Statutul persoanei fizice și juridice în dreptul internațional privat

Profesor Îndrumător
y

Student
x

Bucureşti, 2016

0
Cuprins

1. Generalităţi...............................................................................................................1

2. Statutul personal în LDIP.........................................................................................2

A. Aplicarea legii naţionale........................................................................................2
B. Aplicarea altei legi.................................................................................................4
C. Domeniul de aplicare al legii statutului persoanei fizice.......................................4

3. Persoana juridică în dreptul internațional privat.......................................................6

A. Naționalitatea persoanei juridice...........................................................................7
B. Situația speciala când persoana juridică are sedii în mai multe tari......................9
C. Calificarea noțiunii de sediu social........................................................................9
D. Fuziunea persoanelor juridice de nationalități diferite și schimbarea
naționalității....................................................................................................................9

4. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice.....................10

Capacitatea persoanei juridice......................................................................................10

Bibliografie...................................................................................................................11

1. Generalităţi

1
 Statutele personale sunt legate de legislaţia locului de origine sau al
domiciliului unei persoane. Statutul personal (în sens obiectiv) are o „putere”
extrateritorială; el urmează persoana şi guvernează statutul său personal (în sens
subiectiv)1.
Sub rezerva diferenţelor, uneori importante, în definiţia domiciliului, se poate
spune că sistemele sunt divizate între tendinţele criteriului cetăţeniei și acelea
care preferă domiciliul ca punct de legătură. Ţările anglo-saxone (în particular
Anglia, Irlanda, S.U.A. și Canada) sunt favorabile domiciliului; la fel Norvegia
şi Danemarca şi, într-o manieră foarte netă după 1987, Elveţia.
Chiar dacă celelalte ţări europene dau prioritate legăturii de cetăţenie, se poate
vorbi de o criză a acestui principiu, criză care ţine în numeroase cazuri de dubla
cetăţenie, cazurile de cetăţenie diferită între soţi sau între părinţi şi copii; de
asemenea, de rolul redus al cetăţeniei într-o lume în mişcare, aşa cum o
demonstrează evoluţia actuală a Europei, mai ales în cadrul C.E.E.
Contrar regulii conform căreia definirea punctului de legătură este, în general,
dat de legea forului, determinarea cetăţeniei este guvernată de dreptul statului al
cărui cetăţean este în cauză2.
Această absenţă de coordonare între legile asupra cetăţeniei conduce la conflicte
pozitive şi, uneori, la conflicte negative.
Conflictul pozitiv este dat de cumulul de cetăţenii 3. Cumulul de cetăţenii este
reglementat în diverse moduri în planul conflictelor de legi. Astfel, se poate
prefera:
– cetăţenia cea mai veche;
– cetăţenia primită ultima dată;
– să se aplice cumulativ drepturile naţionale în cauză, ceea ce conduce la
reţinerea în fapt a legii naţionale celei mai restrictive;
– să se dea preferinţă acelei cetăţenii care coincide cu forul; este vorba de
soluţia clasică4;
– să se aleagă cetăţenia numită efectivă; este aceea a statului cu care persoana
are relaţiile cele mai strânse5.
Conflictele negative. Acestea privesc apatrizii şi refugiaţii:
1
Sinteza diverselor teorii dezvoltate în materie este opera lui Balde (1327-1400), Salicet (mort în 1400), Rochus
Curtis (mort în 1495) și mai ales a lui Bartole de Saxoferrato (1314-1357). Metoda lor de lucru este analitică şi
cazuistică, fără dogmatism. Bartole opune statutele care dispun relativ la persoane celor care dispun relativ la lucruri.
Primele nu se adresează decât subiectelor dar li se aplică acestora oriunde s-ar afla; ele sunt extrateritoriale.
Neaplicându-se decât lucrurilor situate pe teritoriul care delimitează aria lor, secundele sunt teritoriale (Fr. Knoepfler,
Ph. Schweizer, op. cit., p. 28).
2
Cu privire la reglementarea cetăţeniei în legea fundamentală română, a se vedea Şt. Deaconu, Cetăţenia în dreptul
românesc, în I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Gh. Iancu, Şt. Deaconu, M.H. Cuc, Cetăţenia europeană, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 62-64.
3
Acest cumul rezultă din faptul că anumite state fac să depindă cetăţenia de jus sanguinis (sistemul Legii federale
elveţiene asupra dobândirii sau pierderii cetăţeniei elveţiene, 1952), în timp ce altele aplică principiul jus soli
(sistemul francez în special).
4
EGBGB (1986) menţine acest sistem în art. 5 alin. 1 (a se vedea, H.J. Sonnenberger, Munchener Komentar zum
Burgerlichen Gesetzbuch, Bund 7, Einfuhrungsgesetz zum Burgerlichen Gesetzbuche Internationales Privatrecht, C.H.
Beck, München, 1990, p. 273-290) ca de altfel şi legea spaniolă în art. 9 alin. 2.
5
Pentru argumente în favoarea cetăţeniei și în favoarea domiciliului, a se vedea T. R. Popescu, Dreptul comerţului
internaţional. Tratat, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 108-109.

2
 – atunci când o persoană este apatridă, trebuie să se utilizeze un alt punct de
legătură decât cetăţenia; fie domiciliul, reşedinţa obişnuită sau forul (legătura
cascadă);
– atunci când o persoană este refugiată cetăţenia sa nu mai îşi are sensul, motiv
pentru care art. 12 al Convenţiei de la Geneva (1951/1967) substituie criteriului
legii naţionale, domiciliul.

1. Statutul personal în LDIP

A. Aplicarea legii naţionale
Legea privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat român
prin expresia „statutul persoanei fizice” are în vedere starea, capacitatea și
relaţiile de familie ale acesteia1. Astfel, art. 11 LDIP dispune că statutul personal
este supus legii naţionale a persoanei fizice, lex patriae, afară dacă prin
dispoziţii speciale nu se prevede altfel2.
Legea naţională (Iex patriae) este legea statului a cărei cetăţenie o are persoana
respectivă (art. 12 alin. 1). Prin urmare, pentru cetăţeanul român legea naţională
este cea română.
În literatura de specialitate3 s-au adus mai multe argumente în sprijinul aplicării
legii naţionale pentru materia la care ne referim, argumente pe care legiuitorul
român le-a avut în vedere atunci când a adoptat această normă conflictuală. Cele
mai importante dintre acestea sunt4:
– caracterul de stabilitate al cetăţeniei care se dobândeşte și se pierde în condiţii
strict reglementate de lege5;
– caracterul de certitudine al cetăţeniei care fiind o stare de drept ce poate fi
dovedită cu documente oficiale, prezintă mai multă siguranţă decât domiciliul
care este o stare de fapt;
– legile statului de cetăţenie asigură, în principiu, cea mai bună ocrotire a
intereselor persoanelor fizice resortisante datorită faptului că acestea sunt cel
mai bine adaptate la particularităţile persoanelor fizice naţionale;

1
Pentru consideraţii privind statutul persoanei fizice, anterior apariţiei Legii nr. 105/1992, a se vedea I. Nestor, O.
Căpăţână, Legea aplicabilă statutului personal al străinilor potrivit dreptului internaţional privat român, în RRD, nr.
9/1967, p. 33-42; I. Lipovanu, Probleme de drept internaţional privat comparat în domeniul statutului persoanelor
fizice, în SCJ, nr. 4/1973, p. 599-606.
2
Codul belgian de drept internaţional privat dispune, în mod asemănător, că starea și capacitatea persoanei fizice sunt
guvernate de dreptul statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză, cu excepţia cazurilor în care se prevede expres
altfel. Totuşi, capacitatea persoanei fizice este cârmuită de dreptul belgian dacă dreptul străin statuează astfel. Pentru o
privire de ansamblu asupra Codului, a se vedea J.-Y. Carlier, Le Code belge de droit international privé, în RCDIP,
nr.1/2005, p. 11-45. Codul belgian de drept internaţional privat a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2004 și poate
fi consultat la adresa http://www.notaire.be/info/actes/100_code_dip.htm
3
T. R. Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel, Bucureşti, 1994, p. 160-161; I. P. Filipescu, A.I.
Filipescu, Drept internaţional privat, Tratat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 281-282; D.Al. Sitaru,
Drept internaţional privat, Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 164-165.
4
Doctrina franceză aduce aceleaşi argumente în favoarea legii naţionale, ca principal factor de localizare în materia
statutului personal (a se vedea J. Derrupé, Droit international privé, 11e édition, Dalloz, Paris, 1995, p. 100).
5
În dreptul român este aplicabilă în această materie Legea cetăţeniei române, nr. 21/1991 (M. Of. nr. 44/1991),
modificată. Privitor la cetăţenie, a se vedea și D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar,
I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 35-59.

3
 – interesul statului de a asigura o cât mai largă și complexă extindere a legilor
sale asupra persoanelor fizice resortisante, oriunde s-ar afla acestea1.
Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui
cetăţenie se invocă (art. 12 alin. 1). Astfel, de exemplu, dacă o persoană invocă
cetăţenia franceză în faţa instanţelor române într-o problemă de capacitate de
exerciţiu, determinarea cetăţeniei se face de către instanţa română respectivă,
potrivit legii franceze.
Legea naţională a cetăţeanului român care, potrivit legii străine este considerat
că are o altă cetăţenie, este legea română art. 12 alin. 2 din LDIP). Deci, legea
română se aplică cetăţenilor români chiar dacă aceştia au dobândit şi o altă
cetăţenie atâta timp cât ei nu şi-au pierdut cetăţenia română în conformitate cu
dreptul român2.
În cazul în care o persoană are mai multe cetăţenii dintre care nici una nu este
cea română, legea sa naţională este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în
lipsă, reşedinţa (art. 12 alin. 3). O excepţie de la această regulă este cea cuprinsă
în art. 28, în materia filiaţiei copilului din afara căsătoriei. Conform textului, în
cazul în care copilul, cetăţean străin, are și o altă cetăţenie străină, se aplică
legea care îi este mai favorabilă.

B. Aplicarea altei legi

Aşa cum am arătat, starea și capacitatea, precum şi relaţiile de familie ale
persoanei fizice sunt supuse legii naţionale numai dacă prin dispoziţii speciale
nu se prevede altfel.
Art. 12 alin. 4 din LDIP reprezintă o asemenea dispoziţie specială care
statuează: „Dacă o persoană nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului
sau, în lipsă, legea reşedinţei”. Prin urmare, lex domicilii şi, în lipsă, legea
reşedinţei, au un caracter subsidiar în determinarea stării, capacităţii şi relaţiilor
de familie ale persoanei fizice faţă de lex patriae.
Reamintim că legea naţională și legea domiciliului sau a reşedinţei se
subsumează noţiunii mai generale de lege personală, lex personalis, a persoanei
fizice.
Precizăm că normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter
imperativ în sensul că părţile nu pot deroga de la aceste norme prin acordul lor
de voinţă. Mai mult, unii autori3 consideră că norma conflictuală privind starea
și capacitatea cetăţenilor români este de ordine publică în dreptul internaţional
privat român.

1
În principiu, statele de emigrare adoptă norma conflictuală care are ca punct de legătură cetăţenia în timp ce statele
de imigrare și cele federale optează pentru legea domiciliului. În acest sens, România face parte, istoriceşte, din prima
categorie în timp ce, de exemplu Elveţia, prin art. 33 din LDIP elveţiană, consacră preeminenţa domiciliului asupra
naționalității. Atunci când domiciliul cedează locul unui alt criteriu, acesta este acela al reşedinţei obişnuite care este
un substitut al domiciliului. Cetăţenia nu intervine decât cu titlu subsidiar.
2
Pe larg, despre dubla cetăţenie a se vedea, I.M. Anghel, Problema dublei cetăţenii în legislaţia română, în Dreptul,
nr. 2/1999, p. 3-15.
3
D.Al. Sitaru, op. cit., p. 166.

4
C. Domeniul de aplicare al legii statutului persoanei fizice
Legea privind statutul persoanei fizice cârmuieşte, în materia dreptului civil,
următoarele instituţii juridice:
a. Starea civilă a persoanei fizice 1, şi anume ansamblul de elemente personale
care izvorăsc din acte şi fapte de stare civilă, de care se leagă anumite efecte
juridice specifice și care servesc pentru identificarea persoanei în familie și
societate2.
Sub acest aspect, sunt supuse normei conflictuale privind statutul personal,
următoarele calităţi:
– cu privire la căsătorie3 (persoana este căsătorită4, necăsătorită, divorţată,
văduvă etc.);
– cu privire la filiaţie (persoana are filiaţia stabilită sau nu; filiaţia este din
căsătorie sau din afara căsătoriei etc.);
– cu privire la adopţie5 (calitatea de adoptat, adoptator etc.)6;
– cu privire la rudenie (persoana este rudă sau nu cu o altă persoană);
– cu privire la afinitate (persoana este afin, neafin etc.)
Sunt supuse de asemenea lui lex personalis posesia de stat (folosinţa stării
civile) şi acţiunile de stare civilă.
Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă nu este guvernată de legea
personală ci de legea locului încheierii actului, conform regulii locus regit
actum sau de legea autorităţii care efectuează înregistrarea, auctor regit actum7.
b. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este supusă legii naţionale, această
lege determinând „începutul și încetarea personalităţii” (art. 13 din LDIP), ca și
conţinutul acesteia (art. 11 care face vorbire de „capacitatea ... persoanei
fizice”). În conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice intră şi
capacitatea acesteia de a încheia acte juridice8.
În legătură cu conţinutul capacităţii de folosinţă o analiză specială o necesită în
planul dreptului internaţional privat, incapacităţile de folosinţă care sunt
speciale şi lipsesc persoana fizică de a avea anumite drepturi şi obligaţii civile.
În materia dreptului internaţional privat, aceste incapacităţi sunt supuse unor
norme conflictuale diferite în funcţie de calificarea care li se acordă, de la caz la
caz:
1
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 271-276.
2
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ediţie revăzută și adăugită de
M. Nicolae și P. Truşcă, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2001, p. 408; D.Al. Sitaru, op. cit., p. 134.
3
Pentru expunerea în detaliu a normei conflictuale în materia căsătoriei cu element de extraneitate, a se vedea N.
Diaconu, Legea aplicabilă căsătoriei și divorţului cu element străin, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 50-78;
M.-C. Foblets, M. Loukili, Mariage et divorce dans le nouveau Code marocain de la famille: quelles implications
pour les marocains en Europe?, în RCDIP, nr. 3/2006, p. 521-555.
4
A se vedea, pentru rezolvarea conflictelor de legi în materia căsătoriei, în sistemul de drept francez, P. Courbe, F.
Jault-Seseke, Droit international privé (janvier 2006-février 2007), în RD, 2007, p. 1751 şi urm.
5
A se vedea P. Courbe, F. Jault-Seseke, Droit international privé: panorama 2005, în RD, 2006, p. 1495 şi urm. A se
vedea și ÎCCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.2793/8.04.2005, în Dreptul, nr.12/2006, p. 257.
6
C. Dariescu, Cu privire la cetăţenia copilului minor, fost cetăţean român devenit cetăţean străin, după desfacerea
adopţiei sale internaţionale în străinătate, în Dreptul, nr. 10/2000, p. 41-47.
7
A se vedea și T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 133.
8
O. Căpăţână, Aplicarea legii naţionale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, în RRD, nr. 10/1970, p. 13-25.

5
– incapacităţile cu caracter de sancţiune civilă, ca de exemplu, decăderea din
drepturile părinteşti, sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice în cauză;
– incapacităţile cu caracter de ocrotire sunt, de regulă, calificate în mod diferit
în funcţie de sfera persoanelor între care acţionează. Astfel incapacităţile de
folosinţă absolute care operează între persoana a cărei capacitate este îngrădită
și toate celelalte (de exemplu, incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune
prin donaţie sau testament – art. 806 C. civ. – incapacitatea minorului peste 16
ani de a dispune prin testament de mai mult de jumătate din ceea ce ar fi putut
dispune dacă ar fi fost major – art. 807 C. civ.), sunt supuse, în principiu, legii
naţionale a persoanei îngrădite. În schimb, incapacităţile de folosinţă relative
care operează numai între persoana a cărei capacitate este îngrădită și alte
persoane determinate (de exemplu, incapacitatea minorului de a dispune prin
testament sau donaţie în favoarea tutorelui său – art. 809 C. civ. și 128 C. fam.
– incapacitatea soţilor de a încheia între ei contracte de vânzare-cumpărare – art.
1307 C. civ.), fiind strict legate de un act juridic pe care legea îl prohibeşte, sunt
supuse, în principiu, legii actului prohibit, lex contractus (dacă este vorba de un
contract), sau lex succesionis (dacă este vorba de testament).
Regimul de drept internaţional privat privind sfârşitul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice este stabilit de art. 16 din LDIP. Conform textului, condiţiile,
efectele şi anularea unei hotărâri prin care se constată moartea prezumată,
absenţa sau dispariţia, precum și prezumţiile de supravieţuire sau de moarte
sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă această lege
nu poate fi identificată, se aplică legea română.
c. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este supusă legii naţionale (art. 11
LDIP). În conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice intră capacitatea
acesteia de a încheia personal acte juridice.
Incapacităţile de exerciţiu care se referă la toate categoriile de acte juridice ale
incapabilului, sunt supuse legii naţionale a acestuia (minor sau interzis
judecătoresc). În această materie, legea naţională a incapabilului va determina în
special: categoriile de acte juridice pe care acesta nu le poate întocmi,
sancţiunea încălcării incapacităţii (cazurile de nulitate şi felul acesteia,
persoanele care o pot invoca etc.).
Pentru reprezentarea legală a persoanei fizice lipsită de capacitatea de exerciţiu
ca și pentru asistarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă art. 47
din Legea nr. 105/1992 dispune că „acestea sunt supuse legii care se aplică
raportului juridic din care se naşte atribuţia de reprezentare sau de asistare”.
Astfel, aceste instituţii juridice vor fi supuse legii aplicabile în materia ocrotirii
părinteşti sau tutelei, în funcţie de izvorul reprezentării legale, respectiv
asistării, după distincţiile revăzute de art. 36 și art. 37 din LDIP.
Art. 15 din LDIP, făcând aplicarea principiului legii mai favorabile în materie de
conflict mobil de legi, dispune în ceea ce priveşte majoratul că „apartenenţa
unei persoane la noua lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit
potrivit legii care îi era anterior aplicabilă”.

6
2. Persoana juridică în dreptul internațional privat
Persoana juridică reprezintă un subiect colectiv de drept, adică un
colectiv de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de
drepturi și obligații juridice1. în doctrina, dar și în legislația altor state,
persoana juridică se mai numește și persoana morala.
Conform art. 40 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internațional privat, persoana juridică are naționalitatea
statului pe teritoriul căruia si-a stabilit, prin actul constitutiv, sediul social
(statutar)2.
Daca persoana juridică deține sedii în mai multe state, pentru a determina
naționalitatea persoanei juridice, este necesara identificarea sediului real. Prin
sediu real se înțelege locul unde se afla centrul principal de conducere și de
gestiune a activității statutare, chiar daca hotărârile organului respectiv sunt
adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din alte state.

A. Naționalitatea persoanei juridice

Reprezentând factorul ce plasează persoana juridică în sfera unui sistem
de drept, naționalitatea este cea care exprima apartenenta acesteia la un anumit
stat. Putem spune ca naționalitatea joaca, pentru persoanele juridice, același rol
pe care îl joaca cetățenia în cazul persoanelor fizice.
Stabilirea naționalității unei persoane juridice este importantă în dreptul
internațional privat, deoarece astfel se stabilește daca o persoana juridică este
autohtona (naționala) sau străina. Din caracterul național sau străin al unei
persoane juridice curg o serie de efecte juridice:
 Persoana juridică străina, în ceea ce privește funcționarea sa pe teritoriul
României, este supusa normelor materiale romane privind condiția juridică a
străinului, persoana juridică;
 In funcție de naționalitatea persoanei juridice, se stabilește aplicarea
prevederilor convențiilor internaționale la care Romania este parte. Astfel, daca
persoana juridică are naționalitate romana, face ca aceasta sa beneficieze de
prevederile convențiilor internaționale privind aceste persoane, iar naționalitatea
străina a persoanei juridice ii face aplicabile prevederile dintr-o convenție
internaționala privind acordarea regimului național, a clauzei națiunii celei mai
favorizate, a condiției reciprocității etc.
 In funcție de naționalitatea persoanei juridice se stabilește ce stat are
calitatea sa-i ocrotească drepturile pe cale diplomatica și consulara. De
asemenea, naționalitatea determina daca o persoana juridică va beneficia de
masurile de protecție speciala, în anumite domenii de activitate, pe care un stat
le adopta cu privire la persoanele juridice care ii aparțin, sau dimpotrivă, sa

1
Gh. Beleiu, op. cit., p.347
2
Conceptul de “nationalitate a persoanei morale” în dreptul international privat francez este extrem de discutat
(Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p.963)

7
 suporte consecințele unui regim restrictiv pe care statul îl instituie cu privire la
persoanele juridice străine.
Determinarea naționalității unei persoane juridice se face în funcție de
anumite criterii care diferă de la un sistem de drept la altul. Criteriile după care
se stabilește naționalitatea unei persoane juridice sunt reglementate de lex fori 1.
Astfel, putem face distincție intre:
a) Criteriul de drept comun- stabilit de Legea 105/1992. Conform art. 41, alin
(1) din Lege, “statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa
naționala, determinata în modul prevăzut la art. 40.” Potrivit art. 40, alin (1),
“persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu si-a stabilit,
potrivit actului constitutiv, sediul social”.
Sediul social este stabilit, după cum arata art. 40, alin (1), “potrivit actului
constitutiv”, ceea ce denota ca în determinarea sediului primordiala este voința
fondatorilor persoanei juridice. Prin aceasta soluție, legea romana aplica
principiul autonomiei de voința a parților în fixarea sediului persoanei juridice,
principiu general admis în aceasta materie. Voința fondatorilor, recunoscuta de
lege, are ca obiect determinarea sediului, și nu a unei naționalități diferite de
cea data de sediul social.
Sediul social trebuie sa fie serios, deoarece, în caz contrar, acesta devine
fraudulos, punându-se astfel problema fraudei la lege în dreptul internațional
privat2. De asemenea, sediul trebuie sa fie real, în caz contrar el având caracter
fictiv, adică exista simulație prin fictivitate.
Criteriul sediului social în determinarea naționalității unei persoane juridice este
prevăzut și în alte acte normative interne, precum și în convențiile
internaționale la care Romania este parte.
Criteriul de drept comun pentru determinarea nationalității unei persoane
juridice este aplicabil ori de cate ori nu exista o reglementare care sa prevadă un
criteriu special în materie.
b) Criteriile speciale pentru determinarea naționalității persoanei juridice sunt
întâlnite foarte rar în dreptul roman. Însă, în legislația diferitelor state sunt
întâlnite următoarele criterii:
 Criteriul voinței fondatorilor- acest criteriu da eficienta maxima
principiului autonomiei de voința în materia constituirii de subiecte colective de
drept;
 Criteriul locului de înregistrare a actului constitutiv al persoanei
juridice- naționalitatea este data de țara unde se înregistrează noua persoana
juridică, chiar daca sediul acesteia se va afla în alta tara decât cea de
înregistrare;

1
I. P. Filipescu, op. cit., vol. I, p. 232-249; I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.. cit., p. 255; D. Al. Sitaru, op. cit.,
p. 183; O. Capatina, Regimul persoanelor straine în Romania, Ed. Academiei, Bucuresti, 1969, p. 25-30; N.
Diaconu, Regimul juridic aplicabil persoanei juridice straine, în R.D.C., nr. 2/2005, p. 112
2
D. A. Sitaru, op. cit., p. 179

8
 Criteriul plasării centrului activității economice a persoanei
juridice- se acorda relevanta maxima locului unde este centrul activității
economice a persoanei juridice.

Unul dintre cele mai importante criterii speciale îl reprezintă criteriul

controlului. Conform acestui criteriu, o persoana juridică poate fi socotita ca
aparținând unui stat străin datorita controlului care se exercita asupra ei de către
interese străine. Astfel, controlul se apreciază după cetățenia asociaților, după
proveniența capitalului social si/sau după cetățenia persoanelor care formează
organele de conducere ale respectivei persoane juridice.

B. Situația speciala când persoana juridică are sedii în mai multe tari
Atunci când persoana juridică are un singur sediu social, naționalitatea
acesteia va fi stabilita în funcție de teritoriu pe care acest sediu se afla situat.
Însă în cazul în care persoana juridică are sedii în state diferite, pentru
determinarea naționalității acesteia, esențiala este stabilirea sediului real ( art.
40, alin. (2) din Legea 105/1992).
Prin sediu real se înțelege locul unde se afla centrul principal de
conducere și de gestiune a activităților statutare, chiar daca hotărârile organului
respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați
din alte state (art. 40, alin (3) din Legea 105/1992).

C. Calificarea noțiunii de sediu social

Calificarea noțiunii de sediu social se face în conformitate cu legea
romana, ca lex fori, conform legii în materie de calificare a instituțiilor juridice
(art. 3 din Legea nr. 105/1992). De altfel, art. 40, alin. (3), făcând aplicarea
acestei reguli, califica noțiunea de “sediu real”.
In funcție de calificarea sediului social, care constituie punctul de
legătura al normei conflictuale privind statutul organic al persoanei juridice, fără
a se schimba norma conflictuala aplicabila, se modifica legea aplicabila (lex
societatis), după cum sediul este socotit a fi în Romania sau în străinătate, și
deci persoana juridică are naționalitate romana sau străina.
Calificarea naționalității și a sediului după legea romana, ca lex fori,
prezintă importanta mai ales în cazul societăților comerciale cu participare
străină constituite în tara și a celor cu participare româneasca constituie în
străinătate, a sucursalelor, filialelor și reprezentantelor firmelor străine în tara,
respectiv romane în străinătate, deoarece acestea vor fi socotite de legea romana
ca având naționalitate romana sau străina, în funcție de sediul lor social-
determinat conform art. 40 din Legea nr. 105/1992, în lipsa unor dispoziții
derogatorii în legi speciale- indiferent daca recunoaște sau nu naționalitatea
astfel atribuita respectivei persoane juridice.

9
D. Fuziunea persoanelor juridice de nationalități diferite și schimbarea
naționalității
Art. 46 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internațional privat reglementează aceasta situație statuând ca : ‘Fuziunea
unor persoane juridice de nationalități diferite poate fi realizata daca sunt
îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de cele 2 legi naționale aplicabile
statutului lor organic’’. Desigur, este vorba atât de condițiile de fond, cât și cele
de forma necesare pentru realizarea fuziunii.1
In ceea ce privește schimbarea naționalității persoanei juridice, Legea nr.
105/1992 nu conține o reglementare expresa. Este însa admis în doctrina ca o
astfel de schimbare operează prin schimbarea sediului social și ca dispozițiile
incidente fuziunii sunt aplicabile și schimbării naționalității 2. Prin schimbarea
sediului social nu trebuie sa se urmărească scopuri ilicite, sediul nou trebuie sa
nu fie fraudulos și sa fie real, nu fictiv.
3. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice
Statutul organic al persoanei juridice, care este cârmuit de legea naționala
a acesteia, constituie o instituție juridică complexă, care subsumează totalitatea
elementelor care configurează regimul juridic al persoanei juridice.
Legea nr. 105/1992, în art. 42, stabilind domeniul de aplicare a legii
statutului organic al persoanei juridice, procedează implicit și la calificarea
noțiunii de statut organic, stabilind elementele principale care intră în sfera
acesteia. Legea statutului organic reglementează în special :
Capacitatea persoanei juridice – atât capacitatea de folosință, cât și cea de
exercițiu.
Astfel, în ceea ce privește capacitatea de folosință, legea naționala va determina
în special :
- Elementele constitutive ale persoanei juridice ;
- Modalitățile de constituire a acestora ;
- Capacitatea de a încheia acte juridice, precum și limitele acestei capacitați ;
- Reorganizarea și încetarea persoanei juridice etc.
În privința capacitații de exercițiu a persoanei juridice, legea cârmuiește în
special :
- Constituirea și atribuțiile organelor de conducere ale persoanelor juridice ;
- Relația dintre organele de conducere și persoana juridică însăși ;
- Relația dintre organele de conducere ale persoanei juridice și terții cu care sunt
încheiate acte juridice etc.
a) Modul de dobândire și de pierdere a calității de asociat
b) Drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de asociat
c) Modul de alegere, competentele și funcționarea organelor de conducere ale
persoanei juridice
d) Reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii
1
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit.,vol I, p. 81-82
2
D. Al. Sitaru, op. cit., p. 185

10
e) Răspunderea persoanei juridice și a organelor ei de conducere fata de terți
f) Modificarea actelor constitutive
g) Dizolvarea și lichidarea persoanei juridice

In afara acestor elemente, legea națională a unei persoane juridice mai

reglementează și alte aspect ce țin de statutul ei organic, cum ar fi denumirea și
sediul persoanei juridice, ca atribute de identificare a acesteia.

Bibliografie

1. T. Prescure, C. N. Savu (2005), Drept International Privat, Editura Lumina

Lex, Bucuresti
2. O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa (2008), Manual de drept international
privat, Editura Hamangiu, Bucuresti
3. D. A. Sitaru (2001), Drept internațional privat –tratat-, Editura Lumina Lex,
Bucuresti
4. Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă – Drept internaţional privat , Editura
„Sitech” , Craiova, 2011;
5. Nicoleta Diaconu (2009) – Drept internaţional privat , ediţia a IVa, Editura
„Lumina Lex”, Bucureşti ;
6. Ioan Chelaru, Gheorghe Ghiorghiu (2009) – Drept internaţional privat ,
ediţia a IIa, Editura „C.H.Beck”, Bucureşti ;
7. Dan Lupaşcu, Nicoleta Cristus (2009) – Practică Judiciară și legislaţie în
materia dreptului
internaţional privat, Editura „Wolters Kluwer”

11