HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

4 octombrie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Politica socială – Organizarea timpului de lucru – Directiva
2003/88/CE – Dreptul la concediu anual plătit – Directiva 2010/18/UE – Acordul-cadru revizuit
privind concediul pentru creșterea copilului – Concediu pentru creșterea copilului neconsiderat
perioadă de muncă efectivă”
În cauza C-12/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de
Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 11 octombrie 2016, primită de Curte la 10
ianuarie 2017, în procedura
Tribunalul Botoșani,
Ministerul Justiției,
împotriva
Mariei Dicu,
cu participarea:
Curții de Apel Suceava,
Consiliului Superior al Magistraturii,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul A. Tizzano, vicepreședinte, domnii M.
Ilešič, L. Bay Larsen, T. von Danwitz și E. Levits (raportor), președinți de cameră, domnii A.
Borg Barthet, A. Arabadjiev și F. Biltgen, doamna K. Jürimäe și domnul C. Lycourgos,
judecători,
avocat general: domnul P. Mengozzi,
grefier: doamna R. Șereș, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 ianuarie 2018,
luând în considerare observațiile prezentate:
–        pentru Consiliul Superior al Magistraturii, de M. Ghena, în calitate de agent;
–        pentru guvernul român, inițial de R.-H. Radu, de O.-C. Ichim, de L. Lițu și de E. Gane și
ulterior de C.-R. Canțăr, de O.-C. Ichim, de L. Lițu și de E. Gane, în calitate de agenți;
–        pentru guvernul german, de D. Klebs și de T. Henze, în calitate de agenți;
–        pentru guvernul estonian, de A. Kalbus, în calitate de agent;
–        pentru guvernul spaniol, de S. Jiménez García, în calitate de agent;
–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. De Socio,
avvocato dello Stato;
–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
–        pentru Comisia Europeană, de M. van Beek și de C. Hödlmayr, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 20 martie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 din Directiva
2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite
aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3).
2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Tribunalul Botoșani (România)
și Ministerul Justiției (România), pe de o parte, și doamna Maria Dicu, pe de altă parte, în
legătură cu stabilirea drepturilor acesteia la concediu anual plătit pentru anul 2015.
 Cadrul juridic
  Dreptul Uniunii
 Directiva 2003/88
3        Considerentul (6) al Directivei 2003/88 enunță:
„Trebuie luate în considerare principiile Organizației Internaționale a Muncii privind organizarea
timpului de lucru, inclusiv cele referitoare la munca de noapte.”
4        Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede:
„(1)      Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea
timpului de lucru.
(2)      Prezenta directivă se aplică:
(a)      perioadelor minime de […] concediu anual […]
[…]”
5        Articolul 7 din directiva menționată, intitulat „Concediul anual”, prevede:
„(1)      Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un
concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de
acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.
(2)      Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație
financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”
6        Articolul 15 din aceeași directivă are următorul cuprins:
„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta și
aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății
lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenții colective sau acorduri
încheiate între partenerii sociali, care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății
lucrătorilor.”
7        Articolul 17 din Directiva 2003/88 prevede că statele membre pot deroga de la anumite
dispoziții din această directivă. Totuși, nu se admite nicio derogare în ceea ce privește articolul 7
din aceasta.
 Directiva 2010/18/UE
8        Acordul-cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului, încheiat la 18 iunie
2009 (denumit în continuare „Acordul-cadru privind concediul pentru creșterea copilului”), care
figurează în anexa la Directiva 2010/18/UE a Consiliului din 8 martie 2010 de punere în aplicare
a Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului încheiat de
BUSINESSEUROPE, UEAPME, CEEP și CES și de abrogare a Directivei 96/34/CE (JO 2010,
L 68, p. 13), prevede în clauza 2 punctul 1:
„În temeiul prezentului acord, se acordă lucrătorilor, bărbați și femei, dreptul individual la
concediu pentru creșterea copilului, pe motiv de naștere sau de adopție a unui copil […]”
9        Clauza 2 punctul 2 din acordul-cadru prevede:
„Concediul se acordă pentru o perioadă de cel puțin patru luni și, pentru a promova egalitatea de
șanse și de tratament între bărbați și femei, ar trebui, în principiu, să se acorde pe o bază
netransferabilă. Pentru a încuraja egalitatea între cei doi părinți în materie de luare a concediului
pentru creșterea copilului, cel puțin una dintre cele patru luni se va acorda pe o bază
netransferabilă. Modalitățile de aplicare a perioadei netransferabile se stabilesc la nivel național
prin intermediul legislației și/sau al convențiilor colective, luând în considerare dispozițiile în
materie de concediu existente în statele membre.”
10      Clauza 5 din respectivul acord-cadru are următorul cuprins:
„1.      La sfârșitul concediului pentru creșterea copilului, lucrătorii au dreptul de a se întoarce la
același loc de muncă sau, dacă acest lucru nu este posibil, la un loc de muncă echivalent sau
similar care să corespundă contractului sau raportului lor de muncă.
2.      Drepturile dobândite sau în curs de a fi dobândite de către lucrător la data la care începe
concediul pentru creșterea copilului se mențin ca atare până la sfârșitul acestui concediu. La
sfârșitul concediului pentru creșterea copilului se aplică aceste drepturi, inclusiv orice modificare
care rezultă din legislația națională, convențiile colective și/sau practicile naționale.
3.      Statele membre și/sau partenerii sociali definesc regimul contractului sau al raportului de
muncă pe perioada concediului pentru creșterea copilului.
[…]”
11      Potrivit clauzei 8 punctul 1 din Acordul-cadru privind concediul pentru creșterea copilului,
statele membre pot aplica sau introduce dispoziții mai favorabile decât cele prevăzute în acest
acord.
  Dreptul român
12      Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, în versiunea aplicabilă litigiului principal
(denumită în continuare „Codul muncii”), prevede la articolul 10:
„Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită
salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau
juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.”
13      Articolul 49 alineatele (1), (2) și (3) din acest cod prevede:
„(1)      Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul
părților sau prin actul unilateral al uneia dintre părți.
(2)      Suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de
către salariat și a plății drepturilor de natură salarială de către angajator.
(3)      Pe durata suspendării pot continua să existe alte drepturi și obligații ale părților decât cele
prevăzute la alineatul (2), dacă acestea sunt prevăzute prin legi speciale, prin contractul colectiv
de muncă aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau prin regulamente interne.”
14      Potrivit articolului 51 alineatul (1) litera (a) din codul respectiv:
„Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa salariatului, în următoarele
situații:
a)      concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani […]”
15      Articolul 145 alineatele (4)-(6) din același cod prevede:
„(4)      La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de
muncă și cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și concediului
pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată.
(5)      În situația în care incapacitatea temporară de muncă sau concediul de maternitate,
concediul de risc maternal ori concediul pentru îngrijirea copilului bolnav a survenit în timpul
efectuării concediului de odihnă anual, acesta se întrerupe, urmând ca salariatul să efectueze
restul zilelor de concediu după ce a încetat situația [care a determinat întreruperea], iar când nu
este posibil urmează ca zilele neefectuate să fie reprogramate.
(6)      Salariatul are dreptul la concediu de odihnă anual și în situația în care incapacitatea
temporară de muncă se menține, în condițiile legii, pe întreaga perioadă a unui an calendaristic,
angajatorul fiind obligat să acorde concediul de odihnă anual într-o perioadă de 18 luni începând
cu anul următor celui în care acesta s-a aflat în concediu medical.”
16      Articolul 2 alineatele (1) și (2) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii
nr. 325/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind concediile judecătorilor și procurorilor
prevede:
„(1)      Judecătorii și procurorii au dreptul anual la un concediu de odihnă de 35 de zile
lucrătoare, plătit. Acest drept nu poate forma obiectul vreunei renunțări sau limitări.
(2)      Durata concediului de odihnă prevăzută în [Regulamentul privind concediile judecătorilor
și procurorilor] este corespunzătoare activității desfășurate timp de un an calendaristic. La
stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă și
cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și concediului pentru
îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată.”
 Litigiul principal și întrebarea preliminară
17      Doamna Maria Dicu este magistrat la Tribunalul Botoșani. În cursul anului 2014, ea a
efectuat, mai întâi, în integralitate, concediul anual plătit, iar ulterior, începând cu 1 octombrie
2014 și până la 3 februarie 2015, concediul de maternitate. Ea a beneficiat ulterior de un
concediu pentru creșterea copilului de la 4 februarie 2015 la 16 septembrie 2015, perioadă în
care raportul său de muncă a fost suspendat. În sfârșit, de la 17 septembrie la 17 octombrie 2015,
a beneficiat de 30 de zile de concediu anual plătit.
18      În temeiul dreptului român care prevede un concediu anual plătit de 35 de zile, doamna
Dicu a solicitat instanței la care funcționează să îi acorde cele 5 zile de concediu anual plătit
restante pentru anul 2015, de care intenționa să beneficieze în cursul zilelor lucrătoare dintre
sărbătorile de sfârșit de an.
19      Tribunalul Botoșani a respins această cerere, pentru motivul că, potrivit dreptului român,
durata concediului anual plătit este proporțională cu timpul efectiv lucrat în anul în curs și că, în
această privință, durata concediului pentru creșterea copilului de care a beneficiat în anul 2015
nu putea fi considerată o perioadă de muncă efectivă la stabilirea drepturilor la concediu anual
plătit. Tribunalul Botoșani a indicat totodată că perioada de concediu anual plătit cuprinsă între
17 septembrie la 17 octombrie 2015 de care a beneficiat doamna Dicu în anul 2015 includea 7
zile de concediu luate în avans pentru anul 2016.
20      Doamna Dicu a introdus o acțiune împotriva Tribunalului Botoșani, a Curții de Apel
Suceava (România), a Ministerului Justiției și a Consiliului Superior al Magistraturii (România)
la Tribunalul Cluj (România), pentru constatarea faptului că, la stabilirea drepturilor sale la
concediu anual plătit pentru anul 2015, durata concediului său pentru creșterea copilului trebuia
să fie considerată o perioadă de muncă efectivă.
21      Prin sentința din 17 mai 2016, Tribunalul Cluj a admis acțiunea doamnei Dicu. Tribunalul
Botoșani și Ministerul Justiției au formulat apel împotriva acestei sentințe la instanța de trimitere.
22      În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și
să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE se opune unei prevederi din legislația națională care
exclude, la stabilirea duratei concediului de odihnă, luarea în considerare ca activitate prestată a
perioadei în care lucrătorul s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la
doi ani?”
 Cu privire la întrebarea preliminară
23      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se
stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unei
dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, la stabilirea drepturilor la
concediu anual plătit garantat de acest articol unui lucrător într-o perioadă de referință, nu
consideră durata concediului pentru creșterea copilului efectuat de acest lucrător în respectiva
perioadă ca fiind o perioadă de muncă efectivă.
24      În această privință, trebuie amintit că, astfel cum reiese din însuși cuprinsul articolului 7
alineatul (1) din Directiva 2003/88, orice lucrător beneficiază de un drept la concediu anual plătit
de cel puțin patru săptămâni, drept care, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, trebuie
considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită (a se vedea
Hotărârea din 20 iulie 2016, Maschek, C-341/15, EU:C:2016:576, punctul 25 și jurisprudența
citată).
25      Trebuie să se observe, de asemenea, că acest drept, conferit oricărui lucrător, este
consacrat expres la articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică cu cea a
tratatelor (Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King, C-214/16, EU:C:2017:914, punctul 33 și
jurisprudența citată).
26      Trebuie să se precizeze totodată că, deși statele membre trebuie să se abțină de la a
condiționa în vreun mod însăși constituirea dreptului la concediu anual plătit, care rezultă direct
din Directiva 2003/88 (a se vedea în special Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C-173/99,
EU:C:2001:356, punctul 53, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff și alții, C-350/06 și
C-520/06, EU:C:2009:18, punctul 28, precum și Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King,
C-214/16, EU:C:2017:914, punctul 34), prezenta cauză se referă însă la aspectul dacă o perioadă
de concediu pentru creșterea copilului trebuie sau nu să fie asimilată unei perioade de muncă
efectivă la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit.
27      În această privință, este necesar să se amintească finalitatea dreptului la concediu anual
plătit, pe care articolul 7 din Directiva 2003/88 îl conferă fiecărui lucrător, și care este de a-i
permite lucrătorului, pe de o parte, să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în
temeiul contractului său de muncă și, pe de altă parte, să dispună de o perioadă de destindere și
de recreere (a se vedea în special Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff și alții, C-350/06
și C-520/06, EU:C:2009:18, punctul 25, Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS, C-214/10,
EU:C:2011:761, punctul 31, precum și Hotărârea din 30 iunie 2016, Sobczyszyn, C-178/15,
EU:C:2016:502, punctul 25).
28      Această finalitate, care distinge dreptul la concediu anual plătit de alte tipuri de concediu
care urmăresc finalități diferite, se bazează pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada
de referință. Astfel, obiectivul de a permite lucrătorului să se odihnească presupune ca acest
lucrător să fi exercitat o activitate care, pentru a asigura protecția securității și a sănătății sale,
vizată de Directiva 2003/88, justifică acordarea unei perioade de odihnă, de destindere și de
recreere. Prin urmare, drepturile la concediu anual plătit trebuie să fie stabilite, în principiu, în
funcție de perioadele de muncă efectivă prestate în temeiul contractului de muncă (a se vedea în
acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Greenfield, C-219/14, EU:C:2015:745, punctul 29).
29      Desigur, rezultă dintr-o jurisprudență constantă că, în anumite situații specifice în care
lucrătorul nu este capabil să își îndeplinească atribuțiile, în special din cauza unei absențe pentru
motiv de boală corespunzător justificate, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediu
anual plătit de obligația de a fi lucrat efectiv (a se vedea în special Hotărârea din 24 ianuarie
2012, Dominguez, C-282/10, EU:C:2012:33, punctul 20 și jurisprudența citată). Astfel, din
perspectiva dreptului la concediu anual plătit, lucrătorii care sunt absenți de la serviciu pentru că
se află în concediu medical în perioada de referință sunt asimilați celor care au lucrat efectiv în
această perioadă (a se vedea în special Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff și alții,
C-350/06 și C-520/06, EU:C:2009:18, punctul 40).
30      Situația este aceeași în ceea ce privește lucrătoarele aflate în concediu de maternitate, care
sunt, din acest motiv, în incapacitatea de a-și exercita atribuțiile în cadrul raporturilor de muncă
și ale căror drepturi la concediu anual plătit trebuie să fie asigurate în cazul acestui concediu de
maternitate și trebuie să poată fi exercitate într-o altă perioadă decât cea a acestui din urmă
concediu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 2004, Merino Gómez, C-342/01,
EU:C:2004:160, punctele 34, 35 și 38).
31      Cu toate acestea, jurisprudența citată la cele două puncte precedente nu poate fi
aplicată mutatis mutandis situației unui lucrător precum doamna Dicu, care a beneficiat de un
concediu pentru creșterea copilului în perioada de referință.
32      Astfel, trebuie să se sublinieze, mai întâi, că apariția unei incapacități de muncă pe motiv
de boală este imprevizibilă în principiu (Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff și alții,
C-350/06 și C-520/06, EU:C:2009:18, punctul 51) și independentă de voința lucrătorului (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King, C-214/16, EU:C:2017:914, punctul
49). Astfel cum a arătat deja Curtea la punctul 38 din Hotărârea din 20 ianuarie 2009,
Schultz-Hoff și alții (C-350/06 și C-520/06, EU:C:2009:18), Convenția nr. 132 a Organizației
Internaționale a Muncii din 24 iunie 1970 privind concediile anuale plătite, cu revizuirile
ulterioare, de ale cărei principii trebuie să se țină seama, potrivit considerentului (6) al Directivei
2003/88, pentru interpretarea acestei directive, încadrează, la articolul 5 alineatul 4, absențele pe
motiv de boală în rândul absențelor de la serviciu „pentru motive independente de voința
persoanei angajate interesate”, care trebuie să fie „calculate ca parte din perioada de serviciu”. În
schimb, efectuarea concediului pentru creșterea copilului nu are un caracter imprevizibil și este,
în cele mai multe cazuri, rezultatul voinței lucrătorului de a se îngriji de copilul său (a se vedea
în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2007, Kiiski, C-116/06, EU:C:2007:536, punctul 35).
33      În continuare, întrucât nu este supus constrângerilor fizice sau psihice generate de o boală,
lucrătorul aflat în concediu pentru creșterea copilului se află într-o situație diferită de cea
rezultată dintr-o incapacitate de muncă cauzată de starea sa de sănătate (a se vedea prin analogie
Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann și Toltschin, C-229/11 și C-230/11, EU:C:2012:693,
punctul 29).
34      Situația lucrătorului aflat în concediu pentru creșterea copilului se deosebește însă de cea a
lucrătoarei care își exercită dreptul la concediu de maternitate. Astfel, concediul de maternitate
vizează, pe de o parte, protecția condiției biologice a femeii în timpul sarcinii și ulterior acesteia
și, pe de altă parte, protejarea raporturilor caracteristice dintre femeie și copilul său pe parcursul
perioadei care urmează sarcinii și nașterii, evitând dezechilibrarea acestor raporturi prin
cumularea lor cu îndatoririle ce rezultă din exercitarea în paralel a unei activități profesionale (a
se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 2004, Merino Gómez, C-342/01, EU:C:2004:160,
punctul 32, și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Kiiski, C-116/06, EU:C:2007:536, punctul 46).
35      În sfârșit, deși un lucrător care beneficiază de concediu pentru creșterea copilului
păstrează, desigur, în perioada acestui concediu, calitatea de lucrător în sensul dreptului Uniunii
(Hotărârea din 20 septembrie 2007, Kiiski, C-116/06, EU:C:2007:536, punctul 32), totuși, atunci
când, precum în speță, raportul său de muncă a fost suspendat în conformitate cu dreptul
național, astfel cum permite clauza 5 punctul 3 din Acordul-cadru privind concediul pentru
creșterea copilului, sunt suspendate, în mod corelativ și temporar, și obligațiile reciproce ale
angajatorului și ale lucrătorului în materie de prestații, în special obligația acestuia din urmă de
a-și îndeplini sarcinile care îi revin în temeiul respectivului raport de muncă (a se vedea prin
analogie Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann și Toltschin, C-229/11 și C-230/11,
EU:C:2012:693, punctul 28).
36      În consecință, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, perioada de
concediu pentru creșterea copilului de care a beneficiat un lucrător în perioada de referință nu
poate fi asimilată unei perioade de muncă efectivă pentru stabilirea drepturilor sale la concediu
anual plătit în temeiul articolului 7 din Directiva 2003/88.
37      Trebuie subliniat de asemenea că, deși rezultă, desigur, dintr-o jurisprudență constantă a
Curții că un concediu garantat de dreptul Uniunii nu poate afecta dreptul de a obține un alt
concediu garantat de acest drept și care urmărește o finalitate distinctă de primul (a se vedea în
acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff și alții, C-350/06 și C-520/06,
EU:C:2009:18, punctul 26, precum și jurisprudența citată), totuși, nu se poate deduce din această
jurisprudență, dezvoltată în contextul unor situații caracterizate de o suprapunere sau de o
coincidență între perioadele aferente celor două concedii, că statele membre trebuie să considere
că o perioadă de concediu pentru creșterea copilului de care a beneficiat un lucrător în perioada
de referință corespunde unei perioade de muncă efectivă, în vederea stabilirii drepturilor sale la
concediu anual plătit în temeiul Directivei 2003/88.
38      Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la întrebarea
adresată că articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei
dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, la stabilirea drepturilor la
concediu anual plătit garantat de acest articol unui lucrător într-o perioadă de referință, nu
consideră durata concediului pentru creșterea copilului efectuat de acest lucrător în perioada
respectivă ca fiind o perioadă de muncă efectivă.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
39      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât
cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4
noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie
interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale precum cea în discuție în
litigiul principal, care, la stabilirea drepturilor la concediu anual plătit garantat de acest
articol unui lucrător

într-o perioadă de referință, nu consideră durata concediului pentru creșterea copilului

efectuat de acest lucrător în perioada respectivă ca fiind o perioadă de muncă efectivă.
Lenaerts Tizzano Ilešič
Bay Larsen von Danwitz Levits
Borg Barthet Arabadjiev Biltgen
Jürimäe          Lycourgos
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 4 octombrie 2018.
Grefierul   Președintele Curții
A. Calot Escobar   K. Lenaerts

*      Limba de procedură: româna.