Capitolul I.

Generalităţi privind Curtea Europeană de Justiţie

Originile CJUE sunt în Tratatul care a instituit CECO, prin care sa prevăzut şi
înfiinţarea acesteia în scopul asigurării respectării dreptului în funcţionarea
Comunităţii. Prin Convenţia din 1957 sa dispus la crearea unor instituţii comune
Comunităţilor Europene, astfel fiind creată o instituţie jurisdicţionala unică pentru
Comunităţile Europene, exercitȃndu şi atribuţiile sub denumirea de Curtea de justiţie a
Comunităţilor Europene.

Prin Tratatul de la Maastricht aceasta sa denumit Curtea Europeană de Justiţie,

iar mai apoi, după dispariţia Comunităţilor prin Tratatul de la Lisabona, aceasta sa
numit Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Sediul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se află la Luxemburg.

Potrivit art. 1 din Statutul Curţii, « Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se

constituie şi îşi exercită funcţiile în conformitate cu dispoziţiile tratatelor, ale
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA) şi
ale prezentului statut ».

CJUE este compusă din trei instanţe, potrivit art. 19 alin. (1) din TFUE, astfel :
Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice.

1. Definiţie şi natura juridică a Curţii Europene de Justiţie

Curtea de Justiţie Europeană este instituţia comunitară care asigură respectarea

dreptului comunitar în ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea actelor normative
comunitare. Cu privire la piloanele doi şi trei, precum şi Consiliul European, Curţii
Europene de Justiţie îi revine misiunea de a se pronunţa în ceea ce priveşte delimitarea

5
competenţelor comunitare de cele ale conferinţelor interguvernamentale şi de
competenţele introduse prin Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa.

Prin intermediul organelor de executare şi aplicare a actelor Comunităţii,

aceasta are o funcţie legislativă ce este atât de competenţa statelor membre, cât şi a
organelor sale. Procesul de aplicare a normelor este supus unui control jurisdicţional
ce revine în sarcina Curţii de Justiţie Europene. Natura juridică a Curţii de Justiţie
Europene, dat fiind faptul că aceasta are o competenţă obligatorie pentru statele
membre, este cea de organ jurisdicţional supranaţional veritabil 1. CJE are menirea de a
asigura o interpretare unitară a dreptului comunitar fiind organul jurisdicţional
comunitar.

Curtea de Justiţie Europeană are caracter atât de instanţă naţională, cât şi de

instanţă internaţională. Având în vedere faptul că are ca justiţiabili state, îşi păstrează
natura unui organ jurisdicţional internaţional, însă trebuie ţinut cont şi de faptul că are
drept justiţiabili şi persoane fizice şi/sau juridice, ceea ce relevă caracterul de organ
jurisdicţional naţional. Având în vedere că hotărârile CJE nu pot fi atacate pe căi
ordinare de atac, aceasta are şi caracterul unei instanţe supreme de drept naţional.

Curtea Europeană de Justiţie este o instituţie supranaţională creată cu scopul de

a asigura respectarea dreptului în ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea tratatelor
comunitare, scopul fundamental fiind integrarea europeană.

Datorită multitudinii de competenţe atribuite CJE, aceasta întruneşte

caracteristicile mai multor feluri de instanţe judecătoreşti, atât la nivel internaţional,
cât şi la nivel naţional, neexistând un precedent până în prezent. 2

« Supranaţionalitatea în raport cu dreptul internaţional public se distinge în

mod pozitiv, însemnând totalitatea împuternicirilor, drepturilor, competenţelor care ţin
de suveranitate, transferate de la state în favoarea comunităţilor, iar în raport cu statele
membre se diferenţiază din punct de vedere negativ însemnând totalitatea acelor care
nu au fost încă transferate comunităţilor. »3
1
Art. 292 (219) din Tratatul CEE.
2
Gyula Fabian, Drept internaţional comunitar, ediţia a 3a, ed. Hamangiu, Cluj Napoca, 2010, p. 244,
3
Idem.

6
 2. Principiile fundamentale de funcţionare

Principiile care stau la baza adoptării hotărârilor Curţii Europene de justiţie

sunt, după cum urmează :

1. principiul împuternicirii speciale limitate, presupune că, potrivit art. 220 (ex.
art. 164) TCE, asigurarea respectării dreptului comunitar în interpretare și aplicare să
rămână în competenţa instanţelor naţionale, iar CJE rămânându-i doar competenţele
atribuite de art. 220 (164) ;

2. principiul interpretării unitare şi autonome a dreptului comunitar în toate

statele membre. În scopul de a forma o nouă ordine juridică, CJE interpretează
termenii juridici într-un sens comunitar ;

3. principiul efectului util sau al aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare
eficacitate; pentru o mai bună înţelegere a textului actelor normative comunitare,
acestea sunt de cele mai multe ori elaborate de economişti, politicieni şi de non-juristi,
în general ;

4. principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelaţie cu

scopurile şi obiectivele de integrare stabilite, presupune adaptarea dreptului comunitar
la modificările aduse de Actul Unic European, de Tratatul de la Amsterdam ori de
Tratatul de la Maastricht ;

5. principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar,

dar cu respectarea principiului „implied powers” ceea ce presupune că puterea
comunitară provine şi din actele normative create ulterior instituţiilor comunitare, nu
doar din tratatele de înfiinţare ;

6. principiul dreptului comparat presupune respectarea principiilor de drept

specifice ale statelor membre ale Comunităţii şi respectarea sistemelor de drept
europene.

7
 3. Caracteristicile Curţii Europene de Justiţie

Dintre cele mai importante caracteristici ale Curţii Europene de Justiţie pot fi
amintite :

a) CJE este împuternicită cu controlul de legalitate al actelor normative

comunitare şi al afacerilor administrative ale instituţiilor comunitare, astfel
fiind supravegheat atât legislativul, cât şi executivul Comunităţii Europene ;

b) Printre caracteristicile CJE intră atât soluţionarea litigiilor dintre organele

comunitare, cât şi litigiile dintre organele comunitare şi statele membre,
precum şi litigiile dintre organele comunitare/statele membre şi persoanele
fizice sau juridice ori cele între persoane fizice sau între persoane juridice ;

c) O altă caracteristică a CJE este cea de compentenţă obligatorie, părţile

implicate în litigiu nu pot refuza jurisdicţia CJE, exceptate fiind câteva cazuri
prevăzute limitativ ;

d) Deciziile luate de către CJE sunt definitive şi executorii, fiind exonerate şi de

procedura « exequaturului »4, în limitele teritoriale comunitare ;

e) CJE poate să pronunţe sau să modifice de asemenea şi sancţiuni pecuniare

împotriva oricărui justiţiabil ori să modifice o sancţiune pecuniară aplicată în
mod administrativ de către un alt organ comunitar, de exemplu Comisia, dacă
valoarea acesteia a fost contestată de cel amendat ;

f) În vederea interpretării şi stabilirii valabilităţii normelor dreptului comunitar,

instanţele supreme ale statelor membre ale Comunităţii au obligaţia de a
consulta CJE atunci când apar neclarităţi, iar aceasta să rezolve problema întro
manieră pur teoretică ;

4
Procedură în cadrul căreia se verifică îndeplinirea condiţiilor de regularitate a hotărârilor
judecătoreşti provenite dintr-un alt stat, spre a se încuviinţa executarea silită a acestora în ţara
noastră. 

8
 g) CJE poate interveni în procedura de validare a tratatelor de drept internaţional
public încheiate în cadrul Comunităţii, acesta având obligaţia de a se consulta
cu CJE înainte de a semna astfel de tratate ;

h) Deşi este considerată mai mult o sursă subsidiară a dreptului comunitar decât
un izvor de drept, prin jurisprudenţa CJE contribuie la lămurirea lacunelor şi a
formulărilor neclare din dreptul comunitar şi actele normative comunitare.

i) CJE are sediul la Luxemburg, fiind o instanţă cu caracter permanent ;

j) CJE respectă principiul publicităţii întrucât şedinţele de judecată şi dezbaterile

în faţa acesteia sunt publice ;

k) O altă caracteristică a CJE este aceea că judecă atât în prima cât şi în ultimă
instanţă, dar este şi instanţă de recurs în acelaşi timp ;

l) CJE are, potrivit art. 292 (219) din Tratatul CE, competenţă exclusivă întrucât
statele membre ale Comunităţii au obligaţia ca în litigiile cu privire la aplicarea
şi interpretarea normelor dreptului comunitar să nu reglementeze întro altă
manieră decât cea prevăzută în tratat.

Capitolul II. Componenţa, organizarea şi funcţionarea Curţii Europene de

Justiţie

Secţiunea I. Curtea de Justiţie

1. Componenţă

9
 Curtea de Justiţie Europeană are în componenţă 27 de judecători, adică un
judecător pentru fiecare stat membru5. Numărul de judecători poate fi mărit prin
hotărâre, cu vot unanim, de către Consiliu, la cererea CJE. Aceştia sunt numiţi pe baza
acordului comun dintre statele membre ale comunităţii pe o perioadă de 6 ani,
mandatul putând fi reînnoit. Paisprezece sau treisprezece dintre judecători sunt
schimbaţi din 3 în 3 ani.

Tratatele, în dispoziţiile lor, nu prevăd că judecătorii să aibă cetăţenia statelor

membre, însă în practică sa urmărit ca în componenţa Curţii să fie câte un judecător
din fiecare stat membru al comunităţii.

O mare importanţă o are numărul impar de judecători în ceea ce priveşte

evitarea cazurilor în care votul cu privire la o soluţie, pro şi contra, să fie egal. În cazul
în care se ajunge întro astfel de situaţie, nu va delibera judecătorul cu vechimea de
specialitate cea mai mică.

Art. 255 al TFUE prevedea înfiinţarea unui Comitet, format din 7 membrii,
aleşi dintre foştii membrii ai Curţii şi ai Tribunalului, dintre membrii instanţelor
supreme naţionale şi un membru numit de Parlamentul European, care să emită avize
privind capacitatea candidaţilor la funcţia de judecător sau avocat general.

Fiecare judecător are trei referenţi aleşi de către acesta. Referenţii sunt angajaţi
pe toată perioada mandatului judecătorului în cauză, adică pe o perioadă de 6 ani,
împreună cu judecătorul şi secretarii, formând un cabinet.

Pe toată durata mandatului judecătorii Curţii beneficiază de imunitate de

jurisdicţie atât faţă de jurisdicţiile naţionale penale, cât şi faţă de jurisdicţiile naţionale
civile, cu excepţia cazului în care imunitatea jurisdicţională este ridicată de către
Plenul CJE pentru motive bine întemeiate.

5
Această regulă a fost făcută la solicitarea statelor membre, argumentȃnd astfel necesitatea de a fi
reprezentate în fiecare organ comunitar, anterior Tratatului de la Nisa numărul reprezentanţilor fiind
stabilit prin tratate.

10
 Judecătorii CJE pe durata exercitării mandatului nu pot fi eliberaţi din funcţie
sau nu pot decăzuţi din dreptul la pensie decât prin unanimitatea de voturi a Plenului.

« Tot pe durata mandatului însă judecătorii au şi anumite obligaţii cum ar fi

« rezidenţă obligatorie » în Luxemburg unde se afla sediul Curţii. Altă obligaţie
formală ar fi depunerea jurământului de către judecători înainte de începerea activităţii
în fata plenului, prin care se obliga săşi îndeplinească funcţia lor în mod conştiincios
şi fără părtinire, respectiv să păstreze secretul deliberărilor. Din punct de vedere
material judecătorii trebuie săşi asume obligaţia de a nu ocupa pe timpul mandatului
funcţii politice sau alte activităţi profesionale. Asumarea acestei declaraţii se face prin
declaraţie scrisă. »6

Funcţia de judecător încetează prin schimbarea ordinară, deces sau prin

demisie. Potrivit art. din Statutul Curţii, dacă un judecător nu mai îndeplineşte
condiţiile cerute sau nu mai îndeplineşte obligaţiile ce îi revin în exercitarea funcţiei
de judecător, acesta poate fi eliberat din funcţie cu votul unanim al judecătorilor şi al
avocaţilor generali al CJE, postul fiind liber din momentul notificării deciziei Curţii
preşedintelui Consiliului.

Judecătorii CJE, în exercitarea atribuţiilor, sunt asistaţi şi de opt avocaţi

generali7, numărul acestora putând fi majorat de la 8 la 11, la solicitarea Curţii de
Justiţie, de către Consiliu, potrivit Declaraţiei nr. 38 privind art. 252 din TFUE.

Rolul avocaţilor generali este « de a prezenta în mod public, cu deplină

imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii motivate cu privire la cauzele care,
în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, necesită intervenţia
sa » (art. 52 TFUE), ceea ce le conferă o poziţie apropiată mai degrabă cu cea a
procurorilor din sistemele naţionale, decât a avocaţilor pledanţi.8

6
Gyula Fabian, op. cit., p. 254.
7
Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania şiau alocat cȃte un post permanent de avocat
general al CJE, restul de trei posturi fiind împărţite de statele membre prin rotaţie.
8
D. C. Dragos, Drept comunitar european, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2003, p. 84.

11
 Ca şi judecătorii Curţii, avocaţii generali sunt desemnaţi în unanimitate de
voturi de către guvernele statelor membre ale comunităţii. Statutul acestora le permite
să îşi exercite funcţia cu caracter de continuitate şi în independenţă.

Mandatul avocaţilor generali încetează în aceleaşi condiţii cu cele ale

judecătorilor Curţii de Justiţie.

Grefierulşef sau secretarulşef9 este numit de către membrii Curţii de Justiţie,

după consultarea acestora, pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reales,
potrivit art. 224 (168) din TCE.

Potrivit art. 12 din Statutul CJE « candidaturile pentru postul de Cancelar se

depun cu 2 săptămâni înainte de alegeri. Candidatul trebuie să depună un curriculum
vitae din care să rezulte vârsta, cetăţenia, gradul academic, cunoaşterea de limbi
străine, vechimea în domeniul justiţiei, date cu privire la experienţele sale
internaţionale. Desemnarea Cancelarului are loc prin vot secret. Câştigă cel ce obţine
majoritatea absolută sau în caz de vot repetat cele mai multe voturi sau la voturi egale,
cel cu vârsta mai înaintată10.

Şi grefierul are obligaţia de a depune jurământul în faţa Curţii de Justiţie, cu

obligaţia de aşi exercita atribuţiile ce îi revin în imparţialitate şi de a păstra secretul
dezbaterilor.

În atribuţiile grefierului intră şi cele de gestiune şi contabilizarea ale CJE fiind

ajutat de un administrator.

Potrivit art. 11 al Protocolului CEE « grefierul are în subordinea sa, sub

controlul general al preşedintelui, funcţionarii şi agenţii Curţii, tot el fiind cel abilitat
să propună, dacă este cazul, orice modificare de organizare a serviciilor Curţii ».

9
În dreptul comunitar se foloseşte termenul de secretarsef, însă în dreptul romȃn este folosită
denumirea de grefierşef.
10
Gyula Fabian, op cit., p. 261.

12
 Instituţia raportorilor adjuncţi, asemănătoare celor din Consiliul de Stat belgian
ori francez, a fost reglementată de protocoale adiţionale, însă nefiind folosită până în
prezent11.

În atribuţiile raportorilor adjuncţi intră procedura de urgenţă şi ducerea la

îndeplinire a atribuţiilor judecătorilor raportori. Aceştia pot participa la deliberări în
cauzele pe care leau avut în studiu, însă nu pot participa la vot.

În componenţa cabinetului fiecărui judecător şi avocat general intră şi doi

referenţi, jurişti calificaţi, având aceeaşi cetăţenie că a judecătorului ori a avocatului
general.

Cu privire la statutul membrilor, Regulamentul de procedură şi Statutul Curţii

dispun astfel :

a) Pentru aşi exercită funcţia cu imparţialitate şi pentru a păstra secretul

deliberărilor, aceştia depun un jurământ la intrarea în funcţie ;

b) Funcţiile membrilor CJE sunt incompatibile cu orice funcţie politică,

administrativă ori o altă activitate profesională, indiferent dacă este
remunerată sau nu ;

c) Pentru actele săvârşite în exercitarea funcţiei, membrii CJE beneficiază de

imunitatea de jurisdicţie, chiar şi după încetarea mandatului ;

d) Membrii CJE au obligaţia de « onestitate şi delicateţe » cu privire la

acceptarea unor funcţii sau foloase, la încetarea mandatului ;

e) Membrii CJE au obligaţia de aşi stabili reşedinţa în oraşul în care aceasta îşi
are sediul.

11
Fuerea Augustin, Instituţii europene, Bucureşti, 2002, pp. 8990.

13
 2. Organizare şi funcţionare

Preşedintele CJE12 este desemnat, pentru un mandat de trei ani, care poate fi
reînnoit, prin vot secret, din rândul judecătorilor. Preşedintele CJE are rolul de a
conduce lucrările Curţii şi de a prezida şedinţele şi deliberările pentru cele mai mari
complete de judecată.

Aceeaşi modalitate este folosită şi pentru alegerea Grefierului Curţii, pentru un

mandat de şase ani. Rolul Grefierului este de a asista la audieri, de a consemna
deliberările, de a organiza şi de a păstra arhivele CJE şi de a asigura de publicarea
hotărârilor CJE în « Colecţia de jurisprudenţă a Curţii ». Tot acesta are şi atribuţii de
administrare a bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.

Primavocatul general este desemnat de Curte, din rândul avocaţilor generali,

pentru un mandat de un an. Rolul acestuia este de a repartiza cauzele avocaţilor
generali.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Regulamentul Curţii, « pentru fiecare cauză, Marea
Cameră este compusă din preşedintele şi vicepreşedintele Curţii, trei preşedinţi de
cameră de cinci judecători, judecătorul raportor şi numărul necesar, pentru a fi în
număr de 15 judecători », ceea ce înseamnă că CJE poate judeca în şedinţă plenară, în
camere de cinci ori de trei judecători ori în Marea Cameră de cincisprezece judecători.

Statutul Curţii prevede cazurile speciale în care Curtea se întruneşte în şedinţă

plenară, de exemplu în situaţia destituirii Ombudsmanului, demitarea din oficiu a unui
comisar European ori ridcarea imunităţii unuia dintre membrii CJE.

Marea Cameră se întruneşte numai la cererea unui stat membru sau a unei
instituţii, parte a unui proces, precum şi în cauzele deosebit de importante.

Şedinţa de judecată se desfăşoară în două faze, cu respectarea principiului

contradictorialităţii, astfel :

12
Art. 223 (167) din TCE.

14
 a) Faza scrisă, din momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, un
judecător raportor13 este numit de către preşedintele Curţii şi în sarcina sa
intră întocmirea unui raport privind faptele şi punctul de vedere al părţilor ;

b) Faza orală, este prezentat raportul întocmit de judecătorul raportor, se susţin

pledoariile părţilor şi concluziile avocatului general.

Deliberările au caracter secret şi sunt luate de judecătorii prezenţi la faza orală.

Părţile au obligaţia de a se prezenta la ambele faze ale procesului, reprezentarea fiind
făcută prin agenţi ai instituţiilor UE ori ai statelor membre, ori, în cazul persoanelor
fizice sau juridice, prin avocaţi.

Preşedintele Curţii conduce procedura orală şi deliberările plenului şi poate fi

înlocuit de judecătorul cu cel mai înalt rang dintre preşedinţii de complet. Rangul
acestora este determinat de perioada în care au exercitat această activitate sau de
vârstă.

Faţă de celelalte instanţe internaţionale, CJE judecă, în scopul de a grăbi

procedura şi de a simplifica procesul decizional, aproape întotdeauna în plen.

După depunerea raportului preliminar întocmit de judecătorul raportor şi după

audierea avocatului general, cauza va fi repartizată către un anumit complet. La baza
repartizării unei cauze către un anumit complet stă art. 221(165), alin. (3) din TCE
coroborat cu dispoziţiile art. 95 şi art. 103 din Codul proc. .

În şedinţele de judecată participă şi un avocat general care după faza orală va

depune « concluziile finale », însă acesta nu poate paticipa la deliberări şi nici nu
semnează hotărârea. « Aceste concluzii sunt un fel de aprobare juridică, aviz de
probleme de drept formulate de un « judecător solitar » şi se termină cu o propunere
de soluţie adresată completului de judecată. »14

13
Art. 17 alin. (1) al Regulamentului Curţii, în cazul în care se apreciază că ar fi necesar pentru
studierea cauzelor cu care este sesizată şi pentru cercetarea judecătorească a acestora, Curtea propune
numirea unor raportori adjuncţi.
14
Gyula Fabian, op. Cit., p. 260 .

15
 Concluziile finale sunt elaborate doar de avocatul general spre deosebire de
judecători care lucrează în colectiv.

În ceea ce priveşte funcţiile jurisdicţionale a grefieruluişef, acesta participă la

şedinţele de judecată şi în atribuţiile sale intră realizarea procedurilor din punct de
vedere tehnic, adică înregistrarea actelor procedurale şi actualizarea Registrului CJE
cu toate actele care intră şi care ies ca parte a unui dosar, verificarea regularităţii
actului de sesizare, comunică actele părţilor, participanţilor şi instituţiilor în cadrul
fazei scrise, elaborarea listelor cu termene şi consemnarea procesului verbal a
şedinţelor de judecată publice, conduce arhivă şi publicaţiile oficiale ale CJE.

Cu privire la atribuţiile administrative, grefierulşef exercită funcţia de şef al

administraţiei în baza împuternicirii date de preşedintele CJE. În virtutea funcţiei de
şef al administraţiei, acestuia îi revin următoarele atribuţii :

a) Pregăteşte ordinea de zi a şedinţelor administrative;

b) Se ocupă de desfăşurarea şedinţelor administrative;

c) Se ocupă de punerea în aplicare a hotărârilor luate în cadrul şedinţelor.

Organul administrativ superior este format din preşedintele CJE şi colegiul

tuturor judecătorilor şi avocaţilor generali, însă grefierulşef, prin împuternicirea dată
de Preşedintele Curţii are în subordonare întregul personal administrativ.

“Administraţia este formată din următoarele structuri:

· Grefierulşef este ajutat de grefierul ajutor care are în subordine serviciul

de translatori;

· Pe lângă serviciul de translator există separat şi o direcţie de traduceri cu

21 de secţii pentru limbile oficiale: cehă, daneză, engleză, estonă,
franceză, greacă, germană, italiană, letonă, lituaniană, maghiară,
malteză, olandeză, poloneză, portugheză, slovacă, slovenă, suedeză,
spaniolă, finlandeză, irlandeză. Aceste secţii sunt completate de una de

16
 terminologie care veghează la folosirea unui limbaj unitar, a unor
expresii de drept comunitar unitare;

· Un serviciu de informaţii, care funcţionează în subordinea grefieruluişef,

şi care are atribuţiile unui birou de presă ;

· Serviciul ştiinţific, documentaţie şi bibliotecă este compus din două

secţii, cea de serviciu ştiinţific şi documentare, respectiv cea de
bibliotecă. În cadrul primei secţii funcţionează un birou de informatică
juridică ;

· Administraţia propriuzisă aflată sub supravegherea directă a grefierului

ajutor este formată de Secţia de bugetfinanţe, consilierul juridic pentru
probleme de administraţie, secţia de serviciul intern, secţia de personal
(cadre) şi secţia de informatică ;

· Administraţia CJE se completează cu controlorii financiari şi cu

reprezentanţii personalului care apără interesele funcţionarilor şi tuturor
angajaţilor CJE. »15

Secţiunea II. Tribunalul şi tribunalele specializate

1. Tribunalul. Înfiinţare

Tribunalul a fost înfiinţat ca urmare a creşterii în mod constant a numărului

cauzelor supuse soluţionării la CJE. În sarcina acestuia intră judecarea în primă
instanţă a cauzelor supuse de către persoanele fizice ori juridice.

Tribunalul este ataşat Curţii, potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Nisa,

misiunea acestuia fiind şi de « a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatelor, devenind entitate de sine stătătoare »16.

15
Ibidem, p. 263.
16
Constanţa Mătuşescu, Drept instituţional al Uniunii Europene, ed. Pro Universitaria, 2013, p. 233.

17
 Prin Tratatul de la Lisabona a fost înlăturat apelativul « de prima instanţă »,
competenţa sa fiind de instanţă de apel în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate de
tribunalele specializate.

2. Organizare şi funcţionare

Regulile după care funcţionează Tribunalul sunt aceleaşi care se aplică şi în

cazul Curţii de Justiţie, potrivit art. 254 din TFUE care dispune astfel « cu excepţia
cazului în care Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dispune altfel,
dispoziţiile prezentului tratat referitoare la Curtea de Justiţie sunt aplicabile şi
Tribunalului ».

Diferenţele dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie constă în, potrivit art. 19 alin.
(2) al TUE, faptul că « Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat
membru », adică Tribunalul are în componenţa sa 27 de membrii şi, în funcţie de
volumul cererilor, poate fi extins.

Spre deosebire de judecătorii CJE, judecătorii Tribunalului nu sunt asistaţi de

avocaţi generali, deşi potrivit art. 253 al TFUE se dispune ca prin Statut să poată fi
prevăzută o astfel de asistenţă.

Însă, membrii Tribunalului pot fi chemaţi pentru a îndeplini funcţia de avocat

general întro anumită cauză, dar nu pot lua parte la judecarea cauzei respective.
Potrivit art. 18 şi art. 19 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, este prevăzut
faptul că desemnarea este făcută de preşedintele Tribunalului în situaţia în care
Tribunalul se întruneşte în şedinţă plenară ori în situaţia în care se consideră, în
funcţie de complexitatea cauzei, necesară această asistenţă.

O altă diferenţă dintre cele două entităţi o constituie “criteriul de competenţă

cerut judecătorilor face referire la capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte
funcţii jurisdicţionale, fără a se mai face referirea alternativă, precum în cazul Curţii,

18
că pot fi şi jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute, ceea ce pare a induce o
exigenţă suplimentară în cazul membrilor Tribunalului »17.

Durata mandatului, drepturile şi obligaţiile membrilor Tribunalului şi numirea

acestora sunt aceleaşi cu cele ale membrilor Curţii de Justiţie.

Un preşedinte este desemnat dintre membrii Tribunalului pentru un mandat de

trei ani, cu posibilitate de reînnoire. Tribunalul are propria grefă şi la conducerea
acesteia este numit un grefier căruia îi stabileşte statutul.

Camerele în care judecă Tribunalul sunt formate din trei sau cinci judecători
ori, în funcţie de complexitatea cauzei, întro Mare Cameră sau în plen.
« Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede posibilitatea ca o cauză
repartizată unei camere compuse din trei judecatori să poată fi judecată de către
judecătorul raportor, care hotărăşte în calitate de judecător unic, dacă, ţinând seama de
lipsa dificultăţii problemelor de drept sau de fapt ridicate, de importanţa limitată a
cauzei şi de absenţa altor împrejurări speciale, se consideră adecvat să fie astfel
judecate. » (Art. 14 alin. (2) din Regulament)

3. Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene

Tribunalele specializate au fost înfiinţate în scopul « eficientizării sistemului

jurisidicţional al Uniunii, confruntat cu un număr din ce în ce mai mare de cazuri
specializate, tehnice, ce necesitau un tratament particular »18.

Regulile în ceea ce priveşte compunerea şi întinderea competenţelor atribuite

acestui tribunal sunt stabilite de Regulamentul de înfiinţare.

Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene a fost înfiinţat prin Decizia

Consiliului din noiembrie 2014 în scopul gestionării cauzelor ce aveau drept obiect
litigiile dintre Comunitatea Europeană şi agenţii săi.

17
Ibidem, p. 234.
18
Idem.

19
 Conform Anexei nr. 1 la Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, Tribunalul Funcţiei Publice « exercită în primă instanţă competenţe în
litigiile dintre Uniune şi funcţionarii acesteia în temeiul articolului 270 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene, inclusiv în litigiile dintre orice organe, oficii
sau agenţii şi funcţionarii acestora pentru care competenţa este atribuită Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene ».

Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene este compus din şapte

judecători numiţi de Consiliu, pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită,
după ce se face apel la candidatură şi după obţinerea avizului unui comitet format din
şapte personalităţi alese dintre foşti membrii ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi
dintre juriştii a căror competenţă este notorie.

Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri

echilibrate a Tribunalului Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare
geografică cât mai largă în privinţa resortisanţilor statelor membre şi a sistemelor
juridice naţionale.

Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice desemnează din rândul lor preşedintele,

pentru o perioadă de trei ani, mandat ce poate fi reînnoit.

Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din trei judecători.

Cu toate acestea, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică
acest lucru, o cauză poate fi trimisă în faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate
prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcţiei Publice poate soluţiona
cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un judecător
unic.

Recursul împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice poate fi formulat în

faţa Tribunalului în termen de două luni de la notificarea deciziei. Potrivit art. 257 din
TFUE, este prevăzută posibilitatea ca recursul să fie formulat împotriva deciziilor
Tribunalului Funcţiei Publice şi pentru chestiuni de fapt, deşi, de obicei, acesta este
limitat la chestiuni de drept.

20
 Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani. Tribunalul Funcţiei
Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru
alte necesităţi administrative şi lingvistice. 

Secţiunea III. Competenţele Curţii Europene de Justiţie

1. Natura competenţelor

Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în

funcţie de ipostaza în care se află.

Potrivit art. 274 din TFUE, faptul că un stat membru al UE « nu înlătură
competenţa instanţelor naţionale cu privire la litigiile respective, cu excepţia cazurilor
în care prin tratate competenţa este atribuită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ».

Tratatele institutive atribuie Curţii de Justiţie competenţa de a asigura

respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului.19

Această competenţă a Curţii nu este însă o competenţă de drept comun, ci o

competenţă de atribuire, sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de Justiţie prin
tratat, litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase competenţei jurisdicţiilor
naţionale. Aplicarea dreptului european rămâne în principal sarcina instanţelor
naţionale, în timp ce CJCE i se atribuie numai anumite competenţe, care sunt definite
fiecare la art. 220 (164) şi următoarele din TCE. Practic, ele corespund diferitelor
tipuri de acţiuni, care vor fi tratate ulterior. Independent de această limitare, activitatea
CJCE priveşte întregul drept comunitar20, practic – toate sectoarele justiţiei. În cadrul
competenţelor atribuite, jurisdicţia CJCE este şi obligatorie.

Potrivit art. 344 din TFUE, “Statele member se angajează să nu supună un

diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de soluţionare
decât cele prevăzute de acesta”.

19
art. 164 CEE, art. 146 CEEA şi art. 31 CECA
20
Deşi în TratatulUE (TUE), competenţele CJCE sunt destul de limitate.

21
 Competenţa Curţii de Justie atribuită prin tratate este una exclusivă şi jurisdicţia
este obligatorie.

Curtea are în principal atribuţii jurisdicţionale, dar poate avea şi atribuţii

consultative, atunci când este solicitată să-şi dea avizul la încheierea unui acord
internaţional21.

“Jurisdicţia care se realizează prin intermediul CJUE este în primul rând o

jurisdicţie internă a Uniunii Europene întrucât spre deosebire de jurisdicţiile
internaţionale clasice CJUE nu judecă decât în rare cazuri litigiile interstatale.” 22

În tipurile de competențe ale instanțelor create la nivel european și descrise la

alin. (3) al art. 19 TUE se regăsesc trăsăturile de organism cu atribuții jurisdicționale
ale unei organizații internaționale, dar și cele de curte supremă federală și curte
constituțională federală, totul în scopul punerii în aplicare a dreptului Uniunii
Europene. CJUE rezolvă diferende, emite avize cu privire la anumite probleme,
controlează validitatea actelor adoptate de instituțiile UE și acțiunile lor, repară
prejudicii cauzate de agenții UE, interpretează dreptul creat la nivel comunitar.

Atribuţiile jurisidctionale ale CJE sunt următoarele :

· Potrivit art. 263 din TFUE, prin acţiunea în anulare, art. 265 din TFUE,
prin acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona, şi art. 277 din TFUE,
prin excepţia de nelegalitate, în atribuţiile CJE intră controlul legalităţii
actelor adoptate;

· Conform art. 268 şi art. 340 din TFUE, prin acţiunea în responsabilitate
contractuală sau extracontractuală, este angajată răspunderea Uniunii
pentru prejudiciile create de instituţiile sale sau de agenţii săi în
exercitarea funcţiei deţinute;

21
Prin aviz, Curtea se pronunţă cu privire la compatibilitatea dispoziţiilor
d i n a c o r d c u tratatele comunitare.
22
Mătuşescu Constanţa, op. Cit. p. 237.

22
 · Potrivit art. 258260 din TFUE, prin acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor, Curţii îi revine obligaţia de a se asigura de respectarea de
către statele member a obligaţiilor impuse prin tratate;

· Potrivit art. 267 din TFUE, prin procedura întrebărilor preliminare, Curţii
îi revin atribuţii de interpretare a tratatelor Uniunii şi de apreciere a
validităţii a actelor instituţionale.

Din punct de vedere procesual, aceste competențe se exercită pe calea unor

proceduri introduse pe cale directă de către state membre contra altor state membre,
state contra instituțiilor UE, instituții UE contra instituții UE, persoane fizice sau
juridice contra celor anteriori (mai ales în privința actelor administrative individuale),
acțiuni asupra cărora nu ne oprim pentru că magistrații naționali nu au rol în acest
context. Aceasta nu înseamnă, însă, că jurisprudența creată în acest cadru procesual nu
trebuie cunoscută.

Problema de drept este aceeași, indiferent dacă ajunge să fie rezolvată pe o cale
procedurală sau alta. Cât priveşte calea indirectă a procedurii trimiterilor preliminare,
aceasta presupune un litigiu pe rolul unei instanțe naționale. Toate aceste căi
procesuale alcătuiesc un sistem de căi legale sui generis, propriu Uniunii Europene.

Curtea acţionează astfel :

· ca o curte constituţională, atunci când judecă recursurile contra unei instituţii

comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau
când interpretează tratatele comunitare;

· se comportă ca o curte administrativă, atunci când controlează legalitatea

actelor comunitare şi judecă recursurile funcţionarilor comunitari;

· exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, atunci când soluţionează cauzele ce au

ca obiect acordarea daunelor interese;

23
 · acţionează ca o curte de apel, atunci când judecă recursurile împotriva
hotărârilor date de Tribunal.23

Întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor

comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale, CJE are şi atribuţii
consultative.

Prin Tratatul de la Lisabona, competenţele Curţii privind verificarea

conformităţii legislaţiilor naţionale cu dreptul comunitar sunt extinse asupra a
numeroase aspecte incluse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. De asemenea,
Curtea poate să impună penalităţi mai mari statelor membre pentru încălcarea
dreptului european.

2. Întinderea competenţelor Curţii Europene de Justiţie

Întrucât sarcina CJUE este de a se asigura de respectare dreptului de

interpretarea şi aplicarea tratatelor, competenţele Curţii fiind concretizate în
dispoziţiile prevăzute de tratate.

Întinderea competenţelor Curţii este destul de dificil de determinat dat fiind

faptul că numai o partea dintre acestea sunt enunţate, altele fiind doar enunţate cu
posibilitatea de a fi recunoscute.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, competenţele CJE acoperă intresul dreptului

Uniunii, cu excepţia măsurilor relative la PESC. Totodată, competenţele CJE se extind
şi asupra actelor tuturor instituţiilor, organelor şi organismelor UE.

Dispariţia structurii pe piloni a Uniunii a determinat eliminarea restricţiilor care

vizau competenţa Curţii în cadrul celui de-al treilea pilon (art. 35 TUE, art. 68 TCE).
Curtea are competenţe generale şi în domeniul spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie.

Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
23

2001, p. 140; Dacian Cosmin Dragoş, op. cit, p. 88.

24
 În ceea ce priveşte competenţele în domeniul poliţiei şi justiţiei penale, potrivit
art. 10 din Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii, acestea devind depline după cinci
ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Curtea este competentă şi poate fi sesizată de toate instanţele naţionale şi cu

privire la vize, drept de azil, imigrare şi alte politici privind libera circulaţie a
persoanelor, şi se pronunţă asupra unor măsuri de ordine publică în ceea ce priveşte
controalele transfrontaliere.

Potrivit art. 276 TFUE, « În exercitarea atribuţiilor sale privind dispoziţiile părţii
a treia titlul V capitolele 4 şi 5, referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă să verifice legalitatea sau
proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau de alte servicii de aplicare a
legii într-un stat membru şi nici să hotărască cu privire la exercitarea
responsabilităţilor care le revin statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice
şi a apărării securităţii interne ».

În ceea ce priveşte politica externă şi securitatea comună, CJE nu are

competenţe, cu două excepţii :

1) are atribuţii în ceea ce priveşte controlul delimitării dintre competenţele UE şi

PESC, astfel încât să nu aducă atingere competenţelor UE şi nici atribuţiilor
instituţiilor privind exercitarea competenţelor exclusive şi partajate ale UE ;

2) CJE are competenţa de a se pronunţa privind acţiunile în anulare îndreptate

împotriva deciziilor privind măsurile restrictive împotriva persoanelor
fizice/juridice adoptate de Consiliu.

Curtea de Justiţie Europeană este competenţă în ceea ce priveşte interpretarea şi

controlul validităţii actelor adoptate de organele, de oficiile şi agenţiile Uniunii,
incluse în dreptul UE.

CJE este competentă şi cu privire la actele adoptate de Consiliul European ori de

Consiliu, la solicitarea unui stat membru interesat, în cazul în care a fost constată
existenţa unui risc cert de încălcare gravă de statul membru a unor anumite valori.

25
 Întinderea competenţei CJE se întinde şi asupra acţiunilor formulate de Curtea de
Conturi, de Banca Centrală Europeană ori de Comitetul Regiunilor.

« Tratatul de la Lisabona relatează condiţiile de acces al particularilor la justiţia

Uniunii. Persoanele fizice sau juridice pot formula acţiuni împotriva unui act normativ
dacă îi priveşte direct şi dacă nu presupune măsuri de executare. Prin urmare,
particularii nu mai au obligaţia de a demonstra că actul respectiv îi priveşte în mod
individual. »24

În ceea ce priveşte controlul respectării subsidiarităţii, acţiunea poate fi introdusă

de parlamentul ori de una dintre camere unui stat membru printro acţiune în anulare a
unui act legislativ pentru încălcarea principiul subsidiarităţii.

În situaţia nerespectării unei hotărâri de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor,

art. 260 din TFUE prevede accelerarea mecanismului sancţiunilor pecuniare. Potrivit
acestuia, CJUE poate aplică sancţiuni pecuniare în situaţia în care nu sunt transmise
Comisiei măsurile naţionale de aplicare a unei directive.

Cu privire la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, Comisia, la

sfârşitul unei perioade de cinci ani, poate înainta acţiuni de constatare a neîndeplinirii
obligaţiilor.

În competenţa Tribunalului intră judecarea în primă instanţă a acţiunilor de mai

jos, dacă nu sunt atribuite unui tribunal specializat sau rezervate prin statut Curţii de
Justiţie:
• controlul de legalitate al actelor legislative sau al altor acte adoptate de
instituţiile şi organele comunitare, destinate să producă efecte juridice faţă de terţi;

• acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare;

• contenciosul funcţiei publice comunitare;

• litigii privind repararea unor prejudicii cauzate de instituţiile comunitare sau

agenţii Uniunii în exercitarea funcţiunilor lor;

24
C. Mătuşescu, op. Cit., p. 239.

26
 • în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public
sau de drept privat încheiat de Uniune sau în numele ei.

Totodată, Tribunalul este competent să judece acţiunile formulate împotriva

deciziilor tribunalelor specializate.

Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un

tribunal şi o curte de apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile
Tribunalului pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept 25, în faţa
Curţii de Justiţie. Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este
trimisă spre rejudecare Tribunalului, care trebuie să ţină seama de modul în care
Curtea a rezolvat problemele de drept.

În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa

specializată în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene. Această
competenţă a fost exercitată anterior de Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989,
de Tribunal.

Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Uniunea Europeană şi

agenţii săi, conform articolului 270 TFUE, ceea ce reprezintă aproximativ 120 de
cauze pe an, în condiţiile în care personalul instituţiilor Uniunii este compus din
aproximativ 35 000 de persoane. Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme
referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei,
recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă,
invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale etc.).

Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții

și personalul lor, pentru care competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii
Europene [de exemplu, litigii între Europol, Oficiului pentru Armonizare în cadrul
Pieţei Interne (OAPI) sau Banca Europeană de Investiții și agenții acestora].

Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale

şi agenţii lor.
25
Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de către tribunal,
iregularităţi de procedură vătămătoare pentru parte.

27
 Hotărârile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui
recurs limitat la probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două
luni în faţa Tribunalului.

Procedura în faţa Tribunalului Funcției Publice se desfăşoară conform

dispoziţiilor din Statul Curţii de Justiție a Uniunii Europene, în special a celor
cuprinse în anexa I la acesta, precum și din propriul său regulament de procedură,
care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007.

În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă şi o fază orală.

a)Faza scrisă

O cerere introductivă scrisă de un avocat și adresată grefei declanşează

procedura. Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse, care
dispune de un termen pentru a depune un memoriu în apărare. Tribunalul Funcției
Publice poate hotărî că este necesar un al doilea schimb de memorii scrise.

Orice persoană care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul
Tribunalului Funcției Publice, precum şi statele membre şi instituţiile Uniunii
Europene pot interveni în procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care
urmăreşte susţinerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot
ulterior să răspundă.

În anumite situaţii, intervenientul poate să îşi prezinte observaţiile şi în cadrul

fazei orale.

b)Faza orală

În timpul fazei orale are loc o şedinţă publică. În cadrul acesteia, judecătorii pot
adresa întrebări reprezentanţilor părţilor şi, dacă este cazul, chiar părţilor. Judecătorul
raportor întocmește un raport pregătitor de ședință, care conţine elementele esenţiale
ale cauzei şi indică aspectele pe care părţile trebuie să se concentreze în pledoarii.
Acest document este pus la dispoziţia publicului în limbă de procedură.

28
 Judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către
judecătorul raportor.

Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.

Procedura la Tribunalul Funcției Publice este scutită de taxe. În schimb,

onorariul avocatului, care are dreptul să îşi exercite profesia în faţa unei instanţe a
unui stat membru şi care trebuie să reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului
Funcției Publice. Cu toate acestea, o parte poate solicita să beneficieze de asistenţă
judiciară în cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor de
judecată.

În orice stadiu al procedurii, începând din momentul depunerii cererii

introductive, Tribunalul Funcției Publice poate încerca să faciliteze soluţionarea
amiabilă a litigiilor.

Capitolul III. Controlul jurisdicţional

29
 1. Legalitatea actelor instituţiilor

Cea mai importantă prerogativă deținută de către Curtea Europeană de Justiție

este de a verifica legalitatea actelor instituțiilor Uniunii Europene.

Distingem în acest sens, acţiunea în anulare26.

În cadrul acţiunii în anulare, reclamantul solicită anularea unei norme juridice

CE/UE, adică fie a unui regulament, fie a unei directive, fie a unei decizii adoptate de
o instituţie UE.

Potrivit art. 263 al TFUE, actele susceptibile de a fi anulate pe această cale sunt
următoarele :

1) Actele legislative ;

2) Actele Consiliului, ale Comisiei şi cele ale Băncii Centrale Europena, altele
decât avizele şi recomandările ;

3) Actele emise de Parlamentul European şi cele emise de Consiliul European în

scopul de a produce efecte juridice faţă de terţi ;

4) Actele emise de organele, oficiile ori agenţiile Uniunii menite să producă efecte
juridice faţă de terţi.

Actele pot fi anulate pentru următoare motive :

1) Incompetenţa ;

2) Încălcarea formelor substanţiale ;

3) Încălcarea tratatelor sau a oricăror reguli de drept privind aplicarea acestuia ;

4) Abuzul de putere;

Acţiunea în anulare poate fi formulată de unul dintre următorii reclamanţi:

26
Art. 230 al Tratatului CE

30
 1) Statele membre, Comisia, Parlamentul European şi Consiliul, aceştia fiind
reclamanţi privilegiaţi deoarece pot formula o acţiune în anulare în faţa CJUE
fără aşi demonstra interesul de a acţiona;

2) Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană şi Comitetul Regiunilor, aceştia

având calitatea de reclamanţi semiprivilegiaţi întrucât pot formula acţiuni în
anulare împotriva actelor europene care aduc atingere prerogativelor lor ;

3) Parlamentele naţionale şi Comitetul Regiunilor, care pot formula acţiuni în

anulare împotriva actelor considerate neconforme cu principiul subsidiarităţii;

4) Particularii, aceştia fiind reclamanţi neprivilegiaţi, şi pot formula acţiuni în

anulare a unui act european doar dacă sunt vizaţi de actul respectiv în mod
direct şi individual.

Acţiunea în anulare a unui act poate fi formulată în termen de două luni,

începând să curgă ori de la publicarea actului, ori de la notificarea sa reclamantului,
ori din ziua în care reclamantul a luat cunoştinţă de act.

Curtea de Justiţie are competență exclusivă în ceea ce priveşte acţiunile

introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva
Consiliului de Miniştrii, excepţie făcând măsurile Consiliului privind ajutorul de stat,
măsurile anti-dumping şi de implementare, ori acţiunile introduse de o instituţie a
Comunităţii Europene împotriva alteia.

Tribunalul de Primă Instanţă are competență de a judeca, în primă instanţă,

acţiunile privind măsuri de acest tip şi, în special, acțiunile introduse de persoane
fizice.

O altă arie a verificării legalității în cadrul contenciosului comunitar se referă la

acţiunea în abţinerea de a acţiona. În cadrul unei acţiuni pentru abţinerea de a acţiona,
este revizuită legalitatea abţinerii de a acţiona a instituţiilor Comunităţii Europene.
Totuşi, o astfel de acţiune poate fi introdusă numai după ce s-a solicitat instituţiei în
cauză să acţioneze.

31
 Potrivit art. 265 din TFUE, acţiunea în carenţă poate fi formulată împotriva
actelor instituţiilor UE şi cele ale organelor, oficiilor şi agenţiilor UE, cu excepţia
actelor Curţii de Justiţie şi cele ale Curţii de Conturi.

În cadrul acţiunii în carenţă pot avea calitatea de reclamanţi următorii :

1) Statele membre şi toate instituţiile UE, fiind consideraţi reclamanţi

privilegiaţi întrucât nu trebuie să demonstreze interesele pentru care
acţionează ;

2) Persoanele fizice şi persoanele juridice, care, potrivit art. 265 din TFUE
pot formula acţiune în carenţă împotriva unei instituţii « în caz de
omisiune a acesteia de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un
aviz »27.

După modelul contenciosului administrativ, înainte de a sesiza Curtea cu o

acţiune în carenţă este obligatorie procedura administrativă prealabilă, adică invitarea
instituţiei în cauză să acţioneze. Dacă în termen de două luni de la invitaţie, instituţia
nu-şi exprima poziţia, reclamantul poate formula acţiunea în carenţă în termen de
două luni de la data la care instituţia trebuia să răspundă.

Dacă abţinerea de a acţiona este considerată nelegală, instituţia în cauză este cea
responsabilă cu încetarea abţinerii de a acţiona, prin luarea unor măsuri adecvate.
Competența de soluţionare a acţiunilor privind abţinerea de a acţiona este împărţită
între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, conform aceloraşi criterii care
se aplică în cazul acţiunii în anulare.

Curtea de Justiție poate fi sesizată cu recursuri privind numai motive de drept,

formulate împotriva hotărârilor și a ordonanțelor pronunțate de Tribunalul de Prima
Instanță. Dacă recursul este admisibil și este fondat, Curtea de Justiție anulează
decizia Tribunalului de Prima Instanță. În cazul în care cauza este în stare de judecată,
Curtea poate să o reţină spre soluționare. În caz contrar, trebuie să trimită cauza
Tribunalului, care are obligația de a respecta decizia pronunțată în recurs.

27
Mătuşescu Constanţa, op. cit., p. 244.

32
 Hotărârile Tribunalului de Prima Instanță care statuează asupra acțiunilor
introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcției Publice al Uniunii Europene pot,
în mod excepțional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curții de Justiție.

O altă modalitate de a verifica legalitate actelor o reprezinta excepţia de

nelegalitate, care, potrivit art. 277 din TFUE este « procedura prin care se poate obţine
anularea unui act cu caracter general ilegal în momentul în care acesta este executat
printr-un act individual, anularea care nu s-a putut abţine pe calea unui recurs în
anulare fie datorită termenului scurt în care poate fi introdus acesta, fie din pricina
lipsei calităţii procesuale active, actele normative putând fi contestate practic doar de
către statele membre sau instituţiile Uniunii, particularilor fiindu-le imposibil să facă
dovadă că un act cu caracter general îi afectează în mod direct şi individual »28.

Excepţia de nelegalitate poate fi îndreptat împotriva actelor celor « cu caracter

general adoptat de o instituţie, un organ, un oficiu sau o agenţie a Uniunii ».

Excepţia de nelegalitate este considerată o procedură accesorie a cererii

principale de anulare a deciziei individuale.

Conform art. 277 al TFUE, « orice parte se poate prevala de motivele de drept
prevăzute la art. 263 al doilea paragraf pentru a invoca în faţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene inaplicabilitatea acestui act ».

În cazul constatării ilegalităţii actului normativ, acesta devine inaplicabil

pentru speţa respectivă, dar nu este anulat.

2. Răspunderea Statelor Membre ale Uniunii Europene

28
Idem.

33
 Acţiunile împotriva statelor membre UE permit Curţii de Justiţie să stabilească
dacă un stat membru UE şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu legislaţia
Comunităţii Europene.

Potrivit art. 340 din TFUE, situaţiile pentru care este angajată răspunderea UE
pentru pagubele create în activitatea acesteia sunt:

1) Răspunderea extracontractuală, în cazul prejudiciilor cauzate de

organismele ori de agenţii în exercitarea atribuţiilor deţinute.

Acţiunea în răspunderea extracontractuală poate fi introdusă atât de statele

membre, cât şi de persoanele fizice ori juridice dacă fac dovada unui interes legitim, în
scopul obţinerii unor compensaţii pentru daunele cauzate de organismele sau agenţii
Uniunii în exercitarea atribuţiilor.

Pentru a fi angajată răspunderea Uniunii trebuie îndeplinite trei condiţii

simultan:

a) Reclamantul a suferit un prejudiciu cert, real, actual şi demonstrabil;

b) Instituţiile europene sau agenţii săi au avut un comportament illicit, în raport cu

dreptul European rezultat din fapte materiale ori din acte decizionale;

c) Exista o legătură directă între prejudiciul suferit şi comportamentul ilegal al

instituţiilor europene.

Termenul de introducere a unei acţiuni este de cinci ani de la data producerii

prejudiciului.

2) Răspunderea contractuală, în situaţia în care UE este parte a unui contract

ce include o clauză compromisorie care face trimitere la jurisdicţia Curţii.

Potrivit art. 272 din TFUE dispune astfel, “Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
este competentă să se pronunţe în temeiul unei clauză compromisorii cuprinsă într-un
contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele
acesteia”.

34
 Astfel, potrivit art. 340 alin.(1) din TFUE, “răspunderea contractuală a Uniunii
este guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv”.

Înainte de promovarea unui caz în faţa Curţii de Justiţie, Comisia Europeană

efectuează o procedură preliminară specială, prin intermediul căreia statul membru
are posibilitatea de a răspunde la plângerile formulate împotriva sa. Dacă această
procedură nu are drept rezultat încetarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statul
membru, poate fi iniţiată acţiunea la Curtea de Justiţie, pentru încălcarea legislaţiei
Comunităţii Europene29.

O astfel de acţiune poate fi formulată de Comisia Europeană – aşa cum, de fapt,

se întâmplă de foarte multe ori – sau de un stat membru UE.

În cazul în care Curtea constată că nu a fost îndeplinită o obligaţie, statul trebuie

să înceteze de îndată neîndeplinirea obligaţiei respective. Dacă se promovează o altă
acţiune de către Comisia Europeană, iar Curtea de Justiţie constată că respectivul stat
membru UE nu a respectat hotărârea să, Curtea îi poate impune acelui stat o amendă
fixă sau forfetară.

3. Respectarea dreptului UE de către statele membre

Modul prin care statele membre ale UE sunt controlate de îndeplinirea

atribuţiilor ce le revin potrivit dreptului european îl reprezintă acţiunea în constatarea
neîndeplinirii obligaţiilor.

Potrivit art. 258260 din TFUE, procedura presupune două faze succesive :

1) O fază precontencioasă, gestionată de Comisie ;

2) O fază contencioasă, care se derulează în faţa Curţii de Justiţie.

29
Art. 232 al Tratatului CE.

35
 Acţiunea poate fi formulată atât de Comisie, cât şi de un stat membru al UE
împotriva unui alt stat membru, cu condiţia ca statul membru care formulează acţiunea
să sesizeze mai întâi Comisia. În urma sesizării, Comisia emite un aviz motivat, după
ascultarea argumentelor statelor în cauză.

Potrivit art. 271 din TFUE oferă posibilitatea de a formula acţiunea în

constatarea neîndeplinirii obligaţiilor şi altor organe şi instituţii ale Uniunii, precum:

a) Banca Europeană de Investiţii;

b) Banca Centrală Europeană.

“ Nerespectarea de către un stat membru a obligaţiilor care îi revin în temeiul

dreptului Uniunii (fie el primar sau derivat) poate lua forma unei acţiuni sau a unei
omisiuni, singura condiţie fiind aceea că actul în discuţie să impună o obligaţie
suficient de precisă a statelor membre, indiferent care ar fi organul naţional aflat la
originea încălcării.30

Neîndeplinirea obligaţiilor poate apărea ca urmare a nerespectării legilor,

decretelor, deciziilor administrative ori ca urmare a faptelor (ex. Practică
administrativă).

Potrivit art. 4 din TFUE, “Uniunea şi statele membre trebuie să respecte şi să

ajute reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate, statelor membre
impunȃdulise să adopte orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor
Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se
abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii”.

În completare vine şi art. 291 alin. (1) din TFUE, potrivit căruia “Statele membre
iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii
din punct de vedere juridic ale Uniunii”.

O altă încălcare a obligaţiilor ce la revin statelor o poate reprezenta “adoptarea

sau menţinerea în vigoare a unor norme de drept intern susceptibile de a elimina
30
Mătuşescu Constanţa, op. Cit., p. 247.

36
efectul util al dreptului Uniunii”31, prin întârzierea în transpunerea unor directive, prin
necomunicarea măsurilor naţionale de punere în aplicare către Comisie de statele
membre sau prin necomunicarea informaţiilor cerute de Comisie, că urmarea a unei
sesizări privind încălcarea dreptului Uniunii.

Tipuri de proceduri:

a) Procedura în cazul încălcării Tratatului Uniunii Europene (art. 226 Tratatul

UE)

Comisia Europeană are dreptul – după încheierea unei proceduri preliminare – să

acționeze în judecată în fața Curții Europene de Justiție statele membre ale Uniunii
Europene.

Curtea Europeană de Justiție verifică întâi dacă acel stat a încălcat sau nu
obligațiile ce-i revin prin Tratatul Uniunii Europene.

Pentru aceasta, la Curtea Europeană de Justiție, trebuie înaintată o cerere de

chemare în judecată, care se publică parțial în Monitorul Oficial al Uniunii Europene
și se remite pȃrȃtului. După cum e cazul, se poate trece apoi la administrarea probelor
și la judecata în fond.

În finalul acesteia, procurorul general formulează cererile finale, în care

sugerează sentința ce va fi pronunțată, fără însă că Curtea Europeană de Justiție să
fie obligată să țină cont de aceste sugestii.32

Conform dispozitiilor art. 227 din Tratatul Uniunii Europene există și

posibilitatea ca un stat membru să acționeze în judecată în fața Curții Europene de
Justiție un alt stat membru (după procedură preliminară în care intervine și Comisia
Europeană conf. art. 227 alin. 2-4 din Tratatul Uniunii Europene).

b) Procedura prejudicială (art. 234 din Tratatul Uniunii Europene)

Instanțele naționale pot (respectiv trebuie, atunci când este vorba de ultimă
instanță cum ar fi Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, etc.) cere Curții
31
Ibidem, p. 248.
32
Internet - www.coe.int/tcj;

37
Europene de Justiție lămuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. În plus,
aceste instante pot solicita Curții Europene de Justiție să verifice dacă un anumit act
legislativ european este valabil.

Acest lucru trebuie să asigure în primul rând aplicarea unitară a dreptului

comunitar de către instanțele naționale, care se ocupă de aplicarea pe plan național a
legilor europene.

Pentru a putea solicita opinia Curții Europene de Justiție judecată în fond

derulată la instanţă națională trebuie să depindă (în mod decisiv pentru soluționarea
cauzei) de interpretarea, respectiv valabilitatea legilor comunitare.

Instanța va suspenda judecata în fond până la primirea răspunsului Curții

Europene de Justiție . Cererea solicitată va fi întâi tradusă în toate limbile oficiale și
apoi publicată în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.33

Acest lucru oferă părților, statelor membre și organelor Uniunii Europene,

posibilitatea de a lua poziție în problema respectivă. După care are loc o dezbatere în
fond, cu pledoaria ținută de procurorul general și apoi se procedează la pronunțarea
sentinței.

Instanța solicitantă este obligată să respecte sentința pronunțată de Curtea

Europeană de Justiție .

c) Cererea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare

Curtea Europeană de Justiție colaborează cu ansamblul instanțelor judecătorești

ale statelor membre, care sunt instanțele de drept comun în materie de drept
comunitar.

Pentru a asigura o aplicare efectivă și omogenă a legislației comunitare și pentru

a evita orice interpretare divergentă, instanțele naționale pot, și câteodată trebuie să se
adreseze Curții Europene de Justiție, cerându-i să clarifice o chestiune privind
interpretarea dreptului comunitar, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice
conformitatea legislației naționale cu acesta din urmă. Cererea având ca obiect
33
J. Pradel, E. Corstens, Droit penal european, ed. LGDJ, Paris, 2003;

38
pronunțarea unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul
validității unui act de drept comunitar.

Răspunsul Curții de Justiție nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri .

Instanța națională destinatară este ținută de statele membre, care sunt instanțele de
drept comun în materie de drept comunitar.

Concluzii şi Propuneri de lege ferenda

39
 Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în special cele
pronunţate cu titlu preliminar, au, în mod vădit, consecinţe importante în viaţa de zi cu
zi a cetăţenilor Uniunii.

Apariţia CJUE în timpul procesului construcţiei comunitare a avut un important

impact asupra dezvoltării proiectului european. Repartizarea competenţelor este unul
dintre elementele esenţiale întrucȃt presupune respectarea dreptului European de către
statele membre.

Cu toate acestea, unele dintre domeniile juridice nu sunt sub competenţa

absolută a Curţii, un bun exemplu fiind dreptul penal.

Încheierea Tratatului de la Lisabona a avut un puternic impact asupra sistemului

jurisdicţional comunitar, întrucȃt, potrivit Tratatului CJUE, cuprinde Curtea de
Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate, asigurȃnd respectarea şi aplicarea
tratatelor de către statele membre.

În noul Tratat a fost instituit un comitet în scopul avizării în ceea ce priveşte

capacitatea candidaţilor de a exercita funcţia de judecător ori cea de avocat general.

De menţionat este faptul că în atribuţiile Curţii nu intră şi dispoziţiile cu privire

la politica externă şi de securitate comună, ori actele adoptate în baza acestora.

Însă, în competenţa Curţii intră controlul legalităţii deciziilor cu privire la măsuri

restrictive împotriva persoanelor fizice ori juridice adoptate de Consiliu.

În ceea ce priveşte spaţiul de libertate, securitate şi justitie, nu este de

competenţa CJUE să verifice legalitatea operaţiunilor făcute de poliţie ori de un alt
serviciu de aplicare a legii întrunul din statele membre şi nici să ia decizii în ceea ce
priveşte exercitarea responsabilităţilor ce le revin statelor membre ale Comunităţii
privind menţinerea ordinii publice şi a apărării securităţii interne.

Prezenta lucrare, conţine pe lângă concluziile generale, propunerile de lege

ferenda, unde urmează să facem distincţia între legislaţia Uniunii europene şi legislaţia
romȃnă, sub aspectul unor intervenţii legislative de ordin procesual, şi nu numai, între
care le menţionăm cu titlu exemplificativ.

40
 - Deoarece dispoziţiile TFUE nu prevăd nicio limită de vârstă în ceea ce
priveşte limita de pensionare a judecătorilor CJUE, opinăm că aceasta ar putea fi
stabilită până la limita maximă de 70 de ani, aşa cum este reglementată de legea
naţională romȃnă, mai exact art. 83 Lege nr.303/2004 privind statutul magistraţilor,
modificat de art. 1 pct.8 din Legea 97/2008.

- Menţionarea expresă în cadrul codului de conduită, fie în reglementarea

procedurală a instanţelor, a unui mecanism de control al veridicităţii informaţiilor
cuprinse în declaraţia de interese financiare întocmită de către membrii instanţelor
Uniunii, având consecinţă sancţionarea acelor cazuri în care datele declarate nu
corespund realităţii.

- Având în vedere că legislaţia care guvernează cadrul procesual al Uniunii

europene nu conţine nicio reglementare în comparaţie cu prevederile naţionale, sunt
de părere că ar fi indicat ca în proiectele de modificare ale legislaţiei Uniunii ar putea
fi prinsă şi o normă din care să izvorască obligaţia judecătorului raportor de a se
abţine ori de câte ori acesta este incompatibil, iar în caz contrar să se poată da prilejul
părţilor procesuale de a formula cerere de recuzare, astfel cum prevede legislaţia
procesuală romȃnă.

- Menţionarea, fără putinţă de tăgadă a cazurilor în care martorul nu este

obligat să depună jurământ în cadrul procesului european, cu atât mai mult cu cât
acesta ar putea invoca orice fel de situaţie de natură a-i facilita eludarea legilor
Uniunii.

- Crearea unui cadru normativ prin care să se arate, în mod evident, situaţiile în
care termenul de recurs din normativul Uniunii poate fi suspendat de drept, după cum
se procedează în dispoziţii similare ale legilor procesuale din cadrul mai multor state
membre UE, printre care şi ţara noastră.

- Introducerea unor dispoziţii în ceea ce priveşte legislaţia procesuală romȃnă,

prin care expertul desemnat să întocmească un raport într-o speţă dedusă judecăţii să
depună jurământ, atât înainte de efectuarea raportului cât şi înainte de formularea
clarificărilor la diferite obiecţiuni.

41
 - Introducerea unor dispoziţii în Codul de procedură penală romȃn, a unor
termene în care magistratul este obligat să soluţioneze o speţă, în funcţie de
complexitate, pentru a se evita tergiversarea aflării adevărului, respectiv dispariţiei
unor probe concludente datorită trecerii timpului.

- Consolidarea prezumţiei de nevinovăţie în cadrul procesului penal, folosindu-

se un mecanism potrivit căruia informaţiile cu privire la judecarea fondului unei cauze
pentru infracţiunile de o gravitate redusă să nu fie făcute publice, decât după
pronunţarea sentinţei. Într-o altă ordine de idei judecarea fondului cauzei să nu se facă
în şedinţa publică.

Bibliografie

I. Tratate, monografii, cursuri universitare şi alte lucrări de specialitate

42
 1. DIACONU, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti 2001.
2. DONY,Marianne, Droit de l’Union Européenne, ed. III éme revue, Edition de
l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2010

3. DRAGOŞ, Dacian Cosmin, Drept comunitar european, Ed. Accent, Cluj-

Napoca, 2003.
4. FUEREA, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, 2002,

5. GYULA, Fabian, Drept internaţional comunitar, ediţia a 3a, ed. Hamangiu,

ClujNapoca, 2010.
6. GYULA, Fabian, Curtea de Justiţie Europeană. Instanţă de judecată
supranaţională, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002
7. IVANOFF, Ivan Vasile, Principiul subsidiarităţii în Drept administrativ
european, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2006
8. MǍTUŞESCU, Constanţa, Drept instituţional al Uniunii Europene, ed. Pro
Universitaria, 2013.
9. PRADEL, Jean, CORTENS Geert, Droit penal european, ed. LGDJ, Paris,
2003.

II. Acte normative

1. Tratatul CEE
2. Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene
3. Legea 97/2008

III. Surse Internet

1. www.europa.eu – Site-ul oficial al Uniunii Europene ;
2. www.curia.europa.eu/ro/transitpage.htm - Site-ul oficial al Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene;
3. www.europeana.ro – Uniunea Europeană şi România
4. www.coe.int/tcj

5. http://iaduer.ro Revista Afaceri juridice Europene

43
44