1.

La 10 ianuarie 2016, X – fost membru cooperator, a solicitat obligarea Casei

Judeţene de Pensii Arad la reconstituirea vechimii în muncă pentru activitatea desfăşurată în
cadrul CAP Beliu - ferma zootehnică pentru perioada 01.02.1986-01.05.1990.
În susținerea acțiunii a depus Adresa nr. 5386/13.11.2015 eliberată de Comuna Beliu,
care precizează că în arhiva acestei instituţii nu se află registre privind evidenţa normelor de
muncă din sectorul zootehnic al fostului CAP Beliu perioada 1986-1990. Pentru dovedirea
vechimii în muncă, reclamantul a solicitat proba testimonială.
A arătat că, potrivit art. 279 Codul muncii, reconstituirea se face pe baza înscrisurilor,
iar dacă acestea nu există, sunt admise şi alte probe, și că, prin Decizia nr. 223/2002 a Curţii
Constituţionale, s-a statuat că procedura de reconstituire a vechimii în muncă se aplică şi
foştilor membrii ai cooperativelor de producţie şi că în situaţia în care aceştia nu pot dovedi
cu acte faptul ca arhiva ar fi fost distrusă, nu pot fi ţinuţi de această dovadă, fiind astfel
îndreptăţiţi să solicite şi să obţină emiterea unei adeverinţe în acest sens.
X a arătat că a desfășurat o activitate cu caracter permanent, continuu şi nu sezonier,
care poate fi valorificată în derularea unui raport de muncă.
Pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, invocând Decizia nr.
2/15.02.2016 ICCJ care vizează reconstituirea vechimii în muncă fără a face referire la
persoanele care au fost membrii CAP, situaţie în care nu are nici o competenţă legală în ceea
ce priveşte reconstituirea vechimii desfăşurate sub forma de norme de muncă în fostele CAP-
uri, cu atât mai mult cu cât arhivele fostelor CAP-uri au fost preluate de către primării.
A arătat că proba cu martori trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă, nimeni neputând da
informaţii cu privire la normele realizate de reclamant sau la veniturile realizate de acesta,
elemente indispensabile în calculul timpului util în baza căruia se stabilesc pensiile
persoanelor care au fost membrii cooperatori. Cum reclamantul nu a prezentat nici un capăt de
dovadă scrisă în ce priveşte aşa-zisa activitate desfăşurată la fostul CAP Beliu, materializată
printr-un carnet de pensii şi asigurări sociale şi/sau în actele doveditoare eliberate de primăria
care deţine arhiva fostelor unităţi agricole cooperatiste, întocmite cu respectarea prevederilor
legale referitoare la valabilitatea actelor doveditoare, conform art. 163 alin. (2) din Legea nr.
263/2010 şi art. 121 din HG nr. 257/2011 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 263/2010, reconstituirea timpului util la pensie cu martori în cauză este o probă
inadmisibilă.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, arătând că, în urma desfiinţării cooperativelor
agricole de producţie, arhiva existentă, precum şi documentele financiar-contabile şi de
evidenţă a patrimoniului s-au transmis primăriilor în a căror rază teritorială acestea şi-au
desfăşurat activitatea, astfel că obligaţia de eliberare a actului solicitat incumbă acesteia.
Prin Răspunsul la Întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea excepției, arătând
că, prin Decizia nr. 2/2016 a ICCJ, s-a stabilit că „în cauzele privind reconstituirea vechimii în
muncă, justifică legitimare procesuală pasivă casele teritoriale de pensii” și că decizia nu
distinge după cum activitatea a fost desfăşurată în sector public sau în fostele CAP-uri.
Martorii audiați în cauză au arătat că, în perioada indicată, ”reclamantul a fost
conductor, îngrijitor de animale, că lucra zilnic de dimineaţa până seara, pentru activitatea
desfăşurată i se întocmeau fişe de pontaj, semna state de plată, documentele fiind mai apoi
prelucrate de serviciul contabilitate a CAP – ului, își lua salariul”.
Care este soluția instanței?
 2. X a fost angajat la Direcţia Sanitar Veterinară si pentru Siguranţa
Alimentelor, prin concurs, cu contract individual de muncă pe durată determinată de
1 an, începând cu anul 2007, prelungit în mod succesiv de 10 ori, cu aceeași durată,
în temeiul prevederilor art.81 lit. b din Codul Muncii şi art. 19 alin.4 și 5 din O.G. nr.
42/2004 privind organizarea activităţii veterinare.
X a arătat că, prin prelungirea sistematică a contractului individual de muncă,
angajatorul a încălcat principiul securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice. În plus,
angajatorul a refuzat să organizeze un concurs pentru un post pe durată
nedeterminată, deși avea îndatorire legală în acest sens.
Având în vedere că a desfășurat activitate efectivă în mod neîntrerupt pe
același post și a îndeplinit aceleași atribuții, X a solicitat instanței de judecată
constatarea nulității clauzei contractuale referitoare la termenul contractual și
obligarea angajatorului la încheierea unui contract pe durată nedeterminată.
Angajatorul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în temeiul art. 35 C.
proc. civ., arătând că reclamantul are la dispoziție acțiunea în realizare.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, motivat de faptul că nu se poate reţine
niciun motiv de nulitate a clauzelor contractului individual de muncă. Actele adiţionale
de prelungire a duratei contractuale au fost încheiate în temeiul prevederilor legale
din Codul muncii și legislația specială. Cum de la intrarea în vigoare a Ordinului nr.
64/2007, aplicabilitatea acestuia a fost anuală, nu a existat certitudinea că şi în anul
viitor va exista acest cadru legal pentru încheierea contractelor de prestări servicii cu
unităţile suspuse controlului oficial. În consecință, nici contractele individuale de
muncă ale personalului pârâtei (care efectuează controlul oficial) nu pot avea decât o
durată determinată, în funcţie de unităţile supuse controlului şi de contractele
încheiate cu aceste unităţi (contracte încheiate tot pe o durată determinată, în
temeiul legii speciale).
A mai arătat că nu poate să își depășească competențele legale prin
organizarea unui concurs pe durată nedeterminată, în condițiile în care nu a încălcat
nicio dispoziție legală la încheierea contractului și actelor adiționale, reclamantul
exprimându-și în mod liber consimțământul cu privire la clauza contractuală
referitoare la durata acestuia.
Care este soluția instanței?
 3. Prin cererea de chemare în judecată a societății Y, reclamantul X a solicitat
instanței anularea Deciziei nr. 43/12.12.2016 de încetare a contractului său de
muncă și repunerea părților în situația anterioară. X a arătat că a fost angajat al
pârâtei cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată începând cu
01.03.2003, pentru funcția de inginer, contract modificat succesiv prin mai multe acte
adiționale. Prin ultimul act adițional, părțile au convenit că „începând cu data de
02.07.2016, cu perioadă de probă de 120 de zile, pe perioada cât dl. PM ocupă
funcția de director tehnic, punctele 1, 2 și 3 din contractul individual de muncă
referitoare la funcție, loc de muncă și salariu, se vor modifica astfel: funcția – șef
secție, locul de muncă – secția transport auto și salariul de bază de 4000 lei”,
sarcinile de serviciu fiind cele stabilite prin fișa postului, iar „celelalte clauze
nemodificate prin prezentul act adițional din contractul individual de muncă rămân
așa cum au fost inserate”.
Prin decizia contestată, pârâta a dispus încetarea contractului său de muncă
prin ajungerea la termenul ce s-a apreciat de către angajator că ar fi fost convenit de
părți în acest sens, în temeiul „art. 56 lit. i) din Codul muncii”, termen care coincide cu
încetarea actului adițional la contractul individual de muncă încheiat între pârâtă și dl.
PM, prin care acesta revine pe postul său de Director Tehnic. X a susținut că, prin
actul adițional pe care l-a semnat, nu și-a exprimat acordul de a se modifica durata
contractului său de muncă, din nedeterminată în determinată, și că niciuna dintre
situațiile prevăzute de art. 83 Codul muncii, în măsură să justifice durata determinată
a contractului de muncă, nu se regăsesc în situația sa. În realitate, angajatorul a
disimulat o concediere prin decizia de încetare a contractului individual de muncă, cu
nerespectarea dispozițiilor imperative în materie de concediere.
Faptul că părțile nu au urmărit să modifice durata contractului său de muncă
rezidă și în stabilirea duratei perioadei de probă, care coincide cu durata maximă
posibil de integrat în contractele pe durată determinată pentru funcțiile de conducere,
nefiind stabilită durata perioadei de probă specifică unui contract pe durată
determinată.
Pârâta a solicitat respingerea acțiunii, arătând că, părțile au inserat în mod
expres în cuprinsul actului adițional perioada pentru care acesta urma să își producă
efectele, adică pe perioada cât dl. PM ocupa funcția de director tehnic. Astfel, X și-a
dat acordul la modificarea contractului său de muncă în privința duratei acestuia,
care a suferit o determinare în timp prin voința părților și care expira la data la care
dl. PM nu mai ocupa o anumită funcție.
Mențiunea „pe perioada cât …” din actul adițional certifică acordul salariatului
privind afectarea contractului său de un termen rezolutoriu, la împlinirea căruia urma
să se producă încetarea de drept a acestuia.
Intenția părților la încheierea actului adițional a fost să determine durata
contractului de muncă al reclamantului, atribuțiile de șef de secție transport auto
urmând să fie exercitate doar cât timp salariatul PM, ce ocupa această funcție, era
numit director tehnic, aspect cu care reclamantul a fost de acord, semnând actul
adițional. Acesta nu cuprinde nicio precizare cu privire la postul pe care îl va ocupa
reclamantul după împlinirea termenului stipulat, respectiv dacă va reveni pe postul
ocupat anterior sau dacă i se va oferi un alt post corespunzător pregătirii sale
profesionale.
Pârâta a arătat că, raportat la art. 41 alin. (3) Codul muncii, durata contractului
poate fi modificată, prin acordul părților, în conformitate cu art. 41 alin. (1) Codul
muncii, nefiind prevăzută nicio restricție cu privire la imposibilitatea de a modifica,
prin acordul părților, durata contractului, din nedeterminată în determinată sau invers.
Pe de altă parte, a susținut că nu sunt incidente prevederile art. 82 și 83 Codul
muncii, deoarece contractul de muncă al reclamantului nu a fost încheiat pe
perioadă determinată (caz în care ar fi fost incidente prevederile art. 83 Codul
muncii), ci a fost modificat în ceea ce privește durata sa, cu acordul salariatului, în
condițiile art. 41 alin. (1) și (3) Codul muncii.
Care este soluția instanței?
 4. La data de 01.08.2019, X a solicitat instanței de judecată constatarea nulității
absolute a Dispoziției nr. 68/ 15.07.2019 emisă de angajatorul UAT - Comuna Y reprezentată
prin Primar şi Primarul Comunei Y în temeiul art. 57 Codul muncii, prin care s-a dispus
încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, plata unei despăgubiri egale cu
salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care contestatorul ar fi
beneficiat, repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu cheltuieli de judecată.
Prin Dispoziția nr. 68/15.07.2019, angajatorul a dispus dispus încetarea contractului
individual de muncă al contestatorului ca urmare a constatării nulităţii absolute a acestuia
datorită nerespectării condiţiilor legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului,
respectiv neîndeplinirea condiţiilor de studii necesare pentru ocuparea postului de consilier al
Primarului.
X a arătat că Dispoziţia nr. 12/03.06.2016 prin care s-a dispus angajarea sa în funcţia
de consilier al Primarului Comunei Y nu conține eventuale condiţii referitoare la nivelul
studiilor şi nici în legătură cu gradul sau treapta profesională, ci doar se face referire strict la
atribuţiile pe care urmează să le exercite consilierul personal al primarului. Art. 66 din Legea
nr. 215/2001 privind administraţia publică locală (în vigoare la data încheierii contractului), și
corelativ art. 544 alin. (1), art. 545, art. 548 din OUG nr. 57/2019), dau dreptul primarului
comunei să îşi numească un consilier, fără a fi condiţionată numirea de o procedură de
selecţie, în baza încrederii acordate de demnitar cabinetului acestuia, precum şi o eventuală
expertiză în domeniul consiliat.
Pârâtul Y a solicitat respingerea contestației, arătând că X nu a dovedit îndeplinirea
cerinței referitoare la existența studiilor medii cerute de lege pentru ocuparea postului
respectiv la încheierea contractului individual de muncă. Chiar dacă legislația aplicabilă nu
prevede în mod expres necesitatea îndeplinirii la momentul angajării a anumitor cerinţe la
nivelul studiilor, existența acestora este impusă de legislația privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice, respectiv Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 153/2019. În plus, art.
547 alin . (1) din OUG nr. 57/2019 prevede că salarizarea personalului din cadrul cabinetului,
respectiv cancelariei se face potrivit legii privind salarizarea personalului plătit din fonduri
publice.
Care este soluția instanței?