CUPRINS

I. Prezentare generala....3
II. Izvoarele dreptului comunitar.......4

1. Izvoarele dreptului comunitar. Generalități....4

A. Regimul lingvistic al actelor juridice comunitare......4

B. Enumerare

2. Dreptul originar sau primar....5

A. Continutul dreptului originar....5

B. Caracterizarea dreptului primar.....5

C. Revizuirea tratatelor constitutive...6

3. Dreptul derivat. Generalitati.....6

4. Actele numite obligatorii de drept derivat....7

A. Regimul juridic comun al actelor obligatorii de drept derivat....7

B. Regulamentul...8

C. Directiva...9

D. Decizia...10

5. Actele numite neobligatorii de drept derivat, recomandarile si avizele..10

6. Actele atipice de drept derivat...11

7. Dreptul international...11

A. Acordurile incheiate de Comunitatea Europeana...11

B. Acordurile incheiate de statele membre...11

8. Izvoarele nescrise...13

A. Principiile generale ale dreptului...13

B. Jurisprudenta....14

9. Ierarhia izvoarelor de drept comunitar...15

III. Concluzie...15

Bibliografie......17
 ORDINEA JURIDICĂ EUROPEANĂ

I. PREZENTARE GENERALĂ

Dreptul UE reprezentat de ansamblul normelor juridice cuprinse în tratate şi în restul

actelor emise de instituţiile UE pe baza şi în vederea aplicării tratatelor are un anumit specific,
sintetizat de către Curtea de Justiţie în hotărârea dată la 15 iulie 1964 în cazul Costa c. ENEL
în următoarea frază: ’’o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor
membre’’.1
Cunoaşterea specificului dreptului UE presupune o analiză dintr-un întreit punct de
vedere, al conţinutului, al raporturilor cu ordinea juridică internă şi al locului în raport cu
ordinea juridică internaţională.
În primul rând, aşa cum a statuat şi Curtea de Justiţie în hotărârea amintită, dreptul UE
reprezintă o ordine juridică, respectiv un ansamblu organizat şi structurat ierarhic de norme
juridice, reguli de procedură şi instituţii a căror rol este de a realiza cadrul de drept material,
procedural şi instituţional necesar finalizării obiectivelor pe care şi le propune procesul de
integrare.
În al doilea rând, dreptul UE este o ordine juridică autonomă şi originară în raport cu
ordinea juridică internaţională şi cu cea existentă la nivelul statelor membre.
Raportat la ordinea juridică internaţională specificul său constă în aceea că s-a născut
din tratatele pe care le-au încheiat statele fondatoare, apoi din cele care le-au modificat şi
completat şi dintr-o multitudine de alte acte producătoare de efecte juridice ce au fost emise
de instituţiile şi organele constituite la nivelul Comunităţilor şi apoi a UE.
O altă trăsătură caracteristică este dată de faptul că legislaţia UE se aplică la nivelul
statelor membre în mod direct, ceea ce presupune plasarea sistemului instituţional al acestora
pe o poziţie secundară, chiar de subordonare, indispensabilă de altfel pentru realizarea
procesului de integrare.
Nu în ultimul rând elementul de specificitate poate fi desprins şi din finalitatea
urmărită, care este integrarea într-un ansamblu de instituţii şi reguli ce vin şi „guvernează”
deasupra celor naţionale, ceea ce presupune fără îndoială cedarea unor segmente din atributele
de suveranitate pe care le are un stat în folosul unor interese care depăşesc graniţele cu care
eram obişnuiţi.
Dacă privim însă la ordinea juridică internaţională observăm că deşi aceasta are
izvoare consensuale, născându-se tot din încheierea unor tratate între state, raporturile pe care
acestea le generează sunt doar raporturi de cooperare şi colaborare, iar nu de subordonare,
care în plus nu aduc sub nici o formă atingere vreunuia din atributele specifice suveranităţii
naţionale. De asemenea, mai este de reţinut că ordinea juridică internaţională nu creează
instituţii supranaţionale, prin urmare are un singur izvor de drept, acela reprezentat de tratatele
încheiate între ţări, pe când în cazul dreptului UE un loc important în cadrul izvoarelor îl
ocupă şi actele emise de instituţiile UE.
Raportat la ordinea juridică internă a fiecărui stat membru dreptul UE are o existenţă
autonomă, reflectată în aceea că îşi are propriile izvoare, organe emitente şi reguli
procedurale, iar Curtea de Justiţie nu poate aplica şi interpreta decât reguli care fac obiectul
acestui drept, aplicarea şi interpretarea dreptului intern rămânând în sfera de competenţe a
instanţelor naţionale.

1
C 6/64, Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 15 iulie 1964, în Recueil de jurisprudence, 1964, I-114.
 În al treilea rând, deşi autonom în raport cu dreptul intern, dreptul UE este în acelaşi
timp parte integrantă a ordinii juridice interne a statelor membre, specific materializat în
următoarele reguli de funcţionare a mecanismului său de aplicare:
- instanţele naţionale sunt obligate să aplice normele dreptului UE ori de câte ori
raporturile juridice deduse judecăţii intră sub incidenţa lor şi aceasta chiar dacă subiecţii
aparţin aceluiaşi stat;
- normele dreptului UE se aplică direct în ordinea juridică internă, pentru aceasta
nefiind nevoie de vreo confirmare sau de luarea vreunei măsuri constituţionale, administrative
sau procedurale din partea autorităţilor naţionale;
- aplicarea dreptului UE este prioritară şi uniformă, sens în care nicio normă de drept
intern, sub nicio formă sau justificare, nu poate fi invocată în faţa instanţelor naţionale în
contra ori peste conţinutul unei norme din dreptul UE atunci când acestea se găsesc în
conflict. Aplicarea cu prioritate a dreptului UE se impune atât în concurs cu normele dreptului
naţional în vigoare la data emiterii actelor de către UE, cât şi cu acelea care vor fi adoptate în
viitor, cu condiţia să reglementeze raporturi juridice concurente.2
În al patrulea rând, dreptul UE are izvoare proprii, acestea fiind reprezentate de un
ansamblu de acte normative emise de organisme proprii, după o procedură specifică.

II. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

1. Izvoarele dreptului comunitar. Generalități

A. Regimul lingvistic al actelor juridice comunitare

O chestiune generală este cea a limbii în care sunt redactate actele comunitare. Potrivit
art. 290 TCE, regimul lingvistic al instituţiilor comunitare este stabilit, fără a se aduce
atingere celor cuprinse în Statutul Curţii de Justiţie, de Consiliu, care decide în unanimitate.
Principiul este că actele comunitare sunt întocmite în cele 23 de limbi oficiale ale
Comunităţii (bulgara, ceha, daneza, engleza, estona, finlandeza, franceza, germana, greaca,
irlandeza, italiana, letona, lituaniana, polona, româna, slovaca, maghiara, malteza, slovena,
olandeza, portugheza, spaniola şi suedeza), toate versiunile fiind autentice.
Totuşi, limba irlandeză are un regim special. Până recent avea forţă autentică doar
pentru tratatele constitutive şi alte convenţii importante. La cererea guvernului irlandez,
printr-un regulament al Consiliului, irlandeza a primit statut de limbă oficială şi de limbă de
lucru a instituţiilor comunitare, începând cu 1 ianuarie 2007. Din raţiuni practice, instituţiile
nu sunt încă legate de obligaţia de a traduce toate actele în această limbă. Derogarea este
tranzitorie, termenul fiind de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire. Aceasta înseamnă că,
pentru încă o perioadă, irlandeza va avea o utilizare mai restrânsă.
Mai menţionăm că Tratatul de la Paris a fost redactat într-o singură limbă oficială,
franceza. Cât priveşte documentele trimise de o instituţie comunitară unui stat membru, ele
trebuie elaborate în limba statului respectiv.
Faptul că diferitele versiuni sunt în egală măsură autentice ridică probleme delicate de
interpretare, pe care Curtea de Justiţie le soluţionează printr-o abordare teleologică şi
funcţională.

2
C-94/77, Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 31 ianuarie 1978 în cauza Zerbona, în
Recueil de jurisprudence 1978, p.99.
 Funcţionarea instituţiilor comunitare este îngreunată de complicarea regimului
lingvistic, în urma extinderilor succesive. Un plan de reformă a fost propus în 2001 de
Comisie, dar a fost respins de Franţa şi Germania, pentru că favoriza limba engleză.

B. Enumerare
Pentru că tratatele nu prevăd toate izvoarele de drept comunitar şi nici ierarhia acestora,
Curtea de Justiţie le-a precizat efectele şi ierarhia. Ele se pot grupa în următoarele categorii3:
1. Dreptul originar sau primar;
2. Dreptul derivat;
3. Dreptul internaţional;
4. Izvoarele nescrise.

2. Dreptul originar sau primar

A. Conținutul dreptului originar

a) Dreptul originar este format în primul rând din Tratatele constitutive :
– Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, care a instituit CECO. Încheiat pe 50 de ani,
şi-a încetat valabilitatea la 23 iulie 2002.
– Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, care au instituit CEE şi CEEA (Euratom), au
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 şi sunt încheiate pe durată nelimitată.
b) Tratatele de revizuire a Tratatelor originare :
– Actul Unic European din februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 ;
– Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht din 7 februarie 1992, intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993 ;
– Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999 şi
– Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003 s;
– Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007, care va intra în vigoare după
ratificarea de către toate statele membre; odată cu intrarea în vigoare a acestui tratat, TCE va
fi redenumit Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene.
c) Protocoalele anexate la Tratate au valoarea juridică a Tratatelor (art. 311, fost 239
TCE). Unele sunt deosebit de importante :
– Protocolul asupra statutului Băncii Europene de Investiţii ;
– Protocolul asupra statutului Curţii de Justiţie ;
– Protocolul privind extinderea Uniunii Europene, anexat Tratatului de la Nisa, care
cuprinde de fapt dispoziţiile instituţionale cele mai substanţiale.
d) Tratatele şi actele care modifică sistemul instituţional :
– Convenţia privind anumite instituţii comune, semnată la 25 martie 1957 la Roma,
împreună cu Tratatele CEE şi CEEA ;
– Tratatul de fuziune a instituţiilor din 6 aprilie 1965, intrat în vigoare la 1 iulie 1967 ;
– Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin vot universal direct din 20
septembrie 1976.
e) Se adaugă tratatele şi actele care modifică regulile bugetare :
– Ex.: Decizia privind resursele proprii din 21 aprilie 1970, cu modificările ulterioare,
prin care s-au înlocuit contribuţiile statelor membre cu resursele proprii ale Comunităţii.
f) Tratatele şi actele referitoare la aderarea noilor state membre, care modifică în mod
necesar Tratatele constitutive, fac şi ele parte din dreptul originar.

3
Ordinea prezentării nu e bazată pe ierarhia categoriilor de izvoare de drept, ci pe considerente didactice! Vom
trata ierarhia la punctul 9.
B. Caracterizarea dreptului primar
Curtea de Justiţie consideră că tratatele reprezintă „Carta constituţională de bază” a
Comunităţii. Aşadar, tratatele reprezintă fundamentul Comunităţii, izvoarele de drept cu forţă
juridică supremă. Evident, ele nu sunt o constituţie a Uniunii, în sensul din dreptul
constituţional intern. Ele rămân tratate internaţionale, cu toate că în multe privinţe nu se supun
dreptului comun în materia tratatelor.
În principiu, tratatele constitutive sunt independente, statele asumându-şi prin acestea
angajamente juridice distincte. Totuşi, CJ a subliniat insistent legătura dintre aceste tratate.
Curtea a relevat că între tratate există o „comunitate de inspiraţie”, o unitate funcţională.
Preocupată de coeziunea dreptului comunitar, atunci când interpretează o prevedere dintr-un
tratat, ea recurge adesea la cercetarea celorlalte tratate constitutive. De exemplu, având în
vedere natura unică a instituţiilor comunitare, Curtea a interpretat dispoziţiile instituţionale ale
unuia sau altuia dintre tratate constitutive în asociaţie cu celelalte, reconciliindu-le, dacă se
impunea aceasta. Astfel, deşi acţiunea în anulare a actelor Parlamentului ce produc efecte faţă
de terţi era prevăzută numai de TCECO, Curtea a acceptat-o şi în situaţii ce nu aparţineau
domeniului cărbunelui şi oţelului (aşadar, din sfera TCE).

C. Revizuirea tratatelor constitutive

Procedura de revizuire este prevăzută de art. 48 TUE. Propunerile de modificare pot
aparţine guvernelor naţionale sau Comisiei, care sesizează Consiliul. Acesta, după consultarea
Parlamentului şi, dacă este cazul, a Comisiei şi/sau a Consiliului Băncii Centrale Europene,
poate emite un aviz în favoarea întrunirii unei conferinţe interguvernamentale. În cadrul
acestei conferinţe, reprezentanţii statelor negociază modificările. Proiectul de tratat este
semnat de statele membre şi ratificat de ele, potrivit propriilor reguli constituţionale.
În unele cazuri de mai mică importanţă, tratatele prevăd proceduri simplificate de
revizuire4. Statele nu pot modifica însă tratatele în afara procedurii normale de revizuire,
hotărând singure – fie şi în unanimitate – şi îndepărtând instituţiile comunitare de la rolul
prevăzut de tratate. Acest lucru confirmă că tratatele constitutive nu sunt tratate internaţionale
obişnuite, modificabile potrivit dreptului internaţional comun.
Pentru că este nevoie de unanimitate, revizuirea a devenit foarte anevoioasă, o dată cu
mărirea numărului de membri.
La elaborarea Constituţiei europene, s-a folosit o procedură deosebită. Proiectul de
Constituţie a fost întocmit de o Convenţie pentru viitorul Europei, ale cărei lucrări s-au
desfăşurat în condiţii de transparenţă, cu o consultare largă a publicului european. Apoi,
conferinţa interguvernamentală a stabilit textul final, care a fost semnat de state. Blocajul s-a
produs atunci când tratatul constituţional a fost supus ratificării, potrivit procedurilor
constituţionale naţionale.

3. Dreptul derivat. Generalități

Tratatele constitutive nu puteau conţine toate regulile necesare pentru activitatea Comunităţii.
Din această cauză, ele au dat autorităţilor comunitare puterea de a completa, preciza şi asigura
punerea lor în aplicare, adoptând acte juridice.
Dreptul derivat cuprinde actele adoptate de instituţiile comunitare în aplicarea tratatelor.
Le clasificăm în:

4
De exemplu, la cererea Curţii de Justiţie, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul de avocaţi
generali (art. 222 TCE).
 a) acte tipice sau numite, care sunt prevăzute de tratate 5 (regulamentele, directivele,
deciziile, recomandările şi avizele).
b) actele atipice sau nenumite, care sunt născute din practica instituţiilor (cărţi albe,
rezoluţii, declaraţii, deliberări, concluzii, comunicări şi multe altele).

Vom împărţi actele numite în acte obligatorii şi neobligatorii:

a) actele obligatorii sunt regulamentele, directivele, deciziile.
b) actele neobligatorii sunt recomandările şi avizele

În continuare, ne vom ocupa de actele numite sau tipice obligatorii.

4. Actele numite obligatorii de drept derivat

A. Regimul juridic comun al actelor obligatorii de drept derivat

Calificarea actului
Curtea de Justiţie a statuat că natura veritabilă a unui act depinde de obiectul, conţinutul,
întinderea efectelor sale (generale sau individuale), şi nu de procedura folosită sau denumirea
dată de instituţia emitentă. Curtea poate recalifica actul după natura sa reală. Nerespectarea
condiţiilor de formă cerute de natura reală a actului atrage anularea actului.
Alegerea actului potrivit
Tratatele constitutive prevăd de obicei actul comunitar ce va fi adoptat pentru o acţiune,
situaţie în care instituţiile comunitare nu au libertate de alegere. Dacă tratatele nu precizează
instrumentul juridic sau permit acte diferite, se poate alege cel mai adecvat.
Alegerea temeiului juridic al actului
Temeiul juridic al actului este dispoziţia din tratatul constitutiv pe care se sprijină
adoptarea sa. El determină competenţa instituţiilor şi procedura de adoptare. Alegerea acesteia
trebuie făcută după criterii obiective (mai ales după scopul şi conţinutul actului), care să poată
fi controlate pe cale jurisdicţională. Alegerea e uneori dificilă, pentru că destule chestiuni au
un caracter complex şi pot fi examinate din multiple puncte de vedere. De exemplu, Curtea a
anulat acte care au fost întemeiate pe prevederi [art. 308 TCE, la care ne vom referi în
capitolul privind competenţa] ce atribuiau Parlamentului European un rol mai redus în
procesul legislativ decât cel conferit de alte dispoziţii.
Motivarea actului
Potrivit art. 253 TCE, actele comunitare trebuie motivate. Fără această formalitate, actul
e ilegal. Motivarea vine în ajutorul celor vizaţi de act, facilitându-le înţelegerea. Pe de altă
parte, previne abuzurile instituţiilor şi permite un control judecătoresc mai eficace.
Publicitatea şi intrarea în vigoare
Potrivit art. 254 TCE, actele adoptate prin procedura de codecizie, regulamentele
Consiliului şi ale Comisiei, precum şi directivele adresate tuturor statelor membre sunt
publicate în Jurnalul Oficial al UE şi intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării
sau la data prevăzută în text.
Celelalte directive şi deciziile ce nu sunt adoptate prin codecizie trebuie notificate
destinatarilor, intrând în vigoare de la data notificării. În practică, pentru informare, şi acestea
se publică în Jurnalul Oficial.
Acţiunea în timp a actelor comunitare
Noile reglementări au efect imediat, cei interesaţi neavând nici un drept câştigat la
menţinerea vechii reglementări, chiar pentru operaţiunile angajate sub imperiul acesteia. Ei
beneficiază totuşi de principiul protecţiei încrederii legitime în reglementarea existentă,
preluat de Curte din dreptul german. Potrivit acestui principiu, instituţiile comunitare îşi
5
Notăm în primul rând 249 TCE; reglementarea este identică în art. 161 TEuratom.
angajează răspunderea când suprimă dispoziţii existente, prin modificări cu efect imediat, fără
avertisment şi fără măsuri tranzitorii adecvate, cu excepţia cazului când ele pot invoca un
interes public clar ce justifică această suprimare.
În baza principiului securităţii juridice, normelor comunitare nu au efect retroactiv.
Totuşi, retroactivitatea este admisă cu titlu excepţional, când scopul de atins o impune, însă cu
ocrotirea încrederii legitime a celor interesaţi.
Retragerea actului
Curtea a decis că instituţiile pot retrage, cu efect retroactiv, un act comunitar, dacă
acesta este ilegal şi dacă retragerea intervine într-un termen rezonabil, pentru a nu leza
principiile securităţii juridice şi al încrederii legitime. Nu poate fi retras un act valid care a
atribuit drepturi individuale sau alte asemenea avantaje.
În final, notăm că statele sunt obligate să respecte întregul conţinut al actului.

B. Regulamentul
Potrivit art. 249 alin. 2 CE, regulamentul este actul comunitar cu aplicabilitate generală,
obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în statele membre. Este principalul izvor
de drept derivat.
Autorii regulamentelor:
- Consiliul UE,
- Consiliul UE şi Parlamentul European,
- Comisia (în baza puterii normative proprii sau în urma abilitării din partea
Consiliului),
- BCE, pentru sarcinile încredinţate de Sistemul European al Băncilor Centrale.

Clasificare:
a) Regulamente de bază, care se întemeiază direct pe o prevedere a unui tratat
constitutiv şi determină elementele esenţiale ale materiei de reglementat.
b) Regulamente de executare sau de aplicare, care nu hotărăsc elementele esenţiale. Ele
se întemeiază pe regulamentele de bază şi nu pot deroga de la acestea. Adoptarea lor poate fi
delegată Comisiei.

Întinderea efectelor
Tratatele dispun că regulamentul are aplicabilitate generală, ceea ce înseamnă că
produce efecte erga omnes. Deosebind decizia de regulament, CJ a arătat că trăsăturile
esenţiale ale deciziei rezultă din limitarea destinatarilor, în timp ce regulamentul, ce are în
mod esenţial un caracter normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitaţi, determinaţi sau
identificabili, ci unor categorii privite în mod abstract şi în ansamblu. Cu altă ocazie, Curtea
a relevat că regulamentul se aplică la situaţii determinate obiectiv şi faţă de categorii de
persoane desemnate de o manieră generală şi abstractă6.

Obligativitate în toate elementele sale

Spre deosebire de directivă, regulamentul este obligatoriu atât în ce priveşte rezultatul
de atins, cât şi mijloacele care trebuie folosite pentru realizarea obiectivului. Măsurile
naţionale eventual necesare pentru punerea sa în aplicare trebuie să se conformeze strict
acestuia, pentru a nu împiedica aplicarea uniformă a regulamentului pe întreg teritoriul
Comunităţii.
6
Există interesul pentru unii justiţiabili să susţină că un act denumit regulament este, prin natura sa reală, o
decizie, un act individual. Particularii pot introduce acţiunea în anulare în faţa CJ împotriva unei decizii, dar nu
împotriva unui regulament.
 Aplicabilitate directă în toate statele membre
Aplicabilitatea directă prevăzută de tratatele constitutive are două semnificaţii:
1) regulamentul se integrează direct, imediat în ordinea de drept a statelor membre. Nu
este nevoie de o normă naţională care să introducă conţinutul regulamentului în sistemul de
drept intern (este chiar interzisă transformarea lui în normă naţională). Statul nu poate
interveni decât cu măsuri de punere în executare.
2) are efect direct, ceea ce înseamnă că el creează direct drepturi şi obligaţii în beneficiul
ori în sarcina persoanelor fizice şi juridice, ce pot fi invocate în faţa judecătorului naţional.
În cadrul CECO, asemănătoare regulamentului este decizia generală CECO. În
Constituţia europeană, actul echivalent regulamentului de bază este legea europeană.

C. Directiva
Potrivit art. 249 alin. 3 TCE, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar în ce priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa
în alegerea formei şi a mijloacelor pentru atingerea rezultatului.

Caracterizare generală
Directiva se întemeiază pe împărţirea sarcinilor, pe colaborarea între nivelul comunitar
şi cel naţional. Se observă că directiva reprezintă o metodă de legiferare cu două etaje: la nivel
comunitar se stabileşte modelul legislativ (obiectivul); în a doua fază, este sarcina statelor
membre să adapteze acest model la specificul dreptului propriu, în termenul fixat.
Directiva e mai suplă decât regulamentul, respectând particularităţile naţionale. Dacă
regulamentul este un instrument de uniformizare, ea vizează apropierea şi armonizarea
legislaţiilor naţionale, pe de o parte şi transpunerea în dreptul naţional a obiectivelor
comunitare, pe de altă parte.
Dispoziţiile unei directive nu înlocuiesc automat normele naţionale, dar impun statelor
obligaţia de a adapta dreptul naţional dispoziţiilor comunitare.
Autorii directivelor:
- Consiliul UE şi Parlamentul European;
- Consiliul UE;
- Comisia, fie în baza puterii sale autonome, fie în urma abilitării din partea Consiliului.
Clasificare:
Similar regulamentelor, distingem directivele de bază şi directivele de executare.
Întinderea efectelor
Este mai greu de încadrat directivele în tipologia clasică: act normativ – act individual.
Actul normativ are prin definiţie un caracter general şi abstract. La o primă citire a art. 249
alin. 2 TCE, ar reieşi că directivele produc efecte doar pentru statele vizate, astfel încât ele par
acte individuale. Dar când transpunerea în dreptul naţional se face prin acte normative,
directivele capătă, la nivelul final, efecte normative. În plus, când sunt adresate tuturor statelor
(cazul obişnuit), ele se prezintă ca o procedură de legiferare indirectă.
În consecinţă, jurisdicţia comunitară le-a recunoscut calitatea de acte cu întindere
generală şi chiar caracterul general normativ.
Limitele libertăţii de acţiune a statelor
A transpune directivele în dreptul intern înseamnă a le pune în aplicare prin intermediul
unor măsuri interne, asemănător cu punerea în aplicare a legilor-cadru interne prin acte
normative subordonate.
Statele sunt libere să aleagă instrumentele legislative oportune, dar acestea trebuie să
aibă caracter coercitiv. O simplă practică administrativă în cadrul instituţiilor naţionale nu
constituie o modalitate satisfăcătoare de transpunere. Drepturile şi obligaţiile ce decurg din
directive trebuie să fie determinate clar şi precis, pentru ca cetăţenii să aibă posibilitatea de a
se prevala de ele, inclusiv în faţa tribunalelor naţionale.
Atunci când directiva este detaliată, libertatea statelor este minimă, caz în care se
atenuează diferenţa faţă de regulament.
Modul de transpunere a directivelor este evaluat potrivit criteriilor comunitare. Comisia
verifică permanent modul cum statele îşi îndeplinesc această obligaţie.
Termenul de transpunere
Statele membre trebuie să respecte termenul până la care trebuie să transpună directiva,
termen stabilit prin directivă.
Efectul direct al directivelor netranspuse
Dacă statul nu a transpus directiva până la expirarea termenului sau dacă a transpus-o în
mod nesatisfăcător, aceasta poate produce efecte directe (prin urmare, poate fi invocată şi în
faţa instanţelor). În principiu, nu i se recunoaşte decât efectul direct vertical (între stat şi
cetăţeni) şi doar dacă efectul direct este în favoarea cetăţeanului. Nu operează efectul direct
orizontal (care se referă la relaţiile dintre particulari). Aşa cum se va observa însă la
prezentarea efectului direct, Curtea de Justiţie a lărgit sfera subiecţilor de drept împotriva
cărora se poate invoca directiva netranspusă.
În sistemul CECO, actul echivalent era recomandarea CECO, ce era adresată şi
întreprinderilor. În Constituţia europeană, actul corespunzător directivei de bază este legea
cadru europeană.

D. Decizia
Potrivit art. 249 alin. 4 TCE, decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru cei
cărora li se adresează (statele membre, persoanele fizice sau juridice).
Ea este un act individual de executare a dreptului comunitar, echivalent al actului
administrativ individual din dreptul intern. Este actul tipic prin care instituţiile comunitare
soluţionează cazuri particulare.
Autorii deciziilor:
- Consiliul UE;
- Consiliul UE şi Parlamentul European;
- Comisia, în baza puterilor sale autonome sau în baza abilitării din partea Consiliului;
- Banca Centrală Europeană.
Decizia se deosebeşte de regulament prin caracterul individual (persoanele vizate pot fi
determinate în momentul adoptării, iar sfera destinatarilor nu poate fi extinsă ulterior). De
directivă se mai deosebeşte prin obligativitatea în toate elementele sale.
Decizia produce efecte directe faţă de destinatari, creându-le drepturi şi obligaţii, după
cum urmează:
- efecte directe orizontale, în cazul deciziei adresate particularilor;
- efecte directe verticale, la decizia destinată statelor.
În cadrul CECO, actul corespunzător era decizia individuală. Constituţia europeană
prevede decizia europeană.

5. Actele numite neobligatorii de drept derivat: recomandările şi avizele

Art. 249 alin. 5 TCE prevede doar că recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie.
Ele sunt emise în materiile unde Comunitatea nu are putere normativă sau în situaţia în care
adoptarea unor măsuri obligatorii este subordonată unei perioade de tranziţie, având rolul de a
pregăti statele pentru viitoarele obligaţii. De obicei, avizul prezintă opinia unei instituţii cu
privire la o situaţie, iar recomandarea îi invită pe destinatari să adopte o anumită conduită.
 Curtea verifică natura adevărată a actului, cercetând dacă acesta este în realitate o
decizie, caz în care este admisibilă acţiunea în anulare împotriva sa. Practic, CJ examinează
dacă un act intitulat ca un act neobligatoriu nu-şi propune să producă efecte coercitive.
Deşi nu a recunoscut recomandărilor şi avizelor efecte directe (e clar că ne referim la actele
neobligatorii în adevăratul sens al cuvântului), CJ a subliniat că ele pot produce efecte juridice
indirecte. Astfel, Curtea a decis că instanţele naţionale sunt ţinute să ia în considerare
prevederile recomandărilor, mai ales când ele sunt de natură să clarifice interpretarea altor
dispoziţii naţionale sau comunitare (cauza 322/88, Grimaldi).

6. Actele atipice (nenumite, non‐standard) de drept derivat

Ele nu sunt prevăzute de tratate, ci sunt născute din practica instituţională: programe,
cărţi albe, rezoluţii, acorduri interinstituţionale, declaraţii, recomandări, comunicări, concluzii,
coduri de conduită, deliberări. Aici intră şi regulamentele interne de organizare a instituţiilor.
Cel mai adesea ele exprimă intenţii, angajamente de comportament sau păreri,
deziderate fără efecte juridice. Uneori, CJ le recunoaşte efecte juridice, judecând nu după
formă sau denumire, ci după intenţia autorilor actului. S-au recunoscut efecte juridice unor
deliberări sau rezoluţii ale Consiliului, coduri de conduită, comunicări ale Comisiei etc.

7. Dreptul internațional

Distingem acordurile încheiate de Comunitate de cele ale statelor membre. Acordurile

statelor nu intră în izvoarele de drept comunitar stricto sensu, dar ele completează sistemul
juridic comunitar şi prin urmare nu pot fi detaşate de acesta.

A. Acordurile încheiate de Comunitatea Europeană

În baza personalităţii sale juridice, CE are capacitatea de a încheia acorduri
internaţionale cu state terţe, cu grupuri de state sau cu organizaţii internaţionale. Procedura de
încheiere e reglementată de art. 300 TCE. Ele sunt negociate de comisie şi încheiate de
Consiliu. Acordurile internaţionale sunt obligatorii pentru instituţiile Comunităţii şi pentru
statele membre. Ele aparţin ordinii juridice comunitare. Exemple: acordurile din cadrul
politicii comerciale comune, acordurile de cooperare, cele de asociere.
Când obiectul acordurilor depăşeşte competenţa comunitară, ele trebuie încheiate atât
de Comunitate, cât şi de statele membre. Acestea se numesc acorduri mixte. De exemplu,
acordurile europene (de asociere la Comunităţile Europene) sunt acorduri mixte.
CJ a asimilat acestor izvoare de drept şi actele instituţiilor înfiinţate prin acordurile
internaţionale ale Comunităţii, cum ar fi deciziile Consiliului de asociere, organ creat printr-
un acord de asociere la Comunitate.
În ierarhia izvoarelor de drept, acordurile internaţionale şi actele instituţiilor înfiinţate
prin aceste acorduri se situează sub tratatele constitutive şi principiile generale ale dreptului,
dar sunt superioare dreptului derivat.

B. Acordurile încheiate de statele membre

a) Acordurile încheiate cu state terţe
Acordurile anterioare intrării statelor în Comunitate nu fac parte din sistemul juridic
comunitar. Art. 307 alin. 1 TCE stipulează că ele nu sunt afectate de tratatele constitutive.
Statele pot continua să-şi îndeplinească obligaţiile asumate în trecut, dar Comunitatea nu este
legată în nici un fel faţă de statul terţ. Pe de altă parte, acestea ar putea afecta sistemul
comunitar, motiv pentru care alin. 2 de la art. 307 precizează că, dacă nu sunt compatibile cu
tratatele constitutive, statele sunt obligate să ia toate măsurile pentru a elimina
incompatibilităţile.
Ca excepţie, Curtea a admis că anumite acorduri anterioare, la care participau toate
statele membre, ar putea lega Comunitatea, considerând că obligaţiile derivate din acestea au
fost, în general, transferate Comunităţii: ilustrarea cea mai concludentă o constituie GATT7.
Acordurile încheiate de state după intrarea în Comunitate sunt, în principiu, opozabile
Comunităţii, dacă sunt compatibile cu tratatele constitutive (de exemplu, acordurile de
aderare). Statele membre nu pot aduce însă atingere obligaţiilor comunitare, prin încheierea
unor convenţii internaţionale cu state terţe – de pildă, într-un sector comunitarizat (intrat în
sfera de aplicare a tratatelor constitutive). Dacă statele ar încheia astfel de acorduri, ele nu ar
fi opozabile Comunităţii.
b) Acorduri încheiate între statele membre
În principiu, ele aparţin dreptului internaţional, nu dreptului comunitar, deoarece:
1. ele sunt încheiate de state după procedura clasică din dreptul tratatelor,
2. Curtea de Justiţie nu e competentă să le interpreteze şi
3. ele nu aparţin acquis-ului comunitar.

Cu toate acestea, chiar TCE prevede, în art. 293, posibilitatea ca statele membre să
încheie între ele convenţii în mai multe domenii. Acestea permit reglementarea unor situaţii
ce prezintă legături cu activităţile Comunităţii, dar pentru care instituţiile comunitare nu deţin
competenţe. Deosebim mai multe asemenea acorduri.
1) Mai întâi, vorbim despre convenţii cu un regim special: ele sunt rezervate numai
statelor membre, la iniţierea şi negocierea lor participă Comisia şi Consiliul, sunt semnate cu
ocazia unei reuniuni a Consiliului, depozitarul lor este secretarul general al Consiliului, iar
interpretarea lor este încredinţată Curţii de Justiţie, prin mecanismul procedurii prejudiciale.
Exemplu: Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea
reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, care astăzi a rămas în
vigoare numai în privinţa relaţiilor dintre statele membre cu Danemarca.
2) S-au mai încheiat acorduri în domenii neprevăzute expres de tratatele constitutive,
prin care statele membre au dorit să creeze un drept uniform la nivelul Comunităţii sau să
faciliteze aplicarea dreptului comunitar. Exemplu: Convenţia de la Roma din 1980 asupra
legii aplicabile obligaţiilor comerciale.
Primele două tipuri de acorduri nu fac parte din acquis-ul comunitar propriu-zis, pentru
că noii membri nu aderă automat la ele, ca efect al intrării în vigoare a tratatului de aderare,
aşa cum se întâmplă cu tratatele constitutive, actele de drept derivat, convenţiile încheiate de
Comunitate etc. Totuşi, statele ce intră în UE se obligă să adere la ele, ca şi la protocoalele
privind interpretarea lor de către Curte. În concluzie, chiar dacă nu provin de la instituţiile
comunitare, aceste acorduri nu pot fi detaşate de sistemul juridic comunitar.
3) Aparţin acquis-ului comunitar, pe care candidaţii la integrare şi-l însuşesc prin actele
de aderare, deciziile şi acordurile reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul
Consiliului. Ele intervin:

- atunci când tratatele constitutive cer ca o decizie să fie adoptată de comun acord
(numirea membrilor Curţii de Justiţie sau a membrilor Tribunalului de Primă Instanţă),
- în materii care ţin de competenţele reţinute de state (s-au adoptat astfel decizii privind
„dezarmarea vamală”) sau
- în domenii în care nu sunt decât parţial reglementate de tratate (acordurile dintre state
necesare pentru încheierea de acorduri externe mixte). 4) Acordurile pe care statele membre

7
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, transformat ulterior în OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului.
le-au încheiat între ele înainte de intrarea în vigoare a tratatelor constitutive sau anterior
aderării lor la Comunitate sunt inopozabile Comunităţii, dacă sunt incompatibile cu tratatele.

8. Izvoarele nescrise

A. Principiile generale ale dreptului

Ele sunt reguli de un înalt grad de generalitate, ce reflectă concepţii şi valori esenţiale
ale dreptului şi ale justiţiei, cărora li se supun atât ordinea juridică comunitară, cât şi cea a
statelor membre. Au fost consacrate prin jurisprudenţa CJ şi pot fi împărţite în trei categorii:
a) Principii generale deduse din natura Comunităţilor
− principiul de solidaritate şi egalitate între statele membre;
− principiul echilibrului instituţional;
− principiul repartiţiei puterilor şi a competenţelor;
− principiul liberei circulaţii;
− principiul liberei concurenţe;
− principiul nediscriminării după naţionalitate etc.
b) Principii generale deduse din sistemele juridice naţionale
- principiul securităţii juridice. Principiul protejează împotriva imprevizibilităţii situaţiilor
juridice de drept comunitar. Cei interesaţi pot cere ca reglementările să fie clare, previzibile.
Actele comunitare ce afectează situaţia subiecţilor de drept nu pot fi modificate decât cu
respectarea strictă a regulilor de procedură.
- principiul încrederii legitime. Subiecţii de drept pot conta pe menţinerea unei situaţii juridice
împotriva unei schimbări la care nu se puteau în mod rezonabil aştepta.
- principiul bunei credinţe;
- principiul respectării drepturilor câştigate în materie socială;
- principiul proporţionalităţii. Introdus de Tratatul de la Maastricht în cuprinsul Tratatului
instituind Comunitatea Europeană, acest principiu, impune autorităţilor, să aleagă cele mai
potrivite şi necesare mijloace pentru a acţiona în punerea în aplicare a legislaţiei UE, astfel
încât în timp optim şi cu efecte maxime să realizeze obiectivele pe care şi le-au propus.8
- principiul nediscriminării după sex;
- principiul bunei administraţii;
- principiul îmbogăţirii fără justă cauză;
- principiul liberei alegeri a partenerului economic etc.
c) Drepturile fundamentale
Tratatele constitutive nu au făcut iniţial referire la drepturile şi libertăţile
fundamentale. În prima fază, Curtea de Justiţie a refuzat să le admită ca temei pentru anularea
unor acte comunitare. La presiunea opiniei juridice din statele membre şi îndeosebi a Curţilor
Constituţionale din Germania şi Italia, Curtea şi-a modificat treptat poziţia. Punctul de
referinţă pentru noua jurisprudenţă în materia drepturilor omului îl reprezintă speţa Stauder
din 19699. Curtea a făcut o recunoaştere indirectă, statuând că dispoziţia în litigiu nu aduce
atingere drepturilor fundamentale incluse în principiile generale ale dreptului pe care ea le
aplică.

8
C 181/84, Hotărârea Curţii de Justiţie din 24 septembrie 1985, pronunţată în cauza Man (Sugar) c. IBAP, în
Recueil de jurisprudence, 1985, p.2889; 136/91, Hotărârea Curţii de Justiţie din 1 aprilie 1993, pronunţată în
cauza Findling Wälzlager c. Hauptzollamt Karlsruhe, în Recueil de jurisprudence, 1993, p.I-1793.
9
CJCE, 12 noiembrie 1969, Stauder, cauza 29/69, Recueil, p. 419.
În 1970, în speţa Internationale Handelsgesellschaft, Curtea a precizat că respectarea
drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale ale dreptului10. Ulterior,
Curtea a statuat că apărarea acestora se inspiră din tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre, dar trebuie asigurată în cadrul structurii şi potrivit obiectivelor Comunităţii.
Curtea ţine seama şi de instrumentele internaţionale în materie, cum este Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
De altfel, Curtea de Justiţie a interpretat ea însăşi CEDO, iar atunci când o decizie a
Curţii Europene a Drepturilor Omului (CtEDO) a infirmat propria interpretare a unei
dispoziţii din Convenţie, a aplicat decizia CtEDO, modificându-şi jurisprudenţa11.
Drepturile fundamentale au fost expres integrate în dreptul UE prin art. 6 TUE 12. În plus, la
reuniunea Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, când s-a aprobat textul
Tratatului de la Nisa, preşedintele Parlamentului, preşedinţia Consiliului şi preşedintele
Comisiei au proclamat Carta Drepturilor Fundamentale. Deşi aceasta nu are deocamdată
forţă obligatorie, jurisdicţia comunitară o priveşte ca o sursă de autoritate în descrierea
drepturilor fundamentale care trebuie să fie asigurate pentru orice persoană din Uniunea
Europeană. Precizăm că, în afara drepturilor care sunt legate de calitatea de cetăţean al
Uniunii, toate celelalte drepturi pot fi invocate în contextul dreptului UE indiferent de
cetăţenie.

Câteva exemple de drepturi fundamentale protejate în Comunitate:

- principiul egalităţii;
- libertatea de expresie şi de informare;
- libertatea religioasă;
- dreptul de proprietate;
- libertatea de asociere şi drepturile sindicale;
- dreptul la protecţia vieţii private;
- principiul inviolabilităţii domiciliului;
- dreptul la un proces echitabil;
- dreptul la un tribunal independent şi imparţial;
- principiul respectării dreptului la apărare;
- principiul neretroactivităţii legilor penale etc.

B. Jurisprudența
Sistemele de drept din statele fondatoare ale Comunităţii sunt de tradiţie romanistă
(romano-germană). În acestea jurisprudenţa nu este considerată, de principiu, izvor de drept,
pentru că hotărârile judecătoreşti produc doar efecte inter partes. Din această cauză, autorii
tratatelor nu au trecut jurisprudenţa comunitară în nomenclatura izvoarelor de drept. Totuşi, în
sistemul juridic comunitar însă, jurisprudenţa are valoare de izvor de drept.
Sunt necesare nişte explicaţii. Dacă multe din deciziile instanţelor comunitare se
limitează să aplice dreptul pozitiv la speţe – şi acestea aparţin integral categoriei actelor de
aplicare a dreptului –, în schimb altele completează dreptul pozitiv, formulând reguli ce nu au
10
CJCE, 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft, dos. 11/70, Recueil, p. 533.
11
Astfel, în decizia Hoechst din 21 sept. 1989 (cauzele conexate 46/87 şi 227/88), CJ a conchis că
inviolabilitatea domiciliului prevăzută de art. 8 CEDO nu se referă şi la sediul unei societăţi comerciale, dar în
urma deciziei în sens contrar a CtEDO din speţa Niemietz c. Germania din 16 decembrie 1992, Curtea şi-a
modificat poziţia (22 oct. 2002, cauza C-94/00, Roquette frères).
12
Am amintit art. 6 atunci când am prezentat condiţiile de aderare la UE. Potrivit art. 6 alin. 1 TUE, Uniunea este
fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum
şi al statului de drept. Potrivit art. 6 alin. 2, Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea
garantate de CEDO şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca principii generale
ale dreptului comunitar.
existat anterior. Aceste din urmă decizii intră în categoria izvoarelor de drept. Pentru a
înţelege acest lucru, trebuie să avem în vedere că şi într-un sistem de drept romano-german,
cum este cel român, se recunoaşte, ca excepţie, rolul de izvor de drept al practicii judiciare 13.
Aşadar, în orice sistem de drept se recunoaşte rolul creator de drept al jurisprudenţei, chiar
dacă limitat, şi anume în cazuri de lacună, obscuritate sau insuficienţă a legii.
Rolul creator de drept a fost o necesitate în cazul instanţelor comunitare, pentru că
izvorul principal, TCEE (azi TCE), a fost elaborat sub forma unui tratat-cadru, cu numeroase
prevederi generale, ce au necesitat clarificări şi completări. Pe de altă parte, valenţele
normative ale instanţelor europene au fost stimulate şi de faptul că multiplele versiuni
lingvistice ale actelor comunitare au valoare egală de acte autentice, ceea ce ridică iarăşi
problema desluşirii sensului precis al normelor.
Instanţele comunitare deţin monopolul de interpretare autentică a tratatelor şi a dreptului
derivat. Interpretarea se impune tuturor autorităţilor, inclusiv instanţelor naţionale, argument
ce confirmă statutul de izvor de drept al jurisprudenţei comunitare.
Prin interpretări îndrăzneţe, în care a recurs la metoda teleologică şi cea sistematică,
Curtea de Justiţie (care e ajutată din 1989 de Tribunalul de Primă Instanţă şi din 2005 de
Tribunalul Funcţiei Publice) a dezvoltat dreptul comunitar: a atestat principii de drept cu
caracter de izvoare normative, a explicat concepte şi a afirmat autonomia şi celelalte caractere
esenţiale ale ordinii juridice comunitare.
Ca o concluzie, niciun practician care se confruntă cu o chestiune concretă guvernată de
dreptul comunitar nu poate spune că stăpâneşte acest drept, dacă nu cunoaşte regulile şi
distincţiile formulate de instanţele europene în speţele relevante pentru acea materie. A avea
informaţii doar despre prevederile tratatelor şi dispoziţiile de drept derivat nu este deloc
suficient.

9. Ierarhia izvoarelor de drept comunitar

În absenţa unor precizări ale tratatelor constitutive, ierarhia a fost stabilită de Curtea de
Justiţie. Dreptul primar grupează izvoarele de drept cu forţă juridică supremă. Urmează
principiile generale ale dreptului. Acordurile internaţionale sunt subordonate tratatelor
constitutive şi principiilor generale, dar sunt superioare actelor de drept derivat. Dreptul
derivat este inferior ca forţă juridică categoriilor de mai sus.
În cadrul dreptului derivat, se pot face două diferenţieri. Pe de o parte, există acte
normative (cu caracter general şi impersonal) şi actele individuale. Acestea din urmă sunt
fondate pe primele şi trebuie să li se conformeze, sub sancţiunea anulării.
Pe de altă parte, există acte de bază şi acte de executare. Primele reglementează esenţialul
materiei, sunt întemeiate pe dispoziţiile tratatelor, iar celelalte pun în aplicare actele de bază,
sunt fondate pe acestea şi trebuie să li se conformeze, sub aceeaşi sancţiune a anulării.

III CONCLUZIE

13
Amintim astfel că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 105/1992, dreptul internaţional privat român consta în
cea mai mare parte din norme stabilite pe cale pretoriană.
 În concluzie, dreptul UE poate fi definit ca fiind acea ordine juridică cu caracter
autonom, unitar şi originar, integrată în sistemul juridic al statelor membre, care grupează
totalitatea normelor cuprinse în tratate şi în celelalte acte normative care fac obiectul
legislaţiei secundare, emise după o procedură specifică, de instituţii proprii, cu ajutorul cărora
se realizează procesul de integrare.
Ordinea juridică a Uniunii Europene constituie fundamentul veritabil al Uniunii și îi
conferă caracterul de comunitate de drept, în baza căreia funcționează. Doar prin crearea unui
sistem juridic nou și prin protecția acestuia pot fi realizate obiectivele principale ale Uniunii.
Ordinea juridică a UE a înregistrat deja succese importante în acest sens. Nu în ultimul rând,
datorită acestei ordini juridice, piața internă europeană a devenit realitatea de zi cu zi a 510
milioane de cetățeni, ca rezultat al unui număr mare de progrese, cum ar fi deschiderea largă
a frontierelor, dezvoltarea considerabilă a schimburilor comerciale de bunuri și servicii, libera
circulație a lucrătorilor și stabilirea unui număr important de legături transnaționale între
întreprinderi. O altă caracteristică de importanță istorică a ordinii juridice a Uniunii constă în
rolul acesteia de instituire a păcii. Având ca obiectiv menținerea păcii și libertății, Uniunea
înlocuiește forța, ca modalitate de soluționare a conflictelor, cu normele de drept care unesc
atât cetățenii, cât și statele membre într-o comunitate solidară. În consecință, ordinea juridică
a Uniunii constituie un important instrument de instaurare și de menținere a păcii.
Comunitatea de drept a Uniunii Europene și ordinea juridică pe care se întemeiază pot
supraviețui atât timp cât cei doi piloni pe care se sprijină, și anume aplicabilitatea directă
a dreptului Uniunii și supremația acestuia față de dreptul național, asigură respectarea și
apărarea acestei ordini juridice. Aceste două principii, a căror existență și menținere este
susținută permanent de Curtea de Justiție, asigură aplicarea uniformă și cu prioritate
a dreptului Uniunii în toate statele membre.
În pofida imperfecțiunilor sale, ordinea juridică a Uniunii Europene are o contribuție
inestimabilă la soluționarea problemelor politice, economice și sociale ale statelor membre.
Deşi unele sisteme de drept nu recunosc jurisprudenţei calitatea de izvor de drept,
pornind de la argumentul că hotărârile judecătoreşti nu produc efecte juridice decât între
părţile unui proces, în cazul dreptului UE doctrina recunoaşte practicii Curţii de Justiţie o
astfel de calitate, pentru considerentul că: „fiecare aplicare a dreptului necesită interpretare,
care înseamnă că într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate şi suplimentate, astfel că sunt
impuse reguli noi, care, deşi teoretic obligă numai părţile în litigiu, în practică au o
valabilitate generală de lege,…se consideră că jurisprudenţa Curţii este un izvor esenţial de
drept, întrucât în numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi precizează dispoziţiile
Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor”.
Însăşi Curtea de Justiţie prin practica sa conferă eficienţă acestui izvor de drept, pentru
că în multe cazuri motivându-şi soluţiile face trimiteri exprese la hotărârile sale anterioare şi
le reţine ca argument de justificare. Mai mult chiar, textele tratatelor recunosc în două rânduri
practicii judiciare puterea de izvor de drept. Este cazul dispoziţiilor art.267 din TFUE, potrivit
cărora: „Curtea de Justiţie este competenţă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau
agenţiile Uniunii”.
Prin urmare, una dintre misiunile Curţii este şi aceea de a realiza o interpretare
uniformă a dreptului UE, deoarece în numeroase cazuri tratatele sau legislaţia adoptată de
instituţiile şi organele UE pentru punerea lor în aplicare conţin formulări cu un grad ridicat de
generalitate sau sunt incomplete.
 Sub acest aspect, hotărârile date de Curtea de Justiţie pentru interpretarea şi aplicarea
unitară a normelor de drept ale UE sunt obligatorii pentru toate instituţiile din sistemul
Uniunii, precum şi pentru statele membre şi autorităţile lor naţionale şi evident pentru
instanţele naţionale care aplică legislaţia în activitatea de judecată, motiv pentru care putem să
concluzionăm că practica sa constituie un important izvor de drept.
Jurisprudenţei îi mai este recunoscută calitatea de izvor de drept şi în cuprinsul
dispoziţiilor de principiu pe care le întâlnim în art.19 par.1 din TUE, conform cărora misiunea
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Tribunalului de Primă Instanţă este aceea de a
asigura „respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”.
Aceste dispoziţii care confereau Curţii de Justiţie puterea de a asigura interpretarea şi
aplicarea dreptului au fost de mare folos în faza de început a procesului de construcţie
europeană, deoarece instituţiile erau confruntate cu situaţii în care aplicarea tratatelor era
dificilă sau se făcea în mod greşit, astfel că prin jurisprudenţa sa a contribuit în mod hotărâtor
la instaurarea unei ordinii de drept.
În acelaşi timp, Curtea nu a realizat numai o operă de interpretare a dreptului, ci şi una
de umplere a lacunelor sale, pentru că prin hotărârile date, pornind de la interpretarea unitară a
ansamblului textelor oferite de tratate, a identificat şi enunţat numeroase principii de drept.
 BIBLIOGRAFIE

1. Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 15 iulie 1964, în Recueil de

jurisprudence, 1964.

2. Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 31 ianuarie 1978 în

cauza Zerbona, în Recueil de jurisprudence 1978.

3. Tratatul de instituire a Comunitatii Europene.

4. Hotărârea Curţii de Justiţie din 24 septembrie 1985, pronunţată în cauza Man

(Sugar) c. IBAP, în Recueil de jurisprudence, 1985.

5. Hotărârea Curţii de Justiţie din 1 aprilie 1993, pronunţată în cauza Findling

Wälzlager c. Hauptzollamt Karlsruhe, în Recueil de jurisprudence, 1993.

6. Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, 12 noiembrie 1969, Stauder,

cauza 29/69, Recueil.

7. CJCE, 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft, dos. 11/70,

Recueil.

8. Decizia Hoechst din 21 sept. 1989 (cauzele conexate 46/87 şi 227/88).

9. Legea nr. 105/1992

https://op.europa.eu

http://www.europarl.europa.eu

http://portal.feaa.uaic.ro