CURTEA DE APEL BACĂU

BULETINUL
JURISPRUDENŢEI
CURŢII DE APEL BACĂU

PE

TRIMESTRUL IV 2019
 CUPRIN S

SECŢIA I CIVILĂ

1. Dreptul muncii şi securităţii sociale. Angajarea răspunderii patrimoniale a

salariaţilor. Condiţii cumulative. ........................................................................................... 3
2. Decizia de concediere. Motive indicate în concret în cuprinsul acesteia.
Imposibilitatea invocării ulterioare a altora direct în faţa instanţei ......................................... 4
3. Legea 10/2001. Dispoziţia de respingere a notificării. Atacare în instanţă.
Momentul de la care începe să curgă termenul de 30 zile ...................................................... 7
4. Frauda la lege. Elemente componente. Lipsa elementului subiectiv ..................... 10
5. Soluţionarea procesului de către prima instanța fără a intra în judecata
fondului .............................................................................................................................. 12

2
 SECŢIA I CIVILĂ

1. Dreptul muncii şi securităţii sociale. Angajarea răspunderii patrimoniale a

salariaţilor. Condiţii cumulative.

Dreptul muncii şi securităţii sociale. Angajarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor.

Condiţii cumulative.

Art. 254 Codul muncii

Pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului faţă de angajator trebuie

îndeplinite cumulativ toate condiţiile arătate la art. 254 Codul Muncii; Inexistenţa fie doar a
uneia dintre aceste condiţii face ca răspunderea prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul
Muncii să nu mai poată fi angajată.

Curtea de Apel Bacău – Secţia I Civilă

Decizia civilă nr. 665 din 07 octombrie 2019

Prin sentinţa civilă 153/22.02.2019 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.

12303/110/2017 s-au dispus următoarele:
A fost respinsă acţiunea principală formulată de reclamanta S.C. W. S.R.L. în
contradictoriu pârâtul C.J.D. şi cererea reconvenţională formulată de C.J. D. ca nefondate.
Împotriva sentinţei a declarat apel în termen legal apelanta S.C. W. S.R.L. Bacău care
prin motivele scrise a criticat sentinţa arătând că atât locatorul cât şi locatarul aparţin aceluiaşi
grup, că după facturarea avansului de către proprietatea autovehiculului CLD WIT SRL către
prestatorul de servicii, aceasta a nefacturat valoarea acestor plăţi către SC CLD WIT SRL
potrivit facturii nr. 76309/27.04.2017 depusă în apel. Astfel se arată că apelanta a cheltuit cu
reparaţiile suma de 33.702 lei pentru care solicită restituirea.
Analizând prezentul apel prin prisma motivelor de apel invocate, a actelor şi probelor
admis în dosar la prima instanţă şi în apel, Curtea a constatat următoarele:
Prin analiza comparativă a pretenţiilor din acţiunea introductivă – apelanta SC W
SRL – a solicitat obligarea pârâtului C J D la plata sumei de 68.904,55 lei reprezentând
paguba creată că în apel apelanta arată că prejudiciul real şi complet este în sumă de 57.420
lei din care până în prezent societatea a cheltuit 28.321 lei fără TVA.
Sub un prim aspect se critică neobligarea pârâtului intimat la plata avansului în sumă
de 24.000 lei pe care apelanta arată că ar fi achitat-o către proprietarul autovehiculului în
baza facturii BC CSM nr.76309 din 27.04.2017 depusă în apel.
În deplin acord cu constatările primei instanţe, instanţa de apel concluzionează că
factura nu cuprinde elementele care să creeze dincolo de orice dubiu certitudinea că s-au plătit
reparaţiile la autovehiculul avariat de pârât. În acest sens, factura nu cuprinde nr. devizului,
nr. de înmatriculare al autovehiculului sau alte elemente care să conducă la certitudinea
efectuării plăţii în sensul solicitat de apelantă în condiţiile în care aşa cum recunoaşte apelanta
atât ea cât şi proprietarul autovehiculului C.S.M. WIT SRL fac parte din acelaşi grup şi deţin
mai multe autovehicule de acelaşi tip.
Curtea mai reţine cu privire la sumele pretinse 3570 şi 6132 lei din care s-ar fi
cumpărat piese că nu s-a făcut dovada că acestea ar fi fost efectiv montate pe autovehicul. De
asemenea, apelanta nu a combătut apărarea pârâtului reţinută şi de către prima instanţă că o
parte din reparaţii aferente facturii nr. 3688/30.11.2018 nu se regăsesc în devizul SC C.S.

3
SRL.
Cu privire la restul pretenţiilor apelantei până la concurenţa sumei de 57.420 lei fără
TVA, Curtea constată că sunt nefondate.
Pentru antrenarea răspunderii civile a salariatului sunt incidente dispoziţiile art. 254
alin. (1) din Codul Muncii, potrivit cu care: “Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul
normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse
angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.”
Din interpretarea logico-gramaticală a acestor norme juridice, în acord cu cele ce se
arată în mod constant în doctrină şi jurisprudenţă, rezultă că pentru antrenarea răspunderii
patrimoniale a salariatului faţă de angajator, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe:
– să existe o faptă ilicită a salariatului, faptă constând în încălcarea atribuţiilor,
sarcinilor sau obligaţiilor de serviciu;
– fapta să fi fost săvârşită cu vinovăţie, chiar şi sub forma celei mai simple culpe;
– să existe un prejudiciu material suferit de angajator;
– să existe legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Inexistenţa, fie şi doar a uneia dintre aceste condiţii, face ca răspunderea prevăzută de
dispozițiile art. 254 alin. (1) din Codul Muncii să nu mai poată fi angajată.
Obligaţia de a dovedi întrunirea tuturor acestor condiţii revine angajatorului în acord
cu prevederile art. 272 din Codul Muncii, conform cărora: “Sarcina probei în conflictele de
muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la
prima zi de înfăţişare”.
Drept urmare, criticile din apel nu subzistă în cauză, referitor la acest aspect prima
instanţă realizând o corectă interpretare şi aplicare în cauză a dispozițiilor art. 254 din Codul
Muncii.
Potrivit dispoziţiilor art. 254 din Codul Muncii, salariaţii răspund patrimonial, în
temeiul normelor și principiilor răspunderii contractuale pentru pagubele materiale produse
angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
Astfel, răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual
de muncă şi se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale.
Raportând dispoziţiile legale la speţa de faţă s-a constatat că nu este îndeplinită, pentru
atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului condiţia ca prejudiciul să fi fost înregistrat în
patrimoniul angajatorului, adică al apelantei şi nu a proprietarului autoturismului avariat. Abia
în momentul în care apelanta achită paguba cauzată acestei din urmă societăţi se poate discuta
de o pagubă produsă în patrimoniul său. Ori în speţă apelanta nu a făcut decât dovada că ar fi
achitată către SC W SRL suma de 3.831,93 lei, sumă însă faţă de care nu poate fi atrasă
răspunderea intimatului faţă de considerentele expuse mai sus.
Concluzionând, faţă de cele ce preced a fost respins ca nefondat apelul de faţă.

2. Decizia de concediere. Motive indicate în concret în cuprinsul acesteia.

Imposibilitatea invocării ulterioare a altora direct în faţa instanţei.

Decizia de concediere. Motive indicate în concret în cuprinsul acesteia. Imposibilitatea

invocării ulterioare a altora direct în faţa instanţei.

Art. 76 alin.1 şi art. 79 Cod proc. civilă.

Motivele care au condus la concedierea angajatorului trebuie avute în vedere în

concret, astfel cum art. 76 alin. 1 lit. a din Codul Muncii obligă, nefiind posibilă expunerea
acestora pe parcursul judecăţii, în condiţii în care art. 79 din Codul Muncii prevede că, în
caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau
de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

4
 Curtea de Apel Bacău – Secţia I Civilă
Decizia civilă nr. 679 din 14 octombrie 2019

Prin sentinţa civilă nr. 16/20.02.2019 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.
5322/110/2017 s-a admis în parte acţiunea în materia „Litigii de muncă” privind pe
reclamantul H.D. şi pe pârâta S.C.U.P. SA, având ca obiect „contestaţie decizie de
concediere”.
A fost anulată decizia nr. 24/29.11.2017 emisă de societatea pârâtă.
A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului o despăgubire egala cu drepturile
salariale actualizate, indexate, majorate, de care ar fi beneficiat începând cu 29.11.2017 şi
până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, data la care contractul individual de muncă
va înceta de drept.
A fost respinsă ca nefondată cererea de plată a daunelor morale.
Împotriva sentinţei a declarat apel S.C. U.P. SA, apel declarat în termen, motivat şi
legal scutit de plata taxei de timbru conform art. 270 Codul muncii.
A fost criticată soluţia primei instanţe, susţinându-se faptul că, în mod greşit s-ar fi
reţinut că decizia de concediere nu respectă condiţiile de formă prevăzute de lege, respectiv
că nu este motivată în fapt. Se invocă că soluţia Tribunalului este în dezacord cu practica în
materie, iar motivarea instanţei de fond ar fi confuză, societatea apreciind că raportat la
înscrisurile depuse la dosar, situaţia referitoare la dificultăţile financiare ale societăţii ar
rezulta fără echivoc. De asemenea, se arată că aprecierea instanţei invocată de contestator,
respectiv că acesta ar fi intrat în conflict cu conducerea societăţii este neadevărată.
Se invocă şi faptul că societatea este o societate aflată în subordinea Consiliului local
S.M., fiind încunoştiinţată în cursul anului 2017, că urmează ca activitatea societăţii să fie
diminuată cu până la 40%, hotărându-se aprobarea unei noi organigrame şi a unui nou stat de
funcţii care să corespundă noii realităţi, dispunându-se concedierea a 8 persoane din cadrul
societăţii.
Apreciază apelanta că raportat la speţa pendinte descrierea motivelor care au condus la
concediere este suficientă şi că o eventuală motivare în fapt ar fi fost necesar a fi mai detaliată
doar în contextul în care am fi în prezenţa unei abateri disciplinare.
Intimatul a depus întâmpinare, solicitând în esenţă respingerea ca nefondat a apelului,
apreciind hotărârea primei instanţe ca legală şi temeinică în condiţiile în care societatea nu a
arătat clar motivele de fapt care au determinat concedierea, simpla folosire a unei expresii
generice ar echivala în fapt cu nemotivarea desfiinţării postului.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a
dispoziţiilor art. 480 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Sub un prim aspect, instanţa de apel a înlăturat susţinerea apelantei conform cu care
hotărârea primei instanţe ar fi confuză.
Astfel, conform art. 425 Cod procedură civilă, hotărârea va cuprinde: partea
introductivă, considerentele şi dispozitivul. În considerente, conform art. 425 alin.1 lit.b, se
vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută
de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază
soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat
cererile părţilor.
Din lecturarea sentinţei civile 145/20.02.2019 a Tribunalului Bacău s-a constatat că
judecătorul primei instanţe a respectat întocmai aceste prevederi sus-menţionate. Aşadar,
judecătorul primei instanţe a înserat în considerente – aşa cum de altfel era legal – susţinerile
ambelor părţi, în acest context fiind prevăzut punctul de vedere al contestatorului conform cu
care ar fi intrat în conflict cu conducerea societăţii (vezi fila 2 din motivare). După ce a înserat
susţinerea contestatorului, judecătorul primei instanţe a expus punctul de vedere al celeilalte
părţi (vezi fila 3 din motivare) şi ulterior la fila 4 din motivare a arătat motivele de fapt şi de

5
drept pe care s-a întemeiat soluţia.
De asemenea s-a constatat că nu există vreo discrepanţă între considerente şi
dispozitiv. Sintagma invocată de apelant – „desfiinţarea locului de muncă este consecinţa
dificultăţilor financiare nu este suficient a fi invocată” – nu este înserată în dispozitiv, ci în
considerente. În dispozitiv conform art. 425 alin.1 lit.c s-a arătat doar „numele, prenumele,
codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor şi, după caz, denumirea, sediul
pentru persoana juridică, soluţia dată tuturor capetelor de cerere”.
Examinând decizia de concediere ce formează obiect de analiză al prezentei proceduri
judiciare, instanţa de apel a observat că această decizie nu satisface – aşa cum a reţinut de
altfel şi prima instanţă – criteriile de exigenţă ale unei astfel de decizii, criterii impuse de
dispoziţiile art. 76 lit.a din Codul muncii. În conformitate cu acest text legal, „decizia de
concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu,
motivele care determină concedierea”.
Prin raportare la aceste dispoziţii legale, este evident că, în decizia de concediere,
trebuie înscrise, circumstanţial, motivele care au determinat desfiinţarea locului de muncă pe
baza cărora urmează a se aprecia în ce priveşte existenţa cauzei reale şi serioase ce a condus la
desfiinţarea locului de muncă respectiv.
Motivele care au condus la concedierea angajatorului trebuie avute în vedere în
concret, astfel cum art. 76 alin.1 lit.a din Codul muncii obligă, nefiind posibilă expunerea
acestora pe parcursul judecăţii, în condiţiile în care art. 79 din Codul muncii prevede că, în
caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau
de drept decât cele precizate în decizia de concediere, ceea ce conduce, în mod indubitabil, la
concluzia că decizia de concediere trebuie să conţină şi motivele de fapt ale concedierii.
Emiterea unei decizii de concediere în temeiul art. 65 din Codul muncii, impune din
perspectiva art. 76 alin.1 lit.a indicarea în materialitatea ei a situaţiei de fapt care a reprezentat
motivul care a condus la desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, prin prisma căruia
instanţa să poată aprecia, ulterior, în ceea ce priveşte cauza reală şi serioasă care a determinat
desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat.
Neindicarea motivelor de fapt ale concedierii atrage nulitatea deciziei emise, în
condiţiile în care nu este posibil ca angajatorul să le precizeze ulterior (art.79 din Codul
muncii).
Din această perspectivă, nu se poate reţine că, în speţă, referirea în decizia de
concediere la faptul că desfiinţarea locului de muncă al lui H.D. este urmare a dificultăţilor
economice ar fi de natură a satisface cerinţa impusă de art. 76 alin.1 lit.a din Codul muncii,
nefiind arătat, în concret, motivul care a determinat concedierea.
Instanţa a constatat şi că apelanta a înţeles să administreze proba cu înscrisuri,
depunând rapoarte referitoare la situaţia economică-financiară la nivelul anului 2017.
Ori, astfel cum textul legal impune, motivele care determină concedierea trebuie
cuprinse, în mod obligatoriu, în însăşi decizia de concediere, acesta fiind unicul act care
produce efecte sub aspectul raporturilor de muncă dintre părţi. Acest lucru înseamnă că
decizia de concediere nu poate fi completată prin acte anterioare sau ulterioare adoptate de
angajator, fiind necesar prezentarea, în concret, explicit, în decizia de concediere, a motivelor
care au condus la măsura concedierii, nefiind suficient a se face trimitere la „dificultăţile
economice” ale acesteia.
Având în vedere concluzia la care a ajuns instanţa referitore la lipsa unor menţiuni
obligatorii ale deciziei de concediere prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute s-a constatat
că nu se mai impune analizarea temeiniciei deciziei, dat fiind că analiza condiţiilor de
legalitate prevalează asupra temeiniciei deciziei faţă de efectele pe care le atrage asupra
acesteia.
Pentru considerentele sus-arătate, văzând dispoziţiile art. 480 Cod procedură civilă a
fost respins ca nefondat apelul.

6
 3. Legea 10/2001. Dispoziţia de respingere a notificării. Atacare în instanţă.
Momentul de la care începe să curgă termenul de 30 zile.

Legea 10/2001. Dispoziţia de respingere a notificării. Atacare în instanţă. Momentul

de la care începe să curgă termenul de 30 zile.

Art. 26 alin 3 din Legea 10/2001; H.G. 250/2007,

art. 154 cu art. 161 alin.2 Cod pr. civilă.

Acţiunea exercitată în temeiul art. 26 alin.3 din Legea 20/29001 are natură juridică a
unei căi de atac. Dacă, din orice împrejurare se poate stabili cu certitudine atât că persoana
îndreptăţită a putut lua la cunoştinţă de conţinutul unei dispoziţii/decizii care o nemulţumește
cât şi data la care persoana a verificat, sau ar fi trebuit să o facă, această posibilitate,
trebuia să se stabilească că din acel moment, începe să curgă termenul de contestare
prevăzut de art. 26 alin.3 din Legea 20/2001.

Curtea de Apel Bacău – Secţia I Civilă

Decizia civilă nr. 681 din 14 octombrie 2019

Asupra apelului de faţă reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă 1147/21.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul
nr.654/110/2018 s-a admis excepţia tardivităţii invocată de P. m. Bc.
A fost respinsă ca tardivă contestaţia privind pe reclamanţii V. N., V.L. şi pe pârâtul
Mun. Bc - prin primar.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel V. N. şi V. L., apel declarat în termen,
motivat şi legal scutit de plata taxei de timbru conform art. 50 din Legea 10/2001.
A fost criticată soluţia primei instanţe, susţinându-se faptul că aceasta în mod
superficial a analizat conţinutul adresei 13/2006, reţinând în mod greşit că la această dată
dispoziţia Primarului mun. Bacău 1312/20.05.2003 a fost comunicată atât notificatorului, cât
şi reprezentantului convenţional şi că de la această dată ar fi trebuit să curgă termenul de
formulare a contestaţiei.
Susţine apelantul că dispoziţia 1312/2003 nu a fost recomunicată la noul domiciliu al
notificatorului G. V., respectiv la mandatarul său, în Bucureşti, B-dul. Aviatorilor 52/1/4 şi că
în realitate ei au luat la cunoştinţă de conţinutul dispoziţiei emisă în dosarul aferent notificării
256/2001 în februarie 2018 fiind comunicată cu adresa 18667/2018.
Arată apelanţii că doar indicarea de către d-na. avocat B.E. în cuprinsul adresei
13/2006 a dispoziţie Primarului 1312/2003 nu poate constitui dovada comunicării acesteia. De
asemenea, se apreciază că returnarea dosarului 388 de către Prefectura mun. Bacău către
Primăria Bacău prin adresa 4966/2003 ar reprezenta refuzul Instituţiei Prefectului mun.
Bacău de a da avizul de legalitate acestei dispoziţii, ceea ce ar conduce la concluzia că aceasta
s-ar afla în stadiul iniţial nesoluţionat – urmând a fi reanalizat de către Primăria Bacău, ceea
ce aceasta ar fi refuzat. Convingerea lor, arată apelanţii, era ca notificarea 256/2001 era
nesoluţionată, fapt întărit de faptul că Prefectura mun. Bacău le-a solicitat o serie de înscrisuri
prin adresa 9146/6 iunie 2003. Arată apelanţii că d-na. avocat avea un mandat limitat, doar
pentru formularea notificării.
Se apreciază de către apelanţi că dispoziţiile art.186 Cod procedură civilă nu ar fi
incidente în speţă şi că termenul de 30 zile curge conform art. 26 alin.3 din Legea 10/2001 de
la momentul comunicării dispoziţiei către notificator.
Invocă apelanţii că le-ar fi fost încălcat chiar dreptul la apărare, instanţei revenindu-i
sarcina să înlăture această încălcare.
Intimatul a depus întâmpinare, solicitând în esenţă respingerea ca nefondat a apelului,

7
apreciind hotărârea primei instanţe ca legală şi temeinică. Susţine intimatul că introducerea
contestaţiei este tardivă, atâta timp cât rezultă clar din probatoriul administrat faptul că măcar
la momentul anului 2006 apelanţii au luat la cunoştinţă de dispoziţia 1312/2003.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a
dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă se reţin următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.26 alin.3 din Legea 10/2001 dispoziţia motivată de respingere
a notificării sau de respingere a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care
se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul
unităţii deţinătoare investită cu soluţionarea notificării, în termen de 30 zile de la comunicare.
Se observă că Legea 10/2001 nu conţine nicio dispoziţie referitoare la modalitatea în
care se face comunicarea prevăzută de art. 26 alin.3; situaţia este identică şi în privinţa H.G.
250/2007 cuprinzând normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, deşi de buna
îndeplinire a obligaţiei de comunicare a actului de soluţionare a notificării depinde efectiv
posibilitatea de exercitare a dreptului de acces la justiţie privind contestarea măsurii dispuse
de unitatea deţinătoare.
Mecanismul de punere în aplicare a Legii 10/2001 este alcătuit din două etape
succesive, din care prima este obligatorie, iar a doua este doar facultativă şi eventuală, ea
privind controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul legii în cadrul procedurii
administrative prealabile.
Astfel, după epuizarea procedurii administrării obligatorii, cei nemulţumiţi de modul
de soluţionare a cererilor de acordare a normelor reparatorii/ cei ce consideră nelegale
soluţiile de respingere a notificării/de respingere a cererilor de restituire în natură, pot apela la
instanţa de judecată în vederea satisfacerii dreptului lor.
Prezenta instanţă de apel observă faptul că jurisprudenţa a adoptat opinia conform cu
care acţiunea exercitată în temeiul art. 26 alin.3 din Legea 10/2001 are natura juridică a unei
căi de atac.
Astfel, se pune problema incidenţei dispoziţiilor Codului de procedură civilă, cap. II –
„Modalităţile şi comunicarea actelor de procedură” – din Titlul IV Cartea I. De asemenea sunt
incidente şi dispoziţiile art.2 Cod procedură civilă – „conform cu care dispoziţiile prezentului
cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispoziţiile
prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu
cuprind dispoziţii contrare”.
Din soluţia normativă a art.154 cu art.161 alin.2 Cod procedură civilă se apreciază de
către prezenta instanţă că se consideră transmis un înscris indiferent de modalitate şi
indiferent de cel ce face această comunicare, dacă există certitudinea transmiterii şi
posibilitatea cenzurării acţiunii.
Aceasta înseamnă că, dacă din orice împrejurări, se poate stabili cu certitudine atât că
persoana îndreptăţită a putut lua cunoştinţă de conţinutul unei dispoziţii/decizii care o
nemulţumeşte cât şi data la care persoana a valorificat (sau ar fi trebuit să o facă) această
posibilitate, trebuie să se stabilească că, din acel moment, începe să curgă termenul de
contestare de 30 zile prevăzut de art. 26 alin.3.
Aşadar, ceea ce interesează pentru verificarea respectării unui asemenea termen este,
în final, stabilirea fără nicio putinţă de tăgadă a înştiinţării persoanei interesate în legătură cu
emiterea actului supus contestaţiei şi a momentului la care această înştiinţare s-a produs.
Ori, în speţă, din conţinutul adresei înregistrate sub nr. 26403/5.07.2006 la Primăria
mun. Bacău, respectiv din adresa nr.13/3.07.2006 a Cabinetului de avocatură B. E. rezultă că
cel târziu la acea dată – 03.07.2006 – notificatorul avea cunoştinţă de conţinutul dispoziţiei
1312/20.05.2003. Astfel, citează prezenta instanţă din cuprinsul adresei întocmită de către
doamna avocat B. E. „în consecinţă, nu puteţi pretinde că dispoziţia pe care aţi emis-o în 2003
şi care a fost infirmată de Prefectura Bacău îşi poate produce efectele, cu atât mai mult cu cât
nu aţi formulat oferta de reparaţii în echivalent şi nici nu aţi stabilit cuantumul despăgubirilor

8
produse. Din câte ştiu există parcele libere sau ocupate cu garaje şi alte construcţii
improvizate, neautorizate şi este ilogic a împovăra statul român cu plata de despăgubiri în
condiţiile în care terenul meu este ocupat de alte persoane fără nici un titlu”.
Ori, prin dispoziţia 1312/20.05.2003 fusese respinse la art. 1 – cererea de restituire a
suprafeţelor de 460 m.p. situat în str. George Bacovia 2-4 întrucât terenul este ocupat cu
construcţii şi reţele utilitare, la art. 2 s-a transmis ofertă de acordare a despăgubirilor băneşti la
Prefectura Bacău, la art.3 fiind stabilită valoarea despăgubirilor solicitate în sumă de 130.00
dolari.
Aşadar, în mod corect prima instanţă a concluzionat că cel mai târziu la data de
03.07.2006 – data întocmirii adresei de către doamna avocat B.E. – notificatorul avea
cunoştinţă de cuprinsul dispoziţiei Primarului 1312/2003.
Atitudinea de la acel moment a notificatorului confirmă faptul că acesta era înştiinţat
de conţinutul acestei dispoziţii, expunându-şi în fapt nemulţumirea cu privire la cele dispuse –
respectiv respingerea restituirii în natură (susţinând că terenul său e ocupat de alte persoane,
dar că există parcele libere) şi fiind nemulţumit de cuantumul despăgubirii (citează instanţa
din adresă – „fiind ilogic a împovăra statul român cu plata de despăgubiri”).
Concluzia la care au ajuns apelanţii – arătată prin motivele de apel - respectiv că ar fi
apreciat că notificarea nr.256/2001 se află în stadiul iniţial – nesoluţionată – faţă de adresele
Prefecturii Bacău – este absolut eronată.
Apreciază apelanţii şi că indicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art.186 Cod
procedură civilă nu este corectă, ei nepierzând nici un termen procedural, aflându-se în
termenul legal de contestare a dispoziţiei 1312/2003. Şi această critică va fi înlăturată.
Instanţa subliniază că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de
pretenţia concretă a reclamantului, în speţă – 1. Cererea de repunere în termen pentru
formularea contestaţiei la dispoziţia 1312/2003 şi 2. Contestaţia la această dispoziţie (vezi
cererea de chemare în judecată fila 5).
De altfel, art. 22 alin.6 Cod procedură civilă stabileşte regula că „judecătorul trebuie
să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii, în afară de
cazurile în care legea ar dispune altfel”.
Cu referire la cererea de repunere în termen, chiar reclamanţii, prin avocat, au indicat
ca şi temei dispoziţiile art.186 Cod procedură civilă.
Aici se are în vedere situaţia concretă a apelanţilor, certitudinea cunoaşterii în
întregime a dispoziţiei 1312/2003 reieşind în mod indubitabil din conţinutul adresei
înregistrate sub nr. 26403/05.07.2006 la Primăria Mun. Bacău, respectiv adresa nr.
13/3.07.2006 a Cabinetului de avocatură B. E. Momentul formulării acestei adrese reprezintă
data de la care apelanţii-reclamanţi nu mai pot susţine că nu au avut cunoştinţă de dispoziţia
1312/2003 faţă de constatarea de mai sus că au formulat pretenţii proprii bazate pe conţinutul
acesteia.
Reclamanţii au solicitat repunerea în termenul de 30 de zile invocând că dispoziţia nu
le-a fost comunicată şi că au luat cunoştinţă despre existenţa acesteia doar la data de
21.02.2018. Deci, apelanţii au susţinut că împrejurarea care i-a împiedicat să atace dispoziţia
este faptul că aceasta nu le-a fost comunicată şi că au atacat-o doar în momentul în care au
luat cunoştinţă despre existenţa ei – 21.02.2018, termenul prevăzut de Codul de procedură
civilă pentru repunerea în termen fiind astfel respectat.
Ori, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, reclamanţii au luat cunoştinţă de
dispoziţia Primăriei cel mai târziu la 03.07.2006, astfel că obligaţia legală ce presupune
intervenţia unei împrejurări independente de voinţa celui ce solicită repunerea în termen până
la data de 03.08.2006 nu este îndeplinită în cauză. Atunci când o parte adresează o cerere
după împlinirea termenului de decădere prevăzut de lege, repunerea în termen este justificată
doar dacă se dovedeşte că titularul dreptului a fost în imposibilitate obiectivă de a respecta
termenul legal.
Obligaţia părţilor de a da dovadă de diligenţe priveşte şi etapa administrativă

9
anterioară a unui proces, cât timp această etapă este urmată de formularea unei cereri în
justiţie în legătură cu acte emise în stadiul administrativ al procedurii.
Faţă de toate considerentele de mai sus, Curtea nu poate reţine ca fiind corecte
susţinerile apelanţilor conform cu care acestora li s-ar fi încălcat dreptul la apărare în măsura
în care soluţia primei instanţe de respingere ca şi tardivă a contestaţiei este legală şi temeinică,
în deplină concordanţă cu probatoriul administrat, pierderea dreptului de a ataca în justiţie
dispoziţia Primarului Mun. Bacău nr.1312/2003 fiindu-le complet imputabilă.
Cu raportare la dispoziţiile art. 480 Cod procedură civilă va respinge ca nefondat
apelul.

4. Frauda la lege. Elemente componente. Lipsa elementului subiectiv.

Frauda la lege. Elemente componente. Lipsa elementului subiectiv.

Art. 1237 cod civil.

Simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă frauda la lege, ci este necesar să

se facă dovada faptului că părţile au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale,
precum și dovada utilizării unui mijloc / mecanism fraudulos prin care au fost eludate
prevederile legale imperative.

Curtea de Apel Bacău – Secţia I Civilă

Decizia civilă nr. 479 din 14 octombrie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul J.O. la data de 31.01.2017, sub nr. 660/270/2017,
reclamantul N.N. în contradictoriu cu pârâtele N.N. şi A.M., a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. 1506 în valoare de 8000 lei.
Prin sentința civilă 624/11.04.2018 dată de J.O. în dosar 660/270/2017 s-a respins
cererea formulată de reclamantul N.N. în contradictoriu cu pârâtele N.N. și A.M.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul N.N. ce a fost respins prin
decizia civila nr 21 din 11.01.2019.
Împotriva deciziei a formulat recurs apelantul N.N. solicitând casarea hotărârii şi
trimiterea spre rejudecare întrucât instanţele au soluţionat fondul fără a administra probe.
În motivare a arătat că de esenţa fraudei la lege în cazul supus judecăţii este următorul
fapt, respectiv dacă la data încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr
1506 din 22.02.1994 legea în vigoare a fost sau nu fraudată pentru un scop ilicit. A învederat
că frauda la lege este sancţionată cu nulitatea absolută şi nu se poate argumenta că ulterior
frauda la lege a fost legalizată printr-o hotărâre judecătorească. Instanţa de fond, a precizat
recurentul, a fost învestită cu soluţionarea nulităţii absolute a contractului de vânzare
cumpărare autentificat sub nr 1506/22.02.1994 cu precizarea că vânzătoarea I.M. a declarat că
bunul care se vinde este bunul său propriu, cu scopul vădit ilicit de a-l înlătura de la moştenire
pe recurent. Astfel, acesta a arătat că instanţele aveau obligaţia de a verifica nulitatea actului
la momentul încheierii lui şi nu să constate că o ilegalitatea comisă la întocmirea lui a fost
acoperită ulterior prin alt act fraudulos. A mai arătat că instanţa de fond şi cea de apel au avut
opinii diferite însă ambele greşite întrucât instanţa de fond a apreciat că un coindivizar ce nu a
fost de acord cu vânzarea are calea ieşirii din indiviziune, deşi a dovedit că nu era coindivizar,
iar instanţa de apel a susţinut că îi revenea sarcina argumentării şi probării acestui motiv de
nulitate, însă probele au fost respinse. A apreciat recurentul că ambele instanţe au făcut
confuzii apreciindu-l coindivizar. La data vânzării I.M. a vândut fiicelor sale, intimatele din
prezenta cauză, declarând că este bunul ei propriu, data la care nu avea nici calitate şi nici

10
vocaţie.
Reclamantul a precizat că doreşte ca instanţa de recurs să stabilească dacă la data
vânzării a fost încălcată norma de drept material, respectiv dacă minciunea spusă de
vânzătoare la notariat a fraudat sau nu legea cu scopul ca la moartea ei recurentul să nu mai
aibă ce moşteni.
În drept a invocat prevederile art. 488 pc 8 C. proc. civ.
Recursul a fost timbrat cu taxă judiciară de timbru de 285 lei.
Intimatele nu au formulat întâmpinare însă au depus note scrise prin care au invocat
excepţia inadmisibilităţii recursului calificată de instanţă excepţia nulităţii pentru neinvocarea
motivelor de nelegalitate.
Examinând recursul în raport de motivele invocate raportat la actele și lucrările
dosarului, față de prevederile art. 488-499 C. Pr. civ., Curtea reţine următoarele:
Prioritar instanţa a analizat excepţia nulităţii recursului, apreciind că este neîntemeiată.
Art. 486 alin 1 lit d prevede că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate
pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi
depuse printr-un memoriu separat. Conform alin 3 menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)
- e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Art. 488 C. proc. civ.
(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de
nelegalitate:
1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la
dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu
pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;
3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei
instanţe, invocată în condiţiile legii;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror
nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde
motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;
7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material.
Potrivit art. 489 C. proc. civ.
(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului
prevăzut la alin. (3).
(2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în
motivele de casare prevăzute la art. 488.
(3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi
ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului,
fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.
Or, faţă de criticile formulate, prin care instanţa de recurs este chemată a stabili
incidenţa sancţiunii nulităţii raportat la motivul de fraudă susţinut, acestea se încadrează în
dispoziţiile art 488 alin 1 pc 8.C.proc.civ, invocate de altfel ca şi temei al căii de atac de
recurent. În aceste împrejurări, curtea va respinge excepţia nulităţii recursului, urmând a
analiza criticile din perspectiva prevederilor ce vizează încălcarea legii de drept substanţial.
Fără a face propriile reaprecieri asupra situaţiei de fapt, care de altfel nu a fost
contestată, se reţine că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la Notariatul de Stat
Local O. prin încheierea nr. 1506 autoarea părţilor a vândut fiicelor sale, intimate în cauză,
printre altele, un grajd construit din lemn acoperit cu țiglă, compus din trei camere, o șură,
împreună cu suprafața de 1250 mp, din care 800 mp arabil și 450 mp teren curți construcții,

11
imobile situate în intravilanul comunei M. C., județul B. Prin sentința civilă nr. 7000 s-a
admis acțiunea de partaj bunuri comune între cei doi soți, N.N. și I.M., s-a dispus ieșirea din
indiviziune și atribuirea de loturi, iar bunurile imobile înstrăinate anterior au fost atribuite în
lotul vânzătoarei I.M.
Recurentul invoca faptul că la data vânzării bunurile nu aparţineau în exclusivitate
vânzătoarei, ci erau bunuri comune în devălmăşie cu soţul acesteia, N.N., legea fiind fraudată
prin faptul că s-a minţit la notar că erau zestrea vânzătoarei cu scopul de a fi exclus de la
moştenire.
Recurentul, deşi invocă drept motiv de nulitate, frauda la lege, practic susţine
fraudarea intereselor sale prin vânzarea făcută pârâtelor de autoarea lor comună.
Frauda la lege reprezintă acea operațiune prin care, la întocmirea unui act juridic, în
scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea
acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor. În acest sens, prin
fraudarea legii nu este încălcată litera legii de ordine publică, dar este nesocotit spiritul
acesteia. Structural, frauda la lege conține două elemente: un element obiectiv (exterior),
constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate și un element subiectiv, constând în
intenția de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă. Prin urmare, simpla
încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, ci este necesar să se facă dovada
faptului că părțile au acționat de conivență pentru a eluda prevederile legale, precum și
dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale
imperative. Sarcina probei cu privire la existența unei fraude la lege îi revine reclamantului,
acesta nu se poate baza pe simple afirmații, ci este necesar să facă dovada atât a intenției de a
frauda legea, cât și a procedeului fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale
legii.
Pe de o parte, vânzarea de către unul din coindivizari a bunului în întregime nu atrage
sancţiunea nulităţii, ci valabilitatea actului depinde de soarta bunului la partaj. Or, în speţă,
după ce a avut loc vânzarea prin actul ce face obiectul cenzurii, vânzătoarea a devenit
proprietar exclusiv asupra bunurilor, fiind consolidata cu efect retroactiv vânzarea. Se mai
reţine că referirile instanţei la calitatea de coindivizar nu îl priveau pe recurent, ci pe tatăl
acestuia, care avea acelaşi nume.
Declaraţia menţionată în cuprinsul contractului că terenurile şi grajdurile au fost
dobândite de vânzătoare prin înzestrare de la părinţii săi, fără acte de proprietate, nu
reprezintă o fraudă la lege, astfel cum este ea definită.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici o operaţiune frauduloasă întrucât vânzările
către moştenitori nu sunt interzise şi nicio persoana nu poate fi obligată să îşi conserve
patrimoniul pentru a-l lăsa moştenire, ci poate dispune de acesta cum apreciază.
Faţă de aceste împrejurări, Curtea a respins recursul ca neîntemeiat.

5. Soluţionarea procesului de către prima instanța fără a intra în judecata

fondului.

Soluţionarea procesului de către prima instanța fără a intra în judecata fondului.

Art. 480 alin.3 Cod procedură civilă.

Temeiul avut în vedere de instanţă la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii este cel

prevăzut de Legea 554/2004, temei care nu a fost invocat de reclamante astfel încât se constată
că instanța de fond a soluţionat în mod greşit procesul fără a intra în judecata fondului.

Curtea de Apel Bacău – Secţia I Civilă

Decizia civilă nr. 719 din 23 octombrie 2019

12
 Prin sentinţa civilă nr. 965/7.11.2018 pronunţată de T.B., în dosarul nr. 2672/110/2016
a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. OO S.R.L. O. prin
administrator B.M., a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.M.O.
- Prin Primar, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi în consecinţă, respinge ca inadmisibilă
acţiunea formulată de reclamanta S.C. OO S.R.L. O. prin administrator B.M. în contradictoriu
cu pârâta PMO - Prin Primar şi intervenientul în nume propriu GHI. GHE., având ca obiect
„legea 10/2001”.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat apel pârâta SC OO SRL,
solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea excepţiei
inadmisibilităţii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
S-a arătat în motivarea apelului, în esenţă, faptul că în mod greşit a fost admisă
excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii,
întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun sau ale legii 10/2001, care nu
reglementează o procedură prealabilă obligatorie.
Au mai fost invocate de către apelanta şi considerente pe fondul cererii.
Intimatul M. O. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca
nefondat şi arătând în motivare, în esenţă, faptul că instanţa a făcut o apreciere corectă a
dispoziţiilor art. 7 L 554/2004.
Nu au fost administrate probe noi în apel.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, cu referire la dispoziţiile art. 476-
479 Cod proc. civilă, Curtea a reținut următoarele:
Cu titlu preliminar, Curtea a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată este
reprezentat de anularea parţială a Dispoziţiei Primarului nr. 2029/30.10.2009, cerere respinsă
ca inadmisibilă de instanţa de fond.
Instanţa a reţinut faptul că, pe parcursul procesului, reclamanta a invocat în drept
iniţial, dispoziţiile L 554/2004 şi ale legii nr. 213/1998, deşi contesta o decizie emisă în
procedura prevăzută de legea nr. 10/2001, apărările vizând chestiuni legate de această din
urmă lege, astfel încât, în urma sentinţei pronunţate în regulatorul de competenţă, instanţa a
pus în vedere părţii să precizeze temeiul de drept.
Astfel, prin precizările depuse la data de 19.01.2018 la dosarul T.B., reclamanta prin
reprezentant convenţional a indicat ca motive de drept art. 20 al 3 L 10/2001 rap. La art. 68 al
1 şi 2 şi art. 69 coroborat cu art. 70 al 3 L 215/2001, art., 3 lit a şi art. 22 L 10.2001, art.
10/2001.
În considerentele expuse în sentinţa supusă apelului, instanţa de fond analizând cu
prioritate excepţiile, a constatat mai întâi că raportat la legea nr. 10/2001 reclamanţii nu
justifică calitatea procesuală, însă aceasta subzistă în baza legii 554/2004. În ce priveşte
excepţia inadmisibilităţii, instanţa a reţinut faptul că acţiunea este inadmisibilă prin raportare
la art. 7 L 554/2004.
Or, astfel cum s-a arătat, instanţa trebuia să aibă în vedere în soluţionarea excepţiilor
numai dispoziţiile legale invocate de reclamantă, prin reprezentant convenţional, respectiv
cele ale legii nr. 10/2001 şi ale legii nr. 215/2001.
Cum din analiza considerentelor a rezultat că temeiul avut în vedere de instanţă la
soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii este cel prevăzut de legea nr. 554/2004, temei care nu a
fost invocat de reclamantă, potrivit precizărilor solicitate de instanţa însăşi şi cărora este
obligată să le dea relevanţă, Curtea a constatat că instanţa de fond a soluţionat în mod greşit
procesul fără a intra în soluţionarea fondului, astfel încât, 480 al 3 C. pr. civ., va anula sentinţa
de fond şi având în vedere solicitarea apelantei, va trimite cauza spre rejudecare.
Curtea a mai avut în vedere faptul că devoluţiunea în prezentul apel a operat numai în
raport cu critica adusă excepţiei inadmisibilităţii, astfel încât, în limitele stabilite şi pentru a
nu se agrava situaţia reclamantei în propria cale de atac, obiectul apelului nu a vizat şi soluţia
instanţei în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale, active sau pasive, instanţa de

13
rejudecare urmând astfel să fie ţinută de soluţia dată acestora.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis apelul formulat, a anulat sentinţa apelată
şi a trimis-o spre rejudecare T.B. Secţia I.

14