Curtea de Apel -, UTA Lucia, Decizie de sancţionare.

Încetarea contractului individual

de muncă. Desfacerea contractului individual de muncă
Revistă: Revista Romana de Jurisprudenta 6 din 2011

Autori:
Curtea de Apel -
UTA Lucia
Tip:
Jurisprudenta

Decizie de sancţionare. Încetarea contractului individual de muncă. Desfacerea

contractului individual de muncă
- Codul muncii: art. 61 lit. a), art. 76, art. 79, art. 267 alin. (1) şi alin. (4), art. 268 lit. c)
Instanţa de fond a constatat emiterea deciziei de sancţionare disciplinară cu încălcarea
prevederilor legale care reglementează efectuarea cercetării disciplinare prealabile şi
procedura aplicării sancţiunii disciplinare prevăzută de contractul colectiv de muncă unic la
nivel naţional, care prevede o procedură obligatorie anterioară aplicării sancţiunii, ceea ce
echivalează cu vicierea acestei cercetări şi imprimă caracter nelegal sancţionării disciplinare
astfel dispuse, potrivit art. 267 alin. (1) şi alin. (4) C. mun., şi atrage nulitatea concedierii, în
condiţiile art. 76 C. mun. aceasta fiind dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, decizia civilă nr. 601/R din 1 februarie 2011, trimisă, în rezumat, de
Judecător dr. Lucia Uţă*))
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi
asigurări sociale sub nr. 769/3/2009, contestatorul I.M.H. a formulat, în contradictoriu cu
intimata SC B. SA, contestaţie împotriva deciziei nr. 1373 din 11 decembrie 2008, solicitând
ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună admiterea contestaţiei şi constatarea nulităţii
absolute a deciziei nr. 1373 din 11 decembrie 208 pentru lipsa prevederilor menţionate la art.
268 lit. c) C. mun., sau, în subsidiar, să se constate că decizia de sancţionare este
neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2357 din 18 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a
conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte cererea formulată de contestatorul
I.M.H., în contradictoriu cu intimata SC B. SA; a anulat decizia de concediere nr. 1373 din 11
decembrie 2008 emisă de intimată; a obligat intimata la plata către contestator a unei
despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care
ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii şi până la data de 22 decembrie 2008.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost salariatul societăţii
pârâte în funcţia de inspector daune.
La data de 2 decembrie 2008, în cadrul controlului efectuat de angajaţii Direcţiei Antifraudă
şi Control, a fost luată de către numiţii V.R. şi L.I. declaraţia salariatului I.M.H. cu privire la
întocmirea, la data de 25 septembrie 2008, a dosarului de daună pentru autoturismul marca O.
La data de 4 decembrie 2008 s-a întocmit notă de informare privind deficienţele constatate la
Sucursala Municipiului Bucureşti a SC B. SA de către numitul V.R.
Astfel, numitul V.R., director la Direcţia Antifraudă şi Revizie, propune „efectuarea unei
cercetări administrative a domnului H.I. şi, ulterior, desfacerea contractului individual de
muncă al acestuia”.
La data de 4 decembrie 2008, contestatorul a fost convocat la cercetarea prealabilă ce urma să
aibă loc la data de 5 decembrie 2008, la ora 1400, având ca obiect „deficienţele constatate pe
linia instrumentării şi plăţii unor dosare de daune”, având în vedere nota de informare privind
deficienţele constatate la Sucursala Municipiului Bucureşti a SC B. SA.
La data de 4 decembrie 2008, contestatorul a formulat şi depus, sub nr. 10164 din 4
decembrie 2008, cererea de demisie formulată în temeiul art. 79 C. mun., începând cu data de
22 decembrie 2008, dată la care expira preavizul de 15 zile calendaristice prevăzut de Codul
muncii.
La data de 5 decembrie 2008, contestatorul a dat „nota explicativă” în faţa numitelor I.C. şi
A.S., prin care a răspuns întrebărilor preformulate prezentate de acestea.
La data de 11 decembrie 2008, angajatorul a procedat la încetarea contractului individual de
muncă al contestatorului în temeiul art. 61 lit. a) C. mun., emiţând în acest sens decizia de
concediere contestată, prin care s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă,
imputându-i-se salariatului „nerespectarea obligaţiilor profesionale şi constă în acordarea de
despăgubiri într-un dosar de daună pentru reparaţii care în fapt nu au fost realizate”, faptă ce
rezultă din împrejurarea că dosarul a fost deschis în data de 25 septembrie 2008 pentru avarii
ale caroseriei suferite de autoturismul marca O. cu nr. de înmatriculare […]. Din discuţiile
purtate cu proprietarul autoturismului, domnul E.K. (administratorul SC A.C. SRL) a reieşit
faptul că acesta nu a deschis dosar de daună pentru avariile prezente pe caroseria
autoturismului marca O. şi nici pe parbriz, declarând că nu are cunoştinţă ca o altă persoană –
împuternicită de către acesta – să fi deschis un astfel de dosar şi că din verificări s-a
concluzionat că, deşi există depuse la dosar documente de reparaţie emise de către SC E.C.
SRL, acest autoturism nu a fost reparat decât parţial, respectiv au fost reparate jantele şi au
fost înlocuite anvelopele avariate şi că parbrizul fotografiat nu era cel al autoturismului marca
O. pentru care s-a deschis dosarul de daună şi că pentru acest dosar au fost solicitate şi plătite
daune în data de 21 octombrie 2008, în sumă de 8.410.
S-a mai reţinut în decizie că acţiunile salariatului au condus la prejudicierea societăţii şi la
plata nejustificată a despăgubirilor pentru dosarul de daună.
Decizia de concediere disciplinară a contestatorului este atât nelegală, cât şi netemeinică şi a
fost anulată de instanţa de fond pentru încălcări ale prevederilor legale şi contractuale
incidente în situaţia aplicării măsurilor de sancţionare disciplinară a salariaţilor.
Decizia nr. […] din 11 decembrie 2008 emisă de intimată şi prin care s-a dispus încetarea
contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 15 decembrie 2008,
ca sancţiune disciplinară, a fost găsită nelegală, reţinându-se încălcări de către intimată, atât
anterior, cât şi la momentul emiterii deciziei contestate a unor dispoziţii legale imperative
sancţionate de lege cu nulitatea absolută.
1. A reţinut instanţa de fond încălcarea de către intimată a unor prevederi referitoare la
desfăşurarea cercetării disciplinare prealabile, după cum urmează:
Din desfăşurarea evenimentelor şi din cuprinsul deciziei contestate rezultă încălcarea de către
intimata, atât pe parcursul desfăşurării cercetării prealabile, cât şi la momentul emiterii
deciziei de sancţionare disciplinară, a dispoziţiilor legale imperative referitoare la realizarea
cercetării disciplinare prealabile şi la respectarea dreptului la apărare al salariatului, ceea ce
are drept consecinţă nulitatea absolută a deciziei în condiţiile art. 267 alin. (1) C. mun. şi art.
268 alin. (2) din acelaşi act normativ, raportate la art. 76 C. mun. care sancţionează cu
nulitatea nerespectarea la concediere a procedurii prevăzute de lege, după cum urmează:
Art. 63 C. mun. prevede în termeni imperativi: „concedierea pentru săvârşirea unei abateri
grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, poate fi dispusă numai
după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile.”
Aceleaşi prevederi sunt reluate de art. 267 alin. (1) C. mun. care sancţionează cu nulitatea
absolută măsurile dispuse în lipsa efectuării cercetării prealabile.
Punctul de pornire în efectuarea cercetării disciplinare îl constituie convocarea, în scris, a
salariatului de persoana împuternicită de angajator să realizeze această operaţiune,
precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii [art. 267 alin. (2) C. mun.].
Deşi salariatul a fost convocat la data de 4 decembrie 2008, pentru data de 5 decembrie 2008,
la efectuarea cercetării disciplinare prealabile, instanţa de fond a constatat că aceasta a fost
realizată pur formal, fiind dispusă a fi efectuată în scopul „desfacerii contractului individual
de muncă al salariatului” la propunerea directorului, care, în nota de informare privind
deficienţele constatate la Sucursala Municipiului Bucureşti a SC B. Asigurări SA prezentată
Directoratului B. Asigurări şi serviciului juridic, propune „efectuarea unei cercetări
administrative a domnului H.I.” şi ulterior „desfacerea contractului individual de muncă al
acestuia”.
În acest context, în care reprezentantului legal al societăţii îndrituit să aplice sancţiunea
disciplinară i se propune anterior cercetării faptei, la momentul sesizării acesteia, desfacerea
contractului individual de muncă al salariatului ce urmează a fi „cercetat administrativ”, este
evidentă atât lipsa de preocupare a reprezentantului legal al angajatorului faţă de rezultatul
cercetării disciplinare, cât şi faptul că măsura sancţionării fusese hotărâtă anterior efectuării
cercetării disciplinare prealabile, atât sub aspectul existenţei abaterii disciplinare, cât şi sub
aspectul individualizării sancţiunii ce se va aplica, respectiv sancţiunea cea mai gravă,
constând în desfacerea contractului de muncă al salariatului în cauză.
Măsura sancţionării disciplinare astfel dispusă reprezintă o gravă încălcare atât a principiului
respectării dreptului la apărare al salariatului anterior aplicării sancţiunii disciplinare
prealabile, cât şi a principiului consensualismului şi al bunei-credinţe pe care trebuie să se
bazeze relaţiile de muncă şi echivalează cu aplicarea sancţiunii disciplinare în lipsa efectuării
cercetării disciplinare prealabile, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului să supună
salariatul unei anchete disciplinare în cadrul căreia acesta să fie audiat şi să fie nevoit să
aducă probe şi argumente în sprijinul nevinovăţiei sale, pentru ca mai apoi angajatorul să
ignore rezultatul acestei cercetări întrucât faptele imputate, caracterul acestora de abateri
disciplinare şi sancţiunea aplicabilă fuseseră anterior stabilite.
Faţă de această concluzie, instanţa de fond a apreciat că este scutită a mai analiza respectarea
unei cercetări disciplinare efectuată strict formal sau temeinicia unor fapte ce au fost
considerate abateri grave de natură să ducă la desfacerea disciplinară a contractului individual
de muncă mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare prealabile, fiind evident caracterul
formal al acestui demers efectuat de angajator.
Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut şi încălcarea prevederilor legale şi contractuale
aplicabile relative la cercetarea disciplinară prealabilă.
Astfel, potrivit prevederilor art. 75 din CCMUNN aplicabil pe anii 2007-2010, înregistrat sub
numărul 2895 din 29 decembrie 2006:
„ (1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio sancţiune nu poate fi dispusă mai înainte de
efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
2) Pentru cercetarea abaterii disciplinare şi propunerea sancţiunii, angajatorul constituie o
comisie. Din comisie va face parte fără drept de vot, în calitate de observator, şi un
reprezentant al organizaţiei sindicale al cărei membru este salariatul cercetat.
(3) Comisia îl va convoca în scris pe salariatul cercetat, cu cel puţin 5 zile lucrătoare
înainte. Convocarea va indica cel puţin motivul, data, ora şi locul întrevederii.
(4) În cadrul cercetării se vor stabili faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au
fost săvârşite, precum şi orice date concludente pe baza cărora să se poată stabili existenta
sau inexistenta vinovăţiei. Ascultarea şi verificarea apărărilor salariatului cercetat sunt
obligatorii.
(5) Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (4) fără
un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea
cercetării disciplinare prealabile.
(6) Activitatea de cercetare a abaterii disciplinare impune stabilirea următoarelor aspecte:
a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită; b) gradul de vinovăţie a salariatului; c)
consecinţele abaterii disciplinare; d) comportarea generală în serviciu a salariatului; e)
eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
(7) Salariatul are dreptul să cunoască toate actele şi faptele cercetării şi să solicite în
apărare probele pe care le consideră necesare.
(8) Comisia propune aplicarea sau neaplicarea unei sancţiuni disciplinare după finalizarea
cercetării.
(9)Lucrările comisiei de disciplină se consemnează într-un registru de procese-verbale.
(10)La stabilirea sancţiunii se va ţine seama de cauzele şi gravitatea faptei, de împrejurările
în care fapta a fost comisă, de gradul de vinovăţie a salariatului, de eventualele sancţiuni
disciplinare suferite anterior de către acesta.
(11) În baza propunerii comisiei de disciplină, angajatorul va emite decizia de sancţionare”.
Aceste prevederi sunt în concordanţă şi vin în completarea prevederilor art. 267 alin. (4) C.
mun. referitoare la realizarea cercetării disciplinare.
Întrucât art. 243 C. mun. şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului
colectiv este obligatorie şi că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage
răspunderea celor vinovaţi, Tribunalul a constat că în cazul de faţă angajatorul era obligat, în
executarea art. 75 din CCMUNN pentru anii 2007-2010, la efectuarea cercetării disciplinare
în condiţiile acestui text şi cu respectarea procedurii prevăzute de acesta.
În lumina acestor texte, cât şi a principiilor fundamentale specifice dreptului muncii, în
special a principiului consensualismului şi bunei-credinţe ce guvernează relaţiile de muncă,
consacrat de art. 8 C. mun., este evident faptul că reglementările relative la procedura
cercetării disciplinare prealabile sunt norme de favoare pentru salariat, având menirea de a
limita puterea absolută a angajatorului de a aplica sancţiuni disciplinare. Acestea constituie în
acelaşi timp o garanţie a respectării dreptului la apărare al salariatului anterior sancţionării
sale şi a legalităţii aplicării sancţiunii disciplinare numai după ascultarea salariatului şi după
administrarea tuturor probelor relevante.
Astfel, instanţa de fond a constatat nerespectarea de către angajator cu ocazia efectuării
cercetării disciplinare prealabile a art. 75 alin. (2), (4), (8) şi (9) din CCMUNN aplicabil pe
anii 2007-2010, înregistrat sub numărul 2895 din 29 decembrie 2006, referitoare la: termenul
pus la dispoziţia salariatului pentru pregătirea apărării, (3) Comisia îl va convoca în scris pe
salariatul cercetat, cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte; la constituirea comisiei de disciplină
şi la componenta acesteia „(2) Pentru cercetarea abaterii disciplinare şi propunerea sancţiunii,
angajatorul constituie o comisie. Din comisie va face parte fără drept de vot, în calitate de
observator, şi un reprezentant al organizaţiei sindicale al cărei membru este salariatul
cercetat”; referitoare la ascultarea şi verificarea apărărilor salariatului cercetat, „(4) în cadrul
cercetării se vor stabili faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite,
precum şi orice date concludente pe baza cărora să se poată stabili existenţa sau inexistenta
vinovăţiei. Ascultarea şi verificarea apărărilor salariatului cercetat sunt obligatorii.”; la
consemnarea lucrărilor comisiei de disciplină în registrul de procese-verbale; la stabilirea
faptelor şi urmărilor acestora, a împrejurărilor în care au fost săvârşite, precum şi a oricăror
date concludente pe baza cărora să se poată stabili existenţa sau inexistenţa vinovăţiei [alin.
(4)], (9); la întocmirea unui proces-verbal care să consemneze lucrările comisiei de disciplină
„Lucrările comisiei de disciplină se consemnează într-un registru de procese-verbale”.
Or, niciuna dintre aceste prevederi nu a fost respectată de angajator anterior sancţionării
disciplinare a salariatului cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă,
angajatorul neprocedând la convocarea în scris a salariatul cercetat, cu cel puţin 5 zile
lucrătoare înainte, convocarea fiind înmânată în data de 4 decembrie 2008 pentru data de 5
decembrie 2008; la constituirea unei Comisii de cercetare disciplinară din care să facă parte
fără drept de vot, în calitate de observator şi un reprezentant al organizaţiei sindicale sau un
reprezentant al salariaţilor; nu s-au respectat prevederile obligatorii cu privire la ascultarea şi
verificarea apărărilor salariatului cercetat şi la propunerea aplicării sau neaplicării unei
sancţiuni numai după ascultarea salariatului, apărările acestuia au fost ignorate de persoanele
care au efectuat pretinsa cercetare disciplinară, ce s-a rezumat la a transmite salariatului un
formular cu întrebări, fără însă ca aspectele învederate de acesta să facă obiectul vreunor
verificări de către persoanele desemnate să efectueze cercetarea, nu s-au respectat prevederile
obligatorii cu privire la întocmirea unui proces-verbal care să consemneze lucrările comisiei
de disciplină, neexistând un act care constată modalitatea de desfăşurarea a anchetei
disciplinare, în cuprinsul deciziei de concediere nefăcându-se nicio referire la existenţa
acestor înscrisuri şi nici nu au fost depuse de intimată în cadrul probelor şi actelor pe care s-a
întemeiat aplicarea sancţiunii disciplinare şi nici nu ar mai putea fi invocate de intimată în
lipsa menţionării acestora ca acte ce au stat la baza sancţionării disciplinare a salariatului.
A constatat instanţa de fond că nu există nicio lucrare a Comisiei de cercetare disciplinară la
data de 5 decembrie 2008, dată la care a fost convocat salariatul pentru efectuarea cercetării
disciplinare prealabile, neexistând niciun act care să consemneze rezultatele cercetării
disciplinare de la această dată şi din care să rezulte că salariatul a fost ascultat de către
Comisia de cercetare disciplinară, că în cadrul cercetării s-au stabilit faptele şi urmările
acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice date concludente pe baza
cărora să se poată stabili existenţa sau inexistenţa vinovăţiei şi nici măcar un proces-verbal al
„Comisiei” cu propunerea privind aplicarea sau neaplicarea unei sancţiuni disciplinare după
finalizarea cercetării, ci doar aşa-zisul „referat privind concluziile cercetării disciplinare”
întocmit la data de 9 decembrie 2008, de o singură persoană, iar nu de o comisie şi care
cuprinde propunerea de aplicare a sancţiunii disciplinare, este semnat şi însuşit de o singură
persoană în lipsa unui reprezentant al salariatului.
Oricum, un asemenea demers era şi inutil faţă de propunerea anterioară cercetării, făcută de
directorul V.R. în sensul „desfacerii contractului de muncă al salariatului”, fără a exista vreo
preocupare în legătură cu rezultatul cercetării disciplinare care s-ar fi putut finaliza cu o altă
propunere.
Or, dreptul la apărare al angajatului se realizează prin ascultarea salariatului şi prin
verificarea a apărărilor acestuia, neputându-se considera realizat doar prin luarea unei „note
explicative” fără a se analiza şi apărările acestuia şi fără a i se acorda posibilitatea de a
solicita în apărare probele pe care le consideră necesare, câtă vreme se consideră de către
angajator că prin completarea notei explicative a acordat contestatorului dreptul său la
apărare.
Cu alte cuvinte, simpla depunere a unei „note explicative” luate salariatului, anterioară
emiterii deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al acestuia, nu
ar avea niciun sens dacă angajatorul nu ar trebui să constituie o comisie care să-l asculte pe
salariat cu privire la toate motivaţiile şi probele aduse de acesta, fiind obligat fie să ţină cont
de apărările salariatului ori să le îndepărteze motivat, neputând însă în niciun caz să le ignore.
Nu s-au făcut dovezi din care să rezulte că s-a respectat dreptul salariatului de a cunoaşte
toate actele şi faptele cercetării şi de a solicita în apărare probele pe care le consideră
necesare, întrucât nu rezultă ca salariatul a avut posibilitatea de a cunoaşte nota de informare
privind deficienţele constatate la Sucursala Municipiului Bucureşti a SC B. Asigurări SA de
către numitul V.R., că a putut solicita verificări cum sunt cele referitoare la declaraţia
persoanei care a solicitat deschiderea dosarului de daună în sensul că nu-şi însuşeşte această
cerere etc.
Aşa cum s-a mai subliniat, nu există o „comisie de disciplină” în sensul prevederilor
contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional şi, deci, emiterea deciziei de sancţionare
nu s-a făcut „în baza propunerii comisiei de disciplină, ci în baza „referatului” întocmit de o
singură persoană.
Un asemenea demers era şi inutil, fiind pur formal faţă de propunerea anterioară de a se
aplicasancţiunea „desfacerii contractului de muncă al salariatului”.
În plus, dovedirea vinovăţiei salariatului trebuie trasă numai după cercetarea şi înlăturarea
apărărilor acestuia, or, din cuprinsul deciziei, cât şi din analiza actelor cercetării disciplinare
se poate lesne observa că acestea nu au fost în niciun fel verificate anterior aplicării
sancţiunii, cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 268 lit. c) C. mun., articol instituit
tocmai ca o garanţie a respectării dreptului la apărare al salariatului pe parcursul cercetării
prealabile, întrucât, în condiţiile în care angajatorul nu ţine cont de aceste apărări şi nu le
îndepărtează motivat, dreptul la apărare al angajatului, realizat doar prin luarea unei declaraţii
de care nu se ţine cont şi care nu este analizată anterior aplicării sancţiunii, cât şi la momentul
aplicării acesteia prin înlăturarea motivată a argumentelor salariatului, apare ca fiind doar o
formalitate, propunerea de sancţionare disciplinară fiind făcută în baza declaraţiei salariatului
data la data de 2 decembrie 2008, în cadrul controlului efectuat de angajaţii Direcţiei
Antifraudă şi Control, iar nu în cadrul cercetării disciplinare prealabile.
Din această perspectivă a reţinut instanţa de fond nerespectarea de către angajator, anterior
aplicării sancţiunii şi cu ocazia efectuării cercetării disciplinare prealabile, a garanţiilor
respectării dreptului la apărare al salariatului anterior sancţionării sale, reglementate în
favoarea salariatului şi în scopul de a limita puterea absolută a angajatorului de a aplica
sancţiuni disciplinare.
În acest context, neconvocarea în scris a salariatul cercetat, cu cel puţin 5 zile lucrătoare
înainte, constituirea „comisiei” de disciplină dintr-o singură persoană (aşa-zisul „referat
privind concluziile cercetării disciplinare” care cuprinde propunerea de aplicare a sancţiunii
disciplinare, este semnat şi însuşit de o singură persoană) în lipsa unui reprezentant al
salariatului, lipsa oricăror dovezi din care să rezulte ascultarea salariatului de comisia de
cercetare disciplinară la data pentru care a fost convocat salariatul în vederea cercetării
disciplinare prealabile, verificarea apărărilor salariatului, lipsa oricăror lucrări ale comisiei de
cercetare disciplinară, reprezintă o gravă încălcare atât a principiului respectării dreptului la
apărare al salariatului anterior aplicării sancţiunii disciplinare prealabile, cât şi a principiului
consensualismului şi al bunei-credinţe pe care trebuie să se bazeze relaţiile de muncă.
Sancţionarea disciplinară a contestatorului s-a făcut în baza propunerii directorului V.R.,
făcută reprezentantului legal al angajatorului şi serviciului de resurse umane, prin care se
solicită anterior cercetării sancţionarea disciplinară a salariatului cu „desfacerea contractului
de muncă”, fiind evident din acest înscris că la data de 4 decembrie 2008 angajatorul, în lipsa
efectuării oricăror cercetări şi fără a-l asculta pe salariat, decisese deja atât asupra existenţei
faptei imputate, asupra caracterului ilicit al acesteia, asupra vinovăţiei salariatului, cât şi
asupra necesităţii aplicării sancţiunii disciplinare cea mai severă, ce fusese deja stabilită.
Tot în legătură cu efectuarea cercetării disciplinare prealabile şi cu respectarea dreptului la
apărare, însă sub aspectul condiţiilor de formă, a constatat instanţa de fond că decizia
contestată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat
în timpul cercetării disciplinare prealabile, aceste menţiuni urmând a fi prevăzute în mod
obligatoriu în cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară sub sancţiunea nulităţii absolute a
acesteia [art. 268 alin. (2) lit. c) C. mun.].
Decizia contestată nu cuprinde menţiunea referitoare Ia înlăturarea apărărilor formulate de
salariat, ce se regăsesc în nota explicativă din data de 5 decembrie 2008, menţionată mai sus,
iar angajatorul nu a făcut referire în cuprinsul deciziei de sancţionare la niciuna dintre aceste
apărări şi cu atât mai mult nu le-a îndepărtat motivat, menţionându-se doar faptul că salariatul
a recunoscut „în cadrul cercetării disciplinare prealabile” fapta imputată.
S-a considerat că o asemenea afirmaţie este falsă şi nu corespunde apărărilor salariatului
făcute în cadrul „cercetării disciplinare”, apărări prin care acesta, dimpotrivă, neagă acuzaţiile
ce i se aduc, aspect consemnat şi în referatul din data de 9 decembrie 2008 privind concluziile
cercetării disciplinare”, care cuprinde propunerea de aplicare a sancţiunii disciplinare, de la
dosar, astfel încât, atâta timp cât salariatul a făcut apărări punctuale şi nu a recunoscut
acuzaţiile aduse, acestea trebuiau înlăturate motivat în cuprinsul deciziei de sancţionare
disciplinară, sub sancţiunea nulităţii absolute a acesteia [art. 268 alin. (2) lit. c) C. mun.].
În plus, dovedirea vinovăţiei salariatului presupune cercetarea şi înlăturarea apărărilor
acestuia, or, din cuprinsul deciziei se poate lesne observa că acestea nici măcar nu au fost
relevate, cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 268 lit. c) C. mun., articol instituit
tocmai ca o garanţie a respectării dreptului la apărare al salariatului pe parcursul cercetării
prealabile, întrucât, în condiţiile în care angajatorul nu ţine cont de aceste apărări şi nu le
îndepărtează motivat, dreptul la apărare al angajatului, realizat doar prin luarea unei declaraţii
de care nu se ţine cont şi care nu este analizată atât anterior aplicării sancţiunii, cât şi la
momentul aplicării acesteia prin înlăturarea motivată a argumentelor salariatului, apare ca
fiind „pur formal” şi golit de conţinut.
În acest context, a reţinut instanţa de fond că neconsemnarea în concret a apărărilor
contestatorului în legătură cu faptele pentru care a fost cercetată şi nearătarea motivelor
pentru care nu au fost reţinute reprezintă o încălcare a dreptului la apărare al salariatului
înainte de aplicarea sancţiunii disciplinare, ceea ce conferă caracter nelegal cercetării
prealabile astfel efectuate şi imprimă acelaşi caracter deciziei de sancţionare disciplinară, în
lumina prevederilor art. 267 alin. (1) şi (4) şi ale art. 268 lit. c) C. mun.
Respectarea prevederilor legale imperative relative la procedura cercetării disciplinare
prealabile reprezintă o obligaţie legală de fond intrinsecă măsurii sancţionării disciplinare,
fiind o garanţie a respectării dreptului la apărare al salariatului mai înainte de aplicarea
sancţiunii disciplinare iar încălcarea acestuia constituie cauză de nulitate absolută expresă a
măsurii dispuse, conform prevederilor art. 267 alin. (1) şi (4) C. mun., care sancţionează cu
nulitatea absolută aplicarea sancţiunii disciplinare în lipsa cercetării disciplinare prealabile în
chiar ziua cercetării, care nu se rezumă la convocarea salariatului la efectuarea cercetării
disciplinare prealabile şi la luarea unei „note explicative” prin întrebări preformulate, ci la
respectarea întregii proceduri prevăzute de lege şi a tuturor garanţiilor oferite salariatului în
scopul respectării dreptului la apărare al acestuia anterior sancţionării sale.
În concluzie, instanţa de fond a constatat emiterea deciziei de sancţionare disciplinară cu
încălcarea prevederilor legale care reglementează efectuarea cercetării disciplinare prealabile
şi procedura aplicării sancţiunii disciplinare prevăzută de contractul colectiv de muncă unic la
nivel naţional, care prevede o procedură obligatorie anterioară aplicării sancţiunii, ceea ce
echivalează cu vicierea acestei cercetări şi imprimă caracter nelegal sancţionării disciplinare
astfel dispuse, potrivit art. 267 alin. (1) şi (4) C. mun., şi atrage nulitatea concedierii, în
condiţiile art. 76 C. mun., aceasta fiind dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege.
Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut că decizia de sancţionare disciplinară a
contestatorului este deopotrivă netemeinică şi pentru următoarele argumente:
Astfel, actul de sancţionare este netemeinic întrucât fapta sancţionată disciplinar astfel cum a
fost reţinută în cuprinsul deciziei de concediere disciplinară, nu a fost dovedită în cauză de
intimată şi nu întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 263
alin. (2) C. mun., după cum urmează:
Din analiza prevederilor art. 263 alin. (2) C. mun. rezultă că, pentru a fi antrenată răspunderea
disciplinară a angajatului, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii de
fond, între care existenţa unei fapte ilicite şi personale a salariatului, săvârşită în legătură cu
munca sa, şi vinovăţia salariatului.
În legătură cu întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii disciplinare enumerate mai sus,
Tribunalul reţine mai multe aspecte.
Astfel, săvârşirea unei fapte ilicite de către un salariat este de esenţa răspunderii disciplinare.
Inexistenţa acestei fapte conduce la exonerarea de răspundere disciplinară a salariatului în
cauză.
Dovedirea existenţei unei încălcări culpabile de către salariat a disciplinei muncii prin
încălcarea normelor legale, regulamentului intern, contractului individual sau contractul
colectiv de muncă aplicabil, ordinelor şi dispoziţiilor legale ale conducătorilor ierarhici, cade
în sarcina angajatorului.
Or, în absenţa faptei ilicite a salariatului, nu poate fi pusă în discuţie existenţa vreunei abateri
disciplinare şi nu mai au relevanţă celelalte condiţii ale răspunderii disciplinare.
În cauză, din analiza înscrisurilor depuse în probaţiune de intimată, a reţinut instanţa de fond
faptul că aceasta nu a putut dovedi pe baza unor dovezi clare, neechivoce şi permise de lege,
cu valoare probatorie, existenţa faptelor ilicite imputate salariatului.
În lipsa dovedirii faptei imputate salariatului şi a caracterului ilicit al acesteia, răspunderea
disciplinară a salariatului nu poate fi angajată.
În acest context, două aspecte esenţiale au fost analizate şi reţinute în cauză de către instanţă:
Un prim aspect vizează existenţa unei acţiuni săvârşite cu vinovăţie de către salariat şi
încălcarea prin aceasta a normelor legale, regulamentului intern, contractului individual sau
contractului colectiv de muncă aplicabil, ordinelor şi dispoziţiilor legale ale conducătorilor
ierarhici.
În privinţa faptei comisive (acţiunii) reţinute în sarcina contestatorului ca abatere disciplinară,
constând în „nerespectarea obligaţiilor profesionale şi în acordarea de despăgubiri într-un
dosar de daună pentru reparaţii care în fapt nu au fost realizate”, instanţa de fond a constatat
că această faptă nu poate fi reţinută în sarcina contestatorului din actele dosarului.
Astfel, i se impută salariatului că, în calitatea acestuia de inspector daune, a deschis la data de
25 septembrie 2008 dosarul pentru avarii ale caroseriei suferite de autoturismul marca O., în
condiţiile în care nu a existat o solicitare din partea proprietarului autoturismului, context în
care pentru acest dosar au fost solicitate şi plătite daune în data de 21 octombrie 2008, în
sumă de 8.410, şi că acţiunile salariatului au condus la prejudicierea societăţii şi la plata
nejustificată a despăgubirilor pentru dosarul de daune.
Or, din analiza dosarului de daune pentru avarii ale caroseriei suferite de autoturismul marca
O., depus la dosarul cauzei chiar de intimată, rezultă faptul că acest dosar de daună a fost
deschis la solicitarea numitului S.G., că avariile au fost consemnate chiar de către solicitant în
declaraţia de daună la asigurările de bunuri, acesta declarând în scris că avariile s-au produs
în data de 24 septembrie 2008 şi constau printre altele în avarierea autoturismului în parcare,
fiind lovit în mai multe locuri, printre care se menţionează şi parbrizul.
Tot astfel, aceleaşi avarii apar menţionate în autorizaţia de reparaţii eliberată de DGPMB-
BPR-Secţia 3.
Or, în condiţiile în care salariatul a instrumentat dosarul de daună şi a inclus reparaţia
parbrizului şi a celorlalte piese în procesul-verbal de constatare a daunei în baza unor cereri
de despăgubire a persoanei care a şi declarat dauna şi evenimentul în care aceasta s-a produs
iar din devizul şi factura emise de către SC E.C. SRL rezultă că această piesă a fost înlocuită
efectiv, şi ca atare contravaloarea acesteia a fost recuperată de societatea care a efectuat
reparaţia, este absurdă acuzaţia intimatei în sensul că salariatul ar fi deschis la data de 25
septembrie 2008 dosarul pentru avarii ale caroseriei suferite de autoturismul marca O. cu nr.
de înmatriculare […] în condiţiile în care nu a existat o solicitare din partea proprietarului
autoturismului.
Or, intimata nu a putut lămuri, nici în cursul cercetării disciplinare prealabile şi nici pe
parcursul judecăţii, cum se explică atunci existenţa cererii de despăgubire, declaraţia de
daună la asigurările de bunuri cu privire la avariile ce s-au produs în data de 24 septembrie
2008 la autoturismul marca O., cum apar menţionate în autorizaţia de reparaţii eliberată de
DGPMB-BPR-Secţia 3, şi în ce mod ar fi putut salariatul „întocmi” aceste documente pentru
a le depune la un dosar de daune considerat fictiv de către intimată.
Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a constatat că faptele reţinute în cuprinsul deciziei de
sancţionare disciplinară contestată nu au putut fi verificate în sensul că acestea ar corespunde
realităţii, astfel încât, întrucât faptele considerate ilicite nu au putut fi dovedite, nici
răspunderea disciplinară a salariatului nu poate fi atrasă pentru fapte inexistente.
În acest sens, din întreaga succesiune a evenimentelor, s-a reţinut că emiterea deciziei de
sancţionare disciplinară a contestatorului s-a făcut în mod netemeinic şi nelegal, context în
care, instanţa de fond a constatat că prin încălcarea prevederilor imperative edictate de lege
pentru aplicarea valabilă a sancţiunii disciplinare s-au creat suficiente premise pentru
anularea deciziei contestate pentru nelegalitate, cât şi pentru netemeinicie.
Prin admiterea contestaţiei şi anularea măsurii concedierii, efectele nulităţii retroactivează
până la momentul emiterii acesteia, respectiv 11 decembrie 2008, părţile fiind puse în situaţia
anterioară printr-o ficţiune a legii, prezumându-se existenţa neîntreruptă a raporturilor de
muncă între data concedierii, 15 decembrie 2008, şi data pronunţării hotărârii judecătoreşti de
anulare. În acest context, instanţa de fond a constatat că salariatul a solicitat la data de 4
decembrie 2008 încetarea raporturilor de munca dintre părţi prin efectul demisiei, conform
art. 79 alin. (1) C. mun., astfel încât, la expirarea termenului de preaviz de 15 zile lucrătoare,
raporturile de munca dintre părţi au încetat prin efectul demisiei.
Or, având în vedere caracterul irevocabil al demisiei şi faţă de împrejurarea că până la data
pronunţării prezentei sentinţe o hotărâre de constatare a nulităţii actului unilateral al
salariatului nu s-a pronunţat, instanţa de fond a constatat că despăgubirile prevăzute de art. 78
alin. (1) C. mun. nu pot fi acordate, raporturile de munca dintre părţi încetând la data de 22
decembrie 2008, astfel încât, prin ipoteza, nu este vorba de drepturi de care ar fi beneficiat
salariatul, întrucât, dacă decizia de concediere nu ar fi intervenit, raporturile de munca ar fi
încetat prin demisie cel mai târziu la data de 22 decembrie 2008, în lipsa renunţării
angajatorului la respectarea de către salariat a termenului de preaviz. În această situaţie
instanţa de fond a admis doar în parte cererea de acordare a despăgubirilor prevăzute de art.
78 alin. (1) C. mun. şi a obligat intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu
salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat
salariatul de la data concedierii şi până la data de 22 decembrie 2008, despăgubirile solicitate
justificându-se tocmai pentru considerentul că legea prezumă existenţa neîntrerupta a
raporturilor de muncă până la soluţionarea favorabilă a contestaţiei, prezumţie care, după
producerea efectelor demisiei salariatului, pentru motivele arătate, nu operează în acest caz.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat recurentul-contestator
I.M.H., care, invocând prevederile art. 304 pct. 4 şi 6 C. pr. civ. a criticat-o ca netemeinică şi
nelegală.
Recurentul a arătat că „instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut”, deoarece, deşi nu a existat
niciun capăt de cerere prin care să se fi solicitat instanţei să ia act de presupusa sa demisie,
acest act unilateral a fost apreciat de către instanţa de judecată şi luat în considerare în
procesul de deliberare şi motivare a sentinţei.
Mai mult decât atât, prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (conform art. 304
pct. 4 C. pr. civ.), întrucât a dat forţă juridică unui act, respectiv demisiei recurentului, care,
obiectiv, nu-şi poate produce efecte juridice decât de la data la care sentinţa recurată devine
irevocabilă. A mai arătat recurentul că la data la care s-au formulat concluzii orale şi s-a pus
în discuţie existenţa actului intitulat „demisie”, instanţa a apreciat că este tardivă învestirea sa
cu un capăt de cerere care să aprecieze asupra valabilităţii sau nevalabilităţii acestui înscris, şi
în atare situaţie, este total nefondată soluţia cu privire la acordarea de despăgubiri numai până
la data de 22 decembrie 2008, adică data la care se presupune că ar fi încetat raporturile de
muncă faţă de intimata SC B. Asigurări SA ca urmare a demisiei.
Aceasta deoarece, atât timp cât instanţa a considerat că nu este învestită legal cu constatarea
nulităţii demisiei, nu a fost învestită nici cu un capăt de cerere prin care să se constate
valabilitatea acestui act, iar până la data rămânerii irevocabile a sentinţei recurate, singurul
act care şi-a produs efecte juridice a fost decizia de concediere emisă de SC B. Asigurări SA,
şi nu demisia recurentului, acesta fiind în imposibilitatea obiectivă de a se angaja cu forme
legale la un alt angajator, deoarece în cartea sa de muncă nu pot fi operate niciun fel de
modificări până la soluţionarea prezentului litigiu care priveşte contestaţia împotriva deciziei
de concediere.
Recurentul a mai arătat că dacă ar fi fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei de
concediere, ar fi fost discutabil care dintre cele două acte, decizia de concediere sau demisia,
şi-ar fi produs efectele juridice şi de la ce moment ar fi intervenit încetarea contractului său
de muncă.
Prin admiterea contestaţiei şi anularea măsurii concedierii, efectele nulităţii retroactivează
până la momentul emiterii acesteia, respectiv 11 decembrie 2008, părţile fiind puse în situaţia
anterioară printr-o ficţiune a legii, prezumându-se existenţa neîntreruptă a raporturilor de
muncă între data concedierii 11 decembrie 2008 şi data pronunţării hotărârii judecătoreşti de
anulare, însă nu există niciun temei legal în baza căruia instanţa să se pronunţe asupra
valabilităţii unui act pentru care nu a fost învestită, adică asupra înscrisului intitulat
„demisie”.
În contextul dat, singura interpretare posibilă a „demisiei” în opinia recurentului ar fi ca
aceasta să fie considerată ca intervenită; prin urmare, încetarea raporturilor de muncă să aibă
loc prin efectul demisiei, numai de la data rămânerii irevocabile a sentinţei prin care s-a
soluţionat contestaţia împotriva deciziei de concediere emisă de SC B. Asigurări SA.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs recurentul a arătat că, deşi a solicitat, atât în cererea
introductivă, cât şi ulterior, în cadrul concluziilor orale şi a celor scrise, obligarea intimatei la
plata cheltuielilor de judecată, instanţa nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestui capăt de
cerere, deşi, ca o consecinţă firească a admiterii contestaţiei, se impunea obligarea SC B.
Asigurări SA la plata cheltuielilor de judecată, respectiv onorariul de avocat pentru care a fost
făcută dovada.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Nu s-au solicitat şi administrat probe noi în faza recursului.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi potrivit art. 3041 C. pr. civ.
sub toate aspectele, Curtea apreciază ca nefondat recursul formulat, pentru considerentele ce
vor fi expuse în cuprinsul prezentei decizii.
Astfel, potrivit prevederilor art. 79 alin. (1) şi (7) C. mun., „ (1) Prin demisie se înţelege
actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică
angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de
preaviz. (…)
(7) Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la
data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, apare ca nefondată prima critică formulată de
recurent referitoare la împrejurarea că prima instanţă ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut,
deoarece, deşi recurentul nu a dedus judecăţii instanţei fondului niciun capăt de cerere prin
care să fi solicitat să se ia act de cererea sa de demisie, nu este mai puţin adevărat că, în
conformitate cu prevederile art. 79 C. mun., acest act juridic unilateral de voinţă al
salariatului îşi produce efectele la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării
totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv, fără a fi nevoie a fi încuviinţat de
către angajator sau constatat de către instanţa de judecată.
Mai mult, instanţa constatând nulitatea actului de concediere, are de făcut aplicarea
principiilor efectelor nulităţii actului juridic civil, respectiv al retroactivităţi sancţiunii, şi
repunerii părţilor în situaţia anterioară, având însă în vedere momentul emiterii actului
juridic şi existenţa raporturilor de muncă dintre părţi, existenţă care în cauză încetează la
data expirării termenului de preaviz al angajatorului ca urmare a actului juridic al demisiei
salariatului.
Nefondată este şi critica potrivit căreia prima instanţă ar fi depăşit atribuţiile puterii
judecătoreşti întrucât ar fi dat forţă juridică demisiei recurentului, care nu-şi ar putea produce
efecte juridice decât de la data la care sentinţa recurată devine irevocabilă; astfel, pe de-o
parte, în conformitate cu principiile ce guvernează efectele acestei sancţiuni ce afectează un
act juridic nelegal întocmit, efectele nulităţii retroactivează până la momentul emiterii
acestuia, părţile fiind repuse în situaţia anterioară, prezumându-se existenţa neîntreruptă a
raporturilor de muncă între data concedierii şi data pronunţării hotărârii judecătoreşti de
anulare, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere
lovite de nulitate, însă acest efect priveşte, în mod logic, perioada dintre momentul emiterii
actului juridic şi data încetării raporturilor de muncă ale părţilor (şi priveşte efectele
demisiei); pe de altă parte, hotărârea judecătorească pronunţată în materia jurisdicţiei muncii
este executorie, în conformitate cu prevederile art. 289 C. mun., de la data pronunţării, iar nu
de la data rămânerii sale irevocabile (şi priveşte hotărâri judecătoreşti de primă instanţă), iar
recurentul face confuzie între efectele demisiei sale şi efectele hotărârii judecătoreşti
pronunţate de instanţa fondului, şi care, cum s-a arătat mai sus, sunt diferite.
Prin urmare, în mod corect a avut în vedere prima instanţă împrejurarea că raporturile de
muncă ale părţilor au încetat la data de 22 decembrie 2008, fără a fi nevoie a fi învestită,
contrar susţinerilor nefondate ale recurentului, cu o cerere prin care să se constate
valabilitatea demisiei.
Chiar dacă, până la data pronunţării sentinţei recurate, definitive şi executorii de la data
pronunţării, singurul act care şi-a produs efecte juridice a fost decizia de concediere, şi nu
demisia recurentului, cu toate acestea raporturile de muncă au încetat la data denunţării lor
unilaterale, în condiţiile legii, de către recurent, iar instanţa avea a lua în considerare
împrejurarea că acestea au încetat ca urmare a acestei manifestării de voinţă, irevocabile, a
recurentului, constatând prin hotărâre că drepturile repuse în fiinţă au încetat la data de 22
decembrie 2008, iar nu după cum susţine recurentul la un moment ulterior, nedeterminat,
când hotărârea va rămâne irevocabilă.
Curtea va respinge ca nefondată şi critica potrivit căreia în mod netemeinic prima instanţă ar
fi omis a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată solicitate de către recurent la fond,
deoarece acestea nu puteau fi acordate în condiţiile în care acesta, deşi îi revenea obligaţia de
a face dovada efectuării acestora, anexând chitanţa doveditoare a efectuării plăţii onorariului
avocaţial, nu a fost în măsură a face această dovadă.
Pentru aceste considerente, Curtea, văzând şi dispoziţiile art. 312 C. pr. Civ., va respinge
recursul ca nefondat.
Publicat în Revista Română de Jurisprudenţă cu numărul 6 din data de 30 iunie 2011.
*)
Curtea de Apel Bucureşti, Preşedintele Secţiei a VII-a civile şi pentru cauze privind
conflictele de muncă şi asigurări sociale; Lector univ. dr., Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir” din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative.