Hotărâre CJUE

Întrebare preliminară cu privire la noțiunea de

„entitate economică” în cazul unui transfer
de întreprinderi

1
 HOTĂRÂREA CURȚII

13 iunie 2019

„Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 2001/23/CE – Domeniu de aplicare –

Transferul unei părți de întreprindere – Menținerea drepturilor lucrătorilor – Noțiunea de
«transfer» – Noțiunea de «entitate economică» – Cesiunea unei părți din activitatea
economică a unei societăți-mamă către o filială nou-înființată – Identitate – Autonomie –
Desfășurarea unei activități economice – Criteriul stabilității desfășurării unei activități
economice – Recurgere la factori de producție ai unor terți – Intenție de a lichida entitatea
transferată”

În cauza C-664/17,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE
de Areios Pagos (Curtea de Casație, Grecia), prin decizia din 8 noiembrie 2017, primită de
Curte la 27 noiembrie 2017.

Părțile

Ellinika Nafpigeia AE

împotriva

Panagiotis Anagnostopoulos și alții,

cu participarea:

Syllogos Ergazomenon Nafpigeion Skaramagka, I TRIAINA,

Panellinia Omospondia Ergatoÿpallilon Metallou (POEM),

Geniki Synomospondia Ergaton Ellados (GSEE),

CURTEA (Camera a treia),

compusă din doamna A. Prechal, președintă de cameră, domnii F. Biltgen, J. Malenovský

(raportor) și C. G. Fernlund și doamna L. S. Rossi, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

2
 având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 noiembrie 2018,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru Ellinika Nafpigeia AE, de S. Andriopoulos și de D. Zerdelis, dikigoroi;

– pentru domnul P. Anagnostopoulos și pentru alți 89 de salariați, pentru Syllogos

Ergazomenon Nafpigeion Skaramagka, pentru I TRIAINA și pentru Panellinia
Omospondia Ergatoÿpallilon Metallou (POEM), de V. Pittas, dikigoros;

– pentru D. Karampinis, de M. Michalopoulos, dikigoros;

– pentru K. Priovolos și pentru K. Kostopoulos, de A. Tzellis, dikigoros;

– pentru Geniki Synomospondia Ergaton Ellados (GSEE), de S. Kazakou, dikigoros;

– pentru guvernul elen, de S. Charitaki, de S. Papaioannou și de E.-M. Mamouna, în

calitate de agenți;

– pentru Comisia Europeană, de M. Konstantinidis și de M. Kellerbauer, în calitate de

agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 7 februarie 2019,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (1) literele (a) și
(b) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea
legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul
transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO 2001, L 82,
p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 20).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Ellinika Nafpigeia AE, pe de o
parte, și domnul Panagiotis Anagnostopoulos și alți 89 de salariați (denumiți în continuare
„salariații în cauză”), pe de altă parte, în legătură cu executarea contractelor de muncă
încheiate inițial între aceste părți.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3 Directiva 2001/23 a efectuat, începând cu data de 11 aprilie 2001, codificarea Directivei

77/187/CE a Consiliului din 14 februarie 1977 privind apropierea legislației statelor

3
 membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de
întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO 1977, L 61, p. 26), astfel cum
a fost modificată prin Directiva 98/50/CE a Consiliului din 29 iunie 1998 (JO 1998, L 201,
p. 88, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 154). Întrucât toate evenimentele pertinente privind
transferurile în discuție în litigiul principal s-au desfășurat după data de 11 aprilie 2001,
Directiva 2001/23 este, ca urmare a acestui fapt, aplicabilă ratione temporis litigiului
principal.

4 Considerentele (3) și (8) ale Directivei 2001/23 au următorul cuprins:

„(3) sunt necesare dispoziții pentru protecția lucrătorilor în cazul schimbării

angajatorului, în special pentru a asigura că drepturile acestora sunt menținute.

[…]

(8) Din considerente de securitate și transparență juridică, a fost necesară clarificarea

noțiunii de transfer, în temeiul jurisprudenței Curții de Justiție. Această clarificare nu
a modificat domeniul de aplicare al Directivei 77/187/CEE, astfel cum a fost
interpretată de Curtea de Justiție.”

5 Articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din această directivă prevede:

„(a) Prezenta directivă se aplică în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, unități
sau al unei părți de întreprindere sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al
unei cesiuni convenționale sau al unei fuziuni.

(b) Sub rezerva literei (a) și a următoarelor dispoziții ale prezentului articol, se
consideră transfer în sensul prezentei directive cel al unei unități care își menține
identitatea, înțeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a
desfășura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau
auxiliară.”

6 Articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din directiva menționată are următorul cuprins:

În sensul prezentei directive:

(a) «cedent» reprezintă orice persoană fizică sau juridică care, printr-un transfer în
sensul articolului 1 alineatul (1), își pierde calitatea de angajator în ceea ce privește
întreprinderea, unitatea sau partea de întreprindere sau de unitate;

(b) «cesionarul» reprezintă orice persoană fizică sau juridică care, printr-un transfer în
sensul articolului 1 alineatul (1), dobândește calitatea de angajator în ceea ce privește
întreprinderea, unitatea sau partea de întreprindere sau unitate;”

7 Potrivit articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2001/23:

4
 „Drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr-un contract de muncă sau un raport
de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate
cesionarului.”

8 Articolul 4 alineatele (1) și (2) din această directivă prevede:

„(1) Transferul unei întreprinderi, unități sau a unei părți din întreprindere sau unitate nu
constituie în sine un motiv de concediere pentru cesionar sau cedent. Această dispoziție nu
împiedică concedierile care pot interveni din motive economice, tehnice sau organizatorice
și care implică schimbări în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.

[…]

(2) Dacă contractul de muncă sau raportul de muncă încetează pentru că transferul
implică o modificare substanțială a condițiilor de muncă, în detrimentul lucrătorului,
angajatorul este considerat răspunzător pentru încetarea contractului de muncă sau a
raportului de muncă.”

9 Articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Cu excepția cazului în care statele membre prevăd altfel, articolele 3 și 4 nu se aplică în
cazul transferului unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate,
în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri
asemănătoare de insolvabilitate, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului și care
se află sub controlul unei autorități publice competente (care poate fi un judecător sindic
autorizat de o autoritate competentă).”

Dreptul elen

10 În conformitate cu articolul 2 alineatul 1 literele a) și c) din Proedrikó Diátagma 178/2002:

Métra schetiká ne tin prostasía ton Dikaiomáton tău períptosi ergazoménon se metavívasis
epicheiríseon, enkatastáseon í enkatastáseon í tmimáton epicheiríseon se tin symmórfosi
pros Odigía 98/50/EK tou Symvoulíou (Decretul prezidențial 178/2002 privind măsurile
referitoare la protecția drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, de
unități sau de părți de întreprinderi sau unități, pentru conformarea cu Directiva 98/50/CE)
(FEK A’162/12.7.2002, denumit în continuare „Decretul prezidențial 178/2002”),
dispozițiile acestuia se aplică oricărui transfer, convențional sau legal, sau oricărei fuziuni
de întreprinderi, de unități sau de părți de unități, care determină o modificare a
angajatorului și care poate privi organisme publice sau private care exercită activități
economice, cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ

11 Articolul 2 alineatul 1 litera b) din acest decret definește „transferul” ca fiind cel al unei
entități economice care își păstrează identitatea, înțeleasă ca ansamblu organizat de resurse,
în vederea desfășurării unei activități economice, indiferent dacă aceasta este principală sau
accesorie.

5
12 Articolul 3 alineatul 1 literele a) și b) din decretul menționat definește termenii „cedent” și
„cesionar” ca desemnând, primul, orice persoană fizică sau juridică care, printr-un transfer
în sensul sus-menționat, își pierde calitatea de angajator în ceea ce privește întreprinderea,
unitatea sau partea de întreprindere sau de unitate, iar al doilea, orice persoană fizică sau
juridică care, printr-un transfer, dobândește calitatea de angajator în ceea ce privește
întreprinderea, unitatea sau partea de întreprindere sau de unitate.

13 În temeiul articolului 4 alineatul 1 primul paragraf din Decretul prezidențial 178/2002,

toate drepturile și obligațiile existente pe care le avea cedentul potrivit unui contract sau
unui raport de muncă sunt transferate cesionarului începând de la data transferului.

14 Articolul 4 alineatul 1 al doilea paragraf din acest decret prevede că cedentul continuă și
după transfer să fie responsabil în solidar și integral cu cesionarul de obligațiile care rezultă
dintr-un contract sau dintr-un raport de muncă până la data la care cesionarul își preia
atribuțiile.

15 Din articolul 4 alineatul 2 din respectivul decret rezultă că cesionarul continuă după
transfer să mențină condițiile de muncă prevăzute deja de o convenție colectivă de muncă,
de o hotărâre arbitrală, de un regulament sau de un contract individual de muncă.

16 Articolul 5 alineatul 1 primul paragraf din Decretul prezidențial 178/2002 prevede că

transferul unei întreprinderi, al unei unități sau al unei părți de întreprindere nu constituie,
ca atare, un motiv de concediere a lucrătorilor. Cu toate acestea, potrivit dispozițiilor care
figurează la articolul 5 alineatul 1 al doilea paragraf din acest decret, sub rezerva
respectării dispozițiilor referitoare la concediere, este permisă orice concediere care s-ar
dovedi necesară pentru motive economice, tehnice sau de organizare care implică
schimbări de personal. Articolul 5 alineatul 2 din decretul menționat prevede însă că dacă
contractul sau raportul de muncă este reziliat ca urmare a faptului că transferul implică o
modificare substanțială a condițiilor de muncă în detrimentul lucrătorilor, angajatorul este
considerat răspunzător pentru rezilierea contractului de muncă sau a raportului de muncă.

17 În temeiul articolului 6 alineatul 1 din Decretul prezidențial 178/2002, consecințele unui

transfer, prevăzute la articolele 4 și 5 din acest decret, nu sunt aplicabile în cazul în care
cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al unei proceduri similare.

Litigiul principal și întrebările preliminare

18 Salariații în cauză au fost angajați în urmă cu aproximativ 30 de ani, în temeiul unor

contracte de muncă pe durată nedeterminată, de Ellinika Nafpigeia pentru a lucra în
instalațiile societății situate la Skaramangas (Grecia).

19 Societatea respectivă era o întreprindere din sectorul public începând din 1985, care a fost
privatizată în anul 2002 și a fost supusă unei interdicții de reducere a personalului său până
la 30 septembrie 2008.

6
20 La momentul privatizării sale, Ellinika Nafpigeia exercita patru tipuri de activități, și
anume construirea de nave de război și comerciale, repararea navelor, construirea și
repararea submarinelor, precum și construirea și repararea de vehicule feroviare. Aceste
tipuri de activități erau atribuite unui număr de patru „direcții”, respectiv Direcția nave de
suprafață, Direcția reparații, Direcția submarine și Direcția material rulant. În afară de
acestea, organizarea structurală a Ellinika Nafpigeia cuprindea patru „divizii” de producție,
și anume o instalație de laminare, o instalație de fabricare a țevilor, o tâmplărie și un centru
de prelucrare. Participarea acestor „divizii” de producție era indispensabilă pentru
realizarea lucrărilor întreprinse în cadrul fiecăreia dintre activitățile susmenționate,
organizate în direcții.

21 La scurt timp după privatizarea sa, Ellinika Nafpigeia a înființat o filială în sectorul
materialului rulant, și anume Etaireia Trochaiou Ylikou Ellados ΑΕ (denumită în
continuare „ΕΤΥΕ”), cu scopul de a-i transfera acesteia din urmă acordurile de program în
curs privind construirea și livrarea de vehicule feroviare de diferite tipuri. Potrivit deciziei
de trimitere, la 28 septembrie 2006, Ellinika Nafpigeia și ETYE au încheiat mai multe
contracte pentru a permite „Direcției material rulant” a Ellinika Nafpigeia să funcționeze,
începând cu data de 1 octombrie 2006, în cadrul unei societăți autonome, sub denumirea de
ETYE.

22 Aceste contracte au avut ca obiect, printre altele, locațiunea pentru uz profesional a unui
teren al Ellinika Nafpigeia, vânzarea și livrarea de către Ellinika Nafpigeia către ETYE a
unor bunuri mobile, furnizarea de către Ellinika Nafpigeia către ETYE de servicii de natură
administrativă, precum și atribuirea, de către Ellinika Nafpigeia către ETYE, a executării
unor lucrări suspendate care trebuiau efectuate în temeiul a trei acorduri de program.

23 În cursul anului 2007, Ellinika Nafpigeia și ETYE au încheiat alte contracte având ca
obiect, printre altele, împrumutul de personal al ETYE către Ellinika Nafpigeia, atribuirea,
de către Ellinika Nafpigeia către ETYE, a unor lucrări suspendate care trebuiau efectuate în
temeiul unui acord de program, precum și prestarea de servicii de către ETYE către
Ellinika Nafpigeia.

24 La 28 septembrie 2007, Ellinika Nafpigeia și ETYE au încheiat un acord-cadru care

prevedea lichidarea acesteia din urmă la data de 30 septembrie 2008. În plus, s-a convenit
că Ellinika Nafpigeia va suporta costurile de lichidare echivalente cu costul estimat al
concedierii a 160 de salariați ai ETYE. Data avută în vedere a acestei lichidări a fost, cu
toate acestea, amânată ca urmare a unei modificări, intervenită la 10 septembrie 2008, a
acordului-cadru menționat.

25 La 1 octombrie 2007, toate acțiunile ETYE au devenit proprietatea ΙΝΤΕΙ

Industriebeteiligungsgesellschaft mbH (ΙΝΤΕΙ) și a Industriegesellschaft Waggonbau
Ammendorf mbH (ΙGWA), un grup de societăți germane cu răspundere limitată.

26 Prin comunicarea din 8 octombrie 2007, toți salariații în cauză au fost informați în legătură
cu transferul ETYE către acest grup de societăți. Un acord colectiv de întreprindere privind

7
 condițiile de remunerare și de muncă ale tuturor salariaților ETYE a fost încheiat la 13 mai
2008.

27 În anul 2010, Polymeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Mare Instanță din Atena,
Grecia) a declarat falimentul ETYE.

28 La 1 iunie 2009, salariații în cauză au sesizat Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul

de Mare Instanță în complet de judecător unic din Atena, Grecia) cu o acțiune prin care
solicitau să se constate că ei continuau să fie legați de Ellinika Nafpigeia prin contracte de
muncă pe durată nedeterminată, că Ellinika Nafpigeia era obligată să le plătească
remunerațiile legal prevăzute printre altele pentru toată perioada menținerii contractelor lor
de muncă și că, în cazul rezilierii contractelor de muncă, Ellinika Nafpigeia ar fi obligată să
îi plătească fiecăruia dintre salariați indemnizațiile legale de concediere.

29 Întrucât instanța sesizată a admis acțiunea respectivă, Ellinika Nafpigeia a formulat apel la
Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena, Grecia). Această instanță a confirmat hotărârea
pronunțată în primă instanță, apreciind, printre altele, că ETYE nu a constituit niciodată o
entitate organică autonomă. Ea a reținut, în primul rând, că ETYE nu era o unitate de
producție autonomă, pentru motivul că contribuția celor patru divizii de producție ale
Ellinika Nafpigeia era indispensabilă pentru producerea și pentru repararea materialului
rulant și, în cazul în care Ellinika Nafpigeia ar înceta orice activitate, ar fi imposibil pentru
ETYE să construiască și să repare materialul feroviar. În al doilea rând, ETYE nu avea
propriul său suport administrativ, acesta din urmă fiind furnizat de Ellinika Nafpigeia și, în
al treilea rând, nu dispunea de autonomie financiară, întrucât gestiunea sa financiară
trebuia să fie asigurată de Ellinika Nafpigeia. Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) a
concluzionat din aceasta că nu exista un transfer de întreprindere, de unitate sau de părți de
unitate și că, în consecință, Ellinika Nafpigeia rămânea angajatorul salariaților în cauză.

30 Ellinika Nafpigeia a declarat recurs împotriva acestei decizii la 29 august 2013 la Areios
Pagos (Curtea de Casație, Grecia). A apărut o divergență de opinii în cadrul secției instanței
menționate sesizate cu cauza în ceea ce privește conținutul termenilor „entitate economică”
care figurează la articolul 1 din Directiva 2001/23.

31 Astfel, în opinia a trei membri ai acestei secții, ETYE nu avea posibilitatea de a continua
activitatea cu care era însărcinată, în măsura în care nu dispunea, anterior transferului în
cauză, de infrastructura materială sau tehnică necesară și în măsura în care Direcția
material rulant care pare să îi fi fost transferată nu putea funcționa fără suportul diviziilor
de producție ale Ellinika Nafpigeia, precum și al serviciilor sale administrative și
financiare. Această apreciere ar fi confirmată de volumul redus al activității desfășurate de
ETYE, care a condus la falimentul acesteia. Considerațiile precedente ar susține, de altfel,
poziția salariaților în cauză, potrivit căreia obiectivul transferului în discuție consta în
suprimarea activității de construire și de reparare de vehicule feroviare a Ellinika Nafpigeia
și în desființarea posturilor de lucru aferente, fără ca aceasta să trebuiască să își asume
consecințe financiare negative.

8
32 În schimb, doi membri ai secției sesizate sunt însă de părere că unitatea transferată avea o
autonomie suficientă, atât înainte, cât și după transferul în discuție, în scopul de a-și
exercita activitatea economică. Astfel, în cazul transferului unei unități mai puțin
importante, elementele inerente noțiunii „entitate economică” ar putea fi înțelese într-un
mod mai puțin strict decât în ipoteza unui transfer al ansamblului unei întreprinderi sau al
unei activități principale. Faptul că cesionarul ar fi fost susținut de cedent, în calitate de
filială, în exercitarea activității achiziționate nu ar exclude existența unui transfer, din
moment ce, pentru interpretarea noțiunii de „transfer”, ar trebui să se țină seama de formele
actuale ale „acțiunii de a întreprinde”, în special recurgând la bunuri și la servicii ale unor
terți. În sfârșit, intenția cedentului și a cesionarului de a lichida societatea nu ar fi un
indiciu care exclude prezența unui transfer, ci un element care permite să se concluzioneze,
eventual, în temeiul normelor dreptului național, în sensul unei modificări unilaterale a
condițiilor contractului și al unei rezilieri a acestuia de către angajatorul cedent.

33 În consecință, Areios Pagos (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și

să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Potrivit sensului care trebuie conferit articolului 1 din Directiva [2001/23] și pentru
a admite existența sau inexistența unui transfer de întreprindere, de unitate sau de
parte de întreprindere sau de unitate, prin «entitate economică» trebuie să se
înțeleagă o unitate de producție total autonomă, care are capacitatea să funcționeze
pentru atingerea propriului obiectiv economic, fără a trebui să recurgă în niciun mod
(prin cumpărare, prin împrumut, prin locațiune etc.) la factori de producție (materii
prime, resurse umane, utilaje, componente ale produselor finite, servicii de asistență,
resurse economice și altele) de la terți? Sau, dimpotrivă, pentru a admite existența
unei „entități economice”, este suficient ca obiectivul de activitate al unității de
producție să fie distinct, ca această activitate să aibă în mod real ca obiect o
întreprindere economică și să fie posibil ca factorii de producție să fie organizați în
mod efectiv (materii prime, utilaje și alte echipamente, resurse umane și servicii de
asistență) pentru atingerea respectivului scop, independent de faptul că noul operator
al activității ar fi recurs la factori de producție inclusiv externi sau că nu a reușit să
atingă obiectivul menționat într-o situație dată?

2) Potrivit sensului care trebuie conferit articolului 1 din Directiva [2001/23], existența
transferului este sau nu exclusă în cazul în care cesionarul, cedentul ori ambii prevăd
nu doar desfășurarea cu succes a activității de către noul operator, ci și dispariția
viitoare a întreprinderii în cadrul unei lichidări care urmează?”

Cu privire la întrebările preliminare

34 Prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere
solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2001/23, în special articolul 1 alineatul
(1) literele (a) și (b), trebuie interpretată în sensul că se aplică transferului unei unități de
producție, în cazul în care, pe de o parte, cedentul, cesionarul sau aceste două persoane
acționează împreună în vederea desfășurării de către cesionar a activității economice
exercitate de cedent, dar și în vederea dispariției ulterioare a cesionarului însuși, în cadrul

9
 unei lichidări, și, pe de altă parte, unitatea în cauză, care nu are capacitatea de a-și atinge
obiectivul economic fără a recurge la factori de producție proveniți de la terți, nu este pe
deplin autonomă.

35 Trebuie să se arate, cu titlu prealabil, că din cuprinsul articolului 1 alineatul (1) litera (a)
din Directiva 2001/23 reiese că aceasta este aplicabilă oricărui transfer al unei
întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate către un alt angajator
ca rezultat al unei cesiuni convenționale sau al unei fuziuni.

36 Sub rezerva îndeplinirii condițiilor susmenționate, transferul trebuie să îndeplinească de

asemenea condițiile stabilite la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din această directivă, și
anume să privească o entitate economică care își menține identitatea, înțeleasă ca ansamblu
organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfășura o activitate economică, indiferent
dacă acea activitate este centrală sau auxiliară.

37 Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, este necesar, în primul rând, să se
răspundă la întrebarea dacă Directiva 2001/23, în special articolul 1 alineatul (1) litera (b),
se poate aplica într-o situație în care cedentul, cesionarul sau aceste două persoane
împreună au în vedere nu numai continuarea de către cesionar a activității entității
transferate, ci și lichidarea ulterioară a cesionarului însuși. Astfel, doar în cazul unui
răspuns afirmativ va fi necesar, într-o a doua etapă, să se răspundă la întrebarea dacă o
entitate transferată precum cea în discuție în litigiul principal poate să intre sub incidența
articolului 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2001/23.

38 Mai întâi, deși articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23 prevede că
transferul trebuie efectuat cu „obiectivul de a desfășura o activitate economică”, nu reiese
totuși din acest mod de redactare că o astfel de desfășurare a activității trebuie să fie
nelimitată în timp și nici că cedentul, cesionarul sau aceste două persoane împreună nu ar
putea avea, de asemenea, intenția de a face să dispară, ulterior, însuși cesionarul, după ce
au desfășurat activitatea în cauză.

39 Astfel, nu rezultă din nicio dispoziție a Directivei 2001/23 că legiuitorul Uniunii a înțeles
să condiționeze aplicabilitatea directivei menționate de perenitatea cesionarului peste un
termen specific.

40 Trebuie să se sublinieze, în continuare, că interpretarea care ar conduce la excluderea din

domeniul de aplicare al Directivei 2001/23 a unui transfer precum cel în discuție în litigiul
principal ar fi în contradicție cu obiectivul principal urmărit de această directivă.

41 Astfel, Directiva 2001/23 vizează să asigure continuitatea raporturilor de muncă existente

în cadrul unei entități economice, independent de schimbarea proprietarului (Hotărârea din
6 martie 2014, Amatori și alții, C-458/12, EU:C:2014:124, punctul 51, precum și
jurisprudența citată).

42 Or, transferul în discuție în litigiul principal pare să fi fost efectuat în special în

perspectiva desfășurării activității economice de către noul operator, astfel încât

10
 continuarea relațiilor de muncă garantată de Directiva 2001/23 trebuie, în speță, să fie
asigurată.

43 În sfârșit, această interpretare este confirmată de articolul 5 alineatul (1) din Directiva
2001/23, care constituie un element al contextului în care se înscrie articolul 1 alineatul (1)
litera (b) din această directivă.

44 Astfel, în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, articolele 3 și 4 din
aceasta nu se aplică, în principiu, în cazul în care cedentul face obiectul unor proceduri de
faliment sau de insolvență similare inițiate în vederea lichidării bunurilor cedentului.

45 Rezultă că protecția asigurată, în ceea ce privește lucrătorii, de articolele 3 și 4 din

Directiva 2001/23 nu poate înceta decât în ipoteza în care cedentul este cel care face
obiectul unei astfel de proceduri la data transferului.

46 Or, în cauza principală, nu se contestă că, pe de o parte, cedentul nu face obiectul unei
astfel de proceduri și, pe de altă parte, încetarea activității economice transferate nu este
avută în vedere decât pentru viitor, în cadrul intrării în lichidare a cesionarului.

47 Rezultă de aici că, în împrejurări precum cele din cauza principală, lucrătorii afectați de
transfer nu pot fi privați de protecția pe care le-o acordă articolele 3 și 4 din Directiva
2001/23.

48 Din ceea ce precedă rezultă că Directiva 2001/23, în special articolul 1 alineatul (1) litera
(b), se poate aplica, în principiu, într-o situație în care cedentul, cesionarul sau aceste două
persoane împreună au în vedere nu numai continuarea de către cesionar a activității entității
transferate, ci și lichidarea ulterioară a cesionarului însuși.

49 Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 31 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere
pare totuși să aibă îndoieli în ceea ce privește aspectul dacă, în cauza pendinte în fața sa,
transferul nu face obiectul unui abuz de către cedent, de către cesionar sau de către aceste
două persoane împreună pentru a disimula adevărata lor intenție care ar fi de a facilita
lichidarea entității transferate fără a trebui să își asume consecințele financiare.

50 În această privință, trebuie să se amintească principiul general al dreptului Uniunii potrivit

căruia aplicarea reglementării Uniunii nu poate fi extinsă astfel încât să acopere operațiuni
care sunt realizate în scopul de a beneficia în mod fraudulos sau abuziv de avantajele
prevăzute de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, N
Luxembourg 1 și alții, C-115/16, C-118/16, C-119/16 și C-299/16, EU:C:2019:134,
punctele 96 și 97 și jurisprudența citată).

51 Rezultă de aici că beneficiul acestor dispoziții din dreptul Uniunii trebuie să fie refuzat
atunci când acestea nu sunt invocate în vederea realizării obiectivelor acestor dispoziții, ci
în scopul de a beneficia de un avantaj al dreptului Uniunii, deși condițiile pentru a
beneficia de acest avantaj nu sunt îndeplinite decât formal (a se vedea în acest sens

11
 Hotărârea din 26 februarie 2019, N Luxembourg 1 și alții, C-115/16, C-118/16, C-119/16 și
C-299/16, EU:C:2019:134, punctul 98).

52 Revine Curții sarcina de a furniza instanței de trimitere indicații utile pentru a putea
verifica dacă cedentul și cesionarul respectă sau nu principiul amintit la punctul 50 din
prezenta hotărâre.

53 În această privință, deși articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23
subordonează aplicabilitatea sa condiției ca activitatea economică a entității transferate să
se desfășoare după transfer, simpla desfășurare a acestei activități nu poate, în sine, să
conducă la constatarea faptului că respectiva condiție este îndeplinită.

54 Astfel, Curtea a statuat că, pentru a intra sub incidența Directivei 2001/23, transferul
trebuie să permită cesionarului desfășurarea activităților sau a anumitor activități ale
cedentului în mod stabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 1999, Allen și
alții, C-234/98, EU:C:1999:594, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

55 Cerința de stabilitate instituită de Curte trebuie să fie înțeleasă în sensul că face trimitere la
un ansamblu coerent de factori de producție diferiți, în special de elemente corporale sau
necorporale, precum și de efective necesare, care permit entității transferate să desfășoare o
activitate economică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 1995, Rygaard,
C-48/94, EU:C:1995:290, punctul 21).

56 Or, un ansamblu de factori de producție care tinde, începând de la transfer, să genereze un

dezechilibru între intrările și ieșirile în producție, riscând astfel să conducă la sufocarea
acesteia și să determine, în mod progresiv, dar inevitabil, dispariția activității transferate,
nu numai că nu poate fi considerat ca fiind conform cu cerința de stabilitate, ci ar putea,
printre altele, să reflecte o intenție abuzivă a operatorilor economici în cauză de a se
sustrage repercusiunilor financiare negative legate de viitoarea lichidare a entității
transferate pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le suporte cedentul și pe care cesionarul
nu este în măsură să și le asume.

57 Această situație s-ar putea regăsi în cazul în care activitatea entității transferate s-ar limita
la încheierea anumitor contracte sau programe determinate, fără ca, în cadrul întreprinderii
cesionarului, să fie instituit un ansamblu organizat de elemente precum cele menționate la
punctul 55 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie
1995, Rygaard, C-48/94, EU:C:1995:290, punctele 20-22).

58 Revine instanței de trimitere sarcina să verifice, având în vedere criteriile care precedă,
dacă, într-o situație precum cea în discuție în cauza principală, cedentul și cesionarul în
discuție respectă principiul general de drept al Uniunii prevăzut la punctul 50 din prezenta
hotărâre și pot, în consecință, să beneficieze de avantajele pe care Directiva 2001/23 le
prevede în cazul transferului de întreprindere.

12
59 În al doilea rând, astfel cum s-a anunțat la punctul 37 din prezenta hotărâre, trebuie să se
examineze dacă articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2001/23 este
susceptibil să se aplice transferului unei entități precum cea în discuție în litigiul principal.

60 Pentru a intra în domeniul de aplicare al directivei menționate, transferul trebuie să aibă ca

obiect o parte din întreprinderea cedentă care constituie o entitate economică înțeleasă ca
un ansamblu organizat de persoane și de elemente care permite exercitarea unei activități
economice care urmărește un obiectiv propriu și care este suficient de structurată și de
autonomă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2007, Jouini și alții,
C-458/05, EU:C:2007:512, punctul 31 și jurisprudența citată).

61 În același scop, entitatea în cauză trebuie, de asemenea, să își mențină identitatea ulterior
transferului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2009, Klarenberg,
C-466/07, EU:C:2009:85, punctul 39).

62 În măsura în care identitatea unei entități economice este constituită de o pluralitate de

elemente precum personalul care o compune, organele sale de conducere, organizarea
muncii, metodele sale de operare sau, eventual, mijloacele de operare aflate la dispoziția sa
(Hotărârea din 20 iulie 2017, Piscarreta Ricardo, C-416/16, EU:C:2017:574, punctul 43 și
jurisprudența citată), această identitate implică în mod necesar, printre alte elemente, o
autonomie funcțională.

63 Astfel, fiind inerentă identității sale, autonomia funcțională a unei astfel de entități trebuie,
după cum impune articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23, să fie menținută
după transfer.

64 În plus, nu este necesar ca autonomia menționată să fie totală. Astfel, din modul de
redactare a articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2001/23 rezultă în mod expres
că aceasta este aplicabilă nu doar transferului de întreprindere, ci și în cazul în care o parte
din întreprindere este transferată.

65 În consecință, o unitate de producție a unei întreprinderi precum cea în discuție în litigiul

principal, a cărei activitate se exercita, anterior transferului, în cadrul acestei întreprinderi
și a cărei autonomie în cadrul acesteia era, în consecință, limitată, nu poate fi exclusă de la
bun început din domeniul de aplicare al Directivei 2001/23.

66 În speță, din decizia de trimitere reiese că unitatea de producție transferată ar putea să nu

aibă capacitatea de a funcționa pentru a-și atinge obiectivul economic fără a recurge la
factori de producție ai unui terț.

67 Într-adevăr, deși părțile aceleiași întreprinderi beneficiază de autonomia de ansamblu a

acesteia din urmă, autonomia de care au nevoie aceste părți în propriile relații cu exteriorul
riscă să lipsească.

68 Într-un context similar, Curtea a statuat, printre altele, că o interpretare a articolului 1

alineatul (1) litera (b) din Directiva 2001/23, care ar exclude din domeniul de aplicare al

13
 acestei directive o situație în care elementele corporale indispensabile desfășurării
activității transferate nu au încetat niciodată să aparțină cedentului, ar priva directiva
menționată de o parte a efectului său util (a se vedea Hotărârea din 7 august 2018, Colino
Sigüenza, C-472/16, EU:C:2018:646, punctul 39 și jurisprudența citată).

69 Cu toate acestea, având în vedere că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 21 din
prezenta hotărâre, o unitate de producție precum cea în discuție în litigiul principal,
constituită din „Direcția material rulant” a Ellinika Nafpigeia, a fost transferată ETYE,
filială a primeia, nu se mai poate considera că această unitate dispune de autonomia
societății-mamă. Menținerea autonomiei unei unități detașate precum cea în discuție în
litigiul principal presupune, așadar, ca aceasta din urmă să dispună, ulterior transferului, de
garanții suficiente care să asigure accesul la factori de producție ai terțului în cauză pentru
a nu depinde de alegerile economice efectuate de acesta în mod unilateral.

70 Aceste garanții pot lua în special forma unor convenții sau a unor contracte între unitatea
transferată și terțul în cauză care stabilesc condiții precise și imperative în care accesul la
factorii de producție ai acestuia va fi asigurat.

71 În definitiv, va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica, în lumina elementelor

prezentate la punctele 69 și 70 din prezenta hotărâre și ținând seama de ansamblul
împrejurărilor de fapt care caracterizează operațiunea în cauză, că unitatea de producție
transferată dispune de garanții suficiente care să îi asigure accesul la factorii de producție
ai terțului.

72 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că Directiva 2001/23, în

special articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din aceasta, trebuie interpretată în sensul că
se aplică transferului unei unități de producție în cazul în care, pe de o parte, cedentul,
cesionarul sau aceste persoane împreună acționează în vederea desfășurării de către
cesionar a activității economice exercitate de cedent, dar și în vederea dispariției ulterioare
a cesionarului însuși, în cadrul unei lichidări, și, pe de altă parte, unitatea în cauză, care nu
are capacitatea de a-și atinge obiectivul economic fără a recurge la factori de producție
proveniți de la terți, nu este pe deplin autonomă, cu condiția, aspect care trebuie verificat
de instanța de trimitere, pe de o parte, ca principiul general al dreptului Uniunii care
impune cedentului și cesionarului să nu încerce să beneficieze în mod fraudulos și abuziv
de avantajele de care ar putea beneficia în temeiul Directivei 2001/23 să fie respectat și, pe
de altă parte, ca unitatea de producție în cauză să dispună de garanții suficiente care să îi
asigure accesul la factorii de producție ai unui terț pentru a nu depinde de alegerile
economice efectuate de acesta în mod unilateral.

Cu privire la cheltuielile de judecată

73 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele
decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

14
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației

statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul
transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități, în special
articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din aceasta, trebuie interpretată în sensul că
se aplică transferului unei unități de producție în cazul în care, pe de o parte,
cedentul, cesionarul sau aceste persoane împreună acționează în vederea desfășurării
de către cesionar a activității economice exercitate de cedent, dar și în vederea
dispariției ulterioare a cesionarului însuși, în cadrul unei lichidări, și, pe de altă parte,
unitatea în cauză, care nu are capacitatea de a-și atinge obiectivul economic fără a
recurge la factori de producție proveniți de la terți, nu este pe deplin autonomă, cu
condiția, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere, pe de o parte, ca
principiul general al dreptului Uniunii care impune cedentului și cesionarului să nu
încerce să beneficieze în mod fraudulos și abuziv de avantajele de care ar putea
beneficia în temeiul Directivei 2001/23 să fie respectat și, pe de altă parte, ca unitatea
de producție în cauză să dispună de garanții suficiente care să îi asigure accesul la
factorii de producție ai unui terț pentru a nu depinde de alegerile economice efectuate
de acesta în mod unilateral.

15