ROCEDURILE IN FATA CURTII DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene 1, numită şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene sau prescurtat C.J.C.E este instituţia jurisdicţională comunitară, al cărui scop în cadrul
instituţional al Uniunii Europene este de a verifica legalitatea actelor comunitare şi de a asigura
interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene se constituie, conform Tratatului de la
Nice, prin respectarea principiului câte unui judecător pentru fiecare stat membru, din totalul
celor 27 de judecători. Aceşti judecători sunt aleşi dintre persoanele a căror independenţă este
mai presus de orice îndoială şi care posedă calificările profesionale necesare numirii în cele mai
înalte funcţii jurisdicţionale naţionale în ţările din care provin sau care sunt jurişti de o
competenţă recunoscută.
Judecătorii sunt asistaţi de 8 avocaţi generali, care, în dosarele în care sunt sesizaţi,
trebuie să prezinte, în mod independent şi absolut imparţial, opinia lor juridică, sub forma unor
aşa numite „concluzii".
Avocaţii generali sunt numiţi la fel ca şi judecătorii pentru 6 ani, numai că la fiecare
3 ani, 4 dintre ei urmează să fie înlocuiţi. Curtea numeşte, dintre avocaţii generali, pe primul
avocat general, pe o perioadă de un an.
Grefierul, mai e denumit şi secretarul general al Curtii, este numit de către Curte cu
consultarea prealabilă a avocaţilor generali , pentru o perioadă de 6 ani. Curtea este cea care îi
stabileşte statutul.
Secretariatul juridic. Secretariatul juridic e format din secretarii - jurişti competenţi,
desemnaţi pe lângă judecători şi avocatul general, având ca scop de a-i asista pe acestia în
pregătirea cauzelor.
De obicei sunt numiţi câte trei secretari pentru fiecare judecător sau avocat general,
numirea făcându-se pentru 3 ani.
Departamentul de cercetare şi documentare. Departamentul de cercetare şi
documentare are rolul de a pune la dispoziţia membrilor Curţii şi avocaţilor generali sau dupa
caz, grefei, toate informaţiile necesare privind dreptul comunitar european şi legislaţiile naţionale
ale statelor comunitare membre, furnizând, de asemenea, studii comparative ale dispoziţiilor
legale naţionale.

1. COMPETENŢA CURŢII DE JUSTIŢIE

Tratatele institutive atribuie Curţii de Justiţie competenţa de a asigura respectarea
dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului 2.
Această competenţă a Curţii nu este însă o competenţă de drept comun, ci o competenţă
de atribuire, sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de Justiţie prin tratat, litigiile la care
Comunitatea este parte nu sunt sustrase competenţei jurisdicţiilor naţionale. Aplicarea dreptului
european rămâne în principal sarcina instanţelor naţionale, în timp ce CJCE i se atribuie numai
1
O noutate a Tratatului de la Lisabona o reprezintă redenumirea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), precum şi introducerea unui nou articol 9F, care stabileşte că „(1)
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate Aceasta asigură
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”
2
art. 164 CEE, 146 CEEA şi 31 CECA.
1
anumite competenţe, care sunt definite fiecare la art. 220 (164) şi următoarele din TCE. Practic,
ele corespund diferitelor tipuri de acţiuni, care vor fi tratate ulterior. Independent de această
limitare, activitatea CJCE priveşte intregul drept comunitar 3, practic – toate sectoarele justiţiei. În
cadrul competenţelor atribuite, jurisdicţia CJCE este şi obligatorie.
Curtea are în principal atribuţii jurisdicţionale, dar poate avea şi atribuţii consultative,
atunci când este solicitată să-şi dea avizul la încheierea unui acord internaţional 4 sau când se
pune problema revizuirii tratatelor comunitare.
Atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii constau în:
 controlul legalităţii actelor adoptate de instituţiile comunitare;
 controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor care le sunt impuse de
către tratate;
 interpretarea tratatelor comunitare şi aprecierea validităţii actelor instituţiilor
comunitare.
Curtea este competenta în primă şi ultimă instanţă să judece recursurile prejudiciale (cu
privire la care deţine exclusivitatea potrivit art. 225 din Tratatul CE) şi recursurile directe (în
anulare, în carenţă, repararea daunelor, încălcarea obligaţiilor) introduse de către un stat membru
sau de o instituţie comunitară.
Curtea acţionează: ca o instanţă administrativă atunci când controlează legalitatea actelor
comunitare şi judecă recursurile funcţionarilor comunitari; ca o instanţă constituţională, atunci
când interpretează tratatele comunitare sau judecă recursurile împotriva unui stat membru care
nu-şi respectă obligaţiile din tratate; ca o instanţă civilă, când judecă litigiile ce au ca obiect
acordarea de daune-interese şi ca instanţă de apel, când soluţionează recursurile introduse
împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă 5.

2. PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE

Dispoziţiile cu privire la procedura de urmat în faţa Curţii de justiţie a Comunităţilor

europene sunt cuprinse atât în textul celor 3 Tratate institutive, cât, mai ales, în Protocoalele
adiţionale privind Statutul Curţii, în Regulamentul de procedură, în instrucţiunile pentru grefier
şi în Regulamentul adiţional relativ la comisiile rogatorii, la asistenţa juridică gratuită şi la
denunţarea încălcării jurământului de către martori şi experţi.
Procedura în faţa acestei instituţii este net deosebită de procedura internaţională ce
urmează în faţa Curţii internaţionale de justiţie, ea inspirându-se din sistemul procedural al
jurisdicţiilor administrative naţionale, şi, mai ales, din cel aplicat în faţa Consiliului de Stat
francez.
Caracteristicile procedurii în faţa instanţelor comunitare:
 Contradictorie
 Publică
 Mixtă (scris şi oral)
 De tip inchizitorial

3
Deşi în TratatulUE (TUE), competenţele CJCE sunt destul de limitate.
4
Prin aviz, Curtea se pronunţă cu privire la compatibilitatea dispoziţiilor din acord cu tratatele comunitare.

5
Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, p. 140; Dacian
Cosmin Dragoş, op. cit, p. 88.
2
  Gratuită

2.1 PROCEDURA ORDINARĂ

Cuprinde mai multe faze succesive, şi anume:
 faza scrisă (urmată de o eventuală fază de anchetă);
 faza orală;
 faza deliberărilor, care se materializează prin hotărârea ce va fi dată în cauza
 respectivă.
1. Faza scrisă, care presupune:
Sesizarea Curţii (stat membru, resortisant al unui stat membru, instituţie/organ
comunitar, instanţă naţională)
Plângerea:
 se depune la grefier;
 este obligatorie;
 trebuie redactată într-una dintre cele 27 de limbi comunitare
 se introduce în anumite termene de decădere (1 lună – 5 ani)
Termenul de recurs:
 este înscris în tratate;
 sunt prevăzute şi termene de distanţă;
 dacă actul emană de la o instituţie comunitară – termenul se împlineşte la
15 zile de la data publicării actului;
 nu poate fi suspendat
Acestor termene de recurs li se adaugă „termenele de distanţă” calculate în funcţie de
distanţa până la sediul Curţii.
2. Faza orală, care:
Debutează cu audierea publică a raportului prezentat de judecătorul raportor
Preşedintele Camerei deschide dezbaterile – părţile NU au dreptul să pledeze
personal (agenţi, avocaţi, consilieri)
Avocatul general prezintă concluziile
Preşedintele închide dezbaterile – cauza este luată în deliberare

Deliberarea şi hotărârea

Deliberarea este secretă şi are loc în Camera de consiliu. Pentru a nu fi probleme

provocate de limba de redactare, fiecare judecător poate cere ca problemele ce se ridică şi
urmează a fi supuse la vot să fie formulate în limba oficială indicată de el.
Hotărârea este dată în numele Curţii, nu în numele majorităţii judecătorilor.
La dezbateri nu se admite procedura opiniei separate. Este imperativ ca numărul
persoanelor care participă la deliberare să fie impar. In ipoteza în care numărul este par, cel mai
tânăr judecător se va abţine.
Avocaţii generali participă la deliberări numai când acestea privesc administrarea
Curţii.
Hotărârea se citeşte în şedinţa publică şi trebuie să fie semnată de preşedinte, de jude-
cătorul raportor, de judecătorii care au luat parte la deliberare şi de grefier. Minuta hotărârii,
parafată şi ea, va fi depusă la grefă şi câte o copie certificată a hotărârii se notifică părţilor.

3
 2.1.1 EXCEPŢII DE LA NORMALA DESFĂŞURARE
A PROCEDURII ORDINARE

Asistenţă juridică gratuită

În situaţia în care una dintre părţi este în imposibilitate de a face faţă, total sau parţial,
cheltuielilor necesitate de proces, ea poate, în orice moment, să ceară beneficiul asistenţei
juridice gratuite.
Excepţia sau incidentul
Dacă una dintre părţi ridică în faţa Curţii o excepţie sau un incident cerând să se decidă
asupra lui, fără a se angaja dezbateri asupra fondului, partea este obligată să facă o asemenea
cerere printr-un act separat, care să conţină expunerea situaţiei de fapt şi de drept pe care se
întemeiază, concluziile şi, anexate, actele doveditoare.
Absenţa pârâtului
În cazul în care, deşi a fost citat în mod regulat, pârâtul nu răspunde reclamaţiei în
formele şi termenele prevăzute, reclamantul poate cere Curţii să-i dea câştig de cauză,
admiţându-i, prin hotărâre, pretenţiile. Cererea este notificată pârâtului, preşedintele fixând data
deschiderii proceduri orale.
Desistarea
Este prevăzută de Regulamentul de procedură(Articolele 77 şi 78 din Regulamentul de
procedură) în două situaţii, şi anume:
 înţelegerea părţilor asupra rezolvării litigiului;
 renunţarea, în scris, din partea reclamantului.
Procedura de urgenţă
Acţiunile introduse în faţa instanţelor comunitare nu au, în principiu, efect suspensiv.
Dreptul reclamantului de a cere suspendarea nu trebuie să fie folosit decât în scopul protejării
propriilor interese.
Terţii intervenienţi
Pentru intervenţia voluntară a unui terţ într-o cauză aflată deja în faţa Curţii, statutele
Curţii, anexate celor 3 Tratate, cuprind reglementări diferite. Astfel, potrivit art. 34 din Statutul
anexat Tratatului de la Paris, orice persoană fizică sau juridică, care justifică un interes în
rezolvarea cauzei deduse în faţa Curţii, poate interveni în acest litigiu pronunţându-se pentru
admiterea sau respingerea pretenţiilor uneia din părţile în litigiul respectiv. Persoanele în cauză
pot interveni numai în cauzele introduse de particulari sau de agenţi ai Comunităţilor şi numai
pentru a sprijini pretenţiile uneia dintre părţi, dacă, bineînţeles, justifică vreun interes.
Rectificarea erorilor materiale
Articolul 66 pct. 1 din Regulamentul de procedură prevede ipoteza în care s-au produs
aceste erori, caz în care toate pot fi rectificate de către Curte din oficiu sau la cererea uneia dintre
părţi, într-un interval de 15 zile de la pronunţare.
Omisiunea de a hotărî
Această excepţie de la normala desfăşurare a procedurii ordinare este înscrisă în
Articolul 67 al Regulamentului de procedură. În această situaţie Curtea nu poate acţiona din
oficiu, ci trebuie sesizată într-un termen de o lună de la comunicarea hotărârii.
Opoziţia
Partea care a absentat şi împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre, poate face opoziţie
(sub forma plângerii) în termen de o lună de la comunicarea hotărârii, conform art. 94, pct. 4-6
din Regulamentul de procedură. Cel interesat în a face opoziţie trebuie să introducă o plângere
4
care trebuie să întrunească toate cerinţele cerute de Regulament pentru asemenea acte de
procedură şi prin care autorul cere Curţii să anuleze hotărârea pronunţată în lipsa sa.
Terţa opoziţie
Conform art. 36 din Statutul anexat Tratatului de la Paris, „persoanele fizice sau
juridice, ca şi instituţiile Comunităţii pot, în cazurile şi în condiţiile ce vor fi determinate prin
Regulamentul de procedură, să facă terţa opoziţie împotriva hotărârilor date fără ca ele să fi fost
citate”. Curtea de justiţie de la Luxemburg consideră terţa opoziţie nu numai o cale extraordinară
de atac, ci şi una excepţională.
Revizuirea
O cerere de revizuire a unei hotărâri se întemeiază pe descoperirea unui fapt care are un
rol decisiv în cauză şi care nu a fost cunoscut de către Curte la momentul în care aceasta a dat
hotărârea. O condiţie pentru acceptarea cererii este aceea că faptul decisiv în cauza respectivă să
fi existat anterior hotărârii şi să nu fi fost cunoscut instanţei sau părţilor. Cererea de revizuire este
îndreptată împotriva tuturor părţilor în cauza în care hotărârea contestată a fost dată.
Interpretarea hotărârilor
În caz de dificultate cu privire la sensul şi forţa unei hotărâri, Curtea poate s-o
interpreteze, la cererea unei părţi sau a unei instituţii a Comunităţii care justifică un interes în
acest scop. Partea care solicită interpretarea trebuie să dovedească un interes direct în această
privinţă, iar în cererea pentru interpretarea deciziei Curţii trebuie să precizeze decizia în cauză şi
pasajele a căror interpretare o cere.
Cererea de interpretare va fi îndreptată împotriva tuturor părţilor în cauza în care este
dată decizia. Cu privire la cerere, Curtea, după ascultarea avocatului general şi după ce a dat
posibilitatea părţilor de a prezenta observaţiilor lor, va da o decizie în forma unei hotărâri.

2.2 PROCEDURILE SPECIALE

RECURSUL FUNCŢIONARILOR COMUNITARI

Potrivit Tratatelor de la Roma80 „Curtea de justiţie este abilitată să decidă în orice litigiu
dintre Comunitate şi agenţii săi, în limitele şi condiţiile determinate în Statut sau care rezultă din
regulile aplicabile acestora din urmă”. Funcţionarii publici comunitari pot formula plangere
împotriva sancţiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate, sau împotriva modului în care le-a fost
rezolvată petiţia înaintată autorităţii investite cu puterea de numire6. Înainte de a se adresa Curţii
Europene de Justiţie, funcţionarii comunitari trebuie să parcurgă o procedură administrativă
prealabilă, în faţa autorităţii care a dictat sancţiunea disciplinară sau a celei investite cu puterea
de numire.
În termen de 3 luni de la primirea răspunsului la procedura administrativă prealabilă
trebuie să fie sesizată instanţa judiciară comunitară.

RECURSUL PREJUDICIAR
Reglementat de art. 234 TCE (versiunea consolidatã), recursul prejudiciar conferă
jurisdicţiilor naţionale posibilitatea de a face apel la CJCE atunci când o instanţã naţionalã dintr-
un stat membru UE trebuie sã aplice, într-un litigiu în care este sesizată, dispoziţii ale dreptului
comunitar. În acest caz, instanţa naþională poate suspenda procedura şi cere CJCE să se pronunţe
dacă actul adoptat de cãtre instituţiile comunitare este valabil şi cum trebuie el interpretat.
6
Octavian Manolache, Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Ed. ALL BECK, 2001, p. 550. Intră în categoria
funcţionarilor publici comunitari Oficialii Comunităţilor, alţi funcţionari, precum şi cei care reclamă acest statut.
5
 Curtea de Justişie a CE răspunde printr-o hotărâre (iar nu printr-un simplu aviz) ce are
caracter obligatoriu, deci trebuie respectată de către instanţa care a solicitat-o. Recursul
prejudiciar nu este însã o procedură contencioasă destinată să rezolve un litigiu, aşa cum sunt
celelalte proceduri de recurs descrise până acum, ci reprezintă doar un element într-o procedură
globală ce începe şi se sfârşeşte în faţa unei instanţe naţionale.
Obiectivul recursului prejudiciar este acela de a garanta o interpretare uniformă a
dreptului comunitar, asigurând astfel unitatea ordinii juridice comunitare.

Instanţele competente să sesizeze Curtea

Doar instanţele statelor membre au competenţă să sesizeze Curtea cu un recurs
prejudiciar. Curtea nu este legată de dreptul naţional al statelor membre, astfel, încât ea este cea
care stabileşte dacă forul solicitant îndeplineşte sau nu condiţiile cerute pentru a i se admite
recursul.
S-au stabilit astfel de către jurisprudenţă reguli conform cărora instanţa solicitantă
trebuie, în baza normelor de procedură, să aibă calitatea de terţ în cazul litigiului, să fie investită
cu soluţionarea acestuia şi nu doar un rol consultativ (respingând solicitări ale organizaţiilor
avocaţilor), sau să considere unele organe ca fiind abilitate să solicite recurs, chiar dacă acestea
nu funcţionează după regulile tradiţionale ale organelor jurisdicţionale (cele ale Consiliul
constituţional francez). Solicitările organelor arbitrare naţionale nu au fost acceptate şi de către
Curte.
Caracterul facultativ sau obligatoriu al sesizării
a) În situaţia interpretării
Judecătorul naţional însărcinat cu judecarea unei cauze are sarcina de a pronunţa o
hotărâre legală şi, în acest scop trebuie să beneficieze de independenţă şi să dispună de toate
mijloacele îndeplinirii acestei responsabilităţi. În acest sens solicitarea Curţii de Justiţie pentru
a-l sprijini în cauza pe care o judecă trebuie să fie astfel reglementată încât să-i confere
posibilitatea să decidă dacă trebuie să solicite această intervenţie, faza procedurală în care este
necesară şi chestiunile asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe.
Tratatele prevăd că judecătorul naţional „poate” sau „este ţinut” să introducă recursul
prejudiciar. Sunt obligaţi să introducă recursul prejudiciar judecătorul care se pronunţă ca
ultimă instanţă naţională, în timp ce restul au doar facultatea de a apela la acest recurs, întrucât
pe plan intern mai există posibilitatea îndreptării hotărârii eventual greşite. Se are în vedere
îmbinarea autonomiei jurisdicţiei naţionale cu respectarea şi aplicarea uniformă a dreptului
comunitar .
b) În cazul aprecierii validităţii
Dacă în cazul problemelor de interpretare situaţia este diferită în funcţie de poziţia
ierarhică a instanţei, în cazul aprecierii validităţii situaţia nu mai poate fi apreciată diferit,
întrucât indiferent care ar fi locul pe care-l ocupă instanţa ierarhică internă, ea nu poate hotărî
asupra invalidităţii actelor instituţiilor comunitare, chiar dacă nu reprezintă ultimul grad de
jurisdicţie. Rezultă deci că atunci când o instanţă consideră că există elemente care ar pune sub
semnul întrebării validitatea unei norme juridice comunitare, ea trebuie să se adreseze Curţii de
Justiţie, singura în măsură să declare actul invalid.

Obiectul recursului prejudiciar

a) În chestiunile de interpretare

6
 Curtea nu poate fi sesizată decât în scopul clarificării unor dispoziţii comunitare,
indiferent de categoria izvoarelor dreptului comunitar din care acestea fac parte, ea nu se
pronunţă asupra dreptului naţional. Se pot întâlni situaţii când problemele solicitate se referă la
raportul dreptului intern cu cel comunitar, când solicitarea va avea ca obiect sprijinul Curţii în
asigurarea respectării principiului primordialităţii dreptului comunitar.
Nu există anumite limite precis stabilite în ceea ce priveşte domeniul la care se pot referi
chestiunile asupra cărora Curtea urmează să dea indicaţii, nici din punctul de vedere al denumirii
actelor decizionale (întrucât se poate recurge şi la schimbarea calificării acestora), nici din
punctul de vedere al categoriei de surse de drept comunitar la care se referă (tratate, principii
generale de drept, acorduri internaţionale).
b) În chestiunile de validitate
Recursul prejudiciar privind validitatea reprezintă o acţiune care are ca obiect interogarea
Curţii de Justiţie cu privire la validitatea unei norme juridice comunitare. Ea reprezintă un mijloc
de control al legalităţii actelor comunitare, impunând respectarea ierarhiei normelor juridice. Din
aceste considerente, ea reprezintă o problemă de competenţă exclusivă a jurisdicţiei comunitare,
obligatorie pentru orice judecător naţional în soluţionarea cazurilor cu care este sesizat.
Această acţiune apare ca o consecinţă a faptului că judecătorul naţional nu este
competent să declare invalid un act comunitar. Principiul legalităţii presupune însă ca un act în
contradicţie cu normele comunitare superioare să nu fie aplicat. Apare astfel situaţia în care în
faţa unui judecător naţional se sesizează această contradicţie şi se impune examinarea
respectivului act în ceea ce priveşte validitatea sa. Dacă judecătorul consideră că actul este valid,
va respinge această excepţie. În caz contrar, având în vedere competenţa exclusivă a Curţii de
Justiţie în anularea actelor comunitare, el va trebui să apeleze la această cale judiciară. Din aceste
considerente, se apreciază că acest recurs prejudiciar de interpretare se aseamănă cu acţiunea în
anulare.
Momentul solicitării
În stabilirea momentului în care se înaintează recursul prejudiciar, judecătorul naţional
beneficiază de deplină libertate. Nu există nici o îngrădire legală, el urmând să stabilească
momentul în care recursul respectiv poate să fie cât mai avantajos atât din punctul de vedere al
utilizării procedurale, cât şi din punctul de vedere al circumstanţelor.

Formularea chestiunilor
Tratatele nu prevăd anumite restricţii în ceea ce priveşte forma în care trebuie prezentate
problemele asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe. S-a stabilit de către jurisprudenţă că
acestea pot să fie prezentate aşa cum consideră judecătorul naţional, dar într-o formă directă şi
simplă, care să fie în măsură să permită Curţii să-şi exercite competenţele. În situaţia formulării
unor probleme într-un mod impropriu, sau care depăşesc cadrul competenţelor atribuite prin
tratate, Curtea a statuat că este competentă să reformuleze chestiunea din recurs şi se va pronunţa
doar asupra acelor aspecte care sunt legate de dreptul comunitar şi care necesită a fi interpretate .
Admisibilitatea recursului
Curtea are competenţă să admită sau să respingă recursul în întregime sau doar în
anumite chestiuni care sunt solicitate spre a fi clarificate de Curte. Astfel, jurisprudenţa acesteia a
stabilit că într-o cauză în care, după sesizare, a intervenit o anulare din partea unei instanţe
naţionale superioare, Curtea va declara procedura fără obiect .
O altă cauză de neadmisibilitate a fost considerată inexistenţa unui raport între problema
solicitată a fi clarificată şi litigiul care urmează să fie soluţionat de judecătorul naţional.

7
 Absenţa motivării recursului prejudiciar este de asemenea considerată ca un motiv de
respingere a acestuia, iar practica urmată de Curte a fost una de aplicare tot mai severă a acestei
condiţii .
Reguli speciale de procedură
Deşi prin esenţa sa judecarea recursului prejudiciar nu are un caracter contradictoriu,
totuşi Curtea a admis că în scopul unei mai bune aplicări a justiţiei să-i confere un caracter
contradictoriu. În acest sens se aplică o procedură care prevede prezenţa părţilor implicate în
litigiu în faţa instanţei naţionale precum şi a organelor comunitare interesate.
Grefa tribunalului naţional înaintează grefei Curţii de Justiţie ordonanţa de recurs
prejudiciar şi dosarul cazului. Grefa Curţii sesizează părţile în litigiu, Comisia, Consiliul şi
guvernele statelor implicate. Acestora li se acordă un termen de două luni pentru a prezenta
observaţiile scrise. Ei nu pot modifica chestiunile care sunt cuprinse în recursul prejudiciar
înaintat Curţii.
În momentul înregistrării recursului se numeşte un judecător raportor, care examinează
cazul şi stabileşte dacă sunt necesare unele măsuri judiciare, acestea referindu-se la judecătorul
naţional, părţile în litigiu, statele sau instituţiile comunitare.
Părţile în litigiu nu trebuie să prezinte memorii şi observaţii în mod obligatoriu, dar în
practică acestea obişnuiesc să depună observaţii.
Procedura cuprinde două faze: faza scrisă (depunerea observaţiilor) şi faza orală, în care
părţile îşi susţin cauza. Limba de desfăşurare a dezbaterilor este limba iniţială a cazului.
În final Curtea emite hotărârea, care are forma obişnuită.
Întrucât procedura preliminara, prevazuta de articolul 234 din Tratatul CE, este destul de
complexa datorita numarului de participanti si contrangerilor lingvistice, astfel incat in
majoritatea cazurilor, are o durata de aproximativ 2 ani, Consiliul a adoptat in data de 20
decembrie 2007 decizia de modificare a Protocolului privind statutul Curtii de Justitie. Dat fiind
ca la procedura preliminara se ajunge numai dupa declansarea unui proces in fata instantelor
nationale, intregul proces poate dura foarte mult. Complicatiile sunt cu atat mai grave cu cat se
pot incalca drepturi fundamentale ale omului (in cazul in care, spre exemplu, o persoana este
detinuta). Articolul 104 din regulamentul de procedura al Curtii de Justitie prevede deja o
procedura accelerata insa in practica de foarte putine ori a fost folosita. In plus, ea prevede
aceleasi etape ca si procedura preliminara obisnuita, iar celeritatea, obtinuta cu titlu exceptional,
rezulta din acordarea de prioritati cauzei respective in raport cu celelalte cauze pe rol.
S-a introdus astfel o procedură de urgenţă pentru soluţionarea întrebărilor preliminare
referitoare la spatiul de libertate, securitate si justitie, care presupune omiterea anumitor faze,
restrangerea numarului de participanti, introducerea unor termene mai scurte si crearea unor
camere specializate in rezolvarea intrebarilor preliminare referitoare la spatiul de libertate,
securitate si justitie.
Efectul hotărârilor Curţii
a) Hotărârile de interpretare
După primirea hotărârii Curţii, judecătorul naţional trebuie să ţină cont de conţinutul
acestuia. Această concluzie rezultă din logica lucrurilor întrucât dacă a solicitat un sprijin din
partea instanţei comunitare supreme, conform prevederilor acesteia în soluţionarea cazului se
impune de la sine. În cazul în care răspunsul primit nu este suficient de clar, judecătorul are
posibilitatea să revină cu întrebări suplimentare adresate Curţii de Justiţie, întrucât hotărârea
Curţii de Justiţie nu soluţionează cazul, nu are autoritate de lucru judecat. Ea are însă autoritate
de lucru interpretat, având drept consecinţă faptul că orice jurisdicţie naţională care are de

8
soluţionat un caz în care se regăsesc aceleaşi chestiuni, trebuie să ţină seama de respectiva
interpretare. Nimic nu împiedică însă ca şi alte instanţe să solicite Curţii o nouă interpretare.
Hotărârea de interpretare este considerată ca având efect retroactiv, de la data intrării în
vigoare a textului interpretat, situaţie care este apreciată ca putând anula efecte negative, având
în vedere faptul că poate să producă efecte diferite de la un stat la altul, în funcţie de prevederile
concrete ale dreptului intern, iar pe de altă parte, pentru că aduce atingere unui principiu general
de drept şi unor raporturi juridice care au putut fi stabilite, pe baza principiului bunei credinţe,
din cauză că nu este stabilită interpretarea normelor juridice care guvernează în materie. Din
aceste considerente, Curtea a acceptat neretroactivitatea în cazul reclamaţiilor adresate înainte de
data hotărârii interpretative. În acelaşi timp nu a acceptat neretroactivitatea asupra cazurilor
cărora li s-ar fi aplicat o legislaţie adoptată după data pronunţării hotărârii de interpretare, aflată
în contradicţie cu acesta .
b) Hotărârea în aprecierea validităţi
Hotărârea pronunţată de Curte în cazul unui recurs prejudicial reprezintă consecinţa unui
control obiectiv de legalitate, efectuat de către instanţa supremă comunitară, fapt pentru care ea
are autoritate absolută.
În caz de respingere a recursului, instanţa naţională care a solicitat interpretarea va trebui
să aplice dispoziţiile actului respectiv.
Constatarea invalidităţii actului comunitar va avea drept consecinţă obligaţia de a nu îl
aplica şi de asemenea, de a nu aplica nici reglementările interne care au fost adoptate în baza
acestuia.
Autoritatea absolută a hotărârii privind validitatea are drept consecinţă faptul că se
extinde cu privire la toate instanţele naţionale, care sunt obligate să se conformeze şi să considere
actul invalid.
Curtea a stabilit însă că se recunoaşte competenţa instanţelor naţionale conform art. 177
de a aprecia existenţa unui interes în baza căruia să solicite un nou recurs într-o chestiune deja
tranşată de Curte.
Se apreciază însă că există o contradicţie între caracterul absolut al hotărârii şi
posibilitatea reconsiderării actului, Curtea nemaiputând să revină în acest caz. În alte hotărâri,
Curtea a statuat că poate să limiteze în timp efectele retroactive ale invalidităţii unui regulament,
judecătorul naţional fiind obligat să acţioneze în consecinţă.

PROCEDURA RECURSULUI ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRILOR COMITETULUI DE

ARBITRAJ AL C.E.E.A.
Posibilitatea atacării, în faţa Curţii, cu un recurs suspensiv, a hotărârilor Comitetului de arbitraj,
este prevăzută în art. 103 şi 105 din Tratatul instituind C.E.E.A. şi reglementată în art. 18 al. 1
din acelaşi Tratat.

PROCEDURA MICII REVIZUIRI, PREVĂZUTĂ ÎN TRATATUL INSTITUIND C.E.C.A.

Aceasta este o formă simplificată de revizuire a tratatului, având un obiectiv precis şi
limitat, şi anume adaptarea la noile condiţii a regulilor privind atribuţiile Înaltei Autorităţi şi
exercitarea puterilor acesteia. Cunoaşte o procedură simplificată şi nu poate viza modificarea
principiilor generale ale Tratatului de la Paris şi nici a raporturilor dintre Înalta Autoritate şi
celelalte organe/instituţii ale C.E.C.A.

9
 PROCEDURA DE AVIZARE ÎN MATERIE DE ACORDURI ÎNCHEIATE ÎN CADRUL
TRATATULUI INSTITUIND C.E.E.
Procedura de avizare în materie de acorduri încheiate în cadrul Tratatului instituind
C.E.E. face obiectul art. 228 din Tratatul de la Roma, potrivit căruia Comunitatea poate încheia
acorduri cu state sau organizaţii internaţionale, acorduri care sunt negociate de Comisie şi
încheiate, în principiu, de către Consiliu. Consiliul, Comisia sau unul dintre statele membre poate
cere Curţii de justiţie un aviz asupra compatibilităţii acordului cu dispoziţiile Pieţei Comune.

EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR CURŢII

Potrivit Tratatelor institutive, hotărârile Curţii au forţă executorie în sfera de aplicare
teritorială a acestor acte internaţionale. Hotărârile Curţii, ca şi ordonanţele asupra cheltuielilor
recuperabile, au „forţă obligatorie” şi sunt susceptibile de executare imediată. Executarea silită a
hotărârilor se realizează prin autorităţile statelor membre, dreptul comunitar trimiţând la
legislaţiile naţionale ale ţărilor în care executarea va avea loc.

2.3 RECURSURILE ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE

RECURSUL ÎN ANULARE
Este calea de drept prin care reclamantul contestă legalitatea unui act comunitar care
provine de la o instituţie comunitară.
Pot fi atacate cu recurs în anulare 7 actele adoptate de Parlamentul European şi de
Consiliul UE, în comun, actele Consiliului, Comisiei, ale Băncii Central Europene (altele decât
avizele şi recomandările), precum şi actele adoptate de Parlamentul European menite să producă
efecte faţă de terţi.
Acestea trebuie să fie acte juridice şi să producă efecte de drept. Motivele de anulare sunt
incompetenţa, încălcarea formelor substanţiale, încălcarea tratatului sau a oricărei reguli de drept
referitoare la aplicarea sa. Recursul poate fi formulat de către un stat membru, de către o
instituţie comunitară (mai ales de Comisie şi Consiliul UE, dar şi de către Parlament şi Banca
Central Europeană în vederea ocrotirii prerogativelor lor) 8 precum şi de orice persoană fizică sau
juridică, resortisant al statelor membre ale UE, dacă actul atacat îl priveşte în mod direct şi
individual.
Termenul de recurs este de două luni şi începe să curgă fie de la publicarea actului, fie
de la notificarea sa reclamantului, fie din ziua când reclamantul ia cunoştinţă de actul respectiv,
atunci când beneficiar este un alt subiect de drept.
Efectul admiterii recursului constă în declararea nulităţii actului contestat. În situaţia în
care actul este un regulament, Curtea de Justiţie va indica, dacă apreciază că este necesar, acele
efecte ale regulamentului anulat care trebuie considerate ca definitive.
Un caz special de recurs în anulare îl constituie plângerea introdusă de funcţionarii
publici comunitari împotriva sancţiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate, sau împotriva
modului în care le-a fost rezolvată petiţia înaintată autorităţii investite cu puterea de numire9.

7
Potrivit art. 173 din Tratatul CEE, art. 33 şi 38 din Tratatul CECO.
8
Acestea considerându-se că nu trebuie să demonstreze vreun interes, având o legitimare activă de a acţiona, interesul fiind
prezumat.
9
Octavian Manolache, Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Ed. ALL BECK, 2001, p. 550. Intră în categoria
funcţionarilor publici comunitari Oficialii Comunităţilor, alţi funcţionari, precum şi cei care reclamă acest statut.
10
 Înainte de a se adresa Curţii Europene de Justiţie, funcţionarii comunitari trebuie să
parcurgă o procedură administrativă prealabilă, în faţa autorităţii care a dictat sancţiunea
disciplinară sau a celei investite cu puterea de numire.
În termen de 3 luni de la primirea răspunsului la procedura administrativă prealabilă
trebuie să fie sesizată instanţa judiciară comunitară.

RECURSUL ÎN CARENŢĂ
Este acţiunea aflată la dispoziţia instituţiilor comunitare (cu excepţia CEJ), a statelor
membre şi a persoanelor fizice şi juridice prin care acestea solicită Curţii să constate abţinerea
instituţiilor comunitare. (Parlament, Consiliul U. E. şi Comisia Europeană) într-o problemă în
care acestea aveau obligaţia să acţioneze.
Înainte de sesizarea Curţii cu un recurs în carenţă este obligatorie efectuarea unei
proceduri administrative prealabile10, constând în invitarea instituţiei respective să acţioneze.
Dacă în termen de două luni de la această invitaţie, instituţia nu-şi exprimă poziţia, reclamantul
poate să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie într-un alt termen de două luni care curge de la
data când instituţia comunitară trebuia să răspundă.
Admiţând acţiunea, Curtea declară ilegală abţinerea instituţiei comunitare; aceasta fiind
obligată să ia măsurile care se impun pentru executarea hotărârii Curţii, deci să emită actul
respectiv, reclamantul având şi dreptul de a fi despăgubit.
Procedura recursului în carenţă
Aceasta cuprinde două etape. O etapă preliminară, de punere în întârziere a instituţiei
aflate în carenţă şi o a doua, imediat următoare, care constă în procedura contradictorie în faţa
Curţii, în timpul căreia se examinează legalitatea inacţiunii instituţiei comunitare.
RECURSUL ÎN INTERPRETARE
Tratatele institutive prevăd posibilitatea realizării unei activităţi de interpretare de către
Curte, cu titlu incidental, prealabil, în afara unui litigiu propriu-zis dedus direct în faţa instanţei
comunitare pe calea recursului în interpretare, care este reglementat diferit în Tratatele de la
Roma, faţă de Tratatul de la Paris. Astfel, Tratatul de la Paris, la articolul 41, prevede: „Curtea
este singura competentă să statueze, cu titlu prejudicial (prealabil), asupra validităţii deliberărilor
Înaltei Autorităţi şi ale Consiliului, în cazul în care un litigiu admis în faţa unui tribunal naţional
ar pune în discuţie această validitate”.
Valoarea hotărârii Curţii de justiţie
Aceasta (hotărârea) are, conform doctrinei majoritare şi jurisprudenţei comunitare,
autoritate de lucru judecat relativă (priveşte numai părţile interesate).
Hotărârea Curţii prin care se pronunţă asupra validităţii unui act, în baza art. 177, a art. 150 şi a
art. 41, nu suprimă acest act, ci are autoritate de lucru judecat numai între părţile din litigiul
concret dedus în faţa judecătorului naţional.
Procedura recursului în interpretare
Conform articolului 20 din Protocolul asupra Statutului Curţii de justiţie a C.E.E. şi a
articolului 21 din Protocolul asupra Statutului Curţii de justiţie a C.E.E.A., judecătorul naţional,
care deschide un recurs în interpretare, suspendă procesul pendinte şi comunică hotărârea sa
Curţii, care o notifică, prin grefier, părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei, precum şi
Consiliului, dacă actul în discuţie emană de la acesta. În termen de două luni de la comunicare,
părţile, statele membre, Comisia şi, dacă a fost anunţat, Consiliul au dreptul să depună Curţii
10
După modelul contenciosului administrativ.
11
memorii sau observaţii scrise. După depunerea acestora se urmează procedura obişnuită
prevăzută în articolul 64 şi următoarele din Regulamentul de procedură.

RECURSURILE ÎN PLINĂ JURISDICŢIE

Spre deosebire de recursurile mai sus prezentate, care permit Curţii ori să anuleze actul
atacat, ori să oblige instituţia comunitară inactivă să pună capăt abstenţiunii, contrare
prevederilor Tratatelor, sau să interpreteze o normă sau un act comunitar, recursul în plină
jurisdicţie dă posibilitatea instanţei de la Luxemburg să aprecieze toate elementele de fapt şi de
drept ale cauzei deduse în faţa sa, modificând acea hotărâre a instituţiei comunitare ce a fost pusă
în discuţie, în sensul de a stabili o altă soluţie obligatorie pentru părţi.
Cele mai frecvente astfel de recursuri sunt:
Recursul în responsabilitate
Intervine deoarece fiecare dintre cele 3 Comunităţi europene, având, în temeiul
Tratatelor institutive, personalitate juridică, pot produce prin activitatea pe care o desfăşoară în
această calitate, pagube care trebuie reparate, antrenându-le, astfel, răspunderea civilă. Tratatele
au în vedere atât răspunderea delictuală a Comunităţilor, directă sau indirectă, cât şi răspunderea
lor antrenată ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale. Persoanele interesate pot obţine,
în anumite condiţii, repararea pagubelor, astfel cauzate, pe calea unui recurs în faţa Curţii de
justiţie.
Recursul în responsabilitate extracontractuală.
Pot formula un recurs în repararea pagubelor toate persoanele interesate, fizice sau
juridice, ce cad sub incidenţa Tratatului de la Paris sau sunt în afara Comunităţii şi care fac
dovada unui prejudiciu cauzat de greşeala de serviciu a unei instituţii comunitare sau de fapta
personală a unui agent al organizaţiei aflat în exercitarea atribuţiilor sale.
Recursul este reglementat diferit de Tratatul de la Paris faţă de cele de la Roma.

Recursul în responsabilitate contractuală.

Conform prevederilor Tratatelor de la Paris şi Roma, identice în această materie, Curtea
poate fi învestită cu soluţionarea unui litigiu ivit în legătură cu un contract încheiat de
Comunitate. Dacă în acest contract figurează o clauză compromisorie, „Curtea este competentă
să statueze”.
Curtea se comportă ca orice tribunal arbitral instituţionalizat.

Recursul în constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligaţiilor ce-i

revin.
Este acţiunea intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru prin
care i se cere Curţii Europene de Justiţie să se pronunţe cu privire la conformitatea cu dreptul
comunitar a acţiunilor statului membru.
Înainte de investirea Curţii cu judecarea cauzei se desfăşoară o fază administrativă
constând în examinarea cauzei de către Comisie, pe baza observaţiilor prezente de statul în
cauză şi emiterea unui aviz prin care i se cere luare unor măsuri pentru înlăturarea abaterii. În
cazul în care statul nu se conformează, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie. Această fază
administrativă este obligatorie şi în situaţia în care un stat membru invocă neîndeplinirea de către
alt stat membru a obligaţiilor ce-i revin, trebuind să fie sesizată mai întâi Comisia care emite de
asemenea un aviz motivat. Sesizarea directă a Curţii se poate face numai dacă într-un termen de
trei luni de la data cererii Comisia nu emite avizul.

12
 Prin hotărârea pe care o ia, Curtea poate numai constata neîndeplinirea obligaţiilor şi
obligarea statului pârât la îndreptarea comportamentului său, dar nu poate anula actele emise de
autorităţile interne, pentru că astfel s-ar substitui judecătorului naţional.
Executarea hotărârii Curţii este obligatorie, prevăzându-se şi posibilitatea aplicării unor
sancţiuni pecuniare statelor care nu se conformează, sub forma unei sume forfetare sau a unei
amenzi 11.
Recursul împotriva sancţiunilor
Organizarea constrângerii, altfel spus a aplicării sancţiunilor menite să asigure
executarea forţată a regulilor comunitare, cunoaşte, în economia Tratatelor de la Paris şi Roma, o
distincţie clară, după cum sancţiunea urmează a fi suportată de statele membre sau de persoane
fizice sau juridice.

3. FORMELE DE FUNCŢIONARE A CURŢII DE JUSTIŢIE

Există încă două forme de asociere jurisdictionale a Curţii de Justiţie :
a) Tribunalul de Primă Instanţă sau denumit doar Tribunalul după intrarea în viguare
a Tratatului de la Lisabona
b) Tribunalele Specializate sau Camerele Jurisdicţionale12

a)Tribunalul de Primă Instanţă

Înfiinţarea de-a lungul perioadelor de timp a Tribunalului de Primă Instanţă s-a

datorat creşterii progresive a numărului acţiunilor introduse la Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene, având ca rezultat prelungirea duratei procedurilor, respectiv în baza nevoii corelative
de perfecţionare a protecţiei juridice a părţilor.
Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în cadrul instituit prin Actul Unic
European, care stipulează că la cererea Curţii de Justiţie, după consultarea Parlamentului şi a
Comisiei, Consiliul poate, acţionând în unanimitate, să constituie pe lângă Curtea de Justiţie un
Tribunal de Primă Instanţă, căruia să i se transfere competenţa de a examina şi decide în primă
instanţă asupra unor categorii de acţiuni şi proceduri introduse de persoanele fizice şi juridice,
sub rezerva unui drept de recurs la Curte numai privind aspectele de drept şi în condiţiile din
statut. În acelaşi cadru, Consiliul era însărcinat să determine competenţa Tribunalului şi
adaptările necesare în statutul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Tribunalul de Primă Instanţă e compus din cel puţin un judecător desemnat de fiecare stat
membru, astfel, numărul judecătorilor de la Tribunal poate fi mai mare decât al celor de la
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, statutul Tribunalului fiind revizuit la fiecare
aderare.
Regulile referitoare la modalităţile de numire a judecătorilor, alegerea preşedintelui,
durata mandatului şi organizarea instanţei sunt similare cu cele care se aplică la Curte de Justiţie.

b) Tribunalele Specializate sau Camerele Jurisdicţionale

11
Constatarea o face Comisia, care după efectuarea unei proceduri prealabile asemănătoare celei iniţiale, sesizează din nou
Curtea.
12
Prin Tratatul de la Lisabona, termenul de „camere jurisdicţionale”, la care face referire art.225A din Tratatul de la
Nisa,, a fost înlocuit cu cel de „tribunale specializate”.

13
 Tribunalele specializate s-au înfiinţat întrucât numărul acţiunilor soluţionate în prima
fază a proceduri de Tribunalul de Primă Instanţă a fost considerabil mai mic decât cel al
acţiunilor introduse. Aceste tribunalele specializate sau denumite si camere jurisdicţionale sunt
independente şi specializate în litigii tehnice (ex.: dreptul de proprietate intelectuală).

4. CHELTUIELILE DE PROCEDURĂ
Procedura în faţa Curţii de Justiţie este scutită de cheltuieli. În schimb, onorariul
avocatului abilitat să pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru, ce reprezintă părţile, nu
este suportat de Curte. Cu toate acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea de a face faţă, în
totalitate sau în parte, cheltuielilor de judecată aceasta poate, fără a fi reprezentată de un avocat,
solicita să beneficieze de asistenţă judiciară gratuită. Cererea trebuie să fie însoţită de toate
informaţiile necesare pentru a demonstra starea de nevoie în care se află partea.

5. REGIMUL LINGVISTIC
În ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utilizată în cererea introductivă (care poate fi
una dintre cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene) va fi limba de procedură a cauzei,
adică limba în care aceasta se va desfăşura. În ceea ce priveşte cererile de pronunţare a unor
hotărâri preliminare, limba de procedură este cea a instanţei judecătoreşti naţionale care se
adresează Curţii de Justiţie. Dezbaterile care au loc în timpul şedinţelor sunt traduse simultan, în
funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără
interpreţi, folosind o limbă comună, care este, în mod tradiţional, franceza.
CURTEA ÎN VIAŢA CETĂŢEANULUI UNIUNII13

Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în special cele pronunţate
cu titlu preliminar, au în mod vădit consecinţe importante în viaţa de fiecare zi a cetăţenilor
Uniunii. Unele dintre aceste hotărâri sunt citate în continuare, cu titlu de exemplu, pentru
domeniile cele mai importante ale dreptului Uniunii.
 libera circulaţie a mărfurilor
 libera circulaţie a persoanelor .
 libera prestare a serviciilor
 egalitatea de tratament şi drepturile sociale
 drepturile fundamentale
 cetăţenia uniunii.

BIBLIOGRAFIE
Augustin Fuerea, Instituţii europene, Bucuresti, 2002
Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001,
p. 140; Dacian Cosmin Dragoş, op. cit, p. 88.

13
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/
14
Octavian Manolache, Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Ed. ALL BECK, 2001, p. 550.
http://curia.europa.eu
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 13.4.2010, Modificări ale
regulamentului de procedură al Curții de Justiție
Jurnalul Oficial, 29/01/2008, Modificari ale Regulamentului de procedura al
Curtii Europene de Justitie

15