UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT ”SIMION BĂRNUȚIU” SIBIU

MASTER: „DREPT EUROPEAN”

TEMA: CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

Coordonator: Asist. univ. dr. Alexandru SUCIU

MASTERAND
Aurelia CHIȘU

1
 SIBIU, 2019

CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII

EUROPENE

2
 CUPRINS
Capitolul I
Noțiuni introductive cu privire la Curtea de Justiție a Uniunii Europene
1.1. Delimitări conceptuale
1.2. Evoluția în timp a Curții de justiție

Capitolul II
Compunerea și organizarea Curții de justiție
2.1. Considerații generale
2.2. Componența Curții și statutul judecătorilor, al avocaților al
grefierului,
al președintelui și al vicepreședintelui
2.3. Organizarea Curții de justiție
2.4. Funcționarea Curții de justiție

Capitolul III
Procedura în fața Curții de justiție
3.1. Procedura orală
3.2.Procedura scrisă
3.3. Procedurile speciale
3.3.1. Hotărârile Curții de Justiție
3
 3.3.2. Procedura simplificată
3.3.3. Procedura accelerată
3.3.4. Procedura preliminară de urgență
3.3.5. Procedura măsurilor provizorii
3.3.6. Cheltuielile de procedură
3.3.7. Regimul lingvistic
3.4. Competențele Curții de Justiție

Capitolul IV
Tribunalul
5.1. Competența Tribunalului
5.2. Organizarea Tribunalului
5.3. Funcționarea Tribunalului
5.4. Procedura în fața Tribunalului
Capitolul V
5.1. Studiu de caz

Concluzii
Bibliografie

4
 Capitolul I
Noțiuni introductive cu privire la Curtea de Justiție a Uniunii Europene
1.1. Delimitări conceptuale

Curtea de Justiție a Uniunii Europene face parte din instituțiile Uniunii

Europene, ea reunind cele două instanțe, și anume:
- Curtea de Justiție propriu-zisă;
- Tribunalul.
Ca și responsabilitate, Curtea de Justiție asigură jurisdicția Uniunii
Europene.
Aceste instanțe au ca obiectiv asigurarea interpretării corecte și aplicarea
corespunzătoare a dreptului primar și a dreptului secundar al Uniunii pe teritoriul
acesteia.
5
 Curtea de Justiție verifică astfel legalitatea actelor emise de instituțiile
Uniunii și hotărăște în ceea ce privește respectarea de către statele membre a
obligațiilor ce le revin în temeiul dreptului primar și al celui secundar. De
asemenea, Curtea oferă interpretări ale dreptului Uniunii, la solicitarea
judecătorilor naționali.1
Constituirea, chiar de la începutul procesului de integrare europeană, a unei
Curţi de justiţie cu menirea de a veghea la respectarea normelor comunitare a avut
o influenţă hotărâtoare asupra evoluţiei Comunităţilor.
De asemenea, chiar existenţa unei Curţi de justiţie este un element
determinant pentru procesul de integrare, întrucât sistemul de repartizare a
competenţelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garanţia pentru
fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituţii, cât şi de către
state membre şi, implică pe de altă parte, menţinerea uniformităţii de aplicare a
regulilor comune.
În doctrina de specialitate se arată că respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea normelor comunitare de către Curtea de justiţie se face în condiţii
similare jurisdicţiilor statale, la această concluzie s-a ajuns avându-se în vedere
caracterul intern al jurisdicţiei comunitare. Acest caracter este relevat de persoana
justiţiabililor, de competenţa Curţii, de natura conflictelor deduse judecăţii, precum
şi de procedura de soluţionare a acestora.
Atâta timp cât justiţia internaţională clasică este, de obicei, facultativă,
competenţa obligatorie constituind excepţia, Curtea de justiţie a Comunităţilor
europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi
necesar pentru statele membre să accepte această competenţă. Jurisdicţia Curţii de
justiţie a devenit, în principiu, obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor
comunitare, ceea ce înseamnă nu numai că poate fi sesizată unilateral, chiar
împotriva statelor membre2, dar şi că, în domeniul care i-a fost dat spre
competenţă, nu poate fi supus altei metode de reglementare.
Un alt criteriu care susţine caracterul intern al jurisdicţiei comunitare este cel
al persoanelor care pot sesiza Curtea de justiţie în vederea soluţionării unui litigiu.
Astfel, sunt situaţii când şi particularii, persoane fizice sau juridice pot sesiza
Curtea de Justiţie, în timp ce, ca regula, jurisdicţiilor internaţionale le sunt trimise
spre soluţionare conflicte interstatale.
În prezent, existenţa unor instanţe judecătoreşti, pe plan internaţional,
constituie o excepţie. Apariţia acestora se datorează acordurilor interstatale, dar în
acelaşi timp asistăm la o creştere a numărului instanţelor cu caracter regional.

1.1. Evoluția în timp a Curții de Justiție

1 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/26/curtea-de-justitie-a-uniunii-europene
2
Art. 169 şi art. 170 din Tratatul instituind CE.
6
 Nevoia înfiinţării unei astfel de instituţii s-a resimţit încă din perioada
lucrărilor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris instituind CECO.
Astfel, partenerii prezenţi la negocieri vedeau în Curtea de Justiţie adevăratul organ
de control al legalităţii actelor emise de înalta Autoritate si Consiliul Special de
Miniştri, menit să sigure dar şi să garanteze neamestecul autorităţilor CECO. în
domeniile care intră sub incidenţa suveranităţii statelor membre.
În cadrul negocierilor s-au propus mai multe soluţii, dar niciuna nu a fost
adoptată. Astfel, în acest sens amintim următoarele soluţii propuse:
- înfiinţarea unei comisii de arbitraj3 şi recurgerea la serviciile unui organ de
justiţie deja existent, eventual Curtea Internaţională de Justiţie.
La această variantă însă, s-a renunțat în ideea că pe de o parte, legătura strânsă
dintre CIJ. si ONU. din care nu făceau parte, la acea dată, toate statele membre ale
CECO, iar pe de altă parte, imposibilitatea persoanelor fizice sau juridice, altele
decât statele, de a o sesiza.
În final s-a optat pentru o soluţie propusă încă din anul 1950, și anume aceea
de a înfiinţa o Curte de Justiţie proprie care „sa asigure respectul dreptului in
interpretarea şi aplicarea tratatului şi a regulamentului de executare".
Mai târziu, cele doua Tratate de la Roma, acte constitutive ale C.E.E. şi
CEEA., ca şi cele două protocoale care le completează, prevăd crearea Curţii de
Justiţie, având acelaşi rol ca si Curtea de Justiţie înfiinţată prin Tratatul de la Paris.
Astfel, la 25 martie 1957 este adoptată Convenţia relativă la unele instituţii
comune Comunităţilor Europene, care prevede ca atribuţiile conferite Curţii de
Justiţie, de fiecare dintre cele două Tratate de la Roma, vor fi exercitate de o Curte
de Justiţie unică şi că această instituţie unică înlocuieşte Curtea prevăzută în
Tratatul de la Paris.
Curtea de justiţie a fost concepută ca mecanism comun al CECO, CEE și
CEEA atât pentru raţiuni de ordin practic, cât şi, pentru crearea unei unităţi în
aplicarea şi interpretarea tratatelor precum şi pentru a permite rezolvarea
eventualelor conflicte de competenţă dintre comunităţi.
Curtea de justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie și
Tribunalul.
Conform prevederilor, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă în
lumina prevederilor Tratatului reformator, un ansamblu de instanţe, fiecare dintre
acestea având competenţe specifice.
Sistemul instituţional al Uniunii Europene este construit în jurul a şapte
instituţii fundamentale:
1. Consiliul European, care a devenit instituţie comunitară în urma Tratatului
de la Lisabona.
Consiliul European are rolul de-a oferi Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
sale şi de a-i defini orientările şi priorităţile politice generale.

3
considerata a fi insuficienta.
7
 2. Comisia Europeană4, care iniţiază politici şi le pune în aplicare,
3. Consiliul5 - este organul legislativ, de decizie comunitară, care
acţionează pe baza propunerilor Comisiei.
4. Parlamentul European6, cu rol iniţial consultativ, însă în urma ultimei
revizuiri a tratatelor are un rol fundamental în procesul de luare a deciziilor
comunitare.
5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, are sarcina de a interpreta
actele comunitare şi tratatele institutive, în caz de conflict juridic.
6. Curtea de Conturi, este o instituţie cu rol de control financiar, al
administrării bugetului comunitar.
7. Banca Centrală Europeană, este o instituţie cu personalitate juridică
care, împreună cu băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror
monedă este euro, conduc politica monetară a Uniunii. Acest sistem
instituţional, în forma sa prevăzută de Tratatul de la Lisabona, reprezintă
elementul central al integrării europene.
Ultimele modificări au introdus în ansamblul instituţiilor comunitare
Consiliul European, care reuneşte la cel mai înalt nivel şefii de state şi guverne din
statele membre.
Înainte de Tratatul de la Lisabona, natura juridică a Consiliului European
era incertă, nefiind tranşată de Tratate. În doctrină era considerat “organ
paracomunitar”, superior şi exterior sistemului instituţional.
O altă adăugare recentă la sistemul instituţional este Banca Centrală
Europeană, aceasta fiind organ comunitar înainte de Tratatul de la Lisabona.
În ceea ce priveste alte modificări, amintim și modificarea denumirii
Consiliului Uniunii Europene, acum doar Consiliul, şi al Curţii Europene de
Justiţie, devenită Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
O modificare semnificativă vizează totuşi Parlamentul European. Tratatul
de la Lisabona creşte semnificativ rolul şi influenţa PE în procesele decizionale şi
impactul său efectiv asupra vieţii politice a Uniunii.
În ansamblu, instituţiile comunitare, fie că au primit recent acest statut, fie
că sunt instituţii “vechi” şi-au păstrat rolul, componenţa, principalele atribuţii.
4 Denumirea de “Comisie Europeană” a fost adoptată numai după Tratatul de la Maastricht privind Uniunea
Europeană, anterior fiind folosită sintagma “Comisia Comunităţilor Europene”. Cu toate că denumirea s-a schimbat,
în documentele oficiale se întâlneşte în continuare şi vechea denumire.
5 “Consiliul” reprezintă denumirea actuală a legislativului Uniunii Europene, adoptată prin Tratatul de la Lisabona
pentru instituţia care se numea Consiliul Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht (1992), respectiv Consiliul
Comunităţilor Europene după Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea executivelor (1965). În această perioadă, în
care prin modificări succesive ale tratatelor, instituţia a primit denumiri diferite, în funcţie de evoluţia Comunităţilor,
acesta este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri, denumire iniţială prevăzută în Tratatul C.E.C.O. şi
Tratatul C.E.E. (1951, 1957)
6 Denumirea oficială a acestei instituţii comunitare, prevăzută în tratatele institutive a fost cea de“Adunarea

generală”; doar în 1962, instituţia a decis să se numească “Parlament”, cu toată opoziţia Consiliului de miniştri, care
îşi vedea ameninţate atribuţiile de legislator european. De atunci, noua denumire a fost folosită şi în actele
comunitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic European. Prin adoptarea denumirii de “Parlament European” s-
a dorit sporirea importanţei acestei instituţii şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi rolul conferit prin
tratatele institutive era, iniţial, doar unul consultativ.
8
Sistemul instituţional care a funcţionat în temeiul tratatelor institutive (C.E.C.O.,
C.E.E. şi EURATOM), şi a continuat să funcţioneze şi după crearea Uniunii
Europene, şi-a menţinut echilibrul, şi-a dovedit eficacitatea prin modificările mai
mult funcţionale decât structurale aduse de Tratatul de la Lisabona.
De asemenea, sistemul instituţional comunitar este completat cu alte organe
comunitare, cum ar fi Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic şi Social, etc.

Capitolul II
Compunerea și organizarea Curții de justiție
2.1. Considerații generale

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din 2 instanțe:

A. Curtea de Justiție – care se ocupă de cererile de hotărâre preliminară
adresate de instanțele naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri.
B. Tribunalul – care se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de
persoane fizice, întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică,
această instanță se ocupă în principal cu legislația privind concurența, ajutorul de
stat, comerțul, agricultura și mărcile comerciale.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun acord,
pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei
instanțe aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.

2.2. Componența Curții și statutul judecătorilor, al avocaților al grefierului,

alpreședintelui și al vicepreședintelui

9
 Tratatele institutive atribuie Curţii de Justiţie competenţa de a asigura
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului 7.
Această competenţă a Curţii este însă o competenţă de atribuire, sub rezerva
competenţelor atribuite Curţii de Justiţie prin tratat, litigiile la care Comunitatea
este parte nu sunt sustrase competenţei jurisdicţiilor naţionale.
Curtea are în principal atribuţii jurisdicţionale, dar poate avea şi atribuţii
consultative, atunci când este solicitată să-şi dea avizul la încheierea unui acord
internaţional 8 sau când se pune problema revizuirii tratatelor comunitare.
Atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii constau în:
- controlul legalităţii actelor adoptate de instituţiile comunitare;
- controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor care le sunt impuse
de
către tratate;
- interpretarea tratatelor comunitare şi aprecierea validităţii actelor instituţiilor
comunitare.
Curtea este competentă în primă şi ultimă instanţă să judece recursurile
prejudiciale (cu privire la care deţine exclusivitatea potrivit art. 225 din Tratatul
CE) şi recursurile directe (în anulare, în carenţă, repararea daunelor, încălcarea
obligaţiilor) introduse de către un stat membru sau de o instituţie comunitară.
Curtea acţionează: ca o instanţă administrativă atunci când controlează
legalitatea actelor comunitare şi judecă recursurile funcţionarilor comunitari; ca o
instanţă constituţională, atunci când interpretează tratatele comunitare sau judecă
recursurile împotriva unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate; ca
o instanţă civilă, când judecă litigiile ce au ca obiect acordarea de daune-interese şi
ca instanţă de apel, când soluţionează recursurile introduse împotriva hotărârilor
pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă 9.
Curtea de Justiţie este compusă din 28 de judecători şi 11 avocaţi
generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de
guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a
emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile
respective. Mandatul acestora este de şase ani și poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi
din rândul personalităților care oferă toate garanţiile de independenţă şi care
întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii
jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.
Judecătorii Curţii de Justiție îl desemnează din rândul lor pe preşedinte și pe
vicepreședinte, pentru o perioadă de trei ani, perioadă care poate fi reînnoită.
Preşedintele conduce lucrările Curții de Justiție şi prezidează şedinţele şi
deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată.

7 art. 164 CEE, 146 CEEA şi 31 CECA.

8
Prin aviz, Curtea se pronunţă cu privire la compatibilitatea dispoziţiilor din acord cu tratatele comunitare.
9Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, p. 140; Dacian
Cosmin Dragoş, op. cit, p. 88.
10
 Vicepreședintele îl asistă pe președinte în exercitarea funcțiilor sale și îl
înlocuiește în caz de împiedicare.
Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină
imparţialitate şi în deplină independenţă, o opinie juridică numită „concluzii" în
cauzele care le sunt repartizate.
Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce
sub autoritatea preşedintelui Curţii.
Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece
judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători. Curtea se întruneşte în
şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele,
atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din
oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi
atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei
instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe
sau de importante.
Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători.
Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru o perioadă de trei ani, iar
cei ai camerelor de trei judecători pentru o perioadă de un an.10

2.3. Organizarea Curții de justiție

În ceea ce priveşte organizarea Curții de Justiție, aceasta vizează aspectele

legate de judecători şi avocaţii generali, de preşedinţia Curţii şi constituirea
camerelor, completele de judecată, grefa, serviciile Curţii sau raportorii adjuncţi.11
Astfel, în conformitate cu art. 16 din Statutul CJUE, Curtea înfiinţează în
cadrul ei camere formate din trei sau din cinci judecători, aceştia alegând dintre ei
preşedinţii camerelor. Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pe trei
ani, iar preşedinţii camerelor de trei judecători sunt aleşi pentru o perioadă de un
an.
De asemenea, Curtea desemnează pentru o perioadă de un an pe primul
avocet general. Alegerile şi desemnarea se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. 12
În ceea legătură cu completele de judecată, potrivit art. 251 TFUE, Curtea se
poate întruni în următoarele formule: şedinţă plenară, compusă din toţi judecătorii;
Marea Cameră, compusă din 13 judecători; şi camerele compuse din cinci sau trei
judecători.
Un lucru care merită amintit este faptul că Deciziile Curţii sunt valabile
numai în cazul în care numărul de judecători participanți la deliberări este impar,
potrivit art.17 din Statutul CJUE.
10
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_9089/ro/#competences
11 DanVătăman, Instituţiile Uniunii Europene, Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.140
12
Idem
11
 Situațiile în care Curtea se întruneşte în şedinţă plenară, sunt cazuri speciale
prevăzute de Statutul Curţii (de exemplu: - atunci când trebuie să pronunţe
destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar
European care nu a respectat obligaţiile ce îi revin), sau cazuri care prezintă o
importanţă aparte.
Deciziile Curţii întrunite în şedinţă plenară sunt valabile numai în cazul în
care sunt prezenţi cincisprezece judecători.13
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei
instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe
sau de importante.14 Pentru fiecare cauză, Marea Cameră se compune din
preşedintele Curţii, preşedinţii camerelor de cinci judecători, judecătorul raportor şi
numărul necesar pentru a fi în număr de 13.
Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau trei judecători.
Acestea sunt compuse, pentru fiecare cauză, din preşedintele camerei, judecătorul
raportor şi numărul necesar pentru a fi în număr de cinci, respectiv trei judecători.
Pentru compunerea camerelor de cinci judecători, după alegerea preşedinţilor
acestora, se întocmesc liste cuprinzând toţi judecătorii care fac parte din camera
respectivă. De asemenea, pentru compunerea camerelor de trei judecători, se
întocmesc aceleaşi liste. Listele se întocmesc în ordinea prevăzută de art.6 din
Regulamentul de procedura şi se publică în Jurnalul Oficial al UE. Deciziile
camerelor formate din trei sau din cinci judecători sunt valabile numai în cazul în
care se iau de trei judecători.
Grefa, care funcţionează pe lângă Curtea de Justiţie, prezintă un rol
important, deoarece este responsabilă de păstrarea dosarelor cauzelor care se afla
pe rol şi ţinerea registrului în care sunt înregistrate toate actele de procedura.
Totodată, aceasta se ocupa de corespondenţă referitoare la desfăşurarea
procedurilor în faţa Curţii şi de cererile introductive. Potrivit art. 12 din
Regulamentul de procedura, Curtea numeşte grefierul, cu două săptămâni înaintea
datei fixate pentru numire, preşedintele având obligaţia de a informa membrii
Curţii cu privire la candidaturile care au fost depuse.
Activitatea Curţii de Justiţie presupune şi implicarea judecătorilor raportori
şi a raportorilor adjuncţi. Potrivit art.9 din Regulamentul de procedura, imediat
după depunerea cererii într-o cauză, preşedintele Curţii desemnează judecătorul
raportor, acesta fiind ales dintre judecătorii camerei desemnate, la propunerea
preşedintelui acelei camere.
Conform art.24 din Regulamentul de procedura, în cazul în care apreciază a
fi necesar pentru studierea cauzelor cu care este sesizată şi pentru cercetarea
judecătorească a acestora, Curtea propune, numirea unor raportori adjuncţi. Aceştia
au, de regulă, sarcina de a asista preşedintele în procedura măsurilor provizorii şi
cu asistarea judecătorilor raportori în îndeplinirea sarcinilor lor. În exercitarea
13
Idem
14Prof. univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul UE Ediţia a V-a revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p.126
12
funcţiei lor, raportorii adjuncţi răspund, după caz, în faţa preşedintelui Curţii, a
preşedintelui unei camere sau a unui judecător raportor. Înainte de a intra în
funcţie, raportorii adjuncţi depun în faţa Curţii jurământul prevăzut în regulamentul
de procedura.15

2.4. Funcționarea Curții de justiție

Pentru desfășurarea uneia sau mai multor ședințe derterminate, Curtea

poate, să aleagă un alt loc decât acela al sediului său.
În ceea ce privește calendarul lucrărilor Curții, potrivit art. 24 din
Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție, anul judecătoresc începe la data de
7 octombrie a anului calendaristic și se încheie la data de 6 octombrie a anului
următor.
Vacanțele judecătorești, de asemenea, sunt stabilite de Curte. Pe durata
vacanțelor judecătorești, în caz unor urgențe, președintele poate convoca
judecătorii și avocații generali.
Când este vorba de sărbători legale, Curtea respectă zilele de sărbătoare
legală ale locului în care își are sediul.Pentru motive temeinice, Curtea poate
acorda concedii judecătorilor și avocaților generali.Datele vacanțelor judecătorești
și lista zilelor de sărbătoare legală se publică anual în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.16
Reuniunea generală
Deciziile care privesc chestiuni administrative sau măsurile ce se impun a fi
luate ca urmare a propunerilor cuprinse în raportul preliminar prevăzut la articolul
59 din prezentul regulament sunt luate de Curte în cadrul reuniunii generale la care
participă, cu drept de vot, toți judecătorii și avocații generali. Grefierul asistă la
reuniunile generale, în afară de cazul în care Curtea decide altfel.17
Întocmirea unor procese-verbale
În cazul în care judecă fără ca grefierul să fie prezent, Curtea îl însărcinează
pe judecătorul cel mai nou în funcție în sensul articolului 7 din prezentul
regulament să întocmească, dacă este necesar, un proces-verbal care se semnează
de președinte și de judecătorul respectiv.18

15 D. Vătăman, op. cit., p.142

16
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32012Q0929(01)&from=RO
17 https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32012Q0929(01)&from=RO
18
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32012Q0929(01)&from=RO
13
 Capitolul III
Procedura în fața Curții de justiție
Diferitele tipuri de proceduri

Indiferent de natura cauzei, procedura cuprinde:

- o fază scrisă;
- o fază orală, care este publică.
Cu toate acestea, trebuie să se facă distincţia între, procedura întrebărilor
preliminare pe de o parte, şi, celelalte acţiuni (acţiuni directe și recursuri), pe
de altă parte.

3.1. Procedura scrisă

Potrivit art. 20 din Statutul Curții de Justiție procedura scrisă cuprinde

comunicarea adresată părților și instituțiilor Uniunii ale căror decizii sunt în cauză,
cereri, memorii, apărări și observații și eventual replici, precum și toate actele și
documentele ce le susțin sau copiile acestora certificate conform.
Comunicările se fac prin grija grefierului, în ordinea și la termenele
prevăzute de regulamentul de procedură.19
Curtea de Justiție este sesizată printr-o cerere adresată grefierului. Cererea
trebuie să cuprindă numele și domiciliul reclamantului, calitatea semnatarului,
numele părții sau părților împotriva cărora se înaintează cererea, obiectul litigiului,
concluziile și o expunere sumară a motivelor invocate.
După caz, cererea trebuie să fie însoțită de actul a cărui anulare este cerută
sau, în situația menționată la articolul 265 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, de o probă scrisă a datei invitației de a acționa adresate unei instituții, în
conformitate cu articolul menționat.
În cazul în care aceste acte nu sunt anexate la cerere, grefierul cere părții în
cauză să le prezinte într-un termen rezonabil, fără ca decăderea din drepturi să
poată fi opusă părții în cazul în care actele sunt prezentate după expirarea
termenului de introducere a acțiunii.20
În legătură cu depunerea actelor de procedură, originalul oricărui act de
procedură trebuie să poarte semnătura manuscrisă a agentului sau a avocatului
19
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2016-08/tra-doc-ro-div-c-0000-2016-201606984-
05_00.pdf
20
Articolul 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene
14
părții ori, în cazul observațiilor prezentate în cadrul unei proceduri preliminare, pe
cea a părții din litigiul principal sau a reprezentantului său dacă normele de
procedură naționale aplicabile acelui litigiu permit aceasta.
Acest act, însoțit de toate anexele menționate în cuprinsul său, se depune
împreună cu cinci copii pentru Curte, iar în alte proceduri decât procedurile
preliminare, și cu atâtea copii câte părți sunt în cauză. Aceste copii sunt certificate
pentru conformitate cu originalul de către partea care le depune.
Fiecărui act de procedură i se anexează un dosar care conține înscrisurile și
mijloacele materiale de probă invocate în susținerea acestuia și un opis al acestor
înscrisuri și mijloace materiale de probă.21
Atunci când se închide faza scrisă a procedurii, președintele stabilește data la care
judecătorul raportor prezintă reuniunii generale a Curții un raport preliminar.
Raportul preliminar cuprinde propuneri cu privire la necesitatea luării în cauză a
unor măsuri speciale de organizare a procedurii sau a unor măsuri de cercetare
judecătorească ori, dacă este cazul, cu privire la necesitatea adresării unor cereri de
lămuriri instanței de trimitere, precum și cu privire la completul de judecată căruia
trebuie să îi fie trimisă cauza.
Raportul cuprinde de asemenea propunerea judecătorului raportor cu privire
la eventuala omitere a ședinței de audiere a pledoariilor, precum și cu privire la
eventuala omitere a concluziilor avocatului general în cazul în care consideră că
respectiva cauză nu pune o problemă nouă de drept.
Curtea, după ascultarea avocatului general, decide cu privire la măsurile ce
se impun a fi luate ca urmare a propunerilor judecătorului raportor.22

3.2. Procedura orală

Procedura în fața Curții de Justiție implică și o fază orală, care protivit art.
20 din Statutul Curții de Justiție, cuprinde audierea de către Curte a agenților,
consilierilor și avocaților, a concluziilor avocatului general, precum și, dacă este
necesar, audierea martorilor și experților.
Eventualele cereri motivate de origanizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor
se depun în termen de trei săptămâni de la notificarea către părți sau către
persoanele interesate a închiderii fazei scrise a procedurii.
La propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, Curtea
poate decide să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor în cazul în care
consideră, după lectura memoriilor sau a observațiilor depuse în cursul fazei scrise
a procedurii, că este suficient informată pentru a se pronunța.23
Atunci când similitudinile existente între mai multe cauze de aceeași natură o
permit, Curtea poate decide să organizeze o ședință de audiere a pledoariilor
comună acestor cauze. Dezbaterile sunt deschise și conduse de președinte, care
21
Articolul 57 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene
22 Articolul 59 din Regulamentul de procedură a Curții Europene de Justiție a Uniunii Europene
23
Ibidem, Articolul 76
15
exercită poliția ședinței În cursul ședinței de audiere a pledoariilor, membrii
completului de judecată, precum și avocatul general pot să pună întrebări agenților,
consilierilor sau avocaților părților și, părților din litigiul principal sau
reprezentanților acestora. După ascultarea pledoariilor părților președintele
pronunță închiderea ședinței de audiere a pledoariilor. Concluziile avocatului
general se prezintă după închiderea ședinței de audiere a pledoariilor, și, după
prezentarea concluziilor avoctului general, președintele pronunță închiderea fazei
orale a procedurii. Grefierul întocmește un proces-verbal al fiecărei ședințe. Acest
proces-verbal se semnează de către președinte și de către grefier și constituie act
autentic.24

3.3. Procedurile speciale

3.3.1. Hotărârile Curții de Justiție

Potrivit Regulamentului de procedură, hotărârile Curții se pronunță în

ședință publică și trebuie să conțină următoarele elemente obligatorii:
(a) mențiunea că este dată de Curte;
(b) indicarea completului de judecată;
(c) data pronunțării;
(d) numele președintelui și cele ale judecătorilor care au luat parte la deliberări, cu
indicarea judecătorului raportor;
(e) numele avocatului general;
(f) numele grefierului;
(g) indicarea părților sau a persoanelor interesate care au participat la procedură;
(h) numele agenșilor, consilierilor sau avocaților părților;
(i) în cazul acțiunilor directe și al recursurilor, concluziile părților;
(j) dacă este cazul, data ședinței de audiere a pledoariilor;
(k) mențiunea că avocatul general a fost ascultat și, dacă este cazul, data
concluziilor sale;
(l) expunerea sumară a faptelor;
(m) motivele;
(n) dispozitivul, inclusiv, dacă este cazul, soluția privitoare la cheltuielile de
judecată.25
Originalul hotărârii, semnat de președinte, de judecătorii care au luat parte la
deliberări și de grefier, este sigilat și depus la grefă; o copie certificată pentru
conformitate cu originalul se notifică fiecărei părți și, dacă este cazul, instanței de
trimitere, persoanelor interesate și Tribunalului.26

3.3.2. Procedura simplificată

24
Articolele 76-85 din Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene
25 Articolul 87 din Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene
26
Ibidem, Articolul 88
16
 Atunci când o întrebare preliminară este identică cu o întrebare asupra căreia
Curtea a avut deja ocazia să se pronunţe sau atunci când răspunsul la o astfel de
întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile sau poate fi în mod clar dedus din
jurisprudenţă, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate să se pronunţe prin
ordonanţă motivată în cuprinsul căreia se face trimitere mai ales la hotărârea
anterioară sau la jurisprudenţa pertinentă.

3.3.3. Procedura accelerată

Procedura accelerată permite Curţii să se pronunţe cu rapiditate asupra
cauzelor extrem de urgente, reducând termenele la maximum şi acordând acestor
cauze o prioritate absolută.
În urma unei cereri formulate de una dintre părţi, preşedintele Curţii decide,
la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general și a
celorlalte părţi, dacă o urgenţă deosebită justifică recurgerea la procedura
accelerată.
O astfel de procedură este de asemenea prevăzută în cazul trimiterilor
preliminare. În acest caz, cererea este formulată de instanţa judecătorească
naţională care sesizează Curtea și care trebuie să menționeze, în cuprinsul cererii,
împrejurările care justifică urgența deosebită în pronunțarea asupra întrebării
formulate cu titlu preliminar.

3.3.4. Procedura preliminară de urgenţă (PPU)

Această procedură permite Curții de Justiție să soluționeze într-un termen
considerabil redus întrebările cele mai sensibile referitoare la spațiul de libertate,
securitate și justiție (cooperare polițienească și judiciară în materile civilă și
penală, precum și vize, drept de azil, imigrare și alte politici referitoare la libera
circulație a persoanelor).
Cauzele în care se aplică PPU sunt încredințate unei camere de cinci
judecători special desemnată, iar faza scrisă se derulează, în practică, în principal
pe cale electronică și este extrem de redusă, atât în ceea ce privește durata, cât și în
ceea ce privește numărul actorilor care pot depune observații scrise, majoritatea
actorilor intervenind în faza orală a procedurii, care este obligatorie.27

3.3.5. Procedura măsurilor provizorii

Procedura măsurilor provizorii urmăreşte să obţină suspendarea executării
unui act al unei instituţii, care face de asemenea obiectul unei acţiuni, sau orice altă
măsură provizorie necesară pentru a preveni un prejudiciu grav şi ireparabil în
dauna unei părţi.

27
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#procedures
17
 3.3.6. Cheltuielile de procedură
Procedura în faţa Curţii de Justiţie este scutită de cheltuieli. În schimb,
onorariul avocatului abilitat să pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru,
ce reprezintă părţile, nu este suportat de Curte.
Cu toate acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea de a face faţă, în
totalitate sau în parte, cheltuielilor de judecată, aceasta poate solicita, fără a fi
reprezentată de un avocat, să beneficieze de asistenţă judiciară. Cererea trebuie să
fie însoţită de toate informaţiile necesare pentru a demonstra necesitatea asistenței
judiciare.

3.3.7. Regimul lingvistic

În ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utilizată în cererea introductivă
va fi în principiu limba de procedură a cauzei, adică limba în care aceasta se va
desfăşura. În recursuri, limba de procedură este cea a hotărârii sau a ordonanței
Tribunalului care face obiectul recursului.
În ceea ce priveşte cererile de decizii preliminare, limba de procedură este
cea a instanţei judecătoreşti naţionale care se adresează Curţii de Justiţie.
Dezbaterile care au loc în timpul şedinţelor sunt traduse simultan, în funcţie de
necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează
fără interpreţi, folosind o limbă comună, care este, în mod tradiţional, franceza.28

3.4. Competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene

Potrivit art. 19 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la
Lisabona), Curtea de Justiție a Uniunii Europene, hotărărște în conformitate cu
tratatele, cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de
persoane fizice sau juridice; cu titlu preliminar la solicitarea instanțelor
judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la
validitatea actelor adoptate în instituții; în celelalte cazuri prevăzute în tratate.29
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, are competențe jurisdicționale bine
definite, atribute ce-i sunt atribuite în sensul exercitării acestora în cadrul
întrebărilor preliminare și al diferitelor categorii de acțiuni.

a) - Procedura întrebărilor preliminare - Curtea de Justiţie colaborează cu

instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt instanţele de drept comun în
materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a
legislaţiei Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele
naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să
clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le
permite, de exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul
Uniunii.
28 https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#procedures
29
Dan Vătăman, Uniunea Europeană-Ghi dpractic de specialitate, Ed. Pro Universitarea, București 2015, pg. 279
18
 Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca
obiect controlul unui act de dreptul Uniunii, în sensul validității acestuia.
Răspunsul Curţii de Justiţie ia forma unei hotărâri sau a unei ordonanţe motivate.
Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când
soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi
măsură obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă
identică.
Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare,
fiecare cetăţean european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl
privesc.
Într-adevăr, cu toate că această cerere nu poate fi formulată decât de o
instanţă judecătorească naţională, toate părţile din procedura în faţa acesteia din
urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii pot participa la procedura iniţiată la
Curtea de Justiţie.
Astfel, mai multe principii importante ale dreptului Uniunii au fost
proclamate în urma unor întrebări preliminare, adresate uneori de instanţele
judecătoreşti naţionale de rang inferior.30

b) – Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor

Această acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către
statele membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii.
Sesizarea Curţii de Justiţie este precedată de o procedură prealabilă iniţiată de
Comisie prin care se dă statului membru vizat posibilitatea de a răspunde motivelor
invocate împotriva sa.
Dacă această procedură nu determină statul membru să îşi îndeplinească
obligaţiile, poate fi introdusă la Curtea de Justiţie o acţiune privind încălcarea
dreptului Uniunii.
Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie - cazul cel mai frecvent
întâlnit în practică -, fie de un stat membru.
În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este
obligat să pună imediat capăt acestei.
Dacă, în urma unei noi sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiţie
constată că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate
impune plata unei sume forfetare și/sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu
toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere
a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea
Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a
neîndeplinirii obligațiilor.31

c) – Acțiunea în anulare
30 Dan Vătăman, Uniunea Europeană-Ghi dpractic de specialitate, Ed. Pro Universitarea, București 2015, pg. 280
31
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#procedures
19
 Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei
instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu
regulament, directivă, decizie).
Curtea de Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile introduse
de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului
(cu excepţia actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau
competenţe de executare) sau pe cele introduse de o instituţie a Uniunii împotriva
unei alte instituții.
Tribunalul este competent să judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni
de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de persoane private.32

d) - Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona

Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor,
a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o
asemenea acţiune nu poate fi introdusă decât după ce instituţiei respective i s-a
solicitat să acţioneze.
Atunci când s-a constatat nelegalitatea abținerii, instituţia în cauză trebuie să
pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a judeca
acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie
şi Tribunalul în funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare.33

e) - Recursul
Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept,
formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului.
Dacă recursul este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia
Tribunalului.
În cazul în care cauza este în stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină
spre soluţionare. În caz contrar, aceasta trimite cauza Tribunalului, care este ţinut
de decizia pronunţată de Curte în recurs.34
Capitolul IV
Tribunalul
5.1. Competența Tribunalului
Tribunalul este compus din cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru
(46 de judecători în funcție începând cu data de 20 martie 2019).
Judecătorii sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre,
după consultarea unui comitet însărcinat cu emiterea unui aviz cu privire la
capacitatea candidaţilor de a și exercita funcţiile. Mandatul judecătorilor este de
șase ani și poate fi reînnoit. Judecătorii îl aleg dintre ei pe președintele Tribunalului
pentru o perioadă de trei ani. Aceștia numesc un grefier pentru o perioadă de șase
32
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#procedures
33 https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#procedures
34
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#procedures
20
ani. Judecătorii își exercită funcţiile în deplină imparţialitate și independenţă.
Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali
permanenţi. În mod excepţional, această funcţie poate fi încredinţată unui
judecător. Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din
trei sau din cinci judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic.
De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (15
judecători) atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei
justifică această măsură.
Președinţii camerelor compuse din cinci judecători sunt aleși dintre
judecători pentru o perioadă de trei ani.
Tribunalul dispune de o grefă proprie, însă recurge la serviciile
administrative și lingvistice ale Instituției pentru alte nevoi.35
Potrivit art. 5 din Regulamentul de Procedură al Tribunalului, înainte de a
intra în funcție, judecătorii depun în fața Curții de Justiție următorul jurământ, și
imediat după depunerea jurământului, judecătorii semnează o declarație prin care
își iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcției lor și după încetarea
acesteia, obligațiile care decurg din această funcție, în special îndatoririle de a da
dovadă de onestitate și de discreție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje
după încetarea funcției lor. 36
Atunci când Curtea de Justiție este chemată, după consultarea Tribunalului,
dacă un judecător nu mai corespunde condițiilor cerute sau dacă acesta nu mai
îndeplinește obligațiile aferente funcției sale, președintele Tribunalului îl invită pe
cel în cauză să își prezinte observațiile, fără ca grefierul să fie prezent.
Avizul Tribunalului se motivează. Avizul prin care se constată că un judecător
nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu mai îndeplinește obligațiile aferente
funcției sale trebuie să întrunească cel puțin voturile majorității judecătorilor care
compun Tribunalul. În acest caz, distribuția voturilor se transmite Curții de Justiție.
Votul este secret, fără ca grefierul să fie prezent, judecătorul în cauză
neparticipând la deliberare.37
Tribunalul are competența de a judeca:
- acţiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene ale căror destinatare sunt sau
care le privesc în mod direct și individual (este vorba, de exemplu, de o acțiune
formulată de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i s a aplicat
o amendă), precum și împotriva actelor normative care îi privesc direct și care nu
presupun măsuri de executare sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a
acestor instituţii, organe, oficii sau agenții;
- acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
- acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele

35
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7033/ro/
36 Dan Vătăman, Op. Cit. pg. 282
37
Articolul 7 din Regulamentul de procedură al Tribunalului
21
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecție comercială
(„dumping") și la actele prin care Consiliul exercită competențe de executare;
- acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de insituțiile sau de organele, de oficiile ori de agențiile Uniunii Europene
sau de agenții acestora;
- acțiuni care se întemeiază pe contrate încheiate de Uniunea Europeană în care
se prevede în mod expres competența Tribunalului;
- acțiuni în domeniul proprietății intelectuale îndreptate împotriva Oficiului
Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) și împotriva Oficiului
Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP);
- litigii între instituțiile Uniunii Europene și personalul acestora privind
raporturile de muncă, precum și sistemul de asigurări sociale.
Deciziile Tribunalului pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat
la chestiuni de drept, la Curtea de Justiție.38

5.1. Organizarea Tribunalului

Imediat după înlocuirea parțială prevăzută la articolul 254 al doilea paragraf
TFUE, judecătorii îl aleg dintre ei pe președintele Tribunalului, pentru o perioadă
de trei ani.
În cazul în care mandatul președintelui Tribunalului încetează înainte de
expirarea duratei normale a funcției sale, se procedează la înlocuirea acestuia
pentru perioada rămasă.
În cadrul alegerilor prevăzute de prezentul articol, votul este secret. Este ales
judecătorul care obține voturile a mai mult de jumătate dintre judecătorii care
compun Tribunalul potrivit articolului 48 din Statut. În cazul în care niciunul dintre
judecători nu obține această majoritate, se organizează alte tururi de scrutin până
când aceasta este obținută.39
În caz de împiedicare simultană a președintelui și a vicepreședintelui
Tribunalului, președinția este asigurată de către unul dintre președinții de cameră
sau, în lipsă, de către unul dintre ceilalți judecători.40
Tribunalul constituie în cadrul lui camere care judecă în complet de trei și de
cinci judecători și o Mare Cameră compusă din cincisprezece judecători.
Tribunalul decide, la propunerea președintelui Tribunalului, cu privire la
repartizarea judecătorilor pe camere, decizii care se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
Judecătorii îi aleg dintre ei, pe președinții camerelor care judecă în complet
de trei și de cinci judecători.
Președinții camerelor care judecă în complet de cinci judecători sunt aleși
pentru o perioadă de trei ani. Mandatul lor poate fi reînnoit o dată.

38
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7033/ro/
39 Ibidem, articolul 9
40
Ibidem, articolul 12
22
 Președinții camerelor care judecă în complet de trei judecători sunt aleși
pentru o perioadă determinată.41
În cazul în care mandatul unui președinte de cameră încetează înainte de
expirarea termenului stabilit, se procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada
rămasă.
Deliberările Tribunalului sunt și rămân secrete. În cazul în care s-a organizat
o ședință de audiere a pledoariilor, numai judecătorii care au participat la aceasta
iau parte la deliberări.
Fiecare judecător care participă la deliberări își exprimă părerea și o
motivează.
Concluziile adoptate în urma discuției finale de majoritatea judecătorilor
determină decizia Tribunalului.42
Tribunalul numește grefierul.
În cazul în care postul de grefier este vacant, se publică un anunț în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. Persoanele interesate sunt invitate să își prezinte
candidatura, într-un termen care nu poate fi mai mic de trei săptămâni, însoțită de
toate informațiile cu privire la cetățenia lor, la titlurile lor universitare, la
cunoștințele lor lingvistice, la activitățile lor profesionale actuale și anterioare,
precum și cu privire la eventuala experiență judiciară și internațională de care
dispun acestea.
Grefierul este numit pentru o perioadă de șase ani. Mandatul acestuia poate
fi reînnoit.
Grefa ține, sub răspunderea grefierului, un registru în care toate actele de
procedură sunt înregistrate cronologic și în ordinea depunerii lor.
Grefierul face mențiune cu privire la înregistrarea în registru pe actele de
procedură depuse la dosarul cauzei și, la cererea părților, pe copiile pe care acestea
le prezintă în acest scop. 43
Orice persoană poate consulta registrul la grefă și poate obține copii sau
extrase din acesta după achitarea tarifului grefei, stabilit de Tribunal la propunerea
grefierului.
De asemenea, orice parte în proces poate avea acces la dosarul cauzei și
poate obține, după achitarea tarifului grefei, copii ale actelor de procedură, precum
și copii ale ordonanțelor și hotărârilor, certificate pentru conformitate cu
originalul.44

5.2. Funcționarea Tribunalului

Tribunalul poate să aleagă un alt loc decât acela în care Tribunalul își are
sediul, pentru desfășurarea uneia sau mai multor ședințe determinate.

41 Ibidem, articolul 18
42
Articolul 21 din Regulamentul de procedură al Tribunalului
43 Ibidem, articolul 36
44
Ibidem, articolul 38
23
 În legătură cu calendarul lucrărilor Tribunalului anul judecătoresc începe la
data de 1 septembrie a anului calendaristic și se încheie la data de 31 august a
anului următor. Vacanțele judecătorești sunt stabilite de Tribunal. Pe durata
vacanțelor judecătorești, în caz de urgență, președintele Tribunalului și președinții
de cameră pot convoca judecătorii și, dacă este cazul, avocatul general.
Tribunalul respectă zilele de sărbătoare legală ale locului în care își are
sediul. Pentru motive temeinice, Tribunalul poate acorda concedii judecătorilor.
Datele vacanțelor judecătorești se publică anual în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
Referitor la Conferința plenară, deciziile care privesc chestiuni administrative și
deciziile vizate la articolele 7, 9, 11, 13, 15, 16, 18, 25, 28, 31-33, 41, 56a și 224
sunt luate de Tribunal în cadrul conferinței plenare, la care participă, cu drept de
vot, toți judecătorii, sub rezerva prevederilor contrare ale Regulamentului de
procedură al Tribunalului. Grefierul asistă la conferința plenară, în afară de cazul în
care Tribunalul decide altfel.
În cazul în care, fiind convocată conferința plenară, se constată că nu este
întrunit cvorumul vizat la articolul 17 al patrulea paragraf din Statut, președintele
Tribunalului amână ședința până când cvorumul este întrunit.
În situația în care Tribunalul se întrunește în prezența grefierului, acesta din
urmă întocmește, dacă este necesar, un proces-verbal, care se semnează, după caz,
de președintele Tribunalului sau de președintele de cameră și de grefier.
În cazul în care se întrunește fără ca grefierul să fie prezent, Tribunalul îl
însărcinează pe judecătorul cel mai nou în funcție să întocmească, dacă este
necesar, un proces-verbal, care se semnează, după caz, de președintele Tribunalului
sau de președintele de cameră și de judecătorul menționat.45

5.3. Procedura în fața Tribunalului

Tribunalul dispune de propriul său regulament de procedură. În principiu,
procedura cuprinde o fază scrisă și o fază orală. O cerere introductivă redactată de
un avocat sau de un agent adresată grefei declanșează procedura.
Aspectele principale ale acţiunii sunt publicate într-o comunicare, în toate
limbile oficiale, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Cererea introductivă este
comunicată de către grefier părţii adverse, care dispune de un termen de două luni
pentru a depune un memoriu în apărare.
În acțiunile directe, reclamantul are posibilitatea, în principiu, de a prezenta o
replică într-un termen determinat la care pârâtul poate răspunde printr-o duplică.
Orice persoană care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe
rolul Tribunalului, precum și statele membre și instituţiile Uniunii pot interveni în
procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmărește admiterea sau
respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să răspundă.

45
Art. 40-43 din Regulamentul de procedură al Tribunalului
24
 Cu ocazia unei eventuale faze orale a procedurii are loc o ședinţă publică. În
cadrul acesteia, judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor.
Judecătorul raportor rezumă într-un raport de ședinţă sumar starea de fapt expusă,
argumentele fiecărei părţi și, dacă este cazul, argumentele intervenienţilor. Acest
document este pus la dispoziţia publicului în limba de procedură.
Ulterior, judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de
către judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunţă în ședinţă publică.
Procedura în fața Tribunalului este scutită de taxe. În schimb, onorariul
avocatului, care are dreptul să își exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat
membru și care trebuie să reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului.
Cu toate acestea, orice persoană poate solicita să beneficieze de asistenţă
judiciară în cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor de
judecată.
A. Procedura măsurilor provizorii
Introducerea unei acţiuni la Tribunal nu are ca efect suspendarea executării
actului atacat. Cu toate acestea, Tribunalul poate să dispună suspendarea executării
acestuia sau să prescrie alte măsuri provizorii. Președintele sau, dacă este cazul,
vicepreședintele Tribunalului se pronunţă asupra unei astfel de cereri prin
ordonanţă motivată.
Măsurile provizorii sunt acordate numai dacă sunt întrunite trei condiții:
- acţiunea principală nu trebuie să pară, la prima vedere, neîntemeiată;
- solicitantul trebuie să dovedească împrejurările care determină urgența
măsurilor, în lipsa cărora ar suporta un prejudiciu grav și ireparabil,
- măsurile provizorii trebuie să țină seama de punerea în balanță a intereselor
părților și a interesului general.
Ordonanţa are doar un caracter provizoriu și nu prejudecă fondul asupra
căruia Tribunalul se pronunţă în acţiunea principală. De asemenea, aceasta poate fi
atacată cu recurs la vicepreședintele Curţii de Justiţie.
A. Procedura accelerată
Această procedură permite Tribunalului să se pronunţe cu celeritate asupra
fondului unui litigiu în cauze considerate ca prezentând o urgenţă deosebită.
Procedura accelerată poate fi solicitată de reclamant sau de pârât. De asemenea,
Tribunalul poate să decidă din oficiu judecarea cauzei potrivit procedurii
accelerate.46

46
https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7033/ro/#proced
25
 Capitolul V
Studiu de caz

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

14 aprilie 2015
„Trimitere preliminară – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă
percepută de un stat membru asupra autovehiculelor cu ocazia primei înmatriculări
sau a primei transcrieri a dreptului de proprietate – Neutralitate între autovehiculele
rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare disponibile pe
piața națională”
În cauza C-76/14,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267
TFUE de Curtea de Apel Brașov (România), prin decizia din 29 ianuarie 2014,
primită de Curte la 12 februarie 2014, în procedura
Mihai Manea
împotriva
Instituției Prefectului – Județul Brașov – Serviciul public comunitar regim de
permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte,
domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, T. von Danwitz și J.-C. Bonichot,
președinți de cameră, domnii A. Arabadjiev, M. Safjan și D. Šváby, doamnele
M. Berger și A. Prechal și domnii E. Jarašiūnas și C. G. Fernlund, judecători,
- avocat general: domnul M. Szpunar,
- grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
26
 - pentru domnul Manea, de R. Cătălin, avocat;
- pentru guvernul român, de R. H. Radu, în calitate de agent, precum și de
V. Angelescu și de D. M. Bulancea, în calitate de consilieri;
- pentru Comisia Europeană, de R. Lyal și de G.-D. Bălan, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 10 februarie 2015,
pronunță prezenta

Hotărâre
Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 110 TFUE.
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Manea, pe de
o parte, și Instituția Prefectului – Județul Brașov – Serviciul public comunitar
regim de permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor, pe de altă parte, cu
privire la o taxă pe care domnul Manea a trebuit să o plătească pentru a înmatricula
în România un autovehicul rulat provenit dintr-un alt stat membru.

Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
„Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de
gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre ale
Uniunii Europene.
Prima dintre aceste norme (denumită în general „norma Euro 1”) a fost
introdusă prin Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de
modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea legislațiilor statelor
membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile
poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10,
p. 135), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au
fost înăsprite progresiv în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniune.
Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5
septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și
remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice
separate destinate vehiculelor respective (Directivă-cadru) (JO L 263, p. 1) distinge
vehiculele din categoria M, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți,
[…] pentru transportul pasagerilor”, de cele din categoria N, care cuprinde
„[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul mărfurilor”. Aceste
categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa maximă
(categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).

Dreptul românesc
Legea nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003
privind Codul fiscal din 17 iulie 2006 (Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 662 din 1 august 2006) a introdus în Codul fiscal o taxă specială pentru
autovehicule, aplicabilă începând de la 1 ianuarie 2007, datorată cu ocazia primei
27
înmatriculări a autovehiculului în România (denumită în continuare „taxa
specială”).
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru
instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”),
aplicabilă începând de la 1 iulie 2008, instituia o taxă pe poluare pentru
autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația de plată a acestei taxe
lua naștere printre altele cu ocazia primei înmatriculări a unui astfel de autovehicul
în România.
OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori înainte de a fi abrogată
prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la
autovehicule din 6 ianuarie 2012 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17
din 10 ianuarie 2012), care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.
Ca și OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 instituia o taxă pe poluare pentru
autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.
În temeiul articolului 4 alineatul (1) din Legea nr. 9/2012, obligația de a plăti
această taxă lua naștere printre altele la prima înmatriculare a unui autovehicul în
România.
În temeiul articolului 4 alineatul (2) din această lege, obligația de a plăti taxa
menționată lua naștere, în anumite condiții, și cu ocazia primei transcrieri a
dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat. Această
dispoziție avea următorul cuprins:
„Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului
de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a
fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii
nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare
pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor
exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în
vigoare la momentul înmatriculării.”
Noțiunea „prima transcriere a dreptului de proprietate” privea, după cum
preciza articolul 2 litera i) din Legea nr. 9/2012, „primul transfer al dreptului de
proprietate asupra autovehiculului rulat, realizat după intrarea în vigoare a
prezentei legi”.
Totuși, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 pentru suspendarea
aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante
provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în
conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege din 30 ianuarie 2012
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2012, denumită în
continuare „OUG nr. 1/2012”), intrată în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat
aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la 1 ianuarie 2013.
OUG nr. 1/2012 prevedea, pe de altă parte, că contribuabilii care au achitat această
taxă în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsa între
28
 data intrării în vigoare a Legii nr. 9/2012 și cea a intrării în vigoare a OUG
nr. 1/2012 pot solicita restituirea acesteia.
Articolul 6 din Legea nr. 9/2012 prevedea următoarele:
„(1) Suma de plată reprezentând taxa se calculează pe baza elementelor
prevăzute în anexele nr. 1-5, după cum urmează:
a) - pentru autovehiculele din categoria M1, cărora le corespund normele de poluare
Euro 3, Euro 4, Euro 5 sau Euro 6:
1. - pentru autovehiculele cărora le corespund normele de poluare Euro 5, Euro 4
sau Euro 3, taxa se calculează pe baza emisiilor de dioxid de carbon (CO 2) și a
taxei pentru emisiile poluante exprimate în euro/1 gram CO 2, prevăzute la anexa
nr. 1, și a normei de poluare și a taxei pentru emisiile poluante exprimate în euro/1
cm3, prevăzute la anexa nr. 2, și a cotei de reducere a taxei, prevăzută în coloana
nr. 2 din anexa nr. 4, după formula:
Suma de plată = [(A × B × 30 %) + (C × D × 70 %)] × (100 − E) %
unde:
A = valoarea combinată a emisiilor de CO2, exprimată în grame/km;
B = taxa pentru emisiile poluante, exprimată în euro/1 gram CO 2, prevăzută în
coloana nr. 3 din anexa nr. 1;
C = cilindree (capacitatea cilindrică);
D = taxa pentru emisiile poluante pe cilindree, prevăzută în coloana nr. 3 din anexa
nr. 2;
E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana nr. 2 din anexa nr. 4;
2. - pentru autovehiculele cărora le corespunde norma de poluare Euro 6, taxa se
va determina pe baza formulei prevăzute la punctul 1, odată cu intrarea în vigoare a
normei Euro 6 pentru înmatricularea, vânzarea și introducerea în circulație a
vehiculelor noi […];
b) - pentru autovehiculele din categoria M1 cărora le corespund normele de poluare
non-Euro, Euro 1 sau Euro 2 și pentru care nu este specificată valoarea combinată
a emisiilor de CO2, după formula:
Suma de plată = [C × D × (100 − E)]/100;
unde:
C = cilindree (capacitatea cilindrică);
D = taxa pentru emisiile poluante pe cilindree, prevăzută în coloana nr. 3 din anexa
nr. 2;
E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana nr. 2 din anexa nr. 4;
[…]
Cota de reducere a taxei […] este stabilită în funcție de vechimea
autovehiculului.
Cu ocazia calculului taxei pot fi acordate reduceri suplimentare față de cota
de reducere prevăzută în anexa nr. 4, în funcție de abaterile de la situația standard a
elementului/elementelor care a/au stat la baza stabilirii cotei fixe, dacă persoana
care solicită înmatricularea sau, după caz, prima transcriere a dreptului de
29
 proprietate asupra unui autovehicul rulat declară pe propria răspundere că rulajul
mediu anual real al autovehiculului în cauză este mai mare decât rulajul mediu
anual considerat standard pentru categoria respectivă de autovehicule, potrivit
Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile
poluante provenite de la autovehicule, Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 29 din 13 ianuarie 2012, denumite în continuare «normele metodologice». În
acest caz, calculul taxei se face pe baza cotei de reducere rezultate din cota
prevăzută în anexa nr. 4, majorată cu cota de reducere suplimentară prevăzută în
anexa nr. 5.
Atunci când noua cotă de reducere este mai mare de 90 %, se aplică cota de
reducere de 90 %.
Suma reprezentând taxa ce urmează a fi plătită, calculată potrivit
prevederilor alineatului (1), poate fi ajustată și atunci când persoana care solicită
înmatricularea sau, după caz, prima transcriere a dreptului de proprietate asupra
unui autovehicul rulat face dovada, pe baza expertizei tehnice efectuate de Regia
Autonomă «Registrul Auto Român», că deprecierea autovehiculului rulat este mai
mare, potrivit normelor metodologice.
Vechimea autovehiculului se calculează în funcție de data primei
înmatriculări a acestuia.
Atunci când persoana care solicită înmatricularea sau prima transcriere a
dreptului de proprietate asupra autovehiculului nu poate face dovada datei
înmatriculării autovehiculului, taxa se calculează în funcție de anul fabricației.”
Potrivit articolului 9 din Legea nr. 9/2012:
Suma reprezentând taxa poate fi contestată atunci când persoana care
urmează să înmatriculeze sau să transcrie dreptul de proprietate asupra unui
autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o
măsură mai mare decât cea indicată de grila prevăzută în anexa nr. 4.
Evaluarea nivelului de depreciere se va face pe baza elementelor avute în
vedere la stabilirea cotei de reducere prevăzute la articolul 6 alineatul (4).
În caz de contestare, caracteristicile autovehiculului rulat se stabilesc, la
cererea contribuabilului, prin expertiză tehnică efectuată contra cost de Regia
Autonomă «Registrul Auto Român», pe baza procedurii prevăzute de [normele
metodologice].
Tariful privind efectuarea expertizei tehnice se stabilește de Regia Autonomă
«Registrul Auto Român» în funcție de operațiunile aferente expertizei tehnice și nu
poate depăși costul acestora.
Rezultatul expertizei tehnice se consemnează într-un document eliberat de
Regia Autonomă «Registrul Auto Român», care cuprinde informațiile
corespunzătoare fiecăruia dintre elementele prevăzute la alineatul (2) și cota de
reducere care decurge din acestea.

30
 Documentul privind rezultatul expertizei tehnice eliberat de Regia Autonomă
«Registrul Auto Român» se prezintă de către plătitorul taxei organului fiscal
competent.
La primirea documentului prevăzut la alineatul (6), organul fiscal competent
va proceda la recalcularea sumei de plată reprezentând taxa, care poate conduce la
restituirea diferenței de taxă față de cea plătită cu ocazia înmatriculării sau
transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat.
[…]”
Articolul 11 din Legea nr. 9/2012 prevedea:
„Persoana nemulțumită de răspunsul primit la contestație se poate adresa
instanțelor de contencios, competente potrivit legii.”
Anexa nr. 4 la Legea nr. 9/2012 avea următorul cuprins:
„Grilă privind cotele de reducere a taxei pentru emisiile poluante
Vechimea autovehiculului Cota de reducere (%)
Nou 0
≤ 1 lună 3
> 1 lună-3 luni inclusiv 5
> 3 luni-6 luni inclusiv 8
> 6 luni-9 luni inclusiv 10
> 9 luni-1 an inclusiv 13
> 1 an-2 ani inclusiv 21
> 2 ani-3 ani inclusiv 28
> 3 ani-4 ani inclusiv 33
> 4 ani-5 ani inclusiv 38
> 5 ani-6 ani inclusiv 43
> 6 ani-7 ani inclusiv 49
> 7 ani-8 ani inclusiv 55
> 8 ani-9 ani inclusiv 61
> 9 ani-10 ani inclusiv 66
> 10 ani-11 ani inclusiv 73
> 11 ani-12 ani inclusiv 79
> 12 ani-13 ani inclusiv 84
> 13 ani-14 ani inclusiv 89
> 14 ani 90”.
Articolul 6 alineatul (1) din normele metodologice avea următorul cuprins:
„Suma reprezentând taxa ce urmează a fi plătită, calculată potrivit
prevederilor articolului 6 din lege, poate fi ajustată atunci când autovehiculul
pentru care se solicită una dintre operațiunile prevăzute la articolul 4 din lege
nu se încadrează în parametrii de referință ai unui autovehicul considerat
standard și care sunt:
a) rulajul mediu anual standard:
– M1 – 15 000 km;
31
– N1 – 30 000 km;
– M2 și N2 – 60 000 km;
– M3 și N3 – 100 000 km;
b) starea generală standard, specifică unui autovehicul care îndeplinește toate
condițiile tehnice impuse la omologare și la inspecția tehnică periodică,
conform legislației în vigoare, iar caroseria nu prezintă semne de coroziune și
deteriorare, autovehiculul nu a fost revopsit, tapițeria este curată și fără
deteriorări, iar componentele de bord sunt în stare bună;
c) dotările standard: aer condiționat, ABS și airbag;
d) vechimea autovehiculului.”
Legea nr. 9/2012 a rămas în vigoare până la 14 martie 2013 inclusiv.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru
autovehicule din 19 februarie 2013 (Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 119 din 4 martie 2013), care a abrogat Legea nr. 9/2012, a intrat în vigoare la 15
martie 2013.

Litigiul principal și întrebările preliminare

La începutul anului 2013, domnul Manea a solicitat înmatricularea în
România a unui autovehicul rulat pe care l-a achiziționat din Spania. Acest
autovehicul face parte din categoria M1 de autovehicule. Acesta fusese
înmatriculat ca autovehicul nou în Spania în cursul anului 2005.
Prin scrisoarea din 5 martie 2013, autoritatea română competentă a
condiționat înmatricularea de plata taxei prevăzute de Legea nr. 9/2012.
Întrucât a considerat că Legea nr. 9/2012 este incompatibilă cu articolul
110 TFUE, domnul Manea a sesizat Tribunalul Brașov, pentru ca acesta să oblige
autoritatea menționată să înmatriculeze autovehiculului respectiv fără a cere plata
taxei menționate.
Prin hotărârea din 24 septembrie 2013, Tribunalul Brașov a respins această
acțiune. Împotriva hotărârii menționate, domnul Manea a formulat recurs la Curtea
de Apel Brașov.
Deși precizează că, potrivit propriei jurisprudențe, Legea nr. 9/2012 este
compatibilă cu articolul 110 TFUE, Curtea de Apel Brașov arată că o altă curte de
apel din România a pronunțat o hotărâre în sens contrar și că, în consecință, se
impune o decizie preliminară a Curții pentru a se asigura aplicarea uniformă a
dreptului Uniunii.
În aceste condiții, Curtea de Apel Brașov a hotărât să suspende judecarea
cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Având în vedere dispozițiile Legii nr. 9/2012 și obiectul taxei prevăzute
de această lege, este necesar să se considere că articolul 110 din TFUE trebuie
interpretat în sensul că se opune ca un stat membru UE să instituie o taxă pentru
emisii poluante aplicabilă tuturor autovehiculelor externe la înmatricularea în statul
respectiv, taxă care se aplică și la transferul dreptului de proprietate asupra
32
autovehiculelor interne exceptând cazul în care o astfel de taxă sau una similară a
fost deja plătită?
2) Având în vedere dispozițiile Legii nr. 9/2012 și obiectul taxei prevăzute
de această lege, este necesar să se considere că articolul 110 din TFUE trebuie
interpretat în sensul că se opune ca un stat membru UE să instituie o taxă pentru
emisii poluante aplicabilă tuturor autovehiculelor externe la înmatricularea în statul
respectiv, taxă care se plătește pentru autovehiculele interne doar la transferul
dreptului de proprietate asupra unui astfel de autovehicul, cu rezultatul că un
autovehicul extern nu poate fi folosit fără plata taxei, în timp ce un autovehicul
intern poate fi folosit nelimitat în timp fără plata taxei până la momentul și dacă se
realizează un transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului respectiv?”
Guvernul român a solicitat, în temeiul articolului 16 al 3-lea paragraf din
Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca aceasta să se întrunească în Marea
Cameră.

Cu privire la întrebările preliminare

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună,
instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 110 TFUE
trebuie interpretat în sensul că se opune, pe de o parte, ca un stat membru să
instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu
ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja
înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în statul
menționat a dreptului de proprietate asupra acestora și, pe de altă parte, ca statul
membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate
pentru care a fost plătită o taxă în vigoare anterior.
Trebuie amintit că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei
circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență. El
vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea
unor impozite interne, în special a celor care sunt discriminatorii față de produse
care provin din alte state membre (a se vedea în acest sens Hotărârea
Comisia/Danemarca, C-47/88, EU:C:1990:449, punctul 9, Hotărârea Brzeziński,
C-313/05, EU:C:2007:33, punctul 27, Hotărârea Kalinchev, C-2/09,
EU:C:2010:312, punctul 37, și Hotărârea X, C-437/12, EU:C:2013:857, punctul
26).
În acest sens, primul paragraf al articolului 110 TFUE interzice fiecărui stat
membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari
decât cele care se aplică produselor naționale similare. Această dispoziție a
tratatului vizează garantarea neutralității impozitelor interne față de concurența
dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele importate (a se vedea
în acest sens Hotărârea Comisia/Danemarca, C-47/88, EU:C:1990:449, punctele 8
și 9, Hotărârea Weigel, C-387/01, EU:C:2004:256, punctul 66, precum și Hotărârea
X, C-437/12, EU:C:2013:857, punctul 29).
33
 Pentru a verifica dacă o taxă, precum cea în discuție în litigiul principal,
creează o discriminare, este necesar, având în vedere întrebările instanței naționale
și observațiile prezentate în fața Curții, să se examineze mai întâi dacă această taxă
este neutră față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state
membre decât România și autovehiculele similare românești care au fost
înmatriculate pe teritoriul național fără să fi fost plătită o taxă în acest scop. În
continuare, va fi necesar să se examineze neutralitatea taxei menționate între
autovehiculele rulate provenite din alte state membre decât România și
autovehiculele similare naționale care au fost supuse unei taxe cu ocazia
înmatriculării lor.
În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, autovehiculele
rulate provenite din alte state membre, care sunt „produsele altor state membre”
în sensul articolului 110 TFUE, sunt autovehiculele puse în vânzare în alte state
membre decât statul membru vizat și care pot, în cazul cumpărării de către un
rezident al acestui din urmă stat, să fie importate și puse în circulație în acest stat,
în timp ce autovehiculele similare naționale, care sunt „produse naționale” în
sensul articolului 110 TFUE, sunt autovehiculele rulate de același tip, cu aceleași
caracteristici și aceeași uzură care sunt puse în vânzare în acest stat membru (a se
vedea în special Hotărârea Comisia/Danemarca, C-47/88, EU:C:1990:449, punctul
17, Hotărârea Kalinchev, C-2/09, EU:C:2010:312, punctele 32 și 40, precum și
Hotărârea Tatu, C-402/09, EU:C:2011:219, punctul 55).
În consecință, nu este necesar ca neutralitatea impusă de articolul 110 TFUE
să fie examinată ținând seama de autovehiculele care circulă în România și care nu
sunt puse în vânzare. Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 16 din
concluzii, tocmai ca urmare a faptului că nu sunt disponibile pe piață, aceste
autovehicule nu se află într-un raport de concurență cu alte autovehicule, indiferent
dacă este vorba despre cele disponibile pe piața națională sau despre cele
disponibile pe piața altor state membre.
Neutralitatea taxei față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din
alte state membre și autovehiculele similare naționale deja înmatriculate în statul
membru vizat fără plata unei taxe
Pentru aplicarea articolului 110 TFUE și în special în vederea comparării
impozitării autovehiculelor rulate importate cu impozitarea autovehiculelor rulate
deja prezente pe teritoriul național, este necesar să se ia în considerare nu numai
nivelul taxei, ci și baza de impozitare și modalitățile acesteia (a se vedea în această
privință Hotărârea Comisia/Danemarca, C-47/88, EU:C:1990:449, punctul 18,
Hotărârea Nunes Tadeu, C-345/93, EU:C:1995:66, punctul 12, și Hotărârea
Comisia/Grecia, C-74/06, EU:C:2007:534, punctul 27).
Mai precis, un stat membru nu poate percepe o taxă pe autovehiculele rulate
importate bazată pe o valoare superioară valorii reale a autovehiculului, având
drept consecință o impozitare mai mare a acestora în raport cu cea a
autovehiculelor similare disponibile pe piața națională. Prin urmare, pentru a evita
34
o impozitare discriminatorie, se impune luarea în considerare a deprecierii reale a
autovehiculelor (Hotărârea Weigel, C-387/01, EU:C:2004:256, punctul 70, și
Hotărârea Comisia/Grecia, C-74/06, EU:C:2007:534, punctul 28).
Această luare în considerare nu trebuie în mod necesar să dea naștere la o
evaluare sau la o expertiză a fiecărui autovehicul. Astfel, evitând dificultățile
inerente unui astfel de sistem, un stat membru poate stabili, prin intermediul unor
bareme forfetare determinate de un act cu putere de lege sau de un act
administrativ și calculate pe baza unor criterii precum vechimea, rulajul, starea
generală, modul de propulsie, marca sau modelul autovehiculului, o valoare a
autovehiculelor rulate care, ca regulă generală, ar fi foarte apropiată de valoarea lor
reală (Hotărârea Gomes Valente, C-393/98, EU:C:2001:109, punctul 24, Hotărârea
Weigel, C-387/01, EU:C:2004:256, punctul 73, Hotărârea Comisia/Grecia,
C-74/06, EU:C:2007:534, punctul 29, și Hotărârea Tatu, C-402/09,
EU:C:2011:219, punctul 41).
Aceste criterii obiective care servesc la evaluarea deprecierii autovehiculelor
nu au fost enumerate de Curte într-o manieră imperativă. Prin urmare, acestea nu
trebuie în mod necesar să fie aplicate cumulativ. Cu toate acestea, aplicarea unui
barem întemeiat pe un singur criteriu de depreciere, precum vechimea
autovehiculului, nu garantează că baremul reflectă deprecierea reală a acestor
autovehicule. În special, în lipsa luării în considerare a rulajului, un astfel de barem
nu conduce, ca regulă generală, la o aproximare rezonabilă a valorii reale a
autovehiculelor rulate importate (Hotărârea Comisia/Grecia, C-74/06,
EU:C:2007:534, punctele 37-43, și Hotărârea Tatu, EU:C:2011:219, punctul 42).
În speță, din dosarul prezentat Curții reiese fără echivoc că valoarea taxei în
discuție în litigiul principal este stabilită, pe de o parte, în funcție de parametri care
reflectă într-o anumită măsură poluarea cauzată de autovehicul, precum capacitatea
cilindrică a acestuia și norma Euro căreia îi corespunde, și, pe de altă parte, ținând
seama de deprecierea acestui autovehicul. Această depreciere, care conduce la
reducerea valorii obținute pe baza parametrilor de mediu, este determinată nu
numai în funcție de vechimea vehiculului [elementul E în formulele prevăzute la
articolul 6 alineatul (1) din Legea nr. 9/2012], ci și, astfel cum rezultă din articolul
6 alineatul (4) din Legea nr. 9/2012 și din articolul 6 alineatul (1) din normele
metodologice, de rulajul mediu anual al acestuia din urmă, cu condiția ca o
declarație care să ateste acest rulaj să fi fost depusă de contribuabil. Pe de altă
parte, în cazul în care apreciază că vechimea și rulajul mediu anual nu reflectă, în
mod corect și suficient, deprecierea reală a autovehiculului, contribuabilul poate, în
temeiul articolului 9 din Legea nr. 9/2012, să ceară ca aceasta să fie determinată
printr-o expertiză ale cărei costuri, suportate de contribuabil, nu pot depăși costul
operațiunilor aferente expertizei.
Prin introducerea, în calculul taxei, a vechimii autovehiculului și a rulajului
mediu anual al acestuia și prin adăugarea la aceste criterii a luării în considerare
facultative, cu costuri neexcesive, a stării acestui autovehicul și a dotărilor sale prin
35
intermediul unei expertize obținute din partea autorităților competente în materie
de înregistrare a autovehiculelor, o reglementare precum cea în cauză în litigiul
principal garantează că valoarea taxei este redusă în funcție de o aproximare
rezonabilă a valorii reale a autovehiculului (a se vedea prin analogie Hotărârea
Tatu, C-402/09, EU:C:2011:219, punctul 44).
Această concluzie este confirmată de împrejurarea că, în baremele forfetare
care figurează în anexa nr. 4 la Legea nr. 9/2012, s-a ținut seama în mod
corespunzător de faptul că diminuarea anuală a valorii autovehiculelor este în
general mai mare de 5 % și că această depreciere nu este lineară, în special în
primii ani de punere în circulație a acestora, în care se dovedește mult mai
pronunțată decât ulterior (a se vedea prin analogie Hotărârea Tatu, C-402/09,
EU:C:2011:219, punctul 45).
De altfel, legiuitorul român a apreciat în mod întemeiat că criteriile de
depreciere referitoare la starea autovehiculului și a dotărilor sale nu pot fi aplicate
corespunzător decât prin recurgerea la o verificare individuală a acestui vehicul de
către un expert și că, pentru ca expertizele să nu aibă loc prea frecvent și să nu
îngreuneze astfel, atât din punct de vedere administrativ, cât și financiar, sistemul
instituit, contribuabilului i se cere să suporte costurile expertizei (a se vedea prin
analogie Hotărârea Tatu, C-402/09, EU:C:2011:219, punctul 46).
Spre deosebire de taxa specială percepută în perioada cuprinsă între 1
ianuarie 2007 și 30 iunie 2008, de taxa pe poluare percepută în temeiul OUG
nr. 50/2008 în perioada cuprinsă între 1 iulie 2008 și 12 ianuarie 2012 și de taxa pe
poluare percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în forma aplicabilă în perioada
cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 1 ianuarie 2013, taxa pe poluare percepută în
temeiul Legii nr. 9/2012, în forma aplicabilă în perioada următoare până la 14
martie 2013 și care este pertinentă în cauza principală, se aplica potrivit aceleiași
metode de calcul, pe de o parte, autovehiculelor rulate provenite din alte state
membre cu ocazia primei lor înmatriculări în România și, pe de altă parte,
autovehiculelor deja înmatriculate în România cu ocazia primei transcrieri a
dreptului de proprietate asupra acestor autovehicule rulate în acest stat membru, în
cazul în care la momentul înmatriculării lor în statul membru menționat nu se
plătise nicio taxă.
În consecință, sarcina fiscală care decurge din Legea nr. 9/2012, în forma
aplicabilă în perioada pertinentă în cauza principală, era aceeași pentru
contribuabilii care au cumpărat un autovehicul rulat provenit dintr-un alt stat
membru decât România și care solicită înmatricularea lui în acest din urmă stat
membru și pentru contribuabilii care au cumpărat în România un autovehicul rulat
care fusese înmatriculat în acest stat anterior datei de 1 ianuarie 2007 fără să fi fost
plătită vreo taxă și pentru care trebuia să se facă prima transcriere a dreptului de
proprietate, dacă acest din urmă autovehicul era, la momentul perceperii taxei
instituite de Legea nr. 9/2012, de același tip și avea aceleași caracteristici și aceeași
uzură ca și autovehiculul provenit dintr-un alt stat membru.
36
 Din considerațiile de mai sus rezultă că un regim de taxare, precum cel în
discuție în litigiul principal, este neutru față de concurența dintre autovehiculele
rulate provenite din alte state membre decât România și autovehiculele similare
naționale deja înmatriculate în statul membru vizat fără să fi fost plătită o taxă în
acest scop.
Neutralitatea taxei față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din
alte state membre și autovehiculele similare naționale deja înmatriculate în statul
membru vizat cu plata unei taxe
Este cert că, în perioada pertinentă în cauza principală, articolul 4 alineatul
(2) din Legea nr. 9/2012 avea ca efect scutirea de taxă a primei transcrieri a
dreptului de proprietate asupra autovehiculelor de ocazie naționale a căror
înmatriculare în România anterior perioadei pertinente în prezenta cauză se făcuse
cu plata taxei speciale (înmatriculare între 1 ianuarie 2007 și 30 iunie 2008), a taxei
pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 (înmatriculare între 1 iulie 2008 și 12
ianuarie 2012) sau a taxei pe poluare în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel cum a fost
în parte suspendată prin OUG nr. 1/2012 (înmatriculare între 13 ianuarie 2012 și 1
ianuarie 2013).
Or, din deciziile preliminare date de Curte în cauzele referitoare la taxa
percepută cu ocazia înmatriculării unor autovehicule rulate în România în temeiul
OUG nr. 50/2008 și la taxa percepută cu ocazia înmatriculării unor autovehicule
rulate în România în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel cum a fost în parte suspendată
prin OUG nr. 1/2012, reiese fără echivoc că aceste taxe erau incompatibile cu
articolul 110 TFUE și trebuie, așadar, în principiu, să fie restituite cu dobândă (a se
vedea în special Hotărârea Tatu, C-402/09, EU:C:2011:219, Hotărârea Nisipeanu,
C-263/10, EU:C:2011:466, Hotărârea Irimie, C-565/11, EU:C:2013:250,
Ordonanța Câmpean și Ciocoiu, C-97/13 și C-214/13, EU:C:2014:229, precum și
Hotărârea Nicula, C-331/13, EU:C:2014:2285). Astfel cum reiese din cuprinsul
punctelor 2, 3 și 26 din concluziile avocatului general, taxa specială percepută în
perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007 și 30 iunie 2008 avea caracteristici identice
cu cele, incompatibile cu articolul 110 TFUE, prevăzute de OUG nr. 50/2008 și de
Legea nr. 9/2012, astfel cum a fost în parte suspendată prin OUG nr. 1/2012.
Rezultă, în consecință, că articolul 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 a
scutit de taxa instituită prin această lege transcrierea dreptului de proprietate asupra
autovehiculelor de ocazie naționale a căror înmatriculare în România între 1
ianuarie 2007 și 1 ianuarie 2013 s-a făcut cu plata unei taxe care este incompatibilă
cu dreptul Uniunii și care trebuie, pentru acest motiv, să fie restituită cu dobândă.
În această privință, trebuie arătat, astfel cum o face avocatul general la
punctul 28 din concluzii, că scutirea de o nouă taxă a autovehiculelor rulate care au
fost supuse taxei în vigoare anterior, declarată ulterior incompatibilă cu dreptul
Uniunii, nu poate înlocui restituirea cu dobândă a acestei taxe.
În plus, o astfel de scutire a avut ca efect sustragerea de la plata taxei în
cauză a primei transcrieri, în perioada pertinentă în cauza principală, a dreptului de
37
proprietate asupra autovehiculelor rulate naționale înmatriculate în România între 1
ianuarie 2007 și 1 ianuarie 2013, în timp ce această taxă a fost percepută invariabil
cu ocazia înmatriculării în România, în perioada pertinentă în cauza principală, a
autovehiculelor similare provenite din alte state membre. O scutire precum cea în
discuție în litigiul principal favorizează astfel vânzarea autovehiculelor de ocazie
naționale și descurajează importul unor autovehicule similare.
Pe de altă parte, astfel cum Curtea a statuat în repetate rânduri, valoarea taxei
percepute cu ocazia înmatriculării unui autovehicul se încorporează în valoarea
acestui autovehicul. Atunci când un autovehicul înmatriculat cu plata unei taxe
într-un stat membru este, ulterior, vândut ca autovehicul rulat în acest stat membru,
valoarea sa de piață include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare. Dacă
valoarea taxei de înmatriculare aplicate unui autovehicul rulat importat de același
tip și având aceleași caracteristici și aceeași uzură depășește valoarea reziduală
menționată, se încalcă articolul 110 TFUE. Astfel, această diferență de sarcină
fiscală riscă să favorizeze vânzarea de autovehicule rulate naționale și să
descurajeze astfel importul de autovehicule similare (Hotărârea X, C-437/12,
EU:C:2013:857, punctele 30-32 și jurisprudența citată).
Or, întrucât valoarea taxei percepute cu ocazia înmatriculării autovehiculelor
rulate naționale trebuie, în speță, să fie restituită cu dobândă, astfel încât să fie
restabilită situația existentă anterior perceperii sumei menționate, aceasta trebuie
considerată, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 29 din concluzii, ca
nemaifiind încorporată în valoarea de piață a acestor autovehicule. În consecință,
valoarea reziduală a taxei respective, care se regăsește în valoarea autovehiculelor
rulate naționale înmatriculate între 1 ianuarie 2007 și 1 ianuarie 2013, este egală cu
zero și este, așadar, în mod necesar inferioară taxei de înmatriculare aplicate unui
autovehicul rulat importat de același tip, având aceleași caracteristici și aceeași
uzură. Astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul precedent, o asemenea
situație este incompatibilă cu articolul 110 TFUE.
Având în vedere toate cele de mai sus, se impune ca la întrebările adresate să
se răspundă că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul:
– că nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se
aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest
stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu
ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora
din urmă,
– că se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă
autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită o taxă în vigoare
anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.
Cu privire la efectele în timp ale hotărârii Curții
În ipoteza în care hotărârea care urmează să fie pronunțată ar statua că un
regim de taxare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012 în perioada pertinentă în

38
cauza principală este incompatibil cu articolul 110 TFUE, guvernul român a
solicitat Curții să limiteze în timp efectele hotărârii sale.
Potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea de către Curte a unei
norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul
267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei
norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la
momentul intrării sale în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și
trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea
asupra cererii de interpretare dacă sunt întrunite și condițiile care permit supunerea
litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente.
Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al
securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie
determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a
interpretat-o. Pentru a putea decide o astfel de limitare, este necesară întrunirea a
două criterii esențiale, și anume buna-credință a celor interesați și riscul unor
perturbări grave (Hotărârea Skov și Bilka, C-402/03, EU:C:2006:6, punctul 51, și
Hotărârea Kalinchev, C-2/09, EU:C:2010:312, punctul 50).
În ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența
unor consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre
preliminară nu justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri
(a se vedea în special Hotărârea Bidar, C-209/03, EU:C:2005:169, punctul 68, și
Hotărârea Brzeziński, C-313/05, EU:C:2007:33, punctul 58). Statului membru care
solicită o astfel de limitare îi revine obligația de a prezenta în fața Curții date
cifrice care să stabilească riscul unor repercusiuni economice grave (Hotărârea
Brzeziński, C-313/05, EU:C:2007:33, punctele 59 și 60, precum și Hotărârea
Kalinchev, C-2/09, EU:C:2010:312, punctele 54 și 55).
În ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr-o
incompatibilitate cu articolul 110 TFUE a regimului de taxare instituit prin Legea
nr. 9/2012 în perioada pertinentă, guvernul român a prezentat o estimare potrivit
căreia restituirea cu dobândă a sumelor percepute în temeiul acestei legi în
perioada menționată s-ar ridica la 181 349 488,05 lei românești (RON). Această
repercusiune economică trebuie, potrivit guvernului menționat, să fie considerată
gravă având în vedere dificultățile economice ale României.
Trebuie să se constate că estimarea prezentată de acest guvern nu permite,
prin ea însăși, să se considere că economia românească riscă să fie serios
perturbată de repercusiunile prezentei hotărâri. Condiția privind existența unor
perturbări grave nu poate, în consecință, să fie considerată stabilită.
În aceste condiții, nu este necesar să se verifice dacă este îndeplinit criteriul
privind buna-credință a celor interesați.
Din considerațiile de mai sus rezultă că nu este necesar ca efectele prezentei
hotărâri să fie limitate în timp.

39
Cu privire la cheltuielile de judecată
Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul
unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se
pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a
prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face
obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul:
– că nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care
se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări
în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru
respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate
asupra acestora din urmă,
– că se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă
autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită o taxă în vigoare
anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.47
Semnături

Concluzii

Ca o concluzie, la lucrarea de față pot spune că prin intermediul Curții de

Justiție a Uniunii Europene, mai exact prin intermediul jurisdicției sale, aceasta a
consacrat obligaţia administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica întocmai
dreptul Uniunii în interiorul sferei lor de competenţă precum şi de a proteja
drepturile conferite de acesta cetăţenilor (de exemplu aplicarea directă a dreptului
Uniunii), fără a aplica însă orice dispoziţie considerate contrară din dreptul
naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia dreptului
Uniunii asupra dreptului naţional).
Curtea a recunoscut principiul răspunderii statelor membre cu privire la
încălcarea dreptului Uniunii, care constituie, pe de o parte, elementul ce întărește
protecţia drepturilor conferite particularilor prin normele Uniunii şi, pe de altă
parte, un factor care contribuie la aplicarea mai diligentă a acestor norme de către
statele membre.
47
http://taxnews.ro/wp/2015/04/16/hotararea-cjue-din-14-aprilie-2015-c%E2%80%917614-mihai-manea/
40
 Încălcările săvârşite de statele membre sunt, prin urmare, de natură să creeze
anumite obligaţii de despăgubire, care, în diferite situații, pot avea urmări grave
asupra finanţelor publice naţionale. De asemenea, Curtea poate fi sesizată cu orice
îndeplinire precară, de către unul dintre statele membre, a obligațiilor izvorâte din
dreptul Uniunii, iar în cazul în care nu se execută o hotărâre de constatare a unei
astfel de neîndepliniri, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor
penalităţi cu titlu cominatoriu.
Dar, în cazul în care nu sunt transmise Comisiei măsurile de transpunere a unei
directive, poate fi aplicată de Curte statului membru în cauză, la propunerea
Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar dacă este la prima constatare de
neîndeplinire a obligațiilor.
Curtea de Justiţie lucrează și în colaborare cu instanţele naţionale, instanţe
de drept comun în domeniul dreptului Uniunii. Orice instant națională care este
sesizată sesizată cu un litigiu referitor la dreptul Uniunii poate şi trebuie să
adreseze Curţii de Justiţie anumite întrebări preliminare. Astfel, Curtea se
pronunţă asupra legalității unei norme de drept sau a interpretării acesteia.
Evoluţia jurisprudenţei sale scoate în evidență contribuţia Curţii la crearea
unui spaţiu juridic care îi priveşte pe cetăţeni, spațiu care le protejează drepturile
pe care aceștia le au potrivit legislaţiei Uniunii în diferite domenii a vieţii
cotidiene.

Bibliografie
1. http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/26/curtea-de-justitie-a-
uniunii-europene
2. Tratatul instituind CE
3. Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti 2001, p. 140; Dacian Cosmin Dragoş
4. https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_9089/ro/#competences
5. DanVătăman, Instituţiile Uniunii Europene, Curs universitar, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011
6. Prof. univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul UE Ediţia a V-a revăzută şi
adăugită după Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
7. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?
uri=CELEX:32012Q0929(01)&from=RO
8. https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2016-08/tra-
doc-ro-div-c-0000-2016-201606984-05_00.pdf
9. Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene
41
10. Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene
11. https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#procedures
12. Dan Vătăman, Uniunea Europeană-Ghi dpractic de specialitate, Ed. Pro
Universitarea, București 2015
13. Regulamentul de procedură al Tribunalului
14. http://taxnews.ro/wp/2015/04/16/hotararea-cjue-din-14-aprilie-2015-c
%E2%80%917614-mihai-manea/

42