Tema 2

Controlul de constituţionalitate în România

Plan

1. Apariţia şi evoluţia controlului constituţionalităţii legilor în România

a. Forme incipiente ale controlului de constituţionalitate
b. Controlul de constituţionalitate sub imperiul Constituţiei din 1866
c. Controlul de constituţionalitate în perioada interbelică
d. Controlul de constituţionalitate în perioada 1945-1989
e. Controlul de constituţionalitate în lumina Constituţiei din 1991
2. Clasificarea şi funcţiile controlului constituţionalităţii legilor - aspecte practice
a. Clasificarea controlului constituţionalităţii legilor
b. Funcţiile controlului constituţionalităţii legilor
3. Curtea Constituţională a României
a. Organizare şi funcţionare
b. Atribuţiile Curţii Constituţionale a României
1. Sediul materiei
2. Analiza atribuţiilor Curţii Constituţionale
- Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora [art.146 lit.a) teza I]
- Atribuţia Curţii de a se pronunţa, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a -Constituţiei
[art.146 lit.a) teza a II-a] şi asupra legii de revizuire (art.23 din Legea nr.47/1992)
– Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale [art.146 lit.b)]
– Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere [art.146 lit.c)]
– Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi ridicate direct de Avocatul
Poporului [art.146 lit.d)]
– Atribuţia de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice [art.146 lit.e)]
– Atribuţia Curţii de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi de a confirma rezultatele sufragiului
– Atribuţia de a constata existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului
[art.146 lit.g)]
– Atribuţia Curţii de a da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României [art.146 lit.h)]
– Atribuţia Curţii de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia [art.146 lit.i)]
– Atribuţia Curţii de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative
de către cetăţeni [art.146 lit.j)]
– Atribuţia Curţii de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic [art.146 lit.k)]
4. Excepţia de neconstituţionalitate
A. Cadrul procesual în care se ridică excepţia de neconstituţionalitate
B. Titularii dreptului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate
C. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată. Conţinutul încheierilor de
sesizare/de respingere a cererii de sesizare
1. În cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă
- Sesizarea Curţii Constituţionale este obligatorie
- Sesizarea Curţii Constituţionale se face prin încheiere
- Încheierea de sesizare trebuie să conţină menţiunile prevăzute la art.29
alin.(4) din Legea nr.47/1992
- Nu se suspendă soluţionarea cauzei, cu excepţia ipotezei prevăzute la
art.9 din Legea nr.554/2004

- Odată cu încheierea de sesizare se va trimite Curţii Constituţionale şi

lista părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea
procedurii de citare a acestora
- Nu este posibilă investirea Curţii Constituţionale ulterior sesizării
realizate prin încheiere
- Nu este posibilă renunţarea la excepţia de neconstituţionalitate ulterior
sesizării realizate prin încheiere
2. În cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă
D. Căi de atac împotriva încheierilor de sesizare/de respingere a cererii de sesizare
1. Căi de atac împotriva încheierilor de sesizare a Curţii Constituţionale
2. Căi de atac împotriva încheierilor de respingere a cererii de sesizare a Curţii
Constituţionale
- Decizia nr.XXXVI/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile
Unite
- Situaţia admiterii recursului împotriva încheierii de respingere a
cererii de sesizare a Curţii Constituţionale

E. Elementele pe care trebuie să le conţină încheierile de sesizare/de respingere a

cererii de sesizare

5. Anexe – Deciziile Curţii Constituţionale nr.435/2006, nr.988/2008 şi nr.1222/2008

2
1. Apariţia şi evoluţia controlului constituţionalităţii legilor în România
a. Forme incipiente ale controlului de constituţionalitate
Unii autori de drept constituţional români sunt tentaţi să caute originile controlului de
constituţionalitate în regulamentele organice – cel din Muntenia din 1831 şi cel din Moldova
din 1832 - considerate legi fundamentale cu caracter constituţional 1. În realitate, despre
instituirea unui control incipient de constituţionalitate se poate vorbi numai începând de la
1858, când, după Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856, puterile garante au
elaborat un act fundamental pentru ţările române, denumit „Convenţiunea pentru
reorganizarea definitivă a Principatelor Dunărene Moldova şi Valahia”, care, pe lângă alte
prevederi, conţine reglementări privind organizarea puterilor în stat şi asigurarea drepturilor
cetăţenilor. Între altele, Convenţia prevedea, la articolul 32, constituirea Comisiei Centrale,
care urma, între alte atribuţii, să vegheze la respectarea „dispoziţiilor constitutive ale noi
organizaţii a principatelor”, ceea ce semnifica instituirea unui „organ de control preventiv al
constituţionalităţii legilor”2.
Convenţia de la Paris a fost modificată în anul 1864 prin Statutul dezvoltător dat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza ca act adiţional Convenţiei, ce se constituia, prin aceasta, ca
prima constituţie adoptată de către o autoritate naţională 3. Intervenţia acestei modificări a
Convenţiei era menită să curme criza politică ce apăruse între puterea executivă, reprezentată
de domn şi guvern, şi puterea legislativă exercitată de Adunarea Electivă, pe fondul disputelor
privind reformele pe care domnul intenţiona să le realizeze conform Convenţiei de la Paris 4.
Printre cele mai importante modificări aduse de Statut era introducerea sistemului bicameral,
prin constituirea Senatului, denumit "Corpul Ponderatoriu", format din membri de drept şi
membri numiţi de domn. Conform articolului XIII din Statut, orice proiect votat de Adunarea
Electivă, în afară de bugetul veniturilor şi cheltuielilor, trebuia să fie supus controlului
Corpului Ponderator, care avea competenţa de a stabili dacă este compatibil cu dispoziţiile
constitutive ale noii organizări5. Trebuie menţionat că, în scurta perioadă în care a funcţionat
Corpul Ponderator (până la 1866) nu s-a pus nici o problemă de neconstituţionalitate a vreunei
legi6.
b. Controlul de constituţionalitate sub imperiul Constituţiei din 1866
Deşi Constituţia din 1866 a marcat un moment important în evoluţia constituţională a
României, controlul de constituţionalitate nu a mai fost reglementat. Aceasta era consecinţa
faptului că nici Constituţia Belgiei din 1831, din care Constituţia României din 1866 s-a
inspirat în mare măsură, nu prevedea un control de constituţionalitate 7. Este meritul doctrinei
şi al jurisprudenţei de a fi recunoscut, sub regimul Constituţiei din 1866, dreptul puterii
judecătoreşti de a controla constituţionalitatea legilor.

1
Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.13l-132
Profesorul Paul Negulescu în Cursul de Drept Constituţional din anul 1927 face o paralelă cu
2
Ion Deleanu, op.cit.,Statutul
p.134. dat de Regele Sardiniei, în anul 1841. Istoriografia românească menţionează şi calificarea
3 Statutului ca "proiect de Constituţie" - C.C. Angelescu, Proiectul de Constituţie al lui Cuza-Vodă
4
de la 1863, în Revista de drept public, anul VI, nr.2-3 şi anul VII, nr.I-II.
Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927, p.208.
5
Tudor Drăganu în Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Editura Lumina Lex, 1998, p.293, afirmă:
"După cum se vede, controlul constituţionalităţii proiectelor de legi organizat de art.13 al Statului dezvoltător al
Convenţiei de la Paris era înfăptuit de un organ politic, adică de un organ care nu constituie o entitate
independentă de puterea legiuitoare şi nu proceda prin aplicarea unei proceduri jurisdicţionalizate, ci era integrat
în această putere, confundându-se cu una din camerele ei".
6
Ion Deleanu, op.cit., p.l37.
7
Atributele domnitorului de a sancţiona şi promulga legile şi de a participa la "interpretaţiunea legilor cu drept
de autoritate" (art.93 şi art.34 din Constituţie) nu pot fi considerate un adevărat control de constituţionalitate.

3
Pe cale pretoriană, a fost introdus controlul instanţelor judecătoreşti cu privire la
constituţionalitatea legilor cu ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor8.
Primul caz de constatare a neconstituţionalităţii unei legi9 datează din anul 1902, când Curtea
de Casaţie a refuzat să aplice o lege din 1900 care îi autoriza pe ţăranii foşti clăcaşi ai
comunei Râmnicu-Vâlcea să-şi vândă loturile primite la reforma agrară din 1864, pe motiv că
era contrară art.132 din Constituţie, text care consacra principiul inalienabilităţii, timp de 32
de ani (începând cu 1884), a proprietăţii foştilor clăcaşi şi descendenţilor lor care au primit
noi parcele (tineri căsătoriţi) sau a loturilor din domeniul public deja cumpărate sau care ar fi
cumpărate de la stat10. Totuşi, această decizie nu a avut răsunet european11. Însă de abia la
1912 avem de-a face cu prima hotărâre judecătorească – un nou precedent pretorian - care a
consacrat controlul instanţelor judecătoreşti cu privire la constituţionalitatea legilor cu ocazia
soluţionării proceselor de competenţa lor.
În mod formal, prin Decizia nr.261 din 1912 a Secţiei 1 pronunţată în aşa numita „afacere a
tramvaielor”, Înalta Curte de Casaţie a stabilit că puterea judecătorească are în competenţa sa
aplicarea tuturor legilor, fie ordinare, fie constituţionale şi dacă o lege invocată este contrară
Constituţiei, ea nu se poate sustrage de a judeca procesul12. Referitor la această decizie a
Înaltei Curţi de Casaţie, Léon Duguit arăta că a fost „admirabil redactată”13, argumentele
utilizate referindu-se la:
- principiul separaţiei puterilor în stat: puterile se controlează şi cenzurează reciproc;
- ierarhia sistemului normativ: nu există niciun text care să-i oprească pe judecători să
controleze constituţionalitatea legilor, ei având chiar obligaţia să dea preferinţă legii
constituţionale, dacă legea ordinară o contrazice;
- prerogativele puterii judecătoreşti consfinţite de lege: judecătorul prestează jurământ că va
respecta constituţia şi legile ţării, prin urmare, legiuitorul însuşi recunoaşte judecătorilor
plenitudinea competenţei de a aplica constituţia .

8
Pentru prima dată, o lege federală a fost înlăturată de o instanţă pe motiv că încalcă Constituţia S.U.A. prin
celebra decizie a Curţii Supreme „Marbury versus Madison” (1803), care a marcat apariţia modelului american
de justiţie constituţională, graţie ingeniozităţii Preşedintelui Curţii Supreme, John Marshall, care a găsit
posibilitatea de a afirma dreptul instanţelor de a controla constituţionalitatea legilor printr-o decizie ce se
impunea în virtutea autorităţii de precedent, dar care să nu implice intervenţia organelor executive pentru a o
aduce la îndeplinire şi, în felul acesta, să facă obiectul unui refuz. Silogismul disjunctiv construit de Marshall a
fost unanim apreciat ca cea dintâi demonstraţie logică impecabilă asupra necesităţii controlului
constituţionalităţii legilor:
- sau constituţia este o lege superioară şi suverană, imposibil de schimbat prin mijloace obişnuite şi, în
consecinţă, un act legislativ contrar nu este o lege;
- sau ea este o lege ca oricare alta, la discreţia legiuitorului, şi atunci este absurd să i se atribuie forţa
de a limita o putere nelimitată prin natura ei.
9
Totuşi, sunt de menţionat două decizii ale Casaţiei din 1875, respectiv 1886. Astfel, în prima decizie, se arată
că nu este vorba de un veritabil control de constituţionalitate, întrucât se pune problema aplicării legilor în timp,
fiind vorba de un conflict existent între o lege preconstituţională şi Constituţia din 1866. Curtea de Casaţie secţia
a II-a, prin Decizia nr.110/1886, a decis că instanţa nu este competentă să examineze constituţionalitatea
intrinsecă a unei legi, ci numai constituţionalitatea extrinsecă; a se vedea, Alexianu G. – Curs de drept
constituţional, Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1930, vol.I, pp.310 -311 nota 169.
10
Curtea de Casaţie, în această hotărâre, arată că “această dispoziţiune a legii din 1900, fiind contrară art.132 din
Constituţie, este fără efect”; a se vedea, G. Alexianu – op.cit., pp.310-311 nota 169.
11
G. Cognac – O anterioritate română: controlul constituţionalităţii legilor în România de la începutul secolului
XX până în 1938, p.10, - lucrare prezentată la zilele constituţionale româno-franceze, ediţia a VI-a, Bucureşti,
2000, disponibil şi pe site http://www.ccr.ro/events/2000/ro/Conac.pdf
12
"Curierul judiciar" nr.32 din 29 aprilie 1912, p.373-376, citat de Ion Deleanu, op.cit., p.141.
13
Léon Duguit, Les transformations du droit public, Paris, Librairie A.Colin, 1913, p.101.

4
Instituirea pe cale pretoriană a controlului de constituţionalitate a fost salutată de lumea
juridică românească ca un mare pas înainte în consacrarea principiului supremaţiei
Constituţiei14.
c. Controlul de constituţionalitate în perioada interbelică
Prin Constituţia din 1923 controlul de constituţionalitate exercitat de puterea judecătorească a
dobândit legitimitate constituţională. Articolul 103 al Constituţiei din 1923 prevedea: „Numai
Curtea de Casaţie în secţiuni-unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a
declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituţiei. Judecarea asupra
constituţionalităţii se mărgineşte numai la cazul judecat”. Este de remarcat că textul
constituţional nu făcea nici o distincţie între “constituţionalitatea extrinsecă” şi
“constituţionalitatea intrinsecă”. S-a considerat că, în lumina textului Legii fundamentale,
constituţionalitatea legilor putea fi controlată de Înalta Curte de Casaţie atât sub aspectul
„conformităţii externe”, prin respectarea procedurii prevăzute de Constituţie pentru adoptarea
legilor, cât şi sub aspect material, prin raportarea prevederilor legale la conţinutul
reglementărilor constituţionale.
Prin două decizii pronunţate de Curtea de Casaţie, la 24 septembrie 1925, respectiv 10
decembrie 1925, s-a stabilit că problema constituţionalităţii legilor se judeca la urmă, după ce
procesul a străbătut toate gradele de jurisdicţie, cu o singură excepţie, şi anume atunci când
reclamantul accepta suspendarea judecăţii fondului procesului pentru a se decide în prealabil
asupra chestiunii de constituţionalitate15.
Totodată, trebuie observat că, prin Constituţia din 1923, s-a instituit un control judecătoresc
concentrat, realizat prin Curtea de Casaţie în secţii unite, abandonându-se sistemul controlului
difuz, înfăptuit de toate instanţele judecătoreşti pe care îl instituise jurisprudenţa sub regimul
Constituţiei anterioare. Controlul de constituţionalitate exercitat de Curtea de Casaţie, în
temeiul art.103 al Constituţiei din 1923, era un control posterior. În ceea ce priveşte controlul
prealabil (preventiv) doctrina juridică românească admite că acesta era exercitat, de o anumită
manieră, de către Consiliul Legislativ înfiinţat conform art.76 al Constituţiei din 1923 16. Deşi
textul art.76 din Constituţie nu prevedea expres ca prerogativă a Consiliului Legislativ
controlul prealabil asupra proiectelor de legi sau de regulamente generale, o parte a doctrinei
şi chiar Consiliul Legislativ, într-unul din avizele sale, au conchis în sensul că acest consiliu
avea competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii proiectelor de legi pe calea
avizelor consultative.
Constituţia din 1938, prin care s-a instaurat dictatura regală, a păstrat acelaşi sistem în ce
priveşte controlul constituţionalităţii. Articolul 75 alin.1 al Constituţiei prevedea că „numai
Curtea de Casaţie şi Justiţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea
legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt potrivnice Constituţiei. Judecarea
neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. De asemenea, în ceea ce
priveşte controlul preventiv, trebuie menţionat rolul Consiliului Legislativ, articolul 72 al
Constituţiei prevăzând consultarea obligatorie a Consiliului Legislativ pentru toate proiectele
de legi, atât înainte, cât şi după amendarea lor în Comisii, în afara celor care priveau creditele
14
A se vedea, N. D. Comşa, Notele din "Curierul judiciar" nr.32 din 29 aprilie 1912, p.78.
15
M. Criste, Controlul constituţionalităţii legilor în România, aspecte istorice şi instituţionale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p.318-319.
16
Articolul 76 prevedea: "Se înfiinţează un Consiliu Legislativa cărui menire este să ajute în mod consultativ la
facerea şi coordonarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din iniţiativă parlamentară, cât şi la
întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor.
Consultarea Consiliului legislativ este obligatorie pentru toate proiectele de legi, afară de cele care privesc
creditele bugetare; dacă, însă, într-un termen fixat de lege, Consiliul Legislativ nu-şi dă avizul său, Adunările
pot proceda la discutarea şi aprobarea proiectelor.
O lege specială va determina organizarea şi modul de funcţionare a Consiliului Legislativ".

5
bugetare. Cu toate acestea, se admitea posibilitatea luării în discuţie a proiectelor de legi fără
aprobarea Consiliului Legislativ, dacă acesta nu dădea avizul necesar în termenul fixat prin
legea sa de organizare.
d. Controlul de constituţionalitate în perioada 1945-1989
După al doilea război mondial în România nu a mai existat un control al constituţionalităţii
legilor, deşi unii autori vorbesc despre "forme denaturate de control" în anumite faze ale
regimului dictaturii comuniste17. Constituţia din 13 aprilie 1948 nu conţine nici o prevedere
care să indice existenţa controlului de constituţionalitate. Constituţia din 27 septembrie 1952,
deşi consacră obligativitatea respectării legilor şi a Constituţiei, nu instituie forme de control
al constituţionalităţii legilor.
Constituţia din 21 august 1965, care a prevăzut că "Marea Adunare Naţională exercită
controlul general al aplicării Constituţiei şi numai ea hotărăşte asupra constituţionalităţii
legilor", nu instituie totuşi un sistem de exercitare reală a unui asemenea control. Ulterior,
prin Legea nr.l/1969, a fost completat art.53 al Constituţiei, prevăzându-se că Marea Adunare
Naţională alege pe durata legislaturii o comisie constituţională şi juridică care îi prezintă
rapoarte sau avize cu privire la constituţionalitatea legilor, având, în acelaşi timp, competenţa
să examineze constituţionalitatea decretelor cuprinzând norme cu putere de lege şi a
hotărârilor Consiliului de Miniştri. Chiar şi aceste prevederi, prin care se tindea a se crea o
bună imagine regimului printr-o aliniere formală la standardele democraţiei constituţionale, au
rămas fără rezultat real într-un stat în care partidul unic era în vârful piramidei întregului
sistem al organelor statului şi voinţa sa se afla la baza tuturor legilor şi deciziilor
guvernamentale, care trebuiau să respecte cu stricteţe hotărârile de partid, considerate, a
priori, infailibile18.
e. Controlul de constituţionalitate în lumina Constituţiei din 1991
După prăbuşirea regimului comunist din decembrie 1989, prin noua Constituţie, adoptată în
şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi aprobată prin referendumul naţional
din 8 decembrie 1991, a fost instituită Curtea Constituţională ca autoritate politico-
jurisdicţională, independentă de orice altă autoritate publică. Natura juridică duală a Curţii
se explică atât prin modul de desemnare a membrilor săi, cât şi prin natura atribuţiunilor pe
care le îndeplineşte. Rolul Curţii Constituţionale este acela de a garanta supremaţia
Constituţiei şi de a sprijini buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor
constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc19, în paralel cu protecţia
juridică eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

17
Ion Deleanu, op.cit., pag.171.
18
Aşa cum remarca Claude Leclercque, "În concepţia juridică din ţările socialiste, nu dreptul domină statul, ci
mai curând statul este cel carae, prin intermediul dreptului, domină in întregime individul ". Droit
constitutionnel et institutions politiques, VIII-ème édition, L.I.T.E.C, Librairie de la Cour de Cassation, Paris,
1992, p.122.
19
A se vedea: Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997, p.43. Caracterizarea Curţii Constituţionale ca organ "politico-jurisdicţional" se întâlneşte la
quasi-unanimitatea autorilor de drept constituţional şi instituţii politice din România; Tudor Drăganu foloseşte şi
sintagma "organ politico-judiciar", Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Universitatea Ecologică
"Dimitrie Cantemir", Târgu Mureş, 1993, p.254. În legătură cu rezervele care au existat la instituirea Curţii
Constituţionale la adoptarea Constituţiei, a se vedea Geneza Constituţiei României, 1991, Lucrările Adunării
Constituante, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", p.854-895.

6
2. Clasificarea şi funcţiile controlului constituţionalităţii legilor -
aspecte practice -
a. Clasificarea controlului constituţionalităţii legilor
- În funcţie de modul de realizare a controlului de constituţionalitate, distingem între două
mari “modele”, şi anume cel american şi cel european. Modelul american presupune un
control exercitat de instanţele judecătoreşti ordinare, care nu separă conflictul constituţional
de fondul cauzei dezbătute spre a fi judecat ca o chestiune prejudicială, ci se pronunţă asupra
tuturor aspectelor unui litigiu, unificarea practicii fiind realizată la vârf, de Curtea Supremă,
datorită principiului autorităţii de precedent; este un control concret şi a posteriori de
constituţionalitate. În cadrul modelului european, se constată separarea contenciosului
constituţional de toate celelalte forme de contencios şi detaşarea problemei de
constituţionalitate dintre aspectele procesului, spre a fi judecată ca o chestiune preliminară;
organul de jurisdicţie constituţională este unic, specializat, investit cu monopolul
contenciosului constituţional, iar subiectele care pot declanşa controlul de constituţionalitate
sunt fie autorităţile politice şi publice, fie instanţele judecătoreşti, iar în unele sisteme,
sesizarea poate proveni nemijlocit de la cetăţeni20.
- În raport cu natura controlului acesta se clasifică în control de constituţionalitate abstract
şi concret. Controlul abstract nu presupune un litigiu preexistent pentru a putea fi sesizată
instanţa constituţională, obiectul său purtând asupra normelor legale in abstracto, în absenţa
oricărei aplicări. Acest tip de control este promovat, de obicei, de actori ai vieţii politice 21, ca
titulari ai dreptului de sesizare a instanţelor specializate în acest sens, dar uneori şi de instituţii
care nu sunt legate de viaţa politică a statului, fiind chiar independente faţă de aceasta, cum ar
fi curtea supremă din stat22 şi, în rare ocazii chiar de cetăţeni (plângerea constituţională directă
în Macedonia sau landul Bavaria din Germania). Controlul concret presupune aplicarea la un
caz de speţă a normei legale verificate, de regulă în cadrul unui litigiu preexistent controlului
de constituţionalitate şi care oferă cadrul sesizării jurisdicţiei constituţionale; de regulă
controlul concret se exercită pe cale incidentală. În principiu, el vizează apărarea drepturilor şi

20
Sistemul american de control al constituţionalităţii legilor a fost adoptat în state precum: Canada, Statele Unite
ale Americii, Danemarca, Estonia, Irlanda, Norvegia, Suedia, Argentina, Bahamas, Barbados, Bolivia, Republica
Dominicană, Grenada, Guyana, Haiti, Jamaica, Mexic, St. Cristopher and Nevis, Trinidad şi Tobago, Botswana,
Gambia, Ghana, Guineea, Kenya, Malawi, Namibia, Nigeria, Seychelles, Sierra Leone, Tanzania, Iran, Israel,
Bangladesh, India, Japonia, Nepal, Noua Zeelandă, Singapore, Tonga, etc, în timp ce sistemul european se
regăseşte în state precum: Albania, Andorra, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belarus, Bosnia-Herzegovina,
Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Serbia, Georgia, Germania, Ungaria, Lituania, Letonia, Moldova, Polonia,
România, Federaţia Rusă, Slovacia, Slovenia, Spania, Turcia, Ucraina, Egipt, Madagascar, Mali, Africa de Sud,
Cipru, Kirghiztan, Tadjikistan, Uzbekistan, Tailanda, Mongolia, Coreea de Sud, Chile, Surinam etc. A se vedea,
în acest sens, G. Harutyunyan, A. Mavčič – Constitutional Review and its Development in the Modern World (A
Comparative Constitutional Analysis), Ed. Hayagitak, Erevan-Liubliana, 1999, p.29 şi urm.
21
Spre exemplu, în Franţa titulari ai dreptului de sesizare în cadrul acestui control sunt: Preşedintele Republicii,
primul-ministru, preşedintele Adunării Naţionale, preşedintele Senatului sau de 60 de deputaţi sau 60 de senatori
(a se vedea, Ţinca, Ovidiu – Constituţii şi alte texte de drept public, Ed.Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997,
p.471); în Italia, subiecte de sezină sunt primul ministru sau regiunile (a se vedea, www.cortecostituzionale.it );
în Polonia acest control se declanşează la sesizarea preşedintelui Republicii (a se vedea,
http://www.trybunal.gov.pl/eng/index.htm ), iar în Federaţia Rusă la sesizarea Preşedintelui acesteia, a
Consiliului Federaţiei, a Dumei de Stat, a unei cincimi din membrii Consiliului Federaţiei sau din deputaţii
Dumei de Stat, a Guvernului, a Curţii Supreme şi a Curţii Superioare de Arbitraj, a organelor puterii legislative şi
executive a subiecţilor Federaţiei Ruse (a se vedea, http://ks.rfnet.ru/english/ksangl.htm ); în Portugalia,
subiectele de sezină sunt Preşedintele, Primul-ministru sau o cincime din numărul deputaţilor (a se vedea,
http://www.tribunalconstitucional.pt/Tribunal.htm), în timp ce în Spania acest tip de control se declanşează la
sesizarea Guvernului sau a uneia dintre cele două camere ale Parlamentului (a se vedea,
http://www.tribunalconstitucional.es/TRIBUNAL.htm ), iar în Ungaria la sesizarea Preşedintelui Republicii, a
Parlamentului sau a Guvernului (a se vedea, http://www.mkab.hu/en/enpage1.htm ).
22
Spre exemplu în Federaţia Rusă sau România.

7
libertăţilor subiective ale persoanelor şi cointeresează judecătorul la realizarea justiţiei
constituţionale.
În general, controlul abstract are un caracter obiectiv, pe când cel concret are un caracter
subiectiv.
- În raport cu momentul exercitării controlului de constituţionalitate acesta poate fi unul
anterior (a priori) sau posterior (a posteriori) adoptării legilor. Controlul a priori este, prin
natura sa, unul abstract. Acest tip de control este unul facultativ la origine, prin condiţionarea
exercitării lui de existenţa unei sesizări a instanţei constituţionale 23. Având în vedere că acest
control poate fi exercitat, printre altele, şi la iniţiativa unui anumit număr de parlamentari, el
reprezintă un mijloc eficient pus la îndemâna opoziţiei24 (a partidelor politice ce nu alcătuiesc
majoritatea parlamentară) pentru a sesiza instanţa constituţională în vederea înlăturării
eventualelor abuzuri săvârşite în cadrul procesului de legiferare de către majoritatea
parlamentară25. Controlul a priori de constituţionalitate este unul obiectiv26, unde interesul
statului este în prim plan, iar funcţia principală a judecătorului constituţional este aceea de a
disciplina actorii vieţii politice. Astfel, în cadrul acestui control pentru tranşarea problemei de
drept constituţional apare ca primordială buna funcţionare a organelor statului. Controlul de
constituţionalitate a posteriori se exercită după adoptarea legilor fie pe cale principală, fie pe
cale de excepţie. Are în prim plan atât apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi
asigurarea bunei funcţionări a autorităţilor publice şi a supremaţiei Constituţiei.
- În raport cu modul de sesizare a instanţei constituţionale, controlul de constituţionalitate a
legilor se clasifică în control pe cale principală şi pe cale incidentală. În primul caz, instanţa
constituţională este sesizată în mod direct27, pe când în cel de-al doilea pe cale de excepţie28.
b. Funcţiile controlului constituţionalităţii legilor
Pornind de la ideea că justiţia constituţională constă într-un ansamblu de tehnici prin care se
asigură supremaţia constituţiei, precum şi de la natura actelor supuse controlului de
constituţionalitate, se pot identifica mai multe funcţii ale acestui control:
- garantarea respectării constituţiei, „sancţiunea supremaţiei” (Georges Bourdeau);
- garantarea separaţiei / echilibrului puterilor în stat, precum şi protecţia drepturilor omului;
- exercitarea controlului asupra corpului legislativ pentru a face să prevaleze constituţia asupra
23
Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.226.
24
Curtea prin Decizia nr.1/1995 a arătat că: „Controlul de constituţionalitate nu este o frână în calea democraţiei,
ci instrumentul ei necesar, deoarece permite minorităţii parlamentare şi cetăţenilor să vegheze la respectarea
dispoziţiilor Constituţiei, constituind o contrapondere necesară faţă de majoritatea parlamentară, în cazul în care
aceasta s-ar îndepărta de la litera şi spiritul Constituţiei”.
25
În acest sens, cu titlu de exemplu se pot cita deciziile pronunţate de Curtea Constituţională a României la
iniţiativa acestor titulari ai dreptului de sesizare nr.113/1999 (Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 362 din 29 iulie 1999), 233/1999 (Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28
decembrie 1999), 237/1999 (Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 8 martie 1999),
95/2006 (Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006). Tot în ideea
asigurării dreptului opoziţiei parlamentare de a apela la instanţa constituţională, în Franţa, titular al dreptului se
sesizare al acesteia au devenit şi parlamentarii (60 de senatori sau deputaţi), dar de abia la 1974, iar de la această
dată, volumul activităţii Consiliului a cunoscut o creştere deosebită.
26
Logica subiectivă are în vedere situaţia particulară a persoanei interesate de rezolvarea problemei de drept
constituţional, iar în prim plan apare protecţia individului contra statului. A se vedea, Michel Fromont, La justice
constitutionnelle dans le monde, Ed.Dalloz, Paris, 1996, p.42-44.
27
A se vedea exemplele de la nota nr.25
28
Cu titlu exemplificativ, menţionăm Deciziile Curţii Constituţionale nr. 51/2008, Publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.95 din 6 februarie 2008, nr.190/2008, Publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.213 din 20 martie 2008 sau nr.467/2008, publicată în M.Of.nr.422 din 5 iunie 2008, toate pronunţate
în urma ridicării unor excepţii de neconstituţionalitate.

8
 legilor ordinare;
- pacificarea vieţii politice şi autentificarea schimbărilor şi alternanţelor politice (Louis
Favoreu);
- exprimarea eficientă a opoziţiei;
- imprimarea unei interpretări unitare a Constituţiei în ramurile dreptului, dar şi reciproc,
adaptarea constituţiei şi stimularea evoluţiei acesteia, corespunzător schimbărilor social-
politice, fapt ce se dovedeşte util, mai ales în cazul constituţiilor rigide, pentru a preveni o
modificare prea brutală a acestora.
3. Curtea Constituţională a României
a. Organizare şi funcţionare
În Constituţia României, reglementării Curţii Constituţionale îi este consacrat un titlu separat
– Titlul V, care cuprinde articolele 142-147. Trebuie menţionat că mai sunt şi alte prevederi
ale Constituţiei care includ referiri la Curtea Constituţională: articolul 77 privind promulgarea
legii (controlul de constituţionalitate la sesizarea Preşedintelui României), articolul 82 privind
validarea mandatului şi depunerea mandatului de către şeful statului (validarea rezultatelor
alegerilor prezidenţiale de către Curtea Constituţională), articolul 95 privind suspendarea din
funcţie a şefului de stat (suspendarea din funcţie a Preşedintelui ţării se poate face numai cu
consultarea Curţii Constituţionale). În cadrul Titlului V al Constituţiei sunt cuprinse
reglementări privind: rolul Curţii, compunerea sa, durata mandatului membrilor acesteia,
modalităţi de desemnare a judecătorilor şi a preşedintelui, condiţiile pentru ocuparea funcţiei
de judecător, incompatibilităţile, independenţa şi inamovibilitatea, competenţa şi efectele
deciziilor Curţii.
În baza Constituţiei, Parlamentul a adoptat Legea nr.47 din 18 mai 1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Această lege a fost modificată şi completată prin Legea
nr.138 din 24 iulie 199729, iar după revizuirea Constituţiei, a fost modificată şi completată prin
Legea nr.232 din 3 iunie 2004 şi, ulterior, republicată. Ulterior, Legea nr.47/1992 a mai fost
modificată şi completată prin Legea nr.177/2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010.
Articolul 142 alin.(l) din Constituţie defineşte funcţia Curţii Constituţionale, statuând că
aceasta este garantul supremaţiei Constituţiei.
Compunerea Curţii Constituţionale este prevăzută de art.142 alin.(2) din Constituţie şi art.7
alin.(l) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Conform acestor
prevederi, Curtea se compune din 9 judecători, care, din rândul lor, aleg un preşedinte 30. În
ceea ce priveşte numărul de nouă judecători care compun Curtea Constituţională, credem că
este mai puţin important faptul că şi în alte ţări s-a optat pentru acest număr, determinant fiind
faptul că acest număr este considerat optim pentru un organism colegial funcţional, în condiţii
de eficacitate şi necesară celeritate, impuse de responsabilităţile şi de specificul justiţiei
Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi
constituţionale.
completările aduse prin Legea nr.138/1997, a fost rePublicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.187
Criteriile pe baza dincărora
7 august 1997, numirea
se face iar după membrilor
modificarea Curţii
şi completarea adusă prin
Constituţionale Legea
sunt prevăzute în
nr.232/2004, a fost rePublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.643 din 16 iulie
art.143 al Constituţiei. Conform acestui text, judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă 2004.
pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani
în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Conform Constituţiei, judecătorii
29
30
Sunt şi autori care susţin că structura, ca şi organizarea şi funcţionarea Curţii. Constituţionale, sunt inspirate
după modelul Consiliului Constituţional din Franţa (a se vedea în acest sens, Tudor Drăganu, Drept
constituţional şi instituţii politice, vol.I, Ed.Lumina Lex, 1998, p.308). Fie şi numai faptul că în Consiliul
Constituţional francez sunt cuprinşi şi membri de drept, iar procedura şi condiţiile de numire a acestora sunt
diferite, demonstrează că o atare susţinere este discutabilă.

9
constituţionali sunt numiţi de Camera Deputaţilor, Senat şi de Preşedintele României [art.l42
alin.(3)]. Fiecare din cele trei autorităţi publice are dreptul să numească câte trei judecători.
Acest mod de desemnare a judecătorilor Curţii Constituţionale a fost apreciat, în condiţiile
României, că este de natură să asigure o compunere cât mai reprezentativă şi democratică,
întrucât exprimă opţiunile celor mai înalte autorităţi publice cu legitimitate electorală
existente în stat.
În ceea ce priveşte procedura de numire a judecătorilor de către Camera Deputaţilor şi de
Senat, Legea nr.47/1992 prevede că propunerile de candidatură se pot depune la Comisia
juridică a fiecărei Camere, de deputaţi şi de senatori. Numirea în calitate de judecător se face
de fiecare Cameră a Parlamentului, cu votul majorităţii membrilor săi, la propunerea Biroului
Permanent al Camerei respective şi pe baza recomandării Comisiei juridice. Pentru numirea
judecătorilor de către Preşedintele României nu se prevăd în lege reguli de procedură.
În ce priveşte statutul judecătorilor Curţii Constituţionale, legea prevede obligaţia acestora de
a depune, în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, jurământul prin care se angajează să respecte şi să apere Constituţia, de a-şi
îndeplini cu bună credinţă şi fără părtinire obligaţiile de judecător al Curţii Constituţionale. În
conformitate cu legea, judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi, de asemenea, să
păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor, să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în
probleme de competenţa Curţii, să se abţină de la orice activitate sau manifestare contrare
independenţei şi demnităţii funcţiei lor. Conform art.40 alin.(3) din Constituţie, judecătorii
Curţii Constituţionale nu pot face parte din partide politice.
Constituţia consacră independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi
prevede că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Conform legii, membrii Curţii
Constituţionale se bucură de imunitate, neputând fi arestaţi sau trimişi în judecată penală
decât la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi cu aprobarea autorităţilor publice care i-au numit. Legea organică a Curţii prevede
că judecătorii nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate în adoptarea
soluţiilor.
Durata mandatului judecătorilor Curţii Constituţionale este prevăzută de art.142 din
Constituţie. Conform acestui text, durata mandatului judecătorilor este de 9 ani. Această
durată a mandatului a fost considerată optimă pentru asigurarea unei anumite continuităţi a
activităţii în cadrul Curţii Constituţionale, benefică pentru calitatea deciziilor şi a hotărâri lor
Curţii. Aşa cum prevăd dispoziţiile art.142 alin.(5) din Constituţie, Curtea Constituţională se
înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani. Acest sistem prezintă avantajul că
"permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe" 31. Durata mandatului
judecătorilor Curţii Constituţionale acoperă durata a mai mult de două mandate ale Camerelor
Parlamentului şi a două mandate ale Preşedintelui. Acest lucru creează o posibilitate reală
pentru fiecare judecător ca, în exercitarea mandatului său, să se desprindă de eventualele
afinităţi cu opţiunile majorităţii parlamentare sau ale preşedintelui care l-a numit, care ar
putea fi considerate de natură să-i afecteze obiectivitatea în luarea deciziilor. Cu alte cuvinte,
este favorizată dobândirea unei reale independenţe, a acelei "admisibile ingratitudini" pe care
"orice slujitor al statului de drept trebuie să o arate în amintirea cancelarului Thomas
Moore"32. În acelaşi timp, prin sistemul reînnoirilor la fiecare trei ani a unei treimi a
judecătorilor care compun Curtea Constituţională, se asigură un echilibru în cadrul Curţii,
care, astfel, nu ar putea fi suspectată niciodată, nici măcar teoretic, că ar fi tributară, în
totalitate, autorităţilor publice în funcţiune, ale căror acte legislative le controlează sub
31
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p.80.
32
A se vedea, Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10-ème édition, Montchrestien, 1989,
p.829.

10
raportul constituţionalităţii. Este, de asemenea, de remarcat că, în această formulă, Curtea
Constituţională are mereu în funcţiune cel puţin 6 judecători, astfel că şi în situaţia unor
întârzieri în numirea celor 3 judecători care iau locul, la fiecare 3 ani, celor ale căror mandate
de 9 ani au expirat, nu pot apare discontinuităţi în funcţionarea justiţiei constituţionale.
În afara cazului în care mandatul judecătorului încetează prin ajungerea la termen, el mai
poate înceta prin demisie, ca şi din alte cauze excepţionale prevăzute de art.67 din Legea
nr.47/199233. În cursul exercitării mandatului, acesta este suspendat de drept în cazul în care
este trimis în judecată penală. Suspendarea durează până la condamnarea definitivă, caz în
care este exclus de drept din funcţie, sau, după caz, până la achitare, caz în care suspendarea
încetează, aşa cum prevede art.66 alin.(3) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale.
Merită subliniat faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art.142 alin.(2) din Constituţie,
mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale nu poate fi prelungit sau reînnoit 34. Această
prevedere a Legii fundamentale, similară celei cuprinsă în art.56 al Constituţiei franceze din
1958, reprezintă o garanţie reală de independenţă a judecătorului în raport cu autoritatea
publică care l-a numit35. Totuşi, potrivit art.68 alin.(2) din Legea nr.47/1992, în cazul în care
mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar
perioada rămasă depăşeşte 6 luni, autoritatea publică competentă poate numi un nou
judecător, care va duce la capăt mandatul judecătorului înlocuit. Dacă perioada pentru care a
fost numit noul judecător este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curţii
Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani [art.68 alin.(3) din lege].
Se mai reţine că, potrivit art.7 alin.(1) şi (2) din Legea nr.47/1992, mandatul preşedintelui
Curţii Constituţionale este de 3 ani şi poate fi reînnoit.
De asemenea, în cadrul Curţii Constituţionale, funcţionează un corp al magistraţilor asistenţi,
organizat potrivit Legii nr.124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale 36.
Potrivit art.2 alin.(1) din această lege, acesta îşi desfăşoară activitatea sub conducerea
preşedintelui Curţii Constituţionale şi este compus din: prim magistratul-asistent, 3 magistraţi-
asistenţi şefi, dintre care unul este director al cabinetului preşedintelui Curţii Constituţionale
şi 18 magistraţi-asistenţi care pot fi organizaţi în secţii, potrivit Regulamentului de organizare
şi funcţionare a Curţii Constituţionale. Pentru numirea ca magistrat-asistent este necesară o
vechime în magistratură de cel puţin 6 ani sau o vechime în magistratură, în calitate de
judecător sau procuror, de cel puţin 4 ani ori deţinerea titlului de doctor în drept. Persoana
care nu îndeplineşte aceste condiţii poate fi numită ca magistrat-asistent stagiar. În ambele
cazuri, numirea membrilor corpului magistraţilor-asistenţi se face de către preşedintele Curţii
Constituţionale pe bază de concurs sau examen. Comisia de examinare se numeşte de
preşedintele Curţii Constituţionale şi este formată din 5 judecători ai Curţii, în cazul prim
magistratului-asistent şi al magistraţilor-asistenţi şefi, şi din 3 judecători ai Curţii în celelalte
cazuri. Magistraţii-asistenţi ai Curţii Constituţionale sunt asimilaţi ca rang şi statut cu cei ai
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art.2 alin.(8) din lege].
b. Atribuţiile Curţii Constituţionale a României
1. Sediul
Acestemateriei
alte cauze sunt: decesul, punerea sub interdicţie, imposibilitatea din motive de boală a
exercitării funcţiei de judecător mai mult de 6 luni, condamnare penală, pierderea drepturilor
Articolul 146 renunţarea
electorale, din Constituţie prevede
la cetăţenia română,unapartenenţa
număr dela 11 textepolitic.
un partid (lit.a–k) cuprinzând atribuţiile
ce
formează nucleul-dur de competenţă, intangibil pentru legiuitor, format din acelea pe care le
prevede Constituţia. La aceste atribuţii constituţionale se adaugă posibilitatea prevăzută la
lit.l) a art.146 din Constituţie, care stabileşte că prin legea organică a Curţii Constituţionale se
33
34
Comparativ, se reţine că în unele state mandatul judecătorilor poate fi reînnoit (Ungaria).
35
În acest sens, a se vedea Jean Gicquel, op.cit., p.829.
36
Publicată în M. Of. nr.331 din 17 iulie 2000.

11
pot prevedea şi alte atribuţii. Anterior revizuirii constituţionale din 2003 Curtea
Constituţională nu avea decât atribuţii constituţionale, cuprinse la lit.a)–i) ale fostului art.144.
În prezent reglementarea competenţelor Curţii Constituţionale este flexibilă, existând
posibilitatea ca, în funcţie de necesităţi, Curtea să fie învestită cu noi atribuţii, prin legea sa de
organizare şi funcţionare. Desigur, intervenţia prin lege organică într-un domeniu care ţine
exclusiv de competenţa legii constituţionale, în sensul stabilirii competenţei autorităţii care
controlează de către chiar autoritatea controlată, poate naşte unele semne de întrebare.
2. Analiza atribuţiilor Curţii Constituţionale
- Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de
promulgarea acestora [art.146 lit.a) teza I].
În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control de constituţionalitate abstract, a priori, direct,
exercitat la sesizarea unor subiecte calificate. Prin urmare declanşarea acestui control de
constituţionalitate este facultativă, fiindcă acesta din urmă poate fi exercitat numai la sesizare.
Ulterior investirii sale, Curtea este obligată să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
Subiectele care pot sesiza Curtea în vederea declanşării controlului sunt prevăzute în textul
constituţional:
- Preşedintele României;
- unul din preşedinţii celor două Camere;
- Guvernul;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- Avocatul Poporului;
- un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de 25 de senatori.
Enumerarea conţinută de dispoziţiile art.146 lit.a) din Constituţie este limitativă, în acest
sens, Curtea Constituţională pronunţându-se prin Decizia nr.109/199637. De asemenea, având
în vedere dispoziţiile constituţionale amintite, în exercitarea acestei competenţe Curtea nu se
poate autosesiza, deşi, în mod discutabil 38, a făcut acest lucru atunci când a emis Decizia
nr.1/199539. Pentru a justifica autosesizarea sa, Curtea Constituţională a invocat ca temei de
drept dispoziţiile art.144 lit.a) [devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei, art.146
lit.a)], şi art.145 alin. (2) [devenit art.147 alin.(4)] din Constituţie, precum şi art.1 şi art.3 din
Legea nr.47/1992. Raţiunea pentru care Curtea a apelat la temeiurile de drept menţionate a
fost nesocotirea de către Guvern a Deciziei Curţii Constituţionale nr.139/199440, decizie
pronunţată în temeiul art.144 lit.a) şi declarată obligatorie prin efectul art.145 alin.(2) din
Constituţie. În acelaşi timp, Curtea a arătat că, potrivit art.1 alin. (1) şi (3) din Legea
nr.47/1992, ea este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, al cărei scop
este garantarea supremaţiei Constituţiei, precum şi că, în conformitate cu art.3 din aceeaşi
lege, competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, ea
fiind singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, potrivit art.146 din Constituţie. În
37
Decizia nr.109 din 8 octombrie 1996 privind constituţionalitatea Legii pentru ratificarea Tratatului de
înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară, semnat la Timişoara la 16
septembrie 1996, publicată în Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.250 din 16 octombrie
1996, în care Curtea a arătat că „o obiecţie de neconstituţionalitate ridicată de parlamentari poate fi invocată
numai de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, nu de grupurile parlamentare, aşa cum este
sesizarea ce face obiectul acestei cauze”.
38
În sens contrar, a se vedea opinia separată nr.1 de la Decizia nr.1/1995.
39
Publicată în Monitorul Oficial al României,. Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995
40
Publicată în Monitorul Oficial al României,. Partea I, nr.353 din 21 decembrie 1994

12
acest context, Plenul Curţii Constituţionale a apreciat că nu poate rămâne indiferent faţă de
situaţia de neconstituţionalitate creată şi este nu numai îndreptăţit, ci chiar obligat să se
pronunţe din oficiu.
Totodată, de principiu, în cadrul controlului a priori de constituţionalitate este inadmisibil ca
instanţa constituţională să îşi extindă obiectul sesizării41.
Este de observat că, după revizuirea Constituţiei, titular al dreptului de a sesiza Curtea
Constituţională a devenit şi Avocatul Poporului42. S-a arătat că „numai astfel, în fapt,
Avocatul Poporului [...] are mijloace reale proprii şi eficiente de acţiune pentru îndeplinirea
atribuţiunilor ce-i revin”43. În doctrină44 s-a apreciat că Avocatul Poporului poate sesiza
Curtea numai cu aspecte cuprinse în sfera sa de activitate, întrucât textul constituţional al
art.58 alin.(1) consacră specializarea funcţională a Avocatului Poporului, limitând competenţa
acestuia la domeniul apărării drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice; în consecinţă, o
sesizare făcută de Avocatul Poporului care nu este subsumată acestui obiectiv depăşeşte
competenţa acestuia, fiind inadmisibilă şi trebuind să fie respinsă ca atare de Curtea
Constituţională. Totuşi, prin Decizia nr.1133/200745 pronunţată în urma ridicării unei excepţii
de neconstituţionalitate în mod direct de către Avocatul Poporului, Curtea a stabilit că
„art.146 din Constituţie nu condiţionează [...] cazurile în care Avocatul Poporului este abilitat
să adreseze Curţii Constituţionale sesizări şi, respectiv, excepţii de neconstituţionalitate”.
Astfel, Curtea pare să nu fi interpretat în mod sistematic prevederile Constituţiei, ci exclusiv
literar dispoziţiile art.146 din Constituţie.
În legătură cu numărul minim de 50 de deputaţi sau 25 de senatori necesar pentru sesizarea
Curţii se impun două observaţii 46 şi anume că nu sunt constituţionale sesizările semnate de un
număr mai mic de deputaţi, respectiv senatori şi că sesizările trebuie semnate distinct de către
deputaţi şi senatori, chiar şi în situaţia în care legea a fost adoptată în şedinţa comună a celor
două camere ale Parlamentului. De altfel, constatând că în cuprinsul listei celor 50 de deputaţi
care sesizaseră Curtea figura şi un senator, Curtea47 a stabilit că „în această situaţie, sesizarea
nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.144 lit.a) din Constituţie, deoarece, prin
eliminarea domnului senator [...] de pe lista deputaţilor semnatari ai sesizării, numărul
acestora scade sub 50. Includerea, printre autorii unei sesizări de neconstituţionalitate
provenind de la membrii uneia dintre Camere, a unor membri ai celeilalte Camere reprezintă
o abatere de la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului. Curtea Constituţională,
nefiind legal sesizată, nu se poate pronunţa asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate

41
A se vedea Decizia nr.919/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.54 din 15 iulie 2011
42
Raţiunea introducerii Avocatului Poporului ca titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale a fost
„legătura sa directă cu societatea civilă, cu oamenii” şi faptul că „este în măsură să semnaleze Curţii
Constituţionale situaţiile în care o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată încă de Preşedintele României,
contravine Constituţiei”, a se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Constituţia României revizuită –comentarii şi explicaţii-, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.322. De
altfel, necesitatea includerii Avocatului Poporului printre titularii dreptului de a sesiza Curtea a fost remarcată
încă din 1995, a se vedea Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.227-228.
43
Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei în „Dreptul”, nr.12/2003, p.33.
44
Corneliu–Liviu Popescu, Avocatul Poporului ca titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale,
potrivit Constituţiei revizuite, în „Dreptul”, nr.6/2004, p.59.
45
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.851 din 12 decembrie 2007.
46
Ioan Muraru, Nicolae Popa, Elena Simina Tănăsescu, Jurisprudenţa românească privind controlul de
constituţionalitate a priori – art.144 lit.a) din Constituţie în culegerea „A VI-a ediţie a zilelor constituţionale
româno-franceze”, Bucureşti, 2000, p.17.
47
Decizia nr.73/1995 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii pentru reglementarea situaţiei
juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, Publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.177 din 8 august 1995.

13
cuprinse în această sesizare”. Într-o altă cauză48, fiind sesizată cu o obiecţie de
neconstituţionalitate de către un grup de 53 de deputaţi şi 11 senatori, Curtea a reţinut că
„numărul acestora [senatorilor ns.] fiind inferior celui de 25 de senatori prevăzut de art.144
lit.a) din Constituţie, Curtea este legal sesizată numai de către grupul de deputaţi”.
Având în vedere că textul constituţional al art.146 lit.a) teza întâi nu distinge, obiect al
controlului a priori de constituţionalitate pot fi atât legile ordinare, cât şi cele organice, cu
condiţia ca ele să nu fi fost încă promulgate. De asemenea, se reţine că anexele unei legi sunt
parte componentă a acesteia, astfel încât pot face obiectul controlului de constituţionalitate49.
Nu pot face obiect al acestui tip de control proiectele sau propunerile legislative şi nici
amendamentele. În Decizia nr.42/199350, Curtea a arătat că, art.146 lit.a) teza întâi din
Constituţie51 se referă la „controlul constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora ceea ce presupune că legea a fost adoptată de Parlament, în forma în care a fost
adoptată”, iar nu la „un text dintr-un proiect de lege sau un amendament propus
Parlamentului, dar care nu a fost adoptat de acesta, deoarece în ultima situaţie nu este vorba
de un text de <<lege>>. Drept urmare, Curtea Constituţională nu este competentă să
verifice constituţionalitatea textelor din proiectele de legi, propunerile legislative şi
amendamentele prezentate Parlamentului, dar neadoptate de acesta”.
De asemenea, în cadrul acestui tip de control Curtea nu poate soluţiona problema
constituţionalităţii unei legi în vigoare52. Prin Decizia nr.1/1995 privind obligativitatea
deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate 53,
printre altele, s-a arătat că „efectele ordonanţei se produc până la publicarea legii de aprobare
în Monitorul Oficial al României, dată de la care se va aplica legea, afară de cazul în care
legea de aprobare a ordonanţei a fost declarată neconstituţională înainte de promulgare, când
efectele ordonanţei încetează pe data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul
Oficial al României”54. Aparent această soluţie ar conduce la inaplicabilitatea unui act
48
Decizia nr. 35/1996 privind constituţionalitatea unor prevederi ale Legii partidelor politice, Publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.75 in 11 aprilie 1996.
49
Cu titlu exemplificativ, a se vedea Decizia nr.787 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.400 din 12 iunie 2009
50
Decizia nr.42/1993 cu privire la constituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.35/1991
privind regimul investiţiilor străine, ca urmare a eliminării art.30 1 din proiectul respectiv, Publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.175 din 23 iulie 1993.
51
În acelaşi sens, în Decizia nr.25/2003 cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art.1 alin.(1), art.2 alin.(1)
teza a doua, art.30 şi ale art.51 lit.b) din Legea sindicatelor, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în
şedinţa comună din 9 decembrie 2002, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.73 din 5 februarie
2003, Curtea a statuat că „în legătură cu critica privind neconstituţionalitatea art.8 din lege ca urmare a
eliminării, în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, a alin.(2) al acestui articol, Curtea
Constituţională nu este competentă să se pronunţe. Potrivit art.144 lit.a) din Constituţie, coroborat cu
prevederile art.13 alin.(1) lit.A.a) şi ale art.17 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, republicată, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de
promulgarea acestora. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea lor presupune controlul
acestora în forma în care ele au fost adoptate de Parlament, iar nu a unui text ce nu a fost adoptat şi care, în
realitate, nu este un text de lege. Prin urmare, Curtea nu este competentă să verifice, aşa cum se solicită în
sesizare, constituţionalitatea unui text care nu a fost adoptat de Parlament”.
52
A se vedea Decizia nr.6/1993, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 25 martie 1993 şi
Decizia nr.233/1999 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind Statutul funcţionarilor
publici, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.638 din 28 decembrie 1999 sau Decizia
nr.919/2011, precitată.
53
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995.
54
Într-o interpretare vădit diferită, cea de-a doua opinie separată la Decizia nr.1/1995 preciza că
„inaplicabilitatea unei ordonanţe ca urmare a constatării, de către Curtea Constituţională, a caracterului său
neconstituţional este posibilă numai în cadrul atribuţiei prevăzute de art.144 lit.c) [devenit art.146 lit.d)] din
Constituţie, prin soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, deoarece, în acest caz, nemaiexistând

14
normativ în vigoare ca efect al unei decizii a Curţii Constituţionale dată pe calea unui control
prealabil, ordonanţa Guvernului producând efecte similare legii şi părând a fi abrogată ca
urmare a intervenţiei unei decizii a Curţii Constituţionale. În fapt, decizia Curţii
Constituţionale vizează legea de aprobare a respectivului act de delegare legislativă înaintea
intrării sale în vigoare, conform competenţei sale stabilite de Constituţie. Urmare a constatării
neconstituţionalităţii legii înainte de intrarea sa în vigoare aceasta nu va mai putea produce
efecte juridice pentru că nu va intra în vigoare. Ieşirea din vigoare a ordonanţei Guvernului
este un efect al regimului juridic specific delegării legislative. Astfel, delegarea legislativă
este un procedeu decizional care, prin natura sa, conduce la adoptarea unor acte normative
temporare de către o autoritate publică însărcinată cu această competenţă nu direct prin
Constituţie, ci indirect, printr-un mandat expres şi limitativ conferit de autoritatea legislativă.
Actele de legislaţie delegată astfel adoptate necesită confirmarea lor ulterioară printr-un act
normativ al Parlamentului care să transforme decizia adoptată de autoritatea executivă într-
una însuşită de legiuitor. De vreme ce actul normativ al Parlamentului care ar fi trebuit să
transforme soluţia normativă din legislaţia delegată într-un act legislativ propriu-zis nu a mai
intrat în vigoare, actul de delegare legislativă îşi încetează existenţa nu ca urmare a
intervenţiei Curţii Constituţionale, ci ca efect al aplicării normei constituţionale care impune
aprobarea ordonanţelor de Guvern printr-o lege adoptată de Parlament. Împotriva acestei idei
s-ar putea argumenta în sensul celor de mai jos:
- declararea ca neconstituţională a unei legi de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului
include şi ordonanţa la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte juridice, în
condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.147 alin.(1) din Constituţie” (Decizia nr.1039 din 9
iulie 200955),
- Prin Decizia nr.1640/200956, Curtea a stabilit că o decizie a sa anterioară de declarare ca
neconstituţională a unei legi de aprobare a ordonanţei de urgenţă 57 „consacră o interferenţă
între controlul a priori şi cel a posteriori de constituţionalitate, în sensul că, în cadrul
controlului a priori de constituţionalitate, s-a declarat ca fiind neconstituţională o soluţie
legislativă cuprinsă într-un act normativ în vigoare. O atare soluţie este justificată de
imperativul ca în dreptul pozitiv să nu existe sau să nu rămână în vigoare acte juridice vădit
neconstituţionale, Curtea neputând rămâne în pasivitate până când Parlamentul în mod
ipotetic ar fi respins ordonanţa de urgenţă în cauză. În această situaţie, în temeiul şi în
condiţiile art. 1 alin. (5), art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, respectiv art. 3 alin. (2) şi art.
29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 şi-a încetat
efectele, soluţia legislativă criticată fiind cea care, de altfel, a atras această soluţie din partea
Curţii Constituţionale”. Această orientare a fost menţinută şi prin Decizia nr.413 din 14 aprilie
201058.
- nu întotdeauna viciul de neconstituţionalitate rezidă în textul ordonanţei şi, prin urmare,
ordonanţa ar fi împiedicată să producă efecte juridice nu din cauza propriului său conţinut
normativ, ci ca urmare unor aspecte de ordin formal imputabile exclusiv legii prin care ar fi
trebuit să fie aprobată; într-o atare situaţie s-ar putea susţine că neconstituţionalitatea
extrinsecă a legii de aprobare a ordonanţei nu poate avea semnificaţia încetării existenţei
ordonanţei ca act juridic distinct de legea de aprobare59. Decizia Curţii Constituţionale vizează

obligaţia de reexaminare, sunt incidente exclusiv prevederile art.145 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora
deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru viitor”.
55
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 21 august 2009.
56
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.48 din 21 ianuarie 2010
57
Este vorba de Decizia nr.1039 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din
21 august 2009.
58
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010
59
În cazul în care legea de aprobare este constată ca fiind neconstituţională ulterior intrării sale în vigoare pe
motive de constituţionalitate extrinsecă, se pune problema de a şti dacă ordonanţa aprobată rămâne sau nu în

15
legea de aprobare a actului de delegare legislativă înainte ca aceasta (legea) să fi intrat în
vigoare, ceea ce respectă întru totul competenţa sa în cadrul acestei atribuţii (de verificare a
constituţionalităţii legilor înainte de promulgare) şi nu ordonanţa Guvernului, act normativ
care, prin ipoteză, şi-a epuizat efectele juridice.
Conform art.77 alin.(1) din Constituţie, promulgarea legii trebuie să se facă „în termen de cel
mult 20 de zile de la primire”. Acest termen este unul de decădere, întrucât împlinirea lui are
ca rezultat intrarea în vigoare a legii. În situaţia în care Curtea a fost sesizată în mod legal şi s-
a pronunţat în sensul constituţionalităţii legii deduse controlului său, Preşedintele României
va trebui, în conformitate cu dispoziţiile art.77 alin.(3) din Constituţie, să promulge legea în
termen de 10 zile de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a respins obiecţia
formulată. O problemă care se poate ridica în această etapă este aceea de a şti dacă Curtea
Constituţională poate fi sesizată din nou de către subiecte care pot declanşa acest tip de
control şi în interiorul acestui termen de 10 zile. Având în vedere că decăderea este o
sancţiune procedurală care constă în pierderea unui drept procedural neexercitat în termenul
legal peremptoriu60, ajungem la concluzia că neexercitarea dreptului de a sesiza Curtea în
interiorul termenului iniţial de 20 de zile, duce la decăderea titularilor acestui drept de a sesiza
Curtea. În situaţia în care Curtea a respins o obiecţie de neconstituţionalitate şi, în interiorul
termenului de 10 zile sus-menţionat, ea este sesizată din nou, în mod legal, apreciem că ea
trebuie să se pronunţe cu privire la fondul unei astfel de sesizări, deoarece:
- termenul de 20 de zile pentru promulgarea legii este unul de decădere, dar acesta termen
se întrerupe odată cu sesizarea Curţii de către un titular al acestui drept. De altfel, toate
subiectele care pot sesiza Curtea Constituţională în baza art.146 lit.a) teza întâi, în principiu, o
fac înainte de a curge termenul de 20 de zile pentru promulgare, întrucât acest termen curge
de la momentul primirii legii de către Preşedintele României şi, spre exemplu, în cazul în care
şi acesta ar dori să sesizeze Curtea nu o va putea face decât în termenul prevăzut la art.77 alin.
(3) din Constituţie, iar, având în vedere această ipoteză, de la acest drept Preşedintele
României nu poate fi exclus61.
- art.146 lit.a) teza întâi din Constituţie prevede expres că legea poate fi atacată înainte de
promulgare, iar art.77 alin.(1) şi (3) nu disting cu privire la exercitarea acestui drept în funcţie
de cele două termene de 20 sau 10 zile, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate
face - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus
- promulgarea investeşte legea cu formulă executorie, iar unul dintre efectele supunerii spre
promulgare îl reprezintă faptul că legea poate fi atacată la Curtea Constituţională în condiţiile
art.146 lit.a). A interpreta textul art.77 alin.(3) din Constituţie în sensul că numai în termenul
de 20 de zile poate fi exercitat dreptul la sesizarea Curţii este de natura a da un alt înţeles
actului promulgării în funcţie de promulgarea legii după situaţia de la alin.(1), respectiv alin.
(3) al art.77 din Constituţie, ceea ce este contrar Constituţiei.
În ceea ce priveşte posibilitatea Preşedintelui de a cere reexaminarea legii de către Parlament,
trebuie arătat că această posibilitate se poate exercita chiar şi în paralel cu sesizarea Curţii
Constituţionale de către acesta, având în vedere că dreptul de a sesiza Curtea şi de a cere

vigoare de vreme ce viciul de constituţionalitate nu priveşte modul său de adoptare, ci doar pe cel de aprobare.
Pentru a găsi o soluţie acestei probleme trebuie să plecăm de la noţiunea de aprobare a ordonanţei. Aceasta poate
fi aprobată doar printr-un act legislativ constituţional din punct de vedere al formei, astfel încât, în acest caz, nu
suntem în prezenţa aprobării, ci a unui act inexistent (lege adoptată fără majoritatea cerută de Constituţie).
Rezultă că actul delegat nu a fost încă „transformat” în lege în ciuda aparenţelor (adoptarea legii). Deci,
considerăm că aprobarea se realizează sub condiţia ca legea să fie constituţională.
60
Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă – comentat şi adnotat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p.273.
61
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994, p.239.

16
reexaminarea legii sunt diferite prin obiectul şi cauza lor62, cele două proceduri neavând
caracter concurenţial63.
Odată sesizată Curtea cu o obiecţie de neconstituţionalitate, aceasta va trebui să ţină seama de
anumite reglementări legale în exercitarea controlului său.
Astfel, conform dispoziţiilor art.2 alin.(2) şi (3) din Legea nr.47/1992, republicată, sunt
neconstituţionale prevederile legilor care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei,
respectiv „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu
privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului”, ceea ce pune în valoare ideea potrivit căreia controlul de constituţionalitate
exercitat este unul de conformitate, şi nu unul de oportunitate, orice considerent întemeiat pe
acest din urmă aspect fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului64.
Pe de altă parte, conform art.10 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată, „sesizările trebuie
făcute în formă scrisă şi motivate”. De-a lungul timpului, jurisprudenţa Curţii Constituţionale
a relevat anumite viziuni diferite în ceea ce priveşte motivarea sesizărilor. Astfel, prin Decizia
nr.2/199265, s-a arătat că, „întrucât sesizarea nu a fost însoţită de motivare, Curtea urmează a
analiza constituţionalitatea prevederilor art.91 [din Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor
şi a Senatului] în raport cu criticile care, în mod rezonabil, i s-ar fi putut aduce”, ceea ce
contravine textului art.10 alin.(2) din Legea n.47/1992, republicată 66. Conform unei opinii
această situaţie se explică prin faptul că instanţa constituţională „era la începutul activităţii
sale şi a adoptat o atitudine mai puţin riguroasă” 67. În acest context, apare ca fiind discutabilă
extinderea din oficiu a criticii de neconstituţionalitate pe care Curtea Constituţională a făcut-o
în Decizia nr.1018/2010, extindere motivată de faptul că, „potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională în
România”, ceea ce duce la concluzia potrivit căreia „Curtea Constituţională […] este
competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţionalitate create”. Din această
decizie reţinem competenţa Curţii Constituţionale de a controla respectarea de către Parlament
în activitatea sa de legiferare a deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii pronunţate de
Curtea Constituţională, indiferent dacă aceasta a fost sau nu sesizată cu acest aspect. Se
constată, astfel, că nu ne aflăm în ipoteza Deciziei nr.1/1995 când Curtea s-a autosesizat, ci,
din contră, numai în condiţiile existenţei unei sesizări Curtea are competenţa de a extinde
critica de neconstituţionalitate din oficiu şi cu privire la respectarea art.147 din Constituţie.
În acest context, trebuie să amintim şi Decizia Curţii Constituţionale nr.419 din 18 iulie
200568, pronunţată tot printr-un control a priori de constituţionalitate, prin care s-a constatat că
Parlamentul a pus de acord cu decizia Curţii nr.375 din 6 iulie 2005 69 textele de lege care au
fuseseră declarate anterior neconstituţionale prin decizia menţionată.
62
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed.Servo-Sat, Arad, 2003, p.688.
63
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, op.cit., p.137.
64
Muraru, Ioan; Constantinescu, Mihai – Curtea Constituţională a României, Ed.Albatros, Bucureşti, 1997,
p.116.
65
Decizia nr.2/1992 cu privire la constituţionalitatea art.34, a art.66 alin.1 si a art.91 din Legea pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.165 din 16 iulie
1992.
66
În acest sens, se mai poate reţine Decizia nr.5/1992 cu privire la constituţionalitatea Legii privind abilitarea
Guvernului de a emite ordonanţe si autorizarea contractării si garantării unor credite externe, Publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.173 din 22 iulie1992.
67
Ioan Muraru, Nicolae Popa, Elena Simina Tănăsescu, op.cit., p.14.
68
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005.
69
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.591 din 8 iulie 2005.

17
Observăm că, practic, prin Decizia nr.1018/2010 asistăm la un reviriment jurisprudenţial, din
moment ce Curtea nu mai trebuie să fie sesizată expres cu privire la „modul în care
Parlamentul României a pus de acord prevederile Legii […] cu Decizia Curţii Constituţionale
[…]”70.
În fine, aceste decizii demonstrează faptul că, în aplicarea art.147 din Constituţie, Curtea
controlează conformitatea legii cu o decizie anterioară a sa şi nu raportat direct la un text
constituţional.
O situaţie interesantă prezintă Decizia nr.338/199771; în speţă Curtea Constituţională a fost
sesizată pe calea controlului a priori de Curtea Supremă de Justiţie printr-o adresă transmisă
prin fax, în care se preciza că instanţa supremă a înţeles să invoce neconstituţionalitatea unor
prevederi legale, precizând că motivele pe care se întemeiază critica vor fi comunicate
ulterior. În decizia sa, Curtea Constituţională a arătat că, întrucât adresa iniţială nu cuprindea
temeiurile pe care se bazează critica de neconstituţionalitate, aceasta „nu poate avea efectele
unei sesizări pentru exercitarea controlului constituţionalităţii legilor”, iar adresa prin care au
fost trimise ulterior considerentele „are conţinutul unei sesizări, întrucât cuprinde temeiurile
obiecţiei de neconstituţionalitate invocate, deşi fără nici o argumentare” 72, însă legea fusese
deja promulgată înainte de comunicarea sesizării neargumentate. Prin urmare, nici pe baza
acesteia din urmă nu putea fi exercitat controlul a priori de constituţionalitate. Cu alte
cuvinte, pentru sesizarea legală a Curţii, trebuie ca actul de sesizare să conţină temeiurile pe
care se bazează critica de neconstituţionalitate, chiar dacă acestea nu sunt argumentate sau
dezvoltate.
Prin Decizia nr.237/199973 Curtea a arătat că „nu pot fi reţinute spre examinare decât acele
prevederi cu privire la care au fost formulate critici de neconstituţionalitate motivate. Nici o
asemenea critică de neconstituţionalitate privind legea în ansamblul ei nu a fost făcută însă
de autorii sesizării. Într-adevăr, sub acest aspect sesizarea de neconstituţionalitate are în
vedere faptul că <<legea în totalitatea ei are la bază o concepţie greşită, reflectată în
numeroase norme ale legii>>, ceea ce, în mod evident, este insuficient pentru aprecierea
concordanţei dintre prevederile legii şi dispoziţiile Constituţiei”. Această jurisprudenţă este
firească, întrucât Curtea judecă în limitele sesizării, neputând invoca alte temeiuri
constituţionale în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate decât cele cu care este sesizată.
Prin Decizia nr.919/201, Curtea a statuat că, pentru a fi îndeplinite exigenţele art.10 alin.(2)
din Legea nr.47/1992, motivele de neconstituţionalitate invocate trebuie să aibă legătură cu
textul criticat. În caz contrar, Curtea va reţine că obiecţia de neconstituţionalitate este
inadmisibilă, nefiind motivată în raport de conţinutul normativ al actului normnativ criticat.
Spre a se evita o „promulgare precipitată” 74, art.15 alin.(2) şi (3), respectiv art.16 din Legea
nr.47/1992, republicată, prevăd câteva reguli procedurale:
- în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, legea se comunică
Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se
70
A se vedea Decizia nr. 419 din 18 iulie 2005 asupra modului în care Parlamentul României a pus de acord
prevederile Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente cu
Decizia Curţii Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
591 din 8 iulie 2005
71
Decizia nr.338/1997 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru ratificarea Tratatului
cu privire la relaţiile de buna vecinătate si cooperare dintre România si Ucraina, Publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.163 din 21 iulie 1997.
72
De altfel, Curtea Constituţională a stabilit că ultima adresă cuprindea şi alte critici de neconstituţionalitate faţă
de prima şi că Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie nu au invocat obiecţia de neconstituţionalitate cu
votul majorităţii judecătorilor prezenţi.
73
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.103 din 8 martie 2000.
74
Ion Deleanu, op.cit., p.687.

18
 depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului cu 5 zile înainte
de a fi trimisă spre promulgare, iar în cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de
urgenţă, termenul este de 2 zile. Curtea a arătat că aceste termene privesc desfăşurarea
raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu
se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere". Dispoziţiile art. 101 din
Codul de procedură civilă, potrivit cărora "termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în
socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul", invocate în
cuprinsul memoriului, nu sunt aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia
termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în
termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când se împlineşte75.
După cum s-a arătat aceste termene sunt de protecţie şi nu împiedică sesizarea Curţii chiar
şi după expirarea lor, dar înainte de promulgarea legii76. O situaţie atipică apărută în
jurisprudenţa Curţii este reprezentată de Decizia nr.975/201077, prin care Curtea
Constituţională a constat că „deşi obiecţia de neconstituţionalitate a fost introdusă în
termenul legal de două zile prevăzut de Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările
ulterioare, legea criticată a fost promulgată prin Decretul Preşedintelui României nr. 603
din 29 iunie 2010, care, împreună cu legea purtând nr. 118/2010, au fost publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. În consecinţă, Legea
nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a
intrat în vigoare la data de 3 iulie 2010. Curtea nu poate respinge ca inadmisibilă
obiecţia de neconstituţionalitate strict pentru faptul că legea a fost promulgată, întrucât
obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul legal. Cu privire la
jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume deciziile Curţii Constituţionale nr. 233 din
20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28
decembrie 1999, şi nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010, se constată că, prin acestea, obiecţiile
de neconstituţionalitate au fost respinse ca inadmisibile, întrucât legea a fost deja
promulgată, iar sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată după expirarea
termenului legal în care aceasta putea fi făcută”. Curtea, însă, a avertizat: „Indiferent de
forma de exercitare a controlului de constituţionalitate pe cale a priori sau a posteriori,
acesta se va putea realiza, întotdeauna, numai prin respectarea strictă a Legii nr.
47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor regulamentelor
celor două Camere ale Parlamentului de către autorităţile publice implicate, lipsirea de
substanţă a uneia dintre cele două forme de control constituţional fiind de neconceput
într-un stat de drept”. Rezultă că, de principiu, controlul exercitat de către Curte în
temeiul art.146 lit.a) din Constituţie poate privi chiar şi o lege în vigoare, cu condiţia ca
sesizarea de neconstituţionalitate să fi fost introdusă în termenele prevăzute de art.18 din
Legea nr.47/1992.
- data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în
plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere, depunerea şi comunicarea
făcându-se numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen.
- sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de
către secretarul general al Camerei respective. De aici rezultă că în cazul în care instanţa
constituţională nu este sesizată prin secretariatul general al Camerei în cauză, Curtea, în
plen, va trebui să constate că este nelegal sesizată.

75
Deciziile Curţii Constituţionale nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999, şi nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010
76
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, op.cit., p.137.
77
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.568 din 11 august 2010

19
- în cazul sesizării Curţii Constituţionale de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de
Avocatul Poporului, Curtea va comunica Preşedintelui României sesizarea primită, în ziua
înregistrării.
- dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în
termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului
şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc dezbaterile.
- dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea
Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi
Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului,
precizând şi data când vor avea loc dezbaterile.
Dispoziţiile art.17 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată, prevăd posibilitatea ca
preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului să
comunice Curţii Constituţionale, în scris, punctele lor de vedere referitoare la obiecţia de
neconstituţionalitate până la data dezbaterilor. Pe cale de consecinţă, rezultă obligaţia Curţii
Constituţionale de a întocmi adresele pentru solicitarea acestor puncte de vedere, arătându-se,
în acelaşi timp, şi data la care vor avea loc dezbaterile. În ceea ce priveşte punctul de vedere
al Guvernului, alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că acesta se prezintă doar sub semnătura
primului-ministru78.
Dispoziţiile art.17 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale
prevăd că după primirea actului de sesizare, preşedintele Curţii prin rezoluţie desemnează un
judecător-raportor şi un magistrat-asistent. Judecătorul raportor va redacta un raport în care se
va referi la punctele de vedere şi informaţiile cerute şi obţinute, la soluţiile din doctrina şi
jurisprudenţa română şi străină, precum şi la orice alte elemente necesare dezbaterii. Raportul
va fi depus în termen de 60 de zile de la data înregistrării sesizării, acest termen fiind unul de
recomandare. Preşedintele Curţii fixează termenul de judecată, acesta neputând depăşi 30 de
zile de la data depunerii raportului.
În ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii, art.18 din Legea nr.47/1992, republicată, prevede
că dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte cvorumul necesar
întrunirii legale a plenului, acest articol trebuie coroborat cu prevederile art.51 alin.(1),
conform cărora cvorumul reprezintă două treimi din numărul judecătorilor. Cu alte cuvinte,
pentru ca plenul Curţii Constituţionale să fie considerat legal întrunit, la dezbatere trebuie să
participe cel puţin şase dintre judecătorii acesteia. Dezbaterea are loc pe baza sesizării, a
documentelor şi a punctelor de vedere primite. Cu privire la acest aspect, se pot aminti
dispoziţiile art.75 ale Legii 47/1992, republicată, care prevăd că „autorităţile publice,
instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii sunt obligate să
comunice informaţiile, documentele şi actele pe care le deţin, cerute de Curtea
Constituţională pentru realizarea atribuţiilor sale”, ceea ce pune în vedere posibilitatea
jurisdicţiei constituţionale de a solicita asemenea documente şi informaţii şi, corelativ,
obligaţia destinatarului cererii de a comunica datele sau informaţiile cerute.

78
De multe ori, în faţa Curţii Constituţionale, cu ocazia judecării în şedinţă publică a excepţiilor de
neconstituţionalitate, pentru care dispoziţiile art.17 se aplică corespunzător, s-a pus problema dacă semnătura
primului-ministru trebuie să apară pe adresa de comunicare a punctului de vedere sau chiar la sfârşitul acestuia.
Considerăm că această problemă nu prezintă interes, întrucât aplicând semnătura fie pe adresa de comunicare, fie
chiar la sfârşitul punctului de vedere prezentat, primul-ministru îşi însuşeşte în numele Guvernului punctul de
vedere prezentat.

20
Prin Deciziile nr.872 şi 874 din 25 iunie 201079, Curtea a statuat că „cererile de intervenţie în
nume propriu (...) sunt inadmisibile, întrucât instituţia intervenţiei prevăzută de art. 49 şi
următoarele din Codul de procedură civilă nu este compatibilă cu procedura de judecată din
faţa Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009). Potrivit art. 14 din
Legea nr. 47/1992, numai Curtea Constituţională se poate pronunţa asupra compatibilităţii
regulilor din procedura civilă cu procedura din faţa sa; or, în procedura prevăzută de art. 146
lit. a) din Constituţie o atare intervenţie este inadmisibilă, fiind contrară regulilor procedurale
stabilite prin Legea nr. 47/1992.
Acelaşi art.18 alin.(1) arată că dezbaterea poartă „atât asupra prevederilor menţionate în
sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate”, ceea ce
înseamnă că jurisdicţia constituţională se va pronunţa atât asupra obiectului sesizării, cât şi
asupra textelor legale de care acesta nu poate fi separat. Este o redactare diferită faţă de cea a
art.31 alin.(2) din aceeaşi lege care priveşte controlul de constituţionalitate a posteriori. Acest
din urmă articol prevede că „în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra
constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot
fi disociate prevederile menţionate în sesizare”. Prin urmare, în cazul controlului a priori,
chiar dacă nu se constată neconstituţionalitatea textului criticat, Curtea poate extinde din
oficiu obiectul sesizării de neconstituţionalitate şi asupra altor texte legale, însă constatarea de
către Curte a legăturii necesare şi evidente între norma legală cu care a fost sesizată şi cea la
care extinde obiectul sesizării este o condiţie sine qua non pentru extinderea obiectului
controlului80. Raţiunea acestei diferenţe între reglementările legale ce privesc controlul a
priori şi cel a posteriori constă în importanţa deosebită a celui dintâi în faptul că, prin decizia
sa, Curtea Constituţională poate elimina anumite texte legale (altele decât cele cu care a fost
sesizată, dar care au o legătură evidentă şi necesară cu obiectul sesizării), chiar înainte de
promulgarea, publicarea şi intrarea în vigoare a legii.
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională pronunţă, în conformitate cu prevederile
art.11 alin.(1) A. lit.a), o decizie. Aceasta se ia cu votul majorităţii absolute a judecătorilor
[art.18 alin.(2) şi art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată] 81. Rezultatul deliberării se
înscrie într-o minută82, iar în conformitate cu art.60 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată,
decizia se redactează de către magistratul-asistent care a luat parte la dezbateri sub îndrumarea
judecătorului raportor în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare. Decizia se certifică de
preşedintele Curţii şi de magistratul-asistent care a participat la dezbateri.
Este de observat că decizia pronunţată de către Curte se comunică în mod obligatoriu
Preşedintelui României pentru a se evita o promulgare intempestivă a unei legi declarată
neconstituţională, iar în cazul în care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor legale
criticate, pentru ca Preşedintele să poată promulga legea în termen de 10 zile de la data la care
i-a fost comunicată decizia Curţii. De asemenea, decizia Curţii prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea legii se comunică preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi
primului-ministru. Scopul comunicării deciziei preşedinţilor celor două camere ale
79
Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010.
80
Unii autori de drept constituţional arată că „acest articol este o portiţă prin care se poate ieşi dincolo de
<<câmpul constituţional>>, dincolo de voinţa Constituantei” şi în acest sens se invocă Decizia nr.1/1995, a se
vedea Vrabie, Genoveva, Organizarea politico-etatică a României – Drept constituţional şi instituţii politice -,
Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p.357. Apreciem că invocarea Deciziei 1/1995 în acest sens este eronată, întrucât, în
acest caz, Curtea nu a declanşat controlul de constituţionalitate în baza acestui text legal, ci în baza art.1 alin.(3)
[devenit art.1 alin.(1)] din Legea 47/1992, precum şi a art.144 lit.a) [devenit art.146 lit.a)] şi art.145 alin.(2)
[devenit art.147 alin.(4)] din Constituţie.
81
Cu alte cuvinte, în exercitarea atribuţiei sale de control de constituţionalitate a priori deciziile Curţii
Constituţionale trebuie întotdeauna adoptate cu o majoritate de cinci judecători.
82
Art.57 şi art.58 alin.(3) şi (4) din Legea nr.47/1992 prevăd şi posibilitatea amânării pronunţării care nu va
depăşi, de regulă, 30 de zile.

21
Parlamentului îl reprezintă deschiderea procedurii de reexaminare a legii pentru a se respecta
dispoziţiile art.147 alin.(2) din Constituţie, ale art.20 alin.(3) din Legea nr.47/1992,
republicată, precum şi dispoziţiile cuprinse în regulamentele celor două camere ale
Parlamentului.
În conformitate cu prevederile art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată, deciziile
Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I [art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi art.147 alin.
(4) din Constituţie].

- Atribuţia Curţii de a se pronunţa, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a

-Constituţiei [art.146 lit.a) teza a II-a] şi asupra legii de revizuire (art.23 din
Legea nr.47/1992)
Ţinând seama de faptul că o lege care îşi propune să modifice Constituţia ar trebui să fie eo
ipso neconstituţională, aceasta prevedere merită explicată mai atent. Astfel, având în vedere
caracterul rigid al Constituţiei României, precum şi faptul că ea stabileşte anumite valori
intangibile, reglementate prin dispoziţii pe care le-a declarat imposibil de modificat, controlul
de constituţionalitate privind atât iniţiativa de revizuire, cât şi legile constituţionale vizează,
pe de o parte, gradul şi măsura în care respectiva lege respectă procedura de revizuire
(constituţionalitatea extrinsecă) stabilită prin chiar Legea fundamentală (puterea constituantă
instituită poate fi limitată de către puterea constituantă originară), iar pe de altă parte, asigură
respectarea limitelor de fond stabilitate în materia revizuirii Constituţiei (constituţionalitate
intrinsecă).
Legea nr.47/1992, modificată, stabileşte că, pentru realizarea singurei atribuţii pe care Curtea
Constituţională o exercită din oficiu, iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune proiectul
sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea
Constituţională înainte de sesizarea Parlamentului. Curtea dispune de un termen ce cel mult
10 zile pentru a se pronunţa, în plen, cu votul a cel puţin două treimi din membrii săi. Ulterior,
proiectul sau propunerea de lege constituţională pot fi prezentate Parlamentului numai însoţite
de decizia obligatorie a Curţii Constituţionale. În cadrul acestei proceduri, până în momentul
de faţă, Curtea a pronunţat patru decizii (Deciziile nr.85/1996 83, nr.82/200084, nr.148/200385 şi
nr.799/201186)
Deşi generic vorbind sunt legi, cele constituţionale nu sunt supuse promulgării 87, ci aprobării
prin referendum. În această materie, Curtea Constituţională a pronunţat iniţial două decizii

83
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.211 din 6 septembrie 1996
84
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193 din 4 mai 2000
85
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.317 din 12 mai 2003
86
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440/23 iunie 2011
87
Nu pot fi supuse promulgării întrucât:
- scopul promulgării este încheierea procesului legislativ, cu alte cuvinte o lege este definitivă după
promulgare, în timp ce legea de revizuire este definitivă după aprobarea prin referendum;
- atât timp cât Constituţia a fost aprobată prin referendum, şi legea de revizuire va avea aceeaşi soartă,
conform principiului simetriei şi dispoziţiei constituţionale exprese;
- conform art.146 lit.i) din Constituţie, Curtea confirmă rezultatele referendumului, hotărârea sa având
valoare declarativă, ca şi o hotărâre judecătorească în constatare, înlocuind astfel constatarea pe care o implică
actul promulgării;
- în urma referendumului, corpul electoral, ca putere constituantă originară, decide, şi, în acest context,
nici o altă putere derivată nu poate cenzura decizia acestuia.
În acest sens, a se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Promulgarea legii, în Dreptul, nr.6/2000, p.11.

22
(Decizia nr.356/200388 şi Decizia nr.385/200389), reţinând că „nu s-ar putea reţine atribuţia
Curţii Constituţionale de a examina sesizarea privind neconstituţionalitatea legii de revizuire,
pe baza dispoziţiilor cuprinse în prima teză a art.144 lit.a) din Constituţie, dat fiind că acest
text se referă în mod explicit la legile supuse promulgării după adoptarea acestora de către
Parlament, adică la legile organice şi la cele ordinare, cu privire la care procesul legislativ este
reglementat prin art.73-78 din Legea fundamentală. Or, legea de revizuire a Constituţiei face
parte din categoria legilor constituţionale, potrivit art.72 alin.(2) din Constituţie, iar procedura
de adoptare şi de intrare în vigoare a acesteia este reglementată prin dispoziţiile cu caracter
special ale art.146 şi 147 din Constituţie, care nu prevăd procedura promulgării legii de către
Preşedintele României. Această lege devine definitivă ca urmare a referendumului şi intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii
Constituţionale de confirmare a rezultatului referendumului”.
În doctrină s-au exprimat şi opinii contrare, afirmându-se90 că ar exista un control “în amonte”
şi unul “în aval” a iniţiativei de revizuire. Controlul „în amonte” ar fi cel exercitat asupra
iniţiativelor de revizuire, în timp ce controlul “în aval” ar fi un control exercitat la iniţiativa
titularilor dreptului de sesizare prevăzuţi la art.146 alin.1 lit.a) după ce legea de revizuire a
fost adoptată de către Parlament cu majoritatea prevăzută la art.151 alin.(1) şi (2). Prin
urmare, controlul “în aval” ar fi unul facultativ ce poate fi exercitat până la supunerea spre
aprobare prin referendum a legii de revizuire. Într-o altă opinie91, se consideră că „în ceea ce
priveşte controlul de constituţionalitate, revizuirea Constituţiei este supusă unui dublu control
din partea Curţii Constituţionale”. Astfel, după ce Curtea decide conformitatea iniţiativei de
revizuire a Constituţiei cu legea fundamentală, iniţiativa poate fi adoptată de către Parlament
cu anumite modificări care ar putea contraveni prevederilor constituţionale. De aceea, se pune
în vedere că legea de revizuire odată adoptată poate fi supusă unui nou control de
constituţionalitate, de această dată urmând procedura de control constituţional a priori. Acest
control poate fi declanşat la iniţiativa subiectelor prevăzute la art.146 lit.a). Întrucât legea
constituţională nu poate fi promulgată de către Preşedintele ţării, termenul în care aceasta
poate fi supusă controlului este până în momentul desfăşurării referendumului, mai precis în
cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire92.
Ca urmare a modificării Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale prin Legea nr.232/200493, şi în conformitate cu prevederile art.146 lit.l) 94 din
Constituţie, potrivit cărora Curtea îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică,
88
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.686 din 30 septembrie 2003. Este de observat că la un
moment dat se arată că „nici Legea fundamentală, nici alte legi nu prevăd atribuţia Curţii Constituţionale de a se
pronunţa, încă o dată, asupra constituţionalităţii Legii de revizuire a Constituţiei, adoptată de Parlament în
condiţiile prevăzute de art.147 alin. (1) şi (2) din Constituţie”, ceea ce este fundamental greşit. Curtea
Constituţională, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.232/2004 privind modificarea Legii nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se putea pronunţa nici măcar o dată cu privire la
constituţionalitatea legii de revizuire, ci numai asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Prin urmare, nu
avea cum să se mai pronunţe „încă o dată” asupra constituţionalităţii legii de revizuire. În schimb, Decizia
nr.385/2003 nu mai conţine aceeaşi eroare, arătându-se că „nici Legea fundamentală, nici alte legi nu prevăd
atribuţia Curţii Constituţionale de a se pronunţa şi la sesizare asupra constituţionalităţii Legii de revizuire a
Constituţiei României, adoptată de Parlament în condiţiile prevăzute de art.147 alin. (1) şi (2) din Constituţie”.
89
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.728 din 17 octombrie 2003.
90
Florin Bucur Vasilescu, Efectele deciziilor Curţii Constituţionale cu privire la iniţiativele de revizuire a
Constituţiei în culegerea „A VI-a ediţie a zilelor constituţionale româno-franceze”, Bucureşti, 2000, p.119 şi p.
121.
91
Ioan Vida, Manual de legistică formală – Introducere în tehnica şi procedura legislativă -, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p.259.
92
Art.151 alin.(3) din Constituţie prevede că “Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum,
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire”.
93
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.503 din 3 iunie 2004.

23
a fost introdus, prin art.I pct.19, o nouă dispoziţie, şi anume art.20 5, care, ulterior republicării95
Legii nr.47/1992 a devenit art.23. Acesta, printre altele, prevede că: „În termen de 5 zile de la
adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu,
asupra acesteia [...]”, instituindu-se astfel un control de constituţionalitate a priori exercitat
din oficiu cu privire la legea de revizuire înainte de supunerea acesteia spre aprobare prin
referendum. De asemenea, art.23 alin.(2) prevede că „Decizia prin care se constată că nu au
fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru
punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale”, ceea ce duce la concluzia că actul
Curţii prin care se materializează această atribuţiune a sa este decizia 96, adoptată cu o
majoritate de două treimi din membri Plenului Curţii, şi că aceasta are caracter obligatoriu
pentru Parlament, care este obligat să reexamineze legea de revizuire şi să o pună de acord cu
decizia Curţii. Întrucât dispoziţiile legii organice a Curţii au valoare normativă, este de
neimaginat ipoteza în care Parlamentul nu ar da curs unei obligaţii legale fără a se încălca
principiul constituţional al statului de drept. Prin urmare, această atribuţie conferă Curţii
Constituţionale o putere decizională importantă, justificată rolul acesteia de garant al
supremaţiei Constituţiei97.
Încă un aspect de natură procedurală merită a fi examinat în legătură cu această atribuţie a
Curţii: termenul de cel mult 30 de zile stabilit de art.151 alin.(3) din Constituţie pentru
supunerea legii de revizuire aprobării prin referendum va fi considerat întrerupt de îndată ce
Curtea Constituţională se autosesizează cu privire la acest act normativ. Considerăm că un
nou termen de 30 de zile va începe să curgă din momentul adoptării legii de revizuire
reexaminată astfel încât să fie pusă de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În cazul în care
Curtea Constituţională a constatat că legea de revizuire adoptată de Parlament respectă
limitele stabilite de către puterea constituantă originară puterii constituante derivate, termenul
de 30 de zile va curge fără întrerupere de la data adoptării legii de revizuire de către
Parlament.

– Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau

altor acorduri internaţionale [art.146 lit.b)]

94
Un asemenea text „permite ca legiuitorul ordinar să poată interveni în situaţii noi, apărute în viaţa instituţiilor,
fără a fi nevoie de modificarea Constituţiei”, a se vedea, Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan,
Revizuirea Constituţiei României –Explicaţii şi comentarii-, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.128.
95
RePublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.643 din 16 iulie 2004.
96
Este de remarcat că această reglementare este specială din faptul că art.11 alin.(1) din Legea nr.47/1992, unde
se enumeră în mod expres şi limitativ actele pe care le emite Curtea în exercitarea atribuţiunilor sale, nu conţine
nici o referire cu privire la actul pe care îl emite Curtea în îndeplinirea atribuţiei de control a priori a legii de
revizuire.
97
O atare soluţie legislativă este binevenită şi evită pe viitor situaţii în care Parlamentul nu ţine cont de o decizie
a Curţii Constituţionale. Spre exemplu, Curtea, prin Decizia nr.148/2003, pronunţată în cadrul atribuţiei sale
prevăzute de art.146 lit.a) teza a doua, a statuat că imposibilitatea atacării hotărârilor Consiliului Superior al
Magistraturii în faţa instanţelor de judecată încalcă art.21 alin.(1) din Constituţie. Ulterior deciziei Curţii,
legiuitorul constituant derivat a prevăzut posibilitatea atacării în faţa instanţelor de judecată numai a acelor
hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii care erau adoptate în materie disciplinară. După revizuirea
Constituţiei, Curtea, prin Decizia nr.433/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1267 din
29 decembrie 2004, pronunţată în urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, a statuat că textul legal
care prevedea revocarea unui magistrat din funcţia de conducere este neconstituţional în măsura în care acesta nu
poate ataca în justiţie o hotărâre prin care Consiliul Superior al Magistraturii îi refuză exercitarea unui drept
dobândit. Astfel, Curtea a interpretat extensiv prevederile art.133 alin.(7) din Constituţie, în sensul că a calificat
hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii ce se referă la cariera magistraţilor şi care nu vizează sancţiuni
disciplinare ca fiind măsuri cu caracter administrativ supuse cenzurii instanţelor de judecată. Datorită acestei
interpretări date, toate hotărârile adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii ce vizează cariera magistraţilor
pot fi atacate în justiţie. Astfel, se respectă întru totul prevederile art.21 din Constituţie.

24
Această atribuţie, introdusă după revizuirea Constituţiei din 2003, trebuie corelată cu
dispoziţia cuprinsă la art.11 alin.(3) din Constituţie, care prevede că „în cazul în care un
tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.
Subiectele care pot sesiza Curtea în scopul declanşării controlului de constituţionalitate sunt:
- unul din preşedinţii celor două Camere;
- cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
Înainte de revizuirea Constituţiei din 2003, Curtea Constituţională putea controla doar legea
de ratificare a tratatului sau a acordului internaţional, fie pe calea unui control prealabil, fie pe
calea unui control posterior. După revizuirea Constituţiei şi adăugarea acestei noi atribuţii în
sarcina Curţii Constituţionale, controlul de constituţionalitate se poate realiza în două etape cu
privire la două acte juridice distincte: în baza art.146 lit.b) se pot verifica tratatele sau
acordurile internaţionale pe care România intenţionează să le ratifice înainte de a se proceda
la ratificarea propriu-zisă, iar în baza art.146 lit.a) şi respectiv lit.d) se pot verifica legile de
ratificare a acordurilor sau tratatelor internaţionale înainte de intrarea lor în vigoare sau pe
cale incidentală. În ambele situaţii, verificarea constituţionalităţii are loc doar la sesizarea
unor subiecte calificate şi nu din oficiu.
Controlul de constituţionalitate instituit prin prevederile art.146 lit.b) din Constituţie este unul
abstract, a priori98, ce presupune compararea normelor convenţionale internaţionale cu cele
ale legii fundamentale, independent de orice aplicare în concret a oricăreia din cele două acte
comparate. Sesizarea Curţii Constituţionale cu acest litigiu abstract de constituţionalitate se
realizează direct de subiectele limitativ enumerate de textul pertinent. Controlul de
constituţionalitate intervine înainte de ratificarea tratatului sau a acordului, iar, în exercitarea
aceste atribuţii, Curtea Constituţională pronunţă o decizie.
Prin Decizia nr.148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a
Constituţiei României99, Curtea Constituţională a precizat că „această nouă atribuţie este
impusă de necesitatea corelării prevederilor art.1451, privitoare la preeminenţa dreptului
comunitar în raport cu dreptul intern, cu cele ale art.11 alin.(3) din Constituţie, în virtutea
cărora, <<în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţiei>>”.

– Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii

regulamentelor Parlamentului [art.146 lit.c) din Constituţie], a hotărârilor
plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a
hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art.27
alin.(1) din Legea nr.47/1992]

În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control abstract, exercitat asupra unui act normativ
deja intrat în vigoare (a posteriori), direct. Subiectele care pot declanşa controlul sunt:
- unul din preşedinţii celor două Camere;
- un grup parlamentar;
- un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

98
În sens contrar, a se vedea, Corneliu –Liviu Popescu - Controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale în
Dreptul nr.11/2005 şi Benke K. - Controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale în unele state europene
şi România în Dreptul nr.9/2006
99
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.317 din 12 mai 2003

25
Chiar dacă art.146 lit.c) din Constituţie nu precizează în mod expres, este evident că
preşedintele şi membrii uneia dintre Camere sau un grup parlamentar dintr-o Cameră nu pot
cere controlul constituţionalităţii regulamentului celeilalte Camere. În acest sens, prin Decizia
nr.68/1993100, Curtea Constituţională a respins sesizarea grupului parlamentar liberal din
Senat, referitoare la o hotărâre a Camerei Deputaţilor, statuând că “în temeiul autonomiei
regulamentare a fiecărei Camere, grupul parlamentar din Senat nu poate avea calitatea de
subiect al dreptului de sesizare a Curţii pentru un asemenea caz”101.
În ceea ce priveşte Regulamentul comun al celor două Camere, sesizarea pentru controlul
constituţionalităţii sale poate proveni atât de la deputaţi cât şi de la senatori. De exemplu, prin
Decizia nr.95 din 30 iunie 1998 102 Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea
prevederilor unui articol din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului la sesizarea doar a unui grup de 27 de senatori.
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că obiectul controlului poartă inclusiv
asupra hotărârilor de modificare sau de completare a acestor acte normative. De asemenea,
pot face obiectul controlului de constituţionalitate şi alte hotărâri ale Camerelor Parlamentului
care au caracter normativ şi conţin dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea
Parlamentului în ansamblu sau a fiecărei Camere în parte, dar nu şi hotărârile adoptate în
aplicarea regulamentelor (acte de reglementare secundară)103. În acest sens, Curtea
Constituţională a statuat, în mod constant, că nu este competentă să exercite un control de
constituţionalitate asupra modului de interpretare sau asupra modului de aplicare a
regulamentelor Parlamentului. În virtutea principiului autonomiei regulamentare, consacrat de
art.64 alin.(1) teza întâi din Constituţie, Camerele Parlamentului au competenţa exclusivă să
interpreteze conţinutul normativ al regulamentelor proprii şi să decidă asupra modului de
aplicare a acestora, iar nerespectarea unor prevederi regulamentare se poate constata şi
rezolva pe căi şi proceduri exclusiv parlamentare (Deciziile Curţii Constituţionale nr.44/1993,
nr.98/1995, nr.17/2000 sau nr.47/2000, publicate în M.Of. nr.190 din 10 august 1993, nr.248
din 31 octombrie 1995, nr.40 din 31 ianuarie 2000, respectiv nr.153 din 13 aprilie 2000).
O modificare interesantă a fost operată prin Legea nr.177/2010, care prin art.I pct.1 a
modificat art.27 alin.(1) din Legea nr.47/1992, text legal care transpunea la nivel legal
atribuţia Curţii stabilită potrivit art.146 lit.c) din Constituţie. în momentul de faţă, art.27 alin.
(1) din Legea nr.47/1992 prevede: „Curtea Constituţională se pronunţă asupra
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere
reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui
grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori”. Astfel, pe lângă atribuţia Curţii Constituţionale de a controla constituţionalitatea
regulamentelor Parlamentului, odată cu adoptarea legii menţionate, Curtea se poate pronunţa
şi asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului
Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului. Nu se poate
susţine că este vorba de o modificare implicită a textului art.146 lit.c) din Constituţie, ci doar
o completare a conţinutului normativ al art.27 alin.(1) din Legea nr.47/1992 în temeiul art.146
lit.l) din Constituţie, care stabileşte o nouă competenţă a Curţii, distinctă de cea prevăzută de
art.146 lit.c) din Constituţie.
100
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.12 din 19 ianuarie 1994
101
În acest sens, a se vedea şi Decizia nr.1009 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.542 din 4 august 2009. prin această decizie, sesizarea introdusă de deputaţi a fost respinsă ca
inadmisibilă, întrucât viza constatarea neconstituţionalităţii unor prevederi din Regulamentul Senatului.
102
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 13 iulie 1998
103
Pe larg a se vedea Kozsokár Gábor - Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul
controlului de constituţionalitate a Regulamentelor Parlamentului, în culegerea dedicată Zilelor constituţionale
româno-franceze, ediţia a VI-a, având ca temă Efectele deciziilor, Bucureşti, 2000, p.158-166.

26
În privinţa noii sale competenţe, Curtea a stabilit că aceasta vizează atât hotărârile normative
(Decizia nr.209/2012104), cât şi cele individuale (a se vedea, Decizia nr.53 şi 54/2011 105) şi că
analiza sa este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii exclusiv parlamentare
(Decizia nr.667/2011106). Rezultă că există o paletă largă a hotărârilor ce pot face obiectul
controlului de constituţionalitate, instanţa constituţională având competenţa de a controla atât
constituţionalitatea hotărârilor adoptate la nivelul Parlamentului ce vizează acordarea
încrederii Guvernului, cât şi cele de numire în funcţie (spre exemplu, în cadrul Consiliului
Superior al Magistraturii sau în cadrul conducerilor comisiilor permanente ale celor două
Camere).
Curtea Constituţională se pronunţă asupra sesizării printr-o decizie.

– Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind

legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial şi ridicate direct de Avocatul Poporului [art.146 lit.d)
teza I şi a II-a]

– Atribuţia de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională

dintre autorităţile publice [art.146 lit.e)]

Subiectele care pot sesiza Curtea sunt:

- Preşedintele României;
- unul din preşedinţii celor două Camere;
- Primul-ministru;
- preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
Este de remarcat că sesizarea Curţii pentru a soluţiona conflictul se poate face de către
autorităţile publice plasate la „vârful” celor trei puteri ale statului. În general, aceste conflicte
poartă asupra încălcării principiului separaţiei puterilor, referindu-se la ingerinţe ale uneia sau
alteia dintre autorităţi în competenţa celei care se consideră lezată. Merită observat faptul că
textul constituţional a precizat că doar conflictele juridice (per a contrario nu şi cele exclusiv
politice) pot face obiectul unui astfel de control. În plus, numai conflictele de natură
constituţională şi nu orice alt fel de conflicte (de exemplu, de natură bugetară sau pur
administrativă) pot fi soluţionate de Curte.
Prin Decizia nr.53/2005107, Curtea Constituţională a statuat asupra unui conflict juridic de
natură constituţională între autorităţi publice în sensul că acesta "presupune acte sau acţiuni
concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care,
potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice,
constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în
obligaţiile lor. […]
Curtea constată că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat de
demnitate publică, referitoare la alte autorităţi publice, nu constituie prin ele însele conflicte
juridice între autorităţi publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar
trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu
declanşează blocaje instituţionale dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să

104
Nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I.
105
Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.90/3 februarie 2011.
106
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.397/7 iunie 2011.
107
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.144 din 17 februarie 2005

27
împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice. Asemenea
păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu
îngrădirile prevăzute de art.30 alin.(6) şi (7) din Constituţie".
Prin Decizia nr.872/2007108, Curtea a statuat că, în cadrul acestei atribuţii, nu se poate
pronunţa asupra cererilor de anulare a unei hotărâri de guvern, indiferent de consideraţiile
emise de o subcomisie de anchetă parlamentară. O asemenea competenţă aparţine instanţelor
de contencios-administrativ.
Prin Decizia nr.97/2008109, Curtea a mers mai departe şi a stabilit: „conflictul juridic de natură
constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori
întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt
conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale”. Prin
aceeaşi decizie, Curtea a statuat că nu există conflict juridic de natură constituţională în cazul
„neîndeplinirii de către Guvernul României a unei obligaţii legale în cadrul unei proceduri de
legiferare, şi anume neîndeplinirea obligaţiei de a solicita avizul Consiliului Suprem de
Apărare Ţării în legătură cu hotărârile menţionate, care însă nu a afectat procesul legislativ,
prin crearea unui blocaj instituţional”.
Prin Decizia nr.270/2008110, Curtea a statuat că textul art.146 lit.e) din Constituţie „stabileşte
competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit
între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea”. În
acest sens, Curtea a procedat la interpretarea art.109 alin.(2) din Constituţie, întrucât chiar
modalităţile diferite de interpretare a acestei dispoziţii constituţională declanşaseră un conflict
juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlament - Camera Deputaţilor şi Senat -, pe de altă parte.
Recent, cu privire la această competenţă a Curţii Constituţionale au avut loc anumite
dezvoltări. Astfel, prin Decizia nr. 988/2008111, Curtea a statuat că autorităţi publice care ar
putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în
titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat,
Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei
publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii
judecătoreşti - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi Consiliul Superior al
Magistraturii. Prin urmare, nu poate exista un conflict juridic de natură constituţională între
puterile statului, ci numai între autorităţile publice mai sus menţionate.
Printr-o altă decizie112, Curtea a stabilit că noţiunea de „conflictele juridice de natură
constituţională” nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative,
care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror
naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei.
De asemenea, continuând linia impusă prin Decizia nr.901/2009, Curtea, prin Decizia
nr.1525/2010113, a statuat că analiza acesteia, atunci când aceasta sesizată în cadrul acestei
competenţe, trebuie să se circumscrie următoarelor aspecte:
- dacă există o situaţie conflictuală între autorităţile prevăzute din Constituţie, mai exact
un conflict juridic între autorităţile menţionate;

108
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.760 din 9 noiembrie 2007
109
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 5 martie 2007
110
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.280 din 15 aprilie 2008
111
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.784 din 24 noiembrie 2008
112
A se vedea, în acest sens, Decizia nr.901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.503 din 21 iulie 2009
113
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.818/7 decembrie 2010

28
 - în ipoteza constatării existenţei unei situaţii conflictuale, dacă aceasta rezultă în mod
direct din textul Constituţiei.
În fine, menţionăm Decizia Curţii Constituţionale nr.1222/2008114 prin care aceasta a
stabilit existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele statului şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe motiv că aceasta din urmă, prin decizia pronunţată, nu a
respectat o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Curtea Constituţională se pronunţă asupra sesizării formulate printr-o decizie.

– Atribuţia Curţii de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea

Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului

În esenţă, calitatea de judecător electoral conferă Curţii Constituţionale rolul de a veghea la

îndeplinirea operaţiunilor tehnico-materiale şi juridice specifice procedurii electorale, de a
asigura soluţionarea contenciosului electoral rezultat din incidentele ce pot apărea în cadrul
alegerilor prezidenţiale, de a confirma şi prezenta în Parlament rezultatele sufragiului. [art.146
lit.f) din Constituţie]. Potrivit Legii nr.370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României,
controlul exercitat de Curtea Constituţională poate viza contestarea înregistrării sau
neînregistrării candidaturilor, contestarea modului de soluţionare a incidentelor legate
de desfăşurarea campaniei electorale şi contestarea rezultatelor alegerilor.
În materia contestării înregistrării propunerilor de candidatură jurisprudenţa Curţii
Constituţionale este foarte bogată, unele hotărâri suscitând un interes deosebit. Astfel, prin
Hotărârea nr.1/1996115, Curtea a respins contestaţia privind înregistrarea unui candidat pentru
funcţia de Preşedinte al României, arătând că prevederile constituţionale ale art.81 alin.(4)
potrivit cărora funcţia de Preşedinte al României poate fi îndeplinită pentru cel mult două
mandate sunt inaplicabile perioadei anterioare Constituţiei. S-a mai arătat că noţiunea de
„mandat prezidenţial” a fost consacrată prima oară de Constituţia din 1991, nici un act
normativ preconstituţional nereglementând această instituţie 116. De asemenea, Curtea a mai
arătat că diferite consideraţii de ordin politico-moral ale contestatorilor nu constituie un
impediment la înregistrarea unor propuneri de candidatură, criteriile de eligibilitate fiind strict
stabilite prin Constituţie şi lege, „asemenea motive reprezintă opinii personale ale
contestatorului, care, eventual, pot fi avute în vedere cu ocazia exprimării votului”117.
Într-un singur caz, prin Hotărârea nr.40/2000 118, Curtea Constituţională a admis o contestaţie
împotriva înregistrării unui candidat la funcţia de Preşedinte al României, constatând că, deşi
avea domiciliul în ţară119, acesta avea dublă cetăţenie, ceea ce contravenea dispoziţiilor
constituţionale ale art.16 alin.(3). Admiterea contestaţiei a avut ca efect eliminarea
respectivei propuneri de candidatură. Este de menţionat că după revizuirea Constituţiei, art.16
alin.(3) nu mai interzice accesul la demnităţile publice elective cetăţenilor români cu dublă
cetăţenie.
Cu privire la contestarea modului de soluţionare a incidentelor legate de desfăşurarea
campaniei electorale, menţionăm prevederile art.17 din Legea nr.370/2004, potrivit cărora
114
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.864 din 22 decembrie 2008
115
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213 din 9 septembrie 1996
116
Hotărârea nr.3/1996. În acelaşi sens, Hotărârile nr.4/1996, nr.5/1996, nr.6/1996, nr.7/1996, nr.10/1996,
nr.11/1996, nr.13/1996, nr.16/1996, nr.30/1996, nr.34/1996, nr.35/1996, nr.36/1996, nr.41/1996, nr.45/1996,
nr.52/1996, nr.57/1996, nr.62/1996, nr.69/1996, nr.3/2000, nr.5/2000, nr.6/2000, nr.9/2000, nr.21/2000,
nr.25/2000, nr.32/2000, nr.46/2000.
117
Hotărârea nr.45/2000.
118
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.622 din 30 noiembrie 2000
119
Cu privire la condiţia domiciliului în ţară, aceasta se regăseşte şi în legislaţia Macedoniei.

29
pot fi contestate la Curtea Constituţională hotărârile birourilor electorale de circumscripţie
prin care s-au tranşat plângerile cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei alianţe
politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală. Termenul de soluţionare a
acestor contestaţii de către Curtea Constituţională este de 3 zile. Curtea Constituţională a fost
sesizată o singură dată până în anul 2009, pronunţând Hotărârea nr.47/2000 120 prin care a
respins o contestaţie ce privea criteriile în baza cărora au fost repartizaţi candidaţii la anumite
dezbateri.
Prin Hotărârea nr.25/2009 şi nr.27/2009121, Curtea a admis două contestaţii care priveau
împiedicarea unor candidaţi de a avea acces la serviciile publice de radio şi televiziune în
condiţiile Legii nr.370/2004 şi a obligat birourile permanente reunite ale celor două Camere
ale Parlamentului şi reprezentanţii serviciilor publice de radio şi televiziune să stabilească
orarul pentru campania electorală şi repartizarea timpilor de antenă cu privire la candidaţii
contestatori. În fine, Curtea a mai stabilit că „aspectele privind aplicarea în concret a
hotărârilor Curţii Constituţionale şi constatarea unor eventuale fapte care pot fi calificate
drept contravenţii excedează competenţei acestei instanţe, critica cu un astfel de obiect fiind
inadmisibilă”122.
Cu privire la contestarea rezultatelor alegerilor, Curtea Constituţională le poate anula dacă
„votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea
mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. În
această situaţie, Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data
anulării alegerilor”. Cererea de anulare a alegerilor se face în termen de 3 zile de la închiderea
votării de către partidele şi candidaţii care au participat la alegeri.
În ceea ce priveşte posibilitatea indicării de către contestator a neconstituţionalităţii anumitor
texte legale prin însăşi contestaţia formulată, trebuie să reţinem trei hotărâri de principiu ale
Curţii. Prin Hotărârea nr.45/2000123, Curtea a arătat că controlul constituţionalităţii legii pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate avea loc decât dacă excepţia a fost ridicată în
faţa unei instanţe de judecată şi nu direct în faţa Curţii Constituţionale. Prin urmare, în cadrul
competenţei Curţii de a veghea la buna desfăşurare a procesului de alegere a Preşedintelui
României nu se pot ridica „excepţii de neconstituţionalitate”. Într-un alt caz, autorul
contestaţiei nu a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate, ci a invocat direct
neconstituţionalitatea unor reglementări legale, iar Curtea, prin Hotărârea nr.11/2004124, a
reţinut că exercitarea controlului a posteriori de constituţionalitate poate avea loc doar pe cale
de excepţie, în conformitate cu art.146 lit.d) din Constituţie 125. De asemenea, prin Hotărârea
nr.8/2004126, Curtea a arătat că „referitor la critica potrivit căreia este neconstituţională cerinţa
legală referitoare la obligaţia ca propunerile de candidaţi să fie însoţite de listele de
susţinători, [...] aceasta urmează a fi respinsă, întrucât nu poate constitui obiectul
contenciosului electoral”.
Curtea Constituţională, în exercitarea acestei atribuţiuni, se pronunţă printr-o hotărâre.
În concluzie, jurisprudenţa Curţii Constituţionale ilustrează o interpretare restrictivă a
sintagmei „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui”, ce exclude

120
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.644 din 11 decembrie 2000
121
Ambele publicate în Monitorul Oficial al Roâniei, Partea I, nr.760 din 9 noiembrie 2009
122
Hotărârea nr.30/2009, publicate în Monitorul Oficial al Roâniei, Partea I, nr.781 din 16 noiembrie 2009
123
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 24 noiembrie 2000.
124
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1055 din 15 noiembrie 2004.
125
De altfel, toate hotărârile Curţii Constituţionale din 2004 preiau această motivare în cazul invocării
neconstituţionalităţii unor texte ale Legii nr.370/2004.
126
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1032 din 8 noiembrie 2004.

30
exercitarea unui control de legalitate asupra hotărârilor Biroului Electoral Central sau a
activităţilor electorale desfăşurate.

– Atribuţia de a constata existenţa împrejurărilor care justifică interimatul

în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele
constatate Parlamentului şi Guvernului [art.146 lit.g)]

Conform art.98 din Constituţie, interimatul funcţiei prezidenţiale intervine atunci când funcţia
de Preşedinte devine vacantă, ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află
în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile. Vacanţa funcţiei prezidenţiale intervine
în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor
sau de deces, conform art.97 din Constituţie. În cadrul acestei atribuţiuni, Curtea pronunţă
hotărâri. Până în momentul de faţă, în această materie Curtea a pronunţat o singură hotărâre,
şi anume Hotărârea nr.1 din 20 aprilie 2007127, prin care a constatat existenţa împrejurărilor
care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României într-o procedură în
care Preşedintele României fusese suspendat din funcţie. De asemenea, prin aceeaşi hotărâre,
Curtea a controlat respectarea procedurii de suspendare din funcţie a Preşedintelui.

– Atribuţia Curţii de a da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare

din funcţie a Preşedintelui României [art.146 lit.h)]

Este singurul caz când Curtea a fost investită prin Constituţie să emită un aviz. Curtea şi-a
exercitat de două ori această atribuţiune (a se vedea Avizul consultativ nr.1 din 5 iulie 1994 128
şi nr.1 din 5 aprilie 2007129).
Art.95 din Constituţie stabileşte că, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă
prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de
cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce la cunoştinţa Preşedintelui.
Dacă propunerea de suspendare este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un
referendum pentru demiterea Preşedintelui.
Legea nr.47/1992, republicată, prevede că, în cazul avizului privind suspendarea
Preşedintelui, raportul este elaborat de un judecător-raportor. Totodată, potrivit art.43 alin.(2)
din lege, Preşedintele României va fi încunoştinţat asupra datei fixate pentru dezbatere şi
poate da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Avizul Curţii reprezintă un punct de
vedere juridic asupra faptelor ce i se impută Preşedintelui; de asemenea îşi va exprima poziţia
cu privire la faptul dacă aceste fapte pot fi calificate ca fiind „fapte grave” în sensul art.95 din
Constituţie.

– Atribuţia Curţii de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea

şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia [art.146
lit.i)]

Legea nr.3/2000 privind referendumul prevede în mod concret şi detaliat rolul Curţii
Constituţionale în legătură cu referendumul. Astfel, art.44 din lege prevede că rezultatele

127
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.269 din 20 aprilie 2007.
128
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.166 din 12 iulie 1994
129
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.258 din 18aprilie 2007

31
centralizate la nivel naţional de către Biroul Electoral Central, cuprinzând numărul voturilor
valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe buletinul de vot şi numărul voturilor nule, se
înaintează, cu pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la încheierea
centralizării. Totodată, potrivit art.45 din lege, Curtea Constituţională prezintă Parlamentului
un raport cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului naţional şi confirmă rezultatele acestuia, iar legea de revizuire a
Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii
Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului. Plenul Curţii Constituţionale
decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului [art.47 alin.(1) din
lege].
Este de menţionat că, în exercitarea acestei atribuţiuni, Curtea Constituţională pronunţă
hotărâri, pronunţând trei astfel de hotărâri, în cursul anului 2003 130, în cadrul procedurii de
revizuire a Constituţiei. De asemenea, într-o procedură de demitere a Preşedintelui României,
în cursul anului 2007, Curtea Constituţională a pronunţat patru hotărâri 131. Tot în cursul anului
2007, raportat la desfăşurarea referendumul naţional referitor la introducerea scrutinului
uninominal pentru alegerea membrilor Parlamentului European, Curtea a pronunţat două
hotărâri132. În fine, cu privire la referendumul privind trecerea la un Parlament unicameral şi
reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane, Curtea a pronunţat două
hotărâri133.

– Atribuţia Curţii de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea

iniţiativei legislative de către cetăţeni [art.146 lit.j)]

Conform art.74 alin.(1) din Constituţie, iniţiativă legislativă pot avea şi un număr de cel puţin
100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele
ţării, iar din fiecare judeţ trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative. De asemenea, potrivit art.74 alin.(2) nu pot face obiectul iniţiativei
legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Legea nr.189/1999 referitoare la iniţiativă legislativă cetăţenească reglementează în detaliu
condiţiile pentru exercitarea de către cetăţeni a acestui drept. Astfel, listele cu cetăţenii care
susţin respectiva iniţiativă trebuie să cuprindă anumite date de identificare a acestora,
atestarea primarului în privinţa veridicităţii informaţiilor cuprinse în liste, etc. Toate aceste
aspecte sunt analizate de Curtea Constituţională, care, urmare a controlului exercitat, va
pronunţa o hotărâre. Propunerea legislativă cetăţenească urmează a fi trimisă Parlamentului,
împreună cu hotărârea Curţii.

130
Hotărârile nr.1 din 15 octombrie 2003, nr.2 din 22 octombrie 2003 şi nr.3 din 22 octombrie 2003, Publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 17 octombrie 2003, nr.742 din 23 octombrie 2003 şi nr.758
din 29 octombrie 2003
131
Hotărârile nr.2,3,4,5 din 23 mai 2007, Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.389 din 8 iunie
2007 (primele 3) şi nr.352 din 12 mai 2007
132
Hotărârile nr.7 din 7 noiembrie 2007 şi nr.8 din 29 noiembrie 2007, Publicate în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.759 din 8 noiembrie 2007 şi nr.834 din 5 decembrie 2007.
133
Hotărârile nr.33 şi 37/2009, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.918 din 29 decembrie
2009, respectiv, nr.923 din 30 decembrie 2009

32
Cu privire la această atribuţiune a sa, Curtea, de-a lungul timpului, a pronunţat patru hotărâri
(Hotărârile nr.1 din 16 aprilie 1997134, nr.1 din 30 iunie 2004135, nr.6 din 4 iulie 2007136 şi
nr.38 din 3 decembrie 2009137).

– Atribuţia Curţii de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect

constituţionalitatea unui partid politic [art.146 lit.k)]

În lipsa altor prevederi constituţionale, subiectele care pot sesiza Curtea cu acest conflict
politic, temeiurile care pot fi invocate pentru declanşarea procedurii şi regulile după care
această procedură se desfăşoară sunt prevăzute de Legea nr.47/1992, republicată. Conform
dispoziţiilor art.28–30 din lege, subiectele de drept care pot formula astfel de contestaţii sunt
preşedintele uneia din Camerele Parlamentului sau Guvernul. În cazul în care contestaţia este
formulată de preşedintele uneia din Camere, la baza acestui demers trebuie să stea o hotărâre
adoptată de Camera respectivă, cu votul majorităţii membrilor săi. În toate cazurile,
contestaţia trebuie să fie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
Contestaţia se judecă de plenul Curţii Constituţionale, cu citarea contestatorului, a partidului
politic în cauză şi a Ministerului Public, iar decizia se pronunţă cu votul majorităţii membrilor
Curţii. Camera Parlamentului care a depus contestaţia poate fi reprezentată în faţa Curţii
Constituţionale de o persoană desemnată, iar Guvernul de Ministerul Justiţiei. Partidul politic
contestat poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie. Soluţionând contestaţia formulată, Curtea Constituţională va pronunţa o decizie.
Potrivit legii, partidele politice pot fi declarate neconstituţionale în cazurile prevăzute de
art.40 alin.(2) din Constituţie [fost art.37 alin.(2)] 138. Art.40 alin.(2) din Constituţie prevede că
sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a
integrităţii sau a independenţei României.
Este de remarcat grija legiuitorului român de a limita atât sfera subiectelor ce pot contesta
constituţionalitatea unui partid politic, cât şi de a restrânge motivele pentru care se poate cere
şi declara neconstituţionalitatea unui partid politic. Se consideră legitimă această preocupare
pentru a nu se perturba viaţa politică prin şicanarea partidelor, ţinând seama de importanţa
acestora ca piloni ai pluralismului şi democraţiei.

4. Excepţia de neconstituţionalitate [art.146 lit.d)]

Prin exercitarea controlului concret Curtea Constituţională realizează, pe lângă rolul

de garant al supremaţiei Constituţiei prevăzut de art.142 alin.(1) din Legea fundamentală,
şi funcţia de protector al drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acest fel, controlul de
constituţionalitate îşi întregeşte dimensiunea, ceea ce conferă Curţii Constituţionale
posibilităţi de acţiune în raporturile cu Parlamentul nu numai în faza anterioară promulgării
legilor, ci şi în aceea a aplicării lor. Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o garanţie
134
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.82 din 6 mai 1997.
135
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.660 din 6 iulie 2004.
136
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.540 din 8 august 2007.
137
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.880 din 16 decembrie 2009
138
A se vedea, pe larg, Romul Petra Vonica - Soluţionarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea
unui partid politic în culegerea dedicată Zilelor constituţionale româno-franceze, ediţia a VI-a, având ca temă
Efectele deciziilor, Bucureşti, 2000, p.62-78.

33
constituţională a cetăţeanului pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor sale cu ocazia unui
litigiu.
Controlul constituţionalităţii legilor pe calea excepţiei de neconstituţionalitate este un
control ulterior (a posteriori) şi concret deoarece rezultă din conflictul constituţional ivit în
procesul de aplicare a legii139. Excepţia de neconstituţionalitate permite accesul subiectelor de
drept la Curtea Constituţională, un acces indirect, intermediat de către instanţele
judecătoreşti, cu excepţia celei invocate direct de către Avocatul Poporului.

A. Cadrul procesual în care se ridică excepţia de neconstituţionalitate

Excepţia de neconstituţionalitate se rezolvă asemenea unei „chestiuni prejudiciale”,
însă nu trebuie confundată cu acesta, întrucât excepţia ridicată se trimite Curţii Constituţionale
pentru a se pronunţa. Excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publică 140, de
aici decurgând următoarele consecinţe:
a) poate fi invocată de oricare dintre părţile din litigiu, de instanţa
de judecată din oficiu sau de reprezentantul Ministerului Public;
b) poate fi invocată în orice fază a procesului;
c) nu poate fi acoperită sau nu se poate renunţa la ea.
Excepţia de neconstituţionalitate se poate ridica atât în faţa unei instanţe
judecătoreşti, cât şi în faţa unei instanţe de arbitraj comercial, în orice fază a litigiului,
indiferent de obiectul acestuia.
Totodată, art.146 lit.d) teză finală din Constituţie prevede că excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului, independent de
existenţa vreunui cadru procesual.
Majoritatea excepţiilor de neconstituţionalitate sunt ridicate în faţa unei instanţe de
judecată141. Cu titlu exemplificativ, prin Decizia nr.467 din 22 aprilie 2008, Curtea
Constituţională a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.50 alin. (2) teza
a doua din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 142, excepţie ridicată în faţa
Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, excepţia fiind ridicată într-o cauză având ca obiect
soluţionarea unei plângeri împotriva încheierii de respingere a înscrierii dreptului de
proprietate asupra unui apartament.

A se vedea, cu titlu exemplificativ, şi Decizia nr.521/2006143 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 6 şi 7 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea
139
Coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu - Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed C.H.Beck,
Bucureşti, 2008
140
Nu este posibilă încadrarea stricto sensu a excepţiei de neconstituţionalitate nici în categoria aşa-ziselor
„excepţii procedurale”, nici în categoria „excepţiilor de fond”. În opinia noastră, prin obiectul ei, prin
procedura de rezolvare şi prin efectele deciziei asupra excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta nu este un
mijloc tehnic procesual specific acţiunii penale sau civile – asemenea excepţiilor procesuale - , ci un mijloc
tehnic aparţinând „instrumentarului” dreptului constituţional, pentru exercitarea controlului de
constituţionalitate. Aşa fiind, orice încercare de transpunere mutatis mutandis a regulilor procedurale comune
aplicabile excepţiilor procesuale la categoria excepţiilor de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Îşi dovedeşte
astfel încă o dată semnificaţia art.16 (actualul art.14) din Legea nr.47/1992, în sensul căruia procedura
jurisdicţională prevăzută de această lege „se completează” cu regulile procedurii civile „în măsura în care ele
sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale”, iar asupra „compatibilităţii „hotărăşte
exclusiv Curtea”. - Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.257;
141
Excepţia de neconstituţionalitate creează un raport triunghiular între partea aflată în proces şi ale cărei
drepturi sau interese au fost eventual lezate printr-o normă constituţională, instanţa în faţa căreia se invocă
excepţia şi instanţa chemată să hotărască asupra ei. - Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1995, p.246;
142
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.422 din 5 iunie 2008;
143
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.626 din 20 iulie 2006;

34
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului
de procedură civilă, excepţia fiind ridicată în faţa Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a
comercială, şi Decizia nr.569/2008144 prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 281 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de
lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, excepţia fiind ridicată în faţa Curtea
de Apel Braşov - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi a constatat că textul este
neconstituţional în măsura în care nu permite ca plângerea să fie adresată şi direct instanţei de
judecată competente.
De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa unei instanţe
de arbitraj comercial145. Prin Decizia nr.395/2006146, Curtea Constituţională a soluţionat
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340, art. 3401, art. 341, art. 342 şi art. 3596
din Codul de procedură civilă, precum şi a art. 13 alin. 3 şi 6 din Decretul-lege nr. 139/1990
privind camerele de comerţ şi industrie din România, excepţie ridicată de într-un litigiu
arbitral având ca obiect soluţionarea unei cereri de arbitraj introdusă de o societate comercială
pentru obligarea autorului excepţiei la plata chiriei restante.147
Totodată, o excepţie de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi în faţa judecătorului
sindic. În acest sens, menţionăm Decizia nr.484/2008148 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.33 alin. (3) din Legea nr.85/2006 privind procedura
insolvenţei, Decizia nr.1138/2007149 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. a) şi pct. 6, ale art. 31 alin. (1) şi ale art. 33 alin. (1), (2) şi (4) din
Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei şi Decizia nr.954/2007150 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. a) şi art. 33 alin. (4) din Legea
nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
Excepţia de neconstituţionalitate putea fi ridicată, de asemenea, şi în faţa
judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului. Prin Decizia
151
nr.1054/09.10.2008 , Curtea Constituţională a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate
fiind sesizată prin Încheierea din 3 aprilie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 144.900/2008, de
judecătorul-delegat de la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti
Excepţia a fost ridicată de către o societate comercială într-o cauză având ca obiect
soluţionarea unei cereri de înregistrare a unor menţiuni în registrul comerţului.
Ca urmare a revizuirii Constituţiei din 2003, excepţia de neconstituţionalitate poate fi
ridicată şi direct de către Avocatul Poporului152. Această posibilitate are unele particularităţi
144
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008;
145
Această posibilitate de a ridica excepţia de neconstituţionalitate şi în faţa instanţelor de arbitraj comercial a
fost introdusă la revizuirea Constituţiei din 2003;
146
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.526 din 19 iunie 2006;
147
A se vedea, cu titlu exemplificativ şi Decizia nr.181/2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.360 din Codul de procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291
din 3 mai 2007) şi Decizia nr.708/2007 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.723 din 25
octombrie 2007) referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.64/2005 pentru accelerarea procedurilor de recuperare a sumelor de bani datorate Agenţiei
Domeniilor Statului de către partenerii contractuali.
148
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.430 din 9 iunie 2008;
149
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.31 din 15 ianuarie 2008;
150
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.801 din 23 noiembrie 2007;
151
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 14 noiembrie 2008;
152
Prin Decizia nr.148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei
României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.317 din 12 mai 2003, Curtea Constituţională a
statuat - referitor la posibilitatea Avocatului Poporului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate - că „aceasta
nu conţine o soluţie judicioasă cu vocaţie de normă juridică de rang constituţional, întrucât faptul ridicării
excepţiei de către Avocatul Poporului în beneficiul unei persoane nu poate avea semnificaţia unei veritabile
garanţii sau a unei măsuri de protecţie a cetăţeanului, atâta vreme cât acea persoană, având capacitatea

35
care o diferenţiază de excepţia „clasică”, şi anume: nu se ridică în faţa unei instanţe de
judecată, nu presupune implicarea Avocatului Poporului în procesul concret în faţa instanţei,
ca parte a unui litigiu; se ridică direct în faţa Curţii Constituţionale 153; excepţia se
fundamentează pe practica Avocatului Poporului în soluţionarea plângerilor cetăţenilor cu
privire la încălcarea drepturilor lor constituţionale sau legale154.
Prin Decizia nr.605/2007155 Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională
cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) lit. b) din Legea
nr.448/2006, excepţia fiind ridicată ca urmare a unei sesizări făcute de un grup de deţinuţi de
la Penitenciarul cu regim de maximă siguranţă Botoşani. În motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate, Avocatul Poporului a arătat, în esenţă, că dispoziţia legală criticată
exceptează de la beneficiul indemnizaţiei lunare şi al bugetului personal complementar lunar
persoanele cu handicap care sunt reţinute, arestate sau condamnate definitiv la o pedeapsă
privativă de libertate, pe perioada reţinerii, arestării ori a detenţiei. Temeiul exceptării de la
beneficiul prestaţiilor prevăzute la alin. (4) al art. 57 din Legea nr.448/2006 îl constituie faptul
că toate cheltuielile de întreţinere ale persoanelor la care se referă textul sunt suportate de stat.
Avocatul Poporului a precizat, însă, că pe perioada reţinerii, arestării sau a detenţiei, statul nu
asigură persoanelor cu handicap acoperirea tuturor cheltuielilor de întreţinere. Astfel, de
exemplu, aceste persoane trebuie să suporte personal cheltuielile pentru exercitarea dreptului
la convorbiri telefonice. În opinia Avocatului Poporului, dispoziţia legală criticată, instituind
un tratament juridic egal pentru persoanele aflate în situaţii diferite, are caracter
discriminatoriu în dublu sens. În primul rând, persoanele cu handicap deţinute sunt
discriminate în raport cu persoanele cu handicap aflate în centre rezidenţiale sau în îngrijirea şi
protecţia asistentului personal profesionist, pentru care, deşi nu beneficiază de indemnizaţie
lunară şi de buget complementar lunar, statul suportă integral cheltuielile acestora. Astfel,
pentru aceste două categorii de persoane nu se asigură în mod egal protecţie specială din
partea statului. În al doilea rând, persoanele cu handicap private de libertate sunt discriminate
în raport cu deţinuţii apţi de muncă, aceştia din urmă putând realiza venituri în urma muncii
prestate, din care pot acoperi cheltuielile nesuportate de stat.156

procesuală şi fiind animată de un interes legitim, îşi poate exercita personal dreptul procesual de ridicare a
excepţiei în faţa instanţei de judecată. În plus, Curtea Constituţională a mai reţinut că Avocatul Poporului nici nu
ar putea invoca o poziţie procesuală care să îi legitimeze participarea sa la un proces în faţa instanţelor de
judecată. Atâta timp cât cetăţenilor le sunt garantate dreptul de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la
apărare, înseamnă că, în sfera judiciară, ei se pot apăra împotriva aplicării unor dispoziţii legale
neconstituţionale. De aceea, Avocatul Poporului ar fi învestit cu o atribuţie pe cât de excesivă, pe atât de lipsită
de consistenţă, aceea de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate, în afara unui proces, în numele
justiţiabilului. De altfel, instituţia ombudsman -ului la nivel european este concepută ca o autoritate publică ale
cărei atribuţii vizează raporturile persoanelor cu administraţia publică şi nu cu instanţele judecătoreşti. Ca
urmare, această atribuţie se impune să fie eliminată din rândul dispoziţiilor constituţionale.
153
Corneliu–Liviu Popescu – „Avocatul Poporului ca titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale,
potrivit Constituţiei revizuite”, în „Dreptul”, nr.6/2004, p.54-68
154
M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan – Revizuirea Constituţiei României – Explicaţii şi comentarii, Ed
Rosetti, Bucureşti, 2003
155
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.593 din 28 august 2007;
156
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea a constatat că reglementarea unui regim juridic
diferenţiat al drepturilor persoanelor cu handicap în funcţie de conduita acestora nu contravine art. 50 din
Constituţie, care prevede că persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială, statul trebuind să asigure
realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament al handicapului, în vederea
participării efective a acestor persoane în viaţa comunităţii. Norma constituţională nu distinge între diversele
categorii de persoane cu handicap care se pot afla în situaţii obiectiv diferite. Astfel, diferenţierea şi stabilirea
unor tratamente juridice rezonabil diferite pot fi făcute prin lege. Or, reglementările criticate stabilesc tocmai
conţinutul protecţiei speciale şi condiţiile concrete în care statul îşi îndeplineşte obligaţiile în acest domeniu, fără
să încalce dispoziţiile art. 16 din Constituţie. Exceptarea, prin prevederile legale criticate, de la beneficiul
anumitor drepturi, a persoanelor cu handicap aflate în executarea unei pedepse privative de libertate nu determină
o inegalitate în raport cu categoria persoanelor cu handicap instituţionalizate. Cele două categorii de persoane se
află în situaţii diferite, care au la bază inclusiv natura şi cuantificarea cheltuielilor pe care nu le acoperă statul

36
 În cazul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului, este vorba
despre un control ulterior, abstract157 şi direct. Noţiunea de „excepţie” este folosită aici în
mod impropriu. Astfel, a fost pus la îndemâna Avocatului Poporului un instrument juridic
eficient de intervenţie instituţională pentru realizarea misiunii sale, anume apărarea drepturilor
cetăţenilor şi a libertăţilor fundamentale. Totuşi, prin Decizia nr.1133/2007 (anterior
menţionată) Curtea Constituţională a admis că „art.146 din Constituţie nu condiţionează [...]
cazurile în care Avocatul Poporului este abilitat să adreseze Curţii Constituţionale sesizări sau
excepţii de neconstituţionalitate”.
Formularea ultimei teze a articolului 146 lit.d) din Constituţie, care denumeşte
“excepţie” sesizarea directă prin care Avocatul Poporului poate învesti Curtea Constituţională
cu examinarea constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, ridică, totuşi, cel puţin o problemă
terminologică, în lumina teoriei excepţiei procedurale, precum şi în raport cu controlul clasic
de constituţionalitate pe cale de excepţie, care presupune o anumită relaţie între judecătorul a
quo şi judecătorul ad quem. Mai curând, se poate vorbi de un recurs direct la judecătorul
constituţional oferit spre exercitare numai Avocatului Poporului pentru a-şi pune în valoare
constatările privind incompatibilitatea unor dispoziţii cuprinse în legi şi ordonanţe în vigoare
cu prevederile constituţionale158. Totodată, pentru a întâri cele mai sus arătate, observăm că nu
există nici în jursprudenţa Curţii Constituţionale o echivalenţă între noţiunea de excepţie de
neconstituţionalitate, folosită în teza întâi a art.146 lit.d) dinConstituţie, şi cea folosită de teza
a doua a aceluiaşi text.
În mod expres, Curtea a statuat că, potrivit art. 33 din Legea nr. 47/1992, "La
soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate [formulate de Avocatul Poporului - s.n.],
dispoziţiile art. 29-31 se aplică în mod corespunzător", însă sintagma "în vigoare" nu poate fi
interpretată în acelaşi fel ca în cazul Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, întrucât soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului se face în cadrul unui control
abstract de constituţionalitate159.
Această modalitate de control al constituţionalităţii legilor este întâlnită şi în ţări
precum Spania, Portugalia sau Polonia.
Curtea Constituţională se pronunţă asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate
printr-o decizie.
Potrivit art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, excepţia de neconstituţionalitate poate fi
ridicată în orice litigiu şi indiferent de faza procesuală în care este acesta.
Prin Decizia nr.66/2008160 Curtea Constituţională a soluţionat excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 55 din Legea nr.219/2005 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.138/2000, excepţie ridicată într-un dosar având ca
obiect soluţionarea recursului declarat de acesta împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti
prin care i s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire161.

pentru deţinuţii cu handicap, precum şi faptul că aceste persoane sunt private de libertate în vederea executării
unor sancţiuni aplicate pentru încălcarea legii penale. De asemenea, Curtea nu a putut reţine critica referitoare la
existenţa unei discriminări a persoanelor cu handicap aflate în executarea unei pedepse privative de libertate, faţă
de deţinuţii fără handicap, apţi de muncă, întrucât comparaţia dintre cele două categorii de persoane nu are niciun
temei raţional.
157
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.808/16 noiembrie 2011
158
Constantin Doldur, Controlul de constituţionalitate în lumina noilor prevederi ale Constituţiei revizuite în
Buletinul Curţii Constituţionale nr.7/2004, articol disponibil şi pe www.ccr.ro
159
A se vedea, în acest sens, Decizia nr.1167/2011, precitată
160
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.142 din 25 februarie 2008;

37
 B. Titularii dreptului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate
În ceea ce priveşte subiectele de drept abilitate să solicite sesizarea Curţii Constituţionale
cu excepţii de neconstituţionalitate, Legea nr.47/1992 arată că excepţia poate fi ridicată la cererea
uneia dintre părţile din proces, a procurorului sau, din oficiu, de către instanţa de judecată
sau cea de arbitraj comercial.162
În toate cazurile actul de sesizare a Curţii Constituţionale îl constituie încheierea
instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial în faţa căreia a fost ridicată excepţia de
neconstituţionalitate163.
Totodată, art.146 lit.d) teză finală din Constituţie prevede că excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului, independent de
existenţa vreunui cadru procesual.
Aşa cum am văzut deja, sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de
neconstituţionalitate nu poate fi realizată pe cale de actio popularis, ci presupune capacitatea
procesuală activă doar a unor subiecte de drept expres şi limitativ enumerate de textul
constituţional, respectiv legal.
Astfel, pot ridica excepţii de neconstituţionalitate: a) instanţele judecătoreşti sau de
arbitraj comercial din oficiu; b) părţile aflate într-un litigiu; c) procurorul (atunci când
participă la procesul în faţa instanţei judecătoreşti); d) Avocatul Poporului, în mod direct.

161
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat următoarele: Cazul de revizuire prevăzut la
art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă era redactat, până la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 138/2000, în următorii termeni: "dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost
condamnat irevocabil pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui
înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii, sau dacă partea care a jurat a fost condamnată irevocabil
pentru fals." Atât în doctrină, cât şi în practica instanţelor s-a pus întrebarea ce se poate face în situaţiile în care
intervine un impediment legal care face imposibilă pronunţarea unei hotărâri penale pentru stabilirea acestor
infracţiuni. Soluţia, preconizată de literatura juridică şi însuşită în jurisprudenţă, era ca stabilirea săvârşirii
infracţiunilor să se facă de către însăşi instanţa de revizuire, prin aplicarea sistemului probator de drept comun în
materie, care se va administra în cursul revizuirii. Având în vedere că soluţia menţionată rămânea criticabilă sub
aspectul legalităţii, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, art. 322 pct. 4 din Codul de procedură
civilă a fost completat cu următorul text: "În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai
poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra
existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea
infracţiunii." Eliminarea acestui text prin dispoziţiile legale care formează obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate face imposibilă întoarcerea la soluţia anterioară, preconizată în doctrină şi validată de
instanţele judecătoreşti, căci nu se poate accepta ca o normă de procedură judiciară abolită expres de legiuitor să
producă în continuare efecte prin voinţa judecătorului chemat să aplice legea. Rămâne un vid legislativ în care
hotărârile judecătoreşti viciate de infracţiunile menţionate nu mai pot fi reformate, cu evidenta încălcare a
principiilor dreptăţii, accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare, consacrate în Legea fundamentală. În
consecinţă, Curtea Constituţională a constatat că art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă,
prin care s-au eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă dispoziţiile analizate,
contravine normelor şi principiilor prevăzute la art. 1 alin. (3), art. 21 şi, respectiv, art. 24 din Constituţia
României.
162
Art.29 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.187 din 7 august
1997, modificată şi completată prin Legea nr.232 din 3 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.502 din 3 iunie 2004.
163
Prin Decizia nr.II/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.47/1995 Curtea
Constituţională a stabilit că jurisdicţiile Curţii de Conturi nu pot sesiza Curtea cu excepţii de neconstituţionalitate
a legilor şi ordonanţelor, acestea nefiind instanţe judecătoreşti conform Constituţiei. În acelaşi sens, a se vedea şi
Decizia nr.299/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.79/1998. Totodată, Curtea a stabilit
că nici în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faţa unei comisii jurisdicţionale,
instituită printr-o lege specială, care funcţionează pe lângă o instanţă judecătorească, nu sunt întrunite condiţiile
pentru a se putea sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate. În acest sens, de exemplu,
Decizia nr.53/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.172/1995.

38
Orice sesizări provenind de la alte subiecte de drept decât cele de mai sus nu pot fi examinate
de Curte şi sunt declarate inadmisibile.
a) Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată din oficiu, de către
instanţa de judecată. Prin Decizia nr.755/2008164, Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei, excepţie ridicată, din oficiu, de către
Judecătoria Miercurea-Ciuc, într-o cauză privind soluţionarea cererii de chemare în judecată
formulate de către reclamanta Ottilia Albert în contradictoriu cu pârâtul Sandor Balog, având
ca obiect acţiunea în tăgăduirea paternităţii. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate,
instanţa a arătat că, potrivit art. 55 alin. 1 din Codul familiei, modificat prin Legea nr.
288/2007, termenul de prescripţie extinctivă pentru formularea acţiunii în tăgăduirea
paternităţii este de 3 ani şi curge de la naşterea copilului în cazul formulării acţiunii de către
mamă sau copil, iar pentru soţul mamei, de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea
copilului. Astfel, prin adoptarea Legii nr. 288/2007, legiuitorul a urmărit ca pentru acţiunea în
tăgăduirea paternităţii să se deroge de la caracterul imprescriptibil ce guvernează domeniul
prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale (în ceea ce o priveşte pe mamă şi
pe copil). Instanţa de judecată a reţinut că, potrivit dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. II
din Legea nr. 288/2007, termenul de 3 ani stabilit de art. 55, modificat, se va aplica şi în cazul
copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a legii, chiar dacă cererea este în curs de
judecată, contrar principiului neretroactivităţii legii. Astfel, pentru copiii născuţi înainte de
intrarea în vigoare a legii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii lor,
anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007 şi, pe cale de consecinţă, un termen aplicabil
unei instituţii de drept civil, respectiv prescripţia extinctivă, are punctul de plecare anterior
intrării în vigoare a legii care îl instituie165.

De asemenea, menţionăm Decizia nr.61/2007166 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (1) şi (3) din Legea nr. 249/2006 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali şi Decizia
nr.264/2007167 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 95 alin. (1) din
Legea nr. 19/2000 168privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale,
ambele excepţii fiind ridicate de instanţa de judecată, din oficiu.
b) Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de oricare parte din proces,
personal sau prin reprezentanţi legali sau convenţionali şi de către intervenienţi, însă numai
după admiterea în principiu a intervenţiei.

164
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008;
165
Analizând motivele de neconstituţionalitate formulate, din această perspectivă, Curtea a constatat că
prevederile art. II din Legea nr. 288/2007 contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2),
neretroactivitatea fiind un principiu constituţional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme
juridice cu aplicare retroactivă în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau de legi
procesuale. Curtea a constatat că legiuitorul în mod justificat a înlăturat o situaţie de inegalitate, în privinţa
termenului de prescripţie, între titularii dreptului la acţiune în tăgăduirea paternităţii, şi anume soţul mamei, pe de
o parte, şi mamă şi copil, pe de altă parte, indiferent că termenul curge de la date diferite. Neconstituţionalitatea
reglementării rezultă, însă, din faptul că legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare,
chiar dacă cererea este în curs de soluţionare. Curtea a reţinut că, potrivit art. 55 din Codul familiei, începutul
prescripţiei de 3 ani a dreptului la acţiune în tăgăduirea paternităţii, pentru mamă şi copil, este momentul obiectiv
al naşterii copilului. Or, aplicarea termenului special de prescripţie de 3 ani şi copiilor născuţi înainte de intrarea
în vigoare a Legii nr. 288/2007 este retroactivă, în condiţiile în care legea nouă se aplică unui drept născut sub
imperiul legii vechi.
166
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116 din 15 februarie 2007;
167
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.283 din 27 aprilie 2007;
168
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 6 februarie 2012;

39
 Cu titlu de exemplu, prin Decizia nr.737/2008 169, Curtea Constituţională a soluţionat
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 302 din Codul de procedură civilă,
excepţie ridicată de unele părţi dintr-un litigiu civil având ca obiect o acţiune de partaj
judiciar170.
Prin Decizia nr.369/2008171, Curtea Constituţională a soluţionat excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (1), art. 35 alin. (2) lit. i) şi art. 63 alin. (3) şi
(4) din Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, excepţie ridicată de o
persoană interesată care nu a fost parte în procesul din faţa instanţei de fond. Excepţia a
fost invocată de recurentul Teodor Luţă Bura într-o cauză având ca obiect recursul formulat de
acesta împotriva unei sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Timiş - Secţia civilă în Dosarul
nr. 2.878/30/2007, în contradictoriu cu intimata reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Timiş şi intimata pârâtă Lăcrămioara Camelia Ciuban, privind
încuviinţarea adopţiei interne. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost
formulată, Curtea a reţinut că autorul excepţiei nu şi-a dat consimţământul la deschiderea
procedurii adopţiei, întrucât nu era stabilită paternitatea faţă de copil şi nici nu a fost parte în
faza încuviinţării adopţiei ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2.878/30/2007 soluţionat de
Tribunalul Timiş - Secţia civilă, de vreme ce, potrivit art. 63 alin. (3) din Legea nr. 273/2004,
la încuviinţarea adopţiei se citează numai direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul
copilului, direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul şi persoana ori familia
adoptatoare. Potrivit art. 61 alin. (4) din Legea nr. 273/2004, cererile de deschidere a
procedurii adopţiei, cererile de încredinţare a copilului în vederea adopţiei şi cererile de
încuviinţare a adopţiei se judecă în primă instanţă, la tribunal, potrivit regulilor prevăzute de
Cartea III - Dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase din Codul de
procedură civilă, iar recursul, potrivit art. 336 alin. 3 din Codul de procedură civilă, poate fi
făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea pricinii. Ca atare, în
materie, recursul, potrivit art. 61 alin. (5) din Legea nr. 273/2004 coroborat cu art. 336 alin. 3
din Codul de procedură civilă, poate fi formulat şi de autorul excepţiei, care, recunoscându-şi
paternitatea faţă de copil, între deschiderea procedurii adopţiei şi încuviinţarea acesteia, are
calitate procesuală şi justifică un interes. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 35
alin. (2) lit. i) din cap. III "Procedura adopţiei interne", secţiunea 4 "Încuviinţarea adopţiei"
din Legea nr. 273/2004, Curtea a constatat că omisiunea, din cuprinsul prevederilor legale
deduse controlului, a exprimării consimţământului părinţilor fireşti la momentul încuviinţării
adopţiei, exigenţă expres reglementată în Convenţia europeană în materia adopţiei de copii,
constituie o neconcordanţă, în accepţiunea art. 20 alin. (2) din Constituţie, între legea internă
şi un tratat privitor la drepturile fundamentale ale omului, situaţie în care textul constituţional
consacră prioritatea reglementării internaţionale. De asemenea, Curtea a reţinut că art. 35 alin.
(2) lit. i) teza întâi încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 26 privitoare la viaţa intimă,
familială şi privată, ale art. 48 relative la familie şi ale art. 49 privind protecţia copiilor şi a
tinerilor, cât şi prevederile art. 8 referitoare la respectarea vieţii private şi de familie din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, o excepţie de neconstituţionalitate poate fi ridicată de părinte, în calitate
de reprezentant legal al minorului. În acest sens menţionăm Decizia nr.277/2006172
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.1 alin. (2) şi art.5 alin. (1) din
Legea nr.61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii) sau de către un reprezentant
convenţional al părţii (a se vedea Decizia nr.89/2003173 referitoare la excepţia de

169
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.562 din 25 iulie 2008
170
Curtea a statuat că, având în vedere efectele menţionate ale aplicării prevederilor art. 302 din
Codul de procedură civilă, prin sancţiunea nulităţii pe care o instituie, textul de lege atacat încalcă atât
dispoziţiile art. 21, cât şi pe cele ale art. 129 şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie.
171
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.238 din 27 martie 2008;
172
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.348 din 18 aprilie 2006;
173
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.200 din 27 martie 2003;

40
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.8 din Legea nr.543/2002 privind graţierea unor pedepse
şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni.
Prin Decizia nr.81/1999174 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Decretului nr. 143/1955 privind organizarea şi funcţionarea oficiilor juridice, Curtea a reţinut
că, în speţă, excepţia a fost ridicată de consilierul juridic al unei unităţi economice în cadrul
unui proces civil cu o autoritate publică. Însă potrivit art.23 alin.(2), devenit art.29 alin.(2) din
Legea nr.47/1992, excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată de o persoană care are
calitatea de parte în proces. Invocarea de către consilierul juridic a excepţiei de
neconstituţionalitate a fost făcută însă cu depăşirea limitelor mandatului său, în numele şi în
interesul său propriu, fără nici o legătură cu obiectul procesului. Rezultă deci că acesta a
abuzat de calitatea sa de mandatar, ridicând în procesul ce are loc între alte părţi o excepţie în
interes propriu, ca şi când ar avea el însuşi calitatea de parte, iar nu de reprezentant al unei
părţi.
Totodată, o excepţie de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi de organizaţia
sindicală – în calitate de apărător al drepturilor membrilor175. A se vedea în acest sens Decizia
Curţii Constituţionale nr.1615/2011176, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate
ridicată de Sindicatul Învăţământului Preuniversitar Mureş în Dosarul nr. 3.293/102/2010 al
Tribunalului Mureş - Secţia civilă şi s-a constatat că sintagma "în învăţământul primar"
cuprinsă în dispoziţiile pct. 10 din lista referitoare la sporuri şi alte drepturi ale personalului
didactic din învăţământ cuprinsă în anexa nr. II/1 privind reglementări specifice personalului
contractual din unităţile de învăţământ la Legea-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară
a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 7 din cap. I lit. B "Reglementări specifice
personalului didactic din învăţământ" din anexa nr. II "Familia ocupaţională de funcţii
bugetare «Învăţământ»" la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice şi ale art. 6 din anexa nr. 5 "Metodologia de calcul al drepturilor
salariale care se acordă personalului didactic şi personalului didactic auxiliar din învăţământ"
la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi
didactic auxiliar din învăţământ este neconstituţională.
În ceea ce priveşte intervenienţii, aceştia pot invoca o excepţie de
neconstituţionalitate după ce au dobândit calitatea de părţi. Prin Decizia nr.1557/2011, Curtea
a reţinut că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de
sesizare şi din dispozitivul acesteia, îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (1) şi
art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în
materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie
2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008. Curtea a reţinut că, în Dosarul
nr. 4.099/302/2010 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, pârâta-
reclamantă Rodica Piticar a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin.
(3), art. 15 alin. (1) şi art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind
ajutorul public judiciar în materie civilă. În aceeaşi cauză, Societatea Comercială "Energie &

174
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.325 din 8 iulie 1999;
175
Potrivit art.28 din Legea nr.62/2011 a dialogului social, „(1) Organizaţiile sindicale apără drepturile
membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi
contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor
publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin
apărători proprii sau aleşi.
(2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice
acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei
împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia
sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres.
(3) În exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă.”
176
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 8 februarie 2012;

41
Eko Pyt" - S.R.L. a depus la dosar o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei-
reclamante Rodica Piticar şi note scrise prin care a achiesat la excepţia de neconstituţionalitate
ridicată de Rodica Piticar şi prin care a ridicat şi excepţia de neconstituţionalitate referitoare la
dispoziţiile art. 11 alin. (3) şi art. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008.
În speţă, instanţa judecătorească a prorogat discutarea admisibilităţii cererii de
intervenţie a Societăţii Comerciale "Energie & Eko Pyt" - S.R.L. şi a sesizat, prin încheierea
din 5 aprilie 2011, Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor
art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (1) şi art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008
privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de pârâta-reclamantă
Rodica Piticar.
Curtea a reţinut că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a Curţii îl
reprezintă încheierea instanţei judecătoreşti, iar litigiul constituţional se desfăşoară numai în
limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate. În
concluzie, Curtea a constatat că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie
dispoziţiile art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (1) şi art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 51/2008.
c) În varianta iniţială a legii organice a Curţii Constituţionale, procurorul nu era prevăzut
ca subiect care poate invoca excepţia de neconstituţionalitate, dar această calitate i-a fost conferită
prin intermediul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în ciuda faptului că procurorul nu are
calitate de parte în proces177. În prezent, potrivit art.29 alin.(2) teza finală din Legea nr,47/1992,
excepţia poate f ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
Prin Decizia nr.190/2008178 Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin.1 lit. a) teza a doua din Codul de procedură
penală, excepţie invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi în dosarul de mai
sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale. În motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate s-a susţinut, în esenţă, că prevederile art. 362 alin. 1 lit. a) teza a doua din
Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 alin. (1),
deoarece restrâng rolul procurorului în activitatea judiciară, condiţionând exercitarea căilor de
atac de către acesta de existenţa apelului sau recursului părţii civile179
177
În Decizia nr.59/1998 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 111 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.32/1997 pentru modificarea si completarea Legii nr.31/1990 privind
societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.183 din 18 mai 1998, Curtea a apreciat
că dreptul procurorului de a ridica excepţii de neconstituţionalitate decurge din natura şi atribuţiile Ministerului Public
care, conform art.130 alin.1 din Constituţie, „În activitatea judiciară, reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea şi prin
Decizia nr.34/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.317 din 2 iulie 1999;
178
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213 din 20 martie 2008;
179
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că instituţia Ministerului Public este
reglementată în Constituţie în titlul III "Autorităţile publice", cap. VI "Autoritatea judecătorească". În art.131
alin. (1) se precizează că "în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Este evident că legiuitorul constituant a
înţeles să facă din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general şi public, care să vegheze la
aplicarea legii şi la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fără a face distincţie între procesele penale şi
civile. Una dintre formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate realiza acest rol este aceea de a participa
la judecata proceselor, în oricare fază a acestora, de a exercita căile de atac şi de a pune concluzii în acord cu
obiectivele stabilite de Constituţie. Dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza, după caz, prin
legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei
constituţionale, aşa cum s-a întâmplat de altfel odată cu introducerea tezei a doua în art. 362 alin. 1 lit. a) din
Codul de procedură penală, prin art. I pct. 169 din Legea nr.356/2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, şi care condiţionează apelul declarat de procuror în cadrul
procesului penal referitor la latura civilă de existenţa apelului părţii civile, cu excepţia cazurilor în care acţiunea
civilă se exercită din oficiu. Limitarea prevăzută de art. 362 alin. 1 lit. a) teza a doua din Codul de procedură
penală este neconstituţională, deoarece art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în mod clar şi
categoric sfera atribuţiilor procurorului. Este adevărat că în alin. 2 al art. 131 se prevede că "Ministerul Public îşi
exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii", dar este evident că referirea la

42
 A se vedea, de asemenea, Decizia nr.65/2007180 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin.(9) teza întâi din Legea contenciosului
administrativ nr.554/2004 şi Decizia nr.345/2006181 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.64 alin. (3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea
judiciară, ambele excepţii fiind ridicate de procuror.
d) Avocatul Poporului a sesizat în mod direct Curtea Constituţională, potrivit art.146
lit.d) teza finală din Constituţie, cu numeroase excepţii de neconstituţionalitate, dintre care
unele au fost admise sau parţial admise, dintre care amintim, cu titlu de exemplu următoarele:
Decizia nr.742/2008182 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.111
alin.(6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile
publice, Decizia nr.1133/2007183 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art.12 - art.22 din cap. III „Procedura de urmărire şi judecare” al Legii nr.115/1999 privind
responsabilitatea ministerială, art.23 şi art.24 din aceeaşi lege, precum şi ale art.I şi art.II din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2007 pentru modificarea Legii nr.115/1999 privind
responsabilitatea ministerială, Decizia nr.392/2007184 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.11 alin.(3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, Decizia nr.567/2006185 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.12 alin.(1) din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, Decizia nr.544/2006186 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.43/2006 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, Decizia nr.568/2005187 privind excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.25 şi pct.39 din Legea nr.163/2005 privind
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.138/2004 pentru modificarea şi completarea
Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, prin care au fost introduse dispoziţiile art.77 1 şi art.772
în Legea nr.571/2003 şi, respectiv, au fost modificate dispoziţiile art.III din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.138/2004, Decizia nr.859/2009188 prin care s-a constatat că
prevederile art.5-8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.149/2007 privind aprobarea
unor măsuri în domeniul finanţelor publice sunt neconstituţionale în măsura în care din
acestea se înţelege că plata drepturilor salariale prin card este obligatorie.

condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor, şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. 1. Legiuitorul
constituant a înţeles să confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din
moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la "Autoritatea
judecătorească" şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul nu
este adversarul vreuneia din părţi, ci el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul
constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea
procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în
discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Deşi este vorba de latura civilă din cadrul unui proces penal, este de
netăgăduit că şi în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar în activitatea judiciară
Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror. Pe de altă parte, principiul disponibilităţii, care
guvernează procesul civil, funcţionează în continuare, deoarece prin declararea apelului de către procuror părţile
nu sunt împiedicate să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, întrucât, în condiţiile legii, ele pot renunţa la dreptul
subiectiv, pot achiesa la pretenţiile adversarului sau pot încheia o tranzacţie, potrivit normelor civile şi procesual-
civile. Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că art. 362 alin. 1 lit. a) teza a doua din Codul de procedură
penală este neconstituţional în ce priveşte restrângerea dreptului procurorului de a declara apel cu privire la
modalitatea de soluţionare a laturii civile a unui proces penal, în lipsa apelului formulat de partea civilă. Aşa
fiind, procurorul poate declara apel în ce priveşte latura penală şi latura civilă, dacă apreciază că este necesar
pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
180
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.107 din 13 februarie 2007;
181
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.415 din 15 mai 2006;
182
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.570 din 29 iulie 2008;
183
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.851 din 12 decembrie 2007;
184
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.325 din 15 mai 2007;
185
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.613 din 14 iulie 2006;
186
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.568 din 30 iunie 2006;
187
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1060 din 26 noiembrie 2005;
188
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.520 din 29 iulie 2009;

43
 C. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată. Conţinutul încheierilor
de sesizare/de respingere a cererii de sesizare
Instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate urmează să hotărască
asupra admisibilităţii acesteia printr-o încheiere urmând să adopte una din cele două soluţii
posibile: 1) sesizarea Curţii Constituţionale, atunci când sunt îndeplinite cerinţele de
admisibilitate sau 2) respingerea cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă, în temeiul
art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992, atunci când excepţia este contrară dispoziţiilor art.29
alin.(1), (2) sau (3) din aceeaşi lege.
Instanţa de judecată nu poate să respingă excepţia de neconstituţionalitate ca fiind
neîntemeiată. În caz contrar, în mod automat, se ajunge la depăşirea competenţei sale,
încheierea sa urmând a fi casată, în urma exercitării căii de atac a recursului, promovată
potrivit art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992.
Instanţele judecătoreşti în faţa cărora se ridică excepţii de neconstituţionalitate trebuie
să aibă în vedere cel puţin următoarele aspecte de natură procedurală:

1. În cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă


Sesizarea Curţii Constituţionale este obligatorie
Atunci când excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă în conformitate cu art.29
alin.(1)-(3) din Legea nr.47/1992, instanţa este obligată să sesizeze Curtea Constituţională.
Această obligaţie poate fi motivată sub mai multe aspecte:
a) rezolvarea chestiunilor prejudiciale trebuie, în principiu, să
premeargă rezolvării fondului litigiului;
b) dacă instanţa a stabilit legătura dintre excepţia de
neconstituţionalitate şi litigiul pe care ea trebuie să-l rezolve, logic şi
inevitabil ea trebuie să facă demersul pentru soluţionarea acelei excepţii;
c) termenii art.29 alin.(2) din Legea nr.47/1992 sunt imperativi:
sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa în faţa căreia s-a
invocat excepţia;
d) Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională în România (art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992);

Sesizarea Curţii Constituţionale se face prin încheiere
Potrivit art.29 alin.(4) din Legea organică a Curţii Constituţionale, sesizarea Curţii se
face de către instanţa de judecată sau cea de arbitraj comercial prin încheiere.
În Decizia nr.64/2000189, Curtea a reţinut că a fost sesizată de Judecătoria Oraviţa prin
Sentinţa civilă nr.1.757 din 9 decembrie 1999, pronunţată în Dosarul nr.1.267/1999, cu
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor alin. 9 şi 10 din art. 25 şi, respectiv, alin. 25
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/1998, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
1/1999 şi, respectiv, art. 3 alin. 25 din Ordonanţa Guvernului nr. 82/1997. Curtea a constatat
că Judecătoria Oraviţa a nesocotit dispoziţiile art. 23 alin. (4) teza întâi, devenite art.29 alin.
(4) teza întâi, din Legea nr. 47/1992, republicată, conform cărora „Sesizarea Curţii
Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia
instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi”. Într-adevăr, în speţă,
instanţa de judecată în mod eronat a sesizat Curtea Constituţională printr-o sentinţă, iar nu
printr-o încheiere, astfel cum stabilesc dispoziţiile legale menţionate.

189
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.332 din 17 iulie 2000;

44
 Pe de altă parte, Curtea Constituţională s-a considerat legal învestită atunci când actul
de sesizare l-a constituit Sentinţa judecătorului-sindic prin care a fost deschisă procedura
insolvenţei, act procedural care nu soluţionează litigiul dintre părţi, respectiv debitor şi
creditor(i). Astfel prin Decizia nr.189/2008190, Curtea a fost sesizată prin sentinţa nr.1248/A
din 26 iulie 2007, pronunţată în Dosarul nr.127/1371/2007, de către Tribunalul Comercial
Mureş – Judecătorul-sindic cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 pct.1 lit.a),
art.33 alin.(2), (4) şi (6) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată
de S.C. Dual S.R.L. din Târgu-Mureş. Referitor la actul de sesizare al instanţei de contencios
constituţional, Curtea a constatat că dispoziţiile art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992 prevăd că
„sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia
de neconstituţionalitate, printr-o încheiere […]”. Or, în speţa de faţă, sesizarea Curţii s-a
realizat prin Sentinţa nr.1248/A din 26 iulie 2007, pronunţată în Dosarul nr.127/1371/2007 de
către Tribunalul Comercial Mureş – Judecătorul-sindic. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că
procedura insolvenţei prezintă anumite particularităţi, printre care şi aceea că se deschide
printr-o sentinţă pronunţată de judecătorul-sindic, care respinge contestaţia debitorului şi
stabileşte că acesta se află în stare de insolvenţă. Această sentinţă nu soluţionează litigiul
declanşat între creditori şi debitor, situaţie în care sesizarea Curţii ar fi fost inutilă, controlul
de constituţionalitate nemaiavând vreun efect asupra soluţiei deja pronunţate, ci reprezintă
actul judecătoresc prin care se deschide procedura generală, astfel încât poate constitui actul
de sesizare al Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.
De asemenea, pentru evitarea tergiversării soluţionării litigiului dintre părţi, deci
pentru înfăptuirea cu celeritate a actului de justiţie, Curtea Constituţională s-a considerat legal
învestită atunci când actul de sesizare l-a constituit decizia instanţei de recurs prin care s-a
admis recursul împotriva unei încheieri de respingere ca inadmisibile a excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate de o parte în faţa instanţei de fond.(a se vedea şi infra – 3.4.2. –
pag.22).
Totodată, prin Decizia nr.1204/2007191 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.570 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că în prezenta
cauză, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faţa Judecătoriei Sectorului 3
Bucureşti, care, prin încheiere, a respins ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale. Împotriva acestei încheieri autorul excepţiei a formulat recurs la Tribunalul
Bucureşti – Secţia a V-a civilă, instanţă care, prin Decizia civilă nr.296 din 1 martie 2007, a
admis calea de atac şi a modificat încheierea judecătoriei în sensul sesizării Curţii
Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate. Într-o atare situaţie, Curtea a constatat că
decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti nu a soluţionat fondul cauzei, împrejurare ce ar fi
făcut inutil controlul de constituţionalitate al prevederilor criticate, ci numai problema
admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate. Aşa fiind, deşi sesizarea nu s-a realizat printr-
o încheiere, aşa cum prevăd dispoziţiile art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992, pentru a se evita
tergiversarea soluţionării litigiului dintre părţi, deci pentru înfăptuirea cu celeritate a actului
de justiţie, Curtea Constituţională reţine spre judecare critica formulată.
Referitor la modalitatea concretă de sesizare a Curţii Constituţionale de către
instanţele judecătoreşti, Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr.26 din 16 decembrie
2010 privind actele de sesizare a Curţii Constituţionale în temeiul art.146 lit.d) din
Constituţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.870 din 27 decembrie
2010, prevede expres că „Dosarele Curţii Constituţionale având ca obiect excepţii de
neconstituţionalitate cu privire la care Curtea este sesizată în temeiul art.146 lit.d) din
Constituţia României, republicată, se vor constitui numai în baza actului de sesizare
constând într-o încheiere distinctă, care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia
190
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.239 din 27 martie 2008;
191
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.55 din 24 ianuarie 2008;

45
instanţei asupra excepţiei. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie
motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor. Dispozitivul încheierii se va referi la soluţia
instanţei cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale”.
În acelaşi sens, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr.89 din 7 februarie 2012
(nepublicată încă), statuând următoarele:
„Curtea observă că a fost sesizată prin practicaua unei sentinţe pronunţate de instanţa
judecătorească, sentinţă prin care aceasta a şi soluţionat cauza, respingând acţiunea
formulată de autorul excepţiei.
Cu privire la modul în care instanţa judecătoreasă a ales să sesizeze instanţa
contituţională, se reţin considerentele de principiu avute în vedere prin Decizia nr.1227 din
20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.17 din 10
ianuarie 2012, decizie prin care Curtea a stabilit că actul de sesizare a acesteia trebuie să fie
încheierea întocmită de instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial în faţa cărora a
fost ridicată o excepţie privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea
cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Sesizarea Curţii este subsecventă efectuării controlului privind îndeplinirea condiţiilor
de admisibilitate a excepţiei realizat de către instanţa judecătorească sau de arbitraj
comercial, care are rolul de prim filtru în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii
soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit dispoziţiilor art.29 alin.(5) din Legea
nr.47/1992, „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.(1), (2) sau
(3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară,
în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”.
În ceea ce priveşte conţinutul actului de sesizare a instanţei constituţionale, sunt
aplicabile dispoziţiile art.261 din Codul de procedură civilă, norme imperative care stabilesc
cuprinsul încheierii pronunţate de instanţă, lipsa unor menţiuni putând atrage nulitatea
acesteia, în condiţiile art.105 alin.2 teza întâi din acelaşi cod. Astfel, încheierea, ca hotărâre
dată de instanţă în cursul judecăţii, are 3 părţi: practicaua, considerente şi dispozitiv.
Practicaua cuprinde menţiunile prevăzute la art.261 alin.1 pct.1-4; considerentele sau
motivarea sunt prevăzute la pct.5, iar dispozitivul, consacrat de pct.6, constă în reproducerea
în cea de-a treia parte a încheierii, a minutei. Dispozitivul este considerat partea cea mai
importantă, esenţială, a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât el este susceptibil a fi pus în
executare şi împotriva lui se exercită căile de atac. Prin dispozitiv sunt soluţionate toate
cererile părţilor, indiferent dacă sunt cereri principale, accesorii sau incidentale.
Raportând aceste considerente la cauza de faţă, Curtea constată, în primul rând, că
instanţa a quo a sesizat Curtea Constituţională printr-o sentinţă, şi nu printr-o încheiere, iar,
în al doilea rând, că actul de sesizare nu respectă dispoziţiile art.261 din Codul de procedură
civilă.
Astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural, prin
intermediul căruia autorul a solicitat instanţei judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale
în vederea efectuării controlului de constituţionalitate, instanţa, exercitându-şi competenţa
prevăzută de lege, ar fi trebuit să constate admisibilitatea excepţiei, în cadrul considerentelor
hotărârii, şi să dispună sesizarea Curţii, prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri.
Or, în cauza de faţă, procedând la "sesizarea Curţii Constituţionale" prin practicaua
sentinţei din data de 1 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti nu a respectat dispoziţiile art.29
alin.(4) din Legea nr.47/1992, art.261 din Codul de procedură civilă şi nici Hotărârea
Plenului Curţii Constituţionale nr.26 din 16 decembrie 2010 privind actele de sesizare a
Curţii Constituţionale în temeiul art.146 lit.d) din Constituţie, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.870 din 27 decembrie 2010, prin care s-a statuat expres că
„Dosarele Curţii Constituţionale având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate cu privire

46
la care Curtea este sesizată în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României, republicată, se
vor constitui numai în baza actului de sesizare constând într-o încheiere distinctă, care va
cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei. Dacă excepţia a
fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor.
Dispozitivul încheierii se va referi la soluţia instanţei cu privire la sesizarea Curţii
Constituţionale”. Aşa fiind, Curtea constată că nu a fost sesizată în mod legal.”

Încheierea de sesizare trebuie să conţină menţiunile prevăzute la art.29 alin.
(4) din Legea nr.47/1992
Cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă încheierea de sesizare a
Curţii Constituţionale, legea însăşi - art. 29 alin. (4) din Legea 47/1992 - le indică, şi anume:
punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile
depuse de părţi. În cazurile în care excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea de sesizare va
cuprinde motivarea excepţiei, susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare.
În toate cazurile, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţei de judecată,
trebuie să facă obiectul unor dezbateri contradictorii. Prin Decizia nr.387/2008192 privind
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.31 alin. 2 din Codul de procedură civilă,
Curtea a reţinut că încheierea prin care se sesizează Curtea Constituţională în vederea
soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să fie pronunţată în şedinţă de
judecată publică şi cu citarea părţilor, pentru ca în considerarea principiului
contradictorialităţii dezbaterilor să se dea eficienţă legală dreptului justiţiabililor de acces la
justiţie. Curtea a constata, însă, că în speţă încheierea de sesizare a fost pronunţată în şedinţa
din camera de consiliu din ziua de 6 decembrie 2007, când completul învestit cu soluţionarea
unei cereri de recuzare, deliberând asupra acesteia, s-a pronunţat şi asupra cererii de sesizare a
Curţii Constituţionale, cu încălcarea principiilor de drept procesual civil. Or, potrivit
prevederilor art.129 alin.(2) ultima teză din Codul de procedură civilă, judecătorul "va pune în
vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces". Aşa cum rezultă
şi din încheierea de sesizare, judecata s-a desfăşurat fără citarea părţilor şi fără ca, în prealabil,
completul să fi pus excepţia de neconstituţionalitate în discuţia părţilor. În acest fel, încheierea
de sesizare a Curţii Constituţionale a fost pronunţată cu încălcarea drepturilor procesuale ale
părţilor de a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate şi de a
depune dovezile necesare. Întrucât norma procesuală prevăzută de art.29 alin. (4) din Legea
nr.47/1992 are caracter imperativ, Curtea a constatat că încălcarea acestei norme de către
instanţă determină caracterul nelegal al actului de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea
soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Formularea opiniei instanţei judecătoreşti este obligatorie. Având în vedere că

problema de neconstituţionalitate invocată pe cale de excepţie are caracter incident în cadrul
procesului aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti, adică între dispoziţia legală criticată pentru
neconstituţionalitate şi soluţionarea procesului principal trebuie să existe o legătură, instanţele
judecătoreşti au rol de partener privilegiat al Curţii Constituţionale în exercitarea controlului
concret (posterior) de constituţionalitate. Acest rol nu se rezumă numai la faptul că excepţia
care declanşează procedura controlului de constituţionalitate se ridică în faţa instanţei
judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi că decizia Curţii Constituţionale va clarifica
problema compatibilităţii normei aplicabile procesului cu Constituţia, ci se exprimă şi prin
obligaţiile impuse instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial cu privire la crearea
condiţiilor necesare pentru exercitarea în mod eficient a controlului de constituţionalitate de
către Curte.
Astfel, în afara faptului că instanţa poate ea însăşi, din oficiu, să ridice excepţia de
neconstituţionalitate, deci să fie autor al excepţiei, situaţie în care este obligată să motiveze
192
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.320 din 23 aprilie 2008;

47
excepţia, tot instanţa este şi aceea care va sesiza Curtea Constituţională printr-o încheiere chiar şi
atunci când problema de neconstituţionalitate a fost ridicată de una din părţile din proces sau de
către procuror. În acelaşi timp, legea organică a Curţii Constituţionale prevede elementele de
conţinut pe care, în mod obligatoriu, trebuie să le cuprindă actul de sesizare a instanţei de
contencios constituţional.193 Toate elementele pe care trebuie să le conţină încheierea – fie că sunt
punctele de vedere ale părţilor, fie opinia instanţei asupra excepţiei sau menţionarea dovezilor
depuse de părţi – au menirea de a fixa cadrul procesual în care Curtea Constituţională urmează să
exercite controlul de constituţionalitate, de a asigura Curţii Constituţionale o deplină cunoaştere a
dezbaterilor care au avut loc în faţa instanţei cu prilejul invocării problemei de
neconstituţionalitate, a argumentelor pro şi contra incidentului de constituţionalitate.
Dacă din memoriul autorului excepţiei reiese că acesta ridică o excepţie de
neconstituţionalitate cu privire la mai multe texte de lege, instanţa de judecată urmează a se
pronunţa cu privire la fiecare dintre acestea. Cu toate acestea, chiar dacă instanţa
judecătorească nu se pronunţă în nici un fel cu privire la vreunul din mai multele texte de lege
criticate de autorul excepţiei, Curtea Constituţională se consideră legal sesizată cu toate. În
cazul în care excepţia este ridicată din oficiu, opinia instanţei se confundă cu motivarea
excepţiei de neconstituţionalitate.
În Decizia nr.353/2005194 Curtea a stabilit că lipsa opiniei pe care instanţa trebuie să o
formuleze cu privire la excepţia ridicată în faţa ei nu echivalează cu nelegalitatea sesizării Curţii
Constituţionale. În acest sens merită reamintit faptul că, potrivit art.29 alin.(6) din Legea
nr.47/1992, condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate se regăsesc la art.29
alin.(1)-(3) din lege, nu şi la art.29 alin.(4), text care cuprinde referirea la obligaţia instanţei de a-şi
exprima opinia195.
Prin sesizarea adresată direct Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, în baza
dispoziţiilor art. 146 lit. d) teza finală din Constituţia României, ale art. 13 lit. f) din Legea nr.
35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului şi ale art. 32 din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a ridicat excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 referitoare la
obligativitatea exprimării opiniei instanţei de judecată. În motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că în legătură cu aplicarea dispoziţiilor
art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, s-a constatat că nu în toate cazurile instanţele
judecătoreşti îşi exprimă opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa
lor. În jurisprudenţa instanţelor de judecată şi a Curţii Constituţionale s-au evidenţiat două
situaţii distincte în cazul în care instanţa de judecată nu şi-a exprimat opinia cu privire la
excepţia de neconstituţionalitate invocată. Într-o primă situaţie, Curtea Constituţională, înainte
de soluţionarea excepţiei, a restituit dosarul pentru ca instanţa de judecată să îşi exprime
opinia (de exemplu, Decizia nr. 46/1993, Decizia nr. 27/1993), iar în cea de a doua situaţie,
Curtea Constituţională a reţinut dosarul şi a procedat la soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate, în lipsa opiniei instanţei de judecată (de exemplu, Decizia nr. 245/2004).
Faţă de această situaţie Avocatul Poporului a arătat că în deciziile pronunţate asupra unor
excepţii de neconstituţionalitate, cu privire la care instanţa de judecată nu şi-a exprimat opinia,
Curtea Constituţională a statuat că „lipsa opiniei instanţei judecătoreşti din încheierile de
sesizare nu poate opri Curtea să judece cauzele ce i-au fost deduse, deoarece încălcarea de
către instanţă a obligaţiei de a-şi exprima opinia nu poate paraliza exercitarea dreptului
conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia
rezultată din controlul legii de către Curtea Constituţională”.

193
Articolul 29 alin.(4) din Legea nr.47/1992
194
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.693 din 2 august 2005
195
Controlul de constituţionalitate a fost declanşat ca urmare a ridicării, în mod direct, de către Avocatul
Poporului a unei excepţii de neconstituţionalitate

48
 Avocatul Poporului a susţinut că textul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 este
neconstituţional pentru că obligaţia instanţei judecătoreşti de a-şi exprima opinia cu privire la
excepţia de neconstituţionalitate invocată poate fi interpretată ca o antepronunţare cu privire la
constituţionalitatea dispoziţiilor legale ce urmează a fi supuse controlului de constituţionalitate
realizat de Curtea Constituţională, ceea ce, în opinia sa, vine în conflict cu independenţa şi
imparţialitatea judecătorilor şi este contrară literei şi spiritului prevederilor art. 124 din
Constituţie. În opinia Avocatului Poporului nu este de conceput ca instanţele judecătoreşti să
aibă o practică diferită cu privire la obligaţia legală de a-şi exprima opinia asupra excepţiei de
neconstituţionalitate invocate.
Totodată Avocatul Poporului a apreciat că dispoziţiile legale criticate sunt contrare art.
1 alin. (5) din Constituţie, deoarece prin neexprimarea opiniei instanţei de judecată, Curtea
Constituţională ar fi în imposibilitate să-şi aducă la îndeplinire menirea sa constituţională şi
legală, de garant al supremaţiei Constituţiei, calitate ce-i este conferită de art. 142 din Legea
fundamentală şi că dispoziţiile legale criticate afectează dreptul părţilor la un proces echitabil,
consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi contravine prevederilor art. 24 din Constituţie,
întrucât Curtea Constituţională, în lipsa opiniei instanţei de judecată, ar fi împiedicată să
abordeze fondul conflictului de constituţionalitate şi să se pronunţe prin decizie asupra
excepţiei de neconstituţionalitate invocate de autor196.
Consecinţa necuprinderii în încheierea de sesizare a elementelor prevăzute de art.29
alin.(4) din Legea nr.47/1992 este prevăzută de dispoziţiile art.47 alin.(1) din Regulamentul
de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale 197, potrivit cărora, „Dacă actul de
sesizare vizează atribuţia Curţii prevăzută de art.146 lit.d) din Constituţie, judecătorul-
raportor verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art.29 alin.(4) din Legea
nr.47/1992 şi, dacă este cazul, va solicita completarea actului de sesizare, stabilind şi
termenul în care instanţa să răspundă.”

196
Analizând această excepţie de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că nu există nici o incompatibilitate
între textul de lege criticat şi dispoziţiile constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, formularea de către instanţa de
judecată a opiniei cu privire la excepţia de neconstituţionalitate constituie o formă de exprimare a legăturii ce
trebuie să existe între judecătorul "a quo" şi judecătorul "a quem" în procesul de soluţionare a excepţiei sau, altfel
spus, între judecătorul instanţei învestite cu judecarea procesului şi cel al instanţei de contencios constituţional
care judecă excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa primei instanţe. Această legătură este mult mai
manifestă, întrucât în aplicarea textelor menţionate instanţa judecătorească, judecătorul a quo, are chiar un rol de
filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia să respingă ca inadmisibile excepţiile
de neconstituţionalitate care nu îndeplinesc cerinţele legii.
În Italia, ţară a cărei legislaţie în materie a constituit principalul model pentru legiuitorul român, acest rol al
instanţei este şi mai pronunţat, instanţa judecătorească având posibilitatea de a respinge excepţiile pentru vădită
netemeinicie (manifesta infondatezza).
În consecinţă, obligaţia prevăzută în textul criticat ca instanţa să-şi prezinte opinia asupra excepţiei pe care nu ea
o judecă nu încalcă nici o dispoziţie sau principiu constituţional. Textul de lege a fost conceput, încă din 1992, în
ideea că alături de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi de Guvern, care sunt implicaţi în procesul
de legiferare, şi instanţa, care aplică legea, să-şi poată exprima opinia cu privire la excepţia prin care este criticată
legea aplicabilă în soluţionarea litigiului de către instanţa judecătorească.
Curtea a constatat, de asemenea, că, în mod evident, exprimarea opiniei de către instanţă asupra excepţiei de
neconstituţionalitate nu poate avea semnificaţia unei antepronunţări interzise instanţei de fond de dispoziţiile
Codului de procedură civilă, de vreme ce nu ea este competentă să soluţioneze excepţia, această prerogativă de a
se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate aparţinând în exclusivitate Curţii Constituţionale, conform
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie.
197
Republicat

49
 
Nu se suspendă soluţionarea cauzei, cu excepţia ipotezei prevăzute de art.9
din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004
Cu privire la suspendarea cauzei, prin Legea nr.177 din 28 septembrie 2010 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României,
s-a abrogat art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992198, potrivit căruia: „Pe perioada soluţionării
excepţiei de neconstituţionalitate judecata cauzei se suspendă”. Prin aceeaşi lege au mai fost
abrogate art.303 alin.(6) din Codul de procedură penală 199 şi art. 8 alin. (7) din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei200.
Curtea Constituţională s-a pronunţat în cadrul controlului a priori asupra
constituţionalităţii Legii nr.177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a
Codului de procedură penală al României, prin Decizia nr.1106/2010201, respingând obiecţia
de neconstituţionalitate, cu următoarea motivare:
„Curtea reţine că opţiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de
drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi
este folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. Numărul extrem de
ridicat al dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale ca urmare a invocării frecvente a
excepţiilor de neconstituţionalitate determină ca soluţionarea acestora să dureze extrem de
mult, în detrimentul celerităţii judecăţii cauzelor. Or, în condiţiile în care scopul măsurii
suspendării de drept a judecăţii cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura
părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi dreptului la
apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale
considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în
majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate
pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi
arbitrariul într-o formă care nu poate fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului
este privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie.
Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate - interesul general al societăţii
de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate - a
198
Anterior modificării Legii nr.47/1992 prin Legea nr.138/1997, suspendarea judecării cauzei era lăsată la
latitudinea instanţei de judecată, ceea ce putea să sugereze minimalizarea importanţei soluţiei date de Curtea
Constituţională pentru rezolvarea procesului principal. Soluţia suspendării facultative a fost criticată şi în
doctrină, considerându-se că dacă instanţa, continuând judecata, se pronunţă în fond, făcând aplicarea unei
prevederi dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă neconstituţională – calificată şi ea ca atare, prin încheierea de
sesizare a Curţii Constituţionale - , înseamnă că ea, deliberat, pronunţă o hotărâre ilegală. Totodată, suspendând
judecata în mod obligatoriu, se previne rejudecarea cauzei, după ce, prin decizie general obligatorie, Curtea
Constituţională a constatat neconstituţionalitatea legii sau ordonanţei, soluţie indiscutabil preferabilă nu numai
pentru că ilegalitatea trebuie prevenită, nu sancţionată post factum, dar şi pentru că rejudecarea rămâne la
discreţia părţii care a invocat excepţia - Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1995, p.269;

199
Art.303 alin.6 din Codul de procedură penală avea următorul cuprins: „Instanţa suspendă judecata, prin
încheiere motivată, şi în cazul în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, până la soluţionarea
de către Curtea Constituţională a excepţiei. Dacă inculpatul este arestat, se aplică în mod corespunzător
prevederile art. 3002, iar dacă faţă de acesta s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura
obligării de a nu părăsi ţara, se aplică, în mod corespunzător, art. 145 şi 145 1. Încheierea este supusă
recursului în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Recursul se judecă în termen de 3 zile.”
200
Art.8 alin.(7) din Legea nr.85/2006 avea următorul conţinut: „Prin derogare de la prevederile art. 29 alin. (5)
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, judecătorul-
sindic va putea să nu dispună suspendarea cauzei, în situaţia în care dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se
invocă au făcut obiectul cel puţin al unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională. Suspendarea va privi
doar cererile care au legătură directă cu reglementarea atacată”
201
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010

50
fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părţi litigante, care au folosit
excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de
instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul. Or, Curtea constată că, prin adoptarea Legii
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al
României, voinţa legiuitorului este aceea de a elimina invocarea excepţiei de
neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând,
pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual.
Cu privire la această problemă, Curtea reţine că una dintre garanţiile desfăşurării
unui proces echitabil este reprezentată de principiul celerităţii procedurilor judiciare. Prin
impunerea respectării unui "termen rezonabil" pentru înfăptuire actului de justiţie, atât
Constituţia, cât şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale consacră importanţa administrării justiţiei fără întârzieri de natură a-i
compromite eficacitatea şi credibilitatea, statul fiind responsabil pentru activitatea
ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat, în repetate rânduri, că aprecierea caracterului rezonabil al
duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută prin raportare la criteriile consacrate în
materie de jurisprudenţa sa, şi anume: 1. complexitatea cauzei în fapt şi în drept; 2.
comportamentul părţilor din proces; 3. comportamentul autorităţilor statale competente.
Curtea europeană a decis că atunci când cauza depăşirii termenului rezonabil al soluţionării
litigiului o constituie comportamentul părţilor, o atare împrejurare nu dispensează
judecătorul naţional de îndatorirea pe care o are de a asigura celeritatea procedurii. Partea
interesată este, la rândul ei, ţinută să aducă la îndeplinire cu diligentă actele procesuale ce-i
revin, să nu uzeze de manevre dilatorii şi să folosească posibilităţile oferite de normele
procesuale interne pentru reducerea timpului în care se derulează procedura de judecată, să
nu întreprindă demersuri contrare realizării acestui scop (Cauza Union Alimentaria Sanders
S.A. împotriva Spaniei, 1989). Totuşi, sub acest aspect, instanţa europeană a reţinut că nu se
poate reproşa unui reclamant faptul că, în cadrul duratei unei proceduri judiciare contestate,
el a pus în valoare toate căile de atac de care dispunea în dreptul intern (Cauza Erkner şi
Hofauer împotriva Austriei, 1987, sau Cauza Lechner şi Hess împotriva Austriei, 1987),
inclusiv apelarea la procedura derulată în faţa unei curţi constituţionale naţionale care
influenţează soluţia litigiului dezbătut de jurisdicţiile naţionale de drept comun (Cauza Bock
împotriva Germania, 1989).
Pe de altă parte, Curtea Europeană a decis, în repetate rânduri, că dispoziţiile art. 6
paragraful 1 din Convenţie obligă statele contractante să regleze comportamentul
autorităţilor statale competente, inclusiv autorităţile legiuitoare şi judecătorească, prin
organizarea unui sistem judiciar care să răspundă tuturor exigenţelor textului. Sub aceste
aspecte, Curtea a admis că supraîncărcarea rolului unui tribunal nu angajează
responsabilitatea statului contractant dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de
natură să remedieze o asemenea situaţie. Dacă mijloacele folosite se dovedesc insuficiente,
statul în cauză este obligat să adopte altele mai eficace, pentru a se conforma prevederilor
care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil.
Aşa fiind, intervenţia legiuitorului prin care se abrogă măsura suspendării de drept a
cauzelor în care se invocă excepţii de neconstituţionalitate constituie tocmai expresia
asumării şi respectării obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ
corespunzător prevederilor convenţionale. Noua reglementare asigură accesul persoanei la
justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, părţile beneficiind
în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de
posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei.
Abrogarea măsurii suspendării de drept nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces
la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în
discuţie însăşi substanţa.

51
 Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese
contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea
cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
În altă ordine de idei, Curtea constată că apare ca lipsită de temei şi susţinerea
autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia noua reglementare ar afecta
stabilitatea raporturilor juridice existente între părţi. Dacă prevederea suspendării de drept
a cauzei a fost justificată, aşa cum s-a menţionat în prealabil, de temerea de a nu se ajunge la
pronunţarea unor hotărâri definitive în baza unei prevederi potenţial neconstituţionale,
numărul redus al dispoziţiilor declarate neconstituţionale, în raport cu numărul excepţiilor
invocate, demonstrează faptul că suspendarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor a acoperit,
în prea puţine cazuri, un risc real în acest sens, în cele mai multe situaţii dovedindu-se doar o
modalitate convenabilă la îndemâna părţii interesate în tergiversarea cauzei.”
De asemenea, potrivit art.9 din Legea contenciosului adiministrativ nr.554/2004:
„(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe
sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ,
însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este
constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă,
(2) Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte
condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea
Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond.
(3) După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ
repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonanţa sau o dispoziţie a
acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei; în caz
contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilă
(4) În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei
excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios
administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data
publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(5) Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor
administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice
la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative.”

Odată cu încheierea de sesizare se va trimite Curţii Constituţionale şi
lista părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii
de citare a acestora
Prin Legea nr.177 din 28 septembrie 2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură
civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010, a fost modificat art.29 alin.(4), având
următorul cuprins: „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa
căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde
punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile
depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată,
cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de
sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces
cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.”

Totodată, în conformitate cu art.1 din Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr.3

din 9 februarie 2010 privind constituirea şi conţinutul dosarelor având ca obiect excepţii de

52
neconstituţionalitate cu privire la care Curtea Constituţională este sesizată în temeiul art.146
lit.d) din Constituţie, „Dosarele Curţii Constituţionale având ca obiect excepţii de
neconstituţionalitate, cu privire la care Curtea Constituţională este sesizată în temeiul art.146
lit.d) din Constituţie, vor conţine în mod obligatoriu: încheierea de sesizare a Curţii
Constituţionale, în original sau în copie certificată, însoţită de cererile autorului excepţiei şi,
după caz, de dovezile depuse de părţi în dosarul instanţei de judecată în sprijinul excepţiei de
neconstituţionalitate; încheierea de sesizare motivată cuprinzând susţinerile părţilor, însoţită
de dovezile necesare, în cazul în care excepţia a fost ridicată din oficiu; lista întocmită de
instanţa de judecată cuprinzând datele necesare pentru realizarea procedurii de citare a
părţilor”, iar, potrivit art.2 din aceeaşi hotărâre, „Documentele comunicate în copie de
instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia vor fi avute în vedere în măsura în care sunt
certificate de către instanţă prin consemnarea menţiunii “conform cu originalul” pe fiecare
filă.”

Nu este posibilă investirea Curţii Constituţionale ulterior sesizării
realizate prin încheiere
Curtea Constituţională nu se poate considera legal investită cu privire la o excepţie de
neconstituţionalitate formulată ulterior sesizării sale prin încheiere. O asemenea „excepţie” nu
are nici o relevanţă în exercitarea controlului de constituţionalitate.
În acest sens, prin Decizia nr.527/2005202 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. 3 din Legea locuinţei nr.114/1996 şi ale art. 31
alin. 3 din anexa nr. 2 - Regulamentul-cadru al asociaţiilor de proprietari - din aceeaşi lege,
Curtea a reţinut că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl
constituie dispoziţiile art. 69 alin. 3 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997, şi ale art. 31 alin. 3 din anexa nr.
2 - Regulamentul-cadru al asociaţiilor de proprietari - din aceeaşi lege, cu modificările şi
completările ulterioare. Curtea a menţionat că, deşi a fost sesizată de către instanţa de judecată
numai cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 3 din anexa nr. 2 din
Legea locuinţei nr. 114/1996, se va pronunţa şi cu privire la art. 69 alin. 3 din lege, dar cu care
nu a fost sesizată, având în vedere faptul că instanţa, dintr-o posibilă eroare materială, nici nu
s-a pronunţat asupra admisibilităţii acesteia şi nici nu a sesizat Curtea cu soluţionarea acesteia.
În consecinţă, în cazul în care Curtea nu s-ar pronunţa asupra acestei excepţii, omisiunea s-ar
răsfrânge în mod inadmisibil asupra dreptului autorului excepţiei ca aceasta să fie examinată şi
nu ar duce decât la o întârziere nejustificată în soluţionarea cauzei, întrucât partea ar putea din
nou să ridice excepţia, iar instanţa de judecată va trebui să repete sesizarea Curţii, prin
încheiere.
Totodată, Curtea a observat că la data de 13 iulie 2005 autorul excepţiei a depus un
memoriu la dosarul cauzei, prin care a ridicat şi "excepţia de neconstituţionalitate" a
dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2001 privind organizarea şi
funcţionarea asociaţiilor de proprietari, asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat şi nu a sesizat
Curtea. Având în vedere că sesizarea Curţii cu soluţionarea excepţiei se făcuse de către
instanţă la data de 5 iunie 2003, Curtea a reţinut că, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr.
47/1992, instanţa de contencios constituţional nu a fost legal sesizată în ceea ce priveşte
"excepţia de neconstituţionalitate" a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.
85/2001 şi, în consecinţă, nu se poate pronunţa cu privire la această "excepţie", invocată după
sesizarea Curţii de către instanţă, prin încheiere.

202
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.990 din 8 noiembrie 2005

53
 
Nu este posibilă renunţarea la excepţia de neconstituţionalitate
ulterior sesizării realizate prin încheiere
Cu privire la cererea autorilor excepţiei de neconstituţionalitate de renunţare la
soluţionarea acesteia, Curtea a statuat prin Decizia nr.1120/2010203 că nu poate să ia act de
această renunţare, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este de ordine publică, prin
invocarea ei punându-se în discuţie abaterea unor reglementări legale de la dispoziţiile Legii
fundamentale. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care
a invocat-o şi ea nu este susceptibilă de acoperire nici pe calea renunţării exprese la
soluţionarea ei. Totodată, potrivit art.55 din Legea nr.47/1992, "Curtea Constituţională, legal
sesizată, procedează la examinarea constituţionalităţii, nefiind aplicabile dispoziţiile Codului
de procedură civilă referitoare la [...] stingerea procesului [...]".

2. În cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă

Legea organică a Curţii Constituţionale stabileşte că instanţele judecătoreşti sau de

arbitraj comercial în faţa cărora se ridică excepţii de neconstituţionalitate au obligaţia să le
cenzureze sub aspectul admisibilităţii, în cazurile limitativ prevăzute de art.29 alin.(6) din
Legea nr.47/1992.
Cauzele de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate la care face trimitere
art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992, sunt cele prevăzute de art.29 alin.(1)–(3) din legea
organică a Curţii, în prezenţa cărora instanţa de judecată sau de arbitraj comercial au obligaţia
de a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, prin Decizia nr.688/2008204 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art.29 alin. (1), (2), (3) şi (6) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a statuat că textele de lege care prevăd
posibilitatea instanţelor de a respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate „sunt
norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate
este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot
face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica
autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea
sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar
pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de
judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia
de a le respinge ca inadmisibile pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii".
În ceea ce priveşte condiţiile pe care o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să le
îndeplinească pentru a fi admisibilă, prin aceeaşi decizie, Curtea a observat că „acestea sunt
strict prevăzute de lege, astfel că instanţa de judecată nu poate respinge ca inadmisibilă
excepţia pentru alte motive decât cele limitativ enumerate de art.29 alin.(1), (2) şi (3) din
Legea nr.47/1992. În acest sens trebuie interpretat şi rolul instanţei de a se pronunţa asupra
oportunităţii sesizării instanţei de contencios constituţional.”
De asemenea, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută nici critica de
neconstituţionalitate referitoare la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, statuând
că „în exercitarea rolului său de filtru, instanţa nu poate respinge excepţia de
neconstituţionalitate pe motive ce ţin de temeinicia sau netemeinicia acesteia, suprapunându-
se astfel competenţei instanţei de contencios constituţional, ci doar cu privire la motive ce ţin
strict de îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. În plus, în anumite situaţii instanţa este cea

203
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.747 din 9 noiembrie 2011;
204
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.566 din 28 iulie 2008;

54
mai în măsură să aprecieze asupra condiţiilor de admisibilitate, aşa cum este legătura care
trebuie să existe între textele de lege criticate şi fondul cauzei.”205

D. Căi de atac împotriva încheierilor de sesizare/de respingere a cererii de sesizare

1. Căi de atac împotriva încheierilor de sesizare a Curţii Constituţionale
Legea nr.47/1992 nu prevede nicio cale de atac împotriva încheierilor prin care se
sesizează Curtea Constituţională, ca atare, încheierile prin care se sesizează Curtea
Constituţională nu pot fi atacate206.
2. Căi de atac împotriva încheierilor de respingere a cererii de sesizare Curţii
Constituţionale
Potrivit art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992, încheierea prin care s-a respins cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale, excepţia fiind inadmisibilă, poate fi atacată numai cu recurs
la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în
termen de 3 zile.207 Instanţa de recurs se pronunţă printr-o decizie cu privire la condiţiile de
admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Decizia nr.XXXVI/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile
Unite208

În acest context trebuie precizat şi faptul că prin Decizia nr.XXXVI din 11 decembrie
2006 a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că, referitor la aplicarea dispoziţiilor art.29 alin.
(6) din Legea nr.47/1992, s-a stabilit că încheierile instanţelor de recurs de respingere ca
inadmisibile a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de
neconstituţionalitate sunt supuse căii de atac a recursului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că dispoziţiile legale menţionate au caracter
special şi derogă în mod evident de la regulile generale instituite de Codul de procedură civilă
şi Codul de procedură penală cu privire la competenţa materială de soluţionare a recursului şi
atât timp cât potrivit dispoziţiilor art.29 alin.1 din Legea 47/1992 o excepţie de
neconstituţionalitate poate fi ridicată inclusiv in faza procesuală a recursului, în lipsa unei
dispoziţii exprese contrare se impune a se considera că încheierile pronunţate în această fază
205
În mod contrar, prin Decizia nr.51/2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii
nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.95 din 6 februarie 2008, Curtea a reţinut că instanţa de judecată a respins ca
inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate cu privire la anumite texte de lege şi, prin aceasta, instanţa şi-a
depăşit competenţa, întrucât examinarea constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor revine în exclusivitate Curţii
Constituţionale, potrivit art.146 lit.d) din Constituţia României. Prin urmare, Curtea a decis că trebuie să
examineze excepţia de neconstituţionalitate şi cu privire la aceste texte de lege.
206
Prin Decizia nr.IX/2009, soluţionând recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că dispoziţiile art. 303
alin. 6 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că încheierea prin care instanţa a admis cererea
de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus suspendarea judecăţii, până la soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate, nu este supusă căii de atac a recursului. Art.303 alin.6 din Codul de procedură penală avea,
înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.177/2010, următorul cuprins: „Instanţa suspendă judecata, prin
încheiere motivată, şi în cazul în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, până la soluţionarea de
către Curtea Constituţională a excepţiei. Dacă inculpatul este arestat, se aplică în mod corespunzător
prevederile art. 3002, iar dacă faţă de acesta s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura
obligării de a nu părăsi ţara, se aplică, în mod corespunzător, art. 145 şi 145 1. Încheierea este supusă
recursului în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Recursul se judecă în termen de 3 zile.”
207
Art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr.232/2004.
208
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.368 din 30 mai 2007

55
procesuală pot fi atacate cu recurs la instanţa imediat superioară, indiferent dacă aceasta are
sau nu, potrivit regulilor generale, competenţă în soluţionare fondului litigiului.[...] Evident,
în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse
controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale, pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor, cum ar fi, în materie
penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în celelalte materii,
secţiile acestei instanţe.

Situaţia admiterii recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de
sesizare a Curţii Constituţionale
În cazul în care încheierea de respingere ca inadmisibilă este atacată prin recurs,
potrivit art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992, instanţa de recurs se va pronunţa asupra
admisibilităţii excepţiei respinse ca inadmisibile şi, în cazul în care casează încheierea atacată,
prin decizie va trimite dosarul instanţei în faţa căreia a fost ridicată iniţial excepţia pentru ca
aceasta să sesizeze Curtea Constituţională cu exprimarea opiniei sale.
Totuşi, există şi o altă practică judiciară ce constă în emiterea unei decizii de recurs
prin care: a) se casează/modifică în parte încheierea de respingere ca inadmisibilă a excepţiei
de către instanţa de recurs, b) se suspendă cauza aflată pe rolul instanţei în faţa căreia s-a
ridicat iniţial excepţia şi c) se sesizează Curtea Constituţională.

E. Elementele pe care trebuie să le conţină încheierile de sesizare/de respingere a

cererii de sesizare

Instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia urmează să hotărască asupra admisibilităţii
acesteia printr-o încheiere urmând să adopte una din cele două soluţii posibile: 1) sesizarea
Curţii Constituţionale sau 2) respingerea cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă.

A) Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale va cuprinde:

A. Dacă excepţia a fost ridicată de către o parte/procuror

1. motivarea excepţiei de neconstituţionalitate de către autorul acesteia 209
2. punctele de vedere ale părţilor din proces asupra excepţiei ridicate
3. dovezile depuse de părţi în susţinerea/respingerea excepţiei
4. analiza cu privire la admisibilitatea excepţiei invocate
5. exprimarea opiniei instanţei asupra excepţiei
6. arătarea pe scurt a soluţiei şi temeiul legal
ÎN DISPOZITIV:
7. sesizarea Curţii Constituţionale şi temeiul legal
8. acordarea unui termen de judecată
9. menţiunea pronunţării în şedinţă publică

B. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu de către instanţă

209
În cazul în care excepţia este formulată confuz, instanţa va solicita precizări cu privire la obiectul excepţiei,
precum şi la textele constituţionale invocate.

56
 1. ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate
2. analiza admisibilitatea excepţiei invocate de către instanţă
3. motivarea excepţiei de neconstituţionalitate
4. punctele de vedere ale părţilor din proces asupra excepţiei ridicate
5. dovezile depuse de părţi cu privire la excepţia ridicată
6. arătarea pe scurt a soluţiei şi temeiul legal
ÎN DISPOZITIV:
7. sesizarea Curţii Constituţionale şi temeiul legal
8. acordarea unui termen de judecată
9. menţiunea pronunţării în şedinţă publică

B) Încheierea de respingere a cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă, va cuprinde:

1. motivarea excepţiei de neconstituţionalitate de către autorul acesteia
2. punctele de vedere ale părţilor din proces asupra excepţiei ridicate
3. va fi însoţită de dovezile depuse de părţi în susţinerea/respingerea excepţiei
4. analiza admisibilităţii excepţiei
5. arătarea pe scurt a soluţiei şi temeiul legal
ÎN DISPOZITIV:
6. respingerea cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă şi temeiul legal
7. arătarea căii de atac împotriva încheierii şi temeiul legal
8. acordarea unui termen de judecată
9. menţiunea pronunţării în şedinţă publică
5. Anexe
Deciziile nr.435/2006, nr.988/2008 şi nr.1222/2008

Decizia Curţii Constituţionale nr.435/2006

Decizia nr. 435 din 26/05/2006
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 576 din 04/07/2006
asupra cererii formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii de soluţionare a
conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi
Preşedintele României şi primul-ministru, pe de altă parte
    În temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, la data de 4
aprilie 2006, a depus la Curtea Constituţională cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Preşedintele României şi primul-
ministru al Guvernului României, pe de altă parte.
    Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 3.121 din 4 aprilie 2006, constituind
obiectul Dosarului nr. 544E/2006, şi este structurată după cum urmează:
   1. Premisele legale ale sesizării
   1.1. Potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană "are
dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către
o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege".

57
   1.2. Conform art. 1 alin. (4) din Constituţie "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale".
   1.3. În temeiul dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României veghează la
respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
   1.4. În conformitate cu dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Constituţie, "Consiliul Superior al
Magistraturii este garantul independenţei justiţiei", ceea ce legitimează reprezentarea de către
Consiliul Superior al Magistraturii a autorităţii judecătoreşti în raporturile dintre aceasta şi alte
autorităţi publice. Această legitimare rezultă şi din prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie, care
reglementează dreptul preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii de a sesiza Curtea
Constituţională în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice.
   1.5. Comentariile doctrinare ale dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie au reliefat că "prin
conflicte juridice de natură constituţională trebuie să se înţeleagă nu numai cele legate de interpretarea
şi aplicarea unor texte legale, ci şi afectarea statutului constituţional al unei puteri sau alteia".
   1.6. Prin Decizia nr. 53/2005 a Curţii Constituţionale s-a statuat că autorităţile care sunt susceptibile
de a fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt cele prevăzute la titlul III al
Constituţiei.
   2. Elemente esenţiale ale situaţiei de fapt
   2.1. În cuprinsul cererii se arată că "Preşedintele României a făcut, în repetate rânduri, afirmaţii
generalizatoare la adresa justiţiei şi a magistraţilor, în general, referindu-se la «incompetenţă»,
«independenţă faţă de lege» şi «un înalt nivel al corupţiei»". Se apreciază că acest conflict juridic de
natură constituţională nu rezidă "în existenţa acestor declaraţii grave, ci în efectele lor juridice, fiindcă
ele constituie factori de natură să genereze un dezechilibru între puterile statului şi chiar un blocaj
instituţional."
    Luările de poziţie ale Preşedintelui României care au generat conflictul au fost intens mediatizate,
având "un puternic impact asupra opiniei publice interne şi internaţionale"; cu titlu exemplificativ,
sunt menţionate următoarele:
   - "în luna mai 2005, după o şedinţă extraordinară a Guvernului, Preşedintele României a declarat,
conform «Mediafax», că justiţia este «independentă în corupţie şi în ineficienţă», iar sistemul
instituţiilor statului manifestă «opunere faţă de reformă pentru a nu-şi pierde privilegiile»;
    - la 11 ianuarie 2006, participând la şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele
României a afirmat, conform «Mediafax»: «aceasta (eliberarea din arest a unor infractori - n.r.) se
întâmplă pentru că ori citaţia a fost strâmbă la colţ, ori judecătorul e corupt».
    În data de 20 februarie 2006, cu prilejul şedinţei de bilanţ a Ministerului Public, Preşedintele
României a afirmat, între altele: «Nu pe noi ne are în faţă cetăţeanul când se adresează justiţiei, ci pe
judecători, nu noi am făcut împroprietăriri ilegale prin hotărâri judecătoreşti, nu noi am dat soluţii ca
după ce a fost devalizată o bancă precum «Bancorex» toată lumea este nevinovată. Nu dumneavoastră,
procurorii, sunteţi cei care constataţi nevinovaţii în mari acte de corupţie. Aşa este. Şi ştiu că
întotdeauna aţi fost de cealaltă parte a baricadei în marile cazuri care s-au soluţionat negativ şi fără
rezultat aşteptat şi îndreptăţit în instanţe... În instanţe încă avem un nivel ridicat de corupţie. Ştiu că
adesea procurorii nu au soluţii ştiind că au un dosar corect. Ştiu că adesea vă confruntaţi cu lovituri
uneori nedrepte, dar vă cer să treceţi peste ele, vă cer să înfruntaţi realităţile justiţiei din care faceţi
parte.»"
    Aceste declaraţii au fost comentate pe larg în presa scrisă şi au fost preluate de marea majoritate a
posturilor de radio şi televiziune.
    La şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii din 10 martie 2006, Preşedintele României a
declarat: "Până când nu se va diminua numărul petiţiilor la Preşedinţie, nu se va diminua numărul de
reclamaţii la CEDO, până când justiţia nu va începe să funcţioneze, nimeni nu mă va bloca în acest
mod de a acţiona."

58
   2.2. Cu privire la primul-ministru, se arată că, la rândul său, acesta a făcut în repetate rânduri
(aprilie, mai, octombrie şi noiembrie 2005, februarie şi martie 2006), în cadrul unor întâlniri oficiale şi
conferinţe de presă, afirmaţii de genul: "sistemul judiciar este corupt", "în instanţe şi parchete nivelul
de corupţie este alarmant" ori "în România justiţia nu funcţionează", "justiţia este un sistem ticăloşit" -
afirmaţii care au fost reflectate pe larg în mass-media.
   2.3. De asemenea, se exemplifică unele declaraţii şi afirmaţii ofensatoare la adresa justiţiei făcute de
ministrul justiţiei, care a afirmat că "70% dintre magistraţi sunt corupţi"; într-un talk-show televizat
din 24 septembrie 2005 ministrul justiţiei a afirmat, între altele, că trebuie să îi "înfricoşeze pe
judecători şi procurori cu dosare referitoare la ei, privitoare la corupţie", că "şpăgile în dosare penale
ajung la 3 milioane de euro" şi că "judecătorii câştigă bani din sistemul corupt".
   2.4. Se arată că ministrul sănătăţii, de asemenea, "după ce au fost pronunţate unele soluţii
judecătoreşti care i-au fost nefavorabile, a atacat furibund întregul sistem judiciar, instigând la
nerespectarea acelor hotărâri judecătoreşti."
   3. Scurte comentarii cu privire la acuzaţiile aduse puterii judecătoreşti
   3.1. Se apreciază că astfel de exprimări sunt contrare principiilor constituţionale şi mai multor
reglementări internaţionale, cum ar fi, cu titlu de exemplu:
   - pct. 4 din primul principiu cuprins în Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind
independenţa judecătorilor, adoptat de Congresul al VII-lea, desfăşurat la Milano în anul 1985, şi
aprobat prin rezoluţiile Adunării Generale nr. 40/32 şi 40/49 din acelaşi an, potrivit căruia: "Nu vor
exista nici un fel de ingerinţe inadecvate sau nejustificate în procesul judecătoresc.";
   - art. 2 din Carta Universală a Judecătorului, care prevede că acesta "trebuie să fie capabil să îşi
exercite funcţia fără a fi supus presiunilor sociale, economice şi politice";
   - principiul 1 pct. 2 lit. d) din Recomandarea nr. R 94/12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei, care statuează că "judecătorii trebuie să pronunţe deciziile în deplină independenţă şi să poată
acţiona fără restricţie şi fără să fie obiectul influenţelor, incitărilor, presiunilor, ameninţărilor ori
intervenţiilor directe sau indirecte din partea oricui sau pentru orice motiv.";
   - art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
conform căruia orice persoană "are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.".
    Invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat, în cauza Sabău şi
Pârcălab contra României şi în cauza Hrico contra Slovaciei, că "instanţele au nevoie, pentru a-şi
îndeplini în mod corespunzător atribuţiile, de încrederea opiniei publice, fiind deci necesar să fie
protejate împotriva unor atacuri distructive lipsite de fundament", că orice persoană "are dreptul la
judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, stabilită de lege," adică de un tribunal, în sensul Convenţiei, independent şi
imparţial, precum şi faptul că, "pentru ca un tribunal să poată fi considerat independent, trebuie să fie
luaţi în considerare următorii factori: a) modul de desemnare şi durata mandatului membrilor ce îl
compun; b) existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare; c) posibilitatea de a se
verifica dacă el prezintă sau nu aparenţa de independenţă," care înseamnă încrederea pe care instanţele
de judecată trebuie să o inspire justiţiabililor.
   3.2. Se consideră că afirmaţiile Preşedintelui României sunt argumentate pe trei coordonate
principale:
    "- percepţia proastă a justiţiei la nivelul opiniei publice, constând în gradul redus de încredere a
cetăţenilor, astfel cum este exprimat în sondajele de opinie;
    - numărul mare de petiţii adresate de cetăţenii români la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi
de condamnări ale României;
    - memoriile, reclamaţiile şi plângerile adresate instituţiei prezidenţiale, în care se fac referiri la
abuzurile şi corupţia din justiţie şi reprezintă percepţii subiective cu caracter generalizator, care produc
efecte asupra sistemului judiciar în ceea ce priveşte credibilitatea şi imparţialitatea judecătorilor."
   4. Normele juridice cu privire la care s-a produs conflictul

59
    Potrivit prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, "Judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii".
    Preşedintele României, prin luările sale de poziţie, "a adus atingere acestei independenţe, susţinând
că, în timp ce procurorii îşi fac datoria, fiind «de cealaltă parte a baricadei în marile cazuri care s-au
soluţionat negativ şi fără rezultat aşteptat şi îndreptăţit în instanţă...», judecătorii sunt corupţi, iar
soluţiile lor nu fac decât să constate nevinovăţia în mari acte de corupţie".
    Curtea Constituţională a statuat, prin considerentele Deciziei nr. 53/2005, că "un conflict juridic de
natură constituţională între autorităţi publice poate fi pozitiv sau negativ, iar conflictul pozitiv
«presupune acte sau atitudini concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau
competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice»".
    Se susţine că în speţă există un conflict pozitiv, deoarece se încearcă substituirea judecătorului cu
procurorul, care nu este independent faţă de puterea executivă.
    De asemenea, se mai susţine că opiniei publice i se poate inocula percepţia că judecătorii sunt
independenţi numai dacă dispun arestări preventive şi confirmă rechizitoriile prin condamnări.
   5. Urmările conflictului juridic de natură constituţională
    Se solicită Curţii Constituţionale să constate că prezenta cauză se deosebeşte în mod esenţial de
cauza soluţionată prin Decizia nr. 53/2005, deoarece:
    "- părţile aflate în conflict juridic de natură constituţională sunt în mod incontestabil autorităţi
publice prevăzute de titlul III al Constituţiei;
    - prin acest conflict una dintre puterile statului - cea judecătorească - este pusă în mod real în pericol
de a nu-şi mai putea exercita atribuţiile potrivit exigenţelor;
    - declaraţiile publice ale Preşedintelui României şi primului-ministru cu privire la autoritatea
judecătorească au creat o stare de confuzie şi de tensiuni ce au degenerat într-un conflict de natură
juridică, deoarece prin gravitatea şi caracterul lor repetat împiedică îndeplinirea normală a atribuţiilor
constituţionale ale instanţelor judecătoreşti şi parchetelor. Este fără nici o îndoială că în justiţie există
probleme serioase, care excedează sfera acestei cauze."
    Pierderea încrederii în justiţie "a început deja să conducă la fenomene de anomie socială, în sensul
că cetăţenii nu vor mai apela la o justiţie despre care aud mereu cele mai rele lucruri cu putinţă, ci îşi
vor face dreptate singuri (cazul Chitaru), cu consecinţe incalculabile privind disoluţia autorităţii de
stat."
    În concluzie, solicită admiterea cererii şi pronunţarea unei decizii prin care să se constate existenţa
conflictului juridic de natură constituţională dintre reprezentanţii puterii executive şi autoritatea
judecătorească, dispunându-se "măsurile pe care Curtea Constituţională le va socoti necesare în
vederea restabilirii ordinii constituţionale, care trebuie să existe între autorităţile statului".
    Nu se propune în mod concret o modalitate de soluţionare a conflictului.
    În susţinerea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, preşedintele
Consiliului Superior al Magistraturii a depus, o dată cu aceasta, sesizările Asociaţiei Magistraţilor din
România, tabelele cu semnăturile magistraţilor care au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale,
precum şi comunicate şi alte materiale de presă.
    În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată
părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime punctul de vedere asupra conţinutului
conflictului juridic de natură constituţională şi asupra eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
    Preşedintele României a comunicat punctul său de vedere cu adresa nr. 1.162 din 17 aprilie 2006,
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 3.876 din 17 aprilie 2006, prin care solicită respingerea
cererii formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii ca inadmisibilă, având în vedere
că declaraţiile Preşedintelui României sunt declaraţii politice şi, ca atare, intră în sfera imunităţii
constituţionale de care beneficiază Preşedintele în exerciţiul mandatului, iar, prin natura lor, astfel de
declaraţii nu pot genera un conflict juridic de natură constituţională.
    Totodată, solicită să se constate că cererea este neîntemeiată, deoarece în cauză nu este vorba de
existenţa vreunui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice aparţinând puterii
60
executive şi autoritatea judecătorească. În argumentarea acestui punct de vedere se arată că toate
declaraţiile Preşedintelui României referitoare la justiţie sunt asemănătoare declaraţiilor făcute de-a
lungul timpului de membrii Guvernului şi de reprezentanţii Parlamentului cu privire la activitatea
justiţiei. Aprecieri similare au fost făcute sistematic şi de reprezentanţii presei ori ai societăţii civile,
dar şi de unii comisari ai Comisiei Europene. Toate aceste afirmaţii generale sunt declaraţii politice
pentru care Preşedintele României, ca şi membrii Parlamentului, potrivit art. 84 alin. (2) şi art. 72 alin.
(1) din Constituţie, nu poate fi tras la răspundere juridică. În acelaşi sens, citează considerentele
deciziilor Curţii Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005 şi nr. 148 din 16 aprilie 2003, precum şi
Avizul consultativ al Curţii Constituţionale nr. 1 din 5 iulie 1994 privind propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României. Invocă şi Hotărârea din 17 decembrie 2002 a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza A. contra Regatului Unit, referitoare la libertatea de
exprimare.
    Se mai arată că Preşedintele României nu şi-a arogat şi nu a exercitat atribuţii ale puterii
judecătoreşti, nu a instigat la nerespectarea hotărârilor judecătoreşti şi nu a îndemnat la realizarea
justiţiei private, astfel încât conflictul invocat de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu
poate fi considerat ca având natură juridică, fiind doar un diferend de opinii.
    Or, Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze conflicte juridice de natură
constituţională între autorităţile publice, care presupun o divergenţă cu privire la departajarea
atribuţiilor puterilor în stat. De altfel, în state precum Austria sau Elveţia un conflict juridic de natură
constituţională poate să apară între autorităţile aflate în poziţii diferite pe plan ierarhic. În aceste state
competenţa de a distribui atribuţiile în stat aparţine confederaţiei, iar conflictele de competenţă sunt
generate de distribuirea neechilibrată a competenţelor. În alte state, precum Franţa, "simplele declaraţii
ale unor persoane publice alese precum parlamentarii sau şeful statului cu privire la activitatea unei
alte puteri, fie ea şi putere judecătorească, nu constituie conflict juridic de natură constituţională atât
timp cât nu afectează statutul şi atribuţiile autorităţii respective".
    În concluzie, solicită respingerea cererii formulate de preşedintele Consiliului Superior al
Magistraturii, pentru următoarele motive:
   - afirmaţiile Preşedintelui României nu sunt de natură "a pune în pericol în mod real puterea
judecătorească şi de a o face să nu îşi mai poată exercita atribuţiile potrivit exigenţelor", întrucât aceste
afirmaţii nu au produs şi nici nu pot produce blocaje instituţionale ori să afecteze statutul magistraţilor
şi independenţa acestora;
   - declaraţiile publice ale Preşedintelui României nu aduc atingere îndeplinirii normale a atribuţiilor
constituţionale ale instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, întrucât aceste autorităţi beneficiază de
independenţă în exercitarea propriilor atribuţii, fapt ce a fost evidenţiat şi prin rapoartele instituţiilor
europene de monitorizare a activităţii autorităţii judecătoreşti. În acest sens citează paragraful cuprins
la Capitolul 24 "Justiţie şi afaceri interne" al Raportului de ţară al Comisiei Europene din 25 octombrie
2005, având următorul cuprins: "Legislaţia existentă în domeniul luptei anti-corupţie trebuie aplicată
riguros, iar corupţia din structurile de aplicare a legii trebuie atacată ferm. Mai mult, trebuie să existe o
implementare total transparentă, responsabilă şi strictă a tuturor codurilor etice şi deontologice pentru
funcţionarii publici, însoţită de o aplicare consecventă a pedepselor penale pentru a transmite un mesaj
puternic de descurajare a faptelor de corupţie."
    Primul-ministru al Guvernului României a comunicat punctul său de vedere cu adresa nr. 5/3.046
din 18 aprilie 2006, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 3.900 din 18 aprilie 2006, prin care,
pentru motive identice cu cele invocate în punctul de vedere al Preşedintelui României, solicită
respingerea cererii ca fiind inadmisibilă şi neîntemeiată. Consideră că în prezenta cauză nu pot fi
reţinute acte şi acţiuni concrete ale primului-ministru prin care să se fi produs împiedicarea îndeplinirii
normale a atribuţiilor constituţionale ale autorităţii judecătoreşti, iar opiniile sale politice referitoare la
justiţie nu au reprezentat o subrogare în atribuţiile şi competenţele instanţelor judecătoreşti, nu au
constituit o ingerinţă în actul de înfăptuire a justiţiei, de natură să producă efecte juridice, deci să
realizeze conţinutul conflictului juridic de natură constituţională. Mai arată că primul-ministru, fiind
consecvent obiectivelor cuprinse în programul de guvernare, urmăreşte îndeaproape procesul de
făurire a reformei în domeniul justiţiei, exprimându-şi opiniile politice în acest sens, fără ca să producă
blocaje de natură instituţională sau să afecteze statutul magistraţilor şi independenţa acestora.
    Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu a comunicat punctul de vedere solicitat.

61
    Dezbaterile asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională au avut loc
la data de 8 mai 2006 şi s-au desfăşurat potrivit prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu
citarea părţilor şi ascultarea concluziilor reprezentanţilor acestora, fiind consemnate în încheierea de la
acea dată.
    Curtea, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunţarea la data de 26 mai 2006.
C U R T E A,
    examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, formulată de
preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, documentele anexate la cerere, punctul de vedere al
Preşedintelui României şi cel al primului-ministru al Guvernului României, raportul întocmit de
judecătorul-raportor şi documentele anexate la acesta, susţinerile reprezentanţilor autorităţilor publice
aflate în conflict, având în vedere dispoziţiile Constituţiei, precum şi cele ale Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    Curtea a fost legal sesizată şi este competentă potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie,
precum şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictului juridic de
natură constituţională dintre autorităţile publice.
    Potrivit prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţia revizuită şi republicată, Curtea Constituţională
"soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii".
    În consecinţă, Curtea Constituţională este competentă să examineze dacă există sau nu conflict
juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Preşedintele
României şi primul-ministru, pe de altă parte.
    În cerere se afirmă, în esenţă, că acest conflict rezidă în efectele juridice produse de luările de
poziţie ale reprezentanţilor celor două autorităţi publice, care sunt de natură să afecteze statutul
constituţional al autorităţii judecătoreşti, aducând atingere dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din
Constituţie, referitoare la independenţa judecătorilor.
    Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate prin luările de poziţie ale Preşedintelui României şi
primului-ministru sunt următoarele:
   - Art. 1 alin. (4): "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.";
   - Art. 80 alin. (2): "Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare
a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului,
precum şi între stat şi societate.";
   - Art. 124 alin. (3): "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.";
   - Art. 133 alin. (1): "Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei."
    Dispoziţiile din actele juridice internaţionale pretins încălcate prin aceleaşi luări de poziţie sunt
următoarele:
   - punctul 4 al primului principiu cuprins în Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind
independenţa judecătorilor, adoptate de Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite, desfăşurat la Milano
în anul 1985, şi aprobate prin rezoluţiile Adunării Generale nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr.
40/146 din 13 decembrie 1985, potrivit căreia: "Justiţia se exercită la adăpostul oricărei intervenţii
nejustificate sau ingerinţe, iar hotărârile judecătoreşti nu pot face obiect al revizuirii. Acest principiu
nu aduce atingere dreptului puterii judecătoreşti de a proceda la revizuire [...] potrivit legii.";
   - fraza a doua din art. 2 din Carta Universală a Judecătorului, aprobată de Asociaţia Internaţională a
Judecătorilor la reuniunea Consiliului Central de la Taipei în anul 1999, care prevede că "[...]
Judecătorul, în calitate de deţinător al unei funcţii judecătoreşti, trebuie să fie capabil să îşi exercite
competenţa judecătorească fără să fie supus presiunilor sociale, economice şi politice [...]";
   - principiul 1 pct. 2 lit. d) din Recomandarea nr. R(94) 12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei către statele membre cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, care stabileşte
că "Judecătorii trebuie să pronunţe deciziile în deplină independenţă şi să poată acţiona fără restricţii şi
62
fără să fie obiectul influenţelor, incitărilor, presiunilor, ameninţărilor sau intervenţiilor directe ori
indirecte, din partea oricui, sau pentru orice motiv";
   - art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
partea referitoare la dreptul oricărei persoane "la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege".
    Se susţine în cerere că luările de poziţie ale reprezentanţilor autorităţilor publice implicate în
conflict sunt contrare şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia independenţei
justiţiei.
    Curtea, luând în consideraţie punctele de vedere comunicate, reţine că reprezentanţii puterii
executive, părţi implicate în conflict, solicită respingerea cererii formulate, în principal, ca
inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
   1. Cu privire la cauzele de inadmisibilitate a cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională
    În punctul de vedere al Preşedintelui României se susţine că, având în vedere caracterul politic al
declaraţiilor ce fac obiectul sesizării, cererea este inadmisibilă deoarece în exercitarea mandatului
acesta beneficiază de imunitate cu privire la astfel de declaraţii.
    Primul-ministru consideră că cererea este inadmisibilă în ceea ce-l priveşte, deoarece afirmaţiile
sale privitoare la justiţie reprezintă opinii politice care sunt expresia exercitării libertăţii fundamentale
garantate de Constituţie, şi anume libertatea de exprimare. Opiniile politice nu produc efecte juridice,
ci ele reprezintă expresia preocupărilor societăţii cu referire la probleme de interes major.
    Faţă de motivele invocate în susţinerea punctelor de vedere privind inadmisibilitatea, Curtea
Constituţională reţine că pentru soluţionarea acestora este esenţial să se stabilească dacă garanţia
constituţională a imunităţii mandatului are menirea, în speţă, să împiedice controlul de
constituţionalitate.
    Imunitatea mandatului de demnitate publică este reglementată de Legea fundamentală la art. 72 alin.
(1), având ca titlu marginal "Imunitatea parlamentară", potrivit căruia "Deputaţii şi senatorii nu pot fi
traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului". În conformitate cu dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Constituţie, "Preşedintele României se
bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător".
Analizând semnificaţia juridică a instituţiei imunităţii, Curtea constată că aceasta este o garanţie
constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure independenţa
titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Interdicţia de tragere la răspundere
prevăzută la art. 72 alin. (1) din Constituţie are ca efect lipsa răspunderii juridice pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului, iar organele competente să stabilească răspunderea
juridică sunt instanţele judecătoreşti în temeiul art. 126 alin. (1) din Constituţie care are următorul
cuprins: "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege."
    Examinând susţinerea primului-ministru referitoare la inadmisibilitatea cererii, Curtea constată că
aceasta nu poate fi primită. Astfel, în practica sa jurisdicţională, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a statuat în mod constant că exerciţiul libertăţii de exprimare poate fi supus unor limitări
atunci când este vizată administrarea justiţiei. Cu privire la efectele declaraţiilor politice, Curtea
Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 53/2005 că, în anumite circumstanţe, declaraţiile politice pot
genera conflicte de natură juridică între autorităţi publice.
    Pentru toate acestea, Curtea constată că examinarea şi soluţionarea pe fond a cererii formulate de
preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu este împiedicată de existenţa vreunei cauze de
inadmisibilitate.
   2. Cu privire la temeinicia cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională
    Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra unei cereri de soluţionare a conflictului juridic de
natură constituţională, creat între autorităţi publice, respectiv între Preşedintele României şi Parlament,
prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144
din 17 februarie 2005. În acea decizie Curtea Constituţională a statuat asupra conflictului juridic de

63
natură constituţională între autorităţi publice, în sensul că acesta "presupune acte sau acţiuni concrete
prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit
Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în
declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor. Or, un
asemenea conflict de natură constituţională nu a fost creat prin declaraţiile examinate, care nu au
produs niciun efect juridic.
    Curtea constată că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat de demnitate
publică, referitoare la alte autorităţi publice, nu constituie prin ele însele conflicte juridice între
autorităţi publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o
anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje
instituţionale dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea
atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul
limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7)
din Constituţie".
    Interdicţiile prevăzute de art. 84 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia, "În timpul mandatului,
Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nicio altă funcţie
publică sau privată" "nu exclud însă posibilitatea exprimării, în continuare, a opiniilor politice, a
angajamentelor şi a scopurilor prezentate în programul său electoral ori să militeze şi să acţioneze
pentru realizarea acestora, cu respectarea prerogativelor constituţionale".
    Curtea constată că nu există alte motive întemeiate pe dispoziţiile şi pe principiile Constituţiei care
să justifice reconsiderarea acestor teze.
    În acest sens, Curtea subliniază că, în activitatea de îndeplinire a mandatelor constituţionale ce le
revin, reprezentanţii autorităţilor publice, prin poziţiile pe care le exprimă, au obligaţia de a evita
crearea unor stări conflictuale între puteri. Statutul constituţional al Preşedintelui şi al primului-
ministru, precum şi rolul acestora în cadrul democraţiei constituţionale îi obligă să îşi aleagă forme
adecvate de exprimare, astfel încât criticile pe care le fac la adresa unor puteri ale statului să nu se
constituie în elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natură constituţională între acestea.
    În plus, în prezenta cauză, Curtea Constituţională îşi însuşeşte argumentele din jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului cu privire la aprecierea limitelor libertăţii de exprimare atunci când se
discută aspecte privind administrarea justiţiei. Această instanţă internaţională a statuat că "presa
reprezintă unul dintre mijloacele de care dispun responsabilii politici şi opinia publică spre a se asigura
că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilităţi, conform scopului misiunii ce le este
încredinţată. Se cuvine totuşi să se ţină seama de rolul deosebit ce revine puterii judecătoreşti în
societate. Ca garant al justiţiei, valoare fundamentală a statului de drept, acţiunea sa are nevoie de
încrederea cetăţenilor; de aceea, poate să apară necesară protejarea ei împotriva unor atacuri
distructive lipsite de fundament serios, mai ales că magistraţii sunt ţinuţi de obligaţia de rezervă care-i
împiedică să reacţioneze într-o anumită situaţie". (Cazul Prager şi Oberschlick împotriva Austriei -
1995).
    Cu toate că starea tensionată dintre autorităţile menţionate nu a generat un conflict juridic de natură
constituţională, totuşi Curtea Constituţională observă că este reală susţinerea preşedintelui Consiliului
Superior al Magistraturii că atât Preşedintele României, cât şi primul-ministru, în repetate rânduri, au
criticat unele aspecte ale activităţii de înfăptuire a justiţiei. Nu se poate reţine însă că a fost vizată
autoritatea judecătorească în ansamblu, ca una dintre puterile statului, ci că au fost vizate doar unele
dintre instanţele judecătoreşti ori unii dintre judecători, ca reprezentanţi ai acestei puteri. De asemenea,
se constată că nu există elemente concrete din care să rezulte că starea conflictuală verbală dintre
Preşedintele României şi autoritatea judecătorească ar fi produs efecte juridice de natură să conducă la
un blocaj instituţional ori să împiedice exercitarea prerogativelor constituţionale ale vreunei autorităţi
publice, care ar putea fi remediate doar prin pronunţarea de către Curtea Constituţională a unei soluţii
susceptibile de executare.
    În final, Curtea mai reţine că, în mod evident, libertatea de exprimare şi de critică este
indispensabilă democraţiei constituţionale, însă ea trebuie să fie respectuoasă, chiar şi atunci când
exprimă o atitudine critică fermă. Întrucât independenţa autorităţii judecătoreşti este garantată prin
Constituţie, Curtea consideră că este imperioasă o protejare efectivă, în sens constituţional, a
magistraţilor împotriva atacurilor şi denigrărilor de orice natură ar fi ele, aceasta cu atât mai mult cu

64
cât magistraţii, care sunt lipsiţi de orice drept de replică în legătură cu activitatea lor de restabilire a
ordinii juridice, ar trebui să poată conta pe sprijinul celorlalte puteri ale statului, cea legislativă şi cea
executivă.
    Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 146 lit. e) din
Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
    Constată că declaraţiile Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, şi ale primului-ministru,
domnul Călin Popescu-Tăriceanu, nu au dat naştere unui conflict juridic de natură constituţională între
autorităţile publice - autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Preşedintele României şi primul-
ministru, pe de altă parte - în înţelesul prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţie.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, primului-ministru şi Consiliului Superior al
Magistraturii şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

DECIZIA nr. 988 din 1 octombrie 2008

asupra cererii formulate de domnul Călin Popescu-Tăriceanu, prim-ministru al
Guvernului, privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între
puterea legiuitoare şi cea executivă, pe de o parte, şi puterea judecătorească, pe de altă
parte

Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 784 din data de 24 noiembrie 2008

Prin Cererea cu nr. 5/3.354 din 13 iunie 2008, domnul Călin Popescu - Tăriceanu a
solicitat Curţii Constituţionale soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre
puterea legiuitoare şi cea executivă, pe de o parte, şi puterea judecătorească, pe de altă parte.
Sesizarea se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 34 alin.
(1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.776 din 16 iunie 2008 şi formează obiectul
Dosarului nr. 1.497E/2008.
Prin cerere se solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa unui conflict juridic
de natură constituţională între puterea legislativă şi cea executivă, pe de o parte, şi puterea
judecătorească, pe de altă parte, conflict produs ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti, şi
anume: Decizia civilă nr. 278 din 23 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII
- a contencios administrativ şi fiscal; Decizia civilă nr. 769 din 22 mai 2006 a Curţii de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.348/2/2006;
Decizia civilă nr. 1.160 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII - a
contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 25.769/3/2007; Sentinţa civilă nr. 1.097 din 2
aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în

65
Dosarul nr. 1.422/3/2008, hotărâri pronunţate cu încălcarea competenţelor stabilite prin
Constituţie, precum şi faptul că hotărârile menţionate sunt lipsite de efecte juridice.
În motivarea cererii se arată, în esenţă, următoarele: prin Scrisoarea nr. 51 din 13 iulie
2005, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din România a solicitat Guvernului
României, prin secretarul său general, în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public, comunicarea unor copii de pe stenogramele şedinţelor de
Guvern în care s-au dezbătut şi adoptat, în perioada 2001-2004, acte normative cu privire la
situaţia RAFO - S.A. Oneşti, inclusiv stenograma şedinţei în care a fost dezbătută şi adoptată
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2004 privind preluarea de către Autoritatea pentru
Valorificarea Activelor Statului a unor creanţe fiscale asupra societăţilor comerciale RAFO -
S.A. Oneşti şi CAROM - S.A. Oneşti. Ca răspuns la această solicitare, cu Adresa nr.
16/80/r.p. din 26 iulie 2005, Secretariatul General al Guvernului a comunicat Asociaţiei că,
potrivit dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, informaţiile
cuprinse în stenogramele şedinţelor Guvernului şi transcrierile lor au nivelul de clasificare
"strict secret". În consecinţă, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din România s-a
adresat justiţiei, în temeiul Legii nr. 544/2001, pentru obligarea Guvernului la comunicarea
informaţiilor respective. Prin Sentinţa nr. 3.763 din 30 septembrie 2005, pronunţată în
Dosarul nr. 6.897/CA/2005, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII - a conflicte de muncă,
asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă acţiunea
asociaţiei. Prin Decizia nr. 278 din 23 februarie 2006, irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti -
Secţia a VIII - a a admis recursul Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România
şi a obligat Guvernul României să-i comunice acesteia informaţiile de interes public solicitate.
S-a ajuns, astfel, "la un conflict juridic constituţional între autorităţile legislativă şi executivă,
pe de o parte, şi o instanţă judecătorească, parte a autorităţii judecătoreşti, pe de altă parte,
întrucât aceasta din urmă a apreciat că o persoană privată are acces la informaţii clasificate,
dispunând autorităţii executive, împotriva prevederilor legale în vigoare, comunicarea
acestora". În continuare, se arată că, "prin pronunţarea altor hotărâri judecătoreşti accesorii
faţă de Decizia civilă nr. 278 din 23 februarie 2006", pe care le nominalizează, conflictul a
perpetuat în timp, în sensul că "autoritatea judecătorească a obligat Secretariatul General al
Guvernului să comunice informaţii de pe stenograma şedinţei de Guvern, document ce
aparţine şi este generat de activitatea Guvernului, entitate distinctă, organ colegial format din
miniştri", precum şi că "Guvernul se află în imposibilitatea executării acestor sentinţe, în caz
contrar putând fi acuzat de încălcarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.198/2004 care
clasifică la nivel secret acest tip de document, pe care îl deţine doar în păstrare."
În sensul admisibilităţii cererii se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie,
de exemplu, deciziile nr. 53/2005 şi nr. 270/2008, precum şi faptul că aceasta "nu este de
natură să se constituie într-o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, având în
vedere că instanţa constituţională nu face parte din sistemul instanţelor judecătoreşti". Dacă s-
ar considera că numai puterile executivă şi legislativă îşi pot aroga competenţe sau atribuţii
care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice şi care ar genera conflicte juridice de
natură constituţională, s-ar încălca art. 146 lit. e) din Constituţie.
De asemenea, se solicită Curţii să constate că hotărârea judecătorească prin care
Guvernul a fost obligat să comunice Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din
România informaţiile de interes public menţionate "a fost pronunţată ultra vires".
Sub aspectul părţilor implicate în conflictul de natură constituţională, se arată că puterea
judecătorească, reprezentată prin instanţele de judecată, şi-a depăşit competenţa şi a uzurpat
atribute ale puterii legislative, iar puterea executivă, reprezentată de Guvern, este parte în
conflict şi are calitate procesuală pasivă, deoarece cererea de chemare în judecată este
formulată împotriva acestuia.
Pe fond, se apreciază că prin hotărârea judecătorească pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, precum şi prin celelalte hotărâri judecătoreşti subsecvente se încalcă prevederile

66
art. 1 alin. (4), art. 31 alin. (3) şi art. 53 din Constituţie şi deciziile Curţii Constituţionale nr.
1.175/2007 şi nr. 568/2006.
În acest sens, se arată că, în aplicarea prevederilor constituţionale ale art. 31 alin. (1),
regimul juridic al informaţiilor de interes public este reglementat prin Legea nr. 544/2001,
care defineşte la art. 2 lit. b) informaţia de interes public ca fiind "orice informaţie care
priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice,
indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei". Or, art. 12 alin.
(1) lit. b) din lege stabileşte că în sfera informaţiilor de interes public care se comunică
persoanei nu intră "[...] informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care
privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria
informaţiilor clasificate, potrivit legii;". Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate stabileşte că "informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea
naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare
a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate", precum şi că împotriva
clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva
modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare se poate face contestaţie în
contencios administrativ.
Faţă de acestea, se consideră că restrângerea dreptului persoanei de acces la informaţiile
de interes public este în perfectă concordanţă cu art. 31 alin. (3) şi art. 53 din Constituţie,
precum şi cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.175/2007 şi nr. 568/2006, iar "stenogramele
şedinţelor de Guvern, aflate în gestiunea şi protecţia Secretariatului General al Guvernului ori
a Cancelariei Primului-Ministru, conţinând informaţii privind deliberarea autorităţii executive
în executarea propriilor atribuţii, sunt exceptate de la accesul liber al cetăţenilor". "Numai în
condiţiile în care se admite o contestaţie îndreptată împotriva clasificării informaţiei, în
temeiul art. 20 din Legea nr. 182/2002, şi se dispune declasificarea, urmează a se aplica
regimul Legii nr. 544/2001." în continuare, se arată că, întrucât în cauză nu s-a dispus o
asemenea măsură, instanţa de judecată trebuie să aplice dispoziţiile legale menţionate, în caz
contrar putându-se ajunge ca "o hotărâre judecătorească să contravină unei legi în vigoare, dar
şi art. 31 alin. (3) coroborat cu art. 53 din Constituţie".
În sistemul separaţiei puterilor în stat, fiecare organ sau instituţie a puterii legislative,
executive sau judecătoreşti "trebuie să acţioneze în limitele strict stabilite de Constituţie".
Potrivit art. 126 alin. (1)-(3) din Legea fundamentală, instanţele de judecată aplică legea, iar
competenţa acestora şi procedura de judecată sunt prevăzute de lege, astfel că "nicio instanţă
judecătorească nu îşi poate aroga printr-o hotărâre pe care o pronunţă un drept de legiferare,
competenţă ce aparţine puterii legiuitoare". Or, în cauză, "instanţa de judecată reglementează,
în materia informaţiilor clasificate, o nouă procedură prin care acestea pot fi aduse la
cunoştinţa publică, abrogând în fapt prevederile Legii nr. 182/2002 şi legiferând o altă
procedură, similară celei prevăzute de Legea nr. 544/2001". Se încalcă astfel în mod grav
dreptul Parlamentului de a legifera, deşi în sistemul nostru de drept voinţa acestuia
materializată într-o lege poate fi înfrântă doar printr-o decizie de admitere a obiecţiei sau
excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curtea Constituţională.
Aşadar, se consideră că în cauză "suntem în faţa unui exces de putere, constând în
depăşirea de către instanţa judecătorească a atribuţiilor sale constituţionale şi substituirea în
competenţele altor puteri constituite, în dauna ordinii constituţionale şi a interesului public",
ajungându-se "la încălcarea flagrantă a principiului separaţiei puterilor în stat", consacrat de
art. 1 alin. (4) din Constituţie.
În sfârşit, cu referire la prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, autorul sesizării consideră că soluţionarea
prezentului conflict juridic de natură constituţională se poate face "prin respectarea de către
instanţele judecătoreşti a dispoziţiilor constituţionale de referinţă invocate", precum şi prin
"lipsirea de efecte juridice a hotărârii judecătoreşti care legiferează, deci pronunţată cu

67
depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti, şi care a fost constatată ca atare de către
Curtea Constituţională".
Prin sesizare se invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale: art. 1 alin. (4),
potrivit căruia "(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale", art.
31 alin. (3) care stabileşte că "(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de
protecţie a tinerilor sau securitatea naţională" şi art. 53 privind "Restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi".
În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a
fost comunicată părţilor aflate în conflict, solicitânduli - se să îşi exprime, în scris, punctul de
vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat punctul său de vedere cu Adresa nr.
51/210CP din 24 iunie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.246 din 24 iunie
2008, prin care arată că solicitarea primului-ministru este pe deplin îndreptăţită, precum şi că,
prin decizia sa, Curtea Constituţională trebuie să constate existenţa unui conflict juridic între
puterea judecătorească, pe de o parte, şi puterea legislativă, pe de altă parte. Aceasta deoarece,
"aşa cum rezultă cu limpezime din cererea adresată Curţii Constituţionale de către primul-
ministru, printr-o serie de sentinţe pronunţate de Curtea de Apel - Secţia a VIII - a contencios
administrativ şi fiscal, Guvernul este împiedicat să-şi respecte o hotărâre proprie, pe care a
adoptat-o în aplicarea prerogativelor constituţionale înscrise în art. 102 alin. (1) din Legea
fundamentală a ţării. Nu este vorba de un conflict instituţional între două autorităţi publice, de
un conflict de competenţă, ci de un conflict juridic determinat de o sentinţă a unei instanţe
judecătoreşti care, în loc să respecte Constituţia şi să-şi întemeieze întreaga activitate judiciară
pe prevederile legale, creează indirect noi norme de drept". Acest conflict "poartă chiar asupra
unora dintre principiile fundamentale ale actului de judecată şi, în primul rând, asupra
principiului legalităţii. Este adevărat că normele procedurale instituie caracterul irevocabil al
sentinţelor definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti", însă Curtea Constituţională este
"competentă în calitatea ei de garant al supremaţiei Constituţiei să constate că o anumită
decizie pronunţată de o instanţă sfidează Constituţia" "prin încălcarea principiului separaţiei
puterilor consfinţit în art. 1 alin. (4)" din aceasta. Instanţa de judecată stabileşte "un alt regim
juridic al clasificării unui anumit tip de informaţii produs de Guvern (stenogramele şedinţelor
acestuia)" şi "se substituie în drepturile suverane ale Parlamentului, ca unică autoritate
legiuitoare a statului român, instituind pe cale pretoriană dispoziţii general obligatorii pentru
Guvern, în afara voinţei Parlamentului, singurul în măsură să adopte astfel de norme". În
continuare, se arată că "este voinţa suverană a Parlamentului ca regimul juridic al
informaţiilor clasificate, precum şi cel al informaţiilor de interes public să fie reglementat prin
lege, şi nu prin hotărâre judecătorească, care produce efecte numai pentru părţile aflate în
litigiul dedus soluţionării unei instanţe judecătoreşti". Se mai susţine că "prin conduita Curţii
de Apel Bucureşti se încalcă, de asemenea, art. 31 alin. (3) şi art. 53 din Constituţie, precum
şi două decizii pronunţate de Curtea Constituţională, care, potrivit art. 147 alin. (4) din
Constituţie, sunt obligatorii". Cu referire la caracterul confidenţial al stenogramelor
şedinţelor Guvernului, se arată că, în conformitate cu art. 102 alin. (1) din Constituţie, acesta
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării "ori discutarea [... ] situaţiei unei societăţi
comerciale a cărei activitate interesează siguranţa naţională" şi care "este prin natura sa
confidenţială". De altfel, printr-o hotărâre proprie, Guvernul a stabilit că "stenogramele
şedinţelor de Guvern sunt clasificate secret de stat, nivel secret". Consideră că "această
dispoziţie normativă a fost ignorată de instanţa de judecată, care are obligaţia constituţională
să înfăptuiască justiţia în numele legii şi în temeiul acesteia. Refuzând să aplice o dispoziţie
clară cuprinsă într-un act normativ, puterea judecătorească, printr-o Curte de Apel, a dat
naştere unui grav conflict juridic de natură constituţională ce opune aceasta, puterii legislative
celei executive," Se mai arată că "Guvernul României este acuzat printr-o sentinţă
judecătorească că respectă o lege adoptată de Parlament şi o hotărâre proprie. Această

68
concluzie bizară rezultă implicit din conţinutul unor decizii ale unei instanţe de apel care se
transformă voluntar în legiuitor", precum şi că, "prin acest demers, instanţa de apel şi-a
depăşit condiţia constituţională, instituindu-şi cu de la sine putere o competenţă care aparţine
de drept Parlamentului şi în secundar Guvernului",
În concluzie, preşedintele Camerei Deputaţilor "consideră că cererea adresată Curţii
Constituţionale este pe deplin întemeiată şi solicită acesteia să soluţioneze conflictul juridic
care face obiectul dosarului aflat pe rolul Curţii şi să repună în deplină legalitate
constituţională raporturile instituţionale dintre cele trei puteri ale statului".
Preşedintele Senatului a comunicat punctul său de vedere cu Adresa nr. 1/334,
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.297 din 25 iunie 2008. În esenţă, cu privire la
imposibilitatea executării hotărârilor judecătoreşti menţionate în sesizare arătă că, "în
conformitate cu prevederile art. 372 din Codul de procedură civilă, «executarea silită se va
efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii,
constituie titlu executoriu.»". Or, din materialul prezentat "nu rezultă dacă s-a procedat la
punerea în executare silită a Deciziei civile nr. 278 din 23 februarie 2006, pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 82/2/2006, singura hotărâre judecătorească dintre
toate celelalte la care se face referire şi care ar putea constitui titlu executoriu", întrucât "nu
este suficient să se poată porni executarea silită", ci "aceasta trebuie cerută într-un anumit
termen de prescripţie, stabilit de lege". De asemenea, mai arată că, potrivit "art. 399 şi
următoarele din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite înseşi, precum şi
împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi, contestaţie
ce se introduce la instanţa de executare. Contestaţia la executare este un mijloc procedural
special prin care se poate obţine, uneori, chiar şi anihilarea efectului executoriu al unui titlu
executoriu", iar "Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, poate invoca
excepţii şi în această fază procesuală". Se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului prin care s-a statuat în mod constant că etapa executării silite trebuie considerată ca
făcând parte din procedurile judiciare de soluţionare a unui litigiu, şi anume ca a doua parte a
acestor proceduri.
Guvernul a comunicat punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/3.354/CPT din 23 iunie
2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.188 din 24 iunie 2008, prin care
consideră că "hotărârea judecătorească pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti", precum şi
"hotărârile judecătoreşti subsecvente" încalcă prevederile art. 1 alin. (4), art. 31 alin. (3) şi art.
53 din Constituţie şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.175/2007 şi nr. 568/2006. În
consecinţă, susţine "integral punctul de vedere exprimat în sesizarea cu numărul 5/3.354/CPT
din data de 13.06.2008, formulată de domnul prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu şi
înregistrată la Curtea Constituţională sub numărul 3.776/16.06.2008".
Apreciază că, "având în vedere gravitatea consecinţelor", "eventualele căi de
soluţionare a acestui blocaj instituţional [..], precum şi un posibil remediu ar fi lipsirea de
efecte juridice a hotărârii judecătoreşti care legiferează", fiind "deci pronunţată cu depăşirea
competenţelor instanţelor judecătoreşti, şi care să fie constatată ca atare de către Curtea
Constituţională".
Consiliul Superior al Magistraturii a comunicat punctul său de vedere cu Adresa nr.
19.755/1.154/2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.251 din 25 iunie 2008.
Consiliul Superior al Magistraturii consideră că, în fapt, prin sesizare, Curtea Constituţională
este chemată să se pronunţe cu privire la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că
sesizarea "tinde să se constituie într-o cale de atac extraordinară împotriva unor hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile". Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii
Constituţionale, conflictul juridic de natură constituţională presupune acţiuni sau acte concrete
prin care o autoritate dintre cele prevăzute în titlul III din Constituţie îşi arogă puteri, atribuţii
sau competenţe, care, potrivit Legii fundamentale, aparţin altei autorităţi publice, ori
omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a
îndeplini anumite acte care intră în obligaţia lor. Invocă în acest sens Decizia Curţii

69
Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005. De asemenea, mai arată că, aşa cum a statuat Curtea
Constituţională, de exemplu, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, soluţionarea
conflictelor juridice de natură constituţională urmăreşte înlăturarea unor posibile blocaje
instituţionale între diferite autorităţi publice constituţionale, determinate de conflicte pozitive
sau negative de competenţă.
Or, "în motivarea sesizării sunt menţionate elemente ale fondului cauzelor deduse
judecăţii în faţa instanţelor judecătoreşti competente, ceea ce nu poate conduce decât la
concluzia că nu sunt întrunite cerinţele de admisibilitate ale prezentei cereri", iar "hotărârile al
căror caracter definitiv, irevocabil şi executoriu se tinde a fi desfiinţat au fost pronunţate
interpretând şi aplicând prevederile legale în vigoare, astfel că nu se poate susţine că
instanţele şi-au încălcat competenţa sau şi-au arogat atribuţii ale puterii legislative".
În concluzie, apreciază că "nu ne aflăm în faţa unui conflict juridic de natură
constituţională, întrucât punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile nu este de natură să creeze un blocaj instituţional între diferite autorităţi publice
constituţionale, în speţă între autoritatea executivă reprezentată de Guvernul României şi
autoritatea judecătorească".
Cererea privind soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre puterea
legiuitoare şi cea executivă, pe de o parte, şi puterea judecătorească, pe de altă parte, a fost
dezbătută în şedinţa din data de 1 octombrie 2008, cu participarea reprezentanţilor Guvernului
României, domnul Niculae Teodorescu, director în cadrul Secretariatului General al
Guvernului, însoţit de domnul Cătălin Cernat, consilier juridic în cadrul Secretariatului
General al Guvernului.
Având cuvântul, reprezentantul Guvernului României, domnul Niculae Teodorescu,
solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa unui conflict juridic de natură
constituţională între puterea legiuitoare şi cea executivă, pe de o parte, şi puterea
judecătorească, pe de altă parte. Conflictul este determinat de hotărârea judecătorească prin
care stenogramele şedinţelor Guvernului României sunt considerate informaţii de interes
public, ceea ce reprezintă o imixtiune din partea autorităţii judecătoreşti în atribuţiile
autorităţii legislative şi ale autorităţii executive. Se susţine că astfel se încalcă prevederile
constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei puterilor în stat şi ale art. 31,
potrivit cărora dreptul la informaţie priveşte numai informaţiile de interes public,

CURTEA,

examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre

puterea legislativă şi cea executivă, pe de o parte, şi puterea judecătorească, pe de altă parte,
punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului, al Guvernului şi al Consiliului
Superior al Magistraturii, susţinerile reprezentantului Guvernului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie,
precum şi al art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictului
juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice,
În esenţă, prin cererea formulată, se solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa
unui conflict juridic de natură constituţională între puterile statului, conflict declanşat ca
urmare a unor hotărâri judecătoreşti, şi anume, în ordinea invocării lor, Decizia civilă nr. 278
din 23 februarie 2006 a Curţii de apel Bucureşti - Secţia a VIII - a contencios administrativ şi
fiscal; Decizia civilă nr. 769 din 22 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII - a
contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.348/2/2006; Decizia civilă nr. 1.160 din 24
aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal în

70
Dosarul nr. 25.769/3/2007; Sentinţa civilă nr. 1.097 din 2 aprilie 2008 a Tribunalului
Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.422/3/2008. În
opinia autorului cererii, aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea competenţelor
stabilite prin Constituţie, astfel că solicită Curţii Constituţionale să constate că ele sunt lipsite
de efecte juridice.
În susţinerea cererii s-a invocat, în cadrul şedinţei de dezbateri din data de 1 octombrie
2008, încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), conform cărora "^ Statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi
judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale", şi ale art. 31 privind "Dreptul la
informaţie".
Examinând cererea formulată, Curtea constată că aceasta este inadmisibilă pentru
următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională
"soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la
cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii". În acest sens, autorităţi
publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai
cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul,
organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi
organele autorităţii judecătoreşti - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi
Consiliul Superior al Magistraturii.
Or, în această cauză, potrivit cererii formulate, părţile implicate în conflict sunt "puterea
legislativă şi cea executivă, pe de o parte, şi puterea judecătorească, pe de altă parte", iar nu
vreuna dintre autorităţile publice menţionate. Curtea reţine că, într-adevăr, statul îşi exercită
puterea prin cele trei funcţii - funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judecătorească -,
care, însă, sunt aduse la îndeplinire de autorităţile arătate anterior. Aşadar, prezenta sesizare
nu îndeplineşte cerinţele art. 146 lit. e) din Constituţie.
De altfel, Curtea reţine că, în esenţă, prin cererea formulată se solicită constatarea
existenţei unui conflict juridic de natură constituţională care "s-a produs ca urmare a
pronunţării unor hotărâri judecătoreşti", cu încălcarea competenţelor stabilite prin Constituţie,
precum şi că hotărârile menţionate "sunt lipsite de efecte juridice".
Curtea constată că şi sub acest aspect cererea este inadmisibilă. Potrivit atribuţiilor sale,
care sunt limitativ şi expres prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta asigură, pe calea
controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ. Curtea
Constituţională nu este competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să
constate că acestea "sunt lipsite de efecte juridice".
Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 146 lit. e)
din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A. e), ale art. 34, 35 şi 36 din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

1. Constată că cererea domnului Călin Popescu - Tăriceanu, prim-ministru al Guvernului,

privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între puterea legiuitoare
şi cea executivă, pe de o parte, şi puterea judecătorească, pe de altă parte, este
inadmisibilă.
2. Definitivă.

71
 3. Decizia se comunică Guvernului României, Consiliului Superior al Magistraturii,
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.

DECIZIA Nr.1.222
din 12 noiembrie 2008
asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele
României, pe de o parte, şi puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, pe de altă parte

Publicată în Monitorul Oficial nr.864 din 22.12.2008

Prin cererea cu nr.2.186 din 25 septembrie 2008, Preşedintele României a solicitat Curţii
Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională
între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească reprezentată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte.
Cererea se întemeiază pe prevederile art.146 lit.e) din Constituţie şi ale art.34 alin.(1) din
Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată
la Curtea Constituţională sub nr.10.411 din 25 septembrie 2008 şi formează obiectul
Dosarului nr.1.912E/2008.
În motivarea cererii se susţin, în esenţă, următoarele:
1. În fapt: prin Ordinul Ministrului Apărării nr.MP 554 din 19 mai 2005, domnul colonel
Leordean Alexandru a fost trecut în rezervă, la limită de vârstă, în temeiul Legii nr.80/1995
privind Statutul cadrelor militare, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.90/2001. Ordinul menţionat a fost contestat de domnul Leordean Alexandru la
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, întrucât nu s-

72
au respectat prevederile art.66 din Legea nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare, astfel
cum au fost modificate prin pct.10 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.90/2001. Prin
acţiune se susţine că, potrivit textului modificat, coloneilor în activitate cu o vechime în grad
de minimum 5 ani, care au împlinit limita de vârstă în grad şi sunt încadraţi de cel puţin 3 ani
în funcţii prevăzute în statele de organizare cu grad de general, apreciaţi în această perioadă
cu calificativul „foarte bun” sau ”excepţional”, li se va acorda, la trecerea în rezervă, gradul
de general şi vor fi trecuţi în rezervă cu noul grad. Cererea de chemare în judecată a fost
formulată împotriva Ministerului Apărării Naţionale şi Administraţiei Prezidenţiale. Cu
prilejul judecării procesului, aceasta din urmă a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a
art.66 din Legea nr.80/1995, modificat. Prin Decizia nr.384 din 4 mai 2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.451 din 24 mai 2006, Curtea Constituţională a
constatat că prevederile de lege criticate contravin art.94 lit.b) din Constituţie. Curtea de Apel
Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, fără a reţine „impactul
deciziei Curţii Constituţionale, deşi această decizie priveşte direct şi decisiv legea aplicabilă
în cauză”, a respins acţiunea formulată de domul Leordean Alexandru cu motivarea că
instanţa de judecată „analizează doar legalitatea ordinului contestat”. Sentinţa Curţii de Apel a
fost recurată de domnul Leordean Alexandru, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a admis recursul şi, rejudecând cauza, a admis acţiunea
reclamantului. În motivarea soluţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „a considerat recursul
fondat, deoarece prevederile Legii nr.80/1995, înainte de declararea lor ca neconstituţionale
de către Curtea Constituţională, prevedeau posibilitatea acordării gradului de general tuturor
coloneilor cu o vechime în grad de minimum 5 ani şi cu calificativul „foarte bun”. Aşadar, se
consideră că, „practic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nesocoteşte o decizie a Curţii
Constituţionale, aplicând legea de la momentul formulării acţiunii în instanţă (2005) şi nu de
la momentul judecării cauzei (2007). În mod surprinzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
nici măcar nu aminteşte de Decizia Curţii Constituţionale. Ba mai mult, aplică în speţă un text
de lege inexistent, deoarece prin Legea nr.81 din 30 martie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.236 din 5 aprilie 2007, textul art.66 din Legea nr.80/1995 a
fost schimbat ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr.384/2006”. Se mai arată că în
vederea executării sentinţei, „prin Adresa cu nr.1.560 din 20 noiembrie 2007, venită prin
intermediul Biroului de Executori Judecătoreşti «Popescu Sofica şi Popescu Florin», domnul
Leordean Alexandru s-a adresat Preşedintelui României, în speţă, Secretariatului Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, solicitând «acordarea
gradului de general de brigadă şi trecerea în rezervă cu noul grad».” Se precizează că la
data formulării acţiunii de către domnul Leordean Alexandru art.66 alin.(3) din Legea
nr.80/1995 avea următorul cuprins: „Coloneilor şi comandorilor în activitate, care au o
vechime în grad de minimum 5 ani şi au fost încadraţi în această perioadă cel puţin 3 ani în
funcţii prevăzute în statele de organizare cu grad de general sau similare şi care au fost
apreciaţi în ultimii 3 ani cu calificativul «foarte bun», la trecerea în rezervă sau direct în
retragere li se va acorda gradul de general de brigadă, respectiv de general de flotilă
aeriană sau contraamiral de flotilă, şi vor fi trecuţi în rezervă sau direct în retragere cu noul
grad.
Prevederile alin.(3) nu se aplică celor trecuţi în rezervă sau direct în retragere prin
aplicarea art.85 lit.e1)-l), art.87 şi art.88.”
Pct.10 al art.I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.90/2001 pentru modificarea şi
completarea Legii nr.80/1995 prevede: „După alineatul 2 al articolului 66 se introduc
alineatele 3 şi 4 cu următorul cuprins: «Coloneilor şi comandorilor în activitate din
Ministerul Apărării Naţionale, care au o vechime în grad de minimum 5 ani şi au fost
încadraţi în această perioadă cel puţin 3 ani în funcţii prevăzute în statele de organizare cu
grad de general, similare şi au fost apreciaţi în ultimii 3 ani cu calificativul „foarte bun”, la
trecerea în rezervă sau direct în retragere li se va acorda gradul de general de brigadă,

73
respectiv general de flotilă aeriană sau contraamiral şi vor fi trecuţi în rezervă sau direct în
retragere cu noul grad.
Prevederile alin.3 nu se aplică celor trecuţi în rezervă sau direct în retragere prin
aplicarea art.85 lit.e1)-l), art.87 şi art.88.»
Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr.384/2006, prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea art.66 alin.(3) din Legea nr.80/1995, Parlamentul a adoptat Legea
nr.81/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.236 din 5 aprilie 2007,
articolul menţionat având următoarea redactare: „Coloneilor şi comandorilor în activitate,
care au o vechime în grad de minimum 5 ani şi au fost încadraţi în această perioadă de cel
puţin 3 ani în funcţii prevăzute în statele de organizare cu grad de general sau similare şi
care au fost apreciaţi în ultimii 3 ani cu calificativul «foarte bun», la trecerea în rezervă sau
direct în retragere li se poate acorda gradul de general de brigadă cu o stea, respectiv de
general de flotilă aeriană cu o stea sau contraamiral de flotilă cu o stea, şi vor fi trecuţi în
rezervă sau direct în retragere cu noul grad.”
2. În drept: se solicită Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict
juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea
judecătorească, reprezentată în cauza de faţă prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conflict
ivit ca urmare a nesocotirii de către instanţa supremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr.384
din 4 mai 2006. „Nesocotirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei Curţii
Constituţionale pune Preşedintele României în imposibilitatea de a respecta în acelaşi timp şi
hotărârea instanţei judecătoreşti şi decizia Curţii Constituţionale.”
Se mai arată că solicitarea îndeplineşte condiţiile constituţionale şi legale pentru a se
constata existenţa unui asemenea conflict. De asemenea, se invocă jurisprudenţa Curţii
Constituţionale în materie, de exemplu, Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, precum şi
doctrina de drept constituţional referitoare la nesocotirea deciziilor Curţii.
În conformitate cu dispoziţiile art.35 alin.(1) şi (2) din Legea nr.47/1992, cererea a fost
comunicată părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, punctul de vedere
asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
Preşedintele României nu a comunicat punctul său de vedere, socotind că toată
documentaţia anexată la cerere, ca şi argumentaţia acesteia, sunt îndestulătoare.
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat, cu Adresa nr.159 din 6
octombrie 2008, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr.10.755 din 6 octombrie 2008,
punctul său de vedere, potrivit căruia, în prezenta cauză, „nu se poate vorbi despre existenţa
unui conflict de competenţe şi cu atât mai puţin de existenţa unui blocaj instituţional”. În acest
sens, arată că, „de principiu”, hotărârea judecătorească nu poate constitui prin ea însăşi izvor
al unui conflict juridic de natură constituţională, întrucât o hotărâre judecătorească, definitivă
şi irevocabilă „are putere de lege, în virtutea principiului res iudicata pro veritate habetur, şi
este executată în numele Preşedintelui României, ea neputând fi reformată sau retractată decât
în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de lege, în speţă Legea nr.554/2004 şi Codul de
procedură civilă”. Sub acest aspect, legislaţia civilă internă este în deplin acord cu principiile
din Recomandarea nr.94 (12) a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind
independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor. Dacă s-ar accepta existenţa unui conflict juridic
de natură constituţională determinat de o hotărâre judecătorească, „efectele unei atare
constatări ar trebui să se finalizeze prin reformarea hotărârii de către o autoritate din sfera
sistemului organizării judecătoreşti, lucru inacceptabil într-un stat de drept”. Or, „este unanim
acceptat şi recunoscut faptul că nici o autoritate publică nu are competenţa de a desfiinţa,
modifica sau lipsi de efecte juridice o hotărâre judecătorească”. Altfel, s-ar crea „un precedent
prin care, în urma denaturării raţiunilor şi rolului instituţiei juridice a conflictului juridic de
natură constituţională, s-ar instituţionaliza, pe cale jurisprudenţială, o procedură
constituţională de lipsire de efecte juridice a hotărârilor judecătoreşti”.
Se mai arată că, de altfel, cauza în care au fost pronunţate hotărârile Curţii de Apel
Bucureşti şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nici Administraţia Prezidenţială, care este parte

74
în proces, şi nici Preşedintele României, care nu a avut această calitate, „nu au fost obligate în
nici un fel.” În această cauză părţi au fost reclamantul Leordean Alexandru şi pârâţii
Ministerul Apărării Naţionale şi Administraţia Prezidenţială, iar obiectul acţiunii în
contencios administrativ a fost contestarea legalităţii ordinului emis de ministrul apărării
naţionale, în sensul anulării lui, precum şi recunoaşterea dreptului reclamantului conform
dispoziţiilor art.66 alin.(3) din Legea nr.80/1995, în redactarea anterioară declarării lor ca
fiind neconstituţionale. Atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
s-au pronunţat asupra legalităţii ordinului emis de ministrul apărării naţionale în raport cu
dispoziţiile în vigoare la data emiterii lui, „iar nicidecum asupra obligaţiei Preşedintelui
României de a emite decretul prin care să acorde reclamantului gradul de general”. În
continuare, se arată că, într-adevăr, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.384 din 4 mai 2006
prevederile art.66 alin.(3) din Legea nr.80/1995 au fost declarate neconstituţionale, iar Curtea
de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, deşi a făcut referire la
aceasta în Sentinţa civilă nr.3.602 din 13 decembrie 2006, a respins acţiunea reclamantului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând recursul împotriva acestei sentinţe, a modificat-
o, a rejudecat cauza şi, „prin raportare la dispoziţiile art.66 alin.(3) din Legea nr.80/1995 în
forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat (declarate ulterior
neconstituţionale) şi, fără a face referire la decizia Curţii Constituţionale, a admis acţiunea
reclamantului Leordean Alexandru”. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.2.289 din 2
mai 2007 „este invocată ca izvor al conflictului juridic de natură constituţională”, „întrucât l-a
pus pe Preşedintele României în imposibilitatea de a respecta în acelaşi timp şi hotărârea
instanţei judecătoreşti (Decizia nr.2.289 din 2 mai 2007 a Înaltei Curţi) şi decizia Curţii
Constituţionale (Decizia nr.384 din 4 mai 2006).”
În concluzie, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că nu există un
conflict juridic de natură constituţională, întrucât Preşedintele României nu a fost parte în
proces, obiectul acţiunii a fost contestarea legalităţii ordinului emis de ministrul apărării,
precum şi că dispozitivul Hotărârii nr.2.289/2007 stabileşte explicit obligaţiile pârâtului
Ministerul Apărării Naţionale, iar nu „obligarea Preşedintelui României să emită decretul
pentru avansarea reclamantului Leordean Alexandru în gradul de general.” Aşadar, „rezultă
fără putinţă de tăgadă că a fost respectată întru totul Decizia Curţii Constituţionale nr.384 din
4 mai 2006 şi nu s-a dispus nici o obligaţie în sarcina Şefului Statului, de natură a aduce
atingere competenţelor sale constituţionale”. În situaţia în care ar exista o eroare de judecată,
constând în interpretarea sau aplicarea greşită a legii, aceasta poate constitui motiv de
promovare a uneia dintre căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.
„Orice altă modalitate juridică sau ajuridică” de retractare a unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile de către o altă autoritate publică decât autoritatea judecătorească ar
constitui o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. În plus, în cauză, cei chemaţi să
pună în executare decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „au deschisă calea procedurală a
lămuririi dispozitivului, prevăzută de art.2811 din Codul de procedură civilă”.
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu a comunicat punctul său de
vedere.
CURTEA,
examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între
Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, susţinerile reprezentantului Preşedintelui României,
raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr.47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art.146 lit.e) din Constituţie,
precum şi art.1, 10, 34 şi 35 din Legea nr.47/1992, să se pronunţe asupra cererii de soluţionare
a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României, pe de o parte, şi
puterea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte.

75
 În esenţă, prin cererea formulată se solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa
unui conflict juridic de natură constituţională ivit ca urmare a nesocotirii de către instanţa
supremă a unei decizii a Curţii Constituţionale. Nesocotirea de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a deciziei Curţii Constituţionale pune Preşedintele României în imposibilitatea de a
respecta în acelaşi timp şi hotărârea instanţei judecătoreşti şi decizia Curţii Constituţionale.
Analizând cererea formulată şi documentele depuse la dosar, Curtea constată existenţa
unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, conflict generat de nesocotirea de către
instanţa supremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr.384 din 4 mai 2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.451 din 24 mai 2006.
Potrivit art.147 alin.(4) din Constituţie, „(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în
Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au
putere numai pentru viitor.” În temeiul acestor prevederi constituţionale, preluate de
dispoziţiile art.11 lit.C alin.(3) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, Decizia Curţii nr.384 din 4 mai referitoare la excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art.66 alin.(3) din Legea nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare a fost
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.451 din 24 mai 2006. Prin decizia
menţionată, Curtea Constituţională, admiţând excepţia, a constatat că art.66 alin.(3) din Legea
nr.80/1995 sunt neconstituţionale, întrucât prevăd „într-o formă imperativă avansarea în grad
a coloneilor şi comandorilor”, astfel că „atribuţia Preşedintelui României prevăzută de art.94
lit.b) din Constituţie apare în acest caz ca o intervenţie formală pentru îndeplinirea unor
prevederi legale.” În consecinţă, potrivit procedurii constituţionale şi legale în cazurile de
admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, prin Legea nr.81/2007 pentru modificarea Legii
nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare, art.66 alin.(3) din lege a fost modificat în sensul
că, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, coloneilor şi comandorilor în activitate li se
poate acorda gradul de general de brigadă cu o stea. Aşadar, prin noua redactare, art.66 alin.
(3) din Legea nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare este în concordanţă cu cele statuate
de Curtea Constituţională în decizia menţionată, în sensul că acesta prevede posibilitatea, în
condiţiile legii, iar nu obligaţia acordării gradului.
Curtea constată, de asemenea, că în calitate de şef al statului şi comandant al forţelor
armate, Preşedintele României îndeplineşte şi atribuţiile prevăzute de art.94 din Constituţie,
între care şi cea de la lit.b) a acestui articol privind acordarea gradelor de mareşal, de general
şi de amiral. Or, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr.384 din 4 mai 2006,
această atribuţie „reprezintă un drept al Preşedintelui, iar nu o obligaţie, astfel că şeful statului
are posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste grade, fără a fi condiţionat de lege, aşa
cum este în cazul atribuţiei privind numirile în funcţii publice”.
Prin Decizia nr.2.289 din 2 mai 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr.34.763/2/2005, a fost admis recursul
declarat de domnul Alexandru Leordean împotriva Sentinţei civile nr.3.602 din 13 decembrie
2006 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, „cu
obligarea pârâtului să emită proiectul de decret către Preşedintele României, pentru avansarea
reclamantului.” În baza acestei decizii, care s-a întemeiat, în drept, pe prevederile art.66 alin.
(3) din Legea nr.80/1995, în redactarea a cărei neconstituţionalitate a fost constatată de Curtea
Constituţională prin Decizia nr.384 din 4 mai 2006, domnul Alexandru Leordean s-a adresat
Preşedintelui României prin intermediul Biroului de executori judecătoreşti „Popescu Sofica
şi Popescu Florin”, solicitând „acordarea gradului de general de brigadă şi trecerea în rezervă
cu noul grad.” Din documentele depuse la dosar, Curtea reţine că părţi în proces au fost
reclamantul Leordean Alexandru şi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Administraţia
prezidenţială. Or, potrivit art.1 din Legea nr.47/1994 privind serviciile din subordinea
Preşedintelui României, pentru exercitarea prerogativelor atribuite acestuia prin Constituţie şi
alte legi se organizează Administraţia Prezidenţială, ca instituţie publică cu personalitate
juridică. În sensul legii, prin Administraţia Prezidenţială se înţelege serviciile publice aflate la

76
dispoziţia Preşedintelui României, cu atribuţii stabilite prin regulamentul propriu, între care şi
reprezentarea acestuia, ca în speţă, la instanţele judecătoreşti. Administraţia Prezidenţială nu
îndeplineşte însă şi atribuţiile exclusive ale Preşedintelui, de exemplu, acordarea gradelor
militare. Cu toate acestea, prin dispozitivul Deciziei nr.2.289 din 2 mai 2007 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ, în care părţi au fost Ministerul
Apărării Naţionale şi Administraţia Prezidenţială, Preşedintele României este obligat să emită
un decret pentru avansarea în grad a reclamantului.
Aşa fiind, faţă de cele expuse, Curtea Constituţională constată existenţa unui conflict
juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea
judecătorească, reprezentată în cauza de faţă prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conflict
ivit ca urmare a nesocotirii de către instanţa supremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr.384
din 4 mai 2006 şi a dispoziţiilor legale în vigoare, având drept consecinţă imposibilitatea
respectării de către Preşedintele României, în acelaşi timp, a Deciziei nr.2.289 din 2 mai 2007,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr.34.763/2/2005, şi a Deciziei
Curţii Constituţionale.
Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art.146 lit.e) din
Constituţie, precum şi prevederile art.11 alin.(1) lit.A.e), ale art.34, 35 şi 36 din Legea
nr.privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, 47/1992

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

1. Curtea Constituională constată că există un conflict juridic de natură constituţională

între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească, reprezentată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, în sensul art.146 lit.e) din Constituţie şi al
practicii instanţei de contencios constituţional în materie, produs în condiţiile neluării în
considerare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr.384
din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.451 din 24 mai 2006,
precum şi a dispoziţiilor legale în vigoare.
2. Curtea Constituţională constată că Decizia nr.2.289 din 2 mai 2007, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul
nr.34.763/2/2005 nu este opozabilă Preşedintelui României, care nu a fost parte în proces.
3. Curtea Constituţională constată că, potrivit art.94 lit.b) din Constituţie, acordarea
gradului de general reprezintă o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

77