Tema 1

Constituţia – aspecte de formă, procedură şi conţinut

Plan
Constituţia – aspecte de formă, procedură şi conţinut................................................................1
1.1 Consecinţe practice ale ierarhiei actelor normative..........................................................2
a. Definiţie – conţinut, formă, forţă juridică.......................................................................2
b. Adoptarea constituţiei.....................................................................................................2
c. Modificarea constituţiei..................................................................................................3
1.Condiţii speciale de exercitare a iniţiativei.................................................................3
2. Organul competent să adopte legea de revizuire.......................................................3
3.Procedura de dezbatere şi adoptare a legii de revizuire a constituţiei.......................4
4. Dispoziţii ale Constituţiei declarate nerevizuibile......................................................5
5.Rolul Curţii Constituţionale în procesul de revizuire a Constituţiei...........................5
d. Consecinţe ale ierarhiei actelor normative pe planul realizării controlului de
constituţionalitate................................................................................................................6
1. Controlul general de legalitate...................................................................................6
2. Acte normative supuse controlului de constituţionalitate...........................................6
- legi organice.............................................................................................................7
- legi ordinare..............................................................................................................8
- ordonanţele Guvernului............................................................................................9
- actele de drept internaţional....................................................................................13
- actele de drept comunitar........................................................................................17
1.2 Aplicarea directă a constituţiei........................................................................................21
a. Norme constituţionale cu aplicaţie directă şi cu aplicaţie mijlocită..............................22
b. Norme preconstituţionale şi norme post-constituţionale..............................................23

BIBLIOGRAFIE
1) Manfred A. Dauses – Prioritatea dreptului comunitar european în raport cu dreptul intern al
statelor membre ale Uniunii Europene, Dreptul,nr.6/2003, p.47
2) Ion Deleanu – Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996
3) Tudor Drăganu – Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, volumul I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998
4) Ioan Muraru, Mihai Constantinescu - Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1995
5) Ioan Muraru, Mihai Constantinescu – Ordonanţa guvernamentală, Editura Lumina Lex, Bucureşti ,
2000
6) Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, Elena Simina Tănăsescu–
Interpretarea Constituţiei – doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
7) Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Simina Tănăsescu – Constituţia României,
comentată şi adnotată, ALL Beck, 2004, Bucureşti
8) Ioan Muraru, Simina Tănăsescu – Drept constituţional şi instituţii publice, volumul I, All Beck,
ediţia a XIII-a, 2008
9) Alina Petronela Moşneagu – Conceptul de preeminenţă a dreptului comunitar. Valenţele acestuia
conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Themis-Revista Institutului Naţional
al Magistraturii
 2
1.1 Consecinţe practice ale ierarhiei actelor normative
a. Definiţie – conţinut, formă, forţă juridică
Constituţia reprezintă legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice învestite
cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt
esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Pentru definirea Constituţiei se identifică un criteriu material, care are în vedere conţinutul
normativ al acesteia, precum şi un criteriu formal, raportat la modalitatea de consacrare a
normelor constituţionale. În sens material, constituţia cuprinde norme care stabilesc
procedeele de formare a organelor de stat, funcţionarea şi raporturile dintre principalele
autorităţi publice, precum şi statutul juridic al cetăţeanului. Din punct de vedere formal,
normele constituţionale se caracterizează prin aceea că sunt elaborate într-o formă
sistematizată, de către un organ de stat anume constituit şi adoptate după o procedură specială,
deosebită de cea prevăzută pentru adoptarea legilor ordinare.
Atât conţinutul, cât şi procedura de adoptare şi modificare exteriorizează o forţă juridică
particulară, specifică şi incesibilă a constituţiei, ce se exprimă cel mai clar prin supremaţia
legii fundamentale, calitate ce situează constituţia în vârful instituţiilor politico-juridice ale
statului de drept. Din această perspectivă, constituţia reprezintă reperul decisiv pentru
aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor socio-economice, dispunând de o poziţie
supraordonată şi în sistemul de drept, justificată atât prin procedura de adoptare, prin poziţia
supraordonată a autorităţii emitente, cât şi prin normele juridice pe care le cuprinde. Astfel,
corespunzător conţinutului său, se impune ca legea supremă să fie adoptată sau modificată de
un organ de stat special înfiinţat în acest scop, cu o majoritate special precizata, ceea ce
antrenează şi o anumită stabilitate juridică a constituţiei.
Avem desigur în vedere situaţia-regulă, ce s-a impus în dezvoltarea istorică modernă a
majorităţii statelor care au văzut în constituţie o modalitate de reglementare într-o formă
particulară, solemnă, a raporturilor sociale şi politice de importanţă primordială, pe care au
însoţit-o de garanţii şi au înzestrat-o cu o forţă juridică superioară celei ce rezultă din legile
ordinare, dându-şi constituţii rigide, prin opoziţie cu cele flexibile, care nu se bucură de
supremaţie juridică faţă de legile ordinare.
În jurisprudenţa sa referitoare la supremaţia Legii fundamentale, Curtea Constituţională a
statuat, prin Decizia nr.1557/2009 şi Decizia nr.22/2012, că, potrivit art.142 alin.(1) din
Constituţie, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, iar în conformitate
cu art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992, este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în
România. Supremaţia Constituţiei, nefiind o simplă teorie juridică, are implicaţii practice în
care Curtea «spune dreptul» cu privire la legitimitatea constituţională a legii, la valabilitatea ei
ca act subordonat Constituţiei, în funcţie de modul în care legiuitorul, ordinar ori delegat, a
respectat supralegalitatea constituţională pe care, în fond, s-a întemeiat. [...] Aşa fiind, în
virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu numai că poate, dar este
singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a interpreta un text constituţional ori de câte
ori se impune şi de a evidenţia aspecte în contradicţie cu Legea fundamentală. În concluzie,
legiuitorul are legitimitatea conferită de Legea fundamentală de a dezvolta normele
constituţionale, procedeu care nu conduce eo ipso la încălcarea principiului supremaţiei
Constituţiei faţă de celelalte acte normative inferioare. Aşadar, Curtea constată că
reglementarea dispoziţiilor de lege criticate constând într-o precizare adusă art.133 alin.(4) din
Constituţie nu contravine - prin ea însăşi - caracterului suprem al Legii fundamentale şi al
preeminenţei sale în raport cu ansamblul legislaţiei.
 3

b. Adoptarea constituţiei
Adoptarea constituţiei reprezintă, din punctul de vedere anterior enunţat, o primă consecinţă a
poziţiei constituţiei în cadrul piramidei actelor normative. Faţă de conţinutul şi scopurile
constituţiei, s-a pus problema unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în
valoare supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile
ordinare. Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, cu semnificaţii politico-
juridice, în cadrul cărora se pot distinge (i) iniţiativa adoptării constituţiei, (ii) organul
competent (constituantul sau puterea constituantă), (iii) modurile sau procedura de adoptare.
(i) Iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau
social care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt (organ suprem) este
cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. Un rol aparte îl
poate avea iniţiativa populară.
(ii) În legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei, se impun mai multe explicaţii.
La întrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie se răspunde prin
teoria puterii constituante. Prin putere constituantă se înţelege organul de stat sau gruparea
de indivizi care, beneficiind de o autoritate politică sau morală specială, are dreptul de a
adopta constituţia. Puterea constituantă originară intervine atunci când nu există sau nu mai
există constituţie în vigoare (state noi, revoluţii), iar puterea constituantă instituită este
prevăzută de constituţia în vigoare (sau anterioară), atât în ceea ce priveşte competenţa, cât şi
organizarea şi funcţionarea ei. Ea poate modifica (se mai numeşte şi putere de revizuire)sau
adopta o constituţie. În literatura juridică se arată că puterea constituantă originară ridică o
serie de probleme, cum ar fi aceea de a şti cui aparţine puterea constituantă originară, sau de a
justifica legitimitatea operei sale constituţionale, etc. Privite lucrurile în realitatea lor socio-
politică, trebuie adăugat că cel care adoptă constituţia (individ, grup de indivizi, organism
social, politic, statal) nu este purtătorul ideii abstracte, generale, de drept, ci al ideilor de drept
şi justiţie ca valori sociale fundamentale ale unor categorii (grupuri) sociale , adică el este, în
ultimă instanţă, exponentul intereselor celor care, învingând în revoluţii, preiau puterea.
(iii) Procedurile de adoptare a constituţiei au variat în timp. Ca şi în alte domenii ale
vieţii politice şi juridice, modul de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este
determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în
momentul adoptării constituţiei, de raporturile sociale. Adoptarea constituţiilor a cunoscut, în
general următoarele forme: constituţia acordată, statutul (constituţia plebiscitară), pactul,
constituţia convenţie (cu varianta constituţie referendară), constituţia parlamentară.

c. Modificarea constituţiei
Regulile speciale cu privire la revizuirea Constituţiei, atât în ceea ce priveşte procedura, cât şi
cu privire la limitele revizuirii, asigură atât durata în timp a Constituţiei, cât şi superioritatea
ei în cadrul sistemului normativ. Astfel, pentru a se evita ca revizuirea constituţiei să fie
declanşată ori efectuată în scopuri demagogice sau fără temeiuri serioase, în numeroase
sisteme de drept au fost instituite procedee de înfăptuire a rigidităţii.

1.Condiţii speciale de exercitare a iniţiativei

Constituţiile române din 1866 şi 1923 acordau drept de iniţiativă regelui şi Parlamentului.
Constituţia română din 1991, republicată în 2003 stabileşte prin art. 150 cui aparţine iniţiativa
revizuirii. Se observă că dacă pentru modificarea legilor ordinare sau organice iniţiativa
exercitată în cadrul puterii executive aparţine Guvernului ( art. 74 alin.1), în schimb, pentru
revizuirea Constituţiei, ea a fost dată în competenţa Preşedintelui României, la propunerea
Guvernului. De asemenea, dacă iniţiativa parlamentară aparţine în mod obişnuit, în materie
 4
legislativă, fiecărui deputat sau senator, pentru revizuirea constituţiei, ea nu poate fi exercitată
decât de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. În al treilea rând,
numărul cetăţenilor cu drept de vot la nivelul întregii ţări şi al judeţelor, cerut în vederea
exercitării iniţiativei populare în materie constituţională, este mai mare decât în cazul
celorlalte legii. Astfel, revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de cel puţin 500.000 cetăţeni cu
drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din
aceste judeţe sau municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături
în sprijinul iniţiativei.
În materie legislativă, iniţiativa populară aparţine unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni
cu drept de vot care trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din
aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături
în sprijinul acestei iniţiative.
În sfârşit, Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei, în timp ce pentru celelalte legi, dreptul de iniţiativă se exercită fără vreun control
din partea acestei curţi (art. 146 lit. a) din Constituţie).

2. Organul competent să adopte legea de revizuire

În această privinţă, unele constituţii consacră regula că revizuirea legii fundamentale nu poate
fi făcută de adunările legiuitoare propriu-zise, ci numai de o adunare constituantă, plecând de
la ideea că, o dată ce se admite că o constituţie trebuie să fie opera unei adunări reprezentative
anume alese în scopul adoptării ei, nici competenţa de revizuire nu va putea reveni adunărilor
legiuitoare obişnuite. Modelul în această privinţă a fost oferit de Constituţia SUA din 1787,
potrivit căreia, la cererea a două treimi din legislaturile statelor membre ale federaţiei, se
întruneşte o convenţie chemată să modifice constituţia, hotărârile luate trebuind apoi să fie
ratificate de trei pătrimi din convenţiile acestor state. Constituţiile României din 1866 şi 1923
s-au aliniat acestui sistem, prevăzând că adunările legiuitoare care au aprobat iniţiativa de
revizuire a Constituţiei se dizolvă de drept, iar corpul electoral este convocat în vederea
alegerii unor noi adunări cu caracter constituant.
Alteori însă, constituţiile nu consacră acest sistem, ci prevăd pur şi simplu că organul
competent să amendeze constituţia rezultă din reunirea celor două Camere ale adunării
legislative. Este cazul Constituţiei României din 1991, revizuită în anul 2003, potrivit căreia
proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere. Prin urmare, în
sistemul acestei constituţii, pentru revizuirea ei nu este necesară dizolvarea corpurilor
legiuitoare în funcţie şi convocarea unei adunări constituante, dar aceste corpuri trebuie să
procedeze cu o majoritate calificată destul de greu de realizat.

3.Procedura de dezbatere şi adoptare a legii de revizuire a constituţiei

Modalitatea prin care se realizează revizuirea constituţiilor poate constitui un criteriu de
clasificare a acestora. Astfel, dacă modificarea constituţiei se face după aceeaşi procedură
după care se modifică legile obişnuite, suntem în prezenţa unei constituţii suple sau flexibile.
Dacă modificarea constituţiei se face după alte reguli decât cele obişnuite, după care se
modifică legile ordinare, ne aflăm în faţa unei constituţii rigide.
Rigiditatea constituţiei nu este un deziderat în sine, dar ea poate constitui o valoare demnă de
protejat la nivel constituţional, pentru realizarea căreia s-au utilizat mai multe procedee.
O metodă folosită pentru a atinge acest scop a constat în stabilirea unei proceduri extrem de
greoaie de modificare. În acest sens trebuie menţionată Constituţia română de la 1866. Astfel,
puterea legiuitoare trebuia să declare necesitatea revizuirii constituţiei, după care declaraţia
era citită şi aprobată, de ambele Camere, de trei ori din 15 în 15 zile. Dacă se realiza acest
lucru, adunările erau dizolvate şi erau convocate noile adunări. Noile adunări trebuiau să
 5
voteze şi ele propunerile de revizuire, propuneri ce trebuiau aprobate şi de domnitor (art. 128).
Numai astfel constituţia putea fi legal revizuită. O procedură asemănătoare a stabilit şi
Constituţia României din 1923 prin art. 129 şi 130.
Constituţia României adoptată în 1991 a fost revizuită în anul 2003 cu deplina respectare a
procedurii relativ dificile instituite în acest scop (constituţie rigidă). Astfel, conform art. 151
din Constituţia republicată, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţe separate, cu o majoritate de cel puţin două treimi din
numărul membrilor fiecărei Camere. Dacă cele două Camere adoptă texte diferite, se recurge
la procedura de mediere (singura situaţie în care această procedură se mai aplică) prin
stabilirea unei comisii paritare (formate din 7 senatori şi 7 deputaţi) care hotărăşte cu
majoritate de voturi doar asupra redactărilor diferite din legea constituţională. Raportul
comisiei de mediere se supune apoi votului fiecărei Camere. În cazul în care fie comisia de
mediere nu ajunge la un acord asupra textelor aflate în divergenţă, fie raportul redactat de ea
nu este aprobat de fiecare Cameră, se recurge la dezbaterea în şedinţa comună a Camerelor
reunite, care vor decide cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Revizuirea nu este definitivă dacă nu a fost aprobată printr-un referendum organizat în cel
mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii în Parlament.
Unele constituţii prevăd şi alte reguli cu privire la revizuirea lor. Astfel, Constituţia franceză
din 1946 (art. 94) precum şi cea din 1958 (art. 89) au stabilit că nicio procedură de revizuire
nu poate fi folosită sau urmată în caz de ocupaţie parţială sau totală de către forţele străine.
Explicaţiile date de doctrina juridică franceză justifică această prevedere prin necesitatea de a
se evita ceea ce s-a petrecut la Vichy la 10 iulie 1940. Se consideră că valoarea juridică a
acestei dispoziţii este incontestabilă căci, paralizând exerciţiul suveranităţii naţionale, invazia
face imposibilă exercitarea puterii constituante şi orice modificare operată în asemenea
condiţii este deci nelegală. Este motivul pentru care şi art. 152 din Constituţia României
interzice revizuirea Constituţie pe durata stării de asediu, stării de urgenţă sau în timp de
război.

4. Dispoziţii ale Constituţiei declarate nerevizuibile

Precizarea unor limite ale revizuirii, cu privire la care operează interdicţia de modificare, în
principiu, ad aeternam, poate conduce la posibilitatea asigurării stabilităţii pentru anumite
valori constituţionale, considerate fundamentale pentru societate şi stat, şi prin urmare
declarate intangibile. De aceea, Constituţia României adoptată în anul 1991 stabileşte unele
domenii în care nicio iniţiativă de revizuire nu poate fi primită. Astfel, potrivit art. 152, nu
pot forma obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului,
forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială. Nu pot, de asemenea, să fie primite iniţiativele de revizuire care
urmăresc suprimarea drepturilor şi libertăţilor publice sau ale garanţiilor lor. Eventuala
încercare de modificare a Constituţiei Române prin suprimarea art. 152 pentru ca printr-o a
doua revizuire, ulterioară, să se ajungă la modificarea regimului juridic al valorilor protejate
în mod special nu face decât să confirme ipoteza de lucru. Pe lângă faptul că un astfel de
procedeu dovedeşte tocmai stabilitatea sporită a acelor prevederi constituţionale, el ar fi
contrar ideii de Constituţie şi necesităţii de respectare a unor reguli juridice (reductio ad
absurdum), prin urmare el ar fi pur şi simplu neconstituţional.

5.Rolul Curţii Constituţionale în procesul de revizuire a Constituţiei

Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
Ţinând seama de faptul că o lege care îşi propune să modifice Constituţia ar trebui să fie eo
ipso neconstituţională, această prevedere merită explicată mai atent. Astfel, având în vedere
caracterul rigid al Constituţiei României, precum şi faptul că ea stabileşte anumite valori
intangibile, reglementate prin dispoziţii pe care le-a declarat imposibil de modificat, controlul
 6
de constituţionalitate cu privire la legile constituţionale vizează, pe de o parte, gradul şi
măsura în care respectiva lege respectă procedura de revizuire (constituţionalitate extrinsecă)
stabilită prin chiar legea fundamentală (puterea constituantă instituită poate fi limitată de către
puterea constituantă originară), iar pe de altă parte, asigură respectarea limitelor de fond
stabilite în materia revizuirii Constituţiei (constituţionalitate intrinsecă).
Legea nr.47/1992, modificată, stabileşte că, pentru realizarea singurei atribuţii pe care Curtea
Constituţională o exercită din oficiu, iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune proiectul
sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea
Constituţională înainte de sesizarea Parlamentului. Curtea dispune de un termen de maxim 10
zile pentru a se pronunţa în plen, cu votul a cel puţin două treimi din membrii săi. Ulterior,
proiectul sau propunerea de lege constituţională pot fi prezentate Parlamentului numai însoţite
de decizia obligatorie a Curţii Constituţionale.
Prin modificarea din anul 2004 a Legii nr.47/1992 s-a stabilit că şi ulterior finalizării
procesului de adoptare de către adunarea constituantă derivată, a legii de revizuire a
Constituţiei, Curtea trebuie să se pronunţe, tot din oficiu, cu privire la textul legii rezultat în
urma votului din Parlament. Decizia prin care s-ar constata că în procesul de revizuire a
Constituţiei nu au fost respectate prevederile Constituţiei se trimite Camerei Deputaţilor şi
Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei. Cu ale cuvinte, şi această
a doua decizie pronunţată din oficiu de Curtea Constituţională are efecte obligatorii.

d. Consecinţe ale ierarhiei actelor normative pe planul realizării

controlului de constituţionalitate
Sistemul juridic nu se prezintă ca un ansamblu nediferenţiat de norme, plasate toate la acelaşi
nivel, ci ca o ierarhie alcătuită pe criteriul valorii juridice a izvoarelor dreptului, articulată la
vârf cu supremaţia constituţiei. Structura piramidală a sistemului juridic este dată, aşadar, atât
de relaţia dintre lege şi actele normative subordonate legii, cât mai ales de poziţia
supraordonată a constituţiei, a cărei supremaţie, sub aspect instituţional, este asigurată prin
rolul Curţii Constituţionale de a înlătura din legislaţie acele norme juridice ce nu sunt
conforme prevederilor constituţionale.

1. Controlul general de legalitate

Constituţia se compune din reguli normative ce constituie baza întregii legislaţii, celelalte
acte normative din stat aflându-şi izvorul ultim în constituţie, în mod necesar superioară
tuturor acestora, astfel că, privită prin prisma ierarhiei actelor juridice, supremaţia
Constituţiei implică stricta conformitate cu litera şi spiritul său, a tuturor normelor juridice.
Această concordanţă este verificată şi asigurată prin controlul de legalitate (implicit
constituţionalitate, ca forma cea mai înaltă a legalităţii), o componentă a activităţii statale ce
se exercită continuu, în structuri şi forme clar instituţionalizate.
Controlul de legalitate priveşte toate actele juridice ale autorităţilor publice şi se exercită, de
regulă, de autorităţile statale ierarhice asupra celor inferioare, ierarhia implicând subordonare
şi control. Garanţia supremă a ierarhiei statale se află la nivelul Parlamentului, ce se bucură de
o poziţie statală privilegiată prin modul de formare şi împuternicirile de care constituţional
dispune, rezultând, teoretic că s-ar situa în afara controlului. Pe cale de consecinţă, legea, ca
principal act juridic al Parlamentului, ar fi plasată în afara oricărui control. O asemenea
ipoteză ar contraveni însă principiului separaţiei/echilibrului puterilor în stat, care s-a aflat la
originea creării unei instituţii speciale, distincte, care să organizeze şi să permită extinderea
controlului şi asupra actelor parlamentare, îndeosebi a legii, potrivit ideii fundamentale care
cere ca şi acest act juridic al Parlamentului să fie supus unui control de legalitate, pentru că şi
el trebuie să fie conform Constituţiei.
 7
Consecinţa firească, întemeiată pe înseşi raţiunile înfiinţării controlului de constituţionalitate,
fundamentează ideea că numai legea ar trebui să formeze obiectul controlului; includerea şi a
altor acte juridice (normative ori cu caracter individual), cu excepţia desigur, a actelor cu
putere de lege, reprezentate în sistemul normativ românesc actual de ordonanţele guvernului,
nu pare a fi justificată din punct de vedere al rigorilor ştiinţifice Cu toate acestea, multe
constituţii extind controlul de constituţionalitate şi asupra altor acte juridice, fie de aplicare a
legii, fie chiar acte emise de instanţele judecătoreşti, ceea ce riscă să confere autorităţilor
însărcinate cu controlul constituţionalităţii, rolul unor organisme care se implică direct în
guvernare ori numai o influenţează.

2. Acte normative supuse controlului de constituţionalitate

Normele juridice supuse controlului Curţii Constituţionale a României sunt cele de
reglementare primară. Competenţa Curţii Constituţionale este expres şi limitativ precizată
în articolul 146 din Constituţie şi ea cuprinde legile, iniţiativele de revizuire a constituţiei,
tratatele sau acordurile internaţionale, regulamentele parlamentare şi ordonanţele Guvernului,
acestea din urmă fiind adoptate pe baza unei delegări legislative şi având, din punct de vedere
material, aceeaşi forţă juridică cu a legii.
În schimb, nu este de competenţa Curţii Constituţionale controlul actelor de aplicare a
regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului1, nici al actelor de aplicare a legilor
ordinare sau organice, nici al hotărârilor Guvernului şi nici al altor acte administrative2.
Judecătorul constituţional a explicat constant că „legea fundamentală a dorit să supună
controlului de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţională doar acele acte normative
care, de o manieră sau alta, ajung în final să fie supuse dezbaterii şi aprobării Parlamentului,
lăsând la o parte acele acte ale executivului care, dat fiind că sunt adoptate în aplicarea unei
legi, nu mai sunt supuse adunării reprezentative” 3, rămânând ca actele juridice ale autorităţilor
executive, indiferent că sunt acte normative sau de aplicare, să fie verificate în privinţa
legalităţii lor, inclusiv în ceea ce priveşte respectul legii fundamentale, de către tribunalele
competente să judece contenciosul administrativ.
Cât priveşte legile supuse controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 146 lit. a) şi d),
acestea sunt atât legi organice, cât şi ordinare, iar cerinţa de conformitate cu Constituţia se
examinează pe ambele planuri, material şi formal, impunându-se ca legile să fie
constituţionale atât din punct de vedere al conţinutului (conformitate internă), cât şi sub
aspectul procedurii de adoptare (conformitate externă).

- legi organice
Se observă aşadar că legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor (după legile de
revizuire a constituţiei) şi ele îmbracă trăsături specifice, în funcţie de conţinutul şi
majoritatea de voturi cerută pentru a fi adoptate. Legile organice reprezintă o prelungire a
materiilor constituţionale şi ele pot interveni numai în domeniile expres prevăzute de legea
fundamentală. Identificarea domeniului legii organice se face în baza dispoziţiilor art. 73 alin.
3, precum şi a altor texte constituţionale, respectiv:
- art. 3 alin. 1 - consfinţirea frontierelor ţării
- art. 5 alin. 1- dobândirea, păstrarea şi pierderea cetăţeniei române

1
Decizia CCR nr. 68/1993 - în speţă era vorba despre invalidarea unui mandat de senator făcută în aplicarea
Regulamentului de organizare şi funcţionare a Senatului şi a legii organice cu privire la alegerile
parlamentare, nr. 68/1992.
2
Decizia CCR nr. 7/1994 – în speţă era vorba despre un Ordin al Ministerului Finanţelor, iar în decizia nr.
37/1993 se ridica problema constituţionalităţii unei instrucţiuni a aceluiaşi minister;
3
Decizia CCR nr. 5/1994, publicată în Monitorul Oficial nr.63/1994
 8
- art. 12 alin. 1 - stabilirea stemei ţării şi a sigiliului statului
- art. 31 alin. 5 – organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi control
parlamentar asupra activităţii lor
- art. 40 alin. 3 – alte categorii de funcţionari publici care nu pot face parte din partidele
politice
- art. 58 alin. 3 – organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului
- art. 71 alin. 3 – stabilirea altor incompatibilităţi pentru deputaţi şi senatori în afara celor
prevăzute de art. 71 alin. 1-2
- art. 79 alin. 2 – înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ
- art. 83 alin. 3 – prelungirea mandatului Preşedintelui României, în caz de război sau de
catastrofă
- art. 102 alin. 3 – stabilirea altor membri ai guvernului, în afara primului-ministru şi a
miniştrilor
- art. 105 alin. 2 – stabilirea altor incompatibilităţi pentru funcţia de membru al Guvernului
în afara celor prevăzute la art. 105 alin. 1
- art. 117 alin. 3 – înfiinţarea unor autorităţi administrative autonome
- art. 118 alin. 2 – stabilirea structurii sistemului naţional de apărare, a pregătirii populaţiei,
a economiei şi teritoriului pentru apărare, precum şi a statutului cadrelor militare.
- art. 118 alin. 3 – organizarea şi a celorlalte componente ale forţei armatei stabilite potrivit
legii
- art. 123 alin. 3 – atribuţiile prefectului
- art. 126 alin. 4 – compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a
acesteia
- art. 142 alin. 5 – organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
Domeniile rezervate prin Constituţie legilor organice nu pot face obiectul delegării legislative
(art. 115 alin. 1), iar în privinţa majorităţii de voturi care se cere pentru adoptare legilor
organice, acestea se deosebesc atât de legile ordinare, cât şi de cele constituţionale, prin faptul
că trebuie să întrunească votul majorităţii absolute în fiecare Cameră ( art. 75 alin. 1).

- legi ordinare
Cât priveşte legile ordinare, acestea sunt supuse unui număr relativ restrâns de restricţii,
putând interveni în orice domeniu al relaţiilor sociale, legiuitorul fiind liber să stabilească
materiile a căror reglementare va îmbrăca forma legii exceptând, desigur, domeniile rezervate
legilor organice şi celor constituţionale. Sub aspectul procedurii, adoptarea legilor ordinare
este supusă regulii majorităţii simple în fiecare Cameră (art. 76 alin. 2).
Deosebirea netă dintre legile organice şi cele ordinare duce la consecinţa că primele se vor
bucura şi de o superioritate juridică în raport cu ultimele, de aşa manieră încât o lege ordinară
nu poate deroga de la şi nici contrazice o lege organică, în timp ce legile organice vor putea
modifica, abroga sau suspenda legile ordinare. Din acest punct de vedere, o problemă juridică
se iveşte în cazul în care o lege ordinară, adoptată cu majoritatea membrilor prezenţi ai celor
două camere, intervine in domenii rezervate reglementării prin legi organice. Întrucât Curtea
Constituţională este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, fără
distincţie între constituţionalitatea intrinsecă - rezultată din neconformitatea cu o dispoziţie
materială a Constituţiei - şi constituţionalitatea extrinsecă - rezultată din încălcarea
procedurii prevăzute de Constituţie – ea va declara neconstituţională o lege adoptată cu
 9
majoritatea membrilor prezenţi ai camerelor ori de câte ori va constata că aceasta intervine
într-un domeniu de raporturi sociale rezervat reglementării prin lege organică. În acest sens,
prin decizia nr.545/5 iulie 20064, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională în
ansamblu Legea camerelor de comerţ şi industrie a României. pe motiv de
neconstituţionalitate extrinsecă. S-a constatat că legea dedusă controlului a fost adoptată ca
lege ordinară, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. 2 din Constituţie şi că ea intervine
asupra Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, lege preconstituţională, dar a cărei
apartenenţă la domeniul legii organice rezultă din procedura de adoptare a Legii nr. 505/2003
privind aprobarea OUG nr. 129/2002 pentru modificarea Legii nr. 26/1990, ce s-a făcut cu
respectarea art. 76 alin. 1 din Constituţie referitor la legile organice. „Indiferent dacă
abrogarea este expresă sau implicită, aceasta nu poate avea loc, în principiu, decât dacă actul
abrogator este de rang superior sau egal cu cel abrogat, regulă ce se desprinde din principiul
constituţional al ierarhiei actelor normative. Pe cale de consecinţă, orice intervenţie-
modificare, completare sau abrogare-asupra dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 nu se poate realiza
decât printr-o lege adoptată cu respectarea prevederilor art. 76 alin. 1 din Constituţie. Soluţia
contrară ar însemna recunoaşterea posibilităţii modificării unei reglementări adoptate prin
votul unei majorităţi absolute, prin efectul votului unei majorităţi simple, ceea ce contravine
principiului democraţiei parlamentare”.

- ordonanţele Guvernului
Dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 115 reglementează delegarea legislativă, în baza
căreia Guvernul primeşte competenţe aparent egale cu ale puterii parlamentare, dar nu devine
egalul Parlamentului, lipsindu-i calitatea de a reprezenta naţiunea, ce nu poate fi transmisă
prin niciun tip de delegare. Competenţa normativă primară a Guvernului este prevăzută în art.
108 alin. 2 din Constituţie şi ea priveşte organizarea executării legilor prin emiterea de
hotărâri. Constituţia a instituit însă, prin art. 108 alin. 3 şi 115, posibilitatea de a i se acorda
Guvernului şi o competenţă normativă derivată dintr-o lege de abilitare, având deci un
caracter special şi limitat, specific unei competenţe de atribuire. Exercitarea acestei
competenţe se include tot în sfera puterii executive, deoarece prin emiterea de ordonanţe,
Guvernul aduce la îndeplinire legea de abilitare, cu specificul pe care îl implică o asemenea
lege în ceea ce priveşte aprecierea limitelor abilitării acordate. Examinând art. 115 din
Constituţie, se observă că se pot emite două categorii de ordonanţe: obişnuite şi de urgenţă.
Exigenţele constituţionale în abilitarea guvernului de a emite ordonanţe în condiţiile art. 115
alin. 1-3 sunt în principal, următoarele:
- Guvernul are nevoie de abilitare din partea Parlamentului printr-o lege specială;
- reglementările din ordonanţe nu pot privi domeniul legilor organice şi, evident, nici pe al
legilor constituţionale; ordonanţa poate reglementa numai în domeniul legilor ordinare, pe
care le poate modifica sau abroga;
- abilitarea de a emite ordonanţe nu poate fi decât temporară, o abilitare generală sau de
principiu fiind neconstituţională; consecinţa constă în aceea că nerespectarea termenului
până la care se poate emite ordonanţa, precizat obligatoriu în legea de abilitare, atrage
imposibilitatea de a emite ordonanţe sau inexistenţa celor astfel emise; de aceea, Guvernul
poate modifica sau abroga propriile ordonanţe numai în cadrul termenului de abilitare sau,
eventual, pe baza unei noi abilitări;
- dacă legea de abilitare o cere, ordonanţa se supune aprobării Parlamentului, potrivit
procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare;
În afară de acestea există şi obligaţia inventarierii tuturor ordonanţelor supuse aprobării şi a
celor caduce în cuprinsul unei legi, precum şi obligativitatea publicării, după depunerea

4
Publicată în Monitorul Oficial nr. 638/25.07.2006.
 10
ordonanţei la parlament spre aprobare, în cazul în care aceasta s-a cerut, sub sancţiunea
inexistenţei ordonanţei, până la data abilitării; de aceea, respectarea termenului de abilitare se
stabileşte în funcţie de data când ordonanţa a fost publicată.
Regimul particular al ordonanţei de urgenţă este prevăzut în art. 115 alin. 4-6 din Constituţie
şi el se referă la:
- cazurile în care poate fi emisă: situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi
amânată, Guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acesteia;
- intrarea în vigoare: numai după depunerea spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
iniţial sesizată şi convocarea obligatorie a Parlamentului, dacă nu se află în sesiune;
- domeniul ordonanţei de urgenţă: acesta poate fi şi de natura legilor organice, caz în care
legea de adoptare se aprobă cu majoritatea prevăzută de 76 alin.1; ordonanţa de urgenţă nu
poate fi însă adoptată în domeniul legilor constituţionale, nu poate afecta regimul instituţiilor
fundamentale ale statului5; de asemenea, ordonanţa de urgenţă nu poate aduce atingere
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie, drepturilor electorale şi nu
poate viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică.
Faţă de reglementările anterior enunţate, o serie de clarificări se impun. Astfel, se constată că
revizuirea constituţională din anul 2003 a adus unele precizări, modificări şi completări
instituţiei delegării legislative, faţă de varianta adoptată în anul 1991.
În primul rând, prevăzând expres în cuprinsul art. 115 alin. 5 posibilitatea adoptării
ordonanţelor de urgenţă în materii specifice legilor organice, modificarea constituţională din
anul 2003 a înlăturat disputele doctrinare cu privire la această chestiune, care s-au derulat în
ciuda jurisprudenţei pe care Curtea Constituţională a stabilit-o începând cu Decizia nr.
34/19986, în sensul că ordonanţa de urgenţă poate reglementa şi domenii rezervate legii
organice, cu condiţia ca măsura astfel instituită să se justifice pe necesitatea şi urgenţa
reglementării impuse de existenţa cazului excepţional, faţă de caracterul obiectiv al acestuia,
ce reclamă urgenţa reglementării şi adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei
grave atingeri aduse interesului public.
Înainte de 2003, Constituţia nu definea „cazul excepţional”, competenţa definirii revenind cu
prioritate jurisprudenţei constituţionale, astfel cum s-a observat în doctrină 7. După revizuirea
din 2003, Constituţia nu precizează ce se înţelege prin „situaţie extraordinară a cărei
reglementare nu poate fi amânată”. Cu privire la această formulă, prin decizia nr. 255/11 mai
20058, Curtea Constituţională a apreciat că cele statuate de Curte sub imperiul reglementării
anterioare sunt cu atât mai valabile în prezent, cu cât imperativul urgenţei reglementării a fost
consacrat in terminis, Guvernul însuşi definind prin art. 2 lit. a) din OUG nr. 21/2004 situaţia
de urgenţă ca pe un „eveniment excepţional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare şi
intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi
culturale importante, astfel că pentru restabilirea stării de normalitate, sunt necesare adoptarea
de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al
forţelor şi mijloacelor implicate”.

5
Sub acest aspect, prin decizia CCR nr.544/28 iunie 2006, Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului în temeiul art. 146 lit. d) teza a II a din Constituţie
şi a constatat că reglementarea, prin OUG nr. 43/2006, a organizării şi funcţionării Curţii de Conturi, este
neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 115 alin. 6, art. 3 lit. e) , art. 61 alin. 1 şi alin. 4 din
Constituţie, întrucât reprezintă o imixtiune nepermisă a executivului în competenţa legislativă a
Parlamentului.
6
Publicată în Monitorul Oficial nr.88/1998
7
I.Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo SAT, 1999, Arad, p.103-104
8
Publicată în Monitorul Oficial nr. 511/2005
 11
În speţa care a ocazionat intervenţia Curţii prin decizia nr. 255/2005, aceasta a reţinut că în
preambulul ordonanţei de urgenţă aprobate prin legea ce face obiectul controlului, caracterul
de urgenţă a fost justificat prin oportunitatea identificării, în cel mai scurt timp, a unei situaţii
raţionale şi de durată în privinţa asigurării mijloacelor necesare pentru conservarea,
restaurarea şi întreţinerea patrimoniului naţional, cultural şi religios din judeţul Suceava. Or, a
reţinut Curtea în opinie majoritară, „textul reprodus evidenţiază raţiunea şi utilitatea
reglementării, nu însă şi existenţa unei situaţii extraordinare, a cărei reglementare nu poate fi
amânată, iar invocarea elementului de oportunitate, căruia îi conferă o eficienţă contributivă
determinantă a urgenţei, impune concluzia necesară şi univocă, că aceasta nu are caracter
obiectiv, ci poate fi determinată şi de factori subiectivi, ceea ce imprimă situaţiei
extraordinare un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea
delegării legislative”. Având în vedere că situaţia invocată are caracter de durată, fiind cu
mult anterioară adoptării reglementării în cauză şi a cărei rezolvare urmează să aibă loc numai
după trecerea unei perioade de timp neprecizate, dar suficient de mare, dat fiind că finanţarea
lucrărilor pe care le implică urmează a fi asigurată din veniturile obţinute ca urmare a
exploatării unor terenuri forestiere, astfel că situaţia extraordinară nu ar putea înceta decât
prin finalizarea acţiunilor aici prevăzute, Curtea a constatat că adoptarea reglementării în
cauză pe calea unei ordonanţe de urgenţă, nu respectă exigenţele constituţionale impuse de
art. 115 alin. 4.
La considerentele anterior menţionate s-a formulat şi o opinie separată, semnată de patru
judecători, care au susţinut în esenţă, că textul constituţional cuprins în art. 115 alin. 4 nu ar
putea fi aplicat fără a lăsa o marjă de apreciere Guvernului emitent în determinarea concretă a
„situaţiilor extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată” sub obligaţia fermă de a
motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţei. Or, în preambulul ordonanţei, Guvernul a justificat
caracterul de urgenţă al reglementării, ce se impune cu evidenţă dacă se ia în considerare că în
materia reparaţiilor pentru proprietăţile imobiliare de care au fost deposedate cultele religioase
în perioada regimului totalitar, s-a întârziat mult, precum şi împrejurarea că măsura vizează în
mod direct şi imediat un interes public major, subliniat atât în nota de fundamentare a
ordonanţei, cât şi în expunerea de motive la proiectul legii de aprobare, anume acela al
degrevării bugetului public naţional de sarcina finanţării activităţilor de restaurare, întreţinere
şi conservare a patrimoniului naţional cultural şi religios al Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, a căror importanţă este atât de cunoscută, atât în ţară, cât şi în străinătate.
Particularităţile naturii juridice şi regimului constituţional ale ordonanţelor guvernului atrag
consecinţe specifice şi în planul controlului de constituţionalitate. Astfel, cât priveşte
ordonanţele obişnuite, ele pot fi afectate de neconstituţionalitate externă dacă:
- se emit fără abilitare;
- se emit în domenii rezervate legii organice;
- se emit în alte domenii decât cele cuprinse în legea specială de abilitare;
- se emit în afara termenului de abilitare;
- nu sunt semnate şi contrasemnate în condiţiile art. 108 alin. 4 din Constituţie.
Ordonanţele de urgenţă pot fi neconstituţionale îndeosebi dacă:
- sunt emise în alte cazuri decât în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi
amânată;
- Guvernul nu motivează urgenţa în cuprinsul acestora sau măsurile pe care le instituie nu se
justifică prin urgenţa pe care un interes public o reclamă, finalitatea nefiind de a înlătura
un pericol, ci de a eluda competenţa constituţională a Parlamentului;
- intervin în materii în care nu este permisă intervenţia pe cale de ordonanţă de urgenţă;
 12
- sub aspect formal, esenţial este să fie depuse spre dezbatere la Camera competentă să fie
sesizată, anterior publicării.
Un alt specific al controlului de constituţionalitate a ordonanţei guvernamentale, cu multiple
şi profunde implicaţii teoretice şi practice, rezultă din aceea că, fiind supusă aprobării, în caz
afirmativ, ordonanţa se transformă din act juridic cu putere de lege, în lege. Astfel, potrivit
art. 146 lit. d) din Constituţie, asupra ordonanţei guvernamentale se exercită, prin excelenţă,
doar un control posterior, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate. După cum s-a
anticipat însă, excepţia este admisibilă până la transformarea ordonanţei în lege, ca urmare a
aprobării sale de către legiuitor, întrucât ulterior, o asemenea excepţie „ar privi un act care,
între timp, şi-a pierdut forţa juridică” 9, orice critică la adresa ordonanţei fiind posibilă
„numai cât timp aceasta a fost în vigoare”10.
Un control de constituţionalitate asupra ordonanţei se poate însă realiza şi indirect, prin
controlul legii de aprobare a ordonanţei până la promulgarea sa de către Preşedintele
României, deoarece într-o asemenea situaţie, conţinutul legii îl constituie chiar ordonanţa. De
asemenea, această lege poate fi supusă controlului şi pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate, după publicarea sa în Monitorul Oficial.
O problemă pe care regimul juridic particular al ordonanţelor guvernamentale a ridicat-o în
practica Curţii Constituţionale a privit faptul de a şti dacă o ordonanţă supusă aprobării prin
lege rămâne în vigoare, continuînd să producă efecte juridice, în cazul în care, în cadrul
controlului a priori exercitat potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, se constată
neconstituţionalitatea legii de aprobare. Pentru o atare situaţie, jurisprudenţa Curţii, creată, de
regulă, cu opinie majoritară, a statuat că este competentă a se pronunţa şi asupra
constituţionalităţii ordonanţei de guvern aprobate, cu consecinţa că, în cazul declarării
neconstituţionalităţii legii de aprobare, efectele ordonanţei încetează la data publicării deciziei
de declarare a neconstituţionalităţii legii. În motivarea uneia dintre aceste decizii 11 s-au
invocat atât art. 3 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia „în exercitarea atribuţiilor care
îi revin, Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale”,
cât şi art. 1 alin. 5 din Constituţie, potrivit căruia, „În România, respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie”. S-a apreciat că, în conformitate cu aceste
prevederi, prin efectul aprobării de Parlament a unei ordonanţe viciate de
neconstituţionalitate, viciul preexistent al ordonanţei în cauză nu este acoperit şi nu dispare,
de vreme ce prin lege nu se poate deroga de la Constituţie, ci dimpotrivă, se transmite şi legii
de aprobare, care devine astfel, în aceeaşi măsură şi pentru aceleaşi motive, neconstituţională.
Pentru aceste considerente, prin decizia anterior amintită, Curtea a declarat neconstituţionale
atât legea pentru aprobarea ordonanţei, cât şi ordonanţa .
Mai mult, prin decizia nr. 95/200612, deşi sesizată în cadrul controlului prealabil exercitat
potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea a declarat neconstituţională numai ordonanţa de
urgenţă ce fusese adoptată prin lege, ceea ce a autorizat o opinie separată semnată de patru
judecători, care a pornit de la constatarea caracterului atipic al dispozitivului, ce declară
neconstituţională dispoziţia din ordonanţa de urgenţă aprobată prin lege, iar nu legea. S-a
argumentat că în sistemul nostru constituţional ordonanţele emise de Guvern, simple sau de
urgenţă, pot forma obiect al controlului de constituţionalitate numai pe calea excepţiei
prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie, consecinţă a faptului că, emise în baza delegării
legale ori constituţionale, ordonanţele nu sunt supuse promulgării, neputând forma obiect al
controlului prealabil. „Faptul că legea de aprobare nu are un conţinut normativ propriu, cu

9
Decizia CCR nr. 9/1996, publicată în Monitorul Oficial nr.108/1996
10
Decizia CCR nr. 46/1996, publicată în Monitorul Oficial nr.108/1996
11
Decizia CCR nr. 255/11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/2005
12
Publicată în Monitorul Oficial nr. 177/2006
 13
excepţia abrogării unui text al ordonanţei, nu este de natură să determine concluzia că legea
de aprobare s-ar identifica total cu ordonanţa de urgenţă pe care o aprobă, cele două acte
rămânând distincte prin conţinutul lor, autorităţile care le-au emis şi procedurile după care au
fost adoptate”. S-a apreciat astfel că un text al unei ordonanţe de urgenţă nu poate forma nici
pe cale directă, nici pe cale indirectă, obiect al controlului de constituţionalitate prevăzut de
art. 146 lit. a) din Constituţie, care reglementează doar controlul prealabil de
constituţionalitate. „A admite că o dispoziţie cuprinsă într-o ordonanţă guvernamentală,
intrată în vigoare şi aprobată, poate fi supusă controlului prealabil numai datorită faptului că
ordonanţa a fost ulterior aprobată prin lege, are semnificaţia unei eludări a art. 146 lit. a) din
Constituţie care supune acestui tip de control numai legile înainte de a fi promulgate”.
În speţa soluţionată prin decizia nr. 95/2006, se ridicase şi o altă problemă juridică, referitoare
la admisibilitatea controlului prealabil al constituţionalităţii legii prin care s-a aprobat o
ordonanţă neconstituţională ieşită din vigoare. Cu privire la această chestiune, Curtea a arătat
că problema ca legea sau ordonanţa să fie în vigoare se pune în cadrul controlului
constituţionalităţii pe cale de excepţie, prevăzut de art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29
alin. 1 din Legea nr. 47/1992; ea nu este relevantă atunci când, în baza art. 146 lit. a) din
Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legii înainte de
promulgarea acesteia, dat fiind că într-un asemenea caz nu poate fi vorba de un act normativ
ieşit din vigoare, ci doar de o lege care, adoptată fiind de Parlament, urmează să fie supusă
promulgării de către Preşedintele României şi publicată în Monitorul Oficial, pentru ca,
potrivit art. 78 din legea fundamentală, să intre în vigoare la 3 zile de la data publicării sau de
la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. A decide altfel înseamnă să se admită ca o lege prin
care s-a aprobat o ordonanţă neconstituţională ieşită din vigoare să nu poată fi supusă
controlului Curţii Constituţionale în vederea restabilirii ordinii de drept consacrate prin legea
fundamentală şi, pe cale de consecinţă, că prevederile constituţiei nu sunt obligatorii.
Opinia separată s-a formulat şi cu privire la acest aspect şi ea a susţinut că dispoziţiile criticate
ale ordonanţei de urgenţă nu mai erau în vigoare la data la care Curtea s-a pronunţat şi deci,
legea de aprobare cu privire la textul respectiv al ordonanţei nu mai avea obiect, astfel încât
Curtea nu se putea pronunţa asupra constituţionalităţii unui text care nu mai era în vigoare,
întrucât ar însemna să se acorde deciziei Curţii puterea de a produce efecte pentru trecut. Or,
potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru
viitor de la data publicării lor, mai mult, chiar finalitatea deciziei Curţii nu ar mai putea fi
realizată, întrucât Parlamentul nu ar putea să reexamineze, în condiţiile art. 147 alin. 2 din
Constituţie, legea de aprobare a ordonanţei cu privire la textul ieşit din vigoare.

- actele de drept internaţional

O ultimă chestiune ce se impune a fi abordată vizează locul normelor internaţionale în cadrul
sistemului normativ din România şi raporturile care se stabilesc între acestea. Pluralismul
izvoarelor de drept în lumea contemporană justifică necesitatea unei norme constituţionale
care să precizeze modalitatea în care pot fi armonizate aceste surse, care nu sunt întotdeauna
complementare. Corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne a fost lămurită în
plan conceptual la începutul sec. XX. Multitudinea de instrumente internaţionale adoptate în
ultima jumătate de secol ridică însă problema modului de abordare şi a consecinţelor, mai ales
juridice, ce rezultă dintr-o asemenea corelaţie. De-a lungul timpului, această chestiune a
constituit subiectul unor ample dezbateri, prilej cu care s-au conturat, în principiu, două
concepţii cu privire la corelaţia dintre dreptul internaţional cu dreptul intern:
- Concepţia dualistă – în baza căreia dreptul intern şi cel internaţional reprezintă sisteme
independente şi separate, ce coexistă în paralel; pentru ca un tratat internaţional să se poată
aplica în ordinea internă a unui stat este necesar ca acel stat să îi preia dispoziţiile într-o
normă naţională, să se producă, deci, o internalizare a tratatului, cunoscută sub denumirea de
ratificare.
 14
- Concepţia monistă – în baza căreia normele internaţionale sunt de aplicabilitate imediată,
fără a necesita nici admitere formală şi nici transformare în ordinea internă a statului.
În practica diferitelor state sunt utilizate ambele concepţii; efectele lor sunt diferite atât la
nivel internaţional, cât mai ales la nivelul Uniunii Europene, unde unele norme sunt de directă
aplicabilitate în dreptul intern al statelor membre, iar altele au nevoie de transpunere în
legislaţia naţională. Trebuie menţionat că acest lucru nu afectează cu nimic suveranitatea
statelor părţi la tratate, ci constituie un pas înainte pe calea respectării drepturilor cetăţeneşti.
O primă concluzie ce se degajă din interpretarea art.11 din Constituţie este că integrarea
normelor internaţionale în dreptul intern se face prin intermediul legii naţionale şi ca atare,
acestea vor dobândi valoarea juridică pe care o are actul de ratificare, adică fie forţa juridică a
unei legi organice, fie pe cea a unei legi ordinare, putând abroga sau modifica prevederile
contrare din dreptul intern cuprinse în actele normative cu forţă cel mult egală şi anterioare
ratificării. Din acest punct de vedere, se pune problema dacă o lege posterioară ratificării,
echivalentă juridic cu legea de ratificare, ar fi în măsură să abroge sau să modifice prevederile
tratatului. O asemenea variantă nu ar ţine însă seama de faptul că tratatul este un act
internaţional, bilateral sau multilateral, astfel încât nu poate fi modificat sau abrogat decât prin
acordul părţilor semnatare. De aceea, pentru ca efectele unui tratat internaţional să înceteze,
nu este suficientă o lege internă în acest sens, ci tratatul bilateral va trebui denunţat, iar în
privinţa celui multilateral, partea interesată va trebui să urmeze procedura de retragere. O
atare soluţie este singura conformă cu art. 27 al Convenţiei de la Viena din 1969 privind
dreptul tratatelor, care stipulează că „o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern
(nici măcar de rang constituţional –n.n.) ca justificare a încetării tratatului, impunându-se
deopotrivă şi în lumina art. 11 alin. 1 din Constituţie, potrivit căruia statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Reglementarea constituţională este de altfel preluată şi de art. 31 alin. 1 din Legea nr.
590/2003 privind tratatele, care dă expresie principiilor anterior enunţate, stabilind că
dispoziţiile unui tratat în vigoare nu pot fi modificate, completate sau abrogate prin acte
normative interne ulterioare intrării lor în vigoare, acestea neputând fi invocate pentru a
justifica neexecutarea unui tratat în vigoare (art. 31 alin. 4 şi 5 din lege). De asemenea, art. 34
alin. 1 din Legea nr. 590/2003 stipulează, ca posibilităţi de încetare a unui tratat, acordul
părţilor, respectiv denunţarea, renunţarea ori retragerea, după procedura convenită, prevăzută
pentru intrarea sa în vigoare (art. 34 alin. 1 din lege).
Alineatul (3) al art. 11 a fost adăugat la revizuirea constituţională din 2003 pentru a se aduce
un răspuns pertinent întrebărilor – puse mai ales în doctrină – cu privire la situaţia în care
România ar fi fost confruntată cu ratificarea unui tratat ce ar fi cuprins dispoziţii contrare
Constituţiei. Chiar înainte de revizuirea constituţională, analizând legislaţia şi practica din
dreptul comparat, doctrina a avansat soluţia ratificării unor astfel de tratate fie cu rezerve, fie
numai după ce Constituţia ar fi fost modificată corespunzător, întrucât „supremaţia
Constituţiei nu permite ratificarea unui tratat internaţional care ar contraveni prevederilor
sale”, iar tratatele internaţionale „nu pot fi situate, sub aspectul forţei lor juridice, deasupra
prevederilor Constituţiei”13.
Confirmând concepţia dualistă cu privire la corelaţia dintre dreptul internaţional şi cel intern,
această nouă prevedere constituţională întăreşte supremaţia Constituţiei prin instituirea
obligaţiei de revizuire a Legii fundamentale în cazul în care se consideră necesară ratificarea
unui tratat internaţional ce ar cuprinde prevederi contrare acesteia.
Această idee nu a fost continuată până la ultimele sale consecinţe, inclusiv în materia
garanţiilor instituţionale şi, mai ales, jurisdicţionale. Deşi cu prilejul revizuirii constituţionale
din 2003 Curtea Constituţională a României a dobândit şi atribuţia verificării
constituţionalităţii tratatelor internaţionale, ea realizează acest control nu în mod sistematic şi
13
I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 174.
 15
din oficiu, aşa cum se întâmplă în alte ţări (Belgia, Franţa sau Spania), ci numai la sesizarea
unor subiecte de drept, restrictiv şi limitativ enumerate în art. 146. Este adevărat că, prin
atribuirea competenţei de sesizare a Curţii Constituţionale unuia din preşedinţii celor două
Camere sau unui număr de 50 de deputaţi sau 25 de senatori, constituantul a întărit controlul
parlamentar asupra actelor Guvernului, ştiut fiind că tratatele internaţionale se negociază de
Guvern, se semnează de şeful statului şi se ratifică de Parlament. În practică însă, de la
introducerea acestei prevederi, niciun tratat internaţional nu a fost verificat din punct de
vedere al constituţionalităţii înainte de ratificarea sa de către Parlament. Singurul exemplu de
control de constituţionalitate cu privire la un act internaţional ce poate fi citat datează
dinaintea revizuirii Constituţiei şi vizează controlul preventiv al legii de ratificare şi nu
conţinutul propriu-zis al tratatului internaţional ce urma a fi transpus. În speţă, Legea pentru
ratificarea Tratatului cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi
Ucraina a fost deferită Curţii Constituţionale de Curtea Supremă de Justiţie pe calea unui
control a priori, dar Curtea Constituţională a respins sesizarea, ca inadmisibilă, din motive
procedurale, ceea ce nu i-a permis să se pronunţe cu privire la fondul cauzei.14
Cu toate acestea, regula rămâne aceea că tratatele internaţionale trebuie supuse procedurii
ratificării pentru a putea fi aplicate în dreptul intern, iar acest lucru nu este posibil dacă ele
cuprind clauze contrare Constituţiei. În schimb, în cazul în care se constată a priori
constituţionalitatea, tratatul sau acordul internaţional nu poate face obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate [conform art. 147 alin. (3)]. Nici chiar persoanele ale căror drepturi
fundamentale ar putea fi astfel încălcate nu ar mai putea solicita verificarea a posteriori a unui
tratat astfel încorporat, pentru această din urmă ipoteză fiind aplicabile prevederile art. 20
alin. (2) referitoare la principiul lex mitior.
Din interpretarea per a contrario a art. 147 alin. 3 din Constituţie şi art. 26 alin. 3 din lege
rezultă că prevederile unui tratat sau acord internaţional ar putea fi verificate sub aspectul
constituţionalităţii şi ulterior ratificării, prin verificarea, pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate, a legii de ratificare, cu condiţia să nu li se fi stabilit constituţionalitatea
în cadrul procedurii prevăzute de art. 146 lit. b) din Constituţie. Însă trebuie admis că
declararea neconstituţionalităţii legii de ratificare pe calea excepţiei nu atrage inaplicabilitatea
prevederilor tratatului sau acordului internaţional o dată cu publicarea deciziei Curţii
Constituţionale, ci, pentru încetarea efectelor tratatului, trebuie promovată şi parcursă
procedura prevăzută de Convenţia de la Viena din 1969 şi dispoziţiile Legii nr. 590/2003
privind tratatele. În acest sens, art. 40 alin. 4 din legea privind tratatele dispune, pentru cazul
în care Curtea Constituţională decide că dispoziţiile unui tratat aflat în vigoare pentru
România sunt neconstituţionale, că Ministerul Afacerilor Externe, împreună cu ministerul sau
instituţia în competenţa căreia se află domeniul principal reglementat prin tratat, va face
demersuri, în termen de 30 de zile, pentru iniţierea procedurilor necesare în vederea
renegocierii tratatului sau încetării valabilităţii acestuia, pentru partea română, ori, după caz,
în vederea revizuirii Constituţiei.
Dat fiind că în sistemul juridic românesc verificarea constituţionalităţii tratatelor anterior
ratificării lor nu este una automată şi sistematică, ceea ce ar fi eliminat din start posibilitatea
oricărui conflict de norme între legea fundamentală şi actele internaţionale deja încorporate în
dreptul intern, alin. (3) al art. 11 îşi vede serios limitată eficienţa juridică.
În mod constant, doctrina de drept constituţional a văzut în textul art. 20 (1) din legea
fundamentală, temeiul rolului interpretativ al dreptului internaţional în raport cu dispoziţiile
constituţionale, dacă înţelesul acestora este obscur sau îndoielnic, negând un rol mai
important, completiv, modificator sau abrogator în ceea ce priveşte prevederile fundamentale
în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, întrucât, s-a argumentat, Constituţia nu poate fi
revizuită decât cu aplicarea procedurii prevăzute în acest scop de articolele ei, 150-152, iar nu
14
Decizia CCR nr. 338/18 iulie 1997, Monitorul Oficial nr. 163 din 21 iulie 1997.
 16
pe calea ratificării unui tratat internaţional. Cu titlu de exemplu pentru situaţiile de
interpretare a dispoziţiilor constituţionale în concordanţă cu cele internaţionale în materia
dreptului omului, menţionăm decizia Curţii Constituţionale nr.30/199415, prin care,
întemeindu-se pe prevederile art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi pe art.
11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care, în
cadrul mai general al dreptului la un nivel de trai satisfăcător, se referă şi la dreptul la
locuinţă, Curtea a apreciat următoarele: „Dreptul la locuinţă nu este prevăzut expresis verbis
de Constituţie, dar, întrucât potrivit reglementărilor internaţionale sus-menţionate, el face
parte din conţinutul dreptului la un trai decent reglementat de art. 43 din Constituţie, pe baza
principiului interpretării drepturilor fundamentale în concordanţă cu prevederile
reglementărilor internaţionale, acest drept se impune legiuitorului, constituind temeiul
constituţional al unei măsuri legislative adoptate în considerarea lui”.
O situaţie distinctă este reglementată de alineatul 2 al articolului 20 din Constituţie, care
stabileşte că, în caz de neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile. Problema ce s-a pus în legătură cu această dispoziţie a fost de a şti
dacă noţiunea de „legi interne” este utilizată pentru a desemna atât legile organice şi ordinare,
cât şi constituţia, ori este susceptibilă de un sens restrâns, cuprinzând în sfera ei numai legile
organice şi ordinare, cu excluderea legilor constituţionale. Doctrina, sprijinindu-se pe solide
argumente de text constituţional şi legal, a înclinat în favoarea celei de-a doua opinii,
considerând-o consecinţa faptului că legea fundamentală se bucură de supremaţie în cadrul
sistemului normativ românesc, iar legitimitatea sa nu poate fi pusă în discuţie pe calea
indirectă a ratificării unui tratat, indiferent de materia în care acesta reglementează.
Cel de-al doilea alineat al art.20 din Constituţie face vorbire însă de prioritatea de aplicare a
reglementărilor internaţionale faţă de legile interne şi nu precizează în niciun fel poziţia
acestor reglementări în cadrul sistemului normativ românesc. În baza art.20 alin.1 din
Constituţie, interpretarea legilor interne trebuie să fie realizată astfel încât să faciliteze
concilierea dreptului intern cu reglementările internaţionale din materia drepturilor omului în
orice ipoteză de lucru, dar în măsura în care nepotrivirile sau neconcordanţele între cele două
tipuri de protecţie sunt ireconciliabile, nu se persistă în ideea compromisului, ci se constată
existenţa unui conflict de norme. Alineatul 2 al articolului 20 stabileşte ca regulă generală de
soluţionare a acestui conflict, prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale faţă de
cele interne. Până la revizuirea Constituţiei din 2003 prioritatea reglementărilor internaţionale
era sistematică şi necondiţionată; indiferent de conţinutul normativ al celor două tipuri de
reglementări şi indiferent care ar fi fost rezultatul unei eventuale comparaţii între ele în
privinţa gradului de protecţie pe care îl ofereau. Dată fiind dinamica posibilă în domeniul
drepturilor omului, unde evoluţiile sunt nu doar rapide, ci şi spectaculoase, prin aplicarea
acestei priorităţi în mod automat, exista oricând riscul de a se ajunge la pervertirea finalităţii
reglementării. Tocmai de aceea, constituantul derivat a impus principiul lex mitior, precizând
că prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale este valabilă numai dacă legile
interne sau Constituţia României nu cuprind prevederi mai favorabile în materia protecţiei
drepturilor omului.
Am văzut anterior că prin mecanismul ratificării şi faţă de valoarea juridică pe care o
dobândeşte, un tratat internaţional intrat în dreptul intern va putea modifica sau chiar abroga
dispoziţiile contrare din legile organice sau ordinare adoptate anterior ratificării lui. Problema
se pune atunci când, ulterior ratificării, legiuitorul român adoptă legi care nu se corelează cu
tratatele internaţionale la care România este parte. Într-o atare situaţie, în doctrină s-a arătat că
numai Curtea Constituţională este competentă să constate încălcarea de către legiuitor a
prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituţie.
15
Publicată în Monitorul Oficial nr.100/1994.
 17
În acord cu alte opinii doctrinare, apreciem însă, că în cazul unui conflict între o reglementare
internă şi una internaţională, cu precădere cât priveşte materia drepturilor omului, Curtea
Constituţională nu dispune de un monopol al aplicării principiului priorităţii reglementărilor
internaţionale, soluţia constituţională referitoare la acest aspect adresându-se autorităţilor
însărcinate cu punere în aplicare a legilor, cu precădere instanţelor judecătoreşti. De aceea se
poate susţine în mod pertinent că art.20 este direct aplicabil şi de instanţele judecătoreşti, care,
în felul acesta, nu se pronunţă asupra constituţionalităţii reglementării interne, ci înlătură
aplicarea ei în proces, dând prioritate reglementării internaţionale care ar conferi un plus de
protecţie drepturilor subiective.
Un semnal optimist din acest punct de vedere a fost faptul că, în deciziile sale, Curtea
Constituţională invocă frecvent dispoziţii internaţionale şi exemple din practica Curţii
Europene, fie în relaţie cu dispoziţiile constituţionale, fie întemeindu-se exclusiv pe
reglementările juridice internaţionale. Un exemplu în acest ultim sens îl constituie decizia nr.
208/200016, prin care Curtea a constatat neconstituţionalitatea unei proceduri administrative,
prealabile celei judecătoreşti în domeniul impozitelor şi taxelor, întrucât durata acestei
procedurii era excesivă, întemeindu-şi raţionamentul exclusiv pe cerinţa termenului rezonabil
din art. 6 al Convenţiei Europene şi pe jurisprudenţa corespunzătoare a Curţii de la
Strasbourg.
Alteori, reglementările internaţionale sunt folosite cu rol explicativ sau întăritor faţă de
principiile Constituţiei române. Cu titlu de exemplu cităm cazul deciziei nr. 59/1994 17 prin
care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din
fostul Cod al muncii, iar în motivarea deciziei s-a subliniat, printre altele, că: „Jurisdicţia
instituită prin art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii este discriminatorie şi, deci,
neconstituţională, nu numai în funcţie de prevederile art. 16 alin. 1 din Constituţie, care se
referă la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără discriminări, ci şi în funcţie de prevederile
art. 6 pct. 1 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr. 2, la care România a
aderat prin Legea nr. 30/1994. Potrivit acestor din urmă prevederi, orice persoană are dreptul
la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către
o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege.” În concordanţă cu prevederile din
convenţia sus-menţionată şi cu art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie,Curtea a
statuat că „... autorităţile administrative prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. b din Codul muncii nu
pot avea calitatea de organe jurisdicţionale, deoarece chiar ele au luat măsura desfacerii
contractului de muncă. Ar însemna ca aceeaşi autoritate să fie şi judecător şi parte interesată,
ceea ce este contrar prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale sus-menţionate. În condiţiile art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul
muncii, este încălcat principiul instituit prin această prevedere referitor la dreptul persoanei de
a fi judecată în mod echitabil, de către o instanţă independentă şi imparţială”.

- actele de drept comunitar

Tratarea distinctă a dreptului comunitar se justifică prin caracterul autonom al sistemului
juridic al Comunităţii Europene, care decurge din propriile sale surse juridice, desprinzându-
se atât de dreptul internaţional general, cât şi de sistemul de drept al statelor membre, sens în
care Constituţia îi consacră o reglementare specifică, diferită de cea prevăzută în articolele 11
şi 20 pentru dreptul tratatelor internaţionale.
Astfel, ratificarea tratatelor comunitare, fie ele originare sau derivate, urmează o procedură
legislativă specifică, diferită de cea legislativă de drept comun şi distinctă faţă de procedura
revizuirii Constituţiei. Acest lucru a determinat o parte a doctrinei să afirme că tratatele

16
Publicată în Monitorul Oficial nr. 695/2000.
17
Publicată în Monitorul Oficial nr.259/1994
 18
comunitare au forţă juridică mai mare decât a legilor, ordinare şi organice, dar mai mică decât
a Constituţiei.
Ca şi în privinţa ratificării tratatelor internaţionale, şi în materia raportului dintre dreptul
intern şi dreptul internaţional public, Constituţia României stabileşte regula şi unele excepţii.
Numărul excepţiilor a sporit cu prilejul revizuirii Constituţiei din 2003, la cea deja existentă în
domeniul drepturilor omului adăugându-se şi cea privitoare la aplicarea dreptului comunitar.
Regula în materia raportului dintre dreptul intern şi cel internaţional public rezultă din
prevederile art. 11, care precizează că, în general, tratatele ratificate de Parlament, potrivit
legii, fac parte din dreptul intern, adică încorporarea le face interpretabile şi aplicabile după
aceleaşi reguli ca şi toate celelalte norme care provin de la putea de stat. Prin excepţie, art. 20
din Constituţie stabileşte că tratatele internaţionale care reglementează în materia drepturilor
omului trebuie interpretate şi aplicate în dreptul intern în deplină armonie cu prevederile
constituţionale şi legale, iar, în caz de contrarietate sau simple neconcordanţe, prioritate de
aplicare vor avea actele internaţionale în detrimentul reglementărilor interne, în măsura în
care primele cuprind prevederi mai favorabile. A doua excepţie este consacrată de art. 148
alin. 2 din Constituţie, care reia, adaptând oarecum, conţinutul normativ al excepţiei anterior
menţionate. Deşi aparent această prevedere nu consacră o normă juridică nouă sau un alt tip
de derogare de la regula în materie, dat fiind că raportul dintre dreptul comunitar şi cel intern
constituie unul dintre subiectele cele mai delicate ale construcţiei juridice europene,
constituantul român a preferat să îi consacre un alineat special.
Cu privire la acest subiect există cel puţin două curente de gândire, unul specific mai degrabă
jurisdicţiilor constituţionale naţionale, care susţin supremaţia Constituţiei inclusiv faţă de
dreptul comunitar, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă faţă de toate
celelalte norme din dreptul intern, şi unul propriu jurisdicţiei comunitare, care, cu unele
fluctuaţii, susţine prioritatea de aplicare sistematică şi necondiţionată a tuturor dispoziţiilor
din dreptul comunitar faţă de toate normele din dreptul intern, inclusiv faţă de Constituţiile
naţionale.
Din perspectiva Comunităţii Europene şi, mai ales, din perspectiva unei jurisprudenţe extrem
de activiste de la începuturile Curţii de Justiţie, prioritatea de aplicare a dreptului comunitar,
atât originar cât şi derivat, se justifică pe baza obiectivului implicit, negociat împreună de
statele membre şi consfinţit în tratatele constitutive, anume acela al unificării sistemelor
normative naţionale prin crearea unei ordini juridice europene. Sau, altfel spus (şi reluând aici
unul din considerentele cel mai des citate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie), „dispoziţii
legale interne, indiferent de modul în care ar fi adoptate sau formulate, nu ar putea avea
prioritate faţă de regulile juridice care rezultă din Tratat, un izvor independent de drept,
datorită naturii speciale şi originale a ultimelor, altfel dreptul comunitar ar fi privat de
caracterul său de sistem juridic al unei comunităţi [de state] şi însuşi fundamentul juridic al
Comunităţii ar fi pus la îndoială”.18 La mai bine de zece ani distanţă, Curtea de Justiţie avea să
întărească şi mai bine principiul priorităţii dreptului comunitar printr-un considerent extrem
de clar formulat: „în conformitate cu principiul priorităţii dreptului comunitar, raportul dintre
prevederile Tratatului şi cele ale dispoziţiilor direct aplicabile adoptate de instituţii, pe de o
parte, şi dreptul intern al statelor membre, pe de altă parte, este de aşa natură încât prevederile
şi dispoziţiile [comunitare] nu numai că fac automat inaplicabile, încă de la intrarea lor în
vigoare, orice prevederi contrare în vigoare ale dreptului intern, dar – atâta vreme cât ele
reprezintă o parte integrantă a ordinii juridice aplicabile pe teritoriul fiecărui stat membru şi
au prioritate faţă de aceasta – împiedică şi adoptarea validă a unor noi reglementări naţionale
în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu prevederile dreptului comunitar. Într-adevăr,
orice recunoaştere a unui efect juridic al unei reglementări naţionale care ar încălca domeniul
în care Comunitatea îşi exercită competenţele legislative sau care ar fi incompatibilă cu
prevederile dreptului comunitar ar însemna o negare corespunzătoare a eficienţei obligaţiilor
18
CJCE, C. 6/64 – Costa c. Enel.
 19
asumate necondiţionat şi irevocabil de statele membre prin Tratat şi ar pune astfel în pericol
înseşi bazele Comunităţii”.19.
Formulările şi limbajul utilizate de Curtea de Justiţie sunt riguroase şi atent alese. Astfel,
nicăieri nu este utilizat conceptul de supremaţie a dreptului comunitar faţă de cel intern al
statelor membre. Autorităţile naţionale confruntate cu situaţii de conflict între norme ale
dreptului comunitar şi dreptul intern, în special instanţele judecătoreşti, nu sunt îndemnate să
abroge, să anuleze şi nici măcar să invalideze normele interne contrare celor ale Comunităţii,
ci numai să nu le aplice la cazul de speţă şi să dea prioritate de aplicare prevederilor cu
aplicabilitate directă din dreptul comunitar. Normele din dreptul intern astfel neaplicate nu
dispar din ordinea juridică naţională, ci rămân valide şi pot fi oricând aplicate la situaţii de
fapt în care nu există riscul interferenţei cu competenţa Comunităţii.
Curtea de Justiţie susţine că instanţele naţionale sesizate cu un potenţial conflict între norme
din dreptul intern şi norme din dreptul comunitar au obligaţia de a înlătura de la aplicare pe
cele din dreptul intern şi a da sistematic prioritate celor izvorâte din dreptul comunitar, chiar
dacă validitatea în dreptul intern a normelor proprii (eventual chiar prin raportare la propria
Constituţie) urmează a fi stabilită la o dată ulterioară. Procedând astfel, Curtea de Justiţie îşi
asumă riscul ca aceeaşi prevedere din dreptul intern să fie considerată validă şi deci eficientă
juridic, căci conformă Constituţiei naţionale, dar inaplicabilă în dreptul comunitar. O astfel de
situaţie, departe de a contrazice, întăreşte natura juridică originală şi autonomă a ordinii
juridice comunitare care, conform Curţii Constituţionale italiene, „nu poate fi considerată
izvor de drept internaţional, nici de drept străin, nici de drept intern al statelor membre” 20, ci o
ordine juridică nouă şi originală, eficientă de plin drept, obligatoriu şi direct aplicabilă în toate
statele membre. În egală măsură, Curtea de Justiţie îşi asumă şi riscul ca instanţele
judecătoreşti naţionale să observe că se transformă din organe judiciare limitate la aplicarea
dreptului intern în jurisdicţii de drept internaţional, care trebuie să verifice în permanenţă nu
doar propria lor competenţă şi validitatea – în ordinea juridică internă – a normelor pe care
trebuie să le aplice, ci şi aplicabilitatea lor prin raportare la alte tipuri de sisteme de referinţă,
precum dreptul comunitar. Din acest punct de vedere instanţele naţionale nu capătă noi
atribuţii, ci îşi văd lărgită numai sfera normelor de referinţă utilizate în activitatea lor
obişnuită prin adăugarea celor din dreptul comunitar.
Că nu este vorba de supremaţie (cu toate consecinţele ce ar putea decurge din aceasta, în
primul rând cu privire la validitatea normei contrare ordinii juridice comunitare în sistemul
juridic în care ea acţionează), ci numai de prioritatea de aplicare a normelor de drept
comunitar direct aplicabile, rezultă tot din jurisprudenţa Curţii de Justiţie: „contrar
susţinerilor Comisiei, nu se poate deduce din hotărârea Simmenthal că incompatibilitatea cu
dreptul comunitar a unei reguli juridice naţionale adoptată ulterior are efectul stabilirii
inexistenţei acelei reguli juridice naţionale. Confruntată cu o astfel de situaţie, instanţa
naţională este, totuşi, obligată să nu aplice respectiva regulă, presupunând întotdeauna că
această obligaţie nu o restrânge pe cea a instanţelor naţionale competente de a aplica, dintre
diversele proceduri disponibile în cadrul dreptului naţional, pe acelea care sunt adecvate
protejării drepturilor acordate subiectelor individuale de drept de către dreptul comunitar”.21
Cu toate acestea, ceea ce pare să sugereze întreaga jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a
Comunităţii Europene este că această prioritate de aplicare este sistematică şi vizează
ansamblul sistemelor normative naţionale, fără nicio deosebire după forţa juridică a normei
din dreptul intern faţă de care ea operează. 22 Caracterul necondiţionat al priorităţii de aplicare

19
CJCE, C. 106/77 – Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA, (Simmenthal II).
20
Corte Costituzionale – 27 decembrie 1973, în Revue Trimestrielle de Droit Européen, 1974, p. 148.
21
CJCE, C. Ministero delle Finanze v. IN.CO.GE ’90 Srl, 1997.
22
Ibidem.
 20
a dreptului comunitar a cunoscut însă şi unele inflexiuni, mai ales atunci când în conflict s-au
aflat norme comunitare de protecţie a unor relaţii economice de tip liberal cu norme naţionale
de protecţie a drepturilor fundamentale.23
Din punctul de vedere al statelor membre, prioritatea de aplicare a dreptului comunitar
este acceptată nu în virtutea jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, ci în baza
prevederilor constituţionale proprii (atunci când ele există, cum este şi cazul României) sau în
baza faptului că limitele competenţei de atribuire de care se bucură Comunitatea Europeană
rămân, în ultimă instanţă, la latitudinea statelor care au acceptat propriile lor limitări de
suveranitate în beneficiul entităţii suprastatale. Majoritatea instanţelor naţionale nu acceptă
fără rezerve poziţia monistă şi puternic ideologică adoptată de Curtea de Justiţie. În special
jurisdicţiile constituţionale au subliniat faptul că prioritatea de aplicare a dreptului comunitar
există doar atâta vreme cât este acceptată de constituţiile naţionale, ca ultimă expresie a
voinţei popoarelor Europei, şi şi-au rezervat dreptul de a controla constituţionalitatea
normelor din dreptul comunitar, valorizând astfel principiul supremaţiei Constituţiei faţă de
orice alte prevederi din dreptul intern, inclusiv faţă de cele care sunt rezultatul unei proceduri
de ratificare. Astfel, jurisdicţii constituţionale europene de tradiţie au ajuns la concluzia că
este de competenţa lor să efectueze controlul constituţionalităţii dreptului comunitar integrat
în ordinea juridică internă în virtutea rolului lor de gardiene ale supremaţiei legii
fundamentale. În acest sens, prin decizii devenite celebre în întreaga Uniune Europeană – a se
vedea sentinţa Frontini a Curţii Constituţionale italiene24, deciziile Solange I şi II, precum şi
evoluţia acestei jurisprudenţe în decizia Maastricht a Tribunalului Constituţional German25 –
jurisdicţiile constituţionale au precizat că dreptul comunitar nu poate avea prioritate faţă de
drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt acestea protejate de legile fundamentale
naţionale, atâta vreme cât în dreptul comunitar acele drepturi nu sunt eficient garantate. Altfel
spus, din punctul de vedere al jurisdicţiilor constituţionale, prioritatea de aplicare a dreptului
comunitar este valabilă numai în măsura în care Constituţia naţională o permite şi nu este
sistematică, ci limitată de valorile esenţiale care stau la baza legilor fundamentale respective.
Ilustrare a opţiunii dualiste exprimată de constituantul originar român în art. 11 din
Constituţie, dar prin excepţie de la regula generală a aplicării tratatelor în dreptul intern, alin.
(2) al art. 148 consacră prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern, cu precizarea
(lipsită de relevanţă, căci este lipsită de obiect) că acest lucru se va realiza în condiţiile
rezultate din actul de aderare. În actuala stare de lucruri, Tratatul de aderare a României la
Uniunea Europeană nu conţine nicio precizare cu privire la modalitatea de aplicare a dreptului
comunitar.
Numai că art. 148 alin. (2) din Constituţia României consacră o variantă originală a regulii
priorităţii dreptului comunitar, anume nu tot dreptul comunitar, ci numai „tratatele
constitutive” şi „celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu” au prioritate şi nu
faţă de orice dispoziţie din dreptul intern care s-ar afla în neconcordanţă (aşa cum se
precizează la art. 20 din Constituţie) cu acestea, ci doar faţă de dispoziţiile contrare (s.n.) lor.
Ca şi în cazul alin. (1) al aceluiaşi articol, terminologia utilizată de constituantul derivat
trebuie interpretată în sens larg: „prevederile tratatelor constitutive” le includ şi pe cele ale
tratatelor modificatoare, făcând trimitere de fapt la izvoarele originare ale dreptului
comunitar, iar „celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu” se referă la
izvoarele secundare ale dreptului comunitar, inclusiv la ansamblul consistentului acquis
comunitar, dar numai la partea sa normativ obligatorie. Chiar şi în aceste condiţii, dispoziţia

23
CJCE, Omega Spielhallen und Automatenaufstellungs-GmbH v. Oberbürgermeisterin der Bundesstadt
Bonn, 2004.
24
Corte Costituzionale – 27 decembrie 1973, în Revue Trimestrielle de Droit Européen, 1974, p. 148.
25
Solange I – Common Market Law Review 1974, p. 540, Solange II – Common Market Law Review 1987,
p. 225
 21
art. 148 alin. (2) din Constituţie restrânge parţial şi, totodată, extinde parţial sfera de aplicare a
priorităţii dreptului comunitar faţă de ceea ce pare să fie consacrat pe cale jurisprudenţială în
cadrul Uniunii Europene. Astfel, pe de o parte, în dreptul comunitar prioritatea de aplicare
beneficiază ansamblului reglementărilor din ordinea juridică proprie Comunităţii Europene şi
nu doar celor cu caracter obligatoriu, iar pe de altă parte, regula nu a fost consacrată decât cu
privire la dreptul comunitar şi nu referitor la dreptul Uniunii Europene, actele juridice din
PESC şi respectiv JAI neavând acelaşi regim juridic.
Indiferent de nuanţele pe care constituantul român le-a adăugat principiului priorităţii
dreptului comunitar, aplicarea acestuia revine tuturor autorităţilor statului însărcinate cu
aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor din ordinea juridică a Comunităţii Europene, adică în
egală măsură şi legiuitorului, dar şi executivului şi, mai ales, puterii judecătoreşti. Cu toate
acestea, consecinţă directă a pluralismului juridic, legea internă nu poate fi invalidată în
cadrul ordinii juridice interne datorită faptului că nu este compatibilă cu dreptul comunitar,
aşa cum corect a statuat şi Curtea Constituţională a României26.
O ultimă precizare este necesară: termenul „lege” utilizat în cuprinsul alin. 2 pentru a
desemna actele normative faţă de care dreptul comunitar are prioritate nu se referă numai la
actul juridic emis de Parlament, ci, ca şi în alte situaţii [art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16
alin. (1), art. 18 alin. (1), art. 20 alin. (2) etc.], el reprezintă denumirea generică pentru orice
act normativ emis de autorităţile statului.
Atenţia sporită acordată de constituantul derivat priorităţii dreptului comunitar nu înseamnă că
celelalte efecte specifice acestuia (aplicarea directă şi imediată) nu sunt recunoscute în dreptul
românesc. Ele constituie obiectul unei bogate şi constante (chiar dacă nuanţate) jurisprudenţe
a Curţii Europene de Justiţie şi sunt astăzi acceptate în practică de toate statele membre ale
Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte invocarea unui act comunitar în determinarea neconstituţionalităţii unei
dispoziţii interne Curtea a stabilit, în Decizia nr.1249 din 7 octombrie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Decizia nr.137 din 25
februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie
2010, şi Decizia nr.1596 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 37 din 18 ianuarie 2010, că nu este de competenţa sa "să analizeze conformitatea
unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene
prin prisma art.148 din Constituţie. O atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă
există o contrarietate între legea naţională şi Tratat, aparţine instanţei de judecată, care, pentru
a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o
întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratat la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În
situaţia în care Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra
conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de
jurisdicţii între cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil."

Ulterior, Curtea prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicat în Monitorul Oficial cu
numărul 487 din data de 8 iulie 2011 fără a-şi reconsidera jurisprudenţa menţionată anterior, a
statuat că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate
ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţia
României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară,
precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis
şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se
circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său
normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă
directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul

26
Decizia CCR nr. 59/2007, publicată în Monitorul Oficial nr.98/2007
 22
Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce
aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce
ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.

Prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale

aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene sau formularea de către ea însăşi de întrebări preliminare în vederea stabilirii
conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa
constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a
se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe. În cauză,
deşi înţelesul normei europene a fost desluşit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
cerinţele rezultate din această hotărâre nu au relevanţă constituţională, ele ţinând mai degrabă
de obligaţia legislativului de a edicta norme în sensul hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, în caz contrar găsindu-şi eventual aplicarea art. 148 alin. (2) din Constituţia
României.

1.2 Aplicarea directă a constituţiei

Unul din elementele prin care este evocată şi se exprimă supremaţia Constituţiei îl constituie
caracterul direct aplicabil al legii fundamentale, prin aceea că ea consacră statutul legal al
cetăţeanului, cât şi pe cel al principalelor autorităţi publice, aspecte definitorii pentru
exercitarea puterilor în stat; în acest sens, Constituţia configurează pe plan normativ şi în
esenţa sa statul de drept, reprezentând actul normativ de bază pentru organizarea şi
funcţionarea acestuia. Din acest punct de vedere, interpretarea şi aplicarea normelor
constituţionale sunt implicate în activitatea oricărei autorităţi publice; în fond, primul care
aplică Constituţia este legiuitorul însuşi, în cadrul procesului legislativ, similară fiind şi
activitatea de interpretare şi aplicare a constituţiei realizată de autorităţile administraţiei
publice, în cadrul sistemului de relaţii între puteri. Ceea ce ne interesează însă cu precădere în
această secţiune a primului capitol este problema interpretării şi aplicării directe, cu
„autoritate”, a Constituţiei, respectiv de către jurisdicţii, organe judecătoreşti propriu-zise sau
tribunale constituţionale.
Fără îndoială, rolul cel mai important în aplicarea Constituţiei îl au tribunalele şi curţile
constituţionale, plecând de la funcţiile specifice unor garanţi ai supremaţiei Constituţiei şi
valoarea juridică ce se ataşează deciziilor acestora, cu efecte obligatorii erga omnes. Într-
adevăr, orice apreciere cu privire la constituţionalitatea unei legi este în fapt o interpretare a
acelei legi prin raportare la dispoziţiile constituţionale şi, în mod necesar, un act de aplicare
directă a constituţiei la un caz concret, pentru a verifica conformitatea legii cu textul de
referinţă constituţional. Sub aceste aspecte, judecătorului constituţional român i-a revenit în
primul rând sarcina interpretării şi aplicării normelor constituţionale, asigurând difuzarea
concertată şi aprofundarea dispoziţiilor legii fundamentale în cadrul ramurilor sistemului
juridic, ceea ce dă măsura fenomenului constituţionalizării dreptului, pentru care
aplicabilitatea directă a Constituţiei constituie o premisă importantă. S-a teoretizat în sensul că
regulile constituţionale sunt direct aplicabile, atât de către autoritatea judecătorească, cât şi de
cea administrativă, precum şi de către particulari, ecranul legii neputând fi invocat ca obstacol
pentru aplicarea unei dispoziţii constituţionale. „Constituţia, ca lege fundamentală a statului,
este direct aplicabilă. Când Adunarea Constituantă a vrut ca anumite norme constituţionale să
fie aplicate în condiţiile legii, a precizat-o expres. Controlul constituţionalităţii legilor
exercitat prin Curtea Constituţională reprezintă una din consecinţele caracterului de directă
aplicabilitate a Constituţiei”27.

27
Decizia CCR nr. 26/21 martie 1995, publicată în Monitorul Oficial nr.66/1995
 23
Posibilitatea aplicării directe a normelor constituţionale în practica judiciară, ca şi efectele
acestei aplicări diferă însă după cum normele constituţionale sunt de aplicaţie nemijlocită ori
mijlocită, respectiv după momentul adoptării reglementării legale aplicabile speţei ori care
face obiectul controlului de constituţionalitate, anterior sau posterior intrării în vigoare a
Constituţiei.

a. Norme constituţionale cu aplicaţie directă şi cu aplicaţie mijlocită

Distingem din acest punct de vedere între normele cu aplicaţie mijlocită şi normele cu
aplicaţie nemijlocită. În categoria normelor cu aplicaţie nemijlocită urmează a fi cuprinse
acele norme care dau reglementări de principiu şi care, pentru a fi puse în aplicare la cazuri
concrete, sunt dezvoltate prin dispoziţii specifice în cadrul altor ramuri de drept, cum ar fi, de
exemplu, norma constituţională potrivit căreia statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără
interesele mamei şi copilului, urmată de reglementările date de codul familiei.
Nu este mai puţin adevărat că unele texte constituţionale cuprind concepte nedefinite prin
normele subsecvente sau insuficient definite ori fluctuante prin natura lor, precum „tratament
degradant”, „bune moravuri”, „aşezare justă a sarcinilor fiscale”, „bună-credinţă”, etc, ceea ce
poate face dificilă aplicarea Constituţiei, impunând judecătorului constituţional sau ordinar să
contureze sensul şi scopul acestora, de regulă prin interpretarea celorlalte principii şi a
ansamblului legislaţiei, evitând să construiască noi norme ori să le completeze pe cele
existente.
Cât priveşte normele cu aplicaţie nemijlocită, în această categorie sunt cuprinse normele care
reglementează direct relaţiile sociale, nemaiavând nevoie a fi precizate printr-o lege, cum este
de exemplu, cazul principiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor
ori la accesul liber la justiţie. Astfel, deseori judecătorul obişnuit este pus în situaţia de a
aplica principiul fundamental al egalităţii în materie procesuală, sub forma egalităţii armelor,
de asemenea, în raport cu criteriile de nediscriminare menţionate în art. 4 alin. 2 din
Constituţie, ori de câte ori cetăţenii se consideră victimele unei discriminări ori în relaţiile
specifice dreptului muncii, în care nicio discriminare având drept criteriu rasa, naţionalitatea,
originea, etnia, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială
nu este permisă, după cum nicio limitare a dreptului la muncă nu poate fi adusă prin lege.
În practica Curţii Constituţionale, aplicarea directă a principiului fundamental al egalităţii, în
varianta specifică a egalei ocrotiri a proprietăţii private (art. 41 alin. 2 din Constituţia adoptată
în anul 1991, în redactarea anterioară revizuirii din 2003), a dus la constatarea abrogării
dispoziţiilor din Codul penal de la 1968 referitoare la infracţiunile contra „avutului obştesc”,
„nicio diferenţă de tratament juridic între titularii dreptului de proprietate nefiind
admisibilă”28. În speţă s-a constatat că legiuitorul penal de la 1968 a instituit pedepse mai
dure pentru infracţiunile contra avutului obştesc decât pentru cele îndreptate contra
proprietăţii private a persoanelor fizice, or, având în vedere că „avutul obştesc” reprezenta
acea formă de proprietate care aparţinea unor subiecte colective de drept, se ajungea, în
sistemul noii Constituţii, ca reglementările referitoare la avutul obştesc să fie aplicabile şi
unor subiecte de drept (regii autonome, societăţi comerciale) care au asupra bunurilor din
patrimoniul lor un drept de proprietate privată, conducând inevitabil la o inegală ocrotire a
acesteia, pe criteriul titularului.
Cât priveşte principiul liberului acces la justiţie, directa aplicabilitate a acestuia rezultă din
valoarea sa de drept – garanţie, explicabilă prin două coordonate: posibilitatea efectivă de care
dispune orice persoană de a se adresa justiţiei, respectiv faptul că această vocaţie are un
caracter general, exclusiv de orice discriminare. În aplicarea directă a principiului liberului
acces la justiţie, prin numeroase decizii, Curtea Constituţională a sancţionat practicile
legislative, mai ales preconstituţionale, care sustrăgeau anumite categorii de litigii din
28
Decizia CCR nr. 38/1993, publicată în Monitorul Oficial nr.176/1993
 24
competenţa instanţelor judecătoreşti, pentru a le da în competenţa unor organe administrativ-
jurisdicţionale, consecinţa deciziilor Curţii fiind că după parcurgerea acestor proceduri,
persoanele nemulţumite s-au putut adresa instanţelor judecătoreşti în exerciţiul neîngrădit al
accesului la justiţie. Un alt exemplu ilustrativ în acest sens îl constituie Decizia nr. 486/1997,
prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.
278 Cod procedură penală, constatând că aceste dispoziţii sunt constituţionale numai în
măsura în care nu opresc persoana nemulţumită de modul de soluţionare a plângerilor
împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date
de acesta, să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în
mod direct.

b. Norme preconstituţionale şi norme post-constituţionale

După cum am anticipat, cel de-al doilea criteriu al distincţiei în interiorul posibilităţii
instanţelor judecătoreşti de a face o aplicare directă normelor constituţionale, privea
caracterul pre-sau post-constituţional al reglementării legale incidente în speţa dedusă
judecăţii. Vorbind despre caracterul direct aplicabil al Constituţiei, am presupus că ecranul
legii nu mai constituie un obstacol pentru invocarea unei dispoziţii constituţionale, dar
neconformitatea legii aplicabile cu norma fundamentală produce efecte diferite, după cum
legea a fost adoptată anterior sau ulterior intrării în vigoare a constituţiei, consecinţa fiind, în
primul caz, abrogarea, iar în cel de-al doilea, neconstituţionalitatea.
Într-adevăr, pentru a soluţiona conflictele dintre legile preconstituţionale şi noua ordine
juridică instaurată prin intrarea în vigoare a unei noi legi fundamentale, art. 150 alin. 1 din
Constituţia adoptată în 1991 (art. 154 alin.1în varianta rezultată în urma revizuirii din 2003) a
prevăzut că „legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care nu
contravin prezentei Constituţii”. Autorităţile care trebuie să constate această abrogare sunt
fără îndoială, cele chemate să aplice legile respective, în primul rând instanţele judecătoreşti,
care, învestite cu soluţionarea unui litigiu, sunt datoare să determine legea aplicabilă şi să
stabilească dacă textul de lege a cărui aplicare trebuie să o facă, mai este sau nu în vigoare.
Faptul de a se pronunţa asupra abrogării unui text legal, prin aplicarea art. 154 alin. 1 (art. 150
alin. 1 în redactarea anterioară), reprezintă, poate, cel mai concludent exemplu de
aplicabilitate directă a Constituţiei, autorizată de însuşi constituantul, cu atât mai consistent şi
interesant cu cât el deschide posibilitatea, chiar obligă la încă o aplicare directă, anume a
normelor constituţionale faţă de care textul de lege s-a constatat abrogat şi în locul acestuia.
Alta este însă semnificaţia invocării în proces a normei constituţionale în contra reglementării
legale aplicabile, dacă aceasta din urmă a intrat în vigoare ulterior adoptării Constituţiei. Într-
o atare situaţie, aplicarea directă a Constituţiei de către instanţă se rezumă la posibilitatea pe
care aceasta o are, potrivit art. 146 lit. d) din legea fundamentală, de a sesiza Curtea
Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate. Într-adevăr, neconformitatea unei legi
cu Constituţia sub imperiul căreia a fost adoptată, pune o problemă de constituţionalitate, a
cărei soluţionare pe fond a fost dată de sistemul juridic românesc, care a preluat modelul
european de control al constituţionalităţii legilor, în competenţa exclusivă a Curţii
Constituţionale.
Instanţele judecătoreşti sunt doar asociate la controlul constituţionalităţii legii, prin faptul că,
în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispun sesizarea acesteia cu excepţia de
neconstituţionalitate invocată, exprimându-şi şi opinia asupra excepţiei, respectiv pot ridica
din oficiu şi motivat, o excepţie. Fără îndoială că pentru a-şi îndeplini aceste atribuţii,
instanţele procedează la interpretare, atât a legilor, cât şi a Constituţiei, însă este exclus ca,
apreciind asupra neconformităţii legii cu Constituţia, instanţa s-o înlăture pe prima de la
aplicare şi să dea eficienţă directă celei de-a doua, pe criteriul priorităţii în aplicare a actului
normativ cu forţă juridică superioară, întrucât, într-o asemenea situaţie, ar proceda la un
 25
veritabil control de constituţionalitate, ce excede competenţei sale, intrând în sfera de
competenţă exclusivă a judecătorului constituţional. „Dispoziţiile constituţionale pot şi
trebuie să fie aplicate direct de instanţele judecătoreşti, atunci când legiuitorul nu a dat legi
prin care să procedeze la detalierea reglementării constituţionale sau în cazul în care, fiind
constatată de către Curtea Constituţională neconstituţionalitatea prevederilor legale existente,
legiuitorului nu a procedat la modificarea sau abrogarea lor.”29.
În caz contrar, dacă prevederea legală nu a fost abrogată sau declarată neconstituţională,
ecranul legii reprezintă pentru instanţă un motiv pentru a nu aplica direct Constituţia, singura
posibilitate de care aceasta dispune fiind de a ridica din oficiu o excepţie de
neconstituţionalitate, sesizând Curtea Constituţională cu soluţionarea acesteia. Este şi aceasta
o concretizare a unui principiu fundamental al funcţionării autorităţii judecătoreşti ce-şi are
sorgintea în doctrina separaţilor puterilor în stat, care vede în judecător „vocea legii”, ţinut s-o
aplice indiferent de opţiunea sa subiectivă cu privire la norma aplicabilă, pentru că altminteri
ar cădea în arbitrar.
O situaţie aparent diferită ar putea apărea în cazul legilor care au ieşit din vigoare, dar care
rămân aplicabile speţei, întrucât guvernează raporturile juridice deduse judecăţii. Având în
vedere că aceste acte normative nu mai pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale pe cale
de excepţie, întrucât acesta se exercită numai asupra legilor şi ordonanţelor în vigoare (art. 29
alin. 1 din Legea nr. 47/1992), se pune problema de a şti dacă ele pot fi verificate sub aspectul
constituţionalităţii de instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea respectivelor cauze şi
eventual, înlăturate de la aplicare pe motiv de neconformitate cu legea fundamentală.
Un răspuns afirmativ, care a confirmat o parte a practicii judecătoreşti ce se exprimase în
acest sens, a fost dat de instanţa supremă într-o recentă decizie pronunţată în soluţionarea unui
recurs în interesul legi. În considerentele deciziei nr. 21/10.03.2008, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a reţinut că prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să completeze şi să
modifice Legea nr. 50/1996, iar nu s-o abroge, nici total, nici parţial, după cum nu a fost
abilitat nici să modifice sau să completeze Legea nr.56/1996 care reglementa salarizarea şi
alte drepturi ale judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, magistraţilor-asistenţi şi celorlalte
categorii de personal. Cu toate acestea, prin art. I pct. 42 şi art. IX alin. 2 paragraful 1 din OG
nr.83/2000, s-au abrogat dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 şi ale art. 23 1 din Legea nr.
56/1996, fiind depăşite astfel limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul
României şi încălcate dispoziţiile art. 108 alin. 3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituţia
României. În consecinţă, inaplicabilitatea normelor de abrogare conţinute în art. I pct. 42 şi
IX alin. 2 din OG nr. 83/2000 impune ca instanţele de judecată să considere rămase în
vigoare dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, care nici în prezent nu şi-au încetat
aplicabilitatea, efectul imediat al supravieţuirii normei în discuţie rezidând incontestabil în
faptul că dreptul magistraţilor la sporuri pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, consacrat
legislativ de art. 47 din Legea nr. 50/1996, se cuvine şi în continuare persoanelor care se
încadrează în ipoteza textului de lege. Posibilitatea de a controla constituţionalitatea
ordonanţei a fost justificată prin faptul că aceasta este în prezent abrogată, astfel încât,
neputând fi supusă controlului Curţii Constituţionale, verificarea constituţionalităţii acesteia
revine, din interpretarea per a contrario a art. 147 alin. 1 cu referire la art. 126 alin. 1 din
Constituţie, instanţelor judecătoreşti, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie.
Consecvenţi punctului de vedere anterior expus, nu putem fi de acord cu interpretarea
conţinută în decizia instanţei supreme, obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor
exprese ale art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
În primul rând, şi reconsiderând regimul juridic al ordonanţei guvernamentale astfel cum a
fost prezentat în secţiunea anterioară, remarcăm că ordonanţa în speţă a fost sancţionată nu
pentru un motiv de inexistenţă sau caducitate ce poate fi constatată de orice instanţă
29
Decizia CCR nr. 186/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 213/2000.
 26
judecătorească căreia i s-ar cere aplicarea ei, ci pentru nerespectarea unei condiţii de fond,
anume depăşirea limitelor împuternicirii şi reglementarea a ceea ce Constituţia interzice. Or,
aceasta constituie o problemă asupra căreia competenţa de a se pronunţa aparţine exclusiv
Curţii Constituţionale. Într-adevăr, instituind un organ politico-jurisdicţional în afara
sistemului organelor judecătoreşti, învestit cu monopolul contenciosului constituţional, pe
care l-a reglementat în anumite condiţii şi după proceduri strict determinate, constituantul a
înţeles să excludă legile în sensul formal şi legislaţia delegată de la controlul judecătoresc al
constituţionalităţii, de aşa manieră încât dacă o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă nu mai
poate fi controlată de Curte, pentru că o cauză de inadmisibilitate se opune (cum ar fi ieşirea
din vigoare a normei), aceasta îşi păstrează prezumţia de constituţionalitate, iar judecătorul nu
poate refuza s-o aplice, arogându-şi o competenţă pe care nici Curtea Constituţională nu o are.
Această din urmă poziţie a fost confirmată de Curtea Constituţională, prin Decizia nr.838 din
27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 03.07.2009 ,care, constatând existenţa
unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi
Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, a statuat că nici Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au
competenţa constituţională de a institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege
ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora, indiferent dacă sunt sau nu în
vigoare, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau
ordonanţelor fiind instanţa constituţională.
În fine, în termeni diferiţi se pune problema actelor administrative contrare Constituţiei, dar
conforme legii în aplicarea căreia au fost adoptate şi pentru care ecranul legii nu mai
constituie un obstacol în calea anulării de către instanţele de contencios administrativ,
deoarece în acest caz, verificând valabilitatea actului administrativ, instanţa exercită o
competenţă proprie, atribuită prin lege, iar norma de referinţă se poate găsi atât în lege, cât şi
(sau cu atât mai mult) în Constituţie, ca lege supremă, neconstituţionalitatea reprezentând,
astfel cum s-a mai arătat, cea mai înaltă şi gravă formă de nelegalitate.