Speţe drepul muncii – contractul colectiv de muncă

1. Clauzele din contractul colectiv de muncă ce reprezintă obligaţii de diligenţă se

transformă în obligaţii de rezultat în cazul în care angajatorul încheie acte adiţionale la
contractele individuale de muncă prin care se obligă la aceste prestaţii.
În scopul acordării efective a acestor drepturi şi ca o confirmare a interpretării
date clauzelor în discuţie angajatorul prevede în bugetul propriu de venituri şi cheltuieli
sume reprezentând plata primei vacanţă, hrană precum şi alte sporuri.
(Decizia 9/12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi
Asigurări Sociale)
Prin acţiunea înregistrată sub nr.1843/120/2010 reclamantul SMS a chemat în
judecată pârâţii CJ şi Şcoala Şcolii Populare de Arte şi Meserii denumită ulterior CCJ,
pentru că prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora la plata
drepturilor salariale prevăzute şi neacordate pentru anii 2008 - 2009, reactualizate cu
indicele de inflaţie, reprezentând prima de vacanţă prevăzută de art. 11 alin.3 din CCM
înregistrat sub nr.21 A din 31.01.2008 la DMPS Dâmboviţa, valoarea unei mese calde
zilnice şi bonificaţia procentuală acordată pentru stabilitate şi îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă în raport de vechimea în instituţie, conform art. 39 lit. a şi f din Legea nr.53/2003
republicată şi conform art.15 din CCM, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor
de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei Şcoala (…)
în funcţia de profesor (corepetitior), cu contract individual de muncă încheiat pe durată
nedeterminată de timp, că la data de 31.12.2007 a fost perfectat contractul colectiv de
muncă din 31.12.2007, prin care s-au stabilit drepturile şi obligaţiile părţilor contractante,
pe durata derulării contractului de muncă, începând cu 01.01.2007, că prin actul adiţional
nr. 15 la CCM, termenul de valabilitate al acestuia a fost prelungit expres şi pentru anul
2009.
Pârâta Şcoala (…) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii,
motivând că prevederile contractului colectiv de muncă se aplică personalului care a
desfăşurat muncă pe o durată de 8 ore zilnic, că reclamantul, încadrat ca profesor, a
desfăşurat activitate cu o normă didactică de 12 ore pe săptămână, astfel că îi sunt
incidente dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de învăţământ, că nu pot fi

1
acordate bonificaţiile şi alocaţiile de hrană personalului didactic, întrucât acestea nu au
fost prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, că reclamantul a fost salarizat în
temeiul Legii nr.128/1997 şi a beneficiat de toate drepturile prevăzute pentru cadrele
didactice din învăţământ, în acest sens pronunţându-se şi Curtea de Apel Ploieşti prin
decizia nr. 183/03.02.2010, opozabilă reclamantului.
După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.1652 din data de 11
octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive invocate de pârâtul CJ, s-a admis acţiunea în sensul că a fost obligat
pârâtul CCJ să plătească reclamantului prima de vacanţă, prevăzută de art.11 alin.3 din
Contractul colectiv de muncă.
Conform dispoziţiilor din Codul muncii prevederile contractului colectiv de muncă
produc efecte pentru toţi salariaţii, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o
organizaţie sindicală.
2. Dreptul angajatului la spor de vechime şi la diurnă. Cuantificarea acestora.
Efectele clauzelor cuprinse în contractul colectiv de muncă. Interdicţia reţinerilor
din salariu în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege
H.G. nr. 518/1995 – art. 1, art.17
Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2006, 2007-2010 – art.
41 lit. d), art. 45
Codul muncii – art.164
Legea nr. 130/1996 – art. 8 alin. (2)
Art. 17 din H.G. nr. 518/1995 „recomandă agenţilor economici, alţii decât
instituţiile publice vizate de actul administrativ, precum şi fundaţiilor, asociaţiilor şi
altora asemenea, să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri”. Acest
text legal este o normă dispozitivă, astfel încât, în lipsa unor dispoziţii contrare, criteriile
legate de specificul activităţii prestate de salariaţi în străinătate, la care se referă art. 1 din
hotărâre, este menţinut şi pentru situaţia invocării aplicabilităţii dispoziţiilor HG nr.
518/1995 salariaţilor agenţilor economici.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 148 din 24 ianuarie 2011, dr. C.P.

2
 Prin Sentinţa Civilă nr. 1579/2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
2117/30/2009, s-a admis acţiunea formulată şi precizată de către reclamanta G.C.C.,
actuală P., în contradictoriu cu pârâta SC „A.” SRL SIBIU, şi-n consecinţă pârâta a fost
obligată la plata către reclamantă a sumei de 11314 euro echivalentul în lei la data plătii,
reprezentând diferenţa de diurnă neîncasată de reclamantă, sumă ce a fost actualizată, la
data de 17.03.2010, cu rata dobânzii, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 2983
lei, reprezentând sume reţinute de către reclamantă cu titlu de penalizări salariale, suma
ce a fost actualizată la 17.03.2010.
Cu toate acestea, începând din 2002, art. 46 din contractele colective de muncă
încheiate la nivelul ramurii transporturilor pe anii 2002 – 2004, 2005, 2006, 2007 au
prevăzut că salariaţii unităţilor trimişi în delegaţie în ţară şi străinătate vor beneficia de
diurnă de deplasare, al cărui cuantum se stabileşte la nivel de grupuri de unităţi sau
unitate, nivelul minim al diurnei fiind cel stabilit prin actele normative ce se aplică în
instituţiile publice.
Potrivit Codului Muncii, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze
care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de
muncă încheiate la nivel superior, prin hotărâri de guvern, ordonanţe sau legi. La nivelul
unităţii parate s-a încheiat un contract colectiv de muncă care conţine clauze sub nivelul
prevăzut de contractele superioare sau sub cel prevăzut de acte normative. Astfel, aceste
clauze sunt nule absolut, neputând produce efecte asupra salariaţilor.
3. Contract colectiv de muncă. Sancţiunea încheierii contractului de către
persoana juridică ce nu îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate a patronatului
Legea nr. 53/2003: art. 283 alin. (1) lit. d)
Legea nr. 130/1996: art. 12 alin. (2), art. 24 alin. (2), art. 25, art. 26
Art. 12 din Legea nr. 130/1996 prevede că, în cazul salariaţilor instituţiilor
bugetare, contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul unităţilor, la nivelul
administraţiei sau al serviciilor publice locale pentru instituţiile din subordinea acestora şi
la nivel departamental pentru instituţiile subordonate.
Prin sentinţa civilă nr. 371 din 10 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş
în dosarul nr. 3710.1/30/2008, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Consiliul
Judeţean Timiş în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Protecţia

3
Copilului, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, Uniunea Naţională a
Consiliilor Judeţene din România, Federaţia Naţională Sindicală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului, Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România, Federaţia
Sanitas şi Confederaţia Naţională a Sindicatelor Cartel Alfa şi s-a constatat nulitatea
contractului colectiv de munca încheiat la nivelul unităţilor de asistenţă socială pe
perioada 2007-2009, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse sub
nr. 591/16 din 26 noiembrie 2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, contractul
colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţilor de asistenţă socială pe perioada 2007 -
2009, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse sub nr. 591/16 din
26 noiembrie 2007 şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a V-a, nr. 19 din 8
decembrie 2007, a fost încheiat din partea patronatului de Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Drepturilor Copilului, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu handicap şi
Uniunea Naţională a Consiliilor Judeţene din România.
Art. 12 din Legea nr. 130/1996 prevede că, în cazul salariaţilor instituţiilor
bugetare, contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul unităţilor, la nivelul
administraţiei sau al serviciilor publice locale pentru instituţiile din subordinea acestora şi
la nivel departamental pentru instituţiile subordonate. în speţă, contractul contestat a fost
încheiat la nivelul unităţilor de asistenţă socială, fără ca unităţile de asistenţă socială
menţionate în lista publicată în Monitorul Oficial să fie în raporturi de subordonare cu
părţile semnatare, pentru patronat, ale contractului colectiv de muncă.
Potrivit art. 105 din Legea nr. 272/2004, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului este instituţie publică cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea
consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
în acest context, nu au fost reţinute apărările potrivit cărora, dacă Ministerul Muncii,
Familiei şi Egalităţii de Şanse a înregistrat şi a publicat în Monitorul Oficial, contractul
colectiv de muncă la nivelul unităţilor de asistenţă socială pentru anii 2007-2009, se
prezumă faptul că a fost verificată îndeplinirea condiţiilor legale necesare valabilităţii
contractului colectiv, deoarece analiza şi constatarea nulităţii clauzelor contractuale este
apanajul instanţei judecătoreşti competente, conform art. 24 din Legea nr. 130/1996.

4
 Tribunalul a conchis că actul în discuţie nu se circumscrie, sub aspectul rolului şi
mportanţei sale, prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, respectiv celor ale
art. 236 alin. (4) C. mun., iar acţiunea în nulitate este întemeiată.
S-a arătat că, de vreme ce reclamantul nu are calitatea de semnatară ; contractului,
el este lipsită de legitimare procesuală activă.
Analizând recursul pârâtului, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de
procedură efectuate în primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare e prevederilor
art. 3041 şi art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Acţiunea reclamantului Consiliul Judeţean Timiş urmăreşte constatarea nulităţi
absolute a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivelul unităţilor de asistenţă
socială pe perioada 2007-2009, pentru nerespectarea exigenţelor de reprezentativitate a
persoanelor juridice care au semnat actul din partea patronatului, respectiv Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Autoritates Naţională pentru Persoanele
cu Handicap Bucureşti şi Unitatea Naţională a Consiliilor Judeţene din România.
Cum normele pe care reclamantul pretinde că părţile contractante le-au încălcat,
respectiv cele prevăzute de art. 12 din Legea nr. 130/1996, au un caracter absolut, fiind
edictate pentru ocrotirea unui interes general, obştesc, este evident că acţiunea în nulitate
poate fi invocată de orice persoană interesată.
Prin urmare, în lipsa unui mandat special, instituţia în discuţie nu poate să reprezinte, în
cadrul convenţional reglementat de Legea nr. 130/1996, consiliile judeţene din România,
ca instituţii publice ce au în subordine direcţiile judeţene de asistenţă socială.
Cu atât mai evidentă este lipsă de calitate a Autorităţii Naţionale pentru
Persoanele cu Handicap, deoarece O.G. nr. 14/2003, care reglementează organizarea şi
funcţionarea acesteia exclude orice raport juridic de subordonare faţă de direcţiile
judeţene de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Concluzionând asupra argumentelor de fapt şi de drept mai sus expuse, în baza art. 312
alin. (1) şi art. 3041 C. pr. civ., Curtea a respins recursul pârâtei.

4.Potrivit art.133 alin.(1) lit.”c” din Legea nr. 62/2011, clauzele contractelor
colective de munca produc efecte după cum urmează: c) pentru toţi angajaţii încadraţi în
unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă şi

5
care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului.Mai mult, potrivit
art.1 lit.”a” pct.i din aceeaşi lege, (…) Prin încheierea contractelor colective de muncă se
urmăreşte promovarea şi apărarea intereselor parţilor semnatare (…).Art. 133 din Legea
nr. 62/2011
Art. 241 alin.1 lit.”c” din Codul muncii

Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti, înregistrata sub nr. 44168/3/2011,

reclamanţii N.M. s.a., prin Sindicatul S., au chemat în judecata S.C. „A.H.” S.A.
Bucureşti, solicitând obligarea pârâtei să le plătească restantele de natura salarială,
constând în sporul de vechime în muncă (25% din salariul de bază), pentru perioada 1
iunie 2010 şi până la data pronunţării hotărârii în cauză.
În motivare, reclamanţii au arătat că au peste 20 ani vechime în câmpul muncii,
urmând a beneficia, conform art. 39 lit. d) din Contractul colectiv de muncă la nivel de
ramura turism de un spor de salariu de 25% din salariul de bază.
În apărare, a formulat întâmpinarea pârâta, prin care a arătat că, cererea reclamanţilor este
neîntemeiata, în condiţiile în care C.C.M. la nivel de unitate nu prevede posibilitatea
acordării sporului de vechime de 25%, iar prevederile C.C.M. la nivel de ramura turism
nr. 526/2009, invocat de aceştia, nu îi este aplicabil societăţii.
În subsidiar, pârâta a arătat ca cererea reclamanţilor trebuie respinsa ca
neîntemeiata, cel puţin în parte, cu consecinţa reducerii cuantumului pretenţiilor acestora
prin raportare la procentul sporului de vechime şi perioada de referinţă pentru care sunt
solicitate toate drepturile băneşti.
Astfel, a menţionat pârâta ca, în cazul salariaţilor cu vechime ce depăşeşte 20 de
ani, societatea ar mai putea datora doar o diferenţă de 5% dintre valoarea sporului de
vechime stabilită de C.C.M. la nivel de ramura turism şi cea prevăzută de C.C.M. la nivel
de societate, de 20% pentru vechime de 20 de ani (deja acordată).
Prin sentinţa civilă nr.3885 din data de 07 octombrie 2011, pronunţată în dosarul civil
nr.2378/88/2011, Tribunalul Tulcea a admis acţiunea având ca obiect drepturi băneşti,
formulată de reclamanta S.N. prin Sindicatul S., în contradictoriu cu pârâta S.C. A.H.
S.A. Bucureşti.
A obligat pârâta la plata către reclamanta a sporului suplimentar de vechime de
5% pentru perioada 1.09.2010 – 7.10.2011.

6
 Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanta a reţinut următoarele:
Aşa după cum însăşi pârâta recunoaşte prin adresa nr. 392/30.09.2011, reclamanta
înregistrează o vechime în câmpul muncii de 22 de ani.
Conform prevederilor art. 39 lit. d) din C.C.M. la nivel de ramura turism,
înregistrat la Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale sub nr. 526/31.08.2009:
„Sporurile minime ce se acordă în condiţiile prezentului contract colectiv de muncă sunt:
(...) d) spor de vechime în munca: (...) peste 20 ani – 25%.
Fata de susţinerea pârâtei, conform cu care prevederile art. 39 lit. d) C.C.M. la
nivel de ramura turism nr. 526/31.08.2009, nu este aplicabil societăţii pârâte instanta a
reţinut următoarele:
Conform prevederilor art. 11 lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul
colectiv de muncă, clauzele contractelor colective de munca produc efecte pentru toţi
salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramură de activitate pentru care s-a încheiat
contractul colectiv de muncă.
Aşa fiind, reclamantei îi sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 39 lit. d) din
C.C.M. la nivel de ramura turism, mai sus-citate.
Deşi pârâta a susţinut în întâmpinare ca din analiza statelor de plată aferente
perioadei iunie 2010 – martie 2011, ar rezulta că, în mod eronat, i-ar fi achitat
reclamantei sporul suplimentar de vechime de 5%, instanţă, analizând respectivele state
de plată şi fluturaşii de salariu aferenţi aceleaşi perioade observa că susţinerile pârâtei nu
corespund realităţii..
Având în vedere că, de altfel pârâta prin întâmpinare a precizat că apreciază că nu
îi pot fi opozabile prevederile art. 39 lit. d) din C.C.M. la nivel de ramura turism 2009-
2010 şi cum nici din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că i-ar fi achitat reclamantei
sporul suplimentar de vechime de 5% solicitat de aceasta prin acţiune, reţinând
considerentele expuse mai sus, instanta a obligat pârâta la plata către reclamanta a
sporului suplimentar de vechime de 25% pentru perioada 01.09.2010 – 07.10.2010
Împotriva sentinţei civile nr.3885 din data de 7 octombrie 2011, pronunţată în
dosarul civil nr.2378/88/2011 de Tribunalul Tulcea, a declarat recurs recurenta pârâta
S.C. „A.H.” S.A., criticând-o sub următoarele aspecte:

7
 Potrivit dispoziţiilor art.304 pct.7 Cod procedura civilă: „Modificarea sau casarea
unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate
(…) 7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Considera ca sentinţă civilă este pronunţata cu aplicarea greşită a prevederilor
Legii nr.130/1996.
Potrivit art.304 pct.9 Cod procedura civilă: “Modificarea sau casarea unor hotărâri
se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (…) 9. când
hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a legii”.
Aşa cum a precizat, instanţă de fond îşi întemeiază hotărârea pe prevederile art.11
lit.”c” din Legea nr.130/1996. Potrivit acestor dispoziţii legale: “Clauzele contractelor
colective de munca produc efecte, după cum urmează: c) pentru toţi salariaţii încadraţi în
toate unităţile din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de
muncă”.
Instanţa de recurs poate doar să intuiască faptul că instanţa de fond a considerat
prin prisma textului de lege invocat, ca pârâta deşi nu este semnatara Contractului
colectiv de muncă la nivel ramura turism şi nici nu a participat la negocierea acestuia,
este totuşi obligată să respecte prevederile acestui contract prin simpla apartenenţa la
ramura turism.
Considera ca o astfel de interpretare este fundamental eronata prin prisma
argumentelor expuse cu ocazia judecării în fond a prezenţei cauze şi pe care le reiterează
în cele ce urmează.
Nu există nicio raţiune pentru acceptarea unei interpretări a textului legal în sensul
extinderii efectelor juridice relative ale unui contract colectiv de muncă la alte părţi decât
semnatarii. Referirea la “toate unităţile din ramură de activitate pentru care s-a încheiat
Contractul colectiv de muncă” trebuie interpretata în coroborare cu art.13 din Legea
nr.130/1996 care aduce clarificarea componentei ramurii de activitate:
“Unităţile componente ale acestora se stabilesc şi se precizează de către părţile care
negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi”.

8
 Prin urmare, aplicabilitatea contractului colectiv de munca încheiat la nivel de
ramura, are caracter relativ deoarece contractul este aplicabil fata de părţile semnatare şi
fata de acele unităţi din ramura precizate în mod expres în contractul încheiat de acestea.
Jurisprudenţa instanţelor române, dar şi doctrina susţin poziţia pârâtei.
Nu în ultimul rând, soluţia consacrată de Legea nr.130/1996, precum şi de
jurisprudenţă amintită mai sus, au fost confirmate într-o manieră cât se poate de clară prin
modificările legislative recente, şi anume prin adoptarea Legii dialogului social
nr.62/2011.
Potrivit art.133 alin.(1) lit.”c” din Legea nr. 62/2011, clauzele contractelor
colective de munca produc efecte după cum urmează: c) pentru toţi angajaţii încadraţi în
unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă şi
care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului.
Mai mult, potrivit art.1 lit.”a” pct.i din aceeaşi lege, (…) Prin încheierea
contractelor colective de muncă se urmăreşte promovarea şi apărarea intereselor parţilor
semnatare (…).
Or, în cauza dedusa judecăţii, trebuie observat că pârâta nu se regăseşte printre
semnatarii Contractului colectiv de munca din ramura turism şi nici nu figurează printre
unităţile indicate în mod expres de părţile semnatare în vederea apolicarii obligatorii a
Contractului colectiv de muncă la nivel de ramura. Mai mult decât atât, societatea nu a
fost reprezentata pe parcursul negocierilor, respective la încheierea şi semnarea
Contractului colectiv de muncă la nivel de ramura tursim.
Astfel, societatea nu poate fi ţinută de executarea unui contract colectiv de muncă
la a cărui încheiere nu a fost reprezentată.
Interpretarea dispoziţiilor art. 11 lit.”c” din Legea nr. 130/1996 ca fiind aplicabile
şi pârâtei (aplicarea Contractului colectiv de muncă la nivel ramura unei societăţi care
nici nu a participat la negocierea acestuia şi nici nu a semnat contractul) semnifică o
intruziune substanţială a unor terţi în problemele de natura corporatistă şi financiară ale
unei societăţi comerciale, lucru nepermis într-un stat de drept.
Simpla încadrare a societăţii în ramura turism, pe baza obiectului principal de activitate,
nu poate în niciun caz să atragă aplicabilitatea Contractului colectiv de muncă la nivel

9
ramura turism, în lipsa nominalizării exprese a acesteia în cuprinsul Contractului colectiv
de muncă.
În subsidiar, în situaţia în care instanţa va stabili totuşi obligativitatea aplicării de
către pârâta a prevederilor art.39 lit.”d” din Contractul colectiv de muncă la nivelul
ramurii turism, arată faptul că sporul de vechime de 5% a fost achitat tuturor salariaţilor
care aveau o vechime mai mare de 20 de ani până în luna februarie 2011, inclusiv.
Pe cale de consecinţă, în cazul soluţionării prezentului recurs în defavoarea pârâtei, în
sensul admiterii acţiunii formulate de intimate reclamanta, pârâta nu va putea fi obligată
decât la plata sporului de vechime de 5% pentru perioada martie 2011 – 07 octombrie
2011.
Analizând sentinţa recurata din prisma criticilor formulate, curtea a respins
recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata diferenţei
sporului de vechime de 5% pentru perioada 01.09.2010 – 07.10.2011 în temeiul art.39
lit.”d” din Contractul colectiv de muncă la nivel ramura turism înregistrat la MInisterul
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sub nr. 526/31.08.2009.
În conformitate cu prevederile art.39 lit.”d” din Contractul colectiv de muncă la
nivel ramura turism, sporul de vechime ce se acorda salariaţilor cu o vechime de peste 20
de ani este de 25%.
Prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat la A.P.P.S. Bucureşti sub
nr.2012/31.05.2010 respectiv la Anexă 3, s-a prevăzut faptul că: “în S.C. ”A.H.” S.A. –
punct de lucru A.P.H. Bucureşti, sporul permanent de vechime de 20% pentru o vechime
în munca de până la 20 ani, este absorbit în salariu.
Potrivit art.238 al.1 din Codul muncii, contractele colective de munca nu pot conţine
clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele
colective de munca încheiate la nivel superior.
În corelaţia dintre diferitele tipuri de contracte colective de muncă, contractul
colectiv de muncă la nivel superior constituie izvor de drept pentru contractele colective
de muncă, contracte încheiete la nivelurile inferioare.
Drepturile salariale stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel superior reprezintă
o bază minimala pentru contractul colectiv de munca încheiat la nivel inferior.

10
 În conformitate cu dispoziţiile art.241 alin.1 lit.”c” din Codul muncii, clauzele
contractelor colective de munca produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi
angajatorii din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Susţinerea pârâtei - că nu i se aplica Contractul colectiv de muncă la nivel ramura întrucât
nu a semnat acest contract, nu poate fi reţinută, întrucât Contractul colectiv de munca este
o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Este adevărat că, potrivit art.133 al.1 lit.”c” din Legea nr.62/2011, clauzele
contractului colectiv de munca produc efecte: “pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile
din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac
parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului”, însa aceste dispoziţii legale
nu retroactiveaza şi deci nu pot fi aplicate contractelor colective de munca negociate
anterior intrării în vigoare a Legii nr.62/2011.
În consecinţă, în mod corect, prima instanta a aplicat prevederile contractului
colectiv de muncă la nivel ramura care prevedea drepturi mai favorabile salariaţilor, cu
prioritate faţă de prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate care
prevedea drepturi la un nivel inferior.
Faptul că în doctrina de specialitate şi în practică judiciara s-a îmbrăţişat şi o
opinie contrara, nu este în măsură să atragă o altă soluţie, având în vedere dispoziţiile
legale invocate mai sus.
Chiar şi autorii care îşi exprimau opinia că efectele contractelor colective de
munca nu pot fi nelimitate şi nu pot fi impuse angajatorilor care nu au semnat contractul
colectiv de muncă, totuşi recomandau ca această soluţie să fie reglementata legislativ.
În fine, prima instanta a arătat considerentele în fapt şi în drept pentru care a admis
cererea reclamanţilor iar faptul că motivarea ar fi succinta în opinia recurentei pârâte, nu
este în măsură să atragă nulitatea hotărârii.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 al.1 Cod procedura civilă,
curtea a respins recursul ca nefondat.

5. Aplicabilitatea contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură. Art. 21

din Legea nr. 130/1996

11
 Prin Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel naţional, părţile stabilesc
ramurile de activitate ale economiei naţionale şi criteriile potrivit cărora unităţile fac parte
din aceste ramuri, pe baza avizului consultativ al Comisiei Naţionale pentru Statistică.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 522 din 12 mai 2009
Prin decizia nr.522/12.05.2009, pronunţată în dosarul nr.135./99/2008, s-a reţinut
că atât Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivelul ramurii de gospodărie comunală,
locativă şi transporturi locale pe anii 2005-2006 înregistrat sub nr. 975/11.05.2005, cât şi
cel pe anii 2007-2010, nu produc efecte faţă de membrii Sindicatului „D.” din cadrul
R.A.T.P.-Iaşi.
Aşa cum se arată şi în adresa nr. 29/15.01.2007 a U.R.T.P., aceasta nu a semnat
Contractul Colectiv de Muncă unic la nivelul ramurii de gospodărie comunală, locativă şi
de transport locale, ci Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unităţi din
transport local, astfel încât acest din urmă contract este opozabil şi aplicabil părţilor din
prezenţa cauză.
Potrivit art. 21 din Legea 130/1996, prin Contractul Colectiv de Muncă încheiat la
nivel naţional, părţile stabilesc ramurile de activitate ale economiei naţionale şi criteriile
potrivit cărora unităţile fac parte din aceste ramuri, pe baza avizului consultativ al
Comisiei Naţionale pentru Statistică.
Ori, atât prin Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional nr. 2001-2005,
valabil pentru anii 2005-2006, cât şi prin CCMUNN nr. 2895/2006, valabil pentru anii
2007-2010, s-a prevăzut în Anexa 4 pct. 29 că pentru ramură de gospodărie comunală-
locativă, transporturi locale să încheie contracte colective de muncă unităţile având Cod
CAEN 41 şi 90.
Codul CAEN 90 se referă la unităţile care au ca obiect de activitate eliminarea
deşeurilor şi a apelor uzate, salubritate şi activităţi similare, iar codul CAEN 41 la
unităţile care au ca obiect de activitate captarea, tratarea şi distribuţia apei.
Cum R.A.T.P.- Iaşi nu are ca obiect de activitate nici unul din cele prevăzute la
codurile CAEN pentru care se pot încheia contracte colective de muncă la nivel de
ramură, rezultă că unitatea putea să încheie contract colectiv de muncă la nivel de grup de
unităţi din transportul public local, fără a se putea considera că acest contract trebuia să

12
aibă în vedere clauzele minimale ale Contractului Colectiv de Muncă unic la nivel de
ramură.
Conform art. 11 alin. 1 lit. b din Legea 130/1996, clauzele Contractului Colectiv
de Muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în grupul de unităţi pentru care s-a
încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Potrivit art. 13 din Legea 130/1996, părţile au obligaţia să precizeze în fiecare contract
colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi şi de ramură de activitate, unităţile
în cadrul cărora se aplică clauzele negociate.
Prin contract colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul public
local 2006 -2008 nr. 1586/26.097.2006, se prevede la art. 1 alin. 2 că prevederile
contractului se aplică obligatoriu la nivelul unităţilor din transportul public local, afiliate
la Uniunea Română de Transport Public, precum şi în unităţile în care Federaţia Sindicală
„T.” şi Uniunea Română de Transport Public au membri.
Ori R.A.T.P.- Iaşi este membră a Uniunii Române de Transport Public.
Mai mult, chiar şi Federaţia Sindicală „T.” a invocat prin întâmpinare faptul că
acest contract colectiv de muncă unic la nivelul ramurii de gospodărie comunală,
locativă, transporturi locale nu produce efecte decât pentru unităţile prevăzute de codurile
CAEN 41 şi 90, anexând în acest sens şi o adresă din 6.03.2006 a Institutului Naţional de
Statistică.
Ca atare, denumirea ramurii nu se confundă cu unităţile care pot încheia
contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, şi care sunt expres prevăzute în anexa 4
a Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional.
Faţă de aceste considerente, reţinând că părţilor din cauză nu le sunt aplicabile clauzele
Contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii de gospodărie comunală, locativă şi
transporturi locale, ci doar cele ale Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de
unităţi din transportul public local, astfel încât nu este cazul a se proceda la compararea
clauzelor mai favorabile, Curtea de Apel a respins ca nefondat recursul declarat de
sindicatul reclamant şi a menţinut sentinţa primei instanţe.
Prin această sentinţă, Tribunalul Iaşi admisese în parte acţiunea formulată de
sindicat, în numele membrilor săi, constatând nulitatea absolută a articolelor 25 alin. 3
teza a II-a, 59 alin. 1 şi 4, 82 alin. 2, 85 lit.d) şi e) din Contractul colectiv de muncă la

13
nivel de grup de unităţi din transportul public local pe anii 2006-2008, procedând la
compararea prevederilor celor două contracte colective de muncă, dispoziţii ce, în lipsa
unui recurs al RATP Iaşi, nu au putut fi însă modificate de instanţa de control judiciar,
pentru respectarea disp.art.315 alin.4 şi art.296 din Codul de procedură civilă, privind
neagravarea situaţiei recurentului în propria cale de atac.
6. Contract colectiv de muncă; neegalitatea unor clauze stipulate cu nerespectarea
dispoziţiilor legii 130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
Tribunalul Hunedoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, sentinţa nr.
906/LM/2008
Prin sentinţa civilă nr. 906/LM/2008, Tribunalul Hunedoara a respins acţiunea în
conflict de drepturi formulată de reclamantul S.L.S.A.P.L. în numele şi pentru membrii
de sindicat, împotriva pârâţilor C.L.D. şi P.M.D., prin care s-a solicitat acordarea unui
ajutor în sumă fixă neimpozabilă de 200 lei salariatelor cu ocazia zilei de 8 Martie,
acordarea indemnizaţiei de hrană în sumă fixă de 8 lei/zi lucrătoare/salariat, precum şi
obligarea pârâţilor să cuprindă în buget sumele necesare acordării drepturilor solicitate.
În cuprinsul hotărârii, prima instanţă a reţinut că în temeiul art. 157 alin. 2 Codul Muncii,
sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate
integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea
organizaţiilor sindicale reprezentative.
Potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se
pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare însă prin aceste contracte nu se pot
negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin
dispoziţii legale.
Or, prin Actul Adiţional la Contractul Colectiv de Muncă nr. 1/2007 s-a prevăzut
acordarea drepturilor suplimentare în sumă de 200 lei cu ocazia zilei de 8 Martie şi în
suma de 80 de lei/zi lucrătoare pentru toţi salariaţii, cu încălcarea prevederilor art. 12
alin. 1 din Legea nr. 130/1996, dat fiind că asemenea drepturi nu sunt prevăzute în legile
speciale ce reglementează salarizarea, drepturile şi obligaţiile personalului din
administraţia publică locală.

14
 Raportat la prevederile art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, se reţine că doar
contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie
legea părţilor.
Prin urmare, drepturile salariale de care beneficiază personalul din administraţia
publică locală sunt prevăzute de legi speciale de salarizare şi se achită din fondurile
defalcate special de la bugetul local, neputând fi negociate.
În plus, chiar în cuprinsul Actului Adiţional nr. 1 /2007 se prevede la art. 17 alin.
9 că „sumele prevăzute în prezentul Act Adiţional vor fi achitate în funcţie de prevederile
bugetare din Bugetul general al Municipiului Deva”, fiind prin urmare necesar ca mai
întâi să fie asigurate sursele de finanţare pentru acordarea acestor drepturi.
Soluţia instanţei de fond a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii recursului
promovat de reclamantul S.L.S.A.P.L., prin decizia nr. 111/30 ianuarie 2008 a Curţii de
Apel Alba-Iulia.
7.Contractul colectiv de muncă, art. 58 alin. (1), (2), art. 32 alin. (5)

Din analiza art. 58 alin. (1) şi (2) şi art. 32 alin. (5) Contractul colectiv de muncă unic la
nivelul ramurii învăţământului, rezultă cu claritate că raportul juridic de muncă se naşte
între Inspectoratul şcolar şi unităţile şcolare în calitate de angajatori, pe de o parte şi
cadrele didactice ca salariaţi pe de altă parte, aşa încât în cadrul unui conflict de drepturi
numai aceste părţi au calitate procesuală.
C.A. Alba-lulia, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr.
21 din 9 ianuarie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 799/2005, pronunţată de Trib. Hunedoara în dosar nr.
3306/2005, s-a admis acţiunea în conflict de drepturi formulată şi precizată de
reclamantul Sindicatul Preuniversitar jud. Hunedoara, în numele şi pentru membrii săi de
sindicat: H.N, M.R. etc., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Şcolar al judeţului
Hunedoara, Consiliul Local al judeţului Hunedoara, primarul Mun. Hunedoara şi Şcoala
Generală nr. 3 Hunedoara şi, în consecinţă,: pârâţii au fost obligaţi la calcularea
drepturilor salariale ale personalului didactic, constând în avansuri, sporuri şi alte drepturi
salariale ca procent aplicat Ia salariul de bază sau salariul funcţiei didactice după caz; la
plata diferenţelor salariale rezultate din acest calcul, actualizate cu indicele de inflaţie.

15
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, cu referire la probele dosarului şi
dispoziţiile legale incidente, că pârâţii au aplicat greşit normele legale referitoare la
salarizarea personalului, nefăcând distincţie între salariul de bază al funcţiei sau postului
ocupat şi salariul de bază al persoanei.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unităţilor administrativ-teritoriale a
fost respinsă de prima instanţă, arătând că, potrivit art. 7 alin. (3) Legea nr. 84/1995,
învăţământul de stat este finanţat de la bugetul statului şi bugetul local, astfel că există
legitimarea procesual pasivă a consiliului local, iar legitimarea procesuală pasivă a
instituţiei primarului decurge din calitatea acestuia de ordonator de credite.
Recursul promovat de primarul şi Consiliul Local al Mun. Hunedoara au fost admise pe
următorul considerent:
Art. 58 alin. (1) şi (2) Contactul colectiv de muncă la nivel de ramură prevede
faptul că în învăţământul preuniversitar pentru personalul didactic de predare, contractul
de muncă se încheie între inspectoratul şcolar şi salariat.
Art. 32 alin. (5) Contractul colectiv de muncă instituie în sarcina inspectoratului
şcolar obligaţia de a verifica modul şi baza în care se efectuează calculul salariilor,
urmărindu-se dacă sunt aplicate corect toate prevederile legale referitoare la modul de
calcul al salariului cuvenit.
Faţă de aceste dispoziţii, rezultă cu claritate că raportul de muncă, în speţă,
priveşte Inspectoratul şcolar şi unităţile şcolare ca angajatori pe de o parte, iar pe de altă
parte, pe reclamanţi în calitate de salariaţi. în consecinţă, calitate procesuală pasivă în
litigiile ce decurg din modul de calcul şi plată a salariilor reclamanţilor o au doar
inspectoratele şcolare şi unităţile şcolare.
în ce priveşte consiliul local, acesta este instituţia căruia unitatea şcolară îi înaintează
proiectul de buget întocmit cu identificarea tuturor categoriilor de venituri şi cheltuieli,
finanţate din bugetul local însoţit de note de fundamentare, calitate în care aprobă, prin
hotărâre proiectul de buget.
Primarul are, potrivit art. 68 Legea nr. 215/2001, doar calitatea de ordonator de
credite, repartizând creditele aprobate. Aşa fiind, se constată că între reclamanţi şi pârâţii-
recurenţi nu există nici un raport juridic legat de plată drepturilor salariale, iar obligaţiile
administraţiei referitoare la salarizarea personalului didactic, sunt stabilite în raport cu

16
inspectoratele şcolare şi unităţile şcolare, şi nu în raport cu personalul didactic, aşa încât
natura lor este administrativă, şi nu de dreptul muncii.
Fata de cele ce preced, reţinându-se greşita soluţionare de către instanţa de fond a
acestei excepţii, în conformitate cu art. 312 alin. (1), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., Curtea a admis că fondat recursul pârâtelor, modificând sentinţa atacată în sensul
respingerii acţiunii promovate de reclamanţi împotriva Consiliului Local şi primarul
Mun. Hunedoara.
8. Compensaţie prevăzută de art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel
naţional pe anii 2007 – 2010 pentru salariaţii instituţiilor publice
Dispoziţiile art.3 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ţară
pentru perioada 2007-2011 prin care s-a prevăzut că „se pot încheia contracte colective
de muncă şi pentru salariaţii instituţiilor publice, însă prin aceste contracte nu se pot
negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite
prin lege”, trebuie analizate coroborat cu dispoziţiile Legii nr.330/2009, prin care nu a
fost prevăzută acordarea unor asemenea compensaţii.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 534 din 18 iunie 2010
Prin sentinţa civilă nr.711 din 1.04.2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi, a fost respinsă
contestaţia formulată de contestatoare în contradictoriu cu intimatul inspectoratul
teritorial de muncă, s-a admis cererea completatoare formulată de contestatoare în
contradictoriu cu intimatul, care a fost obligat să îi achite contestatoarei o compensaţie
egală cu un salariu lunar, conform art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel
naţional pe anii 2007 – 2010.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin contestaţia formulată,
contestatoarea a chemat în judecată pe intimatul inspectoratul teritorial de muncă,
solicitând anularea deciziei nr.114/15.01.2010, reintegrarea pe postul anterior şi obligarea
pârâtei la plata salariilor indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care
ar fi beneficiat. De asemenea, contestatoarea a solicitat obligarea intimatei la plata sumei
de 2.500 euro cu titlu de daune morale şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea contestaţiei sale, contestatoarea a susţinut că a fost salariata intimatei
pe postul de referent tr. IV, conform contractului individual de muncă şi a actelor
adiţionale la acest contract. La data de 15.01.2010 a fost emisă decizia nr.114, prin care i-

17
a fost desfăcut contractul individual de muncă în temeiul dispoziţiilor art.65 alin.1 Codul
muncii.
A mai susţinut contestatoarea că decizia este lovită de nulitate absolută, întrucât a
fost emisă de o persoană care nu are calitatea de conducător al instituţiei angajatoare.
Astfel, iniţial instituţia pârâtă a fost condusă de un inspector, iar prin Legea nr.105/2009
s-a stabilit că inspectoratul teritorial de muncă este condus de un director coordonator.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr.1629/2009, O.G. nr.105/2009 a fost
declarată neconstituţională, motiv pentru care instituţia angajatoare trebuia să revină la
organizarea anterioară, aceasta implicând existenţa la conducere a unui inspector-şef şi nu
a unui director coordonator.
Contestatoarea a mai invocat faptul că decizia este lovită de nulitate absolută şi
motivat de faptul că angajatorul nu a respectat dispoziţiile Codului muncii. Astfel,
inspectoratul teritorial de muncă a concediat în termen de 30 de zile un număr de 22 de
salariaţi. Întrucât numărul total de salariaţi era de 109 persoane, rezulta că în cauză erau
incidente dispoziţiile art.68 lit.b) Codul muncii, intimatul desfăcându-i contractul
individual de muncă în cadrul unei concedieri colective. Ori, deşi a disponibilizat mai
mult de 10% din numărul de persoane aflate în schema de personal, angajatorul a ignorat
prevederile art.69 şi urm. din Codul muncii.
Contestatoarea a susţinut şi faptul că angajatorul făcea trimitere la o discuţie cu
reprezentanţii salariaţilor, consemnată în procesul-verbal din 21.12.2009. Or, dispoziţiile
legale în materia concedierii colective privesc notificarea şi consultarea sindicatului din
care angajaţii unităţii fac parte. Mai mult, adresa sindicatului funcţionarilor publici a fost
ignorată. Practic, contestatoarea a susţinut că s-a decis menţinerea în funcţie a
funcţionarilor publici şi disponibilizarea personalului contractual, acesta fiind unicul
criteriu avut în vedere de conducerea unităţii.
A mai susţinut intimatul că în luna ianuarie 2010 au fost concediaţi opt salariaţi
din totalul de treisprezece salariaţi, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la
concedierea colectivă. De asemenea, intimatul a precizat faptul că avea dreptul de a
stabili posturile care trebuiau desfiinţate şi care urmau a fi menţinute, precum şi faptul că
desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei era efectivă şi avea o cauză reală şi
serioasă.

18
 Pe baza probatoriului administrat, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost
salariata inspectoratului teritorial de muncă, pe postul de referent tr. IV, conform
contractului individual de muncă înregistrat sub nr.143/17.12.20058. Acest contract
individual de muncă a fost încheiat pe perioadă determinată, 17.12.2008 – 30.06.2009.
Ulterior, prin actul adiţional nr.97/30.06.2009 s-a convenit prelungirea duratei
contractului individual de muncă pe perioada cuprinsă între data de 01.07.2009 şi data de
17.12.2010.
Ori, în speţă, a reţinut prima instanţă că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de
art.68 Codul muncii, pentru a fi în prezenţa unei concedieri colective. Astfel, din
cuprinsul adresei nr.252179/21.12.2009 a rezultat că începând cu data de 23.01.2010 au
fost concediaţi, în temeiul dispoziţiilor art.65 Codul muncii, un număr de opt salariaţi, iar
potrivit situaţiei posturilor pe compartimente, la data de 31.12.2009 numărul total de
salariaţi ai pârâtului era de 97 (109 posturi, din care 12 vacante). În consecinţă, instanţa a
reţinut că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art.68 Codul muncii.
Cu privire la susţinerile contestatoarei asupra concedierii celor 22 de salariaţi din
totalul de 109, tribunalul a constatat că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, din cuprinsul
procesului-verbal din 18.12.2009 a rezultat că intimatul a decis desfiinţarea unui număr
total de 22 de posturi, din acest număr de 22 de posturi, 11 posturi fiind deja vacanţe, iar
un post urmând să devină vacant la data de 01.01.2010. În consecinţă, nu se putea vorbi
de concedierea unui număr de 22 de salariaţi, ci de desfiinţarea unui număr de 22 de
posturi, unele dintre acestea fiind vacante. Ori, art.68 Codul muncii face referire la
numărul de salariaţi care trebuie concediaţi, pentru a exista o concediere colectivă şi nu la
numărul de posturi care se desfiinţează.
A mai reţinut tribunalul că decizia de concediere nr.114/15.01.2010 era legală şi
temeinică. Astfel, din cuprinsul deciziei de concediere rezulta că la desfiinţarea postului
ocupat de contestatoare s-a avut în vedere faptul că prin H.G. nr.1387/2009 au fost
desfiinţate posturile aprobate pentru utilizare temporară conform H.G. nr.11/2009.
Din cuprinsul Ordinului nr.1859/29.12.2009 a rezultat că numărul de posturi
repartizat inspectoratului teritorial de muncă a fost de 87. Prin adresa
nr.1743/CM/17.12.2009, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale i-a solicitat
intimatului să ia măsuri, în conformitate cu dispoziţiile legale, în vederea reducerii

19
numărului de posturi de la 109 la 87. Totodată, i s-a comunicat intimatului că urma să
aibă în vedere posturile contractuale utilizate temporar, potrivit H.G. nr.11/2009 şi
desfiinţate prin H.G. nr.1387/2009 şi posturile vacante.
Potrivit dispoziţiilor art.65 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru motive care
nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă
determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe
motive, fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol,
desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Ori, în speţă, având în vedere dispoziţiile H.G. nr.1387/2009, precum şi statul de
funcţii depus la dosar, instanţa de fond a reţinut că desfiinţarea locului de muncă al
contestatoarei a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă.
Reţinând că decizia de concediere era legală şi temeinică, tribunalul a notat şi
faptul că cererea contestatoarei de obligare a intimatului la plata de daune morale era
neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea contestatoarei de obligare a intimatului la plata unei
compensaţii egale cu un salariu lunar, conform art.78 din contractul colectiv de muncă
unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, instanţa a apreciat că aceasta este întemeiată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel
naţional pe anii 2007 – 2010, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce
nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin
un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Potrivit dispoziţiilor art.241 alin.1 lit.d) Codul muncii, clauzele contractelor
colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară,
în cazul contractului colectiv de muncă la nivel naţional.
9. Suspendarea Contractului colectiv de muncă ca urmare a forţei majore. Procedura
suspendării. Consecinţa nerespectării obligaţiei de a notifica suspendarea Contractului
colectiv de muncă la organul la care acesta a fost înregistrat
Legea nr. 130/1996, art. 33 alin. (4)
Pentru toate cazurile de suspendare, legea prevede obligaţia notificării suspendării
contractului colectiv de muncă organului la care acesta a fost înregistrat, în termen de 5
zile. Abia după îndeplinirea acestei prevederi legale imperative [art. 33 alin. (4) din

20
 Legea nr. 130/1996], suspendarea contractului respectiv produce efecte faţă de
părţile contractante.
în lipsa acestei notificări suspendarea nu poate produce efecte faţă de angajaţii societăţii,
iar invocarea forţei majore direct în instanţă ca o simplă apărare nu poate produce efecte
juridice.
Decizia civilă nr. 300/27 septembrie 2006 - C.Ş.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 377/M/2006 a Tribunalului B. a fost admisă în parte
acţiunea reclamantului Sindicatul Liber „N.R.” Făgăraş împotriva pârâtei SC „P.P.” SĂ
care a fost obligată să plătească orele suplimentare către 5 salariaţi, să acorde tranşe de
vechime salariatei Ş.C. şi să plătească o indemnizaţie de 75% din salariul de bază pe
durata întreruperii temporare a activităţii societăţii pârâte pentru 14 salariaţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în fapt, în perioada
1 decembrie 2005 - 31 ianuarie 2006 activitatea societăţii pârâte a avut întreruperi
datorită unor cauze care nu pot fi imputate salariaţilor însă anumiţi angajaţi au efectuat 56
de ore suplimentare care trebuiau plătite cu un spor de 100% conform art. 46 alin. (1) din
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. De asemenea, salariata Ş.C. a împlinit în
data de 1 decembrie 2005 o clasă superioară de salarizare la împlinirea vechimii de 5 ani
conform art. 46 alin. (2) lit. a) din acelaşi contract.
Referitor la petitul privind acordarea unei indemnizaţii de 75% pe perioada
întreruperii activităţii, prima instanţă a avut în vedere art. 48 alin. (2) şi alin. (3).
în ceea ce priveşte invocarea forţei majore de către pârâtă, prima instanţă a respins
această apărare ca nedovedită.
Prima instanţă a respins pretenţiile pentru toţi salariaţii, ca nedovedite precum şi
petitul privind constatarea că fapta pârâtei întruneşte elementele constitutive ale unei
contravenţii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs societatea pârâtă SC „P.P.” SĂ
Făgăraş, iar prin motivele de recurs se arată că sentinţa atacată este nelegală întrucât
starea de fapt învederată şi dovedită se încadra în situaţia prevăzută de art. 246 teza a
doua C. muncii. Astfel, începând cu data de 14 noiembrie 2005, recurenta se află în
imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea deoarece toate mijloacele fixe cât şi cele
circulante au fost trecute sub administrarea şi controlul unei alte societăţi ca urmare a

21
executării silite a sentinţei civile nr. 899/2005 a Tribunalului B., care ulterior a fost
modificată în recurs fară a se dispune întoarcerea executării.
Recursul a fost considerat fondat în parte, după cum urmează:
Prin motivele de recurs invocate de societatea pârâtă se solicită să se constate că
suspendarea aplicării contractului colectiv de muncă ca urmare a forţei majore
determinată de imposibilitatea desfăşurării activităţii ca urmare a preluării activelor
societăţii în cadrul unei executări silite şi procedura suspendării unui contract colectiv de
muncă sunt strict şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, art. 32 şi art. 33 alin. (3) din Legea
nr. 130/1996 prevăd ca şi cauze de suspendare durată grevei şi acordul părţilor, iar art.
246 C. muncii prevede cel de-al treilea caz de suspendare invocat de către recurenţi,
respectiv forţa majoră. Pentru toate cazurile de suspendare, legea prevede obligaţia
notificării suspendării contractului colectiv de muncă organului la care acesta a fost
înregistrat, în termen de 5 zile. Abia după îndeplinirea acestei prevederi legale imperative
[art. 33 alin. (4) din Legea nr. 130/1996], suspendarea contractului respectiv produce
efecte faţă de părţile contractante.
În speţă, recurenta nu a făcut dovada notificării suspendării organului la care
aceasta a fost depusă pentru înregistrare. În lipsa acestei notificări suspendarea nu poate
produce efecte faţă de angajaţii societăţii, iar invocarea forţei majore direct în instanţă ca
o simplă apărare nu poate produce efecte juridice. Raţiunea legiuitorului în prevederea
acestei formalităţi a fost determinată tocmai de protejarea intereselor părţilor contractante
care pot fi afectate de decizii unilaterale ale angajatorilor.
Prin urmare pretenţiile din acţiune constând în acordarea unei indemnizaţii de
75% din salariul de bază al salariaţilor pe durata întreruperii temporare a activităţii
recurentei pentru perioada decembrie-ianuarie 2006 au fost în mod corect admise câtă
vreme nu s-a făcut dovada notificării în această perioadă. Cu toate acestea, din carnetul
de muncă al salariatei M.B.M. rezultă că la data de 10.01.2006 contractul de muncă al
acesteia a fost suspendat în baza art. 52 alin. (1) lit. c) C. muncii, astfel încât prevederile
art. 48 alin. (2) şi (3) din Contractul colectiv de muncă nu se aplică acestuia după data
suspendării.
În ceea ce priveşte petitul privind plata orelor suplimentare către 5 salariaţi, curtea
reţine că refuzul recurentei de a face această plată este nejustificat întrucât raporturile de

22
muncă ale respectivilor salariaţi erau cu societatea recurentă iar nu cu societatea care a
preluat activele. De altfel, salariul a fost achitat de recurentă, refuzul acesteia vizând doar
plata orelor suplimentare.
Referitor la petitul privind acordarea tranşei de vechime salariatei Ş.C. începând
cu 1 decembrie 2005 la împlinirea vechimii de 5 ani pentru aceleaşi argumente arătate
mai sus, suspendarea contractului colectiv de muncă nu poate produce efecte, iar din
carnetul de muncă nu rezultă că a fost operată vreo suspendare din alte cauze.
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti depuse că practică judiciară, curtea reţine că
acestea nu au nicio relevanţă în soluţionarea prezentei cauze întrucât acele acţiuni aveau
ca obiect suspendarea contractelor individuale de muncă ale anumitor salariaţi în baza art.
50 lit g) C. muncii, în timp ce în prezenţa cauză pârâta invocă doar ca apărare incidenţa
unui caz de suspendare a contractului colectiv de muncă. O altă diferenţă dintre cele două
cauze constă în aceea că suspendarea contractelor individuale de muncă s-a dispus prin
decizie comunicată şi deci opozabilă respectivilor salariaţi în timp ce, în speţa dedusă
judecăţii, suspendarea contractului de muncă nu este opozabilă salariaţilor întrucât nu s-a
făcut dovada notificării. De asemenea, trebuie reţinut că deciziile de suspendare
menţinute prin respectivele hotărâri judecătoreşti produc efecte de la data emiterii lor (31
martie 2006) astfel încât nu pot fi avute în vedere la soluţionarea prezentei cauze care
vizează pretenţii anterioare acestei date, respectiv perioada decembrie 2005 - ianuarie
2006.
10. Refuzul unităţii de a acorda creşteri salariale sub nivelul clauzelor
Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Forţa obligatorie a clauzei
contractuale
Legea nr. 130/1996, art. 7 alin. (2) în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (2)
din Legea nr. 130/1996 „Contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea
dispoziţiilor legale constituie legea părţilor „iar modificarea clauzelor din Contractul
colectiv de muncă poate fi făcută de una dintre părţi doar prin aducerea la cunoştinţa
celeilalte părţi cu cel puţin 30 de zile înainte de data propusă”. Faţă de aceste dispoziţii
legale motivele invocate de angajator ce ţin de situaţia grea din punct de vedere financiar
a societăţii nu pot fi avute în vedere deoarece salariaţii nu se fac vinovaţi de aceste

23
probleme, ei beneficiind de o clauză contractuală ce are forţa juridică obligatorie a
oricărei înţelegeri între părţi.
Decizia civilă nr. 129/M din 26 aprilie 2006 -
Prin sentinţa civilă nr. 142/M/2006 a Tribunalului B. a fost admisă acţiunea
reclamantului Sindicatul Liber „N.R.” Făgăraş, iar pârâta SC „N.” SĂ Făgăraş a fost
obligată să respecte clauzele Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii
2005-2008 şi la nivel de ramură Chimie Petrochimie pe anii 2005-2006 privind acordarea
de creşteri salariale de 9,5 % din salariul de bază începând cu 1.2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a avut în vedere art. 7 alin. (2)
din Legea nr. 130/1996 potrivit cărora „Contractul colectiv de muncă încheiat cu
respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor „iar modificarea clauzelor din
Contractul colectiv de muncă poate fi făcută de una dintre părţi doar prin aducerea la
cunoştinţa celeilalte părţi cu cel puţin 30 de zile înainte de data propusă.” Faţă de aceste
dispoziţii legale nu au fost avute în vedere apărările pârâtei privind situaţia grea din punct
de vedere financiar a societăţii şi nici Balanţa analitică din decembrie 2005.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta SC „N.” SĂ Făgăraş, iar prin motivele
de recurs se critică soluţia instanţei de fond pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Astfel, recurenta a respectat dispoziţiile Legii nr. 130/1996 şi ale Legii nr.
168/1999 şi a procedat la întrunirea comisiei paritare Sindicat — Administraţie, unde s-a
pus în discuţie cererea sindicatului privind criteriile salariale anuale iar din procesul
verbal încheiat cu această ocazie rezultă că problema negocierii creşterilor salariale se
poate pune doar după privatizarea societăţii întrucât în prezent se află în procedura de
administrare specială şi privatizare, iar activitatea productivă a fost sistată complet.
Recursul a fost respins pentru următoarele considerente.
Prin Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii chimie şi petrochimie pe anii
2005-2006 s-a prevăzut (art. 58) o creştere minimă anuală a salariului de bază pe anul
2005 potrivit unei formule ce are în vedere, în principal, coeficientul de inflaţie anticipat
pe perioada analizată. Negocierea creşterilor salariale nu poate avea loc sub acest minim
prevăzut în contract, acest lucru fiind prevăzut în mod expres şi prin dispoziţiile art. 59-
60. Într-adevăr, aceste dispoziţii din Contractul colectiv de muncă se aplică şi în cazul în
care salariatul „nu poate să-şi desfăşoare activitatea din motive neimputabile acestuia”.

24
 Ori, în speţă, motivele invocate de recurent ce ţin de situaţia grea din punct de
vedere financiar a societăţii nu pot fi avute în vedere deoarece salariaţii nu se fac vinovaţi
de aceste probleme iar ei beneficiază de o clauză contractuală ce a fost discutată prin
decizia Comisiei paritare ce are forţă juridică obligatorie a oricărei înţelegeri între părţi.
Mai mult decât atât, dacă dificultăţile financiare ale societăţii erau reale, aceasta
avea posibilitatea să întrerupă temporar activitatea şi să acorde salariaţilor o indemnizaţie
plătită din fondul de salarii conform art. 53 alin. (1) C. muncii
11. Prin cererea înregistrată sub nr.1939/110/2010 la Tribunalul Bacău,
reclamantul N.G., prin Sindicatul Liber – C.e. Roman a chemat în judecata pârâtele SC
C.N. „CFR”SĂ Bucureşti şi S.R.C.F. Iaşi solicitând obligarea pârâtelor la plata
drepturilor salariale reprezentând ajutorul material aferent „Zilei Feroviarului” pentru anii
2007 şi 2008 şi de asemenea ajutorul material aferent sărbătorii de Paşte şi Zilei
Feroviarului pentru anul 2009, drepturile salariale în valoare actualizată cu indicele de
inflaţie la data plăţii efective şi de asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Acţiunea e scutită de plata taxei judiciare de timbru.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, potrivit art.65 CCM, pentru art.65
CCM, pentru anii 2007 şi 2008, se datorează cu prilejul zilei Feroviarului un salariu de
bază, la nivelul clasei unu de salarizare. De asemenea, pentru anul 2009, se datorează, în
condiţiile art.71 CCM încheiat la nivel de Grup de Unităţi din Transportul Feroviar
pentru sărbătoarea de Paşti şi Ziua Feroviarului,un salariu de bază la nivelul clasei unu de
salarizare.
S-a susţinut de reclamant că drepturile salariale sus menţionate nu au fost acordate
corespunzător celor convenite, reclamantul primind doar suma de 100 lei, aferentă
ajutorului material pentru ziua Feroviarului pentru 2007.
În susţinerea acţiunii s-a depus înscrisuri.
Pârâta C.N. de Căi Ferate „CFR” SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea acţiunii deoarece pârâta în cauză este un agent economic ce intră sub
incidenţa OUG nr.79/2001, ordonanţă care a reglementat măsurile impuse agenţilor
economici monitorizaţi ca urmare a acordărilor încheiate cu F.M.I. Aplicabile sunt şi
dispoziţiile HG nr.50/2006 care stabilesc plafonări ale fondului de salarii.

25
 În altă ordine de idei, pârâta a arătat că obligaţia a fost asumată în circumstanţe cu
totul diferite faţă de cele existente la momentul executorii obligaţiei iar actualmente
obligaţia este cu atât mai puţin executabilă, urmând că instanţa să aibă în vedere art.1156
Cod civil.
Fondul de salarii pentru anii 2006-2008 era limitat şi nu a putut suporta aceste
drepturi.
Cât priveşte anul 2009, pretenţia reclamantului este inadmisibilă deoarece, însăşi părţile
semnatare ale CCM au convenit neacordarea acestora. Acordarea drepturilor solicitate
este condiţionată de încadrarea în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, fondul de
salarii fiind limitat iar unitatea nu are un buget aprobat corespunzător OUG 37/2008.
În combaterea acţiunii s-au depus înscrisuri.
Analizând actele dosarului tribunalul reţine:
În ceea ce priveşte excepţia de inadmsibilitate invocata de parata, tribunalul reţine
că motivarea adusă de pârâtă în susţinerea acestei excepţii, reprezintă, practic o motivare
ce ţine de fondul cauzei – respectiv lipsa de temei juridic şi nu se invocă lipsa unei
condiţii de exercitare a acţiunii juridice.
Legat de apărările făcute de fondul cauzei, respectiv lipsa unui temei de solicitare
a drepturilor băneşti corespunzătoare anului 2009, tribunalul reţine că aceste apărări sunt
întemeiate, deoarece potrivit art.65 alin ultim pe anul 2009 s-a convenit neacordarea
acestor drepturi de către C.N. de Căi Ferate iar în ceea ce priveşte pârâta Sucursala
Regională Căi Ferate Iaşi nu s-a făcut dovada că aceasta este semnatara a CCM la nivel
de Grup de Unităţi.
Ca urmare, tribunalul va respinge drepturile solicitate aferente anului 2009.
Cât priveşte drepturile băneşti constând în ajutorul material datorat pentru „Ziua
Feroviarului” pe anii 2007 şi 2008, tribunalul reţine că solicitarea reclamantului este
întemeiată deoarece acordarea acestor drepturi este pravăzută expres în cuprinsul art.65
CCM la nivelul CN Căi Ferate, acordarea acestor drepturi nefiind conditonata de
îndeplinirea unor parametri sau încadrarea în fondul de salarii, aspecte invocate în
apărare de către societatea pârâtă.
Dispoziţiile OUG nr.79/2001 şi cele HG nr.142/2005 şi HG nr.50/2006 erau
cunoscute reprezentanţilor patronatului la momentul încheierii CCM şi se presupune că,

26
atâta vreme cât acordarea acestor drepturi nu a fost condiţionata în vreun fel raportat la
prevederile legale menţionate, inclusiv aceste dispoziţii legale au fost avute în vedere la
momentul prevederii acestor drepturi.
Faţa de dispoziţiile art.243 Codul muncii şi art.30 L 130/1996, tribunalul urmează
a admite acţiunea în ceea ce privesc drepturile aferente anilor 2007, 2008 urmând că
diferenţa corespunzătoare anului 2007 şi ajutorul aferent anului 2008, să fie acordate, în
valoare actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Teoria impreviziunii şi dificultăţile de executare de la momentul actual nu se pot
constituit în apărări pertinente în sensul respingerii acţiunii deoarece prevederile în
discuţie ale CCM sunt rezultatul acordului părţilor şi vizează o perioadă relativ scurtă de
timp, caracterul anual fiind de altfel o caracteristică generală a contractelor colective de
muncă, şi ca urmare situaţia economico-financiară pe o perioadă de un an poate fi
previzionată.

27