura de interceptare va urmări şi respectarea dispoziţiilor Codului de Procedură
Penală privind înregistrările audio sau video. Legiuitorul înţelegând „sensibilitatea”
domeniului a oferit organelor judiciare pârghiile necesare pentru a putea exploata, în
interesul anchetei, date informatice sau fluxuri de date deţinute de furnizorii de servicii
specializate. Operatorii din domeniu pot fi obligaţi să conserve date şi să predea obiectele
pe care sunt stocate datele informatice. Dacă se apreciază că acestea nu sunt suficiente
şi că mai eficientă, pentru anchetă, ar fi interceptarea transmisiilor de date, aceasta este
posibilă. Aici trebuie făcută o referire la modul cum se exploatează datele obţinute. În
general, opinia publică, mass-media, societatea civilă par a fi fascinante de „elementul
special” pe care îl conţin aceste activităţi, consideră şi, în acelaşi timp, aşteaptă rezolvarea
tuturor problemelor privind identificarea persoanelor implicate şi stabilirea vinovăţiei în
urma dispunerii conservării dedate, ridicării de obiecte şi înscrisuri şi interceptării
transmisiilor de date. Oricât de importante ar fi aceste activităţi în economia unei anchete,
vital pentru cercetări este ca datele obţinute să fie exploatate prin efectuarea altor activităţi
care să le confirme. Bunăoară, obiectele, pe care sunt stocate date informatice, ridicate,
eventual, silit, trebuie expertizate astfel încât concluziile cercetărilor să fie fundamentate şi
pe raţionamentele unui expert.

4. Supravegherea prin accesarea datelor cu caracter personal

88
 În mod evident, cea mai mare parte a activităţii autorităţilor implică reţinerea
informaţiilor privind acţiuni şi intenţii ale unor persoane, iar mare parte dintre acestea
conţin date cu caracter personal.
Datele cu caracter personal reprezintă orice informaţii referitoare la o persoană
fizică identificată sau identificabilă (nume şi prenume, data naşterii, adresă, datele din
actele de stare civilă, seria şi nr. C.I., codul numeric personal, funcţia, adresa de e-mail,
imaginea etc.). Datele personale oferă informaţii despre fiecare, despre obiceiurile şi
opiniile noastre, despre anumite aspecte ale personalităţii fiecăruia.
Dincolo de activitatea de utilizare a datelor cu caracter personal în vederea
prevenirii ameninţărilor sau combaterii infracţiunilor, există pericole evidente asociate cu
crearea, păstrarea şi utilizarea documentelor ce conţin astfel de date. Acestea sunt: riscul
abundenţei (generat de faptul că informaţiile sunt culese pentru că pot fi utile şi nu pentru
un scop bine definit), riscul ca informaţiile deţinute să fie false, neconfirmate sau să poată
conduce pe piste greşite, riscul de a fi divulgate în mod necorespunzător (către persoane
neabilitate, în scopuri greşite) şi riscul ca şansele sau cariera unor cetăţeni să fie afectate.
Bazele de date publice sau private pot reduce/îngrădi drepturile individului, întâi de toate
dreptul la intimitatea informaţională.
Aceste tipuri de pericole au condus la stabilirea standardelor internaţionale privind
păstrarea datelor personale.
În lumina Convenţiei europene a drepturilor omului, în afara textului constituţional
(art. 26 Viaţa intimă, familială şi privată), legislaţia internă din România oferă cadrul
necesar protecţiei dreptului la viaţă privată personală. Astfel, informaţiile privitoare la
imagine, nume, identitate sau starea persoanei, conţinând date cu caracter personal, sunt
protejate de prevederile Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, care au ca scop
garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în
special a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal şi se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate, în tot
sau în parte, prin mijloace automate, precum şi prelucrării prin alte mijloace decât cele
automate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr-un sistem de evidenţă sau
care sunt destinate să fie incluse într-un asemenea sistem.
În ceea ce priveşte accesul serviciilor de informaţii şi securitate din România la
datele cu caracter personal stocate în bazele de date constituite de către autorităţi sau
persoane private, legislaţia naţională recunoaşte dreptul de acces al acestora la datele cu
caracter personal şi prevede obligaţia corelativă în sarcina deţinătorilor de a le pune la
dispoziţie, la solicitarea organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale şi în lipsa
oricărei alte autorizări prealabile, motiv pentru care această activitate nu este prevăzută de
art. 20-22 din Legea nr. 535/2004.
Astfel, potrivit art. 17 lit. a) din Legea nr. 51/1991, în scopul realizării securităţii
naţionale, ministerele, toate celelalte organe ale statului, organizaţiile din sectoarele public
sau privat au, potrivit legii, îndatorirea de a acorda sprijinul necesar la cererea organelor
cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin şi să
permită accesul acestora la datele deţinute, care pot furniza informaţii privitoare la
securitatea naţională. Această normă legală trebuie coroborată cu cea prevăzută de art. 2
alin. (7) din Legea nr. 677/2001 potrivit căreia legea nu se aplica prelucrărilor şi
transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor în domeniul
apărării naţionale şi securităţii naţionale, desfăşurate în limitele şi cu restricţiile stabilite de
lege, respectiv cu cea instituită de art. 1 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 506/2004 conform
căreia condiţiile specifice de garantare a dreptului la protecţia vieţii private în privinţa
prelucrării datelor cu caracter personal în sectorul comunicaţiilor electronice nu se aplică

89
prelucrărilor efectuate în cadrul activităţilor în domeniul apărării naţionale şi securităţii
naţionale, desfăşurate în limitele şi cu restricţiile stabilite de lege.

5. Livrările supravegheate

Livrarea supravegheată este fi definită ca fiind metoda folosită de instituţiile sau

organele legal abilitate, cu autorizarea şi sub controlul procurorului, care constă în
permiterea trecerii sau circulaţiei pe teritoriul ţării de droguri ori precursori, suspecţi de a fi
expediaţi ilegal, sau de substanţe care au înlocuit drogurile ori precursorii, în scopul
descoperirii activităţilor infracţionale şi al identificării persoanelor implicate.
România face parte din toate acordurile internaţionale în domeniul combaterii
drogurilor, terorismului şi a oricăror alte forme de infracţiuni grave. Condiţiile şi procedurile
privind livrările supravegheate şi-au găsit, anterior sediului materiei, reglementarea în alte
legi speciale. Toate bunurile, precum şi sursa actului infracţional pot fi subiectul sau
obiectul unei livrări supravegheate 68. Excepţie fac bunurile care fac obiectul securităţii
naţionale, ordinea publică sau sănătatea publică.
Livrarea supravegheată este o metodã prevăzută de Convenţia Naţiunilor Unite din
1988, la care România a aderat prin Legea nr.118 din 15 decembrie 1992.
Aprobarea folosirii acestei metode este în competenţa Parchetului de pe lângã
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, la solicitarea instituţiilor sau a organelor legal
abilitate, prin procurorul desemnat de procurorul general, poate autoriza, efectuarea de
livrări supravegheate, cu sau fără substituirea totală a drogurilor ori a precursorilor.
Livrarea supravegheata este autorizată prin ordonanţă care trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni: data şi locul întocmirii, numele, prenumele si calitatea celui care o
întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal
al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.
Ca particularitaţi ale acestui tip de ordonanţă, care o diferentiază de celelate
ordonanţe emise de organele de urmarire penală, acest act mai trebuie să conţină şi
urmatoarele menţiuni: indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care
măsura este necesară, detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării supravegheate
şi, după caz, la bunurile care urmează a fi sustrase ori substituite, precum şi la bunurile
care urmează a le înlocui pe acestea, timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz,
itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării livrării, dacă acestea sunt
cunoscute si datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.
Conditiile efectuarii livrarilor supravegheate trebuie stabilite pentru a nu se pune in pericol
siguranta naţională, ordinea sau sănătatea publică.
În România, institutiile implicate în combaterea traficului de droguri sunt Parchetul
de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Inspectoratul General al Poliţiei Române,
Inspectoratul General al Poliţiei de Frontierã şi Direcţia Generalã a Vãmilor.
În conformitate cu manualul EUROPOL privind livrările supravegheate, în cazul în
care o instituţie de aplicare a legii dintr-un stat european stabileşte necesitatea efectuării
acestei activităţi, solicită prin comisie rogatorie acceptul instituţiilor similare din statul pe
raza căruia se execută activitatea.
În cazul în care una dintre instituţiile române competente primeşte o asemenea
solicitare, instituţia respectivã va înainta, imediat, comisia rogatorie Parchetului de pe
lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, instituţiile în cauză, vor prezenta
procurorului şi o analiză a costurilor necesare derulării livrării supravegheate, în raport cu
importanţa şi eficienţa acţiunii, pentru a fi avute în vedere la decizia autorizării.

68
M. Pantea, „Investigarea criminalităţii economico-financiare”, vol I. Ed Pro Universitaria, Bucureşti 2010, pag. 11.
90
 În urma analizei cererii de efectuare a livrării suprevegheate, procurorul desemnat o
poate aproba, poate solicita date suplimentare sau, dacă nu există motive sau temeiuri
legale, o poate refuza.
Cu permisiunea procurorului, ofiţerilor străini le este permisă participarea la livrarea
supravegheată, aceştia fiind însoţiţi de un ofiţer român. Folosirea echipamentului tehnic
este permisă şi necesită acordul unui procuror. Timpul necesar obţinerii unei aprobări este
12-24 ore (pentru trafic aerian cca.2 ore), (în situaţii de urgenţă timpul de obţinere a
permisiunii este mai scurt). Documentele necesare (permisiunea scrisă) trebuie înaintate
procurorului cât mai repede posibil.
De cele mai multe ori, în cauzele în care se efectuează livrări supravegheate sunt
folosiţi şi poliţişti (investigatori) şi/sau colaboratori sub acoperire. Informatorilor străini sau
agenţilor sub acoperire le este permisă folosirea de identităţi false şi nume de cod.
În cuprinsul art. 136 din Noul Cod de procedură penală, măsura va fi dispusă prin
ordonanţă a procurorului care trebuie să cuprindă: numele suspectului sau inculpatului,
dacă sunt cunoscute, dovezile din care rezultă caracterul ilicit al bunurilor ce urmează să
intre, să tranziteze sau să iasă de pe teritoriul ţării, modalitate în care va fi efectuată
supravegherea. Procurorul trebuie să emită câte o ordonanţă pentru fiecare livrare
supravegheată dispusă.
Livrarea supravegheată va fi pusă în aplicare de către poliţie sau de altă autoritate
competentă, fiind de competenţa procurorului stabilirea modului de punere în aplicare a
livrării supravegheate.
La finalizarea livrării supravegheate pe teritoriul României se va întocmi un proces-
verbal cu privire la activităţile desfăşurate înaintat procurorului.

6. Investigatorul sub acoperire

Cererea de autorizare trebuie să menţioneze datele şi indiciile privitoarele la faptele

şi persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi
perioada pentru care se cere autorizarea. Actul procedural documentar (ordonanţa
motivată privind autorizarea folosirii investigatorului sub acoperire) trebuie precedat de un
act procesual (rezoluţia prin care procurorul constată necesitatea folosirii investigatorilor şi
decizia luată în acest sens).
Aspecte privind competenţa de autorizare a procurorului. Conform art. 2242 C.
proc. pen. persoanele prevăzute în art. 224 1 competente a efectua investigaţii, pot efectua
investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală. Cererea de autorizare este formulată de organele de
cercetare penală şi se adresează procurorului care supraveghează cercetarea penală.
Această condiţie este o consecinţă a caracterului facultativ al utilizării investigatorilor sub
acoperire în faza actelor premergătoare începerii urmăririi penale şi a multiplelor reguli
care privesc admisibilitatea procedeului. Astfel, legea prevede că odată îndeplinite
cerinţele de admisibilitate „pot fi folosiţi” investigatorii sub acoperire. Or aceasta implică un
drept de apreciere din partea organului judiciar competent exprimat în actul de autorizare
prevăzut de lege, în urma unui examen complet de legalitate şi de oportunitate. În esenţă,
existenţa unei autorizări a utilizării investigatorilor sub acoperire este o condiţie sine qua
non de legalitate a procedurii, integrându-se în necesitatea asigurării strictei legalităţi a
procesului penal ca unul dintre principiile directoare ale acestuia, prevăzut de art. 2 alin.(1)
C.proc.pen. În cererea de autorizare adresată procurorului se vor menţiona datele şi
indiciile privitoare la faptele si persoanele faţă de care exista presupunerea că au săvârşit
o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea.
Perioada şi limitele autorizării.

91
 Calitatea de investigator sub acoperire se poate dobândi numai dacă se emite o
ordonanţă motivată autorizată de procurorul desemnat de procurorul general al parchetului
de pe lângă curtea de apel. Autorizarea este data prin ordonanţă motivată pentru o
perioada de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate.
Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi
cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an.
O derogare de la procedura comună este prevăzută în art. 26 1 pct.(4) din Legea
78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie care prevede
că „Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate
reală este data prin ordonanţă motivată de procurorul competent să efectueze urmărirea
penală, pentru o perioada de cel mult 30 de zile, care poate fi prelungită motivat numai
dacă temeiurile care au determinat autorizarea se menţin. Fiecare prelungire nu poate
depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi
persoana, nu poate depăşi 4 luni” În cererea de autorizare adresată procurorului se vor
menţiona date şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există
presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere
autorizarea.
Aspecte legate de fondul ordonanţei de autorizare.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub
acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 203, următoarele:
a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care
măsura este necesară;
b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire;
c) persoanele faţa de care există presupunerea ca au săvârşit o infracţiune;
d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare
activităţile autorizate;
e) perioada pentru care se dă autorizarea făcându-se menţiunea datei de începere
şi a celei de încetare a activităţii sub acoperire.
f) alte menţiuni prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte comunicarea de înscrisuri, documente bancare, financiare ori

contabile se vor aplica normele de la ridicarea de înscrisuri şi, respectiv, de la percheziţie.

CAPITOLUL V
Tema 14

MANAGEMENTUL ADMINISTRĂRII PROBELOR

ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ
ŞI ÎN FAZA DE JUDECATĂ

1. Faza actelor premergătoare

92
 Faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal. Potrivit
prevederilor art. 224 alin.(1) C.pr.pen., actele premergătoare se efectuează „în vederea
începerii urmăririi penale”. În scopul strângerii datelor necesare organelor de urmărire
penală pentru începerea urmăririi penale (şi nu doar pur informativ), pot efectua acte
premergătoare şi lucrători operativi ai unor autorităţi statale cu rol în asigurarea securităţii
naţionale, dar pentru fapte care constituie ameninţări la adresa siguranţei statului.
După cum se arată în alin. (3) al articolului 224 C.pr.pen., procesul-verbal prin care
se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.
Rezultatele activităţilor investigative sunt cuprinse în procesul verbal de consemnare a
actelor premergătoare care se încheie în vederea începerii urmăririi penale şi care,
conform prevederilor art.224 alin. (3) C.pr.pen., poate constitui mijloc de probă.
Procesul-verbal trebuie să respecte în primul rând condiţiile de forma prevăzute de
art.91 din C.pr.pen.:
a) data si locul unde este încheiat;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
c) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
d) descrierea amănunţită a celor constate, precum şi a măsurilor luate;
e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul
verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
f) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale;
În al doilea rând, procesul-verbal trebuie să cuprindă date despre conţinutul actelor
premergătoare relevante, prezentate selectiv şi într-o forma succintă. Actele originale
având un caracter nepublic (ex: notele informative) nu sunt ataşate la dosar, însă
conţinutul lor verificat prin investigaţii este consemnat în procesul-verbal 69.
Cu privire la valoarea probantă a procesului verbal de consemnare a actelor
premergătoare este de remarcat că, potrivit art.224 alin.(3) C.pr.pen., acesta poate
constitui mijloc de probă, legiuitorul făcând referire, în mod evident, la valorificarea sa
condiţionată de existenţa unei urmăriri penale legal începute.
În caz afirmativ, sunt aplicabile prevederile art.63 alin.(2) C.pr. pen., conform
cărora, „probele nu au valoare mai dinainte stabilita”, aprecierea fiecărei probe făcându-se
de către organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată, potrivit convingerii lor
formata în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa
lor.
Cu excepţia acestui proces-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare,
nu pot fi efectuate alte acte de procedură care să constituie mijloace de probă în
procesul penal, în sensul prevederilor art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită
persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.
A se pretinde să se administreze probe, respectiv să se ia declaraţii, înscrisuri,
mijloace materiale de probă, constatări şi expertize înseamnă a se încuviinţa efectuarea
întregii urmăriri penale în cadrul actelor premergătoare, ceea ce ar conduce la ineficienţa
efectuării unor asemenea acte.
În plus, s-ar leza drepturile procesuale, respectiv s-ar depăşi scopul pentru care au
fost create actele premergătoare (strângerea de date pentru începerea urmăririi penale).
69
Literatura de specialitate a evidenţiat existenţa unor deosebiri între acest tip de proces-verbal şi cel de constatare,
respectiv de începere a urmăririi penale.
Astfel, primul proces-verbal se încheie din punct de vedere cronologic, după sesizarea organului de urmărire penală într-unul
din modurile prevăzute de lege şi înainte de începerea urmăririi penale. El este încheiat fie de către organul de urmărire penală, fie de
către lucrătorii operativi din Ministerul Administraţiei şi Internelor ori din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale anume desemnaţi în acest scop.
Procesul-verbal de constatare se încheie înainte de sesizarea din oficiu şi în vederea realizării acesteia, fie de către organul
de urmărire penală, fie de unul dintre organele de constatare prevăzute de art.214 şi 215 din C.pr.pen. Constatările sale pot servi la o
eventuală sesizare din oficiu, proces-verbal ce poate fi încheiat exclusiv de organul de urmărire penală.
Procesul-verbal de începere a urmăririi penale se încheie de organul de urmărire penală în caz de sesizare din oficiu (art.228
al.3 C.pr.pen) şi reprezintă, din punct de vedere procesual, actul care declanşează urmărirea penală ca prima fază a procesului penal.

93
Aşadar, actele premergătoare, ca, de altfel, întregul proces penal, trebuie efectuate cu
respectarea drepturilor cetăţenilor, garantate de legea de bază a ţării.
Singurele reglementări care permit ca în etapa efectuării actelor premergătoare să
se recurgă, autorizat, la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale îl
constituie legile speciale referitoare la emergenţa unor ameninţări la adresa siguranţei
naţionale a României. Această concluzie se desprinde deoarece procurorul nu are cum să
solicite o autorizare fără să existe anterior, în prealabil, date şi indicii temeinice, care să îl
determine la o atât de gravă încălcare a vieţii private.
Toate aceste acte permise organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale
sunt, iniţial, numai acte de investigare, şi nu acte de cercetare penală, fiind posibil ca
unele nici să nu ajungă în faza unei urmăriri penale.
Ulterior, activităţile desfăşurate de aceste autorităţi pot lua forma unor acte de
investigare în cadrul unui proces penal, cu respectarea regulilor din Codul de procedură
penală, referitor la măsurile speciale de investigaţie şi autorizările necesare pentru
eliminarea imixtiunilor ilegale în sfera drepturilor şi libertăţilor persoanelor.

2. Faza urmăririi penale

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa

infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (cf. art. 200 din
Codul de procedură penală).
Strângerea probelor necesare este atât operaţiunea materială de adunare a
oricăror elemente de fapt ce capătă – în drept – valoarea de probe, cât şi operaţiunea
logică de examinare a acestora, pentru a constata dacă sunt suficiente unui judecător
pentru a-şi forma convingerea asupra adevărului judiciar (sau, dacă mai este necesar, să
se adune şi alte probe).
Cel mai des utilizată în teoria procesului penal este separarea probaţiunii în trei
elemente: colectarea, verificarea şi aprecierea probelor în scopul stabilirii circumstanţelor
de importanţă pentru soluţionarea legitimă, argumentată şi justă a cauzei.
Identificarea făptuitorului este operaţiunea logică prin care volumul datelor adunate
are drept scop conturarea datelor necesare pentru cunoaşterea făptuitorului, atât ca
persoană fizică, cât şi ca identitate, raţionament urmat de determinarea vinovăţiei, a
responsabilităţii penale în scopul aprecierii asupra dispoziţiei de trimitere în judecată.
Între aceste două momente se înscrie activitatea laborioasă a organului de
cercetare penală care pleacă de la o situaţie de fapt şi ajunge la o persoană.
Pentru a realiza aceste sarcini impuse de obiectul urmăririi penale astfel delimitat,
alături de administrarea probelor, organele judiciare pot lua măsuri de constrângere cu
caracter real, dar şi personal, uneori aceste măsuri având caracter obligatoriu.
Actele de urmărire efectuate (atât actele procesuale, cât şi cele procedurale) sunt
consemnate în înscrisuri procesuale constatatoare, măsuri care trebuie să aibă, potrivit
legii, o anumită formă şi un anumit conţinut.
Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci când există date
cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. (1) C.pr.pen.,
potrivit căruia „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art.
221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de
sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de
la lit. b1).” De aceea, organele de urmărire penală sunt obligate să desfăşoare – potrivit
calităţilor lor profesionale – orice activitate, prin orice mijloace legale pentru descoperirea
făptuitorului şi determinarea faptei, indiferent de mediu, persoană, locaţii etc. Imediat cu
94
acesta devine cunoscut în sensul formării convingerii că el este infractorul – trebuie pusă
în mişcare acţiunea penală.
Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă în acelaşi timp
există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii. Imediat ce a fost
devoalată persoana unui făptuitor, trebuie începută urmărirea penală faţă de acesta, altfel
existând cel puţin riscul inutilizării probelor obţinute.

Forma preponderent scrisă a urmăririi penale. Aceasta calitate derivă din faptul
că, în faza de urmărire penală, părţile şi ceilalţi subiecţi procesuali, fiecare în limita
competentelor, îşi pot finaliza acţiunile în scris.
În literatura de specialitate, s-a apreciat că nu se justifică atribuirea acestei trăsături
numai fazei de urmărire penală, deoarece consemnarea actelor procesuale şi procedurale
în scris este o exigenţă comună tuturor fazelor procesuale, iar mijloacele de probă orale
sunt la fel administrate în faza de urmărire penală.
Ceea ce este specific urmăririi penale, constă în aceea ca ea nu poate transmite
fazei de judecata decât un material scris, aşa după cum şi prima instanţă transmite
instanţelor de apel şi recurs, dosarul cauzei. Activităţile din faza de urmărire penală care,
în final, sunt concentrate şi prezentate în forma unui act scris au o dinamică şi o structură
ce nu o întâlnim în faza de judecată.
Părţile în proces nu pot acţiona oral în fata organelor de urmărire penală prin
punerea de întrebări martorilor, sau prin concluzii orale, cum se întâmplă în faza de
judecată, ci numai în scris prin cereri şi memorii scrise.
Chiar dacă iniţial unele acte de urmărire penală se efectuează oral, la sfârşitul
activităţilor respective ele trebuie consemnate în scris în acte de documentare
procedurală, pentru a putea fi conexate la dosarul cauzei.
Exista totuşi cazuri când urmărirea penală poate îmbarca şi forme orale. Astfel, în
cazul confruntării, când exista contradicţii între declaraţiile persoanelor ascultate în
aceeaşi cauză, organul de urmărire penală poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-
şi pună întrebări reciproc. Tot sub forma orală se desfăşoară şi pregătirea unei expertize,
când părţile şi expertul sunt chemate pentru a discuta obiectul expertizei şi întrebările la
care urmează să răspundă aceasta.

Mijloace de probă. Metoda legală prin care proba este administrată într-un proces
penal este mijlocul de probă. Aşadar proba reprezintă elementul cu caracter informativ
relevant pentru cauză, iar mijlocul de probă reprezintă metoda prin care proba este
introdusă în circuitul penal, care îi conferă o valoare legală, putând fi, astfel, uzitată în
procesul penal.
Codul de procedură penală defineşte limitativ mijloacele de probă în art.64, acestea
putând fi: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii
civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările
audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice,
constatările medico-legale şi expertizele.
Capacitatea procesuală de a administra probe. C.proc.pen., prin însăşi definirea
administrării probelor, identifică subiecţii în drept a realiza acest tip al activităţii procesual
penale: organul de urmărire penală în faza prejudiciară şi instanţa de judecată, în faza
judiciară. Modul în care aceştia intervin în administrare, drept efect al principiilor oficialităţii
şi contradictorialităţii sunt diferite. Organul de urmărire penală, în virtutea rolului activ,
atribuit de principiul oficialităţii şi accesului liber la justiţie va fi în drept să efectueze
administrarea probelor fără a fi necesară o sesizare sau solicitare în acest sens din partea
altor persoane sau organe, deşi acestea sunt admisibile, constituind modalitatea de
participare în probatoriu a subiecţilor neoficiali. Instanţa însă, pentru garantarea

95
imparţialităţii nu poate interveni în probatoriu, decît la cererea procurorului sau, după caz a
celorlalte părţi la proces.
Organele de urmărire penală trebuie să aibă un rol activ pe toată durata urmăririi.
Acest aspect rezultă din dispoziţiile art. 202 alin. (1) C.pr.pen., în care se arată ca organul
de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi
pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea soluţionării acesteia. De
asemenea, organul de urmărire penală adună probele atât în favoarea, cât şi în
defavoarea învinuitului sau inculpatului, chiar dacă acesta recunoaşte fapta.
Problemele reglementării judiciare a procesului probaţiunii sunt extrem de actuale,
deoarece greşelile care se mai comit în practica aplicării justiţiei ţin, de regulă, de
neajunsurile comise pe parcursul acestui proces – prin determinarea incorectă a obiectului
probaţiunii, prin încălcarea ordinii procesuale de acumulare şi colectare a probelor, de
examinare şi apreciere a lor, prin insuficienţa materialului probator.
Colectarea probelor, al cărei conţinut constă în descoperirea şi fixarea lor
procedurală, este primul element, prevăzut de lege în activitatea probatorie. S-au
evidenţiat următoarele moduri de colectare a probelor:
– colectarea probelor de către: ofiţerul de urmărire penală, de procuror şi de instanţa de
judecată prin acţiuni de urmărire penală şi alte acţiuni procedurale;
– colectarea şi prezentarea documentelor scrise şi a obiectelor de către: bănuit, învinuit,
partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi de reprezentaţii acestora;
– solicitarea şi prezentarea obiectelor, documentelor şi a informaţiilor necesare acordării
asistenţei juridice de către apărător.
Colectarea probelor de către subiecţii împuterniciţi ai procesului penal, din care fac
parte organul de urmărire penală şi instanţa de judecată poate fi înfăptuită doar prin
procedeele probatorii prevăzute de legea procesual-penală.
La a doua categorie a subiecţilor probaţiunii se referă participanţii părţilor la proces
– ai bănuitului, învinuitului, ai părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi
reprezentanţii acestora, care sunt în drept să prezinte informaţii orale şi scrise, care pot fi
utilizate ca mijloace de probă.
Competenţă exclusivă de executare a acţiunilor de urmărire penală (judiciare)
posedă doar organul, care realizează procedura pe cauză la etapa respectivă. Prin
prezentarea probelor legiuitorul înţelege prezentarea informaţiilor referitoare la
descoperirea locului săvârşirii crimei, urme şi alte obiecte materiale, ce nu pot fi aduse
ofiţerului de urmărire penală (în instanţă de judecată) despre persoane, căror, posibil, le
sunt cunoscute circumstanţele cauzei şi existenţa probelor etc. Informaţiile de acest gen
sunt fixate în procesul verbal ca cereri sau demersuri.
Tot de această categorie de subiecţi ai probaţiunii aparţine şi apărătorul, care, de
asemenea, nu are împuterniciri autorizate în procesul penal. Dar, se pare, în scopul
consolidării elementelor competitive legiuitorul a extins drepturile apărătorului, acordându-i
posibilitatea de a participa, tangenţial, la administrarea probelor, şi indicând modurile
acestei participări: să solicite şi să prezinte obiecte, documente şi informaţii necesare
acordării asistenţei juridice, inclusiv să întreţină convorbiri cu persoane fizice, dacă
acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit de lege; să solicite certificate,
caracteristici şi alte documente de la diverse organe şi instituţii, care pot să le elibereze în
modul stabilit; în interesul asistenţei juridice.

Această problemă a colectării probele în condiţii de legalitate este foarte actuală,

deoarece probele, obţinute de un subiect necompetent sau ca rezultat al unor acţiuni
neprevăzute de normele procedurale, trebuie declarate inadmisibile.
Pentru asigurarea respectării procedurii de administrare a probelor şi a limitărilor
admise de lege ale drepturilor fundamentale, au fost instituite garanţii suplimentare, legate
nemijlocit de respectivul proces. Deoarece colectarea probelor constituie o sarcină şi în
96
acelaşi timp un scop al procesului penal, de aceasta sunt legate cele mai importante
garanţii procesuale, ale drepturilor fundamentale şi ale scopului procedurii penale.
În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor
deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să
administreze probele necesare în apărare.
Totuşi. trebuie precizat că, în faza de urmărire penală, nici una din părţile în proces
sau alţi subiecţi procesuali nu pot lua cunoştinţa de întreg materialul probator aflat la
dosarul cauzei. Aceasta regulă este impusă de necesitaţi obiective ce ţin de operativitatea
actelor de urmărire penală, de respectarea demnităţii şi intimităţii persoanelor ce fac
obiectul cercetării, de protejarea identităţii unor martori, nedivulgarea unor secrete ce
vizează siguranţa naţională şi nu în ultimul rând de protejarea surselor de informare, a
metodelor şi tehnicilor folosite pentru strângerea probelor.
În majoritatea sistemelor de drept tehnicile speciale de investigaţie trebuie să fie
aprobate de instanţa de judecată, deoarece multe dintre aceste tehnici pot constitui
imixtiuni grave în drepturile fundamentale ale bănuiţilor. În asemenea situaţii, judecătorii
trebuie să ţină cont de protocoalele internaţionale de administrare a probelor, iar procurorii
să conlucreze cu poliţia pentru a asigura colectarea probelor, de o asemenea manieră
încât ele să poată fi utilizate în instanţă.
Pe parcursul urmăririi penale, organele de cercetare penală pot realiza o paletă
largă de activităţi specifice muncii de investigaţii pentru strângerea şi administrarea de
probe în vederea trimiterii în judecată a inculpatului. Fiecărei cauze îi corespunde un
anumit tip de activităţi, existând diferenţe chiar şi în cazul unor infracţiuni de acelaşi gen.
În aceasta fază procesuală, organele de urmărire penală pot dispune luarea unor măsuri
cu un impact deosebit asupra drepturilor fundamentale ale omului

a) Folosirea datelor obţinute de investigatorul sub acoperire

Art. 2243 C.pr.pen. reglementează modalitatea de folosire a datelor obţinute de
investigatorii sub acoperire. Astfel, conform alin. (1) „Datele şi informaţiile obţinute de
investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu
persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror.”
Conform alin. (2) „aceste date pot fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte
persoane, dacă sunt concludente şi utile”. Această regulă priveşte rezultatul utilizării
investigatorilor sub acoperire în procesul penal şi se reflectă asupra valorii probante a
mărturiei acestora.
Materializarea activităţilor investigatorilor sub acoperire în mijloace de probă.
Pentru realizarea rolului probelor în procesul penal, acela de a furniza informaţiile
necesare soluţionării cauzei, probele trebuie aduse la cunoştinţa organelor judiciare, deci
trebuie administrate. Calea legală prin care este administrată proba în procesul penal este
mijlocul de probă. Având în vedere importanţa lor în soluţionarea cauzelor penale, legea
procesual penală defineşte probele ca elemente de fapt care servesc la constatarea
existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei (art. 63 C.proc.pen.)
Din punct de vedere juridic este importantă modalitatea sau mijlocul prin care subiecţii
oficiali competenţi să soluţioneze cauzele penale vin în contact cu aceste probe.
Mijloacele juridice cu implicaţii în acest sens sunt mijloacele de probă.
Forţa probantă a actelor întocmite de investigatorul sub acoperire. În lumina
dispoziţiilor art. 63 alin. (2), înscrisurile, ca şi celelalte mijloace de probă, nu au valoare
probatorie dinainte stabilită, ele fiind egale, ca putere de dovada, cu celelalte mijloace de
probă ce pot fi administrate in procesul penal.
Considerăm, ca şi alţi autori, că mijloacele de probă obţinute de investigatorii sub
acoperire, în cazul în care nu sunt audiaţi în instanţă, nu pot fi reţinute de către instanţă
exclusiv sau într-o măsură determinantă pentru a fundamenta o hotărâre de condamnare,
97
fiind necesară coroborarea acestora cu alte mijloace de probă din care să rezulte direct
sau indirect săvârşirea infracţiunii.
Înregistrările nu sunt altceva decât mijloace de investigaţie; dacă se efectuează
înainte de începerea urmăririi penale au valoare de acte premergătoare putând fi
valorificate pe plan probator doar prin intermediul procesului-verbal de consemnare a
actelor premergătoare; dacă se efectuează după începerea urmăririi penale se pot
valorifica prin intermediul procesului-verbal (cf. art. 91 2 C. pr. pen.), întrucât au
semnificaţia unor procedee probatori

b) Interceptarea, înregistrarea, filmarea

Activitatea desfăşurată în legătură cu interceptarea, înregistrarea ori filmarea
trebuie consemnată într-un proces-verbal care constituie un mijloc de probă scrisă cu
privire la faptele şi împrejurările constatate cu ocazia efectuării acestor procedee penale,
precum şi cu privire la modul cum s-a desfăşurat efectuarea activităţii şi la rezultatele
acesteia. Ţinând seama de importanţa acestui înscris, Codul de procedură penală
prevede, în cadrul reglementării interceptărilor şi înregistrărilor, respectiv în art. 91 3
(intitulat "Certificarea înregistrărilor"), dispoziţii speciale privind conţinutul procesului-
verbal. Legea procesual penală prevede, pe lângă obligaţia de întocmire a procesului-
verbal, şi menţiunile pe care acesta trebuie să le cuprindă şi ce anume obiecte însoţesc
acest proces-verbal.
Legea nu face nicio referire cu privire la fazele procesului penal în care pot fi
utilizate interceptările şi înregistrările audio sau video, astfel că s-a ajuns la concluzia că
acestea pot fi folosite atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.
Interceptarea, înregistrarea ori filmarea, ca procedee probatorii, pot să aibă loc:
- anterior momentului in care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sau
personam, într-o cauză aflata pe rolul organelor însărcinate cu aplicarea legii penale;
- posterior momentului în care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sau
personam intr-o cauza aflata pe rolul organelor judiciare. Din perspectiva fazelor de
desfăşurare a infracţiunii, aceste procedee probatorii se pot efectua:
• în faza de pregătire pentru săvârşirea unei infracţiuni (acte pregătitoare sau
preparatorii, tentativă);
• în faza când o infracţiune tocmai se săvârşeşte (surprindere în flagrant);
• în faza de după consumarea infracţiunii, dar înainte de epuizarea infracţiunii; În
această fază, pot apărea 2 situaţii distincte:
- s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sau in personam;
- nu s-a început urmărirea penala;
• în faza de epuizare a infracţiunii.
Momentul de la care pot fi utilizate aceste procedee probatorii este menţionat de
lege ca fiind acela în care există „date sau indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu”. Acest
moment poate fi plasat atât înainte, cât si după începerea urmăririi penale. Când înainte
de începerea urmăririi penale, dar în vederea începerii acesteia, se desfăşoară anumite
activităţi, legiuitorul a denumit respectivele activităţi drept „efectuarea de acte
premergătoare” (art. 224 Cod de procedură penală).
În faza de acte premergătoare, organele abilitate desfăşoară activităţi de
supraveghere informatică sau de urmărire, de culegere de informaţii, unele dintre acestea
având consacrare în legea procesuala penală, cum ar fi de pilda şi procedeele probatorii
în discuţie. Întrucât legea procesuală penală nu interzice în vreun fel interceptarea
comunicaţiilor, înregistrarea audio sau video înainte de începerea urmăririi penale, rezulta
ca procedeele probatorii se pot utiliza si înainte de începerea urmăririi penale, deci şi in
faza actelor premergătoare, desigur cu respectarea celorlalte condiţii prevăzute de lege.

98
Această încadrare a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video în faza actelor
premergătoare corespunde aceluiaşi regim juridic pe care îl au şi alte procedee probatorii.
Valorificarea utilizării procedeelor probatorii analizate. Activitatea proprie a
subiecţilor oficiali activitatea desfăşurată în legătură cu interceptarea, înregistrarea ori
filmarea trebuie consemnată într-un proces-verbal care constituie un mijloc de probă
scrisă cu privire la faptele şi împrejurările constatate cu ocazia efectuării acestor procedee
penale, precum şi cu privire la modul cum s-a desfăşurat efectuarea activităţii şi la
rezultatele acesteia. Ţinând seama de importanţa acestui înscris, Codul de procedura
penală prevede, în cadrul reglementarii interceptărilor şi înregistrărilor, respectiv în art. 91 3
(intitulat „Certificarea înregistrărilor”), dispoziţii speciale privind conţinutul procesului-
verbal. Legea procesual penală prevede, pe lângă obligaţia de întocmire a procesului-
verbal, şi menţiunile pe care acesta trebuie să le cuprindă şi ce anume obiecte însoţesc
acest proces-verbal. Aşadar, procedura de certificare a înregistrărilor obţinute începe cu
întocmirea de către procuror sau organul de cercetare penală a unui proces-verbal în care
se vor menţiona următoarele elemente:
• autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea interceptărilor;
• numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile;
• numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute;
• data şi ora fiecărei convorbiri în parte;
• numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se
face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în forma scrisă şi se
ataşează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de
urmărire penală, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală în cauză. În cazul în care procurorul procedează la
interceptări şi înregistrări, certificarea pentru autenticitate se face de către acesta, iar
verificarea şi contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior. Corespondenţele în
alta limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui
interpret.
La procesul-verbal se ataşează banda magnetică sau orice alt tip de suport care
conţine înregistrarea, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
Nu toate înregistrările efectuate pot servi la aflarea adevărului. În acest sens,
instanţa va decide care dintre informaţiile obţinute sunt utile cauzei. Pentru acest lucru,
banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, redarea scrisa a
aceluiaşi proces-verbal. Se înaintează instanţei care hotărăşte care informaţii sunt utile
cauzei, după ce sunt ascultaţi procurorul si părţile. Consemnarea acestei operaţii se face
într-un proces-verbal. Conform art.91 3 alin. (5). „Înregistrările care nu sunt considerate utile
soluţionării cauzei vor fi distruse”. Celelalte, însa, vor fi păstrate până la arhivarea
dosarului.
Daca au fost înregistrate convorbiri sau comunicări ce conţin secrete de stat sau
profesionale, acestea nu se vor menţiona în procesul-verbal întocmit, ci se vor întocmi
procese-verbale separate. Dintre înregistrările care conţin secrete profesionale, cele care
conţin convorbiri între avocat şi justiţiabil nu pot fi folosite ca mijloc de probă, potrivit art.
913 Cod de procedură penală.
În cazul în care conţinutul convorbirii interceptate si înregistrate este într-o limba
străină (situaţie nemenţionată de prevederile legii procesual penale), în literatura de
specialitate s-a exprimat următorul punct de vedere: „ţinând seama de principiul folosirii
limbii române prin interpret, prevăzut de art. 8 Cod de procedură penală, organul de
urmărire penală va solicita concursul unui interpret care va efectua traducerea în limba
româna, urmând ca, în final, transcrierea să se facă în limba română. În acest caz, atât
procesul-verbal cât şi înscrisul în care s-a consemnat convorbirea se semnează şi de
interpret”. Banda magnetică sau orice tip de suport, transcrierea integrală şi copiile
proceselor-verbale întocmite se păstrează la grefa instanţei, într-un plic sigilat. Potrivit art.
99
914 C.proc.pen., aceeaşi procedură de efectuare se aplică şi oricărei alte înregistrări a
convorbirilor efectuate prin alte mijloace de telecomunicaţie, autorizate potrivit legii.
În privinţa condiţiilor de efectuare şi a procedurii de certificare a înregistrărilor de
imagini, se aplică aceleaşi dispoziţii ca în cazul înregistrării convorbirilor, cu excepţia
redării în formă scrisă, care este sau nu posibilă, după caz (art. 91 5 Cod de procedură
penală).

Convorbirile sau comunicările sunt cele personale sau adresate părţii, neputând fi
înregistrate şi prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terţi, fiind interzis de lege şi
fapta constituind infracţiunea prevăzută de art. 195 C.pen., violarea secretului
corespondenţei, constând în interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin
telefon, telegraf sau alte mijloace de transmitere la distanţă.
Cu privire la interceptările şi înregistrările telefonice, C.E.D.O. a făcut referire la
cauza Dumitru Popescu c. României, hotărârea din 26 aprilie 2007 70, în privinţa
imposibilităţii instanţei române de a verifica temeinicia autorizaţiei de interceptare emisă
de către procuror, clasificată drept secret de stat. Curtea a constatat încălcarea art. 8 din
Convenţie în legătură cu interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice în temeiul
Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională pentru:
- lipsa de independenţă a autorităţilor competente să autorizeze ingerinţa (statutul
procurorului, care nu era independent);
- lipsa oricărui control a priori al autorizaţiei date de procuror;
- lipsa oricărui control a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei
autorităţi independente şi imparţiale;
- lipsa garanţiilor referitoare la păstrarea caracterului intact şi complet al
înregistrărilor şi distrugerea acestora;
- lipsa de independenţă a autorităţii care ar fi putut certifica realitatea şi fiabilitatea
înregistrărilor;
Curtea a constatat încălcarea garanţiilor sub aspectul art. 8 par. 2 din Convenţie,
autorizaţia de interceptare dată de procuror nefiind foarte clar precizată, în condiţiile în
care nu apar menţionate numerele de telefon puse sub ascultare, doar lista lor în procesul
verbal întocmit ulterior interceptării.
În plus, C.pr.pen. nu preciza circumstanţele în care informaţiile obţinute pot fi
şterse.
Concluzia Curţii desprinsă din această speţă a fost aceea potrivit căreia: cadrul
legal existent la data faptelor nu îndeplinea condiţiile minimale necesare pentru a evita
abuzurile din partea autorităţilor, astfel încât a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
Jurisprudenţa CEDO statuează că este aplicabil art. 8 Convenţie şi statul este responsabil
când ingerinţa în dreptul la viaţă privată aparţine unei persoane private, dar are la bază un
act al statului sau este confirmată ulterior de către stat.
Ca atare, înregistrarea efectuată de o persoană privată a convorbirilor cu
reclamantul, beneficiind de asistenţă din partea procurorului, care i-a sugerat să efectueze
înregistrarea convorbirilor telefonice şi din partea poliţiştilor care au instalat la locuinţa sa
sistemul de înregistrat, ambele organe judiciare acţionând în exercitarea îndatoririlor de
serviciu, jucând un rol determinant în toată afacerea, angajează răspunderea statului.
(Cauza M.M c. Olandei, hotărârea din 8 aprilie 2003).
În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor
deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să
administreze probele necesare în apărare.

70
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 830 din 15 decembrie 2007.

100
 c) Conservarea imediata a datelor informatice ori a datelor referitoare la
traficul informaţional (Legea 161 din 2003).
Din cauza caracterului nematerial al datelor informatice, ele neputând fi accesate şi
vizualizate decât prin intermediul unor dispozitive informatice, din punct de vedere al
ridicării lor, acestea au un statut diferit faţă de înscrisurile obişnuite, care sunt întipărite pe
hârtie, dar au o valoare probantă egală cu cele normale. Astfel, când se face referire la
ridicarea datelor informatice, se vorbeşte despre ridicarea suportului informatic pe care
aceste date sunt înmagazinate, indiferent dacă este vorba despre un hard-disk, floppy-
disck, memory stick sau alt dispozitiv de stocare.
Ridicarea obiectelor care conţin date informatice se face pentru efectuarea de copii,
care se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate de natură să asigure
integritatea informaţiilor conţinute de acestea, pentru introducerea sub formă de mijloace
de probă în procesul penal.
Din punct de vedere procesual, percheziţia unui sistem informatic se aseamănă cu
percheziţia domiciliară, fapt specificat şi în Legea nr.161 din 2003 în art.56 alin.(4), care
menţionează ca “dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la efectuarea
percheziţiei domiciliare se aplică în mod corespunzător”, ceea ce presupune în mod
obligatoriu obţinerea unei autorizaţii legale de la judecător pentru efectuarea percheziţiei,
pentru un anumit sistem informatic, pentru o anumită perioadă de timp şi de către un
anume organ legal.
Din cauza complexităţii unui sistem informatic, există unele aspecte care
diferenţiază cele doua tipuri de percheziţie; se poate accesa un alt sistem informatic, diferit
faţă de cel pentru care s-a emis mandat, în cazul în care datele informatice căutate sunt
cuprinse într-un alt sistem informatic, interconectat cu cel iniţial, sau pe un suport de
stocare a datelor informatice şi sunt accesibile din sistemul sau suportul pentru care s-a
emis mandat.
Activitatea de interceptare se efectuează de persoane specializate, care sunt
obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate.
Reglementările Codului de procedură penală în legătură cu interceptările audio-
video se aplică în mod corespunzător şi interceptării comunicaţiilor, la care face referire
alin.(1) al aceluiaşi articol.
Ridicarea sistemului informatic trebuie precedată de efectuarea unor proceduri
specifice investigării criminalistice:
Dacă sistemul informatic este închis se efectuează fotografii pentru a se evidenţia
structura sistemului informatic, a cablajului şi a stării acestuia.
Daca sistemul este pornit trebuie fotografiata imaginea care se afla pe monitor în
momentul efectuării percheziţiei.
Sistemul informatic se închide conform procedurii obişnuite sau prin întreruperea
alimentării cu curent electric (deconectarea fizica de la sursa de curent – priză, sau de la
unităţile UPS, unde este cazul). Este de preferat o deconectare fizică de la sursa de
curent, evitându-se astfel posibilitatea alterării probelor.
Dacă sistemul se ridică pe bucăţi, trebuie fotografiată fiecare componentă în parte
şi etichetată. Pentru cablaj este indicat atât etichetarea lui cât şi a locului unde a fost
branşat.
Fiecare componentă, în special suporturile magnetice de stocare a datelor, trebuie
protejate de eventuale pericole pentru integritatea lor, folosindu-se ambalaje specifice.
În timpul transportului către laborator trebuie evitate şocurile, vibraţiile, undele radio
şi câmpurile electromagnetice pentru a proteja unităţile magnetice de stocare a datelor de
o eventuală deteriorare. Depozitarea componentelor se face într-un mediu lipsit de
umiditate, căldură şi surse de radiaţii electromagnetice.

101
 Cercetarea unui sistem informatic presupune o activitate complexă şi trebuie
efectuată cu multă atenţie de către organele de urmărire penală în prezenţa şi cu
colaborarea personalului auxiliar de specialitate.

Protecţia martorilor
O problema delicată în cadrul procedurii urmăririi penale o reprezintă procedura
obţinerii şi valorificării declaraţiilor martorilor anonimi, aflaţi într-un program de protecţie,
procedură reglementată în art. 861-865 C.proc.pen.
Potrivit art. 861 alin. (1) C.proc.pen., dacă există probe sau indicii temeinice că prin
declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de
reşedinţa ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane,
martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate
sub care urmează să compară în faţa organului judiciar.
Conform legii, un martor protejat este individul care prin declaraţiile sale furnizează
informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului.
Datoria de a depune mărturie implică responsabilitatea statelor de a garanta
martorilor posibilitatea de a depune mărturie fără a fi supuşi vreunui risc din partea vreunei
persoane. Un martor protejat începe pur şi simplu o nouă viaţă. I se schimbă domiciliul în
primul rând, primeşte o noua identitate, apoi i se schimba şi locul de muncă. Ca asistenţă
din partea organelor statului ar fi de remarcat reinserţia în alt mediu social, recalificarea
profesională şi asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.
Conform statisticilor, cei mai mulţi martori protejaţi provin din mediul infracţional şi
sunt deja încarceraţi. În schimbul unor informaţii relevante, privind prevenirea unor
infracţiuni cum ar fi atentate la siguranţa statului, terorismul, omorul deosebit de grav,
traficul de persoane sau traficul de droguri, cel aflat în închisoare primeşte protecţie şi
beneficiază de diminuarea pedepsei.
Stabilindu-se că nu de puţine ori martorii sunt supuşi unor forme de ameninţare sau
intimidare pentru a nu participa la activităţile procedurale care sunt necesare condamnării
inculpaţilor, în mod special în cazuri privind săvârşirea unor crime majore şi având la bază
obligativitatea statului de a asigura drepturile martorului inclusiv cele referitoare la
protecţie, a apărut necesitatea înfiinţării unor structuri specializate care să aplice în
practică măsurile de protecţie a martorilor.
Intimidare martorilor, directă sau indirectă, poate lua diferite forme, dar ea vizează
aproape întotdeauna eliminarea probelor împotriva pârâţilor în vederea achitării lor din
lipsă de probe şi, în mod excepţional, furnizarea de probe împotriva pârâţilor în vederea
condamnării lor71.
În acest context creşte rolul pe care justiţia îl are în asigurarea climatului de
securitate europeană, în lupta împotriva marii criminalităţi şi a infracţiunilor grave, rolul
măsurilor de protecţie faţă de martorii şi colaboratorii justiţiei capătă noi dimensiuni,
aplicarea unor programe de protecţie a martorilor în funcţie de pericolul la care aceştia
sunt supuşi devenind tot mai necesare şi complexe, iar unităţile de protecţie a martorilor
din statele membre trebuie să-şi sporească capacitatea de implementare a programelor de
protecţie şi disponibilitatea către o colaborare cât mai largă.
Protecţia martorilor este o măsură generală şi complexă, cu caracter procedural,
extraprocedural şi de politică penală prin care se urmăreşte creşterea eficienţei acţiunii de
descoperire a infracţiunilor şi eficientizarea reacţiei sociale de reprimare a lor, în condiţii de
protecţie şi siguranţă pentru persoanele implicate în furnizarea de date şi informaţii
organelor judiciare .
Programele de protecţie a martorilor sunt programe croite după necesităţile
particulare ale martorilor, acestea diferenţiindu-se în funcţie de timpul aplicării ( înaintea

71
Raportul explicativ al Convenţiei civile privind corupţia.
102
procesului penal sau după procesul penal) şi complexitatea cazurilor în care se impune
protecţie.
Măsurile extraprocedurale de protecţie şi asistenţă pot contribui la menţinerea
bunăstării (prin aplicarea măsurii acordării unui venit până la găsirii unui loc de muncă)
unui martor sau familiei acestuia, a securităţii prin schimbarea domiciliului (relocare internă
sau internaţională) şi acolo unde legislaţia permite schimbarea identităţii martorului.
În combinaţie cu prevederile legale ce priveşte reducerea pedepselor pentru
suspecţii care cooperează cu autorităţile judiciare în vederea condamnării coinculpaţilor,
aplicarea programelor de protecţie care includ şi măsuri extraprocedurale, este de
asemenea considerată ca o măsură foarte eficientă în lupta împotriva grupărilor teroriste.
Această formă de protecţie cunoscută şi sub denumirea de ,,protecţie
poliţienească’’ sau ,,preventivă’’ şi care presupune, în general, utilizarea de mijloace mai
puţin economicoase, este întâlnită în toate sistemele juridice care cunosc programe
extraprocedurale, dar uneori şi în celelalte sisteme în care în care nu există decât dispoziţii
procedurale, fiind impusă de Ministerul Public în toate procesele şi în toate cazurile. 72
Măsurile de protecţie extraprocedurale care au ca scop protejarea securităţii fizice
sunt de importanţă deosebită, ele putând fi puse în practică de unităţile de poliţie care
instrumentează cauza până la preluarea martorului de către Oficiul Naţional pentru
Protecţia Martorilor în Programul de protecţie.

Concluzii. Potrivit dispoziţiilor art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect
strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor
şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se
dispună trimiterea în judecată.
Din interpretarea textului menţionat, rezultă că probele strânse în această fază
servesc numai pentru trimiterea în judecată, neputând constitui temei de condamnare.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, când organul de cercetare penală
consideră că a efectuat toate actele de urmărire penală şi nu sunt cauze care să împiedice
terminarea urmării penale (motive pentru scoaterea de sub urmărire penală, încetarea
urmăriri penale, clasare) acesta cheamă pe inculpat şi îi prezintă materialul de urmărire
penală, fapt consemnat într-un proces-verbal. Acesta din urmă poate formula cereri noi,
care vor putea fi admise sau respinse de organul de cercetare penală.
În aceeaşi ordine de idei, ordonanţele de punere în mişcare a acţiunii penale pentru
inculpaţi trebuie fundamentate juridic, trebuind să fie complet motivate. Astfel, din
cuprinsul ordonanţei trebuie să reiasă o stare de fapt, fiind insuficientă reproducerea doar
a textului de incriminare, actul de inculpare fiind actul procesual cel mai important dat de
lege în competenţa Ministerului Public, pentru că el stabileşte limitele obiectului judecaţii,
rechizitoriul trebuind să expună starea de fapt, să aducă comentarii asupra probelor, care
nu trebuie să fie contradictorii. Rechizitoriul trebuie să reprezinte cea mai elocventă
dovadă a respectării dispoziţiei de principiu din cuprinsul art. 202 din C.proc.pen., privind
rolul activ al organului de urmărire penală, care îl obliga să strângă probele necesare
pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei
soluţionării a acesteia.
Nerespectarea obligaţiei organului de urmărire penală de a proceda din nou la
prezentarea materialului de urmărire penală, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală,
prevăzută în art. 257 raportat la art. 253 C. proc. pen., nu atrage nulitatea absoluta a
urmăririi penale, ci nulitatea relativă, ceea ce înseamnă ca încălcarea dispoziţiei legale
trebuie să fie invocata în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul
termen de judecata cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.

72
Gheorghiţă Mateuţ - Protecţia martorilor-Utilizarea martorilor anonimi în faţa organelor procesului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003 pag. 238
103
 Întreaga procedură de urmărire penală trebuie să asigure practic cadrul procesual
legal de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor procesuale şi de efectuare a actelor
procedurale prevăzute de lege.
In cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să
asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa
învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune
memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă
există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.
Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea
mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Inculpatului, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penala, potrivit art. 250
alin. (1) C.proc.pen., i se reliefează, la adevărata valoare, probele strânse de către
organele de urmărire penala împotriva sa, caracterul nepublic in privinţa acestuia încetând
sa mai fie regula.

3. Faza judecăţii
În faza procesuală a judecaţii, în acord cu dispoziţiile art. 289 C. proc. pen., probele
strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate de instanţă, prin administrarea lor în
şedinţa publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu, nerespectarea acestei obligaţii
constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 paragraf 3 lit. d)
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Numai în urma unei asemenea verificări, cu respectarea acestor principii
fundamentale, obligatorii în faza cercetării judecătoreşti şi exercitând un rol activ, potrivit
dispoziţiilor art. 287 C. proc. pen., instanţa trebuie să ajungă, motivat, la o soluţie
temeinică şi legală, ca rezultat care exprimă adevărul impus de probele administrate în
mod legal.
Obligaţia legală a efectuării unei cercetări judecătoreşti complete presupune
reaudierea tuturor martorilor ascultaţi în lipsa inculpatului. Aceasta măsură procesuală, se
impune cu atât mai mult cu cât martorii cunosc împrejurări esenţiale, de natură să
demonstreze apărările invocate de inculpat în cursul procesului, în caz contrar fiind
încălcate principiile nemijlocirii, publicităţii, oralităţii şi contradictorialităţii, obligatorii în faza
de judecată, precum şi dreptul la apărare al inculpatului sau oricăreia din părţile procesului
penal.
Procedându-se în alt mod, inculpatul va fi lipsit de beneficiile unui proces echitabil,
în sensul art. 6 paragraf 3 lit. d) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, care îi dă
dreptul la „administrarea probelor incriminatorii în prezenţa sa, în şedinţă publică, în
condiţii de contradictorialitate”.
Cercetarea judecătorească în faţa instanţei nu trebuie să se limiteze doar la
ascultarea inculpaţilor şi la reaudierea martorilor propuşi în rechizitoriu, instanţa fiind
obligată să procedeze la noi confruntări şi să aprofundeze probele. Neprocedând în acest
mod, instanţa nu desfăşoară practic o activitate de judecată, ci doar de confirmare a
actului de inculpare şi de trimitere în judecată a procurorului, instanţa fiind, în schimb,
obligată să constate mai întâi nulităţile actelor de urmărire penală şi să dispună, în temeiul
art. 332 C.proc.pen., restituirea întregului dosar procurorului pentru refacerea urmăririi
penale când sunt îndeplinite cerinţele textului de lege indicat.
Pentru preeminenţa dreptului în materia probelor şi a mijloacelor de probă se
impune sancţionarea probelor obţinute în mod ilegal, prin invalidarea acestora. În doctrina
Europei continentale se vorbeşte despre nulitate, iar în cea din commanlow de excludere.
În dreptul nostru regula excluderii mijloacelor de probă neregulate, aşa cum este enunţată
de art. 64 al.2 C. pr. pen., se fundamentează pe Convenţia europeană a drepturilor omului
şi pe principiile generale de drept, având însă puţine şanse să fie însuşită de jurisprudenţă
104
în condiţiile nemodificării art. 197 C. pr. pen., în materia nulităţilor. Acest aspect este de
natură să afecteze principiul libertăţii probelor care – în dreptul român – este departe de a
fi absolut, având în vedere enumerarea limitativă a mijloacelor de probă din cuprinsul art.
64 alin.(1) C. pr. pen. Mai mult, atunci când jurisdicţia se găseşte în imposibilitatea
verificării legalităţii mijloacelor de probă sau a condiţiilor în care a fost obţinută proba, ea
este ţinută să înlăture această probă, precum şi toate actele care decurg din ea.
Ilegalitatea poate rezulta fie din mijlocul de probă însuşi (de exemplu, mărturisirea
provocată sub efectul torturii), fie din condiţiile în care a fost obţinută sau administrată
proba (de pildă, ascultarea convorbirilor telefonice efectuată în cazurile în care legea nu o
permite). În acest fel, ar putea fi excluse fie probele inadmisibile datorită condiţiilor în care
au fost obţinute, fie probele inadmisibile datorită condiţiilor în care au fost administrate.
Din categoria probelor inadmisibile prin natura lor menţionăm: mărturisirea obţinută
în urma utilizării violenţei şi îndeosebi a torturii sau a tratamentelor inumane sau
degradante (art. 3 al Convenţiei Europene a drepturilor omului şi art. 69 al. 1 C. pr. pen);
proba obţinută prin violarea dreptului la tăcere (utilizarea narco-analizei sau a hipnozei în
privinţa unui inculpat; recurgerea la poligraf în anchetele penale).
Din categoria probelor inadmisibile datorita condiţiilor în care au fost obţinute putem
cita: probele obţinute cu violarea secretului profesional, ascultarea sau interceptarea
comunicaţiilor şi a telecomunicaţiilor private efectuate cu violarea dispoziţiilor legale,
percheziţiile ilegal dispuse şi executate cu violarea domiciliului. De asemenea, din
categoria probelor inadmisibile, datorită condiţiilor în care au fost administrate, considerăm
că ar putea să facă parte acelea furnizate prin declaraţiile martorilor care au dorit să li se
asigure anonimatul.
În ceea ce priveşte procedura de invalidare a mijloacelor de probă obţinute în mod
ilegal, având în vedere şi faptul că legea noastră nu are o prevedere specială în acest
sens, apreciem că administrarea ilegală a probelor se poate face în toate fazele procesului
penal. În faza de judecată, părţile se pot prevala de această nouă dispoziţie legală,
invocând-o pe calea unei excepţii, în tot cursul judecăţii, sau prin exercitarea unei căi de
atac. Iregularităţile comise în timpul urmăririi penale conduc la unele aspecte procedurale
particulare, specifice activităţii desfăşurate de Ministerul Public. În acest din urmă caz,
părţile interesate ar putea invoca în faţa procurorului, pe calea unei cereri, a unui memoriu,
sau pe calea unei plângeri – în condiţiile art. 275-278/1 C. pr. pen -, caracterul ilegal al
unor mijloacele de probă administrate. Astfel, plângerea este, după caz, de competenţa
procurorului, a procurorului ierarhic superior sau instanţei competente.
Considerăm că art. 301 C. pr. pen. permite verificarea de către instanţă a legalităţii
mijloacelor de probă obţinute în timpul urmăririi penale în cadrul unei proceduri preliminare
distincte. De altfel, se prevede expres în art. 301 alin.(1) C. pr. pen., faptul că „în cursul
judecăţii procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune
concluzii”, iar în art. 302 C. pr. pen. se arată că „instanţa este obligată să pună în discuţie
cererile şi excepţiile arătate în art. 301 C. pr. pen., sau excepţiile ridicate din oficiu şi să se
pronunţe asupra lor prin încheiere motivată”. O asemenea excepţie ar putea-o constitui şi
aceea privind caracterul ilegal al unor mijloace de probă, care ar putea determina
excluderea probei obţinute în acest fel (ilegal), având natura juridică a unei chestiuni
preliminare.

105