Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Administrație Publică

Studii de licență (ID)

LEGISTICĂ FORMALĂ
Suport de curs: dr. Otilia Ștefana Giredariu

Introducere

Cursul îşi propune familiarizarea studenților cu normele de tehnică legislativă

necesare elaborării actelor normative. Totodată, cursul își propune însușirea de către
studenți a arhitecturii actului normativ, a evenimentelor legislative ce pot interveni asupra
unui act normativ, precum și a procedurii legislative.
Studiul legisticii formale presupune însușirea unor regulilor necesare, și totodată
obligatorii, la elaborarea actelor normative indiferent de autoritatea care le emite. Cursul își
propune să aducă în prim-plan cele mai uzuale aspecte ale tehnicii legislative îmbinând
aspectele teoretice cu cele practice.
Suportul de curs a fost structurat pornind de la cartea dl. prof. univ. dr. Ioan Vida
Legistică formală-Introducere în tehnica și procedura legislativă, apărută în 2012 la
Universul Juridic. Pornind de la această lucrare am ales pentru a fi studiate doar capitolele
(modulele) prezentate mai jos. Capitolele care nu sunt enumerate pot fi consultate ca
lectură suplimentară. De asemenea, recomand bibliografie suplimentară, mai ales având în
vedere că pentru înțelegerea acestei discipline sunt necesare cunoștințele de bază
acumulate la disciplina Bazele constituționale ale administrației publice și Statul și
administrația publică în societatea modernă.
Disciplina Legistică formală este prevăzută în planul de învăţământ în cursul anului
III de studii și este disciplină opțională.
Unităţile de învăţare sunt prezentate în medie pe câte 2 pagini (în care sunt incluse
exerciţii, teste și teme de reflecție).

Page 1 of 78
 Cuprins

Introducere ............................................................................................................................ 1
Cuprins ................................................................................................................................... 2
Modulul 1. FUNCȚIA LEGISLATIVĂ A PARLAMENTULUI...................................................... 4
Unitatea de învăţare 1.1. Alegerea nivelului actului normativ al Parlamentului ............... 4
Unitatea de învăţare 1.2. Ierarhia actelor normative și a legilor ...................................... 12
Modulul 2. ARHITECTURA ACTULUI NORMATIV................................................................ 22
Unitatea de învăţare 2.1. Titlul actului normativ.............................................................. 24
Unitatea de învăţare 2.2. Preambulul ............................................................................... 26
Unitatea de învăţare 2.3. Formula introductivă ................................................................ 27
Unitatea de învăţare 2.4. Partea dispozitivă ..................................................................... 28
Unitatea de învăţare 2.5. Formula de atestare a actului normativ .................................... 34
Unitatea de învăţare 2.6. Semnătura reprezentantului legal al emitentului...................... 36
Unitatea de învăţare 2.7. Numărul și data actului normativ............................................. 37
Unitatea de învățare 2.8. Anexele actului normativ ......................................................... 37
Modulul 3. REDACTAREA ACTELOR NORMATIVE .............................................................. 39
Unitatea de învăţare 3.1. Stilul actului normativ.............................................................. 39
Modulul 4. MOTIVAREA PROIECTELOR ACTELOR NORMATIVE ........................................ 47
Modulul 5. EVENIMENTE LEGISLATIVE CE INTERVIN PE PARCURSUL DURATEI ACTIVE A
ACTULUI NORMATIV ........................................................................................................... 51
Unitatea de învăţare 5.1. Acțiunea în timp a normei juridice .......................................... 51
Unitatea de învăţare 5.2. Modificarea actului normativ ................................................... 51
Unitatea de învăţare 5.3. Completarea ............................................................................. 54
Unitatea de învăţare 5.4. Abrogarea ................................................................................. 57
Unitatea de învăţare 5.5. Derogarea actului normativ...................................................... 64
Unitatea de învăţare 5.6. Suspendarea actului normativ .................................................. 66
Unitatea de învăţare 5.7. Republicarea actelor normative................................................ 68
Unitatea de învăţare 5.8. Rectificarea actelor normative ................................................. 69
Modulul 6. APLICAREA NORMELOR DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ ÎN PROCESUL ELABORĂRII
ACTELOR ADMINISTRATIVE NORMATIVE........................................................................... 71
Unitatea de învăţare 6.1. Elemente specifice procesului de emitere a ordinelor,
instrucțiunilor și a celorlalte acte normative ale conducătorilor autorităților publice ..... 71
Unitatea de învăţare 6.2. Reguli specifice aplicabile în procesul elaborării şi adoptării
hotărârilor Guvernului ...................................................................................................... 72
Unitatea de învăţare 6.3. Elemente specifice procesului de emitere a ordinelor,
instrucţiunilor şi a celorlalte acte normative ale conducătorilor autorităţilor publice ale
administraţiei ministeriale şi extraministeriale................................................................. 75
Unitatea de învăţare 6.4. Respectarea normelor de tehnică legislativă în cadrul
autonomiei locale.............................................................................................................. 76
Bibliografie........................................................................................................................... 78
Bibliografie obligatorie ................................................................................................... 78
Bibliografie suplimentară ................................................................................................. 78

Page 2 of 78
Page 3 of 78
 Modulul 1. FUNCȚIA LEGISLATIVĂ A PARLAMENTULUI

Unitatea de învăţare 1.1. Alegerea nivelului actului normativ al Parlamentului

Cunoştinţe şi deprinderi
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege:
- conținutul funcției legislative a Parlamentului;
- care sunt activitățile Parlamentului;
- cum se alege nivelul actului normativ de către Parlament;
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să:
- explici funcția legislativă a Parlamentului;
- enumeri activitățile Parlamentului;

1.1.1. Determinarea conţinutului funcţiei legislative.

Guvernarea unei ţări pe baza principiilor democraţiei este legată de manifestarea

poporului ca titular al puterii politice, al suveranităţii naţionale. Exprimarea puterii politice
a poporului este condiţionată astăzi de exprimarea voinţei corpului electoral prin
reprezentanţii săi aleşi, la intervale rezonabile de timp, în condiţiile manifestării
pluralismului politic. Prin alegeri directe, poporul îşi constituie puterea legiuitoare,
desemnează şeful statului, iar în urma acestora se instituie Guvernul. În forumul său de
exprimare politică - Parlamentul -, poporul îşi defineşte voinţa generală, o oficializează şi o
exteriorizează în legi, hotărâri şi moţiuni.
Cea mai importantă funcţie a Parlamentului o constituie, fără îndoială, funcţia
legislativă. Această funcţie se concretizează în activitatea parlamentară de examinare şi
deliberare asupra proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, precum şi de votare a
legii. În doctrina de specialitate, Parlamentului îi este atribuită misiunea de a face legi,
funcţie care conferă o autentică greutate organului reprezentativ suprem al poporului în
procesul elaborării legii.1
Problema care prezintă interes pentru Legistica formală vizează definirea
conţinutului funcţiei legislative. Într-o primă ipoteză, funcţia legislativă pare a se raporta la
examinarea şi adoptarea proiectelor de lege prezentate Parlamentului de către Guvern, însă
aceasta este mai complexă de atât. Funcţia legislativă a Parlamentului este o funcţie

1
A se vedea Constantin C. Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915, p.703, citat de Ioan Vida în
Suport de curs – Legistică formală, S.N.S.P.A
Page 4 of 78
normativă și, în același timp, o funcţie politică.
Funcţia legislativă a Parlamentului se concretizează în activităţi parlamentare
distincte, dintre care cele mai importante sunt:
1. examinarea proiectelor de lege primite de la Guvern;
2. examinarea propunerilor legislative care sunt formulate de cetăţeni sau de către
parlamentari;
3. examinarea amendamentelor formulate de către Guvern sau de către
parlamentari;
4. votarea proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a amendamentelor
formulate în procesul legislativ;
5. reexaminarea legii ca urmare a solicitării Preşedintelui României;
6. reexaminarea legii în virtutea deciziei Curţii Constituţionale prin care se declară
neconstituţionalitatea acesteia;
7. stabilirea limitelor abilitării Guvernului de a emite ordonanţe, etc.;

Test instant

1. Identificați
diferența dintre
proiect de lege și
propunere legislativă

2. Ce sunt
amendamentele?

În exercitarea funcţiei legislative, aceste aspecte tehnice subsumează o puternică

încărcătură politică. Fiecare partid politic reprezentat în Parlament are propria sa opinie cu
privire la problemele ce se dezbat în forul legislativ, în spatele acestuia aflându-se cei care
i-au votat pe deputaţi şi pe senatori. Așadar, existenţa Parlamentului este condiţionată de
formarea unei majorităţi parlamentare apte să susţină prin vot proiectele de legi
promovate de Guvern şi să susţină Guvernul în întreg procesul de guvernare. Majoritatea
parlamentară nu poate face abstracţie de prezenţa în Parlament a minorităţii parlamentare,
adică a opoziţiei, componentă politică parlamentară care, prin definiţie, îşi modelează

Page 5 of 78
discursul politic în raport cu interesele legate de cucerirea puterii politice.
În mod constant, după adoptarea Constituţiei României din 1991, în virtutea căreia
s-au desfăşurat alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1992, 1996 şi 2000, 2004, 2008,
2012, Parlamentul a fost locul de întâlnire a celor mai diverse interese naţionale, exprimate
în forme diferite de reprezentanţii corpului electoral.
În legătură cu derularea funcţiei legislative, problema care se pune are în vedere
limitarea sau partajarea exercitării acesteia în raport cu alte autorităţi publice. Această
problemă derivă din faptul că, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României,
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare”, dispoziţie constituţională privită în mod diferit în doctrina de specialitate. Nu
vom dezvolta în cele ce urmează aceste opinii, ci ne vom opri la cea a dl. prof. Ioan Vida,
opinie căreia ne alăturăm și noi, și conform căreia funcţia de legiferare a Parlamentului
reprezintă capacitatea forumului reprezentativ suprem al poporului român de a
reglementa în mod primar orice categorie de relaţii sociale, pe baza regulilor stabilite
de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. 2 În această optică, funcţia legislativă
nu este redusă la „competenţa de legiferare”, așa cum susțin unii autori, pentru simplul fapt
că nu există o asemenea noţiune în sistemul dreptului constituţional românesc. În opinia
prof. Ioan Vida, termenul „competenţă” este utilizat în drept pentru a desemna o listă de
atribuţii, de drepturi şi obligaţii, care pot fi exercitate de o anumită autoritate publică aflată
în concurenţă cu alte autorităţi publice. Astfel, putem vorbi de competenţa unui minister, a
unui primar, a unui consiliu local, în înţelesul de competenţă materială (ansamblul
atribuţiilor conferite de lege) ori de competenţă teritorială (stabilirea limitelor geografice
ale exerciţiului competenţei materiale). O asemenea problemă nu se poate pune în cazul
Parlamentul român. Organul reprezentativ al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării nu partajează cu nimeni exercitarea funcţiei legislative, nici măcar în
cazul în care operează delegarea legislativă, el fiind unicul titular al exercitării acestei
funcţii.
În privinţa definirii puterii legiuitoare, a funcţiei sale legislative, este necesar să
observăm că la exercitarea acesteia pot participa şi alte autorităţi publice (Guvernul poate
propune proiecte de lege sau amendamente, Curtea Constituţională poate declara o lege

2
Ioan Vida – Legistică formală. Introducere în tehnica și procedura legislativă. Editura Universul Juridic,
București 2012, pag.34.
Page 6 of 78
neconstituţională, Preşedintele României poate cere Parlamentului sau Curţii
Constituţionale reexaminarea legii etc.), dar punctul de vedere al Parlamentului este decisiv
în privinţa definitivării şi votării legii. Pe de altă parte, faptul că există limitări ale
exercitării funcţiei legislative înscrise în Constituţie, în regulamentele parlamentare, nu
poate fi conceput ca o partajare de competenţe sau ca o atribuire de competenţă legislativă
Parlamentului. Chiar şi în cazul în care o autoritate publică are o anumită competenţă
normativă, ea trebuie să o exercite în anumite limite, în cadrul unei anumite proceduri
legale etc.
Rezultă din cele de mai sus că nu există o competenţă legislativă în cazul
Parlamentului României sau dacă ea ar exista ar trebui considerată exhaustivă. În aceste
condiţii, Parlamentul României poate reglementa în mod primar, prin lege, orice materie,
orice domeniu al relaţiilor sociale, respectând, bineînţeles, regulile stabilite de Constituţie
şi de regulamentele parlamentare. De aceea, susţinem şi noi că Parlamentul României este
titularul monopolului legislativ.3

Testul de autoevaluare nr. 1

Ce reprezintă funcția de legiferare a Parlamentului?

În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, s-a realizat o anumită diferenţiere între
cele două Camere ale Parlamentului. Astfel, una din Camere este prima sesizată cu anumite
proiecte de legi sau propuneri legislative, caz în care devine Cameră de reflecţie. Cealaltă
este Camera decizională, manifestarea sa de voinţă, exprimată prin vot fiind de natură să
încheie procesul legislativ parlamentar.
Astfel, în temeiul art.75 din Constituţie, Camera Deputaţilor este Cameră de
reflecţie în cazul proiectelor de legi şi propunerilor legislative pentru ratificarea tratatelor
sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor
tratate sau acorduri, precum şi al legilor organice prevăzute de art.31 alin.(5) – organizarea
serviciilor publice de radio şi de televiziune şi controlul parlamentar asupra activităţii lor -,

3
În acest sens a se vedea T.Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1992, p.91; În sens contrar, profesorii Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu consideră că, potrivit
Constituţiei actuale a României, se poate vorbi de un domeniu al legii, stabilit de fostul art.72, care prevedea că
Parlamentul poate adopta trei categorii de legi, şi anume legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. A se
vedea I.Muraru, M.Constantinescu, Ordonanţa guvernamentală - Doctrină şi jurisprudenţă, Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p.33

Page 7 of 78
art.40 alin.(3) – stabilirea altor categorii de funcţionari publici care nu pot face parte din
partide politice -, art.55 alin.(2)-stabilirea condiţiilor privind îndeplinirea îndatoririlor
militare -, art.58 alin.(3) – organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului -,
art.73 alin.(3) lit.e) - organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării –,
lit-k) - contenciosul administrativ-, lit.l) -organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior
al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi-,
lit.n) - organizarea generală a învăţământului, lit.o) -organizarea administraţiei publice
locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală, art.79 alin.(2) -
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, art.102 alin.(3) - stabilirea
altor membri ai Guvernului, art.105 alin.(2) - stabilirea altor incompatibilităţi
guvernamentale, art.117 alin.(3) - înfiinţarea de autorităţi administrative autonome, art.118
alin.(2) -stabilirea structurii sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a
economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, art.118
alin.(3) - aplicarea dispoziţiilor alin.(2) la celelalte componente ale forţelor armate-, art.120
alin.(2)-folosirea limbii minorităţilor naţionale în relaţiile cu autorităţile administraţiei
publice locale şi cu serviciile desconcentrate, art.126 alin.(4) -compunerea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia, art.126 alin.(5) -înfiinţarea de
instanţe specializate şi art.142 alin.(5) - legea organică a Curţii Constituţionale.
În opinia prof. Ioan Vida, cu privire la competențele Camerei Deputaţilor se face
precizarea că acquis-ul comunitar este un drept de sine-stătător şi nu intră în categoria
„măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea tratatelor internaţionale”.
În toate aceste cazuri, Senatul este Cameră decizională. În celelalte cazuri, care nu
sunt rezervate competenţei primare a Camerei Deputaţilor, aceasta devine Cameră
decizională după examinarea primară a proiectelor de lege şi a propunerilor legislative de
către Senat. Dintr-o analiză detaliată se poate observa că Senatul nu este Cameră
decizională pe nicio categorie de legi oridinare cu excepția celor de ratificare a tratatelor
sau acordurilor internaționale.

Întrebare:
Pentru ce categorii de legi este Senatul Cameră decizională?

1.1.2. Alegerea nivelului actului normativ al Parlamentului.

Page 8 of 78
 În activitatea sa legislativă, Parlamentul este pus în situaţia de a alege în privinţa
actelor juridice prin intermediul cărora exprimă voinţa generală a naţiunii. Potrivit art.67
din Legea fundamentală, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în
prezenţa majorităţii membrilor. Astfel, în desfăşurarea activităţii sale, Parlamentul în
întregul său şi fiecare Cameră în parte pot fi puse în situaţia de a stabili ce act juridic
urmează să emită pentru soluţionarea unei probleme cu care au fost sesizate. Pentru a putea
răspunde la o asemenea întrebare, este necesar să stabilim cu precizie ce este legea, care
sunt tipurile de legi, ce se înţelege prin hotărâre a Parlamentului sau a unei Camere şi care
este înţelesul noţiunii de moţiune.
Legea, sub aspect formal, este actul normativ emis de Parlament, în conformitate
cu normele de procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. Alături
de această definiţie restrânsă a legii - stricto sensu -, există şi o altă accepţiune a legii care
conferă denumirea de lege oricărui act normativ, indiferent de la cine emană. Această
definire a legii - lato sensu - evocă ideea de obligativitate a normelor juridice, indiferent de
autoritatea publică emitentă a unui act normativ. Mircea Djuvara defineşte legea ca o
normă juridică generală cu caracter obligatoriu şi permanent, prescrisă de o autoritate
publică de stat, eventual sub sancţiunea forţei publice. 4 Trebuiespus, însă,că legea nu se
confundă cu norma juridică. Legea este forma de exprimare a normelor juridice, a voinţei
legiuitorului de a da expresie unor comandamente sociale care se modelează în norme
juridice.

Exerciţiul nr. 1
Definiți Legea sticto-sensu.

Pentru definirea legii este necesar să se evidenţieze şi o altă deosebire prezentată în

doctrină, aceea dintre legea înţeleasă în sens formal şi legea înţeleasă în sens material. 5
Marea majoritate a autorilor sunt de acord că legea în sens formal desemnează, în sens
restrâns, numai actul normativ care emană de la Parlament. Conţinutul normativ,
caracterizat prin norme general-obligatorii şi impersonale, este prezent în acte normative
emise de orice autoritate publică, ceea ce împiedică diferenţierea legii de alte acte juridice

4
A se vedea Mircea Djuvara, op.cit., p.268.
5
A se vedea I.Muraru şi Simina Tănăsescu , op.cit., p.505 şi urm.

Page 9 of 78
pe baza acestui criteriu.

Exerciţiul nr. 2
Definiți Legea lato-sensu.

Hotărârile, ca varietate a actelor juridice ale Camerelor şi ale Parlamentului, se

deosebesc de legi prin forţa lor juridică, prin conţinutul lor dar şi prin procedura de
adoptare. Pe baza acestor criterii, hotărârile au o forţă juridică inferioară legilor; ele pot
avea caracter normativ, fiind emise fie pentru aplicarea legilor, fie pentru detalierea lor, iar
sub aspect procedural pot emana de la o singură Cameră, se adoptă cu majoritate simplă,
dacă Legea fundamentală nu prevede altfel, şi nu fac obiectul controlului de
constituţionalitate.
Se poate remarca, așadar, în mod evident faptul că hotărârile nu sunt legi. Sub
aspectul forţei juridice diferite a legilor şi a hotărârilor parlamentare din punct de vedere
formal se nasc anumite întrebări legate de aspectele de ordin procedural. În principiu, legile
se adoptă de către Parlament după cum urmează: legile constituţionale cu o majoritate
calificată de două treimi; legile organice se adoptă cu o majoritate absolută, iar legile
ordinare cu o majoritate simplă. În ceea ce privește, hotărârile parlamentare se adoptă fie
cu majoritate absolută de voturi, atunci când este vorba de adoptarea sau modificarea
regulamentelor parlamentare, fie cu majoritate simplă, dacă este vorba de alte categorii de
hotărâri parlamentare. Se poate spune, pe baza acestor comparaţii procedurale, că legile şi
hotărârile nu pot fi departajate în funcţie de majoritatea de voturi cerută pentru adoptarea
lor datorită faptului că unele hotărâri sunt adoptate cu o majoritate de voturi cerută pentru
legile organice, iar altele cu o majoritate de voturi specifică adoptării legilor ordinare, așa
cum nu se poate trage nici concluzia că unele hotărâri au forţa juridică a legilor organice şi
nici că celelalte pot fi asimilate legilor ordinare.
În mod cert însă, o lege organică nu poate modifica regulamentele parlamentare,
după cum nici o lege ordinară nu poate interveni în domeniul rezervat, prin regulamente,
hotărârilor parlamentare. În aceste condiţii, este greu de acceptat că hotărârile parlamentare
sunt inferioare legilor organice sau celor ordinare. O problemă distinctă se poate ridica în
legătură cu raporturile dintre hotărâri şi legile constituţionale. În această materie, în măsura
în care o lege constituţională modifică dispoziţiile constituţionale care privesc organizarea

Page 10 of 78
şi funcţionarea Parlamentului, este posibil ca ea să determine apariţia unei noi hotărâri
parlamentare. Într-un astfel de caz, putem concluziona că hotărârea parlamentară are o
forţă juridică inferioară legii constituţionale.
Referitor la cel de al doilea aspect al departajării legilor de hotărâri, cel privitor la
conţinutul acestora, trebuie să avem în vedere domeniul legii şi domeniul rezervat
hotărârilor parlamentare. În opinia noastră, legile intervin în orice domeniu al realităţii
sociale care prezintă interes pentru legiuitor, ceea ce face ca domeniul legii să fie practic
nelimitat de o altă competenţă legislativă. Pentru a deosebi legea de orice alt act normativ
este necesar să stabilim că legea poate reglementa, în mod primar, orice relaţie socială.
Hotărârea parlamentară poate reglementa fie relaţii sociale care au fost reglementate prin
lege, acţionând secundum lege, fie relaţii sociale care îi sunt rezervate în exclusivitate şi
care dau expresie autonomiei regulamentare a fiecărei Camere a Parlamentului. Sub acest
din urmă aspect, se poate desprinde într-adevăr ideea potrivit căreia reglementarea primară
a relaţiilor sociale nu este numai de domeniul exclusiv al legii.
Din cele prezentate se poate deduce că legea se caracterizează prin faptul că este o
reglementare juridică primară. În aceeaşi categorie pot fi incluse şi hotărârile
parlamentare, dacă nu sunt date în executarea legii. Ele se deosebesc, însă, întotdeauna de
legi prin faptul că intervin doar în acele domenii şi în acele cazuri precizate expres de
Constituţie şi de regulamentele parlamentare. În consecinţă, putem conchide că legea este
actul juridic emis de Parlament cu respectarea normelor de procedură, care
reglementează, în mod primar, relaţii sociale nerezervate domeniului exclusiv al
hotărârilor parlamentare.
În sfârşit, în ceea ce priveşte excepţiile procedurale, este necesar să precizăm că
există hotărâri parlamentare adoptate de o singură Cameră (privind adoptarea
regulamentului propriu, stabilirea comisiilor permanente, instituirea unor comisii de
anchetă etc.), după cum există hotărâri adoptate de cele două Camere ale Parlamentului
(regulamentul şedinţelor comune).
Se poate observa astfel, că în cazul hotărârilor Parlamentului, acestea sunt adoptate,
ca şi legile, de acelaşi corp al aleşilor poporului, urmărindu-se o procedură asemănătoare
adoptării legilor bugetare. Rămâne astfel ca singur criteriu de distincţie dintre lege şi
hotărârea parlamentară materia supusă reglementării juridice. Deci, de fiecare dată când se
pune problema alegerii actului normativ care urmează a fi supus aprobării Parlamentului,

Page 11 of 78
este necesar să stabilim, în prealabil, dacă este nevoie de o lege sau de o hotărâre. Apoi, în
acest ultim caz, urmează să se precizeze dacă este vorba de o hotărâre a Senatului, a
Camerei Deputaţilor ori a Parlamentului României.

Testul de autoevaluare nr. 2

Care sunt actele Parlamentului și care sunt diferențele dintre ele?

Unitatea de învăţare 1.2. Ierarhia actelor normative și a legilor

Ierarhia actelor normative se stabileşte în funcţie de importanţa relaţiilor sociale
reglementate (conţinutul normativ) şi în funcţie de locul autorităţii emitente în rândul
autorităţilor publice. Având aceste două elemente ca temei, ierarhia actelor normative
determină forţa juridică a acestora. Principiul de drept este că actul normativ de nivel
inferior trebuie să fie emis în limitele şi potrivit normelor care le guvernează, de nivel
superior. Astfel, art. 1 alin. (5) din Constituţie stabileşte că „În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Prin referirea la
„supremaţie” legiuitorul constituant încarcă de semnificaţii sensul juridic al dispoziţiei,
consacrând ierarhia actelor normative, corelativ cu instituirea obligaţiei esenţiale pentru
funcţionarea statului, de respectare a acestei supremaţii – ierarhii a actelor normativeț
Așadar, Constituția și legile constituționale se află pe prima poziție în ierarhia
normelor juridice. Toate celelalte acte normative trebuie să fie în conformitate cu acestea:
• legile organice;
• legile ordinare;
• ordonanțele Guvernului care pot fi de urgență sau simple (emise în baza
unei legi de abilitare), iar cele simple nu pot reglementa domenii rezervate
legii organice;
• hotărârile Guvernului – sunt acte ale Guvernului date în aplicarea legilor;
• acte normative emise de administrația publică centrală și de autoritățile
administrative autonome;
• acte normative emise de organele administrației publice locale (Consiliul
Județean, Consiliul Local, Consiliul General al Municipiului București).
Nerespectarea ierarhiei actelor normative are ca sancţiune neaplicarea prevederilor
Page 12 of 78
din actele normative cu o forţă juridică inferioară, atunci când acestea contravin unor
norme cuprinse în acte normative ierarhic superioare.
Ierarhia actelor normative este prezentată şi în cadrul art. 4 din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, unde, la alin. (1) şi (2) se stipulează că „Actele
normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea
publică competentă să le adopte”, respectiv „Categoriile de acte normative şi normele de
competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţie şi prin celelalte legi”.
În virtutea art.73 alin.(1) din Constituţia României, Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare. În cele ce urmează vom clarifica aceste
concepte şi vom arăta ce se reglementează prin fiecare tip (categorie) de lege, care sunt
raporturile dintre ele şi care este ierarhia acestora.
Iniţiativa legislativă reprezintă dreptul unor anumiţi subiecţi de drept, de a sesiza
Parlamentul cu examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative. Acestui
drept îi corespunde obligaţia autorităţii legiuitoare de a se pronunţa asupra proiectului de
lege sau asupra propunerii legislative respective.
Potrivit prevederilor art. 74 din Constituţia României, republicată, iniţiativa
legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor şi senatorilor sau cetăţenilor. Astfel, există
trei modalităţi de exercitare a iniţiativei legislative:
• iniţiativele legislative care aparţin Guvernului, denumite proiecte de lege –
constituie majoritatea iniţiativelor legislative deoarece acestea sunt cuprinse în
programul de guvernare al partidului de guvernământ care a câştigat alegerile;
• iniţiativele legislative ale deputaţilor şi senatorilor, denumite propuneri legislative –
sunt mai restrânse ca număr şi pot aparţine atât deputaţilor şi senatorilor din
opoziţie, cât şi celor de la guvernare;
• iniţiativele legislative ale cetăţenilor, denumite tot propuneri legislative – acestea
trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 74 alin. (1) din Constituţia
României, republicată, şi anume: să fie un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu
drept de vot, provenind din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din
aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin
5.000 de semnături în sprijinul iniţiativei legislative respective. Nu pot face obiectul

Page 13 of 78
 iniţiativelor legislative cetăţeneşti problemele fiscale, cele cu caracter internaţional,
amnistia şi graţierea.
În toate cele trei situaţii, indiferent de iniţiator, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii: existenţa unui text scris, prezentarea unei motivaţii (pentru proiectele de lege şi
propunerile legislative – expunerea de motive, pentru ordonanţe – notă de fundamentare) şi
respectarea cerinţe de tehnică legislativă pe care le vom dezvolta pe parcursul acestui curs.
Art. 74 alin. (4) din Constituţia României, republicată prevede în mod expres că
propunerile legislative ale parlamentarilor şi ale cetăţenilor pot fi prezentate doar în forma
cerută pentru proiectele de lege.

A. Legile constituţionale. Potrivit art.73 alin.(2) din Constituţia României, legile

constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei.
O primă întrebare, în raport cu prevederile art.73 alin.(2) din Legea noastră
fundamentală, cere să se precizeze dacă o lege constituţională poate modifica Constituţia şi
în ce limite? Răspunsul la prima parte a întrebării nu poate fi decât pozitiv.
În Constituţia României, adoptată în 1991 și revizuită în 2003, este înscrisă atât
posibilitatea revizuirii Costituției, cât şi limitele acesteia. Astfel, este interzisă revizuirea în
ceea ce priveşte textele privitoare la caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al
statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. Totodată, revizuirea Constituţiei este interzisă
pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă, în timp de război sau în cazurile în care ar
avea ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor ori a
garanţiilor acestora.
Legile constituţionale, care, în conformitate cu dispoziţiile art.73 alin.(2) din Legea
fundamentală, nu pot fi decât de revizuire, sunt adoptate potrivit normelor cuprinse în
art.150-152 din Constituţie și intră în vigoare numai după supunerea lor spre aprobare
prin referendum. Ele sunt supuse unui dublu control de constituţionalitate, sunt definitive
numai după aprobarea lor prin referendum şi nu sunt supuse promulgării. Ele se află în
vârful ierarhiei legilor, fiind astfel supraordonate în raport cu legile organice, cu cele
ordinare şi cu orice alte acte normative.
O categorie aparte de iniţiative legislative o constituie așadar, iniţiativele de
revizuire a Constituţiei. Acestea sunt supuse regulilor speciale prevăzute la art. 150-152 din

Page 14 of 78
Constituţia României, republicată. Astfel, revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de
Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Totodată, cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin
jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti
trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei de revizuire a
Constituţiei. Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei se adoptă de către Camera
Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere. Este de remarcat că procedura medierii reglementată în Constituția de
dinainte de 2003 s-a păstrat pentru legile de revizuire e Constituţiei. Astfel, dacă după
epuizarea dezbaterii în procedura medierii, Camera Deputaţilor şi Senatul nu ajung la un
consens cu privire la anumite texte, atunci se procedează la dezbaterea acestora în şedinţă
comună a celor două Camere, hotărârea fiind luată cu votul a cel puţin trei pătrimi din
numărul senatorilor şi deputaţilor.
Spre deosebire de celelalte legi, care sunt supuse promulgării de către Preşedintele
României, legile de revizuire a Constituţiei sunt definitive numai după aprobarea lor prin
referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii
de revizuire.
Sesizarea Parlamentului cu dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri
legislative se face cu respectarea unor serii de reguli şi anume: exercitarea dreptului de
iniţiativă al Guvernului este condiţionată de aprobarea de către Guvern a proiectului în
cauză, pe baza textului examinat şi a avizelor primite de la organismele solicitate să-şi
expună punctul de vedere asupra viitorului proiect de lege respectiv (Consiliul Legislativ,
Consiliul Economic şi Social, precum şi punctul de vedere al Guvernului pentru
propunerile legislative care implică cheltuieli bugetare). Avizul Consiliului Legislativ este
consultativ şi poate fi favorabil, favorabil cu observaţii şi propuneri sau negativ.

Întrebare:
Care sunt limitele revizuirii Consituției?

B. Legile organice reprezintă o categorie de legi care sunt considerate de puterea

constituantă originară drept prelungiri ale dispoziţiilor constituţionale şi care, garantând

Page 15 of 78
 aplicarea dispoziţiilor Legii fundamentale, trebuie să fie susţinute de o majoritate
parlamentară absolută. Aceste legi, prin definiţie, sunt reglementări juridice care reprezintă
un apendice al prevederilor constituţionale. Din punct de vedere procedural, legile organice
se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. Cerinţa stabilită de art.76 alin.(1)
din Constituţia României, potrivit căruia legile organice se adoptă cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere, dă expresie imperativului procedural al delimitării formale a
legilor organice de legile ordinare şi de cele constituţionale.
Sub aspect material, legile organice nu pot interveni decât în materiile limitativ
enumerate de Constituţia României. Astfel, potrivit Legii noastre fundamentale,
Parlamentul reglementează prin legi organice:
1. sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente -
art.73 alin.(3) lit.a;
2. organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice - art.73 alin.(3) lit.b);
3. statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora -art.73 alin.(3) lit.c);
4. organizarea şi desfăşurarea referendumului - art.73 alin.(3) lit.d);
5. organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - art.73
alin.(3) lit.e);
6. regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de
război - art.73 alin.(3) lit. f);
7. regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă - art.73 alin.(3) lit.g);
8. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora - art.73 alin.(3) lit.h);
9. acordarea amnistiei sau a graţierii colective - art.73 alin.(3) lit.i);
10. statutul funcţionarilor publici - art.73 alin.(3) lit.j);
11. contenciosul administrativ - art.73 alin.(3) lit.k);
12. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi - art.73 alin.(3) lit.l);
13. regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii - art.73 alin.(3) lit.m);
14. organizarea generală a învăţământului - art.73 alin.(3) lit.n);
15. organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală (art.73 alin.(3) lit.o);
16. regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia

Page 16 of 78
socială -art.73 alin.(3) lit.p);
17. statutul minorităţilor naţionale din România - art.73 alin.(3) lit.r);
18. regimul general al cultelor - art.73 alin.(3) lit.s);
19. consfinţirea frontierelor ţării - art.3 alin.(2);
20. dobândirea, păstrarea sau pierderea cetăţeniei române - art.5 alin.(1);
21. stabilirea stemei ţării şi a sigiliului statului - art.12 alin.(4);
22. egalitatea în drepturi - art.16 alin.(4);
23. organizarea serviciilor publice de radio şi de televiziune şi controlul parlamentar
asupra activităţii acestora - art.31 alin.(5);
24. stabilirea unor categorii de funcţionari publici care nu pot face parte din partide
politice -art.40 alin.(3);
25. dobândirea dreptului de proprietate privată - art.44 alin.(2);
26. stabilirea condiţiilor şi a limitelor exercitării dreptului persoanei vătămate de o
autoritate publică într-un drept al său, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri - art.52 alin.(2);
27. condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare -art.55 alin.(2);
28. stabilirea condiţiilor încorporării - art.55 alin.(3);
29. organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului - art.58 alin.(3);
30. stabilirea jurământului deputaţilor şi senatorilor - art.70 alin.(1);
31. stabilirea altor incompatibilităţi pentru deputaţi sau senatori decât cele prevăzute
de art.71 alin.(1) şi alin.(2) - art.71 alin.(3);
32. înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ - art.79 alin.(2);
33. prelungirea mandatului Preşedintelui României în caz de război sau de catastrofă
- art.83 alin.(3);
34. stabilirea altor membri ai Guvernului în afara miniştrilor şi a primului-ministru -
art.102 alin.(3);
35. stabilirea altor incompatibilităţi decât cele prevăzute la art.105 alin.(1) pentru
membrii Guvernului - art.105 alin.(2);
36. înfiinţarea unor autorităţi administrative autonome - art.117 alin.(3);
37. stabilirea structurii sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a
economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare - art.118
alin.(2);

Page 17 of 78
 38. aplicarea prevederilor art.118 alin.(2) la celelalte componente ale forţelor armate
- art.118 alin.(3);
39. reglementarea dreptului cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cu
pondere semnificativă într-o unitate administrativ-teritorială de a folosi limba maternă în
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice desconcentrate -
art.120 alin. (2);
40. atribuţiile prefectului - art.123 alin.(3);
41. competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în materia propunerilor de
numire, transferare şi sancţionare a judecătorilor (art.125 alin.(2);
42. compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a
acesteia (art.126 alin.(4);
43. înfiinţarea de instanţe specializate în anumite materii - art.126 alin. (5);
44. reglementarea dreptului cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de
a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor judecătoreşti - art.128 alin.(2);
45. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii - art.134
alin.(4);
46. obiectul exclusiv al proprietăţii publice - art.136 alin.(3);
47. regimul bunurilor proprietate publică - art.136 alin.(4));
48. inviolabilitatea proprietăţii private - art.136 alin.(5);
49. circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu cea a Uniunii Europene - art.137
alin.(2);
50. soluţionarea litigiilor rezultate din activitatea Curţii de Conturi de către instanţe
specializate art.140 alin.(1);
51. organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social - art.141; 52.
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale - art.142 alin.(5).

Exerciţiul nr. 3
Enumerați 10 categorii de legi organice.

Materiile prezentate în punctele de mai sus formează domeniul rezervat legilor

organice. În această materie, Parlamentul, în virtutea art.115 alin.(1) din Constituţia
României, nu poate emite o lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe.
Aceasta presupune că, în domeniul rezervat legilor organice, intervenţia Guvernului prin

Page 18 of 78
ordonanţe simple este interzisă, ceea ce însă nu îngrădeşte Guvernul să poată interveni, în
situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, în acest domeniu, prin
ordonanţe de urgenţă, potrivit art.115 alin.(6) din legea noastră fundamentală.
Legile organice se adoptă cu o majoritate absolută de voturi în fiecare Cameră a
Parlamentului. Aceeaşi majoritate de voturi este cerută şi în cazul hotărârilor privitoare la
regulamentele parlamentare. De aici nu trebuie trasă concluzia că hotărârile respective ar
fi legi organice. Dimpotrivă, ele rămân hotărâri şi nu pot contraveni legilor organice.
Din cele prezentate rezultă că, prin poziţia pe care o deţin, legile organice se
situează pe o treaptă inferioară Constituţiei şi legilor constituţionale, dar deţin o poziţie
supraordonată faţă de legile ordinare şi celelalte acte normative.
C. Legile ordinare. În categoria actelor normative emise de Parlament, în
conformitate cu regulile procedurii legislative, intră şi legile ordinare. Ele intervin în alte
materii decât cele rezervate legilor constituţionale sau organice. Acest domeniu al legilor
ordinare este practic neidentificat de Legea fundamentală, în cuprinsul său intrând orice
relaţie socială sau grup de relaţii sociale, indiferent de gradul de generalitate sau de
importanţa socială ce le este acordată.
Legile ordinare se adoptă cu majoritate simplă de voturi şi cu respectarea
normelor de procedură cuprinse în Constituţie şi în regulamentele parlamentare.
În procesul legislativ este posibil ca un proiect de lege care reglementează o
materie exterioară domeniului rezervat legilor constituţionale sau organice să se transforme
în lege organică. Această transformare se poate produce prin introducerea în cuprinsul său
normativ a unei singure dispoziţii care este rezervată domeniului legilor organice.
Bunăoară, într-un proiect de lege privitor la salarizarea unei anumite categorii de
funcţionari publici se introduce o infracţiune şi se stabileşte o pedeapsă pentru săvârşirea
acesteia. Asemenea prevederi fac ca legea să fie adoptată în conformitate cu regulile
procedurii parlamentare care se aplică proiectelor de lege organică, iar o dată adoptată să
devină lege organică, cu toate implicaţiile ce derivă din aceasta. Pe cale de consecinţă,
legea respectivă nu va putea fi modificată printr-o lege ordinară, chiar dacă obiectul
modificării priveşte alte dispoziţii decât aceea care a determinat includerea legii în
categoria legilor organice. O asemenea concluzie se impune în virtutea faptului că o lege
care a fost votată ca lege organică ulterior nu poate fi tratată altfel, deoarece ar contrazice
un vot parlamentar calitativ superior care a produs efecte juridice pe palierul legilor

Page 19 of 78
organice. Totodată, legea organică este o entitate de sine-stătătoare, care nu poate fi
divizată în reglementări organice şi ordinare, fără a prejudicia caracterul constituţional al
legii organice. O opinie contrară (după părerea noastră chiar Constituţiei) a fost formulată
de Curtea Constituţională, care într-o decizie a admis că dispoziţiile care nu au caracter
organic dintr-o lege organică pot fi modificate printr-o lege ordinară. Această soluţie lasă
loc pentru puterea legiuitoare să se contrazică în propriile decizii şi să încalce în mod
deliberat prevederile constituţionale care nu admit ca o lege să aibă un dublu caracter,
respectiv să fie în acelaşi timp şi lege organică şi lege ordinară.

Exerciţiul nr. 4
Care este majoritatea cerută de Constituție pentru adoptarea legilor ordinare?

D. Alte categorii de legi.

Potrivit art.73 alin.(1) din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare.
În raport cu acest sistem tripartit de exercitare a competenţelor legislative a
Parlamentului, Legea de revizuire a Constituţiei a introdus o nouă categorie de legi şi
anume legile de aderare la Uniunea Europeană şi la N.A.T.O.
Potrivit sistemului nostru constituţional, legile constituţionale sunt legile de
revizuire a Constituţiei, adoptate cu o majoritate de două treimi în fiecare Cameră
sau cu o majoritate de trei pătrimi în cazul în care procedura de mediere eşuează.
Legile organice au şi ele un obiect de reglementare precizat de Constituţie,
intervenind în anumite materii rezervate acestora de Legea fundamentală, așa cum am
precizat deja. Din punct de vedere formal, ele sunt adoptate în fiecare Cameră cu votul
majorităţii deputaţilor sau senatorilor.
Legile ordinare pot interveni în orice alt domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia
domeniului rezervat legilor constituţionale, legilor organice sau regulamentelor
parlamentare. Soarta acestora este condiţionată de o majoritate simplă: cel mai mare număr
de voturi al celor prezenţi determină adoptarea sau respingerea proiectului de lege.
În raport cu acest „suport clasic” al determinării ierarhiei legilor urmează a fi luate în
discuţie prevederile art.148 alin.(1) şi art.149 din Constituţie, în virtutea cărora aderarea la
tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi la Tratatul Atlanticului de Nord urmează să se

Page 20 of 78
facă prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o
majoritate de două treimi din numărul parlamentarilor. Prolema care se pune este dacă
această lege este una constituţională, una organică sau o lege ordinară.
În ceea ce priveşte apartenenţa legilor de aderare la categoria legilor constituţionale
o asemenea soluţie este extrem de discutabilă. Astfel, din punct de vedere substanţial,
prevederile legii de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene sunt într-o mare
măsură de natură constituţională, deoarece ele, deşi nu modifică expres Constituţia
României, fac acest lucru în mod tacit. În acest sens, Legea de aderare la tratatele
constitutive ale Uniunii Europene ar urma să fie o lege care relativizează suveranitatea
naţională reglementată de dispoziţiile art.2 al Legii fundamentale, potrivit cărora titularul
suveranităţii naţionale este poporul român, care o exercită prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Pe acest
plan, apare adevărata contradicţie dintre legea de aderare, celelalte categorii de legi şi
suveranitatea naţională. Prin Legea de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene
unele atribuţii ale statului naţional sunt scoase din competenţa titularului suveranităţii şi
sunt transferate către instituţiile comunitare sau urmează a fi exercitate în comun cu
celelalte state membre ale Uniunii, potrivit reglementării acestora în cadrul tratatelor
constitutive ori al viitoarei Constituţii europene.
Pe un alt plan, un alt efect al legii de aderare la Uniunea Europeană priveşte faptul
că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu fac parte din dreptul aplicabil în România şi au prioritate
faţă de dispoziţiile contrare ale legilor interne. În opinia noastră, prin această lege se
realizează o modificare a competenţelor organelor reprezentative ale poporului român, care
ţine de natura legii constituţionale.
Cu toate acestea, din punct de vedere formal, legea de aderare la Uniunea
Europeană nu poate fi o lege constituţională, chiar dacă este adoptată de către Parlament cu
o majoritate de cel puţin două treimi de voturi, deoarece nu respectă celelalte criterii
constituţionale ale procedurii de revizuire a Constituţiei: nu este adoptată în fiecare Cameră
cu o majoritate de două treimi, nu este supusă procedurii de mediere, nu se aprobă prin
referendum, nu este supusă controlului de constituţionalitate din oficiu, se supune
procedurii de promulgare etc.
În concluzie, Legea de revizuire a Constituţiei a introdus în Legea fundamentală o

Page 21 of 78
nouă categorie de legi ordinare, legi care se adoptă în şedinţa comună a Camerelor, cu o
majoritate de două treimi, sacrificând raţionalitatea juridică pentru o ascendenţă politică
dictată de oportunităţi constituţionale legate de aderarea României la structurile euro-
atlantice.

Exerciţiul nr. 5
Care este locul legilor de aderare la Uniunea Europeană în ierarhia actelor normative.?

Testul de autoevaluare nr. 3

Indicaţi valorile de adevăr ale următoarelor propoziții.
A. Senatul este Cameră decizională pentru toate categoriile de legi ordinare.
B. Legile organice se adoptă cu majoritatea absolută.
C.Legea de reviziuire a Consituției nu este supusă promulgării Președintelui României.

Modulul 2. ARHITECTURA ACTULUI NORMATIV

Cunoştinţe şi deprinderi
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege conținutul arhitecturii
actului normativ
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să explici fiecare element al
actului normativ

Actele normative, indiferent de denumire ori de forţa lor juridică, reprezintă acte de
decizie ale autorităţilor publice competente prin care un anumit domeniu ori o anumită
parte a unui domeniu al relaţiilor sociale este reglementată juridic. Ca atare, în actul
normativ sunt cuprinse normele juridice prin intermediul cărora autoritatea publică înţelege
să reglementeze un anumit segment al realităţii sociale.
În funcţie de categoria juridică a actelor normative şi de autoritatea publică
emitentă, acestea pot fi legi, ordonanţe ale Guvernului, hotărâri ale Guvernului, ordine,
instrucţiuni, circulare, regulamente, norme, decizii, precizări, hotărâri etc, ale miniştrilor
ori ale altor conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate sau ai
autorităţilor administrative autonome, ordine ale prefectului, hotărâri ale consiliilor locale
sau dispoziţii ale primarului.
Page 22 of 78
 În raport cu obiectul de reglementare juridică, actul normativ trebuie să cuprindă o
reglementare completă, care să epuizeze toate aspectele pe care le implică o astfel de
reglementare. În cazul în care actul normativ nu cuprinde o reglementare completă, el este
imperfect şi lasă posibilitatea creării unui vid legislativ ori a unor soluţii juridice parţiale,
incomplete, fenomene care pot duce la imposibilitatea transpunerii în practică a noii
reglementări juridice ori la aplicarea inadecvată a acesteia în raport de voinţa legiuitorului.
În cazul actelor normative care cuprind reglementări juridice primare, caracterul incomplet
al acestora poate proveni şi din incorecta alegere a formei de reglementare juridică.
Actul normativ, pentru a răspunde unor astfel de exigenţe de tehnică legislativă,
trebuie să realizeze o grupare a normelor juridice pe care le cuprinde în anumite părţi
constitutive, care la rândul lor vor alcătui structura actului normativ, înţeleasă ca o reţea de
relaţii ce se stabilesc între elementele sale componente. Aceste relaţii dintre elementele
constitutive ale actului normativ sunt relaţii de complementarietate şi de coordonare, pe
baza cărora se realizează sistematizarea materialului normativ şi se asigură unitatea
reglementărilor cuprinse în actul normativ.
Modul de aşezare a elementelor constitutive ale actului normativ şi relaţiile dintre
acestea sunt de natură să confere deciziei normative a autorităţilor publice o arhitectură
proprie, inconfundabilă cu a altor elemente de construcţie juridică.

Temă de reflecţie
Considerați că este importantă o anumită așezare a părților componente ale actului
normativ sau este important doar fondul acestuia?

Elementele structurale ale actului normativ.

Un act normativ poate fi format din mai multe elemente componente. Actele
normative complete sunt legile şi ordonanţele Guvernului. În structura acestora distingem
ca elemente componente:
1. titlul actului normativ;
2. preambulul;
3. formula introductivă;
4. partea dispozitivă;
5. formula de atestare a autenticităţii actului normativ;
6. semnătura reprezentantului legal al emitentului;

Page 23 of 78
 7. numărul şi data actului normativ;
8. anexele.
Relaţii dintre elementele constitutive ale actului normativ sunt relaţii de
complementarietate şi de coordonare, pe baza cărora se realizează sistematizarea
materialului normativ şi se asigură unitatea reglementărilor cuprinse în actul normativ.
Modul de aşezare a elementelor constitutive ale actului normativ şi relaţiile dintre
acestea sunt de natură să confere deciziei normative a autorităţilor publice o arhitectură
proprie, inconfundabilă cu a altor elemente de construcţie juridică.

Testul de autoevaluare nr. 4

Enumerați părțile componente ale actului normativ.

Unitatea de învăţare 2.1. Titlul actului normativ

Titlul unui act normativ este actul său de identitate. Pe baza titlului, actul normativ
poate fi identificat într-o clasă de acte normative (legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă,
hotărâri ale Guvernului etc.), apoi pe baza numărului şi a anului adoptării sau emiterii
acestuia, el se individualizează în cadrul actelor normative din aceeaşi categorie. Pentru a
se facilita regăsirea actului normativ în ansamblul actelor normative, titlul său este însoţit
de actul în care este publicat şi de data acestuia.
Potrivit art. 41 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, titlul
actului normativ cuprinde denumirea generică a actului în funcţie de categoria sa juridică şi
autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic. Categoria juridică
a actului normativ este determinată de regimul competenţelor stabilit prin Constituţie, legi
şi alte acte normative prin care se acordă prerogative de reglementare juridică autorităţilor
publice.
Titlul actului normativ va cuprinde într-o formulare cât mai concisă obiectul de
reglementare căruia îi este consacrat actul normativ. El poate fi exprimat într-o formulă
substanţială (Legea apelor, Codul silvic, Legea minelor etc.), dar poate fi prezentat şi într-o
formulă descriptivă (Lege privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, Ordonanţa
Guvernului privind regimul juridic al francizei, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind

Page 24 of 78
rectificarea bugetului asigurărilor de stat pe anul 2004). În cazul actelor normative
privitoare la ratificarea unor tratate internaţionale ori referitoare la aderarea României la
acestea sau la acceptarea ori aprobarea acestora, titlul acestora va indica atât operaţiunea
prin care România devine parte la acel tratat, cât şi titlul acestuia. Uneori în titlul legii
apare şi data şi locul semnării tratatului. Astfel, titlul unor astfel de acte normative va avea
o formulare de genul: Lege pentru ratificarea Acordului de comerţ liber între România şi
Republica Turcia, semnat la Ankara la 29 aprilie 1997, Lege pentru aderarea României la
Acordul multilateral privind tarifele de rută aeriană, semnat la Bruxelles la 12 februarie
1981, Lege pentru acceptarea Protocolului de menţinere în vigoare a Aranjamentului
privind comerţul internaţional cu textile, încheiat la Geneva la 9 decembrie 1993,
Hotărârea Guvernului României pentru aprobarea Acordului de cooperare în domeniul
turismului între Guvernul României şi Guvernul Regatului Maroc, semnat la Casablanca la
22 septembrie 1995.
Titlul ordonanţelor Guvernului şi al ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului se
alcătuieşte după regulile generale privitoare la titlul legii. În schimb, titlul legii privitoare
la ordonanţe va cuprinde menţiuni referitoare fie la aprobarea ordonanţei, fie la respingerea
acesteia. Chiar dacă aprobarea ordonanţei se face cu modificări, în titlul legii de aprobare
se va menţiona doar faptul că legea priveşte aprobarea ordonanţei, menţionându-se
numărul şi anul emiterii acesteia. În astfel de situaţii, titlul legii va avea următoarea
configuraţie: Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.60/1997 privind apărarea
împotriva incendiilor; Lege pentru respingerea Ordonanţei Guvernului nr.28/1992 privind
accizele la produsele din import şi din ţară, precum şi impozitul pe circulaţie la ţiţeiul din
producţia internă şi la gazele naturale.
Regulile privitoare la stabilirea titlului legilor se aplică şi în cazul celorlalte acte
normative.
O menţiune distinctă trebuie făcută pentru actele normative de modificare,
completare sau abrogare a unor acte normative. În astfel de cazuri, actul de modificare
sau/şi de completare a unor dispoziţii dintr-un alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică va
purta în titlul său menţiunea privitoare la modificare şi/sau completare, însoţită de titlul
actului normativ ce urmează a fi modificat sau/şi completat, precum şi de numărul şi anul
emiterii acestuia, după cum urmează: Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei
Guvernului nr.32/1995 privind timbrul judiciar; Lege pentru completarea Legii nr.26/1994

Page 25 of 78
privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. În cazul în care legea modificată este
un cod, precizarea numărului şi anului legii nu mai este necesară, titlul rezumându-se la
formula: Lege pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. În cazurile
în care modificarea, completarea sau abrogarea priveşte un singur articol al actului
normativ, titlul acestuia se va raporta în exclusivitate la articolul în cauză, ori la
subdiviziunile acestuia. Această formulă se poate folosi şi în cazul în care este vorba de
două sau trei articole.
La stabilirea titlului unui act normativ este necesar să se evite paralelismele
denumirilor, fiind interzis de normele metodologice ca două acte normative în vigoare, din
aceeaşi clasă, să poarte acelaşi titlu.

Întrebare:
De ce este important titlul actului normativ?

Unitatea de învăţare 2.2. Preambulul

O parte constitutivă facultativă a actului normativ o constituie preambulul. În cazul

legilor, preambulul este foarte rar întâlnit, el fiind însă cu regularitate înscris în actele cu
caracter politic ale Parlamentului, ale Camerei Deputaţilor ori ale Senatului. Preambulul
însoţeşte uneori şi hotărârile parlamentare. Preambulul precede formula introductivă şi el
redă, în mod sintetic, scopul actului normativ sau al actului cu caracter politic şi, după caz,
motivarea acestuia.
În caz contrar, actele normative emise în temeiul unei legi sau al unui act normativ
al Guvernului vor avea un preambul care va prelua temeiurile legale ale emiterii actului din
formula introductivă, respectiv textele legale pe baza şi în executarea cărora a fost emis
actul în cauză. Potrivit tezei ultime a art. 43 alin.(4) al Legii nr.24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative emise de
autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sau de cele ale administraţiei
publice locale vor menţiona în preambul şi „avizele prevăzute de lege”, de unde se poate
deduce caracterul obligatoriu al preambulului în astfel de cazuri. Această obligaţie
introdusă de art. 43 alin.(4) al Legii nr. 24/2000 elimină posibilele discuţii pe care le
genera reglementarea anterioară care se referea la „avizele obligatorii potrivit legii”.

Page 26 of 78
 Astfel, atât pe plan doctrinar, cât şi pe plan legislativ avizele pot fi facultative,
consultative sau conforme. Avizele facultative pot fi solicitate sau nu, iar conţinutul lor nu
obligă organul emitent al actului juridic. Caracterul de obligativitate este parţial în cazul
avizelor consultative, deoarece solicitarea acestora la emiterea unui act juridic este
obligatorie, în schimb conţinutul avizului este facultativ pentru organul emitent al actului.
În cazul avizelor conforme, atât solicitarea, cât şi conţinutul avizului sunt obligatorii pentru
organul emitent. În raport cu prevederile din noile norme de tehnică legislativă, introduse
prin Legea nr.189/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative16 considerăm că în
preambulul actelor normative ale organelor administraţiei publice centrale de specialitate
sau ale administraţiei publice locale trebuie să se menţioneze toate avizele prevăzute de
lege, inclusiv cele facultative, deoarece şi acestea exprimă atitudinea organului emitent faţă
de organul care avizează actul normativ.
O altă excepţie de la caracterul facultativ al preambulului o constituie ordonanţele
de urgenţă ale Guvernului. În astfel de cazuri, preambulul va fi inclus în structura actului
normativ în virtutea legii şi va cuprinde prezentarea elementelor de fapt şi de drept ale
situaţiei extraordinare ce a determinat recurgerea la această cale de reglementare. Prin
aceasta se dă expresie cerinţei de a motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţei.

Exercițiul nr. 6
Pentru ce categorii de acte normative este obligatoriu preambulul? Argumentați răspunsul.

Unitatea de învăţare 2.3. Formula introductivă

Formula introductivă se aşază sub titlul actelor normative. Ea „constă într-o

propoziţie care cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a
deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv” (art. 42 alin.(1)
din Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative).
Formula introductivă se întâlnește atât în cazul legilor adoptate de Parlament, cât şi
în cazul proiectelor de legi adoptate de una din Camerele Parlamentului. În cazul legilor,
formula introductivă îmbracă următoarea formă: „Parlamentul României adoptă prezenta
lege.” Atunci când este vorba de proiecte de lege, formula introductivă este următoarea:

Page 27 of 78
„Camera Deputaţilor adoptă prezentul proiect de lege”; „Senatul adoptă prezentul proiect
de lege”.
În cazul actelor emise de Guvern, în formula introductivă se introduce şi temeiul
actului normativ respectiv. Astfel, în cazul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului,
formula introductivă va avea următorul cuprins: „În temeiul art.115 alin.(4) din Constituţia
României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.”
Formula introductivă a ordonanţelor emise în temeiul unei legi de abilitare va cuprinde atât
temeiul constituţional al acestora, după cum urmează: „În temeiul prevederilor art.108 din
Constituţia României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă”, cât şi
referirea la legea de abilitare în temeiul căreia se adoptă. Situaţia este similară în cazul
hotărârilor Guvernului, când formula introductivă va avea următorul cuprins: „În temeiul
art.108 din Constituţia României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta
hotărâre:” În cazul ordinelor miniştrilor şi al altor acte normative, formula introductivă
cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului, în funcţie de natura sa juridică,
precum şi temeiurile juridice pe baza şi în executarea cărora actul a fost emis.

Important de reținut!
Formula introductivă cuprinde următoarele informații:
- autoritatea emitentă;
- categoria actului normativ.

Unitatea de învăţare 2.4. Partea dispozitivă

Cea mai importantă parte a actului normativ o constituie partea dispozitivă, care dă
expresie conţinutului normativ al actului emis de autorităţile competente. Partea
dispozitivă a actului normativ este alcătuită din totalitatea prescripţiilor normative şi a
normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia.
Articolul este elementul structural de bază al părţii dispozitive şi el cuprinde, de
regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. (Art. 47 alin.(1) din
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative).
În cuprinsul unui act normativ poate exista un singur articol sau mai multe, în
funcţie de obiectul şi scopul reglementării juridice.
Page 28 of 78
 Pentru identificarea şi regăsirea cu uşurinţă a informaţiei juridice, actele normative
care se compun din mai multe articole cuprind o numerotare a acestora. De regulă,
numerotarea se face cu cifre arabe de la 1 la n. Capitolele, titlurile, părţile şi cărţile actului
normativ se numerotează cu cifre romane, iar secţiunile cu cifre arabe. Titlurile acestora
redau sintetic materia pe care o reglementează.
În cazul în care organul emitent urmăreşte un scop bine delimitat, circumscris unei
singure idei legislative, el va concentra întreaga reglementare juridică într-un articol unic.
Reglementări juridice cu articol unic întâlnim în special în cazul legilor de ratificare (în
sens larg) a unor tratate internaţionale, al legilor de aprobare ori de respingere a unor
ordonanţe sau al celor de abrogare a unor acte normative.
În astfel de cazuri, articolul unic al reglementării juridice va fi redactat în formule
simple, cum ar fi:
I. „Articol unic. - Se ratifică Acordul dintre România şi Statele Unite ale Americii
pentru îmbunătăţirea conformării fiscale internaţionale şi pentru implementarea FATCA,
semnat la Bucureşti la 28 mai 2015.”
II. „Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa Guvernului nr. 6 din 23 iulie 2014 pentru
modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei
Naţionale pentru Locuinţe, adoptată în temeiul art. 1 pct. I.3, II.2 şi II.3 din Legea
nr. 119/2014 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 29 iulie 2014.”
III. „Articol unic. - Se respinge Ordonanța de urgență a Guvernului nr.59/2012
privind mandatarea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri în vederea
înființării unei societăți comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 706 din 16 octombrie 2012.”
IV. „Articol unic. - Sunt şi rămân abrogate actele normative prevăzute în anexa care
face parte integrantă din prezenta lege.”
Utilizarea subdiviziunilor alineatelor este întâlnită mai ales atunci când se dorește
exprimarea unei dispoziții în mai multe idei..
Alineatul, ca subdiviziune a articolului, trebuie să condenseze, de regulă, materialul
normativ într-o propoziţie sau într-o frază, care să reglementeze o ipoteză juridică ce ţine
de specificul articolului din care face parte. În cazul în care ipoteza juridică nu poate fi
exprimată într-o singură propoziţie sau frază, enunţul prescriptiv al alineatului se va diviza

Page 29 of 78
în propoziţii sau fraze care se adaugă unele după altele, sub forma unor teze, despărţite prin
semne de punctuaţie, fiind preferabile virgulele. În astfel de cazuri, separarea tezelor se
poate face şi prin punct şi virgulă.
Alineatul se evidenţiază în cuprinsul articolului printr-o numerotare corespunzătoare
(se înscriu cu cifre arabe între paranteze rotunde) şi/sau printr-o uşoară retragere a primului
rând al enunţului prescriptiv de la aliniamentul textului pe verticală.

Exemplu
„Art. 2. - (1) Economia socială reprezintă ansamblul activităţilor organizate
independent de sectorul public, al căror scop este să servească interesul general, interesele
unei colectivităţi şi/sau interesele personale nepatrimoniale, prin creşterea gradului de
ocupare a persoanelor aparţinând grupului vulnerabil şi/sau producerea şi furnizarea de
bunuri, prestarea de servicii şi/sau execuţia de lucrări.
(2) Economia socială are la bază iniţiativa privată, voluntară şi solidară, cu un grad
ridicat de autonomie şi responsabilitate, precum şi distribuirea limitată a profitului către
asociaţi.”

Dacă se dorește operarea unor enumerări în textul legislativ atunci se folosesc

literele alfabetului. Normele de tehnică legislativă atrag atenţia că, în astfel de cazuri,
utilizarea liniuţelor trebuie evitată. De asemenea, este nerecomandabilă alăturarea unei
explicaţii în cadrul unei enumerări, de regulă materializată într-un nou alineat alăturat unui
punct ori unei litere din enumerarea cuprinsă într-un alineat. În cazul în care o asemenea
enumerare este necesară, ea poate fi adăugată la sfârşitul enumerării, într-un alineat de
sine-stătător.

Temă de reflecție:
De ce credeți că normele de tehnică legislativă nu recomadă folosirea liniuțelor în cuprinsul
articolelor și /sau alineatelor?

În cuprinsul unui act normativ, reglementarea juridică este grupată în mai multe
articole şi este sistematizată în raport cu exigenţele arhitecturii actului normativ. Ca atare,
partea dispozitivă a actului normativ complex se va diviza în:
a) dispoziţii sau principii generale;
b) dispoziţii privind fondul reglementării sau dispoziţii de conţinut;
c) dispoziţii tranzitorii;

Page 30 of 78
 d) dispoziţii finale.
De regulă, actele normative complexe, care conţin toate aceste categorii de
dispoziţii, se caracterizează prin faptul că articolele pe care le conţin, în funcţie de natura
lor, se grupează în secţiuni, iar acestea în capitole. În cadrul secţiunilor, mai multe articole
pot constitui un paragraf. În reglementările juridice internaţionale, de regulă, paragrafele
desemnează ceea ce în mod obişnuit în dreptul intern înţelegem prin articole sau alineate.
În cazul actelor normative cu un volum mare de reglementări juridice, capitolele se
grupează în titluri, titlurile în părţi, iar părţile în cărţi etc. 6

a. Dispoziţii sau principii generale.

Potrivit art. 52 al Legnea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, dispoziţiile generale cuprind prevederi care orientează
întreaga reglementare, determină obiectul şi principiile acestuia, precum şi aria de
reglementare juridică, subiecţii de drept ce cad sub incidenţa sa şi înţelesul unor termeni
utilizaţi în cuprinsul actului normativ. Importanţa dispoziţiilor generale derivă din faptul că
ele slujesc la interpretarea întregului act normativ.
b. Dispoziţiile de fond sau de conţinut ale actului normativ sunt destinate
reglementării propriu-zise a relaţiilor sociale ce formează obiectul actului normativ.
Asamblarea lor trebuie să ţină seama de logica desfăşurării activităţii reglementate şi să
urmărească parcurgerea diferitelor etape ale acestei activităţi în ordinea succesivă a
acestora.
În cadrul secţiunilor sau capitolelor consacrate dispoziţiilor de fond este necesar să
se delimiteze reglementările de drept material de cele de ordin procedural.
Sub aspectul tehnicii legislative este preferabil ca textele specifice dispoziţiilor de
fond să grupeze la nivelul articolelor şi alineatelor toate elementele structurii logice a
normei juridice. În cazul în care acest lucru nu este în întregime realizabil, normele juridice
care instituie diferite forme ale răspunderii juridice se cer a fi grupate în secţiuni sau
capitole distincte, situate înaintea dispoziţiilor tranzitorii şi finale.

6
În ceea ce priveşte paragraful sau subparagraful, practica europeană în materie nu este uniformă. Astfel,
potrivit normelor de redactare din Belgia, Luxemburg, Ucraina şi Uniunea Europeană, paragraful conţine mai multe
alineate; în schimb, în Gemania nu se utilizează articolul, ci paragraful. A se vedea S. Popescu, I.Ţăndăreanu, op.cit.,
p.71.

Page 31 of 78
 Normele de tehnică legislativă statuează că textele care reglementează similar
ipoteze cuprinse în mai multe subdiviziuni ale actului normativ pot fi grupate în structuri
distincte, denumite „dispoziţii comune.”
Potrivit noilor reglementări, introduse prin Legea nr.189/2004, în cazul actelor
normative care transpun în dreptul intern în mod direct şi integral norme comunitare, după
partea dispozitivă a acestora se face o menţiune privitoare la elementele de identificare a
actului comunitar care a fost preluat, după cum urmează: „Prezenta/prezentul (se arată tipul
actului normativ) transpune Directiva nr....../..... privind ..., publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (JOCE) nr. ....../....”
În cazul în care în actul normativ se transpune doar parţial un act comunitar, în
menţiune se specifică în detaliu textele (secţiuni, articole, paragrafe, după caz) transpuse în
dreptul intern.

c. Dispoziţiile tranzitorii.
Introducerea unei noi reglementări juridice în sistemul dreptului reprezintă adesea o
ruptură cu vechile reglementări pe care le înlocuieşte. Pentru ca această ruptură să nu se
facă simţită este necesar ca noua reglementare, prin normele sale tranzitorii, să instituie o
punte între trecut şi momentul aplicării noilor norme legale, punte care să permită trecerea
de la vechile reglementări juridice la noile reglementări.
Dispoziţiile tranzitorii sunt necesare şi pentru a preveni şi elimina eventualele
conflicte între normele juridice ale celor două reglementări succesive. Ele sunt în egală
măsură chemate să evite retroactivitatea noii reglementări juridice, ca şi ultraactivitatea
celei vechi.
Uneori, punerea în aplicare a noii reglementări juridice presupune trecerea unei
perioade de timp, perioadă necesară asigurării condiţiilor necesare implementării noului act
normativ. În astfel de cazuri, normele tranzitorii sunt necesare pentru a asigura
reglementarea juridică a relaţiilor sociale pe perioada dintre abrogarea vechii reglementări
juridice şi intrarea în vigoare a celei noi.

Page 32 of 78
 d. Dispoziţiile finale.
În partea finală a actului normativ, un număr mai mare sau mai mic de norme
juridice sunt destinate reglementării măsurilor necesare pentru implementarea actului
normativ. Este vorba de măsuri de ordin organizatoric, de condiţiile care trebuie create
pentru ca noua reglementare juridică să poată fi aplicată. În aceeaşi parte a actului
normativ sunt cuprinse dispoziţii privitoare la intrarea sa în vigoare, dacă această precizare
este necesară.7 Partea cea mai importantă a dispoziţiilor finale are în vedere implicaţiile
noii reglementări juridice asupra altor acte normative. În rândul acestora intră abrogarea
unor acte normative sau a unor dispoziţii cuprinse în acestea, modificarea ori completarea
acestora. De regulă, actele normative de modificare sau/şi completare a altor acte
normative stabilesc în dispoziţiile lor finale prevederi privitoare la republicarea acestora.
Dispoziţiile finale ale actului normativ temporar vor cuprinde dispoziţii privitoare la
perioada de aplicare sau data încetării aplicării sale.
Potrivit art.53 alin.(3) din Legea nr.24/2000, în cazul legilor prin care se aprobă sau
se resping ordonanţele de urgenţă, dispoziţiile tranzitorii ale acestora vor cuprinde, dacă
este cazul, şi măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de
aplicare a ordonanţei.
Gruparea materialului normativ pe articole, secţiuni, capitole etc. este de natură să
asigure sistematizarea acestuia. Atingerea aceluiaşi scop este dependentă de operarea unor
legături exprese între textele ce formează conţinutul actului normativ, dar şi între acestea şi
alte acte normative. Aceste relaţii de complementarietate între prevederile unui act
normativ şi între acestea şi alte acte normative se realizează prin intermediul normelor de
trimitere.
În cazul trimiterilor la un act normativ, indicarea elementelor de identificare a
acestuia, a titlului, numărului, datei şi locului publicării este obligatorie.
În cazul în care actul la care se face trimitere se modifică, completează ori se
republică, aceste evenimente se vor menţiona în actul care face trimiterea. Dacă actul la
care s-a făcut trimitere a fost între timp modificat, completat ori republicat, este necesar să

7
Potrivit art.78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile
de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. În opinia noastră această dispoziţie constituţională
este aplicabilă pentru toate actele normative, cu excepţia ordonanţelor de urgenţă, care intră în vigoare la data
publicării în Monitorul Oficial al României, după depunerea lor la Camera Parlamentului care poate fi prima sesizată.
În opoziţie cu opinia noastră se află poziţia legiuitorului român, care a înţeles să dea în art.11 al Legii nr.24/2000 o
altă soluţie, în virtutea căreia hotărârile Guvernului şi celelalte acte normative situate la un nivel ierarhic inferior întră
în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Page 33 of 78
se precizeze şi soarta normei de trimitere. În cazul actelor normative de modificare sau/şi
completare a altor acte normative, numerotarea articolelor se face cu cifre romane, fiecare
articol fiind consacrat modificării sau/şi completării unui singur act normativ. În cuprinsul
articolului, punctele care indică modificarea sau/şi completarea diferitelor articole ale altui
act normativ se numerotează cu cifre arabe.

Exercițiul nr. 7
Ce cuprinde partea dispozitivă a actului normativ?

Unitatea de învăţare 2.5. Formula de atestare a actului normativ

În forma anterioară modificării Legii nr.24/2000, această formulă avea un sens

restrâns, ea fiind denumită „formulă de atestare a legalităţii adoptării legii”. În noua
redactare, art. 38 al Legii nr.24/2000 precizează că în rândul părţilor constitutive ale actului
normativ intră şi formula de atestare a autenticităţii actului, ceea ce este un lucru pozitiv,
deoarece nu se limitează la lege, ci se extinde la toate celelalte acte normative. Cu toate
acestea, în art. 44 al Legii nr.24/2000, termenul de „autentificare” este înlocuit cu cel de
„legalitate”.
Formula de atestare a legalităţii actului este utilizată atât în cazul proiectelor de
lege adoptate de o Cameră, cât şi în cazul legilor ce urmează a fi promulgate.
În primul caz, formula de atestare a legalităţii proiectului de lege va avea două
forme, după cum este vorba de proiecte adoptate prin vot ori respinse sau nevotate, dar
considerate adoptate de către Camera de reflecţie.
Atunci când proiectul de lege a fost adoptat prin vot de Camera Deputaţilor sau de
Senat, cu sau fără amendamente, formula va avea următorul cuprins: „Acest proiect de lege
a fost adoptat de Camera Deputaţilor/Senat în şedinţa din......, cu respectarea prevederilor
art.76 alin.(1) sau, după caz, art.76 alin.(2) din Constituţia României, republicată.”
În situaţia în care proiectul de lege este adoptat de prima cameră ca urmare a
împlinirii termenului contituțional de dezbatere și adoptare, formula va fi următoarea:
„Acest proiect de lege se consideră adoptat de Camera Deputaţilor/Senat în forma iniţială,
în condiţiile art.75 alin.(2) teza a III-a sau ale art.115 alin.(5) teza a III-a, după caz, din
Constituţia României, republicată.”

Page 34 of 78
 În cazul legilor, după epuizarea părţii dispozitive se trece formula de atestare a
legalităţii adoptării legii. În cazul legilor constituţionale această formulă îmbracă
următoarea formă: „Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu
respectarea prevederilor art.151 alin.(1) din Constituţia României, republicată.” În această
formulă, alineatul (1) al art.151 se menţionează în cazul în care legea constituţională a fost
adoptată în aceeaşi formă de ambele Camere ale Parlamentului sau când s-a ajuns la o
formă unică în urma derulării procedurii de mediere.
În cazul în care procedura de mediere eşuează, legea constituţională va fi adoptată
în şedinţa comună a celor două Camere, iar formula finală va consfinţi acest lucru, făcând
referire la dispoziţiile alineatului (2) al art.151.
În cazul legilor organice şi ordinare, formula de atestare a legalităţii adoptării legii
va avea următoarea configuraţie: „Această lege a fost adoptată de Parlamentul României,
cu respectarea prevederilor art.75 şi art.76 alin.(1) sau alin.(2) din Constituţia României,
republicată.”
Trimiterea la alin. (1) al art.76 din Constituţie are rolul de a ne atrage atenţia că
suntem în prezenţa unei legi organice, adoptată cu votul majorităţii membrilor Camerei
decizionale. În schimb, trimiterea la alineatul (2) al art.76 ne indică faptul că este vorba de
o lege ordinară. Textul art.76 nu a fost modificat şi nici nu a fost corelat cu dispoziţiile
art.75 din Constituţie, care admite ideea potrivit căreia Camera de reflecţie poate să nu
voteze proiectul de lege sau propunerea legislativă, dar este obligată să o transmită
celeilalte Camere după 45 sau, respectiv, 60 de zile. În aceste condiţii, dispoziţiile art.76,
care cer ca legile organice şi cele ordinare să fie votate în ambele Camere cu o majoritate
absolută sau relativă, au un caracter ideal.
În sfârşit, unele legi pot fi adoptate în şedinţa comună a celor două Camere (Legea
bugetului de stat, Legea bugetului asigurărilor sociale - legi ordinare – şi Legea privind
statutul deputaţilor şi senatorilor, singura lege organică supusă acestei prevederi
parlamentare speciale). În astfel de cazuri, formula de atestare a legalităţii adoptării legii va
fi următoarea: „Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea
prevederilor art.65 alin.(2) şi ale art.75 alin.(1) sau (2), ori art.148 alin.(1) sau art.149, după
caz, din Constituţia României, republicată.”
Trimiterea la dispoziţiile art. 65 din Constituţie ne indică faptul că legea a fost
adoptată în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului. Referirile la

Page 35 of 78
dispoziţiile alineatelor (1) şi (2) ale art.76 ne indică caracterul organic şi, respectiv, ordinar
al legii respective.
Invocarea art. 148 din Constituţie în cadrul acestei formule ne atrage atenţia că este
vorba de Legea de aderare a României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene. În
schimb, referirea la art.149 din Constituţie ne indică Legea de aderare a României la
Tratatul Atlanticului de Nord.
Aceste formule finale ale legii au rostul de a confirma faptul că legea a fost
adoptată cu respectarea prevederilor constituţionale, a celor legale sau regulamentare.
Totodată, formula ne permite să descoperim cu uşurinţă natura legii: trimiterea la art.151
din Constituţie ne indică o lege constituţională; raportarea la art.76 alin.(1) din Constituţie
ne arată că este vorba de o lege organică, iar trimiterea la art.76 alin.(2) ne indică o lege
ordinară.
În sfârşit, formula de atestare a legalităţii adoptării proiectului de lege ne oferă
informaţiile necesare pentru a descoperi data la care aceasta a fost adoptat, dată care
prezintă importanţă, sub aspect constituţional, pentru respectarea procedurii legislative în
Camera de reflecţie a Parlamentului şi în Camera sa decizională.

Exercițiul nr. 8
Ce reprezintă trimiterea la art. 76 alin. (1) sau (2) din cuprinsul formulei de atestare a
autenticității actului normativ?

Unitatea de învăţare 2.6. Semnătura reprezentantului legal al emitentului

Legea se semnează de preşedinţii celor două Camere sau de vicepreşedintele care a

condus şedinţa. Semnătura lor are rolul de a atesta că legea a fost adoptată cu respectarea
procedurilor parlamentare şi de a confirma că textul semnat este textul adoptat de
Parlament.
Vicepreşedinţii semnează legea în cazul în care ei au condus şedinţa finală de
adoptare a legii prin vot.
Ordonanţele şi hotărârile Guvernului poartă semnătura primului-ministru. Potrivit
art.108 alin.(4) din Constituţie, hotărârile şi ordonanţele nu pot fi semnate decât de
primul-ministru şi contrasemnate de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare. De
la această regulă Constituţia nu admite nicio derogare. Aceste acte poartă data şedinţei de

Page 36 of 78
Guvern în care au fost aprobate şi primesc un număr care se consemnează separat în
registre destinate fiecărei categorii de acte normative.

Unitatea de învăţare 2.7. Numărul și data actului normativ

După promulgare, legea, împreună cu decretul Preşedintelui României care atestă

această operaţiune, se trimite Camerei Deputaţilor. Aici ea primeşte un număr şi se înscrie
în Registrul legilor. Numărul este însoţit de data înregistrării, dată care devine data legii.
Numerotarea actelor normative se face pe ani calendaristici, începând cu numărul 1.

Întrebare:
În cuprinsul unui act normativ, unde se regăsește numărul acestuia?

Unitatea de învățare 2.8. Anexele actului normativ

Artificiile tehnicii legislative au născut şi ideea anexelor legii. În cazurile în care

materialul normativ include elemente pur tehnice (hărţi, desene, tabele etc.), pentru a nu se
afecta fluenţa discursului normativ, aceste elemente se grupează, în funcţie de obiectul lor,
în anexe ale legii, ordonanţei ori ale hotărârii Guvernului.
Anexele, aşa cum le spune numele, sunt părţi exterioare legii, dar fac parte
integrantă din acesta, ele fiind consecutive ultimei pagini a textului normativ, pagină pe
care se trece formula de atestare a legalităţii adoptării legii. Ele sunt numerotate cu cifre
arabe (dacă există o singură anexă, aceasta nu se numerotează) şi forţa lor juridică nu se
deosebeşte de cea a textelor normative din cuprinsul legii. Pentru a se sublinia acest aspect,
în cadrul dispoziţiilor finale se precizează, de regulă, că anexele fac parte integrantă din
legea respectivă, dispoziţie ce este de natură să elimine orice dubiu privitor la forţa juridică
a prevederilor cuprinse în anexe. De aici derivă şi ideea că modificarea, completarea sau
abrogarea anexelor nu poate face abstracţie de regulile generale care guvernează
intervenţia unor astfel de evenimente cu privire la actul normativ propriu-zis. Cu alte
cuvinte, o anexă nu poate fi modificată, completată sau abrogată decât printr-un act
normativ care are aceeaşi forţă juridică sau o forţă juridică superioară. Numai cine poate
modifica legea, poate modifica şi anexele acesteia.
Page 37 of 78
 Cea mai cunoscută lege cu anexe şi cu cel mai mare număr al acestora o constituie
Legea bugetului de stat. Această lege este anuală şi ea are un număr impresionant de
anexe, în care se detaliază prevederile legii bugetare, privitoare la venituri şi cheltuieli, pe
ordinatorii principali de credite.
Fiecare anexă poartă o denumire de sine-stătătoare, care redă sintetic conţinutul
materialului normativ pe care îl conţine.

Testul de autoevaluare nr. 5

Explicați importanța fiecărei părți constitutive a actului normativ și specificați care dintre
acestea sunt obligatorii și care sunt opționale.

Page 38 of 78
 Modulul 3. REDACTAREA ACTELOR NORMATIVE

Cunoştinţe şi deprinderi
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să prezinți stilul actului
normativ.

Unitatea de învăţare 3.1. Stilul actului normativ

În general, în literatura de specialitate se apreciază că proiectele de acte normative

trebuie
redactate într-un stil specific normelor juridice. Este o afirmaţie care în esenţă nu spune
nimic. Este ca şi
cum am spune că un roman trebuie redactat în stilul specific propoziţiilor descriptive.
În opinia prof. Ioan Vida, opinie pe care o împărtășim și noi, stilul nu este specific
normelor juridice, ci actului normativ.
Atunci când vorbim de o normă juridică ne gândim la structura logico-juridică a
acesteia şi la structura sa tehnico-legislativă. Numai în această ultimă perspectivă însă se
poate pune problema coincidenţei stilului normei juridice cu cel al actului normativ.
Această unitate dintre construcţia normei juridice şi a actului normativ trebuie să
domine întreaga operă de creaţie a dreptului în sistemul european continental.
În ceea ce priveşte forma de redactare a actelor normative, de la bun început se
impune postulatul în virtutea căruia crearea normelor juridice vizează stabilirea unor norme
viitoare de conduită pentru participanţii la relaţiile sociale.
La elaborarea actului normativ, trebuie să avem în vedere stilul acestuia, care trebuie
să fie sobru şi concis, clar şi neechivoc, să excludă orice dubii privitoare la respectarea
regulilor gramaticale şi de ortografie.
Pentru a se asigura comprehensibilitatea actului normativ în întregul său, este
necesar să se înţeleagă faptul că activitatea de elaborare a actelor normative este o
activitate care operează cu anumite concepte ştiinţifice, a căror neglijare poate afecta
calitatea reglementării juridice.

Procesul de redactare a actului normativ este o parte componentă a procesului de

creare a dreptului. În cadrul acestui proces operaţiunea de elaborare a actului normativ este
consecutivă demersului de stabilire a conceptelor juridice şi, mai ales, a regulilor de drept.
Page 39 of 78
În această fază este necesar a fi găsite conceptele care să facă posibilă exprimarea regulilor
de drept. Cuvântul şi formula de combinare a cuvintelor formează instrumentele necesare
pentru comunicarea noţiunilor, normelor şi raţionamentelor juridice. 8
În aceste condiţii, o deosebită importanţă pentru Legistica formală o prezintă
limbajul juridic. Profesorul J.L.Bergel îşi pune problema dacă există un limbaj specific
dreptului, respectiv un mod special de exprimare a gândirii şi a realităţii juridice, care se
abate de la vorbirea curentă şi care împrumută elemente exterioare acesteia. Răspunsul la
această întrebare este pozitiv, el punând în evidenţă existenţa unei terminologii juridice, a
unui vocabular juridic şi a altor instrumente care fac posibilă exprimarea şi comunicarea
normei de drept.9

Exercițiul nr. 9
Care sunt caracteristicile stilului actului normativ?

a. Terminologia juridică.

Prin terminologie se înţelege ansamblul cuvintelor tehnice ce aparţin ştiinţei sau

artei. În domeniul dreptului, pentru a se realiza o riguroasă şi corectă exprimare a
conceptelor juridice, este necesar ca fiecare concept să fie reflectat printr-un termen
adecvat. În felul acesta se naşte terminologia juridică şi, o dată cu ea, semantica juridică. 10
În virtutea terminologiei juridice şi a semanticii juridice, un cuvânt utilizat în domeniul
juridic are întotdeauna o anumită semnificaţie. De regulă, cuvintele utilizate de
terminologia juridică sunt preluate din vocabularul comun, dar prin încărcarea lor cu o
semnificaţie juridică se diferenţiază de sensul comun şi devin elemente de sine stătătoare
ale terminologiei juridice. Naşterea terminologiei juridice este astfel rezultatul unui proces
de modificare a sensului comun al cuvintelor printr-o reconversie semantică juridică.
Terminologia juridică este o parte componentă a vocabularului juridic.

b. Vocabularul juridic

Reprezintă fondul principal de cuvinte al limbii române care este utilizat în

domeniul juridic. În cadrul vocabularului juridic pot fi distinse trei componente principale:
1. terminologia juridică; 2. cuvinte provenite din limbajul curent şi 3. cuvinte

8
A se vedea F.Gény, Science et technique en droit privé positif, T.I, no 51. 34, în Ioan Vida, suport de curs legistică formală.
9
A se vedea J. L.Bergel, Théorie générale du droit, 3e édition, Dalloz, Paris, 1999, p.222.
10
A se vedea J. L.Bergel, Théorie générale du droit, 3e édition, Dalloz, Paris, 1999, p.222.
Page 40 of 78
provenite din alte discipline ştiinţifice.11
Vocabularul juridic utilizează în mod curent o parte a fondului de cuvinte specific
limbajului comun. De asemenea, juriştii apelează în zilele noastre mai des, vrând-nevrând,
la cuvinte care provin din alte domenii ale ştiinţei, mai ales dacă acestea cad sub incidenţa
reglementărilor juridice. Astfel, juriştii sunt chemaţi să înveţe ce înseamnă „circuite
integrate”, „ajutor de stat”, „masterat”, „management” etc.
Importanţa vocabularului juridic trebuie subliniată şi atunci când se pune problema
comunicării normei juridice. Comunicarea normei juridice este o cerinţă izvorâtă din însăşi
raţiunea de a exista a formei, aceea de a fi cunoscută, respectată şi aplicată. Pe de altă parte,
comunicarea este impusă de principiul nemo consetur ignorare legem, în virtutea căruia
nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii în propria apărare.
În literatura noastră de specialitate, profesorul V.D.Zlătescu consideră că „nu există
un singur stil legislativ, general valabil, ci că există de fapt, o pluralitate de stiluri. Vom
întâlni astfel un stil specific dreptului privat-civil, comercial, internaţional privat - cu
anumite particularităţi în actele normative care privesc relaţii de muncă şi de protecţie
socială, un alt stil în dreptul penal, şi în fine, altul în dreptul administrativ.”12

Exercițiul nr. 10
Care sunt cele trei componente principale ale vocabularului juridic?

În ceea ce ne priveşte, ţinem să legăm stilul de operă, înţelegând prin aceasta că

stilul este propriu actului normativ, fie că el se numeşte lege, ordonanţă ori hotărâre a
Guvernului. În opinia noastră, nu credem că există deosebiri importante între stilul unei
legi şi cel al unei ordonanţe, ceea ce ne duce cu gândul la ideea unui stil al actului
normativ. Această idee este susţinută şi de faptul că arareori legiuitorul recurge la acte
normative pure, specifice unei singure ramuri de drept. În cele mai multe cazuri, în acelaşi
act normativ vom regăsi norme specifice mai multor ramuri de drept, ceea ce desigur nu
duce la ştergerea deosebirilor fireşti dintre acestea.
Legea privitoare la normele de tehnică legislativă într-un articol distinct abordează
problema stilului actelor normative. Sub această denumire sunt asamblate în patru alineate
reguli privitoare la asigurarea inteligibilităţii normelor juridice, la utilizarea neologismelor,

11
Ibidem, p.224.
12
J.Voyame, Methodes et techniques legislatives, Institut des hautes etudes en administration publique,
Lausanne, 1991, p.87-88.
Page 41 of 78
a termenilor de specialitate, a regionalismelor şi a altor instrumente necesare realizării unei
astfel de redactări a actelor normative, care să permită înţelegerea cu uşurinţă a
conţinutului acestora.

Stilul concis este legat de principiul economiei de mijloace. În opinia lui I.Mrejeru,
stilul concis „presupune nu numai exprimări în puţine cuvinte, ci şi evitarea anumitor idei
sau reluarea lor în noi variante prin care să se adauge ceva ce nu este semnificativ”.13 Pe
lângă evitarea enunţurilor redundante, stilul concis presupune utilizarea termenilor cu grad
mare de abstractizare pentru a se acoperi printr-un număr cât mai redus de cuvinte o arie
cât mai largă de fenomene ce urmează să cadă sub incidenţa viitoarei reglementări juridice.
Un exemplu de concizie juridică ne oferă modul de redactare a textelor din Constituţia
României. Pentru cel care studiază acest act normativ va fi interesant de observat că în
cuprinsul unui alineat se exprimă o singură idee, prin utilizarea celor mai adecvate cuvinte
şi prin evitarea oricărei redundanţe.
Un exemplu edificator îl constituie art. 2 al Legii noastre fundamentale, articol
menit să exprime ideea de suveranitate naţională, titularul acesteia, modalităţile sale de
exercitare şi mai ales să sublinieze faptul că acapararea puterii poporului de către un grup
sau de către o persoană şi trecerea, pe această cale, de la democraţie la dictatură sunt
interzise. Un şir întreg de judecăţi de valoare sunt exprimate în două alineate pe cât de
clare, pe atât de concise:
„(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin
referendum.
(2) Niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”14
Sobrietatea stilului normativ rezidă în eliminarea din construcţia frazelor a
epitetelor, comparaţiilor, personificărilor, hiperbolelor şi metaforelor. Aceste mijloace de
exprimare artistică îşi au rostul în operele literare şi nu fac obiectul stilului normativ. În
cadrul acestui stil, cuvintele se utilizează în sensul lor propriu, pe cât posibil în varianta cea
mai răspândită. Pentru a ilustra sobrietatea stilului normativ, arătăm că legiuitorul
constituant a stabilit în art.16 alin.(1) din Constituţie următorul text:
„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără

13
I. Mrejeru, Tehnica legislativă, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.
14
Ioan Vida – Legistică formală- Suport de curs, pag. 37.
Page 42 of 78
discriminări.” Cuvintele acestui enunţ normativ sunt folosite în sensul lor propriu, fără
îngroşări stilistice şi au darul să impună principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii,
stabilind conotaţiile acestei egalităţi, prin suprimarea ambelor faţete ale inegalităţii:
discriminarea pozitivă legată de asigurarea unor avantaje faţă de ceilalţi semeni sau
discriminarea negativă prin lipsirea unora de avantajele legale de care alţii se bucură. În
acelaşi timp, sunt stabilite reperele egalităţii prin raportare la lege şi la autorităţile publice.
Claritatea şi precizia stilului normativ se realizează prin utilizarea adecvată a
cuvintelor în raport cu semnificaţia lor obişnuită şi, mai ales, în modul de aranjare a
acestora în propoziţii şi fraze, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale. Un exemplu de
claritate şi precizie în redactarea unui text normativ îl constituie, printre altele, art.21 din
Constituţie.
„(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor
şi a intereselor sale legitime.
(2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”
Acurateţea textului constituţional care reglementează accesul la justiţie derivă din
faptul că tehnica de redactare utilizată nu lasă loc niciunui dubiu şi niciunui echivoc în
configurarea acestui drept cetăţenesc fundamental. Astfel, din folosirea expresiei „orice
persoană se poate adresa justiţiei” rezultă că nicio restrângere a sferei persoanelor care se
pot adresa justiţiei nu este posibilă, ţinând seama de sex, vârstă, rasă, religie etc., după cum
nu este posibilă nici acordarea acestui drept altcuiva decât persoanei. De asemenea, temeiul
exercitării acestui drept este cât se poate de precis şi de clar: apărarea drepturilor şi a
libertăţilor, dar şi a intereselor legitime ale persoanei. În acest caz, aşezarea sub semnul
universalităţii atât a persoanelor, cât şi a temeiurilor exercitării dreptului este de natură să
confere precizie textului şi să facă imposibile ambiguităţile de interpretare.
Stilul normativ este legat indisolubil şi de forma prescriptivă sau prescriptiv-
dispozitivă a redactării textelor normative. Normelor juridice, prin natura lor de reguli de
conduită, le este străin stilul descriptiv, narativ, care cuprinde un şir de enunţuri menite să
descrie sau să explice un anumit fapt sau fenomen social. Ele cer să se precizeze că, în
anumite împrejurări, persoana este datoare să aibă o anumită conduită, deoarece în caz

Page 43 of 78
contrar urmează să i se aplice o sancţiune.
O altă caracteristică a stilului normativ este legată de modul de utilizare a termenilor
în redactarea textelor normative. Regula de bază ce trebuie respectată în acest demers o
constituie utilizarea limbajului comun, a termenilor uzuali din limbajul cotidian. O
asemenea regulă nu poate fi însă peste tot respectată. Astfel, legiuitorul, în lipsa unor alte
mijloace de exprimare, recurge la terminologia juridică, la neologisme ori la termeni de
specialitate.
Utilizarea terminologiei juridice este utilă legiuitorului pentru asigurarea unităţii
terminologice a dreptului şi pentru a da conceptelor şi normelor juridice o formă cât mai
fidelă. Astfel, în redactarea actelor normative termenii juridici consacraţi nu pot fi înlocuiţi
de cuvinte apropiate ca sens din limbajul comun. Acolo unde trebuie să utilizăm termeni
precum persoană fizică, persoană juridică, contract, ipotecă, gaj, reziliere, nulitate,
contravenţie, nu vom recurge la alţi termeni, deoarece s-ar produce o dublare a noţiunilor
utilizate în conţinutul dreptului, cu efecte negative asupra respectării, interpretării şi
aplicării corecte a normelor juridice.
În sfârşit, în materie de terminologie, la redactarea actelor normative trebuie evitate
regionalismele, care şi ele ar afecta, prin aria restrânsă de circulaţie, înţelegerea
conţinutului actului normativ.

Întrebare:
În ce constau claritatea și precizia stilului normativ?

O altă cerinţă a stilului normativ o constituie asigurarea unităţii terminologice a

textelor redactate. Ca atare, într-un act normativ utilizarea unei noţiuni sau a unui anumit
termen trebuie realizată unitar de la un capăt la altul al textului elaborat. Pentru a se da
satisfacţie unei astfel de exigenţe, în cuprinsul unui act normativ un termen nu poate fi
înlocuit cu altul, chiar dacă acesta este sinonimul primului. Utilizarea unor termeni diferiţi
pentru exprimarea uneia şi aceleaşi noţiuni duce la confuzii, la ambiguităţi şi echivocuri
care se opun determinării sensului unic al reglementării juridice.
În cazul în care legiuitorul este obligat să utilizeze în cuprinsul unei legi noţiuni sau
termeni care nu fac parte din limbajul curent sau cărora le conferă un alt sens decât cel
consacrat, el este dator să definească aceşti termeni şi să precizeze înţelesul în care ei sunt
utilizaţi în cuprinsul actului normativ. Există deja o serie de legi care în capitolul

Page 44 of 78
„Dispoziţii generale” sau într-o anexă la lege au definit
termenii utilizaţi în cuprinsul noii reglementări şi sensul care le este atribuit.
În procesul elaborării actelor normative, structura cea mai simplă a normei juridice
este dată de formula subiect-verb-complement.15
Această schemă răspunde exigenţelor de exprimare gramaticală a ipotezei,
dispoziţiei şi sancţiunii normei juridice.
Subiectul ne indică participantul la relaţiile sociale căruia norma juridică îi conferă
un beneficiu sau îi procură o obligaţie. Determinarea exactă a subiectului este o preocupare
esenţială a celui care redactează un act normativ. Pentru normele juridice cu un grad
maxim de generalitate subiectul propoziţiei normative îl constituie persoana. Sub
denumirea de persoană se înţelege totalitatea subiecţilor de drept individuali, indiferent de
poziţia pe care o ocupă aceştia în societate. Persoana este identică cu fiinţa umană, cu omul
înţeles ca fiinţă socializată şi ea desemnează atât cetăţenii, cât şi străinii şi apatrizii. 16
Atunci când operăm cu noţiunea de persoană avem în vedere toate ramurile
dreptului. În cazul în care actul normativ pe care îl redactăm vizează doar raporturi juridice
civile, vom utiliza pentru a desemna subiectul individual de drept noţiunea de persoană
fizică, iar pentru subiectul colectiv pe cea de persoană juridică.
În funcţie de natura raporturilor sociale ce fac obiectul reglementării juridice, vom
putea identifica o multitudine de subiecţi de drept din clasa persoanelor fizice sau a
persoanelor juridice ori dincolo de aceste noţiuni, în cea a altor participanţi la relaţiile
sociale. Astfel, în cadrul persoanelor vom putea identifica subiecţi de sine stătători în
cetăţeni, străini, apatrizi, minori, majori etc. La rândul lor persoanele juridice pot fi privite
ca societăţi comerciale, regii autonome, companii naţionale, fundaţii sau asociaţii etc. În
raporturile juridice de drept administrativ sau de drept constituţional subiectele pot fi
autorităţile publice şi instituţiile publice, privite în exclusivitate ca subiecte de drept ale
acestor ramuri, dar şi ca persoane juridice participante la raporturile juridice de drept civil
sau comercial.
Ţinând seama de tipul de subiect de drept care face obiectul reglementării juridice,
în redactarea proiectului de act normativ este preferabil să ne referim la acesta la singular şi
în formă articulată (cetăţeanul, minorul, străinul etc.). Utilizarea subiectului la singular este
de natură să înlăture orice confuzie privitoare la identificarea participantului la raporturile
15
A se vedea V.D.Zlătescu, op .cit., p.68.
16
A se vedea N.Popa, op.cit, p.266.
Page 45 of 78
sociale ce fac obiect al reglementării juridice. Dacă regula generală ne indică utilizarea
subiectului la singular, nu este exclusă nici folosirea acestuia la plural, mai ales în cazurile
în care dispoziţia normei juridice vizează o acţiune care nu poate fi desfăşurată decât
împreună de doi sau mai mulţi subiecţi de drept ori obligaţia instituită de normă vizează pe
toţi subiecţii de drept (soţii, asociaţii etc.).
Cel de-al doilea element al formulei de redactare a textelor normative îl constituie
verbul. Utilizarea verbului în construcţiile normative este supusă unor reguli, dintre care la
unele ne-am referit deja. Astfel, verbele se utilizează la diateza activă, reflexivă sau pasivă
şi la timpul prezent sau viitor.
Utilizarea diatezei active în redactarea textelor normative se impune în virtutea
faptului că verbele la această diateză exprimă o acţiune săvârşită de subiect care se
răsfrânge în mod direct asupra unui obiect (verbe tranzitive).
În redactarea textelor normative se utilizează şi diateza pasivă, care arată că acţiunea
exprimată de un verb este săvârşită de altcineva şi suferită de subiect. În propoziţia „Legea
este votată de Parlament”, acţiunea este săvârşită de „Parlament” şi este suferită de
subiectul „legea” (subiect gramatical).
Utilizarea timpului prezent este preferabilă celorlalte timpuri, inclusiv viitorului,
deoarece, în orice moment al aplicării legii, comandamentul juridic acţionează la timpul
prezent. Este exclusă folosirea imperfectului, perfectului simplu sau a mai mult ca
perfectului pentru a se ordona un comandament juridic.
Verbele pot fi folosite la forma afirmativă sau la forma negativă. Forma negativă se
utilizează, de regulă, pentru a exprima o interdicţie în cadrul normelor prohibitive. În cazul
normelor onerative, permisive ori supletive se utilizează forma afirmativă a verbelor.
Ultima parte a formulei de redactare o constituie complementul. Verbul tranzitiv
cere un complement direct, iar cel intranzitiv un complement indirect. În propoziţia
„Parlamentarii au votat legea”, complementul direct este legea. În propoziţia „Preşedintele
se adresează Parlamentului”, verbul „se adresează” este un verb intranzitiv, iar
„Parlamentului” este complement indirect.

Testul de autoevaluare nr. 7

Definiți stilul actului normativ.
Redactați o dispoziție care să respecte stilul normativ.

Page 46 of 78
 Modulul 4. MOTIVAREA PROIECTELOR ACTELOR NORMATIVE

Cunoştinţe şi deprinderi
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege procedura motivării actelor
normative.
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să explici necesitatea motivării
actelor normative.

Prezentarea raţiunilor care stau la baza adoptării unui proiect de act normativ
reprezintă o parte integrantă a procesului de elaborare a legii. Cel care iniţiază un proiect
de lege trebuie să ştie că, prin acţiunile sale, va tulbura echilibrul normativ al societăţii sau,
mai precis, echilibrul dintre statica şi dinamica dreptului. Această tulburare a echilibrului
legislativ nu este lipsită de efecte de ordin practic pe planul existenţei umane, al relaţiilor
ce se stabilesc între autorităţile publice şi cetăţeni şi chiar în relaţiile dintre oameni, în
general.
De aceea, motivarea proiectelor actelor normative se impune ca o operaţiune
intelectuală care are rostul de a-l convinge pe emitentul actului normativ de necesitatea
adoptării acestuia. Ea trebuie să prezinte raţiunile care stau la baza noii reglementări
juridice, configuraţia acesteia, efectele sociale scontate şi costurile pe care le presupune
aplicarea noului act normativ.
Motivarea proiectului actului normativ joacă şi un rol istoric. În decursul timpului,
motivarea va furniza celor care aplică legea argumente de interpretare, de înţelegere a
voinţei legiuitorului ori a altui organ emitent al actului normativ.
Până la apariţia Legii nr.24/2000, necesitatea motivării proiectelor actelor
normative era reglementată de regulamentele parlamentare şi de hotărârile Guvernului în
această materie. Astfel, potrivit art.84 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art.66
alin.2 din Regulamentul Senatului, proiectele de legi înaintate de Guvern şi propunerile
legislative prezentate de deputaţi, senatori ori cetăţeni trebuie însoţite de o expunere de
motive şi redactate în forma cerută pentru proiectele de lege. Această prevedere
regulamentară priveşte în egală măsură şi proiectele de lege pentru aprobarea unei
ordonanţe.
Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative introduce o reglementare de sine stătătoare în această materie, nuanţată şi mai

Page 47 of 78
complexă, care generalizează motivarea actelor normative. Astfel, conform art.29 al acestei
legi, motivarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative se face prin expuneri de
motive; ordonanţele şi hotărârile Guvernului se cer a fi însoţite de note de fundamentare,
iar celelalte acte normative de referate de aprobare.
Expunerile de motive, notele de fundamentare şi referatele de aprobare constituie atât
instrumente de prezentare, cât şi de motivare a noilor reglementări propuse.
Aşa cum vom vedea, între expunerea de motive, nota de fundamentare şi referatul
de aprobare, potrivit Legii nr.24/2000, nu există deosebiri de conţinut, fiecare urmând să se
conformeze dispoziţiilor art.32 alin. (1) al legii. Ca atare, toate cele trei documente sunt
acte de motivare a unui act normativ şi denumirea lor diferă în funcţie de tipul actului
normativ la care se referă. Expunerea de motive este un act preparatoriu care însoţeşte un
proiect de lege; nota de fundamentare motivează o hotărâre de Guvern ori o ordonanţă;
referatul de aprobare este necesar în cazul altor proiecte de acte normative (ordine,
instrucţiuni etc.). În cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului, nota de fundamentare
stă atât la baza adoptării acestora în Guvern, cât şi la prezentarea ordonanţelor în faţa celor
două Camere ale Parlamentului.

Exercițiul nr. 11
Care sunt diferențele între expunerea de motive, nota de fundamentare și referatul de
aprobare?

Aşa cum arătam mai sus, expunerile de motive, notele de fundamentare şi referatele
de aprobare trebuie să aibă acelaşi conţinut, respectiv să evidenţieze cerinţele care reclamă
intervenţia normativă, principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, efectele
avute în vedere, implicaţiile asupra legislaţiei în vigoare, fazele parcurse în pregătirea
proiectului şi rezultatele obţinute, menţionându-se studiile, cercetările, evaluările statistice,
specialiştii consultaţi, preocupările de armonizare legislativă etc. În plus, în cazul
ordonanţelor de urgenţă este necesar să fie prezentate distinct împrejurările obiective şi
stringente proprii situaţiei extraordinare, care justifică această procedură complementară de
legiferare, care impune o reglementare juridică imediată.
Documentele de motivare, potrivit art. 30 alin.(3) al Legii nr.24/2000, trebuie să
conţină referiri la avizul Consiliului Legislativ. Această dispoziţie este imposibil de realizat
în practică, deoarece documentele de motivare se elaborează o dată cu proiectul de către

Page 48 of 78
comisia de redactare, comisie care-şi încetează activitatea la data elaborării proiectului. Or,
avizul Consiliului Legislativ este ulterior acestei date şi nu mai poate fi operat în expunerea
de motive ori în nota de fundamentare.
Redactarea motivării trebuie să ţină seama de terminologia legii şi să fie prezentată
într-un stil explicativ, apt să pună în evidenţă ratio legis.
Expunerile de motive la proiectele de lege pentru care iniţiativa legislativă se
exercită de Guvern, potrivit art. 34 alin.(1) al Legii nr. 24/2000, se semnează de către
primul-ministru, după aprobarea formei finale a proiectului în şedinţă de Guvern.
În cazul propunerilor legislative prezentate de deputaţi sau senatori, expunerile de
motive se semnează de către iniţiatorii respectivi. Dacă iniţiativa legislativă este exercitată
de către cetăţeni, expunerea de motive va fi însoţită de documentele întocmite potrivit
art.74 alin.(1) din Constituţie, precum şi de punctul de vedere al Curţii Constituţionale,
întocmit potrivit prevederilor art. 146 lit. j) din Constituţie. La cele arătate în alin.(3) al
art. 34 din Legea nr.24/2000 este necesar să adăugăm corelările necesare cu prevederile
Legii nr.189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni30. Astfel,
potrivit art.3 alin.(1) al acestei legi, propunerea legislativă iniţiată de cetăţeni va fi însoţită
de o expunere de motive, semnată de toţi membrii comitetului de iniţiativă, care trebuie să
fie alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. Propunerea legislativă se elaborează de
acest comitet în forma cerută pentru proiectele de lege.
Potrivit art.32 alin.(5) al Legii nr.24/2000, expunerile de motive şi notele de
fundamentare la ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, elaborate de iniţiator, se publică
împreună cu actul normativ în cauză în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau se
prezintă pe internet de către autoritatea emitentă. Acelaşi alineat precizează că, dacă în
cursul dezbaterilor parlamentare proiectul de lege sau propunerea legislativă a suferit
modificări de fond, expunerea de motive va fi refăcută, după promulgarea legii, de către
iniţiator, la sesizarea secretarului general al Camerei Deputaţilor.
Deşi prin acest text modificat au fost eliminate obstacolele care se opuneau
publicării expunerii de motive în Monitorul Oficial – expunerea de motive nu se mai
semnează de primul-ministru, iar modificarea ei este posibilă – iniţiatorii nu recurg la
această soluţie şi preferă alternativa internetului. În opinia noastră această rezolvare este
una parţială şi ineficientă în actualul stadiu de dezvoltare a societăţii româneşti. De altfel,
nici notele de fundamentare în cazul ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului nu văd lumina

Page 49 of 78
tiparului în Monitorul Oficial al României, din aceleaşi motive.

Testul de autoevaluare nr. 8

Definiți nota de fundamentare.
Definiți și comentați studiul de impact al actelor normative.

Page 50 of 78
 Modulul 5. EVENIMENTE LEGISLATIVE CE INTERVIN PE PARCURSUL
DURATEI ACTIVE A ACTULUI NORMATIV

Unitatea de învăţare 5.1. Acțiunea în timp a normei juridice

Cunoştinţe şi deprinderi
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege acţiunea în timp a normei
juridice.
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să enumeri și să explici
semnificația fiecărui eveniment legislativ.

Acţiunea în timp a normei juridice reprezintă perioada dintre data intrării în

vigoare a normei juridice şi data ieşirii ei din vigoare. Aşa cum remarcă prof. N. Popa,
„timpul normei juridice defineşte durata acesteia, rezistenţa sa.”17
În perioada de timp în care norma juridică este activă, ea poate suporta modificări şi
completări, după cum poate fi abrogată, suspendată, republicată sau poate fi supusă unor
derogări.

Unitatea de învăţare 5.2. Modificarea actului normativ

Modificarea actului normativ reprezintă o modalitate de schimbare a conţinutului

normei juridice sau a unui act normativ. Modificarea este o măsură de adaptare a
conţinutului unui act normative la noile cerinţe ale reglementării relaţiilor sociale,
percepute ca atare de organul emitent al unui act juridic
modificator.
În conformitate cu art. 57 al Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea unui act normativ constă în
schimbarea expresă a textului unor sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi
redarea lor într-o nouă formulare.
În procesul modificării unui act normativ, suntem în prezenţa unui act normativ de
bază care este supus modificării. Actul modificat şi actul modificator au o existenţă
separată doar în aparenţă. În realitate, prevederile actului modificator, din momentul

17
A se vedea N.Popa, op. cit., p. 159.
Page 51 of 78
intrării sale în vigoare, încetează să aibă o existenţă de sine-stătătoare. Pe data intrării în
vigoare a actului modificator, ele se integrează în actul modificat şi iau locul dispoziţiilor
normative din actul de bază supus modificării. În aceasta rezidă motivaţia potrivit căreia un
act modificator al unui act de bază nu mai poate fi supus unei noi modificări.
Raţiunea modificării unui act normativ rezidă în punerea de acord a prevederilor sale
cu exigenţele guvernării. În cadrul acţiunii lor în timp, normele juridice pot veni în
contradicţie cu exigenţele programelor de guvernare ale partidelor care formează
majoritatea parlamentară. În astfel de cazuri, guvernanţii încearcă să adapteze conţinutul
actelor normative respective la noile dimensiuni politice ale procesului de guvernare.
Această adaptare poate fi, însă, în contradicţie cu realităţile sociale care nu solicită o astfel
de modificare a reglementărilor juridice.
Modificarea are în vedere întotdeauna operarea unor schimbări în conţinutul unui act
normativ. Ea trebuie diferenţiată de modificarea unui proiect de act normativ, care se face
prin aprobarea unor amendamente. Amendarea are în vedere modificarea unui proiect de
lege, pe parcursul traversării etapelor procedurii legislative, în timp ce modificarea are în
vedere un act normativ care este în vigoare şi presupune înlocuirea prevederilor sale cu noi
reglementări. Operarea acestei distincţii este legată de esenţa actului de modificare.
Înlocuirea unor texte normative cu altele trebuie privită într-o dublă operaţie: 1. pe de o
parte, textul în vigoare din actul normativ, supus modificării într-o primă fază, este
abrogat; 2. pe de altă parte, instantaneu, textul abrogat este înlocuit cu un text nou şi diferit
de cel iniţial.
Prin această dublă operaţie, modificarea implică abrogarea, dar se deosebeşte de
completarea actelor normative, care nu presupune abrogarea, ci doar introducerea unor noi
texte într-o reglementare juridică existentă. Aşa cum nota prof.univ.dr. V.D.Zlătescu,
descompunerea modificării în două momente logice marchează cele două funcţii ale
acestuia: cea destructivă - entropică - pe de o parte şi cea creatoare, pe de alta, de
restabilire a unei noi ordini legislative.18

Exercițiul nr. 12
Care este diferența dintre modificare și amendare?

Modificarea unui act normativ poate fi expresă ori tacită. Modificarea expresă

18
A se vedea V.D.Zlătescu. Introducere în Legistica formală, Editura Rompit, Bucureşti, 1995, p.97.
Page 52 of 78
intervine atunci când organul emitent al unui act normativ sau unul superior acestuia îşi
exprimă, printr-un alt act normativ, egal sau superior actului de bază, voinţa de a-l
modifica. Această manifestare expresă de voinţă se exprimă prin formula: „Legea nr. …
privind….. se modifică după cum urmează:..” În cazul în care sunt vizate numai anumite
părţi componente ale legii ori ale unui alt act normativ, manifestarea de voinţă privitoare la
modificare se va înregistra sub formula: „Art. .... se modifică şi va avea următorul cuprins:
...”. Legea nr. 24/2000 se referă doar la această formă de modificare a unui element al unui
act normativ.
În cazul modificării implicite sau tacite se produce un conflict între o reglementare
anterioară şi una care a intervenit pe parcursul acţiunii în timp a primei reglementări. Acest
conflict derivă din contradictorialitatea textelor din cele două acte normative consecutive.
Autorii care au studiat această problemă a modificării tacite sunt de acord că punerea în
evidenţă a acesteia se poate face numai pe cale interpretativă. 19
Raţiunea modificării unui act normativ rezidă în punerea de acord a prevederilor
sale cu exigenţele guvernării. În cadrul acţiunii lor în timp, normele juridice pot veni în
contradicţie cu exigenţele programelor de guvernare ale partidelor care formează
majoritatea parlamentară. În astfel de cazuri, guvernanţii încearcă să adapteze conţinutul
actelor normative respective la noile dimensiuni politice ale procesului de guvernare.
În opinia prof.univ.dr.V.D.Zlătescu, modificarea tacită operează în virtutea
principiului lex posteriori derogat priori. Această ipoteză trebuie pusă sub semnul unor
restricţii de interpretare. În principiu, este adevărat că legea ulterioară derogă de la legea
anterioară şi face ca dispoziţiile contrare ale acesteia să nu se mai aplice. Această regulă nu
are aplicare în cazul coliziunii unor dispoziţii cuprinse într-o lege generală şi o lege
specială. În astfel de situaţii, normele juridice speciale, chiar dacă sunt cuprinse în acte
normative inferioare legii, nu pot fi modificate decât dacă legea generală prevede în mod
expres acest lucru. În caz contrar, legea specială continuă să se aplice concomitent cu legea
generală, deşi aceasta din urmă este posterioară celei dintâi. De altfel, Legea privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede în mod expres
că evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative
speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate printr-o

19
A se vedea I. Mrejeru, op.cit., p.137; V.D.Zlătescu, op.cit., p.98.

Page 53 of 78
nouă reglementare generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres (art.65
alin.(3). Această din urmă soluţie legislativă a fost şi continuă să fie aplicată şi în cazul
modificării exprese indirecte, fiind instituită prin formula: „Prevederile legale în vigoare se
modifică în mod corespunzător.” Acest procedeu nu este agreat de Legea privind normele
de tehnică legislativă, textele din art.57 alin.(3) recomandând evitarea acestuia.

Temă de reflecție
De ce credeți că normele de tehnică legislativă nu recomandă folosirea formulei „Prevederile
legale în vigoare se modifică în mod corespunzător”?

Modificarea unui act normativ este de regulă opera organului emitent al acestuia.
Este de principiu că un organ care a creat un act normativ, în condiţiile date, poate să-şi
modifice opera. Această regulă se cere însă a fi completată cu una nouă, în virtutea căreia
un act normativ ierarhic inferior poate fi modificat printr-un act normativ ierarhic superior.
Astfel, în virtutea supremaţiei Constituţiei României, o lege constituţională poate modifica
orice dispoziţie dintr-o lege organică, ordinară ori din alte acte normative.
La rândul său, o lege organică poate modifica prevederile unei legi ordinare ori ale
altor acte normative ierarhic inferioare.
Expresia cea mai clară a modificării exprese a unui act normativ ierarhic inferior de
către un act ierarhic superior o constituie modificarea prin lege a ordonanţelor emise de
Guvern. Astfel, ordonanţele Guvernului supuse aprobării Parlamentului pot fi aprobate, cu
sau fără modificări, sau pot fi respinse printr-o lege, ce duce la desfiinţarea acestora şi la
încetarea efectelor juridice pe care le produc.

Test de autoevaluare nr. 9

Ce reprezintă modificarea ca eveniment legislativ?
Prin ce categorie de act se poate opera modificarea?

Unitatea de învăţare 5.3. Completarea

Unitatea de învăţare 5.3. 1. Completarea actului normativ

Completarea actului normativ, potrivit art. 60 din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, constă în introducerea

Page 54 of 78
unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte
care se adaugă elementelor structurale existente. Procedeul completării presupune existenţa
unui act normativ care urmează a primi în cuprinsul său noi reglementări juridice, menite
să întregească cuprinsul actului normativ completat.
Prin completare, în cuprinsul actului ce astfel se modifică, pot fi introduse noi
elemente structurale ale actului normativ de la litere, puncte, alineate, paragrafe, articole,
secţiuni, capitole până la alte părţi constitutive ale actului normativ. Dacă în cuprinsul unei
litere, a unui punct, a unui alineat ori a unui articol se adaugă la textul existent o sintagmă,
unul sau mai multe cuvinte, nu ne aflăm în faţa unei completări, ci a unei modificări
legislative. Suntem astfel în prezenţa unei completări numai în cazul în care în raport cu
elementele structurale ale actului normativ apare un element nou de aceeaşi natură (o literă,
un punct, un alineat, un articol, un capitol etc.).
Exprimarea normativă a intenţiei de completare a unui act normativ sau a unei
părţi a acestuia se face, de exemplu, prin utilizarea următoarei formule: „Art.1 din Legea
nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a
indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.266 din 16 iulie 1998, cu modificările
ulterioare, se completează după cum urmează:
1. La anexa nr.V punctul I „Coeficienţi de multiplicare pentru funcţii de specialitate”
litera B, după punctul 6 se introduce punctul 61, cu următorul cuprins:
„61. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ”
După cum se poate observa şi în cazul completării unui act normativ, acesta sau
partea care se completează se identifică prin precizarea titlului actului normativ, eventual a
articolului sau capitolului care se completează, a Monitorului Oficial în care este publicat,
menţionându-se numărul şi data acestuia. În cazul completării unor acte normative care au
mai fost modificate sau/şi completate, se face menţiune cu privire la aceste evenimente în
textul de identificare a actului normativ. Această menţiune este necesară deoarece
completarea are ca obiect actul normativ în forma sa modificată şi completată, astfel cum
se găseşte în vigoare în momentul completării, forma iniţială rămânând fără relevanţă.
Elementele nou introduse cu prilejul completării unui act normativ vor primi
numerele sau literele imediat următoare celor ce urmează în textul vechi. În cazul în care
completările se intercalează între articolele, alineatele, secţiunile, capitolele etc. actului

Page 55 of 78
normativ completat, acestea primesc numerotarea corespunzătoare elementelor
componente completate, însoţită de indicii corespunzători. Completarea unui act normativ
nu are ca efect renumerotarea elementelor sale structurale. Renumerotarea textelor se face
doar cu prilejul republicării actului normativ.

De reținut!
Completarea presupune introducerea unui element structural nou!

Unitatea de învăţare 5.3.2. Reguli comune operaţiunilor de modificare şi

completare.

Completarea şi modificarea pot fi operaţiuni distincte, decalate în timp, după cum

pot fi simultane şi complementare. Un act normativ poate fi modificat printr-un alt act
normativ şi poate fi completat la o dată ulterioară, după cum modificarea şi completarea
acestuia se pot face o singură dată, printr-un singur act normativ.
Modificarea şi completarea pot privi un singur act normativ sau o întreagă serie de
acte normative aflate într-o legătură intrinsecă cu actul de modificare sau/şi de completare.
În cazul operaţiunilor de modificare şi de completare a unui act normativ este
necesar să se observe că modificările şi completările care-i sunt aduse nu pot afecta
concepţia generală şi nici caracterul unitar al actului supus acestor operaţiuni. În cazul în
care aceste exigenţe nu sunt respectate, se ajunge la crearea unor antinomii în cuprinsul
aceluiaşi act normativ, situaţie care-l face pe cel care trebuie să pună în aplicare
prevederile sale să nu-l poată aplica.
În cazul modificării şi completării actului normativ este necesar să se ţină seama de
ponderea acestor modificări sau/şi completări, deoarece atunci când ele devin
preponderente în structura actului normativ este preferabil să se înlocuiască actul normativ
în cauză cu o nouă reglementare, urmând ca prin aceasta să fie abrogat actul de bază în
întregul său. O excepţie de la această regulă există în cazul legilor prin care se aprobă o
ordonanţă şi care modifică şi/sau completează ordonanţa respectivă. În astfel de cazuri,
pentru că ordonanţa nu poate fi decât aprobată sau respinsă, voinţa legiuitorului se poate
extinde până la modificarea în întregime a ordonanţei supuse aprobării.
Textele normative care se introduc într-o lege sau într-un act normativ pe calea
modificării şi/sau a completării trebuie să se integreze organic în actul supus modificării

Page 56 of 78
sau/şi completării, atât sub aspectul conţinutului, cât şi al stilului şi terminologiei utilizate,
precum şi al succesiunii logice a alineatelor, articolelor, secţiunilor, capitolelor etc. actului
normativ respectiv.
Una din regulile de bază care guvernează operaţiunile de modificare şi completare
are în vedere faptul că, de la data intrării în vigoare, ele se încorporează în actul de bază,
făcând corp comun cu acesta. De aceea, în cazul unor noi modificări sau/şi completări nu
se va recurge la modificarea sau/şi completarea actului normativ modificator, aceste
operaţiuni urmând a fi efectuate numai asupra actului de bază. Şi în această materie există
o excepţie, care vizează ordonanţele de modificare sau/şi completare a unor acte
normative. În cazul în care acestea se supun aprobării Parlamentului, legea de aprobare
poate conţine modificări şi/sau completări ale actului modificator din motive pragmatice.
Dacă s-ar recurge la modificarea sau/şi completarea actului de bază, ar trebui să se aprobe
fără modificări sau completări actul modificator, după care să se opereze aceste modificări
sau/şi completări în actul de bază, în virtutea unui act normativ de sine-stătător.

Întrebare:
Sporirea numărului de cuvinte, informații, enunțuri, pe care le cuprinde o dispoziție,
reprezintă o completare în sensul normelor de tehnică legislativă?

Unitatea de învăţare 5.4. Abrogarea

Unitatea de învăţare 5.4.1. Abrogarea actului normativ

În procesul de elaborare a unui act normativ, punerea de acord a noilor

reglementări juridice cu cele existente reprezintă o regulă inexorabilă. Prin edictarea unor
noi norme juridice se urmăreşte acoperirea unui vid legislativ, înlocuirea unor norme
existente, completarea sau modificarea lor. În cazul în care voinţa legiuitorului vizează
înlocuirea unor reglementări juridice cu altele noi este necesar să se precizeze în noul act
normativ care elemente ale sistemului legislativ îşi încetează aplicarea. Această operaţiune
tehnică se realizează prin abrogare.
Abrogarea este operaţiunea de asanare a sistemului legislativ de „ramurile uscate”
ale acestuia. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări juridice
care încetează să se mai aplice, datorită faptului că ele nu mai sunt necesare sau că în locul
lor apar noi norme juridice, cu un conţinut diferit faţă de cele anterioare.
Page 57 of 78
 Cu privire la funcţiile abrogării, în literatura noastră de specialitate au fost exprimate
două opinii, de către I. Mrejeru şi V.D.Zlătescu, care nu se deosebesc decât prin modul lor
de formulare. Astfel, în ambele cazuri, se consideră că rolul abrogării este de a contribui la
armonizarea legislaţiei. Pe acest fond, abrogarea îndeplineşte următoarele funcţii: a)
înlătură textele de conflict între actul nou şi vechea reglementare; b) înlătură eventualele
paralelisme în legislaţie; c) înlătură discrepanţele şi necorelările; d) ajută la degrevarea
fondului legislativ de anumite acte devenite desuete, prin lipsa unei cerinţe de aplicare, ca
urmare a transformărilor petrecute în societate.
În opinia prof. Ioan Vida și a noastră, funcţiile abrogării rezidă în:
1. eliminarea antinomiilor în drept;
2. eliminarea redundanţelor din reglementările juridice;
3. trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au fost înlocuite
cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine.
Abrogarea îşi realizează prima din funcţiile sale - eliminarea antinomiilor în drept -
prin scoaterea din vigoare a unor dispoziţii normative care se află în contradicţie cu altele.
Legiuitorul, atunci când introduce în sistemul dreptului o nouă reglementare juridică, este
dator să asigure corelarea acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul. Pentru a
îndeplini această funcţie, legiuitorul va suprima din reglementările juridice existente pe
cele care intră în contradicţie cu noua reglementare juridică.
Modalitatea de realizare a acestei funcţii specifice legiuitorului o constituie
abrogarea expresă directă şi indirectă. În cazul abrogării exprese directe, legiuitorul declară
că se abrogă anumite categorii de acte normative identificate prin titlu, număr şi an, data
publicării şi numărul Monitorului Oficial în care acestea au fost publicate. În cadrul
enumerării actelor normative abrogate sau a unor părţi constitutive ale acestora, se trec în
ordine legile organice, ordinare, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele emise în temeiul unei
legi de abilitare şi hotărârile Guvernului. În cazul abrogărilor care se fac prin lege,
enumerarea sau abrogarea expresă directă se opreşte la nivelul hotărârilor emise de
Guvern, urmând ca actele normative subordonate acestora să fie abrogate prin actele
organelor emitente ale actelor care urmează a fi abrogate ca urmare a încetării efectelor
actului ierarhic superior în baza căruia au fost emise.
În ceea ce priveşte ierarhia actelor normative, este necesar să precizăm că un act
normativ ierarhic inferior nu poate abroga un act normativ ierarhic superior sau

Page 58 of 78
prevederi din cuprinsul acestuia. Astfel, printr-o hotărâre a Guvernului nu pot fi abrogate
ordonanţe sau legi, după cum printr-o ordonanţă emisă în baza unei legi de abilitare nu pot
fi abrogate ordonanţe de urgenţă care reglementează materii rezervate legilor organice şi
nici legi organice. În opinia noastră, dispoziţiile unei legi organice care nu cuprind
reglementări ce ţin de domeniul legii organice nu pot fi abrogate printr-o lege ordinară sau
printr-o ordonanţă a Guvernului emisă în temeiul unei legi de abilitare. Această soluţie,
care nu a fost agreată de Curtea Constituţională, are în vedere faptul că, în materie
legislativă, dispoziţiile de conţinut ale legii nu pot anihila imperativele procedurale cerute
de Constituţie. Cel puţin în concepţia normativistă, regulile care stabilesc procedura
adoptării legii sunt superioare normelor de conţinut ale acesteia din urmă. De aceea, o lege
ordinară sau o ordonanţă simplă nu poate abroga o lege organică sau o ordonanţă de
urgenţă care reglementează materii rezervate legii organice. Această regulă este valabilă şi
în cazul modificării, completării, suspendării sau abrogării unor dispoziţii dintr-o lege
organică, dispoziţii care ţin de domeniul legii ordinare. Motivarea acestei soluţii are în
vedere faptul că prin votul unei majorităţi parlamentare simple (relative) nu poate fi
modificat conţinutul votului unei majorităţi absolute.

De reținut!
Nu este permis ca prin abrogarea unui act abrogator să fie repusă în vigoare norma.

Abrogarea tacită sau implicită este foarte apropiată de abrogarea expresă indirectă,
în sensul că, şi în acest caz, constatarea abrogării unor reglementări juridice se face în
virtutea contradictorialităţii a două texte legislative apărute la date diferite. În lipsa unei
manifestări exprese de voinţă a legiuitorului, organul de aplicare a legii este dator să
elimine această antinomie juridică, pentru a putea identifica textul legal ce urmează a fi
aplicat într-un caz dat. Pentru aceasta, el are la dispoziţie principiul lex posteriori derogat
priori. În virtutea acestui principiu, atunci când există două texte legislative contradictorii
emise la date diferite, textul cel mai recent este în vigoare, iar cel anterior este considerat
abrogat. În astfel de cazuri, se prezumă că voinţa ultimă a legiuitorului este cea valabilă, ea
incluzând şi intenţia de a abroga dispoziţiile contrare. Principiul lex posteriori derogat
priori se aplică şi în cazul abrogării exprese indirecte, abrogare care se deosebeşte de cea
tacită doar prin faptul că, în primul caz, legiuitorul se simte obligat să notifice celui care

Page 59 of 78
aplică legea că există reglementări juridice ce se află în contradicţie cu noua reglementare.
În cazul abrogării tacite sau implicite, această atenţionare lipseşte, ceea ce nu-l scuteşte pe
cel care aplică legea să se confrunte cu astfel de situaţii.
În activitatea de legiferare este preferabilă, în toate cazurile, abrogarea expresă
directă. Numai pe această cale se face o delimitare clară între normele juridice care sunt în
vigoare şi cele care sunt abrogate, evitându-se orice neclaritate sau confuzie în această
materie.
Realizarea funcţiei de eliminare a redundanţelor din reglementările juridice se
realizează în exclusivitate prin abrogarea expresă directă. Există numeroase cazuri în care
legiuitorul se vede obligat să preia în noua reglementare o serie de dispoziţii care sunt deja
în vigoare. Această preluare se impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii
reglementări juridice, fie pentru a se suda organic diferitele prevederi ale noului act
normativ, fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de dispoziţii să figureze, în acelaşi
timp, în noua reglementare şi în acte normative anterioare, legiuitorul va recurge la
abrogarea elementelor redundante, a paralelismelor şi a altor texte care, fără a fi identice,
îndeplinesc aceleaşi funcţii juridice atât în vechiul act normativ, cât şi în cel nou.
În sfârşit, funcţia de trecere în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative
care au fost înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine ori au
fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale se realizează numai prin
intermediul abrogării exprese directe. Prin această operaţiune se trec, din fondul activ al
legislaţiei în fondul pasiv al acesteia, actele normative care şi-au încetat aplicabilitatea fie
ca urmare a ajungerii la termen, a căderii lor în desuetudine ori a declarării
neconstituţionalităţii acestora. Îndeplinirea acestei funcţii intră, cu precădere, în sarcina
Consiliului Legislativ, care, în temeiul art.154 alin.(2) din Constituţia României ,„în
termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina
conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz,
Guvernului, propuneri corespunzătoare.”
Această sarcină de asanare a legislaţiei de „ramurile ei uscate” este o sarcină
permanentă a Consiliului Legislativ, termenul de 12 luni fiind unul de recomandare, legat
de asigurarea concordanţei legislaţiei cu Constituţia în momentul apariţiei acesteia.
Caracterul permanent al acestei sarcini a Consiliului Legislativ derivă şi din faptul că el
este o autoritate publică responsabilă cu sistematizarea şi unificarea întregii legislaţii a

Page 60 of 78
României, ceea ce îl obligă la operarea unei delimitări clare între legislaţia în vigoare şi cea
aflată în fondul pasiv. În acest sens, art. 65 alin.(2) al Legii privind normele de tehnică
legislativă stabileşte că „În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a legislaţiei se
pot elabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect exclusiv
abrogarea mai multor acte normative.” În activitatea desfăşurată de Consiliul Legislativ în
acest sens, au fost elaborate mai multe proiecte de acte normative, care au fost promovate
şi au scos din fondul activ al legislaţiei mii de acte normative abrogate prin contrarietatea
lor cu Constituţia sau cu alte legi ori care au căzut în desuetudine.

Important!
Abrogarea este definitivă cu excepția celei dispuse prin ordonanță a Guvernului, până la
aprobarea acestea prin lege de către Parlament.

Unitatea de învăţare 5.4.2. Rolul abrogator al Constituţiei şi al legilor

constituţionale.
Adoptarea unei constituţii ori a unei legi constituţionale face ca un important număr
de legi şi de alte acte normative să intre în contradicţie cu noua Lege fundamentală. Un
exemplu pe cât de viu, pe atât de aproape de noi, îl reprezintă Constituţia României din
anul 1991. Autorii noii legi fundamentale, conştienţi de contrarietatea dintre Constituţie şi
marea majoritate a actelor normative în vigoare la data adoptării acesteia, au simţit nevoia
să precizeze expres în art.150 alin.(1) că „Legile şi toate celelalte acte normative rămân în
vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii.” Ne aflăm în prezenţa
unei aplicări particulare a principiului lex posteriori derogat priori, principiu care se
aplică şi mai riguros atunci când este vorba de Legea fundamentală a ţării, dar şi a
principiului lex superiori derogat lex inferiori.
Formula înscrisă în art.150 alin.(1) din Constituţie, devenit după revizuirea din
2003 art.154 alin.(1), reprezintă un alt mod de consacrare a abrogării exprese indirecte. Ea
îl pune pe cel ce aplică legea în situaţia de a constata dacă o dispoziţie a acesteia se află sau
nu în contradicţie cu prevederile Constituţiei. În cazul în care constată o astfel de
antinomie, autoritatea publică pusă în situaţia de a aplica legea va ignora dispoziţiile
abrogate prin contrarietate cu Constituţia. În acest proces au fost angajate toate autorităţile
publice din România, un rol deosebit revenind instanţelor judecătoreşti şi Curţii
Constituţionale.

Page 61 of 78
 O situaţie distinctă se înregistrează în cazul legilor constituţionale. Acestea sunt legi
de revizuire a Constituţiei şi ele pot avea ca obiect modificarea, completarea sau abrogarea
unor dispoziţii constituţionale. În cazul constituţiilor rigide, revizuirea acestora este supusă
unor proceduri greoaie, menite să conserve pe cât posibil voinţa puterii constituante
originare. În cazul nostru, Constituţia României stabileşte că un proiect de lege care are ca
obiect modificarea, completarea sau abrogarea unor prevederi constituţionale poate fi
iniţiat de Preşedintele României, la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din
numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept
de vot, cu îndeplinirea unor condiţii de dispersie teritorială şi de reprezentativitate la
nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti. Proiectul de lege de revizuire a Constituţiei
trebuie adoptat de fiecare Cameră, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul
membrilor săi. În cazul în care procedura de mediere eşuează, cele două Camere, în şedinţă
comună, elimină divergenţele dintre ele cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor. Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum,
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii legislative
de revizuire.
Sub aspectul modificării, completării sau abrogării unor dispoziţii din Legea
fundamentală o importanţă aparte o au dispoziţiile art.152 care stabilesc limitele revizuirii
Constituţiei. Astfel, potrivit art.152 alin.(1), nu pot forma obiect al revizuirii, dispoziţiile
constituţionale referitoare la caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei,
pluralismul politic şi limba oficială.

Exercițiul nr. 13
Enumerați care sunt dispozițiie constituționale care nu pot face obiectul revizuirii
Constituției.

Respectarea prevederilor art.152 alin.(1) din Constituţie presupune

neconstituţionalitatea oricărui proiect de lege de modificare, completare sau abrogare a
materiilor care intră în limitele revizuirii Constituţiei. Declararea caracterului
neconstituţional al revizuirii Constituţiei se relevă mai întâi de către Consiliul Legislativ.
În cazul tuturor iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, neconstituţionalitatea se decide de
Curtea Constituţională înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea procedurii

Page 62 of 78
legislative de revizuire a Constituţiei.
Dacă ne raportăm la prevederile art.152 alin.(2) din Constituţie, vom constata că
revizuirea nu poate avea ca efect suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Din analiza acestor prevederi constituţionale rezultă
că sunt neconstituţionale proiectele de legi şi propunerile legislative de revizuire a
Constituţiei care au ca rezultat abrogarea unor prevederi constituţionale referitoare la
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Sunt însă
admisibile proiectele de lege sau propunerile legislative care au ca obiect modificarea sau
completarea acestora, fără a se aduce atingere fiinţei dreptului sau libertăţii fundamentale
ori garanţiilor sale.
În sfârşit, alin. (3) al art.152 instituie o limită temporară a revizuirii Constituţiei -
pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi în timp de război. Această interdicţie
vizează în egală măsură orice proiect de lege constituţională, ca şi operaţiunile
parlamentare ori extraparlamentare legate de promovarea acestuia, pe întreaga durată a
interdicţiei.
Decizia Curţii Constituţionale, adoptată cu majoritate calificată de două treimi din
numărul judecătorilor, prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în
vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea de acord a
prevederilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii.

Unitatea de învăţare 5.4.3. Momentul abrogării

Momentul abrogării prezintă o deosebită importanţă pentru destinatarii normei

juridice, el generând o mutaţie în comportamentul acestora, care este legată de încetarea
valabilităţii unui comandament juridic. De aceea, momentul abrogării este important şi sub
aspectul regulilor Legisticii formale, în special sub aspectul realizării sincronizării intrării
în vigoare a noii reglementări juridice (atunci când este cazul) cu ieşirea din vigoare a
vechii reglementări juridice. Cele două momente se cer a fi concomitente, pentru a se evita
posibilitatea creării unor antinomii ori a unor goluri legislative dictate de decalajul dintre
intrarea şi ieşirea din vigoare a celor două acte normative. Asigurarea simultaneităţii
intrării şi ieşirii din vigoare a două acte normative consecutive se asigură prin precizarea
care se face în actul normativ abrogator a faptului că abrogarea are loc pe data intrării în
Page 63 of 78
vigoare a noii reglementări juridice. Există şi posibilitatea ca dispoziţii ale unei noi
reglementări juridice să intre în vigoare la date diferite. În asemenea cazuri este necesar ca
şi reglementările similare, care-şi încetează aplicabilitatea, să producă efecte juridice
numai până la data intrării în vigoare a noii reglementări.
De regulă, intrarea în vigoare a unei noi reglementări juridice, ca şi abrogarea, face
ca efectele sale să se întindă la nivelul întregii ţări, dându-se, pe această cale, expresie
principiului teritorialităţii. Dar, tot aşa de posibil este ca data intrării în vigoare a unei legi
şi a abrogării alteia să fie diferite dintr-un judeţ în altul sau dintr-o zonă în alta a ţării. Un
exemplu edificator în acest sens îl constituie Legea cadastrului şi a
publicităţii imobiliare, care stabileşte în art. 72 alin.(1) că intrarea în vigoare se va face la
90 de zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial. Cu toate acestea, o serie de
reglementări anterioare continuă să producă efecte juridice, în fiecare judeţ, până la data
finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg
teritoriul judeţului. Fireşte, această dată este diferită de la un judeţ la altul, ceea ce nu
împiedică cu nimic generalizarea, la nivelul întregii ţări, a regimului de carte funciară, ba
chiar o facilitează.

Test de autoevaluare nr. 10

Enumerați funcțiile abrogării.
Explicați rolul abrogator al Constituției.

Unitatea de învăţare 5.5. Derogarea actului normativ

În literatura de specialitate, instituţia derogării este adeseori privită ca o soluţie

legislativă care se abate de la o normă generală în virtutea unor circumstanţe de fapt. În
acest sens, I.Mrejeru consideră că derogarea presupune preexistenţa unui act normativ care
promovează într-o anumită materie soluţii legislative cu aplicaţie generală. Norma
derogatoare, care se exprimă fie în cadrul unui act ad-hoc, fie în cadrul unui act care
conţine şi alte reglementări, creează, pe plan legislativ, o situaţie de excepţie în
rezolvarea de altă manieră a unui caz care, în lipsa normei derogatoare, s-ar rezolva potrivit
prevederilor generale din actul emis în materia respectivă. Caracteristica de bază a
derogării constă în faptul că exprimă o abatere de la o reglementare în vigoare,

Page 64 of 78
circumstanţiată la un anume caz. 20
Într-o altă opinie, profesorul V.D.Zlătescu consideră că ideea de derogare presupune
existenţa unei norme generale (act normativ), care se aplică necondiţionat tuturor
raporturilor şi situaţiilor juridice. Prin actul derogator, unul sau mai multe acte sau situaţii
particulare sunt scoase de sub incidenţa normei generale, căpătând o reglementare diferită.
Actul de derogare nici nu modifică, nici nu completează actul de la care derogă, act ce
rămâne general aplicabil, mai puţin cazurile vizate de derogare. 21
În opinia noastră, derogarea nu se raportează numai la norma generală, ci şi la cea
specială. Derogarea, în astfel de cazuri, ne apare ca o excepţie la excepţie. Într-adevăr,
dacă vom raporta şi excepţia şi derogarea la norma generală, sesizarea diferenţelor dintre
ele poate fi cu greu efectuată. Astfel, profesorul V.D.Zlătescu consideră că excepţiile sunt
prevederi legale în temeiul cărora anumite situaţii prezentând un grad de generalitate mai
redus decât cel al normei de bază primesc o soluţie diferită de a acesteia. În aceeaşi opinie,
derogarea este determinată de apariţia unor situaţii care comportă soluţii diferite de cele
prevăzute de un alt act normativ în vigoare.
Se poate observa că introducerea într-un act normativ a unor excepţii sau a unor
derogări reprezintă instituirea unor soluţii diferite de cele ale normei generale. Cu toate
acestea, excepţia şi derogarea nu se identifică. Astfel, excepţia reprezintă o soluţie diferită
de norma generală, cuprinsă, de regulă, împreună cu aceasta în aceeaşi reglementare
juridică. Spre deosebire de excepţie, derogarea este cuprinsă în alt act normativ.
O altă deosebire esenţială între excepţie şi derogare rezidă în faptul că excepţia se
raportează întotdeauna la norma generală, fiind, ceea ce şi denumirea îi spune, o alternativă
particulară la norma juridică generală. În schimb, în opinia noastră, derogarea operează
inclusiv în raport cu excepţia creată într-un act normativ prin raportare la o normă
generală. Cu alte cuvinte, derogarea se justifică şi acolo unde legiuitorul apreciază că de la
o excepţie consacrată printr-o reglementare juridică se cere instituirea unui regim
derogatoriu. În aceste condiţii, pentru a se aprecia corect raportul dintre norma juridică
generală, excepţie şi derogare, trebuie să observăm că ele sunt supuse unui raport de
derivare, a cărui înfăţişare logică este următoarea: normă generală - excepţie - derogare.
Autorii la care ne-am referit consideră, totodată, că derogarea nu reprezintă o

20
A se vedea I.Mrejeru, op.cit., p.151.
21
A se vedea V.D.Zlătescu, op.cit., p.107.

Page 65 of 78
modificare a normei generale şi nici o completare a acesteia. Ei se sprijină pe o afirmaţie a
autorului Legisticii formale, care arată, printre altele, că derogarea introduce un regim
paralel şi diferit faţă de cel al normei generale, aplicabil într-un singur caz sau într-un
număr mic de cazuri. În opinia noastră, derogarea operează o modificare tacită a normei
juridice generale. În lipsa derogării, situaţia care este scoasă de sub incidenţa normei
generale ar fi tratată la fel ca toate celelalte situaţii aflate sub incidenţa acesteia.
Restrângere câmpului de aplicare a unei norme juridice reprezintă, în toate cazurile, o
modificare a acesteia, după cum extinderea acestuia este dată de o completare a normei
juridice.
Art. 63 al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative obligă organele emitente ale unor acte normative derogatorii să identifice
în cuprinsul lor normele derogatorii prin formula „prin derogare de la ...”. În continuarea
formulei se arată actele sau actul normativ de la care se derogă, cu precizarea tuturor
elementelor de identificare. Aceeaşi reglementare legală stabileşte că derogarea se poate
face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu al reglementării de bază. Ca
atare, derogarea de la o lege organică poate fi făcută numai printr-o lege organică ori
printr-o ordonanţă de urgenţă. Dacă derogarea se face printr-o ordonanţă emisă în baza
unei legi de abilitare, derogarea nu poate privi decât o lege ordinară sau o altă ordonanţă
din aceeaşi categorie.
De altfel, Curtea Constituţională a statuat că derogarea poate fi stabilită numai printr-
o lege de aceeaşi natură cu aceea a legii de la care se derogă. Rezultă, pe cale de
consecinţă, că printr-o lege ordinară nu se poate deroga de la o prevedere de natura legii
organice, deoarece ar însemna ca, printr-o asemenea derogare, legea ordinară să
reglementeze în domenii rezervate de Constituţie legii organice. 22

Exercițiul nr. 14
Ce este derogarea? Arătați diferențele dintre derogare și excepție.
Prin ce categorie de act normativ se poate dispune derogarea?

Unitatea de învăţare 5.6. Suspendarea actului normativ

Unul din evenimentele legislative care lipseşte un act normativ de efectele sale

22
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.6/1992, publicată în M.Of. nr.48 din 4 martie 1993.
Page 66 of 78
juridice, pe o perioadă limitată de timp, îl constituie suspendarea. Potrivit art. 66 din Legea
nr. 24/2000, în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un act
normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior. Această reglementare cu privire la
suspendarea actului normativ comportă câteva precizări.
O primă problemă se referă la raporturile care se pot stabili între reglementarea din
lege şi dispoziţiile art. 53 alin.(1) din Constituţia României, în virtutea cărora exerciţiul
unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se
impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de
grav.
Restrângerea exerciţiului unor drepturi trebuie să fie dispusă prin lege, să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a
libertăţii. Aşa cum se poate observa, unul din mijloacele prin care se poate realiza
restrângerea prevăzută de art.53 din Constituţie îl constituie suspendarea. Acest eveniment
legislativ, atunci când are în vedere drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, nu poate fi realizat
printr-un act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior. Această imposibilitate este
dată de faptul că nu există un act normativ de acelaşi nivel cu Constituţia şi nici unul
superior acesteia. Într-adevăr, această suspendare a prevederilor constituţionale nu poate fi
realizată nici măcar printr-o lege constituţională, deoarece o asemenea lege ar avea ca efect
modificarea Constituţiei şi nu suspendarea unor prevederi ale acesteia. O altă ipoteză o
constituie legea organică. Aceasta este de altfel şi singura viabilă, dar ea contrazice
prevederile art. 64 alin.(1) din Legea privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, care cer ca un act de acelaşi nivel sau de nivel superior să
determine suspendarea. Antinomia dintre cele două texte se rezolvă în virtutea altor
dispoziţii constituţionale, care permit ca printr-un act inferior - legea organică - să fie
suspendate anumite prevederi constituţionale.
Astfel, situaţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie pot avea loc cu deosebire
atunci când este vorba de starea de urgenţă sau de starea de asediu. Aceste stări, prin
definiţie, presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi pe o perioadă determinată de
timp, modalitatea cea mai răspândită de realizare a acestei restrângeri o constituie
suspendarea prevederilor constituţionale. În cazul nostru, această suspendare se face prin

Page 67 of 78
legea organică destinată, potrivit art.73 alin.(3) lit.g) din Constituţie, reglementării
regimului stării de asediu şi al celei de urgenţă. Totodată, această lege nu poate stabili data
la care se produce suspendarea exerciţiunii unor drepturi şi nici data expirării suspendării.
Stabilirea acestor date este determinată de producerea evenimentelor ce declanşează starea
de urgenţă sau starea de asediu şi, ca atare, începerea suspendării se va stabili prin decretul
Preşedintelui României, prin care se instituie starea de urgenţă sau starea de asediu, decret
contrasemnat de primul-ministru. De asemenea, încetarea suspendării va face obiectul unui
decret normativ al Preşedintelui României, prin care starea de asediu sau starea de urgenţă
este ridicată.
Alin. (3) al art.64 al aceleiaşi legi stabileşte că prelungirea suspendării,
modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate poate face obiectul
unui act normativ sau al unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării.
În opinia noastră, nici aceste dispoziţii legale nu operează în cazul suspendării unor
prevederi constituţionale, deoarece durata suspendării în astfel de cazuri nu poate fi
prevăzută, iar modificarea ori abrogarea unor prevederi din Constituţie, pe durata stării de
urgenţă sau a stării de asediu, este interzisă expres de dispoziţiile art.152 alin. (3) din
Legea fundamentală.
Rezultă din cele de mai sus că suspendarea unui act normativ, în temeiul
prevederilor art.64 din Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, nu se aplică în cazul suspendării dispoziţiilor constituţionale.

Exercițiul nr. 15
Ce este suspendarea?
Prin ce categorie de act normativ se poate dispune suspendarea?

Unitatea de învăţare 5.7. Republicarea actelor normative

În perioada activă a unui act normativ se pot produce modificări, completări sau
abrogări parţiale, în mod repetat, ceea ce face greoaie perceperea integrală a prevederilor
sale. Pentru a se facilita regăsirea informaţiei juridice, în astfel de cazuri, se recurge la
republicarea actului normativ, pe baza unei dispoziţii cuprinse într-un act normativ de
modificare, completare sau abrogare parţială. Cu acest prilej, actul normativ dobândeşte o
nouă redactare, în trunchiul său fiind incluse toate modificările şi completările pe care le-a
suferit şi excluse textele care au suferit o abrogare expresă directă. Cu acelaşi prilej, în
măsura în care este necesar, părţile componente ale actului normativ sunt renumerotate, iar
Page 68 of 78
denumirile autorităţilor publice, ale instituţiilor sau ale unităţilor administrativ-teritoriale,
schimbate între timp, se actualizează.
Republicarea actelor normative se face în aceeaşi publicaţie oficială în care ele au
văzut lumina tiparului pentru prima dată. Astfel, legile, ordonanţele şi hotărârile
Guvernului se republică în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija autorităţii
care a emis actul normativ de modificare, respectiv de completare. Această ultimă
prevedere cuprinsă în art.68 alin.(3) teza întâi din Legea privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative se cere a fi citită prin prisma dispoziţiilor
Legii nr.202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României. Astfel, legile se
pregătesc pentru republicare de către Camera care a adoptat ultima legea prin care se
dispune republicarea. Ordonanţele modificate, completate sau abrogate parţial nu pot fi
republicate înainte de a fi aprobate prin lege iar forma republicabilă se întocmește de către
Guvern. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul actelor normative care au fost modificate prin
ordonanţe emise de Guvern. Prevederile Legii nr.202/1998 au un caracter special şi nu pot
fi modificate prin introducerea unor noi dispoziţii în Legea nr.24/2000. Ca atare,
republicarea dispusă în virtutea Legii nr.24/2000 poate fi făcută prin grija autorităţii actului
normativ de modificare sau completare, dar numai cu respectarea dispoziţiilor Legii
nr.202/1998.
Ambele legi care reglementează materia republicării o tratează identic şi
precizează că, de regulă, republicarea este concomitentă cu data publicării actului de
modificare şi/sau completare, iar în cazuri deosebite, poate fi ulterioară. În practică, data
republicării este întotdeauna ulterioară publicării actului prin care se dispune această
operaţiune, datorită complexităţii procesului de redactare a actului normativ în forma
cerută pentru republicare. Practic, Consiliul Legislativ nu poate aviza republicarea decât
după publicarea în Monitorul Oficial a actului care dispune republicarea, ceea ce face
imposibilă publicarea concomitentă a actului de modificare/completare cu noul text al
legii.

Unitatea de învăţare 5.8. Rectificarea actelor normative

Ulterior publicării sau republicării unui act normativ se poate constata că în

Monitorul Oficial au apărut unele erori materiale datorate greşitei recepţionări de către
funcţionarii de specialitate a deciziilor parlamentare privitoare la amendamentele admise
Page 69 of 78
sau respinse sau din alte cauze de ordin tehnic. În astfel de situaţii, organul emitent al
actului normativ va adresa o cerere de rectificare secretarului general al Camerei
Deputaţilor care, pe baza avizului Consiliului Legislativ, va decide asupra publicării
rectificării în Monitorul Oficial. Deşi rectificarea se publică ulterior apariţiei actului
normativ în Monitorul Oficial, ea face corp comun cu textul iniţial al legii, aceasta
producând efecte juridice în forma rectificată din ziua intrării sale în vigoare.
Potrivit legii, rectificarea nu poate viza decât erori materiale strecurate în forma
publicată a actului normativ. Rectificările care au alt obiect şi care modifică prevederile
actului normativ sunt nule şi această nulitate poate fi constatată de instanţa de judecată.

Important!
Republicarea și rectificarea se realizează cu avizul Consiliului Legislativ.

Test de autoevaluare nr. 11

Definiţi şi exemplifiaţi modificarea şi completarea actului normativ.
Analizaţi procesul de suspendare al actelor normative.
Este permisă modificarea și/sau completarea cu ocazia republicării.

Page 70 of 78
 Modulul 6. APLICAREA NORMELOR DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ ÎN
PROCESUL ELABORĂRII ACTELOR ADMINISTRATIVE NORMATIVE

Unitatea de învăţare 6.1. Elemente specifice procesului de emitere a ordinelor,

instrucțiunilor și a celorlalte acte normative ale conducătorilor autorităților publice

Cunoştinţe şi deprinderi
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege regulile specifice aplicabile în
procesul elaborării şi adoptării hotărârilor Guvernului.
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să explici elementele specifice
procesului de emitere a ordinelor, instrucţiunilor şi a celorlalte acte normative ale
conducătorilor autorităţilor publice ale administraţiei ministeriale şi extraministeriale.

Aplicarea normelor de tehnică legislativă are un caracter universal, în sensul că prin

respectarea acestor norme se asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei,
precum şi conţinutul şi forma juridică a fiecărui act normativ. Cu toate acestea, unele din
actele normative au un anumit specific, care face necesară adaptarea conţinutului normelor
de tehnică legislativă la fiecare categorie de acte normative. În acest sens, potrivit art. 3
alin. (1) al Legii nr. 24/2000, normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea
proiectelor de lege de către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând deputaţilor,
senatorilor şi cetăţenilor în cadrul exercitării dreptului de iniţiativă legislativă, la elaborarea
şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, precum şi la elaborarea actelor
normative ale celorlalte autorităţi cu asemenea atribuţii.
Dispoziţiile acestui alineat necesită câteva precizări. Astfel, aceste norme privesc
obligaţia participanţilor la procesul legislativ de a respecta normele de tehnică legislativă în
cadrul exercitării iniţiativei legislative. Într-o primă interpretare pare că obligativitatea ar
viza doar exercitarea dreptului de iniţiativă, ceea ce ar însemna că deputaţii, senatorii,
Guvernul sau comitetul de iniţiativă, instituit pentru formularea propunerii legislative
populare, ar fi exoneraţi de o asemenea obligaţie din momentul înregistrării proiectului de
lege sau a propunerii legislative.
În opinia noastră, această obligaţie nu încetează în momentul înregistrării la una din
Camere a proiectului de lege sau a propunerii legislative. Ea persistă, fiind extinsă la toţi
cei care formulează amendamente, în virtutea faptului că dreptul de a face amendamente
este un element component al dreptului de iniţiativă legislativă. De asemenea, această
obligaţie revine şi Preşedintelui României, care cu ocazia cererii adresate Parlamentului de

Page 71 of 78
a reexamina o lege, înainte de promulgare, în obiecţiile pe care le formulează trebuie să
respecte normele de tehnică legislativă, cererea constituind ea însăşi o modalitate
subsidiară de exercitare a dreptului de iniţiativă legislativă de către şeful statului. De
asemenea, Preşedintele României este supus acestor reguli de tehnică legislativă atunci
când exercită dreptul constituţional de a cere Parlamentului revizuirea Constituţiei. În
sfârşit, de îndeplinirea acestei obligaţii nu este scutită nici Curtea Constituţională, atunci
când declară un text de lege neconstituţional. În astfel de cazuri, Curtea Constituţională
trebuie să vegheze ca prin conţinutul deciziei sale să nu afecteze arhitectura actului
normativ şi construcţia acestuia, realizate cu respectarea normelor de tehnică legislativă.

Exercițiul nr. 16
Explicați caracterul universal al normelor de tehnică legislativă.

Unitatea de învăţare 6.2. Reguli specifice aplicabile în procesul elaborării şi

adoptării hotărârilor Guvernului

Art.1 alin.(2) din Legea nr.24/2000 prevede că actele normative se iniţiază, se

elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, cu
dispoziţiile prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de drept. În raport cu acest text,
este necesar să arătăm că nu toate actele normative sunt reglementate de Constituţie, nici
de Legea nr.24/2000 şi cu atât mai puţin de principiile ordinii de drept. Astfel de acte sunt,
de exemplu, hotărârile Birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, a
căror reglementare este prevăzută de alte legi, actele normative ale diferitelor autorităţi de
reglementare etc. Mai mult, problema principiilor ordinii de drept ne-a dat o adevărată
bătaie de cap. Dacă până acum am auzit de principiile generale ale dreptului, de principiile
fundamentale, de principiile unei ramuri de drept, cu problema „principiilor ordinii de
drept” nu ne-a fost dat să ne confruntăm până acum şi nici nu am întâlnit-o în vreo lucrare
de referinţă.
În ceea ce priveşte specificul elaborării şi adoptării hotărârilor Guvernului,
considerăm că acesta rezidă în respectarea, în plus, faţă de cele arătate, a unor legi, inclusiv
a celei privitoare la organizarea şi funcţionarea Guvernului, a unor ordonanţe şi a unor

Page 72 of 78
hotărâri de Guvern care sunt izvoare formale ale Legisticii formale. Un exemplu edificator
în această materie îl constituie Hotărârea Guvernului nr.555/2001. Această hotărâre este în
vigoare, se aplică, şi între ea şi Legea nr. 24/2000 există un raport de complementaritate.
Astfel, în ceea ce priveşte proiectele legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, ea conţine
dispoziţii (altele decât cele din lege) privind supunerea proiectelor de acte normative spre
avizare Guvernului. În acest sens, art.4 al regulamentului, anexă la H.G.nr.555/2001,
stabileşte că au dreptul să iniţieze proiecte de acte normative Guvernului:
a) ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
aflate în subordinea Guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome;
b) organele de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea
sau coordonarea ministerelor în a căror subordine sau coordonare se află;
c) prefecturile, consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului
Bucureşti - prin intermediul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
După cum se poate observa, de un asemenea drept nu beneficiază o serie de autorităţi
ale administraţiei publice, cum ar fi consiliile municipale, altele decât Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, consiliile locale orăşeneşti sau comunale. Exercitarea de către
acestea a dreptului de a iniţia proiecte de acte normative în materii ce ţin de competenţa
Guvernului se poate face indirect, pe calea recepţionării cererilor acestora de către
Ministerul Administraţiei şi Internelor ori de către consiliul judeţean în cadrul relaţiilor de
colaborare cu aceste autorităţi ale administraţiei publice locale.

Exercițiul nr. 17
Care sunt instituțiile care au dreptul de a iniția proiecte de acte normative Guvernului?

Specificul hotărârilor normative ale Guvernului rezidă în faptul că ele sunt acte de
organizare a executării legilor. Din definiţia stabilită de art.108 alin.(2) din Constituţie se
desprinde ideea că astfel de acte normative se emit secundum lege. Această înseamnă că
Guvernul nu poate emite o hotărâre normativă decât dacă există o lege în vigoare, care
necesită luarea unor măsuri, la nivel de Guvern, pentru organizarea executării acesteia.
Pentru a se da expresie unei asemenea cerinţe constituţionale, este necesar să se precizeze,
de fiecare dată, în preambulul hotărârii Guvernului, temeiul legal al emiterii acesteia,
respectiv textul din lege care abilitează Guvernul să emită o asemenea hotărâre.
Hotărârile normative emise de Guvern nu pot cuprinde norme juridice primare, aşa

Page 73 of 78
cum se întâmplă în cazul legilor sau al ordonanţelor. În cazul în care aceste hotărâri
cuprind norme juridice primare, emise în afara unei reglementări legale a respectivului
domeniu al relaţiilor sociale, se încalcă prevederile Legii fundamentale şi se uzurpează
monopolul legislativ al Parlamentului, monopol consacrat de art.61 alin.(1) din Constituţia
României. Potrivit acestui text constituţional, "Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării." Acordarea unicităţii
puterii de legiferare Parlamentului exclude orice altă partajare de competenţă legislativă a
Parlamentului cu alte autorităţi statale, cu excepţia cazurilor de delegare legislativă.
Activitatea Guvernului de reglementare prin hotărâri a unor contravenţii sau de
modificare ori completare a hotărârilor Consiliului de Miniştri privitoare la stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor nu mai putea, după 8 decembrie 1991 - data intrării în vigoare
a noii Constituţii -, să aibă ca obiect stabilirea unor reglementări juridice primare în acest
domeniu. Această interdicţie operează cu atât mai mult cu cât contravenţiile şi sancţiunile
lor se situează în "anticamera penalului", domeniu rezervat legilor organice. Desigur,
stabilirea contravenţiilor nu intră în spaţiul rezervat legilor organice, dar situarea în
imediata apropiere a penalului nu ne dă dreptul să o plasăm în afara domeniului legii. În
aceste condiţii, credem că reglementarea contravenţiilor se cere a fi făcută numai prin lege,
intervenţia Guvernului în acest domeniu fiind posibilă numai pe calea delegării legislative.
În ceea ce priveşte competenţa consiliilor locale de a emite hotărâri prin care se
stabilesc şi se sancţionează contravenţii, considerăm că aceasta rezultă din Legea
administraţiei publice locale şi din Carta europeană a autonomiei locale, reglementări în
virtutea cărora exercitarea autonomiei locale de către colectivităţile locale presupune şi
dreptul acestora de a sancţiona faptele potrivnice regulilor stabilite în cadrul unităţilor
administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit art.20 alin.(2) lit.t) al Legii administraţiei publice
locale nr. 215/2001, consiliile locale asigură apărarea ordinii publice, respectarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, ceea ce presupune şi dreptul
acestora - în absenţa unei restricţii legale exprese - de a reglementa unele contravenţii la
aceste norme şi de a stabili sancţiunile juridice corespunzătoare.

Exercițiul nr. 18
Explicați caracterul normativ al hotărârilor Guvernului.

Page 74 of 78
 Unitatea de învăţare 6.3. Elemente specifice procesului de emitere a ordinelor,
instrucţiunilor şi a celorlalte acte normative ale conducătorilor autorităţilor publice
ale administraţiei ministeriale şi extraministeriale

Normele de tehnică legislativă obligă conducătorii ministerelor şi ai altor organe ale

administraţiei publice centrale de specialitate sau ai autorităţilor administrative autonome
să emită ordine, instrucţiuni şi alte acte normative cu respectarea normelor ierarhic
superioare, a sferei de reglementare şi a termenelor de emitere prevăzute de actele
superioare.
a) Respectarea normelor ierarhic superioare în activitatea de emitere a actelor cu
caracter normativ de către conducătorii ministerelor şi ai celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate sau de către autorităţile administrative
autonome este supusă unei duble restricţii.
Astfel, actele normative emise în executarea unui act normativ privesc punerea în
executare a unei legi, a unei hotărâri sau a unei ordonanţe a Guvernului. Cu alte cuvinte, un
act normativ de acest gen se emite doar în executarea unei legi, a unei ordonanţe ori a unei
hotărâri a Guvernului şi în baza unei indicaţii în acest sens, cuprinsă în lege, ordonanţă sau
în hotărârea Guvernului, după caz.
Un alt aspect, deosebit de important în emiterea unor astfel de acte juridice, are în
vedere faptul că ele nu pot fi adoptate cu încălcarea competenţei materiale a organului
emitent. În cazul în care se naşte un conflict de competenţă între două sau mai multe
autorităţi publice care se consideră competente să emită un astfel de act normativ, acesta se
soluţionează de Guvern, în lipsa unei dispoziţii exprese cuprinsă în lege sau ordonanţă.
Guvernul, în cazul conflictelor pozitive de competenţă apărute între două sau mai multe
autorităţi publice, poate desemna una dintre acestea sau mai multe, pentru a emite actul
normativ controversat. De asemenea, în cazul conflictelor negative de competenţă, dacă
legea nu stabileşte altfel, Guvernul, în virtutea funcţiei sale de conducere a administraţiei
publice, poate impune această sarcină unuia sau altuia din organele care-şi neagă reciproc
competenţa, după cum poate să le desemneze pe amândouă să elaboreze actul normativ
cerut de lege, ordonanţă sau hotărâre a Guvernului.
Normele de tehnică legislativă cer ca în formula introductivă a acestor acte să se
indice expres actul normativ superior pe care se întemeiază, precum şi celelalte temeiuri

Page 75 of 78
juridice.
b) Respectarea sferei de reglementare în activitatea de emitere a actelor care provin
de la administraţia ministerială şi extraministerială are în vedere concordanţa dintre ordine,
instrucţiuni şi alte asemenea acte emise de conducătorii ministerelor şi ai celorlalte
autorităţi ale administraţiei publice ori de către autorităţile administrative autonome cu
actele normative ierarhice care le ordonă. Aceste acte emise în baza unei legi, ordonanţe
sau hotărâri a Guvernului trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi
în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii contrare acestora.
În toate cazurile, aceste acte nu pot cuprinde norme juridice primare şi nu pot
contraveni niciunei norme cuprinse într-un act normativ ierarhic superior. Utilitatea lor se
justifică numai în măsura în care ele explicitează elementele de ordin tehnic cuprinse în
actul de bază ori conţin precizări, instrucţiuni sau norme metodologice utile procesului de
transpunere unitară în viaţă a prevederilor legale.
c) Respectarea termenelor de emitere prevăzute de actele normative superioare
este o condiţie a eficienţei administraţiei publice. De aceea, ordinele şi instrucţiunile
urmează a se elabora în termenul prevăzut de actul superior sau, după caz, într-un termen
util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire.

Exercițiul nr. 19
Care sunt cele trei aspecte care trebuie avute în vedere la elaborarea actelor normative de
către organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor
administrative autonome.

Unitatea de învăţare 6.4. Respectarea normelor de tehnică legislativă în

cadrul autonomiei locale

Autorităţile administraţiei publice locale sunt organe reprezentative ale

colectivităţilor locale care au dreptul şi capacitatea efectivă de a soluţiona şi de a gestiona,
în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a
treburilor publice.23 În virtutea Cartei europene a autonomiei locale, întinderea autonomiei
locale este limitată de competenţele de bază ale autorităţilor administraţiei publice locale
prevăzute de Constituţie sau de lege. Această dispoziţie a Cărţii europene este preluată de
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
23
A se vedea în acest sens, art.3 alin.1 din Carta europeană a autonomiei locale, ratificată de România prin
Legea nr.199/1997, publicată în M.Of.nr.331 din 26 noiembrie 1997.
Page 76 of 78
normative, care, la art. 80, precizează: „Actele normative ale autorităţilor administraţiei
publice locale se adoptă ori se emit pentru reglementarea unor activităţi de interes local, în
limitele stabilite prin Constituţie şi prin lege şi numai în domeniile în care acestea au
atribuţii legale.”
Actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale sunt hotărârile
consiliilor locale şi dispoziţiile primarului. Legea nr. 24/2000 introduce în categoria actelor
normative adoptate de autorităţile administraţiei publice locale şi ordinele prefectului
Astfel, prefectul, deşi este tratat de Constituţie în cadrul secţiunii privitoare la administraţia
publică locală, el nu este o autoritate a acestei administraţii, fiind, aşa cum îl defineşte
art.123 alin.(2) din Constituţie, „reprezentantul Guvernului pe plan local”, prevedere care
se regăseşte şi în Legea nr.215/2001. În aceste condiţii nici actele sale nu sunt acte ale
administraţiei publice locale, ci ale celei statale, reprezentată pe plan local de prefect.
Aceste acte urmează a fi emise în baza legii şi cu respectarea dispoziţiilor actelor
normative superioare.
Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale nu se emit, în mod
necesar, pentru punerea în aplicare a unui act normativ de ordin superior, ci şi pentru
reglementarea unor activităţi cu specific local, pentru soluţionarea unor probleme strict
locale, care nu-şi găsesc o reglementare corespunzătoare la nivelul legii ori al altui act
normativ emis de o autoritate statală.
În plan strict local, hotărârile consiliilor judeţene se cer a fi respectate în cazul
realizării unor obiective care urmăresc prestarea unor servicii publice de interes judeţean şi
de care profită locuitorii unităţii administrativ-teritoriale în cauză.

Exercițiul nr.20
Care sunt actele normative ale autorităților administrației publice locale?

În arhitectura actelor emise de autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie

prezentă formula introductivă, care trebuie să cuprindă temeiurile juridice (autoritatea
emitentă, denumirea generică a actului, în funcţie de natura sa juridică, precum şi
temeiurile juridice de bază şi în executarea cărora actul a fost emis), inclusiv temeiul legal
din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. În sfârşit, actele normative ale
autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea intrării lor în vigoare, se cer a fi aduse

Page 77 of 78
la cunoştinţa publică, în condiţiile Legii nr. 215/2001, prin afişare în locuri autorizate şi
prin publicare într-un cotidian local de mare tiraj.

Test de autoevaluare nr. 12

Care sunt elementele specifice procesului de emitere a ordinelor, instrucţiunilor şi a celorlalte
acte normative ale conducătorilor autorităţilor publice ale administraţiei ministeriale?
Comentaţi necesitatea aplicării normelor de tehnică legislativă în cadrul autonomiei locale.

Bibliografie

Bibliografie obligatorie
1. Ioan Vida, Legistică formală. Intrducere în tehnica şi procedura legislativă, ediţia a V-
a, editura Universul Juridic, 2012;
2. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Bibliografie suplimentară
1. Sorin Popescu, Victoria Ţăndăreanu, Probleme actuale ale tehnicii legislative, editura
Lumina Lex, 2003;
2. Sorin Popescu, Victoria Ţăndăreanu, Cătălin Ciora, Aspecte practice de tehnică şi
evidenţă legislativă, editura Monitorul Oficial, 2008;
3. Otilia Ștefana Giredariu, Tehnica și procedura delegării legislative. Analiză
comparativă, editura Pro Universitaria, 2013.

Page 78 of 78