1

BIODIVERSITATEA – NOŢIUNI GENERALE

1.1. Introducere

Biodiversitatea este astăzi un termen foarte frecvent utilizat atât în limbajul de specialitate cât
şi în cel curent; totuşi accepţiunile sale sunt încă diferite şi circulă numeroase definiţii ale acestui
concept. Există mai multe definitii date biodiversităţii, formulate de specialişti, de organisme
naţionale şi internaţionale sau promovate de conferinţe internaţionale.
Termenul de diversitate biologică a apărut în 1980 fiind utilizat de mai mulţi autori: Lovejoy
sau Norse şi McManus. Lovejoy nu i-a dat o definiţie propriu-zisă, dar l-a folosit în sensul de număr
de specii, iar pentru Norse şi McManus diversitatea biologică includea conceptele de diversitate
genetică şi diversitate ecologică. În lucrarea Conservarea diversităţii ecologice a pădurilor
noastre (1986) Norse ş.a. au contribuit la diseminarea conceptului de diversitate biologică cu sensul
clar de diversitate la trei niveluri: genetică, a speciilor şi a biocenozelor.
Cuvântul biodiversitate, obţinut prin contragerea cuvintelor diversitate biologică, a fost creat
de către Walter G. Rosen în 1985, la organizarea întâlnirilor premergătoare pentru Forumul Naţional
pentru Biodiversitate, care a avut loc la Washington în septembrie 1986.
Congresul Statelor Unite ale Americii (Office of Technology Assessement, 1987) defineşte
biodiversitatea ca ,,…referindu-se la varietatea şi variabilitatea între organismele vii în
complexele ecologice în care ele se întâlnesc. Diversitatea poate fi definită ca numărul
diferitelor componente şi frecvenţa lor relativă. Pentru diversitatea biologică, aceste
componente sunt organizate la mai multe niveluri, mergând de la ecosisteme complete până
la structuri chimice, care sunt baza moleculară a eredităţii. Astfel, termenul include
ecosisteme diferite, specii, genuri şi abundenţele lor relative”.
Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultura (FAO) adoptă oficial definiţia dată de Wilcox
(1984): „Diversitatea biologică indică varietatea formelor de viaţa, rolul ecologic pe care îl
îndeplinesc şi diversitatea genetică pe care o conţin”. Deci, diversitatea biologică există la nivelul
genelor (nivelul molecular), nivelul individual, nivelul populaţiilor, la nivelul speciilor şi la nivelul
ecosistemului.
Reid şi Miller (1989), de la World Resources Institute, consideră că biodiversitatea este
varietatea organismelor lumii, inclusiv diversitatea lor genetică şi comunităţile de viaţă pe care le
formează. Conform acestei definiţii, biodiversitatea include interrelaţiile genelor, speciilor şi
ecosistemelor. Deoarece genele sunt componente ale speciilor şi speciile sunt componente ale
ecosistemelor, alterările care au loc la oricare nivel al acestei ierarhii pot produce schimbări la alte
niveluri. Speciile ocupă poziţia centrală în noţiunea de biodiversitate şi de aceea, de cele mai multe
ori este analizată biodiversitatea specifică. Mai recent, utilizând metode moderne de investigare,
cum sunt markerii genetici şi moleculari, se analizează şi diversitatea genetică intraspecifică.
Conceptul de biodiversitate s-a impus la nivel global o dată cu Conferinţa Naţiunilor Unite
pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992). „El se adresează biologilor familiarizaţi cu
diversitatea biologică, dar depăşeşte câmpul biologiei pentru a implica omul – ca specie
biologică, omul dependent de biodiversitate şi cauză a eroziunii accelerate a acesteia, omul
responsabil, în faţa generaţiilor viitoare, de gestionarea resurselor planetei”.
Convenţia asupra biodiversităţii ratificată în urma Conferinţei de la Rio de Janeiro, defineşte
diversitatea biologică similar lui Norse, drept ,,variabilitatea între organismele vii din toate
sursele, incluzând, inter alia, ecosisteme şi complexe ecologice terestre şi acvatice; aceasta
include diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi ecosisteme”.
Groombridge (1992) defineşte biodiversitatea foarte cuprinzător ca fiind „varietatea lumii vii”.
Într-adevăr, adesea termenul de ,,biodiversitate” este folosit pentru descrierea numărului, varietăţii
şi variabilităţii tuturor organismelor vii.
O definiţie generică a biodiversităţii este aceea că ea reprezintă diferenţele dintre entităţile
biologice ale Terrei.
Pornind de la definițiile anterioare, se poate rezuma afirmând că biodiversitatea este „Viaţa de
pe Pământ”, ceea ce implică variația tuturor organismelor vii animale și vegetale de pe planeta
noastră.
În literatura de specialitate se folosesc atât termenul de biodiversitate cât şi cel de diversitate
biologica. Pentru unii autori aceşti termeni sunt sinonimi, alţii însă consideră că diversitatea
defineşte sistemele biologice apropiate taxonomic, situate în spaţii geografice relativ restrânse (mai
mici decât suprafaţa unei ţări sau a unui continent), în timp ce conceptul de biodiversitate este folosit
în special privitor la conservarea tuturor formelor de viață dintr-un anume spaţiu geografic și are o
cuprindere mai extinsă; astfel, biodiversitatea studiază componentele mai îndepărtate taxonomic, le
tratează diferit în funcţie de raritatea lor, de rolul lor ecologic, dacă sunt specifice habitatului
respectiv sau nu.
Termenul de biodiversitate este foarte util pentru că include toate organismele şi pe cele
nedescrise încă. Include şi variaţia genetică atunci când diferenţele între indivizi sunt determinate
de variaţia genetică. Când o specie ocupă un areal extins cu variate condiţii ecologice, anumite
condiţii locale favorizează anumite genotipuri formându-se populaţiile speciei respective. Pentru a
surprinde întreaga diversitate a unei specii, toate genotipurile diferite ale speciei trebuie incluse. De
aceea, ideal ar fi ca biodiversitatea să fie considerată la toate nivelurile, de la complexe de
ecosisteme la gene, la toate nivelurile de organizare şi de integrare a materiei vii.
Pentru unele vertebrate mai bine cunoscute, cum sunt mamiferele sau păsările, se discută
despre biodiversitate la nivel de populaţii, dar în cazul insectelor (care reprezintă aproximativ 50%
din întreaga faună) multe specii nu au fost încă descrise sau denumite. În prezent nu se ştiu prea
multe despre variaţia genetică intraspecifică a celor mai multe forme de viaţă, o adevărată
cuantificare genetică a biodiversităţii depăşindu-ne deocamdată posibilităţile. Totuşi, utilizând
metodele moderne de cercetare menţionate anterior este în curs de desfăşurare procesul de
acumulare a datelor şi informaţiilor şi în acest domeniu.

1.2 Estimarea biodiversităţii globale

Biodiversitatea lumii vii reprezintă o valoare naturală intrinsecă a planetei noastre, însăşi
fundaţia pe care este construită civilizaţia umană. Scăderea ei drastică în ultimele două secole a dus
la iniţierea unor tot mai importante încercări de menţinere şi conservare. În acest scop, un prim
aspect aparent simplu de determinat este numărul total de specii care există pe glob. Deşi pare
relativ facil de răspuns la întrebarea câte specii sunt azi pe glob, deocamdată nimeni nu poate da un
răspuns precis. Există doar estimări care variază de la 4 la 100 de milioane, deci într-un interval destul
de larg. În prezent sunt descrise 1,7 milioane de specii (tabelul 1)(UICN,2010).
Astăzi, mai mulţi oameni de ştiinţă ca niciodată se aventurează în zonele cele mai inaccesibile
pentru a le studia: în pădurea tropicală, în abisurile oceanelor sau pe cele mai înalte lanţuri
muntoase. Cele mai precise date sunt cele relative la numărul de mamifere, păsări şi gimnosperme;
numai pentru aceste grupuri oamenii de ştiinţă au identificat aproape toate speciile de pe planetă şi
doar un număr foarte mic de noi specii este identificat de la decadă la decadă. Chiar şi printre cele
mai dificil de găsit şi prins specii (cum sunt liliecii nocturni, de exemplu) marea majoritate a speciilor
au fost descrise, iar cele care mai sunt de descris sunt mai mult ca sigur mici, timide, rare şi similare
cu tipurile pe care deja le cunoaştem. Se apreciază că aproximativ 90% dintre vertebrate au fost
descrise deja.
 Biologii mai au însă de descris multe specii de plante, nevertebrate şi licheni. Speciile noi sunt
mai ales insecte sau alte organisme de mici dimensiuni şi este vorba de specii care fac parte din
familii şi ordine deja cunoscute. Unele insectel sunt microscopic de mici şi potenţial, într-un hectar de
pădure pot exista mii de specii de insecte. După unele aprecieri, 10 000 de astfel de specii noi s-ar
descoperi anual. Cum insectele reprezintă aproximativ 50% din faună, este evident că estimarea
numărului total de specii este speculativă. În ce privește amfibienii, în fiecare deceniu sunt descrise
500-600 de noi specii (Morell, 1996)
Rata de descoperire a mamiferelor sau păsărilor este aşa cum s-a precizat, mult mai mică, de
1-5 specii anual, specii aflate mai ales la tropice. Şi mai rar comparativ cu speciile, se descoperă şi noi
ecosisteme. Aşa cum se poate observa în tabelul 1, mamiferele reprezintă cel mai puţin numeros
grup, cu 5 490 de specii, în timp ce speciile de insecte cunoscute sunt cele mai numeroase, atingând
valoarea de 1 milion.
Împreună, oceanele, lacurile, continentele şi insulele Pământului adăpostesc 62 000 de specii
de vertebrate animale şi 320 000 de specii de plante cunoscute şi descrise.
Atenţia asupra impreciziei estimărilor privitoare la biodiversitatea globală a fost atrasă în 1988,
de Erwin Terry, biolog la Muzeul Naţional de Ştiinţe ale Naturii a SUA. El a realizat un experiment în
pădurea tropicală din Panama ce a constat în tratarea cu insecticid a 11 arbori din specia Luehea
seemanii (Panama); după fumigare, a identificat dintre insectele căzute 163 de specii de coleoptere.
Cum sunt aproximativ 50 000 de specii de arbori tropicali, numărul coleopterelor ar fi de 8 150 000
de specii; coleopterele reprezintă aproximativ 40% din totalul insectelor, care ar ajunge la 20 de
milioane. În arbori trăiesc aproximativ 66% din insecte, restul de 33% trăiesc la sol, ceea ce ridică
numărul insectelor la 30 de milioane, nu la 1,5 milioane cum se considerase până atunci
(Erwin,1988).
Biodiversitatea cunoscută a formelor de viaţă de pe glob
Tabelul 1

Forme de viaţă Specii descrise

Vertebrate
Mamifere 5 490
Păsări 9 998
Reptile 9 084
Amfibieni 6 433
Peşti 31 300
Total vertebrate 62305
Nevertebrate
Insecte 1 000 000
Păianjeni şi scorpioni 102 248
Moluşte 85 000
Crustacee 47 000
Corali 2 175
altele 68 827
Total nevertebrate 1 305 250
Plante
Angiosperme 281 821
Gimnosperme 1 021
Ferigi 12 000
Muşchi 16 236
Alge verzi şi roşii 10 131
Total plante 321 212
Altele
Licheni 12 000
Ciuperci 31 496
Alge brune 3 067
Total altele 51 563
TOTAL SPECII 1 740 330
 (UICN, 2010)

Bineînţeles că au fost formulate mai multe critici ale acestei estimări (că multe dintre speciile
de coleoptere identificate trăiesc şi pe alţi arbori, nu sunt specifice doar pentru Luehea semanii, că
aceasta poate fi din întâmplare o specie foarte bogată în insecte în comparaţie cu alte specii de
arbori etc.). Alte estimări realizate mai recent prin metode asemănătoare în Asia şi America de Sud
propun cifre estimative de 5 - 10 milioane de specii de insecte (Bryant, 2004).
Microorganismele trebuie şi ele incluse în estimarea biodiversităţii globale iar ecologia lor este
şi mai puţin cunoscută decât a insectelor. Înafară de câteva specii de interes agricol, medical sau
industrial, speciile de microorganisme nu au beneficiat de prea multă atenţie. Se apreciază că şi
microorganismele ar mai putea adăuga între 5 şi 50 de milioane de specii la totalul globului.
Pentru a ilustra permanentul proces de identificare şi descriere a bogăţiei de specii a biosferei
planetare, se prezintă câteva specii şi ecosisteme descoperite în perioada recentă.
Dintre speciile de plante se amintesc planta omuleţului Michelin, chiparosul auriu de Vietnam,
specii de orhidee, iar dintre speciile de animale gândacul rinocer, liliacul cu faţa dungată de Midoro,
şoarecele cipriot, tamarinul leu cu faţa neagră, marmosetul Satere, macacul de Arunchal, balena cu
cioc peruviană, saola, rechinul cu bot uriaş, celacantul etc.
Tecticornia bibenda denumită planta omuleţului Michelin (figura 1.1) din cauza asemănării
cu acesta, este o plantă descoperită în 2007, în vestul Australiei, cu prilejul unei expediţii de analizare
a impactului asupra mediului, realizată pentru o companie minieră. Este una dintre cele 298 de specii
denumite în Australia în anul respectiv.
Opt specii noi de orhidee au fost descoperite în pădurile din Papua Noua Guinee de expediţii
ale WWF (World Wild Found, organizaţie neguvernamentală internaţională, cu rol important în
protejarea mediului). Aici există 3000 de specii de orhidee, Papua Noua Guinee fiind posesoarea unei
biodiversităţi vegetale dar şi animale deosebite.
Chiparosul auriu de Vietnam - Xanthocyparis vietnamensis - o nouă specie de conifer, a fost
descoperită în 1999 de un grup de cercetători vietnamezi, ruşi şi britanici, ce participau la o expediţie
internaţională în zona munţilor calcaroşi ce se află la frontiera Vietnamului cu China.

Fig.1.1 Tecticornia bibenda - planta omuleţului Michelin (http://species.asu.edu/topten2008.php)

Se bănuieşte că mai sunt şi alte specii de plante nedescrise încă, zona fiind printre cele mai
bogate din punct de vedere botanic.
Desmoxytes purpurosea – dragonul roz, este o specie de miriapod descoperită în 2007 în
Thailanda; culoarea roz de avertizare previne eventualii prădători cu privire la ţepii şi toxicitatea
animalului (figura 1.2).
 Fig.1.2 Desmoxytes purpurosea – dragonul roz (Sursa http://species.asu.edu/topten2008.php)

Un nou ordin de insecte înrudite cu lăcustele şi fasmele, Mantophasmatodea, a fost descoperit

în 2002 pe versanţii munţilor Brandberg din Namibia de un grup de cercetători, la 87 de ani după
ultima descriere a unui nou ordin de insecte.
Megaceras briansaltini - gândacul rinocer sau unicornul. Insecta a fost descoperită în 2007 în
Peru iar structura şi forma cornului de pe cap este unică (fiind asemănătoare, după cum afirmă cel
care l-a descoperit, doar cu cea a personajului Dim din filmul de animaţie “Viaţa unui gândac”) (figura
1.3).

Fig.1.3 Megaceras briansaltini - gândacul rinocer (http://species.asu.edu/topten2008.php)

Styloctenium mindorensis - liliacul cu faţa dungata de Midoro a fost descoperit în 2007 în

insula filipineză Midoro, este frugivor fiind poreclit şi vulpea zburătoare. Liliecii frugivori dar mai ales
cei polinivori sunt printre cele mai importante specii fiind indispensabili pentru menţinerea anumitor
ecosisteme tropicale din care fac parte.
Mus cypriacus - şoarecele cipriot a fost descoperit în 2006 de un cercetător britanic (T.
Cucchi). Acest şoarece are capul, ochii urechile şi dinţii mult mai mari în comparaţie cu alte specii
europene; descoperirea acestei noi specii a fost confirmată de testele genetice.
În 2005 a fost descoperită o nouă specie de rozător, şobolanul laoţian de stâncă - Laonastes
aenigmamus, pentru care s-a înfiinţat o nouă familie – Laonastidae; ultima nouă familie a fost
descoperită în urmă cu 30 de ani, o familie de lilieci Craseonycteridae.
Tamarinul leu cu faţa neagră - Leontopithecus caissara, este o specie de primată din care
câteva duzini de indivizi au fost găsite în 1990 la 300 km de Rio de Janeiro (figura 1.4).
 (Foto Luiz Claudio Marigo)

Fig.1.4 Leontopithecus caissara - Tamarinul leu cu faţa neagră

O nouă specie de maimuţă, a şasea descoperită în Brazilia din 1990 până în prezent, Callithrix
saterei - marmosetul Satere, are mărimea unei veveriţe.
Macaca munzala - macacul de Arunchal a fost descoperit şi fotografiat de cercetătorii unei
expediţii realizate în India între 2003 şi 2004. Denumirea ştiinţifică face referire la numele popular pe
care i l-au dat localnicii, mun zala, maimuţă din „pădurea adâncă”.
Balena cu cioc peruviană – Mesoplodon peruavianus, a fost descoperită în 1976, în Pacificul
de Sud, după ce timp de 28 de ani nu se mai descoperise nici o specie nouă de balenă. Este cea mai
mică balenă cu cioc, de mărimea unui delfin de mici dimensiuni.
Pseudoryx, saola – Pseudoryx nghetinhensis (figura 1.5). Specie nouă din familia Bovidae
descoperită în 1992 în pădurea Vu Quang în Vietnam. Arată ca o capră de 90 cm înălţime, deşi este
mai înrudită cu bovidele (figura 1.5). A fost întâi identificată după oasele şi pieile provenind de la 20
de indivizi. În 1994 două specimene tinere au fost prinse şi trimise la o gradină zoo din Hanoi, dar au
murit repede. Aceeaşi soartă a avut-o şi un exemplar matur trimis la o grădină zoologică din Laos. S-
au organizat mai multe expediţii care au încercat fără succes să găsească animalul în sălbăticie.

(Foto David Husle)

Fig.1.5 Pseudoryx nghetinhensis - saola
 Rechinul cu bot uriaş – Megachasma pelagios este o specie filtrantă de mari dimensiuni
(ajunge la 5 metri lungime) din care până acum au fost găsite doar 11 specimene şi doar unul viu.
Pogonophryne cerebropogon şi Artedidraco glareobarbatus sunt două specii de peşti
prădători antarctici cu barbă din cele 4 nou descoperite; îşi folosesc “bărbile” ca momeală pentru a
atrage prada. Pentru a-şi creşte flotabilitatea prezintă un strat de grăsime, nu vezică cu aer ca la
majoritatea speciilor de peşti. O specie asemănătoare (Pogonophryne marmorata – figura 1.6) a fost
identificată pe parcursul unei expediţii ce a cercetat profunzimile apelor Antarctice în februarie şi
martie 2008, la care au participat oameni de ştiinţă din mai multe ţări (Australia, Franţa şi Japonia).
Expediţia este inclusă într-un proiect internaţional care studiază biodiversitatea în apele antarctice.
Oamenii de ştiinţă au colectat 30000 de specimene până la o adâncime de 2000 m.

(Foto: P.Marriot)

Fig. 1.6 Pogonophryne marmorata

Celacantul, (denumit uneori şi silacant) - Latimeria chalumnae - considerat fosilă vie datând
de 80 de milioane de ani a apărut într-o piaţă de peşte de pe insula Comoros, lângă Madagascar, în
1938, după ce se considerase că aceste specii ar fi dispărut în urmă cu 65 de milioane de ani. Abia în
1952 a mai fost găsit un alt celacant, iar cercetări ulterioare au evidenţiat existenţa unei populaţii de
aproximativ 200 de indivizi în apele insulei Grand Comoros ce trăieşte în peşterile submerse din largul
coastelor acestei insule. Aceste specii de peşti sunt considerate importante de către evoluţionişti
deoarece înotătoarele lor sunt prelungi şi prezintă oase şi muşchi similar cu membrele vertebratelor,
ceea ce a dus la elaborarea ipotezei că sunt strămoşii acvatici care au făcut posibilă trecerea de la
animalele acvatice la cele terestre (fig. 1.7).

Fig.1.7 Celacantul - Latimeria chalumnae (GNU Free Documentation License)

Istoria cu exemplarul găsit la piaţa de peşte s-a repetat în 1998, dar de această dată în
Indonezia, la mii de km de prima descoperire. Cercetările ulterioare au demonstrat că e vorba de o
altă specie de celacant (Latimeria menadoensis), necunoscută ştiinţei până în momentul respectiv,
dar pescuită şi consumată de localnici (Fricke şi Hissmann, 1990; Inoue ş.a., 2005).
 În 1995 biologii danezi au descoperit o nouă specie simbiontă cu homarul norvegian ce are
dimensiuni mai mici de 1 mm, are o morfologie şi un ciclu de dezvoltare atât de complex şi de
deosebit de orice altă formă de viaţă, încât pentru el a fost înfiinţată o nouă încrengătură:
Cycliophora.
În ceea ce priveşte ecosistemele, la mijlocul deceniului şapte al secolului al XX-lea s-au
descoperit pe fundul oceanului, la trei kilometri adâncime, izvoare termale submarine. Aceste
izvoare asigură existenţa a peste 300 de specii noi de organisme: viermi gigantici de 90 cm, scoici
uriaşe de 30 cm, precum şi creveţi, crabi şi peşti. Această descoperire a fost o totală surpriză,
deoarece nu exista aparent nici o sursă primară de energie care să susţină aceste forme de viaţă.
Viermii (Riftia pachyptila) nu au nici orificiu bucal nici orificiu anal (figura 1.8).

Fig. 1.8 Viermi tubulari (Riftia pachyptila) din izvoarele termale submarine (sursa
http://www.ifremer.com)

S-a descoperit astfel că sursa de energie este hidrogenul sulfurat; acesta este oxidat de
bacterii simbionte care trăiesc în ţesuturile viermilor. Bacteriile folosesc energia pentru a converti
dioxidul de carbon în substanţe nutritive pentru vierme.
Alt tip nou de ecosistem a fost descoperit în 1960 în tuburile de lavă cum sunt denumite
peşterile aflate sub torentele de lavă în Hawaii. Aceste peşteri conţin multe specii noi de animale care
s-au adaptat la o existenţă fără lumină. Sursa primară de hrană o constituie rădăcinile arborilor ohia
(Metrosideros polymorpha) care atârnă în aceste peşteri (figura 1.9). Gândaci de mici dimensiuni
care sug seva din rădăcini reprezintă următoarea verigă a lanţurilor trofice, prădătorii fiind
reprezentaţi de diferite specii de păianjeni.

Fig. 1.9 Arbore ohia - Metrosideros polymorpha (Bishop Museum Ethnobotany Database)
 Peşterile submerse aflate în subteran, în apropierea mării sau oceanelor, dar fără comunicare
cu acestea la suprafaţă, sunt locuite de specii ciudate, urmaşele unor specii ancestrale. Aproximativ
200 de specii noi, inclusiv o nouă clasă de crustacee, au fost descoperite în aceste peşteri.
Peştera Movile, de lângă Mangalia, adăposteşte un ecosistem unic în lume, descoperit în
1986, care funcţionează exclusiv pe baza chemosintezei realizate de sulfobacterii care folosesc
hidrogenul sulfurat pentru sintetizarea de substanţe organice (conţinutul în hidrogen sulfurat este de
8-12 mg/l, iar atmosfera este unică, conţinând doar 7-10% oxigen şi 2-3,5% dioxid de carbon).
Cercetătorii de la NASA a căror atenţie a fost atrasă de acest ecosistem deosebit au comparat peştera
cu fosele vulcanice de pe Marte. Peştera a fost izolată de exterior timp de aproximativ 5,5 milioane
de ani. Explorarea ei a început abia în 1990 şi a dus la descoperirea a 46 de specii, din care noi 35, în
special nevertebrate. Descoperirea acestei peşteri a făcut vâlvă în lumea ştiinţifică deoarece se
credea că, în condiţii atât de dificile şi de diferite de cele de la suprafaţa planetei noastre, viaţa nu
poate exista. Marea majoritate sunt artropode aparţinând claselor Arachnida, Crustacea, Myriapoda
şi Insecta. Sunt 18 specii acvatice ce aparţin încrengăturilor Plathelminthes (viermi plaţi), Nematoda
(viermi cilindrici), Rotifera (animale microscopice înrudite cu viermii cilindrici) şi Annelida (viermi
inelaţi). Lipitoarea oarbă, un melc şi un scorpion de apă orb au fost de asemenea identificaţi şi sunt
unici în lume. Alte specii descoperite sunt prădătoare: 2 specii de pseudoscorpionide, un centipod de
aproape 5 cm lungime, scorpioni de apă, alături de lipitori răpitoare care trăiesc de pe urma viermilor
şi 4 specii de păianjeni. (Singura rudă apropiată a unuia dintre aceşti păianjeni trăieşte în insulele
Canare).

Fig. 1.10 Scorpion de apă din peştera Movile (http://bacterianeurons.blogspot.com)

Principalele adaptări ale acestor specii sunt depigmentarea corpului, lipsa sau atrofierea
vederii, consumul de bacterii şi ciuperci care obţin energia din izvoarele calde sulfuroase de sub
peşteră (www. speologie.org).
Alte ecosisteme ciudate, recent descoperite, sunt cele de pe fundul unor lacuri caracterizate
prin condiţii abiotice foarte dificile, dar care s-a dovedit că adăpostesc totuşi viaţă. Acesta este cazul
unor lacuri din Antarctica sau a lacurilor de asfalt din Trinidad. Pe fundul lacului Untersee au fost
identificate nişte movile conice bizare (figura 1.11), edificate într-o foarte lungă perioadă de timp,
strat cu strat de bacterii stromatolite (Witze, 2011).

(Foto: Dale Andersen)

 Fig. 1.11. Movile de pe fundul lacului Untersee, Antarctica

Lacurile de asfalt adăpostesc şi ele bacterii, care pot supravieţui, în asfalt la limita vieţii,
aproape fără apă, respirând nitraţi şi sulfaţi (www.ecomagazin.ro).

1.3 Diminuarea biodiversităţii prin dispariţia speciilor

Este adevărat că noi specii se descoperă şi nu cunoaştem încă întreaga bogăţie floristică şi
faunistică a globului, însă cu o viteză mult mai mare decât sunt descoperite, numeroase specii dispar,
fenomen de-acum notoriu. Dispariţia speciilor a avut loc întotdeauna, din cauze naturale sau
antropice. Omul de când a apărut pe pământ a vânat, a cules plante şi a tăiat arbori. În ultimele două
sute de ani însă creşterea numerică a populaţiei umane, supraexploatarea resurselor şi degradarea
mediului înconjurător au provocat un declin al biodiversităţii mondiale într-un ritm tot mai rapid.
Numeroase specii îşi diminuează efectivele, unele dispar, ecosistemele se degradează sau dispar şi
ele. Se apreciază că 80% din pădurea originară care acoperea Terra acum 8000 de ani a dispărut, a
fost degradată sau fragmentată.
Specialiştii afirmă că speciile dispar într-un ritm de 100 până la 1000 de ori mai mare decât
ritmul natural de dispariţie şi că suntem martorii unui al şaselea episod de extincţie în masă a
speciilor, determinat de această dată mai ales de activităţile umane (Leakey şi Lewin, 1996). De
exemplu un studiu realizat în 18 ţări europene privitor la speciile comune de păsări de pădure sau de
spaţii deschise a arătat că numărul lor a scăzut cu 71% între 1980 şi 2002, ceea ce reprezintă un
semnal de alarmă îngrijorător, ţinând cont că păsările reprezintă un bun indicator al stării
biodiversităţii (CE, 2005).
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) publică anual un raport privind
situaţia speciilor ameninţate cu dispariţia; acestea nu reprezintă însă decât vârful aisbergului. De
exemplu, pentru stabilirea listei roşii cu specii ameninţate cu dispariţia în 2003, U.I.C.N. a putut
evalua starea de conservare pentru doar 2% din cele aproximativ 1,7 milioane de specii descrise.
Activitatea de supraveghere şi evaluare s-a extins în ultimii ani, deşi procentul rămâne în continuare
foarte modest: în 2010 au fost evaluate aproape 3% din totalul speciilor descrise pe glob. Singurele
grupuri de specii care sunt bine studiate şi în consecinţă în totalitate evaluate sunt mamiferele şi
păsările, la care se observă o constantă creştere a speciilor ameninţate cu dispariţia de la 1096 specii
de mamifere, respectiv 1107 specii de păsări în 1998, la 1143 specii de mamifere şi 1223 specii de
păsări în 2010 (tabelul 2),(UICN, 2010). În cazul mamiferelor gravitatea situaţiei este ilustrată şi de
faptul că rudele noastre cele mai apropiate, primatele, sunt foarte vulnerabile; astfel 70% din speciile
din Asia sunt ameninţate cu dispariţia.
La polul opus se află ciupercile, din care la nivel global sunt evaluate doar 18 specii (totalul de
specii descrise fiind 51 563), din care în 2010 jumătate, adică 9, erau pe cale de dispariţie. Aceeaşi
situaţie nesatisfăcătoare în ce priveşte cunoştinţele noastre despre starea de conservare a speciilor
se înregistrează şi la nevertebrate unde doar 0,6% din totalul de 1,3 milioane de specii sunt evaluate,
iar din cele evaluate o treime sunt pe cale de dispariţie.
Şi la plante monitorizarea stării de conservare este departe de a fi optimă, doar 3% dintre
speciile vegetale fiind evaluate, iar dintre acestea 70% sunt ameninţate cu dispariţia, cea mai gravă
stare de fapt, comparativ cu celelalte grupe sistematice.
În ce priveşte ecosistemele, pădurile adăpostesc cel puţin jumătate din speciile globului însă
ele dispar într-un ritm de 0,85 % pe an (pădurile tropicale dispar într-un ritm mult mai alert de 4% pe
an). Recifurile de corali ale globului sunt deja moarte în proporţie de o treime şi o altă treime este
ameninţată. Pe continentul european, Uniunea Europeană a pierdut deja 50% din zonele sale umede,
atât de bogate în specii.
 Specii ameninţate cu dispariţia pe glob
Tabelul 2
Nr. de specii Nr. de specii Specii Specii Specii Specii Specii
descrise evaluate ameninţate cu ameninţate cu ameninţate cu ameninţate din ameninţate
dispariţia ´96- dispariţia 2003 dispariţia 2010 speciile descrise din speciile
98 evaluate
Mamifere 5490 5490 1096 1130 1143 21 % 21 %
Păsări 9998 9998 1107 1194 1223 12 % 12 %
Reptile 9084 1672 253 293 467 5% 28 %
Amfibieni 6433 6284 124 157 1895 29 % 30 %
Peşti 31300 4446 734 750 1414 5% 32 %
Subtota 62305 27890 3314 3524 6142 10 % 22 %
l
Neverte 1305250 7881 1891 1959 2669 0% 34 %
brate
Plante 321212 12189 5328 6774 8495 3% 70 %
Fungi şi 51563 18 - 2 9 0% 50 %
Protiste
TOTAL 1740330 47978 10533 12259 17315 1% 36 %
(UICN 2010)

Pe baza datelor din tabelul anterior se poate afirma fără nici un dubiu că se înregistrează o
tendinţa alarmantă de creştere continuă a numărului de specii ameninţate cu dispariţia. Ţinând cont
de responsabilitatea ce ne revine pentru acest proces, pe lângă intensificarea eforturilor de
supraveghere a stării biodiversităţii globale regionale şi locale, umanitate trebuie să aibă în vedere
simultan şi conservarea patrimoniului natural.

1.4 Consideraţii de bază privind necesitatea conservării biodiversităţii

Necesitatea conservării biodiversităţii este unanim acceptată dar o evaluare onestă a motivelor
pentru care trebuie să salvăm fiecare plantă sau insectă este greu de realizat. Trecerea amănunţită în
revistă a variatelor motive pentru care trebuie să fim profund preocupaţi de conservarea
biodiversităţii va fi realizată într-unul din capitolele următoare; în cele ce urmează vor fi prezentate
numai câteva consideraţii de bază legate de acest aspect.
Sistemele naturale includ adesea o aparentă redundanţă, mai multe organisme îndeplinind
acelaşi rol în ecosistem. De exemplu într-un singur arbore din pădurea tropicală s-au identificat 47 de
specii de furnici. Ce s-ar întâmpla dacă ar exista doar 46? Chiar contează dacă o specie dispare? Unul
dintre răspunsurile comune este că toate elementele sunt în natură interconexate şi dacă o piesă
este scoasă se declanşează o reacţie în lanţ care în final determină distrugerea ecosistemului în
ansamblu. Acest „alarmism” nu se justifică întotdeauna; numai în secolul nostru au fost mii de
extincţii şi ecosistemele au supravieţuit. Un argument asemănător este exprimat mai ştiinţific atunci
când se afirmă că ecosistemele mai diverse, deci mai complexe prezintă numeroase mecanisme de
reglaj de tipul feed-back-ului, care menţin stabilitatea sistemului în comparaţie cu ecosistemele mai
simple, cu o diversitate mai scăzută, care sunt mai uşor de dezechilibrat. De asemenea, în cazul unui
ecosistem divers, cu o reţea trofică complexă, alcătuită din sute de specii, dispariţia unei specii sau
chiar a mai multor specii poate să nu aibă efect ecologic negativ; acest lucru nu este însă cert,
depinde de importanţa speciei în ecosistem. Adesea importanţa speciei nu este cunoscută şi poate fi
greşit considerată insignifiantă. Astfel încât, decât să existe nesiguranţă şi posibilitatea de a greşi, mai
înţelept este să se asigure supravieţuirea tuturor organismelor, pentru cazul în care ele ar juca un rol
major în ecosistem.
O altă afirmaţie corectă este că biodiversitatea asigură resurse genetice şi farmaceutice
neexploatate încă. Este adevărat că doar 5% din organismele descrise au fost testate pentru
potenţiala lor utilizare ca surse de principii active pentru medicamente de exemplu. De asemenea
biodiversitatea este bine să fie menţinută pentru asigurarea securităţii alimentare a omenirii precum
şi pentru combaterea biologică. Aceste argumente stabilesc însă nu că toate speciile sunt valoroase ci
că pot fi valoroase.
Poate cel mai onest argument este şi cel mai subiectiv. Din câte ştim, omul este prima fiinţă
care are moralitate, conştiinţă, sensul istoriei şi capacitatea de a gândi critic. Specia umană a depăşit
rolul pe care îl joacă celelalte specii şi a încercat să stăpânească natura. Se pot adopta în acest sens
doua pozitii: una conform căreia pământul şi toate creaturile sale sunt disponibile pentru a fi
folosite de om pentru bunăstarea sa; deci el trebuie să păstreze speciile folositoare şi pe cele
nefolositoare le poate lăsa să dispară. Asta ar însemna că oamenii ştiu să diferenţieze speciile
folositoare de cele nefolositoare şi că pot controla artificial ecosistemele, astfel încât acestea să
funcţioneze în beneficiul lor, ceea ce le va îmbunătăţi nivelul de viaţă. Numai că deocamdată
omenirea nu are nici pe departe cunoştinţele care să-i permită să facă acest lucru (de exemplu
experimentul Biosfera 2, sau problema insecticidelor care au diminuat drastic producţiile de fructe
ale livezilor).
O a doua concepţie consideră că oamenii sunt o specie ca multe altele şi printre multe altele,
deşi una foarte puternică, şi au obligaţia morală de a-şi folosi creativitatea şi inteligenţa pentru
susţinerea vieţii şi nu pentru distrugerea ei. De aceea omenirea trebuie să devină conştientă că
natura are o valoare economică subestimată în prezent, dar şi o valoare intrinsecă; că patrimoniul
natural are aceeaşi valoare ca patrimoniul cultural şi trebuie protejat, cel puţin în aceeaşi măsură.
Astfel dispariţia speciilor poate fi comparată cu arderea cărţilor sau distrugerea Monei Lisa.
Valoarea intrinsecă a naturii diferă pentru fiecare dintre noi dar include aprecierea spirituală,
religioasă şi estetică a lumii vii.