DECIZIE CIVILĂ Nr.

2376/2016 din 11 mai 2016

Răspunderea patrimonială a salariaţilor. Regres împotriva salariatului
considerat vinovat de obligarea angajatorului la plata daunelor morale. Lipsa
faptei ilicite
EMITENT: CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – Secţia a VII-a pentru cauze
privind conflicte de muncă şi asigurări sociale
PUBLICATĂ ÎN: Revista română de jurisprudenţă nr. 3/2016, Editura Universul
Juridic, pag. 143–148

– Codul muncii: art. 52, art. 254

Rezumat

Dreptul angajatorului, reprezentat legal de salariatul pârât, de a proceda la

suspendarea contractului individual de muncă al unor salariaţi derivă din lege şi
nu se încadrează în noţiunea de faptă ilicită, care presupune o
încălcare/neaplicare a prevederilor legale.
Atitudinea procesuală a instituţiei pe parcursul soluţionării cererii de obligare
la plata daunelor morale constituie un factor determinant, de natură a înlătura
răspunderea patrimonială a fostului director, chemat în judecată.

(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de

muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 2376 din 11 mai 2016, trimisă, în
rezumat, de judecător Mihaela Glodeanu*)
------------
* Judecător la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Reclamantul OCPI a solicitat obligarea pârâtei D.M. la plata sumei de 36.000

lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin plata de către aceasta a daunelor morale
acordate de instanţă în Dosarul nr. 63593/3/2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 10249 din 26 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă în
parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 36.000
lei reprezentând prejudiciu cauzat acestuia. S-a respins cererea de acordare a
daunelor morale, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că pârâta, director în
cadrul reclamantei, a emis la data de 31 august 2011 deciziile cu nr. 220/2011, nr.
221/2011 şi nr. 222/2011, prin care a dispus suspendarea contractelor de muncă
faţă de numiţii M.D., S.C. şi A.D., ca urmare a plângerii penale formulate
împotriva acestora pentru săvârşirea unor fraude bancare la nivel de unitate. Aceste
persoane au formulat la data de 27 septembrie 2011 contestaţie împotriva deciziilor
de suspendare a contractelor de muncă, fiind constituit în acest sens Dosarul nr.
63293/3/2011.
Instanţa a reţinut că, în timpul soluţionării cauzei civile la Tribunalul Bucureşti,
prin adresa din data de 4 octombrie 2012 emisă de Poliţia de sector, a fost înaintată
către parchetul competent propunerea de neîncepere a urmării penale faţă de
persoanele cercetate, iar prin deciziile nr. 594/2012, nr. 23/2013 şi nr. 24/2013 s-a
procedat la neînceperea urmăririi penale. Ca urmare a acestei soluţii, reclamantul a
procedat de îndată la încetarea măsurii de suspendare a contractelor de muncă a
persoanelor respective, cu plata drepturilor salariale pe toată durata suspendării.
Prin hotărâre judecătorească definitivă, a fost admisă în parte acţiunea civilă a
acestor persoane, cărora le-au fost suspendate contractele de muncă, s-a constatat
ca rămasă fără obiect această măsură şi s-a dispus plată de daune morale pentru
fiecare, în sumă de 12.000 lei. În urma solicitării de punere în executare a sentinţei
civile, reclamantul a achitat acestora suma totală de 36.000 lei.
În urma unui control efectuat la reclamant în perioada 17–22 iulie 2014, a fost
întocmit Raportul nr. 227/2014, prin care s-a constatat că persoanele vinovate de
producerea prejudiciului adus unităţii sunt cele care au emis deciziile de
suspendare a contractelor de muncă, fără o analiză atentă a prevederilor din Codul
muncii privitor la suspendarea contractelor individuale de muncă şi cele ale
Regulamentului intern.
La nivelul reclamantei a fost constituită Comisia de cercetare administrativă,
prin Decizia directorului nr. 51/2014, care a întocmit Raportul nr. 37417/2014,
unde s-a constatat că, potrivit art. 42 alin. (2) din Regulamentul intern, deciziile de
suspendare a contractelor de muncă se dispun prin decizia directorului, care la acea
vreme era D.M.
Fără să facă o analiză atentă a prevederilor legale şi fără să aştepte o soluţie de
începere a urmării penale faţă de aceşti salariaţi, pârâta a dispus imediat măsura
suspendării contractelor de muncă, pentru simpla formulare a plângerii penale.
Nu poate fi luată în considerare nici susţinerea pârâtei că la baza acestei măsuri a
stat referatul întocmit de către oficiul juridic din cadrul reclamantei, deoarece acest
referat nu era obligatoriu pentru pârâtă, în calitate de director. Susţinerea potrivit
căreia la baza acestei măsuri a stat şi un referat întocmit de către structura centrală,
care ar fi fost de acord cu cele propuse, nu poate duce la exonerarea de răspundere
patrimonială, deoarece prin referat s-a lăsat la latitudinea acesteia ce anume trebuie
să decidă, neimputându-se o soluţie în acest sens. Afirmaţia pârâtei că reclamantul
nu a uzat în termen legal de calea de atac a recursului împotriva sentinţei civile
prin care s-au acordat acestor daune morale este neîntemeiată, deoarece la
momentul pronunţării sentinţei instanţei de fond nu a fost găsită plângerea penală
formulată de reclamant, condus în acea vreme de către pârâtă, deşi instanţa a
solicitat acest lucru, iar plângerea nu a putut fi obţinută nici după pronunţarea
soluţiei în recurs; pe toată această perioadă s-au făcut demersuri în vederea găsirii
acelei plângeri sau obţinerii acesteia de la organele de cercetare penală, însă fără
rezultat. Or, pârâta avea obligaţia să aibă un exemplar în plus după plângerea
penală formulată cu viză de la organul de cercetare penală şi să păstreze în bună
siguranţă acest act important.
Instanţa a considerat că sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile răspunderii
patrimoniale a salariatului pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de
serviciu, conform art. 254 alin. (1) din Codul muncii, pârâta urmând să răspundă
patrimonial pentru paguba adusă reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal pârâta D.M.
În susţinerea motivelor de apel, apelanta a învederat că în mod greşit instanţa de
fond a reţinut culpa sa în ceea ce priveşte achitarea daunelor morale către salariaţii
instituţiei.
Decizia de suspendare a contractelor individuale de muncă a fost întemeiată, din
moment ce a fost formulată o plângere penală atât de către OCPI, cât şi de către
A.R.C. Bucureşti, iar cei trei angajaţi au fost reţinuţi 24 de ore de către organele de
cercetare penală şi audiaţi. La momentul suspendării contractelor de muncă existau
deci indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor fapte de natură penală, fapte ce
au determinat luarea acestei măsuri de către apelantă, având la bază documentaţia
întocmită şi furnizată de serviciul juridic al instituţiei şi de structura centrală.
Legiuitorul nu a prevăzut ca o condiţie punerea în mişcare a acţiunii penale faţă
de angajaţi pentru a dispune suspendarea contractelor de muncă, ci introducerea
unei plângeri penale – art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii.
Decizia de suspendare a contractelor de muncă a fost emisă ca o măsură de
protecţie a intereselor instituţiei reclamante până la soluţionarea cercetărilor
penale, care să combată posibilitatea săvârşirii unor alte fapte sau îngreunarea
desfăşurării cercetării penale, având în vedere obiectul de activitate al instituţiei,
activităţile pe care le desfăşurau salariaţii sus-numiţi conform fişei postului,
precum şi faptele penale faţă de care au fost cercetaţi.
Dosarul penal nu a fost soluţionat definitiv, astfel încât nu s-a stabilit dacă
salariaţii au săvârşit sau nu infracţiunile pentru care s-au început cercetările.
Cu privire la atragerea culpei în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat instituţiei
prin executarea daunelor morale acordate de instanţă, există o legătură de
cauzalitate directă între lipsa de apărare şi soluţia pronunţată de instanţă. Consideră
netemeinică obligarea sa la plata sumei de 36.000 lei reprezentând prejudiciul
cauzat intimatului-reclamant, pentru simplul fapt că aceasta este persoana care,
potrivit Regulamentului de ordine interioară, este cea care a emis deciziile
respective.
 Analizând apelul declarat potrivit dispoziţiilor art. 477 C.pr.civ., în raport de
actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
Fiind formulată o acţiune în răspundere patrimonială a salariatului, întemeiată în
drept pe dispoziţiile art. 254 din Codul muncii, în soluţionarea conflictului de
muncă instanţa de judecată era ţinută a verifica îndeplinirea cumulativă a mai
multor condiţii: calitatea de salariat la angajatorul păgubit; fapta ilicită şi personală
a salariatului săvârşită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului
angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia
salariatului. Lipsa oricăreia dintre condiţiile enumerate înlătură răspunderea
patrimonială a salariatului faţă de angajator.
Or, la judecata de fond, tribunalul a considerat că sunt îndeplinite toate condiţiile
enumerate, în sensul că apelanta-pârâtă se face vinovată de actele de neglijenţă
enumerate, fără să facă o analiză atentă a prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b) din
Codul muncii şi art. 42 alin. (2) din Regulamentul intern al OCPI.
În apel, se critică aprecierea instanţei de fond asupra condiţiilor de antrenare a
răspunderii patrimoniale a salariatului, cu precădere asupra faptei ilicite
generatoare de prejudiciu.
Curtea reţine pertinente aceste critici, apreciind că în cauză nu poate fi antrenată
răspunderea patrimonială a pârâtei pentru următoarele considerente:
În baza atribuţiilor stabilite prin fişa postului, salariata avea printre obligaţii şi
coordonarea administrativă a serviciilor şi a personalului din subordine.
Prin raportul de control din 12 august 2014, s-a reţinut, din analiza Sentinţei
civile nr. 6639 din 20 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte
de muncă şi asigurări sociale, culpa angajatorului în emiterea deciziilor de
suspendare, ceea ce a şi justificat admiterea în parte a acţiunii şi obligarea acestuia
la daune morale. În aceste condiţii, persoanele vinovate de crearea acestui
prejudiciu sunt cele care au emis deciziile de suspendare fără o analiză atentă a
dispoziţiilor ce reglementează instituţia juridică a suspendării contractului
individual de muncă, Codul muncii şi Regulamentul intern, aspect confirmat şi prin
faptul că la o lună după emiterea deciziilor de suspendare conducerea oficiului
emite decizii de îndreptare a erorii materiale privind temeiul de drept, respectiv art.
52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii. Organul de control a concluzionat că se
impune realizarea demersurilor necesare în vederea recuperării prejudiciului cauzat
prin emiterea deciziilor de suspendare, după identificarea, în prealabil, a
persoanelor care au emis aceste decizii.
Prin raportul din 29 septembrie 2014, Comisia de cercetare administrativă a
stabilit că persoana responsabilă de producerea prejudiciului este fostul
reprezentant legal al instituţiei, care a dispus şi semnat deciziile de suspendare,
împotriva sa fiind formulată acţiune în răspundere patrimonială.
 Contrar celor afirmate de către intimatul-reclamant şi reţinute de către instanţa
de fond, exercitarea atribuţiilor apelantei-pârâte în calitate de director al instituţiei
intimate privind emiterea deciziilor de suspendare a contractelor individuale de
muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii nu poate fi încadrată în
noţiunea de faptă ilicită.
În exercitarea prerogativelor aferente funcţiei de conducere deţinute, apelanta-
pârâtă, existând indiciile săvârşirii unor infracţiuni de către angajaţii din subordine,
a angajat instituţia într-un demers penal, prin formularea unei plângeri penale
împotriva acestora privind săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra
intereselor generale, neglijenţă în serviciu şi delapidare. Concomitent formulării
plângerii penale, apelanta-pârâtă a emis şi decizii de suspendare a contractelor
individuale de muncă pentru cei trei angajaţi, începând cu data de 31 august 2011
şi până la finalizarea cercetărilor penale, măsuri întemeiate pe prevederile art. 52
alin. (1) lit. b) din Codul muncii.
Salariaţii prejudiciaţi au formulat contestaţie împotriva deciziilor de suspendare
a raporturilor de muncă, respinsă de instanţă ca rămasă fără obiect, constatându-se
aplicabile prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, angajatorul procedând
anterior pronunţării unei hotărâri la încetarea efectelor măsurii suspendării şi la
plata despăgubirilor.
Fapta salariatului prin care produce un prejudiciu material angajatorului trebuie
apreciată ca ilicită prin prisma atribuţiilor şi obligaţiilor de serviciu, astfel cum
rezultă din lege, contractul colectiv de muncă, Regulamentul intern, contractul
individual de muncă.
Dreptul angajatorului, reprezentat la momentul respectiv de apelantă, de a
proceda la suspendarea facultativă a contractului individual de muncă al
salariatului era recunoscut de lege, oportunitatea aplicării acestor prevederi fiind
lăsată strict la îndemâna angajatorului, cu condiţia formulării plângerii penale.
Semnificaţia din punct de vedere juridic a acestor prevederi a fost apreciată ca fiind
pierderea încrederii angajatorului, manifestată în raport cu salariatul său, care este
exprimată în cuprinsul plângerii penale, având ca obiect declanşarea cercetării
penale împotriva acestuia.
De altfel, în cuprinsul Sentinţei civile nr. 6639 din 20 iunie 2013, Tribunalul
Bucureşti, Secţia a VIII-a, a menţionat că „nu a acordat reclamanţilor despăgubiri
morale pentru formularea de către angajator a plângerii penale împotriva acestora,
întrucât formularea unei plângeri penale netemeinice poate atrage o altă formă de
răspundere juridică, respectiv răspunderea penală a pârâtei, reclamanţii neputând
solicita instanţei de dreptul muncii să procedeze la cercetarea împrejurării că pârâta
a exercitat acest drept recunoscut de lege, în limitele prevăzute de aceasta şi ca
atare dacă fapta pârâtei îmbracă sfera ilicitului penal (...) Instanţa poate fi chemată
însă să verifice legalitatea şi condiţiile de formă şi de fond ale deciziilor de
suspendare a contractelor de muncă ale salariaţilor emise în condiţiile art. 52 alin.
(1) lit. c) din Codul muncii, iar nu şi temeinicia plângerii penale formulate de
angajator şi care a stat la baza suspendării contractului şi cu atât mai puternic
cuvânt nu poate fi chemată să verifice dacă pârâta a exercitat dreptul la formularea
plângerii penale, recunoscut de lege, în limitele prevăzute de aceasta indiferent de
soluţionarea plângerii de către organele judiciare în sensul nevinovăţiei
salariatului”.
Instanţa de fond ar fi trebuit să reţină că dreptul angajatorului, reprezentat legal
de salariatul pârât, de a proceda la suspendarea contractului individual de muncă
derivă din lege şi nu se încadrează în noţiunea de faptă ilicită, care presupune o
încălcare/neaplicare a prevederilor legale.
Neregulile constatate de organele de control vizând modalitatea de exercitare a
drepturilor procesuale puse la îndemână de Codul de procedură civilă în Dosarul
nr. 63293/3/2011 nu pot fi imputate nici ele apelantei-pârâte, care la data
soluţionării acestuia nu mai deţinea calitatea de reprezentant legal al instituţiei. Or,
atitudinea procesuală a instituţiei pe parcursul soluţionării cererii de obligare la
plata daunelor morale constituie un factor determinant în prezenta cauză, de natură
a înlătura răspunderea patrimonială a apelantei.
Aceasta în condiţiile în care instanţa a „apreciat că luarea măsurii suspendării
contractelor individuale de muncă ale salariaţilor (...) în care angajatorul nici nu a
depus la dosarul cauzei plângerea penală formulată împotriva salariaţilor, (...)
pentru a se putea observa în ce măsură a fost formulată de angajator pentru fapte
penale incompatibile cu funcţia deţinută, constituie împrejurări de fapt şi încălcări
ale obligaţiilor legale şi contractuale, de natură să atragă răspunderea angajatorului
în măsura în care produce prejudicii morale salariatului (...), deşi nu se poate
dovedi o legătură directă de cauzalitate între măsura suspendării contractelor
individuale de muncă a salariaţilor, lipsa de transparenţă a deciziilor angajatorului
şi agravarea stării de boală în cazul salariatei defuncte M.D., declanşarea unor
afecţiuni clinice în cazul salariatului A.D. sau debutul unor probleme emoţionale
care au necesitat o terapie de specialitate şi consult psihologic, în cazul salariatei
S.C., este de natura evidenţei că imposibilitatea salariaţilor aflaţi în aceste situaţii
de a beneficia de calitatea de asigurat şi de posibilitatea de a beneficia de toate
garanţiile protecţiei sociale la care ar avea dreptul (...) conduc la existenţa unor
consecinţe negative pe planul suferinţei psihice şi fizice”.
Deşi instanţa de fond a reţinut culpa apelantei-pârâte în ceea ce priveşte
obligaţia păstrării unui exemplar după plângerea penală cu viză de la organul de
cercetare penală, Curtea urmează a înlătura aceste argumente, în condiţiile în care
plângerea penală formulată reprezintă un act al instituţiei, şi nu al persoanei fizice,
iar obligaţia păstrării acestuia revine, în mod firesc, persoanei juridice.
 În lipsa unei fapte ilicite săvârşite de intimata-pârâtă, generatoare a prejudiciului
pretins în cauză, nu este realizată ipoteza normei juridice din art. 254 din Codul
muncii, acţiunea în răspundere patrimonială formulată de angajator împotriva
salariatei fiind eronat admisă de tribunal.

---------------