Compunerea și organizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene

De la intrarea in vigoare a tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea

Europeana are personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior Comunității
Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene. Constituirea,
organiarea și funcționarea Curții de Justiție sunt prevăzute în tratatele institutive, atât în Tratatul
de la Paris (1951) cât și în Tratatele de la Roma (1957). Aceasta a elaborat, în 1953 propriul
Regulament de procedură. Deoarece numărul acțiunilor a crescut, a apărut necesitatea, pe de o
parte, de a descongestiona activitatea Curții și, pe de altă parte, de a instaura un al doilea grad
jurisdicție prin crearea unei jurisdicții de primă instanță. Tribunalul de Prima Instanță al
Comunităților Europene a fost creat la solicitarea Curții prin decizia Consiliului din 24 octombrie
1988. Datoriă volumui mare de munca al Tribunalului de Primă Instanță i s-a alăturat și
Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene. Cel mai recent document prin care s-a
reglementat organizarea și funcționarea Curții de Justiție este Tratatul de la Lisabona, care a
stabilit ca denumirea acestei instituții să fie ,,Curtea de Justiție a Uniunii Europene,, .

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii

Europene şi este compusă din trei instanţe:

 Curtea de Justiție
 Tribunalul de Primă Instanță

Misiunile esențiale ale acestor instanțe sunt:

 Examinarea legalității actelor juridice ale Uniunii

 Asigurarea interpretării și aplicării uniforme a dreptului Uniunii

Aceasta este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru, de unde rezultă
că în prezent Curtea este compusă din 28 de judecători. Este asistată de 8 avocați generali,
numărul acestora putând fi mărit de către Consiliu.
 Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de către guvernele statelor
membre, pentru o perioadă de 6 ani. Înainte de a intra în funcţie, fiecare judecător depune, în faţa
Curţii de Justiţie reunită în şedinţă publică, jurământul. Judecătorii beneficiază de imunitate de
care poate fi ridicată de Curtea de Justiţie întrunită în şedinţă plenară. Judecătorii nu pot exercita
nici o funcţie politică sau administrativă şi nici o activitate profesională. Organizarea şi
funcţionarea Curţii de Justiţie sunt reglementate în cuprinsul tratatelor, în Statutul Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene (anexat la TFUE), precum şi în Regulamentul său de procedură. La
fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali în condiţiile
prevăzute de Statutul CJUE. Imediat după înlocuirea parţială prevăzută mai sus, judecătorii aleg
dintre ei pe preşedintele Curţii, pentru o perioadă de trei ani. La nevoie, preşedinţia este asigurată
de către unul dintre preşedinţii camerelor de cinci judecători sau de către unul dintre preşedinţii
camerelor de trei judecători. În conformitate cu art. 16 din Statului CJUE, Curtea înfiinţează în
cadrul ei camere formate din trei şi din cinci judecători, aceştia alegând dintre ei preşedinţii
camerelor.

Curtea se poate întruni în următoarele formule:

 Ședința plenară, compusă din toți judecătorii

 Marea Cameră, compusă din 13 judecători
 Camerele compuse din 5 sau 3 judecători

Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituții
care este parte intr-un proces, precum și în cauzele deosebit de complexe sau de importante.

Cvorumul prevăzut:

 Ședință plenară – 15 judecători

 Marea Cameră – 9 judecători
 Camere de 5 sau de 3 judecători
 Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi o fază orală care, în
general, este publică. Unul dintre judecători poate fi numit raportor care poate fi ajutat de un
adjunct. Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre (care sunt
instanţele de drept comun în materia dreptului comunitar) privind interpretarea dreptului
comunitar. Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei
ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când
soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Fiecare cetăţean european poate să obţină precizarea
normelor comunitare care îl privesc, cu toate că această cerere nu poate fi formulată decât de o
instanţă judecătorească naţională.

Procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță urmeaza cele 2 faze principale:

 Faza scrisă
 Faza orală

Procedura orală cuprinde audierea de către Curte a agenților, consilierilor și avocaților, a

concluziilor avocatului general, precum și, dacă este necesar, audierea martorilor și

Judecătorii sunt numiți pe o perioadă de 6 ani cu posibilitatea de reînnoire a mandatului.

Judecătorii aleg dintre ei pe președinte si vicepreședintele Curții de Justiție, pentru o perioadă de
3 ani. Mandatul acestora de asemenea poate fi reînnoit. Vicepreședintele îl asistă pe președinte în
caz de împiedicare sau în cauzl în care funcția de președinte este vacantă. Judecătorii sunt ajutați
în îndeplinirea atributiilor jurisdicționale de către grefieri și referenți.

Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în

funcţia judiciară – asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de
publicarea hotărârilor judecătoreşti în “Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”, precum şi în
atribuţiile administrative – asigură administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui
acesteia.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr),
fiind jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de
“cabinet” al judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
 Formaţiunile de lucru ale Cuţii sunt plenul, Marea cameră şi camerele. Camerele sunt
compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 13 judecători. În
principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curţii sau prin
tratatele Comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi forţă
juridică cu a deciziilor Curţii. De regulă, sunt de competenţa Camerelor litigiile declanşate între
persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru
sau o instituţie comunitară, competenţa va aparţine însă plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în
litigiu o solicită în mod expres.
Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus
judecăţii o cere, precum şi în alte patru situaţii:
a) când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Ombudsmanului
european,
b) când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu
nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar
european;
c) când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de
către un comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare
exercitării funcţiei sale;
d) când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte
condiţiile de exercitare a funcţiei.
Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează
pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă 1 şi una orală2) şi inchizitorie
(deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea
martorilor). O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă domiciliul în
Luxemburg. Statele rezolvă această problemă prin reprezentanţele lor diplomatice existente în
Ducatul de Luxemburg, însă persoanele fizice sau juridice trebuie să apeleze la un rezident
luxemburghez, folosit ca şi “cutie poştală”, doar pentru introducerea acţiunii.

2
 Deliberările au loc în “Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de
judecată, la ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura “orală”, iar avocaţii
generali nu participă.

Tipurile de acțiuni în fața Curții de Justiție

a) Procedura întrebarilor preliminare

Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care

sunt instanţele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă
şi omogenă a legislaţiei Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele
naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un aspect
privind interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice
conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii. Cererea de pronunţare a unei hotărâri
preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul validităţii unui act de dreptul Uniunii.
Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţe
motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează
litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură obligatorie pentru
celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică.

b) Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor

Această acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către statele

membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curţii de Justiţie este
precedată de o procedură prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă statului membru vizat
posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă această procedură nu
determină statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile, poate fi introdusă la Curtea de Justiţie o
acţiune privind încălcarea dreptului Uniunii.
Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie – cazul cel mai frecvent întâlnit în practică -,
fie de un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor,
statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi sesizări din partea
Comisiei, Curtea de Justiţie constată că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale,
aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare și/sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu
toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei
directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune
pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

c) Acțiunea în anulare

Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituţii, al
unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament, directivă,
decizie). Curtea de Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile introduse de un stat
membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului (cu excepţia actelor
acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau competenţe de executare) sau pe
cele introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unei alte instituții. Tribunalul este competent să
judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de
persoane private.

d) Acțiunea în constatarea abținerii de a acționa

Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a

unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu
poate fi introdusă decât după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când s-a
constatat nelegalitatea abținerii, instituţia în cauză trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona,
luând măsurile adecvate. Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona
este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea
în anulare.

e) Recursul

Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate

împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil şi fondat,
Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în stare de a fi
judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta trimite cauza
Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată de Curte în recurs.
f) Reexaminarea

Deciziile Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor

Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei
reexaminări din partea Curţii de Justiţie în condițiile prevăzute în Protocolul privind Statutul
Curții de Justiție a Uniunii Europene.

CURTEA ÎN VIAȚA CETĂȚEANULUI UNIUNII

Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în special cele pronunţate
cu titlu preliminar, au în mod vădit consecinţe importante în viaţa de fiecare zi a cetăţenilor
Uniunii. Unele dintre aceste hotărâri sunt citate în continuare, cu titlu de exemplu, pentru
domeniile cele mai importante ale dreptului Uniunii.
 libera circulaţie a mărfurilor
 libera circulaţie a persoanelor
 libera prestare a serviciilor
 egalitatea de tratament şi drepturile sociale
 drepturile fundamentale
 cetăţenia uniunii.

BIBLIOGRAFIE

1. http://curia.europa.eu
2. https://eur-lex.europa.eu
3. Principalele invovații ale Tratatului de la Lisabona,Ministerul Afacerilor
Externe, 2010
4. Drept instituțional al Uniunii Europene, Tache Bocănială