978 606 751 523 7 Contencios Administrativ

Elena Emilia Ștefan
Marta Claudia Cliza
CONTENCIOS
ADMINISTRATIV
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2018
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Elena Emilia Ștefan, Marta Claudia Cliza
Contencios administrativ
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-523-7
Introducere
Suportul de curs reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Contencios

administrativ. El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi
constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea
disciplinei respective.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz larg în
învăţământul universitar naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale, pe
baze interactive. Parcurgerea suportului de curs, pe baza prezentelor instrucţiuni, asigură
reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea
cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.
Suportul de curs este structurat într-un singur modul, iar modulul este structurat, la
rîndul lui, pe unităţi de învăţare. Modulul reprezintă o categorie de probleme distincte din
materia disciplinei, care formează un tot unitar din punct de vedere al specificului
cunoştinţelor, al însuşirii unui anumit aspect al fenomenologiei disciplinei precum şi din
perspectiva timpului necesar parcurgerii şi însuşirii fondului informaţional respectiv. În acest
sens, un modul conţine una sau mai multe unităţi de învăţare. Unitatea de învăţare reprezintă
o parte omogenă din componenţa modulului, caracterizată de un volum strict limitat de
cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite printr-un efort continuu de concentrare
intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de învăţare. Fiecare unitate de
învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii, astfel că folosirea
suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomandăm astfel, câteva regului de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza acestui suport de curs:
1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în cazul în care
studentul apreciază că ar putea “sări” direct la o altă unitate de învăţare (de exemplu în cazul
în care studentul se află la a doua facultate sau în alte situaţii echivalente). Criteriile şi
modalitatea de “înlănţuire” a unităţilor de învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de
învăţare şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a
programului de autoinstruire;
2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi corectitudinii
însuşirii cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii fenomenelor şi proceselor
descrise sau prezentate în unitatea de învăţare;
3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea:
a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare;
b) se citesc termenii de referinţă (cuvintele-cheie);
c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare;
d) se parcurge bibliografia recomandată;
e) se rezolvă exerciţiile, problemele sau studiile de caz propuse pentru laboratorul sau
lucrările practice propuse în unitatea de învăţare.
Obiectivele cursului
Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor

din învăţământul universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea
principalelor instituţii ale Contencios administrativ.
5
Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului
administrativ, astfel încât studenţi să îşi însuşească noţiunile şi termenii de
specialitate.
Cursul de faţă îşi propune:
1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului administrativ şi
conexiunile existente între ele;
2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi
aplicarea corecte a Constituţiei şi legilor de aplicabilitate directă;
3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept administrativ necesare
pentru formarea unor buni specialişti în domeniul administraţiei;
4. Abordarea instituţiilor dreptului administrativ în strânsă legătură cu
jurisprudenţa internă şi internaţională, precum si cu jurisprudenţa Curţii
Constituţionale.
Competenţe conferite
Competenţele generale ale prezentului curs sunt (competenţele generale sunt

menţionate în fişa specializării) următoarele:
1. Competenţe instrumentale (capacitate de analiză şi sinteză, capacitate de
organizare, apacitate de a decide independent fără imixtiuni şi influenţe,
apacitatea de a soluţiona probleme, capacitatea de a susţine public un discurs
coerent, logic şi retoric, voinţa de a asigura promovarea şi respectarea
legalităţii, cunoştinţe de bază necesare unei profesii)
2. Competenţe interpersonale (capacitatea de lucra în echipă, abilităţi
interpersonale, abilitatea de a lucra într-o echipă interdisciplinară)
3. Competenţe sistemice (capacitatea de a transpune în practică cunoştinţe
dobândite, capacitatea de a învăţa, capacitatea de adaptare la noi situaţii,
capacitatea de a se adapta procesului de integrare europeană şi de armonizare a
legislaţiei, abilităţi de cercetare, capacitatea de a concepe proiecte şi de a le
derula, preocuparea pentru obţinerea calităţii, cunoaşterea jurisprudenţei în
general şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale şi a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în special, corelarea legislaţiei interne cu
legislaţia şi jurisprudenţa din alte ţări sau cu jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, precum şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale,
abilitatea de a lucra permanent, capacitatea de a interpreta legile, voinţa de a
reuşi, creativitate)
Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor

specifice disciplinei)
- Cunoaşterea şi înţelegerea unor speţe fundamentale pentru sensul
noţiunilor fundamentale
- Cunoaşterea noţiunilor fundamentale specifice atât dreptului public, cât
şi dreptului administrativ
- Cunoaşterea şi înţelegerea legislaţiei
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
- Explicarea necesităţii codificării
6
- Explicarea şi interpretarea jurisprudenţei instanţelor de contencios
administrativ
- Explicarea unui litigiu de contencios administrativ
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor

practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare
şi de aplicare)
- Discutare şi analiză de cazuri concrete pentru înţelegerea noţiunilor
fundamentale
- Analize asupra problemelor ridicate la curs
- Efectuarea de referate pentru înţelegerea aprofundată a noţiunilor
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de

domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii
democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice /
valorificarea optima şi creativa a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice /
implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice /
angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane - instituţii cu
responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională)
- Manifestarea unei atitudini pozitive faţă de domeniul ştiinţific
- Înţelegerea noţiunilor printr-o interpretare practică, pentru crearea ca
viitor specialist
- Participarea la propria dezvoltare profesională
Resurse şi mijloace de lucru
Parcurgerea unităților de învățare nu necesită existența unor mijloace sau

instrumente speciale (laborator, software, etc.)
Metoda este cea a studiului individual combinată cu alte metode folosite cu
prilejul activităților desfățurate la întâlnirile tutoriale (activități desfășurate în
grupe de lucru, activități desfășurate în cooperare etc).
Instrumente utilizate în vederea înţelegerii aspectelor teoretice şi a rezolvării
elementelor de test: Constituția României, diverse texte de lege indicate.
Structura cursului
Suportul de curs este structurat într-o singură parte intitulat: Contencios

administrativ.
Disciplina Contencios administrativ cuprinde 11 unități de învățare,
aşezate, de regulă, în conformitate cu succesiunea logică a autorului, în
cunoaşterea şi aprofundarea principalelor instituţii de drept administrativ.
Însuşirea temeinică a Dreptului administrativ presupune, pe lângă
activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în
ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii
recomandate în prezenta lucrare, precum și parcurgerea primei părți a materiei,
intitulată Contencios administrativ
De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, pe semestru,
minim un referat și maxim 3 referate care să aibă ca obiect tratarea unei
instituţii sau teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 8
7
pagini şi nici mai mult de 10 de pagini şi trebuie să aibă elemente de
originalitate. Depunerea referatului şi transmiterea rezultatelor către studenţi
se va face potrivit calendarului disciplinei și anume, în format electronic sau
material tipărit, astfel: eLis. Fiecare referat va fi apreciat cu un procent de 10%
din nota finală.
Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii
vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au
adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor.
Temele de control (TC) din Partea – Contencios administrativ se regăsesc

la finalul Unităților de Învățare nr. (1-14):
TEMELE DE CONTROL (TC) se regăsesc la finalul Unităților de Învățare nr. (1-

14), astfel:
Tema de Control nr. 1 constă într- un referat, apreciat cu 10% din nota finală, cu
tema la „Actul administrativ”
Tema de Control nr. 2 constă într- un referat, apreciat cu10% din nota finală , cu
tema, la alegere dintre : “Contractul de achiziție publică” sau “Contractul de
concesiune”
Tema de Control nr. 3 constă într- un referat, apreciat cu 10% din nota finală, cu
tema “Răspunderea în dreptul administrativ”.
Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea
bibliografiei obligatorii și recomandate, bibliografie care este specificată la
finalul materiei.
Cerinţe preliminare
Este necesară actualizarea tuturor cunoștințelor de drept acumulate pe
parcursul studiilor anterioare.
Pentru înțelegerea conceptelor și noțiunilor prezentate în acest curs de Drept
administrativ și pentru a le aplica eficient în practică este necesară parcurgerea
în prealabil a cursului de Drept administrativ.
Discipline deservite
Dreptul administrativ poate fi considerat ca o continuare a studiului dreptului

contituțional și se interferează apoi cu dreptul penal, civil, contravențional,
procedura în fața instanțelor judecătorești.
Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi
capabili să urmeze cursurile de procedură civilă, procedură penală, drept
financiar.
Durata medie de studiu individual
Timpul necesar parcurgerii unei Unități de Învățare este estimat la minim 2

ore. Pentru cele 11 unități de învățare (UI) din fiecare parte a materiei vor fi
alocate 28 de ore de studiu individual (SI).
8
CUPRINS
Introducere
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. FUNDAMENTE CONSTITUTIONALE SI LEGALE
ALE CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
1.1. Obiectivele unității de învățare
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Definitie si trasaturi
1.4. Definitii cu care opereaza contenciosul administrativ, preluate din Legea nr. 554/2004
1.5. Forme de control a administratiei publice
1.5. Rezumat
1.6. Test de autoevaluare
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. CONTENCIOS ADMINISRATIV

2.3. Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ în baza Legii nr.554/2004
2.4. Rezumat
2.5. Test de autoevaluare a cunoștințelor

3.3. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de contencios
administrativ
3.4. Rezumat

4.3. Exceptia de ilegalitate
4.4. Rezumat

5.3. Procedura de judecată în contencios administrativ
5.4. Rezumat
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6. CONTENCIOS ADMINISTRATIV

6.3. Competenta materiala
6.4. Competenta teritoriala
6.5.Procedura de desfasurare a judecatii in fata instantei de fond
9
6.6. Rezumat
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7. CONTENCIOS ADMINISTRATIV

7.3. Procedura in fata instantei de recurs
7.4. Executarea hotararilorpronuntate de instantele de contencios administrativ
7.5. Rezumat
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8. PROPRIETATEA PUBLICA

8.3. Regimul constituţional al proprietăţii publice
8.4. Dreptul de proprietate publică
8.5. Rezumat
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9. DOMENIUL PUBLIC

9.3. Relaţia domeniu public - proprietate publică
9.4. Definiţia şi trăsăturile domeniului public
9.5. Rezumat
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10. CONTRACTUL DE CONCESIUNE

10.3. Modalitati de exploatare a bunurilor proprietate publica
10.4. Concesiunea domeniului public
10.5. Rezumat
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11. PROPRIETATEA PUBLICĂ. CONTENCIOSUL

PUBLIC IN STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
11.3. Discutarea aspectelor de drept comparat – asemanari si deosebiri
11.4. Rezumat
11.5. Bibliografie
10
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. FUNDAMENTE CONSTITUTIONALE SI
LEGALE ALE CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
Cuprins
1.4. Definitii cu care opereaza contenciosul administrativ, preluate din Legea nr. 554/2004
1.6. Rezumat

Contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor născute între particulari și
administrație. Se tratează în prezenta unitate de învățare regimul juridic aplicabil
procedurii contencioase în dreptul administrativ. Se vor avea în vedere prevederile
legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
=> identificaţi fundamentele constituționale și legale ale contenciosului administrativ
și să detaliați rolul Legii nr. 554/2004 în sistemul legislativ românesc
=> precizaţi și să detaliați care sunt condiţiile acţiunii directe în contencios
administrativ
=> să detaliați semnificația plângerii prealabile
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.
Prin apariţia în 2004 a noii Legi a contenciosului administrativ, Legea nr.

554/2004, s-a creat pentru prima dată un cadru european în ceea ce priveşte instituţia
contenciosului administrativ, adoptându-se o lege europeană, cu valenţe moderne
venită să completeze dispoziţiile constituţionale prevăzute în art. 52.
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 defineste contenciosul
00:05 administrativ ca „activitatea de solutionare, de catre instantele de contencios
0 administrativ competente potrivit legii, a litigiilor in care cel putin una dintre parti
este o autoritate publica, iar conflictul s-a nascut fie din emiterea sau incheierea, dupa
caz, a unui act administrativ, in sensul prezentei legi, fie din nesolutionarea in
termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept
sau la un interes legitim”.
a) Controlul de plina jurisdictie: conform art. 18, potrivit caruia instanta,
solutionand actiunea, poate, dupa caz, sa anuleze, in tot sau in parte, actul
11
administrativ, sa oblige autoritatea administrativa sa emita un act administrativ ori sa
elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris, putand hotari si asupra
daunelor materiale si morale cauzate,
b) Controlul direct, pe cale de actiune judiciara, atat fata de actul administrativ
propriu‑zis (manifestare de vointa in scopul de a da nastere, a modifica sau a stinge
drepturi si obligatii), cat si fata de actul administrativ asimilat (tacerea sau tardivitatea
organului administratiei publice);
c) Actiunea prealabila (recursul administrativ gratios sau ierarhic): inainte de a
introduce actiunea in instanta, trebuie oferita posibilitatea autoritatii administrative
emitente sau autoritatii ierarhic superioare de a inlatura actul ilegal si a repara
eventuala paguba;
d) Daunele cominatorii (amenda judiciara) - instanta poate obliga autoritatea
administrativa care nu trimite lucrarile cerute in termen sau nu pune in executarea
hotararea la plata unor sume de bani pentru fiecare zi de intarziere nejustificata;
e) Contenciosul administrativ are doua grade de jurisdictie: fondul si recursul,
ambele date in competenta sectiilor de contencios administrativ si fiscal;
f) Actiunea in justitie poate fi formulata si personal impotriva functionarului,
care poate fi obligat la plata daunelor in mod solidar cu autoritatea administrativa.
1.4. Definitii cu care opereaza contenciosul administrativ, preluate din Legea nr.
554/2004
Autoritate publică = orice organ de stat sau al unităţilor administrativ – teritoriale

care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt
asimilate autorităţilor publice, persoanele juridice de drept privat care au obţinut statut
de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.
Persoană vătămată = orice persoană fizică sau juridica ori grup de persoane fizice,
titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private, vaătamate prin acte
administrative; sunt asimilate persoanei vătămate şi organismele sociale care invocă
vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat.
Act administrativ = actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o

autoritate publică, în vederea executării sau a organizarii executării legii, dând naştere,
modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative şi
contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect:
- punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;
- executarea lucrărilor de interes public;
- prestarea serviciilor publice;
- achiziţiile publice.
Act administrativ jurisdicţional = actul juridic emis de o autoritate administrativă cu

atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe
contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la aparare.
Contenciosul administrativ = activitatea de soluţionare, de către instanţele de

contencios administrativ competente, a litigiilor în care cel puţin una din părţi este o
autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea unui act
administrativ, fie din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept
sau la un interes legitim.
12
Instanţa de contencios administrativ = secţia de contencios administrativ şi fiscal a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel şi tribunalele administrativ – fiscale.
Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri = faptul de a nu răspunde

solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se
prevede alt termen.
Refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere = exprimarea explicită a voinţei de a nu

rezolva cererea.
Plângere prealabilă = plângerea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau
celei ierarhic superioare reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau
normativ, în sensul revocării acestuia.
Act de comandament cu caracter militar = actul administrativ referitor la

problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării
militare care presupun dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în aspecte
privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război sau la îndeplinirea
serviciului militar.
00:15 Serviciu public = activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în
0 scopul satisfacerii unui interes public.
Interes public = interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,

garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor,
satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
Exces de putere = exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor

administraţiei publice, prin încalcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
00:25
0 Drept vătămat = orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege căruia i
se aduce o atingere printr-un act administrativ.
Interes legitim privat = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea

realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Interes legitim public = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea

realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori în considerarea apărării
unui interes public.
Organisme sociale interesate = structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii,

fundaţii si altele asemenea care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor
diferitelor categorii de cetăţeni sau buna funcţionare a serviciilor publice
administrative.
Pagubă iminentă = prejudiciul material viitor, dar previzibil sau perturbarea

previzibilă gravă a funcţionarii unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
Instanţa de executare = instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios
13
administrativ.
Controlul vizeaza pe langa elementele cantitative privind realizarea atributiilor,

competentelor si sarcinilor administratiei publice si un control asupra mijloacelor prin
intermediul carora se indeplinesc aceste atributii, inclusiv respectarea legalitatii.
Notinea de control presupune observarea, constatarea sau stabilirea situatiei de fapt,

confruntarea acesteia cu obiectivele propuse, combaterea si inlaturarea fenomenelor
nefavorabile si sesizarea organelor competente a dispune eventualele masuri.
Activitatea de control prin natura sa urmareste surprinderea cauzelor care genereaza

incalcari ale legii si propune totodata masuri de imbunatatire a activitatii controlate.
In general prin activitatea de control sunt depistate ilegalitatile si deficientele in

activitatea controlata fapt care permite organelor competente sa adopte masurile
necesare pentru eliminarea respectivelor deficiente si ilegalitati, masuri care duc la
imbunatatirea activitatii controlate.
In activitatea de control sunt angrenati functionari publici, fiind infaptuita de acestia, si

este exercitata implicit asupra functionarilor publici care sunt o componenta esentiala a
organelor administratiei publice alaturi de mijloacele materiale, banesti si de
competenta.
Ca modalitati de control pot fi amintite: controlul politic asupra executivului exercitat

de catre Parlament, controlul administrativ, controlul jurisdictional al legalitatii actelor
administrative, controlul constitutionalitati legilor. Din sistemul de reglare mai fac
parte, alaturi de diferitele modalitati de control, si procedura de conciliere, caile de atac
fata de hotararile judecatoresti nelegale si netemeinice.
Pentru a intelege metodologia controlului in administratia publica, precum si

importanta acesteia in asigurarea unei bune functionari a autoritatilor administratiei
publice trebuie precizata natura activitatii de control.
Se pot intalni diverse forme de control. Atunci cand organul de control apartine
serviciului controlat tipul de control poate fi denumit autocontrol. In cazul acesta fie
functionarul insusi exercita controlul, fie seful ierarhic exercita aceasta operatiune
facand uz de puterea ierarhica.
Controlul jurisdictional este un control prin care activitatea administrativa este

examinata de un organ investit cu puterea de a judeca. Caracterul administrativ al
jurisdictiei este uneori mult mai putin pronuntat sau chiar lipseste cu totul, putand fi
pus in aceeasi categorie cu controalele exercitate de jurisdictii neadministrative in
cazul cand acestea trebuie sa aprecieze activitatea administratiei sau anumite elemente
ale acesteia.
Acest control asa cum arata literatura de specialitate prezinta cateva dimensiuni
specifice:
14
1) este un control mai restrans pentru ca are ca obiect numai legalitatea actului
administrativ, nu si oportunitatea lui;
2) presupune intotdeauna un act de sesizare din partea celui prejudiciat in drepturi

prin emiterea actului administrativ considerat ilegal;
3) este mai concret si mai profund decat celelalte forme pentru ca esentializeaza
conformitatea actului cu legea;
4) se realizeaza in cadrul unei proceduri prestabilite si existente, procedura ce se

bazeaza pe urmatoarele principii: contradictorialitate, obligatia moivarii solutiei si
autoritatea lucrului judecat, a hotararii pronuntate;
5) nu poate conduce la reformarea actului administrativ, ci doar la anularea sau

inlaturarea lui din solutia procesului.
6) Conform acestei proceduri instanta, neutra si independenta in raport cu partile

procesului, solutioneaza litigiul prin pronuntarea unei hotarari susceptibila de
executare silita.
Controlul politic se realizeaza de catre Parlament. Acest control are prin

excelenta un caracter politic care se manifesta prin verificarea activitatii executive, nu
numai pe baza unor considerente juridice, ci si pe motivatii politice. Ca urmare,
controlul parlamentar vizeaza atat legalitatea, cat si oportunitatea actelor
administrative, dar prin aceasta forma de control nu se poate sanctiona ilegalitatea
actelor administrative, decat tot prin mijioace politice.
Controlul administrativ este cel care se desfasoara in interiorul organelor

administrative din proprie initiativa sau din initiativa cetatenilor. Controlul
administrativ din initiativa organelor administrative se prezinta sub doua forme:
a - Controlul ierarhic nu este prevazut expres de lege si nici nu este legat de vreun
termen de efectuare. El este o consecinta a principiului subordonarii ierarhice a
organelor administratiei de stat si are un caracter general, vizand intreaga activitate
desfasurata de catre autoritatea controlata atat sub aspectui legalitatii, cat si a
oportunitatii. Controlul ierarhic se declanseaza din oficiu sau la cererea oricarei
persoane fizice sau juridice interesate, in apararea intereselor lor legitime. Cand
controlul este efectuat ca urmare a unei sesizari sau reclamatii, el poarta denumirea de
recurs ierarhic, fiind o importanta cale oferita de lege celor vatamati in drepturile lor,
de a-si valorifica aceste drepturi, inainte de a se adresa instantei de judecata.
b - Controlul de tutela, care se exercita asupra autoritatilor descentralizate, fiind un

control coditionat si numai un control de legimitate.
Controlul exercitat din initiativa cetatenilor vatamati in drepturile lor prin acte
administrative mai poate exista si sub forma recursului gratios.
Controlul constitutionalitatii legilor consta in ansamblul dispozitiilor normative prin

care se organizeaza verificarea conformitatii cu Constitutia, atat a fiecarei legi cat si a
fiecarei prevederi dintr-o anumita lege, a caror neconformitate cu Constitutia a fost
invocata.
15
Controlul constitutionalitatii legilor reprezinta o garantie juridica a respectarii
Constitutiei, ca unul dintre cele mai eficiente mijloace de asigurare a aplicarii legii
fundamentale a statului.
Controlul concretizat in activitatea de verificare a conformitatii actiunii

organelor administratiei publice cu reglementarile juridice in vigoare permite sa fie
verificate: a) legalitatea actelor administrative, b) oportunitatea actelor administrative
si c) eficienta masurilor adoptate de organele controlate.
Acest control permite identificarea cauzelor care constituie o frana in

desfasurarea normala a activitatii si analiza modului de gospodarire a mijloacelor
materiale si financiare, analiza felului in care personalul isi indeplineste indatoririle
care ii revin.
In literatura de specialitate, s-au propus drept criterii de clasificare a controlului

asupra activitatii organelor administratiei publice urmatoarele:
1) Dupa natura autoritatii care il exercita;
Conform acestui criteriu avem:
- controlul exercitat de Parlament;
- controlul exercitat de autoritati ale administratiei publice;
- controlul exercitat de autoritati judecatoresti.
2) Dupa regimul procedural aplicabil avem un control contencios realizat de

instantele judecatoresti, de Curtea Constitutionala, in cazul ordonantelor Guvernului,
de organele administrative cu caracter jurisdictional si uneori de comisiile
parlamentare de ancheta si un control necontencios care cuprinde controlul
parlamentar, controlul administrativ ierarhic, unele forme ale controlului administrativ
specializat, controlul Avocatului Poporului.
3) Dupa efectele care le determina controlul avem:
- controlul care atrage atentionari si sanctionari ale organelor administrative si

functionarilor acestora, insotite de anularea actelor;
- controlul care atrage numai atentionari si sanctionari disciplinare.
Pornind de la faptul ca se realizeaza controlul asupra activitatii organelor administratiei

publice in formele:
- controlul infaptuit de organele legislative;
- controlul infaptuit de organele administratiei publice;
16
Exemple
Enumerați condițiile acțiunii directe în contenciosul administrativ!
Condiţiile acțiunii directe sunt:
1. actul atacat să fie un act administrativ;
2. actul să vateme un drept subiectiv sau un interes recunoscut de lege;
3. actul atacat să emane de la autoritate publică, inclusiv de la o structură
neguvernamentală învestită cu prerogative de putere publică;
4. procedura administrativă prealabilă;
5. introducerea acţiunii într-un anumit termen;
6. actul să nu fie emis anterior intrării in vigoare a legii.
Răspundeți la următoarele întrebări:
1. Care sunt în prezent bazele constituţionale şi legale ale contenciosului administrativ?

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
...................................................................................................................................
2. Prin acţiunea înregistrată la CAB, sectia VIII, reclamantul CT a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
suspendarea, în temeiul art. 14 din Legea 554/2004, a Ordinului Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 333/2005, prin care s-a dispus
eliberarea din funcţia publică de conducere de director executiv la Direcţia Teritorială
de Regim Silvic Vâlcea.
Reclamantul arată că prin eliberarea abuzivă din funcţie se produce o perturbare a
activităţii Direcţiei Vâlcea. La dosar, pârâtul a formulat întâmpinare în care a solicitat
respingerea cererii de suspendare, arătând că după eliberarea din funcţia de conducere,
reclamantul a fost menţinut pe o funcţie de execuţie în cadrul aceleiaşi Direcţii.
a) Ce va decide instanţa şi cu ce motivare?

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3. Prin acţiunea introdusă la CAB – secţia de contencios administrativ şi fiscal,

reclamantul R.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B.I. şi SC Asirom S.A. –
Sucursala Municipiului Bucureşti, obligarea pârâtului B.I. la plata sumei de 10.000
RON cu titlu de daune morale.
Reclamantul a solicitat aceste daune deoarece suferise o vătămare corporală gravă ca
urmare a unui accident produs de pârâtul B.I. Faţă de acţiunea introductivă, din oficiu,
instanţa înţelege să ridice o excepţie.
Reclamantul şi-a intemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
a) Ce excepţie credeţi că a ridicat instanţa din oficiu?
17
b) Cum se va soluţiona această excepţie în raport cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi
cele ale Codului de procedură civilă?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
4. Prin acţiunea introdusă la CAB – secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal,

reclamantul M.N. a chemat în judecată Primaria Municipiului Bucureşti prin Primarul
General şi Administraţia Fondului Imobiliar, solicitând anularea parţială a Dispoziţiei
nr. 864/22.03.2005 şi a procesului verbal de punere în posesie nr. 6740/28.03.2005,
precum şi obligarea pârâtelor la modificarea şi completarea acestor acte în sensul de a
stabili că imobilul retrocedat a aparţinut reclamantului. Din oficiu, CAB – sectia VIII
contencios administrativ şi fiscal invocă o excepţie.
a) Ce excepţie credeţi că a ridicat instanţa ?

b) Cum se va soluţiona această excepţie?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
5. Prin acţiunea introdusă la CAB – secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal,

reclamantul SC X SRL a chemat în judecată Direcţia Generală a Vămilor din cadrul
Ministerului Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională a Vămilor din cadrul
Autorităţilor Naţionale de Control.
Reclamantul a cerut anularea actului constatator nr. 27/2005 emis de Direcţia
Regională Vamală Bucureşti - Biroul Vamal Giurgiu zona liberă, prin care a fost
obligată la plata sumei totale de 10.000 RON reprezentând taxe vamale.
La primul termen de judecată, instanţa, din oficiu, invocă o excepţie.
a) Ce excepţie credeţi că a invocat instanţa?

b) Cum se va soluţiona această excepţie?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
6. La data de 29.02.2005, reclamantul B.I. a chemat în judecată Guvernul României

solicitând să se dispuna anularea parţială a anexei la H.G. nr. 1359/2001 publicată în
Monitorul Oficial nr. 128 bis/18.02.2002. Cererea a fost introdusă la CAB –sectia a
VIII-a.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că Primaria Municipiului Ploieşti i-a
respins cererea de restituire în natură a unui imobil, cerere făcută în baza Legii
10/2001 făcându-i o oferta de despăgubiri băneşti, pe considerentul că imobilul a fost
inclus in proprietatea publică a Primăriei Municipiului Ploieşti prin HG nr.1359/2001.
Reclamantul a dovedit şi îndeplinirea procedurii administrative prealabile. Prin
18
întâmpinare, Guvernul României a invocat excepţia tardivităţii introducerii cererii.
a) Cum a motivat Guvernul României această excepţie?

b) Ce va decide instanţa? Cu ce motivare?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
..................................................................................................................................
Să ne reamintim...
Contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluţionare, de către instanţele de
contencios administrativ competente, a litigiilor în care cel puţin una din părţi este o
autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea unui act
administrativ, fie din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept
sau la un interes legitim.
1.6.Rezumat
Prin apariţia în anul 2004 a noii Legi a contenciosului administrativ și anume, Legea
nr. 554/2004, s-a creat pentru prima dată un cadru european în ceea ce priveşte
instituţia contenciosului administrativ, adoptându-se o lege europeană, cu valenţe
moderne venită să completeze dispoziţiile constituţionale prevăzute în art. 52.
1.7.Test de autoevaluare a cunoştinţelor
Rezolvaţi următoarele teste-grilă1:

1. Litigiile de contencios administrativ au următoarele grade de jurisdicție:
a. Fond, apel și recurs
b. Fond și apel
c. Fond și recurs
2. Procedura administrativă prealabilă are caracter:

a. Consultativ
b. Obligatoriu
c. Facultativ
3. Temeiul constituțional al contenciosului administrativ îl reprezintă:

a. Art. 21
b. Art. 24
c. Art. 52
1 Grilele au un singur răspuns corect.

19
4. Care afirmație este adevărată:
a. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de
contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se
încalcă legislaţia privind funcţia publică
b Prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele
autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia
publică
c. Ministerul Public poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele
autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia
publică
Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.c), 4.a)
20
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. CONTENCIOSUL ADMINISRATIV
Cuprins
2.3. Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ în baza Legii nr.554/2004
2.4. Rezumat

Se tratează în prezenta unitate de învățare Condiţiile acţiunii directe în contencios
administrativ în baza Legii nr.554/2004 precum și actele exceptate de la controlul de
legalitate exercitat de către instanţele de contencios administrativ

=> detaliați sunt condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ
=> enumeraţi actele exceptate de la controlul în contencios administrativ
2.3. Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ
00:50 Condiţia acţiunii administrative prealabile

Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, persoana care se
consideră vătămată trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile
de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a actului vătămător.
Legea arată că plângerea se poate adresa, în egală măsură, organului ierarhic superior, dacă
acesta există.
Procedura administrativă prealabilă reprezintă regula, de la care există însă şi
excepţii:
a. în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia

Naţională a Funcţionarilor Publici, procedura administrativă prealabilă nu este obligatorie;
b. în cazul cererilor introduse de cei vătămaţi prin ordonanţe ale Guvernului, procedura
prealabilă nu este obligatorie;
c. în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative, plângerea prealabilă are

21
semnificaţia concilierii prevăzută de Codul de Procedură Civilă pentru litigiile comerciale.
d. plângerea prealabilă va fi introdusă şi de către persoana vătămată printr-un act

administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a
luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în maximum 6 luni de la emiterea
actului.
Legea prevede că plângerea prealabilă se poate introduce şi peste termenul de 30 de

zile, pentru motive temeinice, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.
Cât priveşte termenul în care autoritatea trebuie să răspundă la plângerea prealabilă,
acesta este, la rândul lui, de 30 de zile de la data înregistrării cererii, dacă prin lege specială
nu se prevede un alt termen, mai lung sau mai scurt.
Regimul termenelor pentru exercitarea procedurii prealabile:
a. natura juridică a termenului de 30 de zile. Legea nu precizează natura juridică a acestui

termen. Acest termen este unul de recomandare, nu însă fără consecinţe juridice, deoarece
depăşirea lui, fără a fi temeinic motivată, va atrage o respingere a plângerii prealabile
00:25 pentru tardivitate.
b. natura juridică a termenului de 6 luni. În acest caz, legea este clară şi explicită, arătând
că acest termen este unul de prescripţie. El va fi deci supus suspendării, întreruperii,
operând şi repunerea în termen.
5. Condiţia ca acţiunea să fie promovată într-un anumit termen
Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea
dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
- data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau data comunicării refuzului
nejustificat;
- data încheierii procesului – verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul
contractelor administrative;
În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul de 6 luni curge de la data când s-a cunoscut
existenţa actului nelegal.
Ordonanţele care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu
caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate oricând.
Pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai
târziu de un an de la data emiterii actului.
Termenul de 6 luni este termen de prescripţie, iar cel de un an este termen de decădere.
Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ
Aceste condiţii sunt:

1. actul atacat să fie un act administrativ;
2. actul să vateme un drept subiectiv sau un interes recunoscut de lege;
3. actul atacat să emane de la autoritate publică, inclusiv de la o structură
00:50 4. procedura administrativă prealabilă;
0
22
5. introducerea acţiunii într-un anumit termen;
6. actul să nu fie emis anterior intrării in vigoare a legii.
1. Legea nr. 554/2004, continuând tradiţia Legii contenciosului administrativ din 1925 si
din 1990, admite acţiune în justiţie atât pentru actul administrativ propriu-zis, cât şi pentru
refuzul nejustificat de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege.
Actul administrativ propriu – zis este definit de lege ca fiind actul unilateral cu
caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publica, in vederea executarii sau a
organizarii executarii legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Legea asimilează actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care
au ca obiect:
- punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;
- executarea lucrărilor de interes public;
- prestarea serviciilor publice;
- achiziţiile publice.
De aceea, identificarea concretă a actului administrativ este o operaţie de apreciere,

de investigare a voinţei autorităţii administrative emitente, de cercetare a formei pe care o
îmbracă actele (antete, ştampile, semnături) pentru a delimita actul administrativ de alte
acte juridice, îndeosebi de cele contractuale, precum şi de operaţiunile tehnico-
administrative. Potrivit Constituției României revizuite, art. 126 alin. (6) instanțele de
contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin
ordonanțe sau dispoziții dispoziții din ordonanțe, declarate neconstituționale.
a. delimitarea actului administrativ de simple adrese şi circulare
Practica judecătorească a admis că simplele ordine de serviciu nu sunt acte administrative

01:00 şi, în consecinţă, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ. De aceea, s-
0 apreciat că adresele sau ordinele de serviciu aduse pe cale ierarhică ori în formă de simplă
corespondenţă între autorităţi, care nu contribuie prin ele însele cu nimic la formarea
actului administrativ, nu au nici măcar valoarea unor acte de preparare.
Aceasta a fost practica chiar din perioada interbelică, iar această soluţie a fost menţinută de
Curtea Supremă de Justiţie, care, într-o decizie din 1991, arăta că adresa unei primării nu
are caracteristicile unui act administrativ, chiar dacă emană de la o autoritate
administrativă, deoarece ea nu produce prin ea însăşi efecte juridice, ci doar îi comunică
petentului demersurile făcute în vederea soluţionării cererii sale.
Faţă de cele arătate mai sus, se impun două precizări:
- nu orice ordin de serviciu adus pe cale ierarhică intră în categoria de mai sus, sunt
unele acte administrative care îmbracă această formă, şi anume actele
administrative cu caracter intern.
- Legea nr. 554/2004 prevede că instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra
legalităţii actelor şi operaţiunilor care au stat la baza emiterii actului administrativ
supus judecăţii.
Pentru aceste motive, judecătorul de contencios administrativ trebuie să vadă dacă acţiunea
priveşte:
- un act administrativ extern;
- un act administrativ intern;
- un act preparator al unui act administrativ;
- adrese şi note cu caracter pur tehnic administrativ.
01:10 Primele două categorii pot fi atacate în mod direct, cele din a doua categorie se atacă doar
0 împreună cu un act din primele două categorii, în timp ce adresele şi notificările nu pot
23
forma obiectul controlului judecătoresc.
În practică, această distincţie nu este întotdeauna uşor de realizat. Spre exemplu, Curtea
Supremă de Justiţie a pronunţat în 1994 două decizii fundamental greşite:
- prima decizie avea ca obiect o hotărâre de Guvern, iar CSJ a apreciat că în această
speţă hotărârea (prin care erau autorizate Ministerul Finanţelor şi Consiliul Judeţean
Timiş să desemneze împuterniciţii mandaţi să reprezinte interesele capitalului de
stat la o societate comercială) este un act prealabil, o simplă autorizare, mandatare
şi nu un act administrtaiv în înţelesul art. 1 din Legea nr. 29/1990. Aceasta este o
eroare fundamentală deoarece hotărârile de Guvern, indiferent de semnificaţia
juridică, sunt prin ipoteză acte administrative. A da o altă calificare unui astfel de
act, înseamnă a face un raţionament contrar art. 107 din Constituţie.
- a doua decizie a avut ca obiect calificarea unui act al Prefectului, prin care anumite
persoane erau excluse de pe lista celor care puteau cumpăra locuinţa de serviciu pe
care o deţineau cu titlu de chiriaşi, iar CSJ a opinat că acest act este o simplă opinie.
b. delimitarea actului administrativ de alte acte juridice ale autorităţilor administrative

Instanţele de contencios administrativ au ridicat probleme în ceea ce priveşte
calificarea ca acte administrative a:
- actelor de desfacere a contractelor de muncă;
- deciziilor de numire şi eliberare din funcţie;
- actelor de încadrare într-o altă grupă de muncă;
- deciziei prefecturii de restructurare a unei unităţi economice cu capital de stat în
mai multe societăţi comerciale;
01:20
- deciziei prefecturii de scoatere a unor bunuri de la o societate şi înfiinţarea unei noi
0
societăţi comerciale pe acţiuni;
- actelor procedurale de atribuire a locuinţelor;
- actelor de expertiză medicală;
- actelor de închiriere a unei suprafeţe de teren.
c. refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative, specie a actului administrativ atacat

Preluând ideile din perioada interbelică, legislaţia actuală arată că în instanţa de
contencios administrativ se poate ataca si refuzul nejustificat al unei autoritati de a
răspunde la o cerere.
Legea defineşte refuzul nejustificat ca fiind exprimarea explicită a voinţei de a nu
rezolva cererea.
De asemenea, în contencios administrativ se mai atacă şi nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, adică faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la
înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
Practica judecătorească actuală indică, cu titlu exemplificativ, următoarele situaţii

asimilate refuzului nejustificat:
- refuzul Primăriei de a întocmi un proces verbal de evaluare a unei gospodării demolate
abuziv, pentru a se achita despăgubiri;
- refuzul unui Minister de a reîncadra o pesoană într-o funcţie din care a fost înlăturată
abuziv,
- refuzul Băncii Naţionale a României de a deschide acreditive în valută;
- refuzul Prefecturii de a include pe lista locuinţelor destinate vânzării o locuinţă;
- refuzul Direcţiei Generale de Muncă şi Protecţie Socială de a înregistra un contract
colectiv de muncă;
- refuzul organului teritorial al Ministerului Finanţelor de restituire a TVA, perceput din
24
eroare;
- refuzul Direcţiei Generale a vămilor de a îndeplini formalităţile de scutire de plată a
taxelor vamale.
2. Condiţia ca actul administrativ să vatame un drept sau un interes recunoscut de lege.

Problema dreptului şi a interesului legitim, potrivit art. 21 din Constituţie.
În lumina textelor constituţionale si legale, în contencios administrativ se poate
adresa orice persoană, „dacă se consideră vătămată în drepturile, libertăţile şi interesele
sale, recunoscute de lege.”
Este unul din cazurile de modificare implicită a unei legi anterioare de către legea
ulterioară, în acest caz legea ulterioară fiind chiar legea fundamentală.
Potrivit noii baze constituţionale a contenciosului administrativ, o acţiune nu se
01:30 poate respinge decât atunci când reclamantul nu are de apărat nici drepturi, nici libertăţi şi
0 nici interese legitime, ceea ce echivalează cu exercitarea abuzivă a acţiunii în contencios
administrativ. Legitimitatea unui drept sau a unui interes este stabilită, în primul rând, în
funcţie de normele Constituţiei, iar dispoziţiile acesteia privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor trebuie interpretate de instanţa de contencios administrativ în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalate tratate la care
România este parte.
Cât priveşte interesul legitim, acesta poate fi atât personal cât şi public, fundamentul
constituţional al interesului public reprezentându-l dispoziţiile Constituţiei cu privire la
îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului.
Din practica judecătorească rezultă următoarele categorii de drepturi încălcate:
- dreptul de apreciere în cazul concursurilor şi a examenelor;
- drepturile civile ale unei terţe persoane (coproprietar, vecin)
- drepturi procesuale civile (refuzul de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească).
Legea nr. 554/2004 defineşte de altfel următoarele noţiuni, înlesnind înţelegerea şi

aplicarea textului legal:
Drept vătămat = orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege căruia i se
aduce o atingere printr-un act administrativ.
Interes public = interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,

garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea
nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
Interes legitim privat = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea

realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Interes legitim public = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea

realizarii unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori în considerarea apărării
unui interes public.
3. Condiţia ca actul să emane de la o autoritate publică
Noţiunea de autoritate publică rezultă atât din textul Legii nr. 554/2004, cât şi din
art. 52 din Constituţie.
Constituţia operează cu mai multe noţiuni si chiar una şi aceeaşi noţiune, cum este
cea de autoritate publică, este folosită în accepţiuni diferite.
01:40 25
0
În titlul III al Constituţiei sintagma “Autorităţile publice” evocă clasicele puteri, mai
precis autorităţile prin care se realizează fiecare putere în parte. Edificiul constituţional
cuprinde însă şi alte autorităţi care nu intră în nici una din clasicele puteri (legislativă,
executivă şi judecătorească), autorităţi care asigură echilibrul în cadrul democraţiei
constituţionale.
Art. 52 din Constituţie, consacrat dreptului persoanei vătămate, la randul lui vorbeşte
despre autorităţi publice in general, tranşând o dispută teoretică, aceea de a şti dacă actele
administrative emit şi alte organe ale statului decât cele ale administraţiei de stat.
Pe de altă parte, Constituţia operează si cu noţiunea de organ (ex. Guvernul şi celelalte
organe ale administraţiei publice; alte organe de specialitate se pot organiza in
subordinea..). De asemenea, în Constituţie se utilizează noţiunea de regie autonomă alături
de noţiunea instituţie publică.
Rezultă deci că in baza Constituţiei si a legii poate fi atacat în contenciosul
administrativ atât actul administrativ al unei autorităţi administrative, cât şi actul
administrativ al unei autorităţi publice de altă natură (o structură a legislativului, a unei
autorităţi judecătoreşti).
Sunt deci incluse în noţiunea de autoritate publică următoarele categorii de
autorităţi:
1. organe ale administraţiei de stat (Preşedinte, Guvern, ministere, prefecturi, structuri
subordonate acestora);
2. organe autonome locale (Consiliul judeţean, Consiliul local, primar, şi structuri
subordonate acestora);
3. organisme neguvernamentale, autorizate de lege sau de un organ guvernamental, să
presteze servicii publice, în regim de putere publică. În această ultimă categorie
intră şi societăţile bancare.
Pentru a delimita actele administrative ale altor autorităţi publice de cele care provin
de la autorităţi administrative, trebuie făcută o distincţie clară între acele de autoritate prin
care acestea îşi realizează competenţa (ex. Legi, mesaje, sentinţe, decizii) şi actele de
autoritate prin care se realizează o activitate de natură administrativă.
Spre exemplu, în cazul Parlamentului, în contencios administrtaiv se poate ataca o
decizie administrativă a Biroului Permanent, a Preşedintelui Camerei, a Secretarului
general, dar niciodată o lege, o hotărâre sau un mesaj, care urmează un regim de drept
constituţional.
De asemenea, nu poate fi atacat în contencios administrativ refuzul procurorului
General de a declara recurs extraordinar sau o hotărâre a Curţii Constituţionale de
respingere a unei contestaţii cu privire la campania electorală prezidenţială.
Nu trebuie să trecem cu vederea aspectul că legiuitorul a înţeles să procedeze şi la o
01:50 ficţiune juridică, asimiland „autorităţilor publice” si structurile care sunt de sorginte
0 privată, dar care sunt atrase, fie printr-o dispoziţie expresă a legii, fie printr-o autorizaţie
dată de autoritatea administraţiei publice competente, în baza legii, la prestarea diferitelor
servicii publice, cu aceleaşi efecte juridice ca autorităţile publice. Este vorba despre
categoria „stabilimentelor de utilitate publică”, adică organizaţii profesionale (ex. Uniunea
Naţională a Barourilor), precum si persoane juridice de drept privat (asociaţii, fundaţii)
care, prin lege sau prin hotărâre a Guvernului, au dobândit statut de utilitate publică.
Să ne reamintim...
26
Condiţiile acţiunii directe în contencios administrativ sunt:
- actul atacat să fie un act administrativ;
- actul să vateme un drept subiectiv sau un interes recunoscut de lege;
- actul atacat să emane de la autoritate publică, inclusiv de la o structură
- procedura administrativă prealabilă;
- introducerea acţiunii într-un anumit termen;
- actul să nu fie emis anterior intrării in vigoare a legii.
2.4.Rezumat
În această unitate de învățare s-au prezentat pe larg condițiile acțiunii directe în
contenciosul administrativ român, în conformitate cu Legea nr. 554/2004.
1. Rezolvaţi următoarele teste-grilă2:
1. Temeiul contenciosului administrativ îl reprezintă potrivit Constituției revizuite:

a. Art. 21
b. Art. 52.
c. Art. 24

a. a. În cazul cererilor introduse de cei vătămaţi prin ordonanţe ale Guvernului, procedura
prealabilă nu este obligatorie
b. b. În cazul cererilor introduse de partea vătămată, procedura prealabilă nu este obligatorie
c. c. Procedura prealabilă nu este obligatorie
d.
3. Plângerea prealabilă:
a. Este facultativă
b. Este la aprecierea persoanei vătămate
c. Este obligatorie
Rezolvare grile: 1.b), 2.a), 3.c),

27
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3. CONTENCIOSUL ADMINISRATIV
Cuprins
3.3. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de contencios
administrativ
3.4. Rezumat

Se tratează în prezenta unitate de învățare Condiţiile acţiunii directe în contencios
administrativ în baza Legii nr.554/2004 precum și actele exceptate de la controlul de
legalitate exercitat de către instanţele de contencios administrativ

=> prezentati si sa enumeraţi actele exceptate de la controlul în contencios administrativ
3.3. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de

contencios administrativ
(1) Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

00:50 a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul;
b) actele de comandament cu caracter militar.
(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru
modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură
judiciară.
(3) Actele administrative pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau
al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională, ori cele emise pentru
restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamitătilor
naturale, a epidemiilor si epizootiilor, pot fi atacate numai pentru exces de putere.
(4) În litigiile prevăzute de alin. 3 nu sunt aplicabile prevederile art. 14 si art.21 din
prezenta lege.
28
În Constituţia noastră din 1923 se preciza: „Puterea judecătorească nu are căderea
de a judeca actele de guvernământ, precum si actele de comandament cu caracter militar”
Legea contenciosului administrativ din 1925, adoptată în baza textului Constituţiei a
venit cu o definiţie a actelor de guvernământ, definiţie criticată de doctrină.
În general, în doctrina occidentală actuală se consideră că intră în sfera finelor de
01:05
neprimire actele administrative emise în „circumstanţe excepţionale” sau actele care
exprimă „puterile executivului în caz de pericol”.
Constituţia din 1991 conţinea doar art. 48 alin.2, unde se preciza: „Condiţiile şi
limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”, text rămas nemodificat,
devenind art. 52 alin.2, în urma revizuirii Constituţiei prin Legea nr.429/2003, aprobată
prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003.
Legea de revizuire, cum s-a arătat, introduce în art.126 alin.6 teza I, concepţia
art.107 alin. final din Constituţia din 1967 în formularea: „Controlul judecătoresc al
actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este
garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum si a actelor de
comandament cu caracter militar”.
Practic, sintagma „actele de guvernământ” este înlocuită cu expresia „actele care
privesc raporturile cu Parlamentul”, dar art. 48 alin.2, devenit art. 52 alin.2, a rămas în
vigoare, de unde problema „concilierii” acestora, mai ales că prof. Ioan Vida, Preşedintele
în funcţiune a Curţii Constituţionale, a lansat teza „antinomiilor intraconstituţionale” în
doctrina juridică românească actuală.
Sunt posibile două interpretări:
a) art. 126 alin.6 este singurul sediu al materiei cu privire la sfera finelor de neprimire, iar
art. 52 alin.2 vizează alte aspecte şi
b) art.126 alin.6 reglementează finele de neprimire „de rang” constituţional, dar art. art.52
alin.2 vizează finele de neprimire „de rang” legal, în limitele însă acceptate de art.53 din
Constituţie.
Sfera finelor de neprimire

În sens strict, sfera actelor administrative exceptate cuprinde numai cele două
categorii de acte administative prevăzute de art.126 alin.6 din Constituţie.
Tradiţionalele fine de neprimire au fost grupate în 2 categorii:
- fine de neprimire deduse din natura actului;
- fine de neprimire determinate de exitenţa unui recurs paralel.
01:25 De aceea putem spune ca există excepţii absolute, cele două ipoteze reglementate de
alin. 1 lit. a şi b şi excepţiile relative, ipoteza „recursului paralel’, reglementată de alin. 2 al
art. 5.
S-a convenit ca pentru situaţiile prevăzute de alin. 1 să se folosească expresia
“excepţiile de la contenciosul administrativ”, iar pentru recursul paralel, expresia „fine de
neprimire în instanţele de contencios administrativ”.
Recursul paralel, de vreme ce are ca obiect litigii legate de actul administrativ,
material este tot un litigiu administrativ, dar formal este soluţionat în afara instanţelor de
contencios administrativ.
Este de observat că legiuitorul a cerut ca „recursul paralel” să fie reglementat tot
prin lege organică şi să fie vorba despre o procedură judiciară, în sensul art. 126 din
Constituţie.
Actele administrative enumerate la alin. 3 al art. 5 pot fi atacate în instanţa de
contencios administrativ numai în anumite condiţii, iar anumite reguli ale procedurii
reglementate de legea contenciosului administrativ nu sunt aplicabile în aceste cauze;
astfel, se cere, mai întâi ca actele respective să fie atacate numai pentru exces de putere,
subîntelegându-se că este avută în vedere noţiunea de exces de putere în sensul art. 2 lit.n
29
din lege.
Prin urmare, în lipsa unor dispoziţii exprese în legea organică, instanţele de
contencios administrativ vor aplica, în soluţionarea litigiilor care au ca obiect excesul de
putere, direct textele Constituţiei, în primul rând art. 53.
Astfel, instanţele vor trebui să aprecieze dacă actul administrativ care face obiectul
litigiului a fost necesar pentru aplicarea regimurilor sau, după caz, înlăturarea situaţiilor
prevăzute la alin. 3 din art. 5.
Apoi, instanţele vor aprecia daca actul apare ca fiind necesar ïntr-o societate
democratică” şi dacă restrângerea prin actul administrativ a exerciţiului dreptului vătămat
este proporţională cu situaţia care a determinat emiterea actului, şi dacă nu este, cumva
discriminatoriu.
Exemple
Care sunt actele care nu pot fi atacate în contenciosul administrativ?
Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul;
b) actele de comandament cu caracter militar.
Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru
modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură
01:50 judiciară.
Actele administrative pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al
celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională, ori cele emise pentru
restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamitătilor
naturale, a epidemiilor si epizootiilor, pot fi atacate numai pentru exces de putere.
În litigiile prevăzute de alin. 3 nu sunt aplicabile prevederile art. 14 si art.21 din prezenta
lege.
1. Există acte administrative exceptate de la controlul instanţelor de contencios

administrativ?
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
......................................................................................................................................
2. Prin acţiunea introdusă la CAB sectia de contencios administrativ, reclamantul D.D. a
solicitat in contradictoriu cu Ministerul Justiţiei să se constate refuzul nejustificat al
Comisiei pentru constatarea calităţii de luptator în rezistenţa anticomunistă de a-i soluţiona
cererea înregistrată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că s-a adresat cu mai multe cereri care nu
i-au fost rezolvate deşi a depus acte care îl îndreptăţesc să i se acorde calitatea de luptător
în rezistenţa anticomunistă.
Ministerul Justiţiei a depus întampinare în care a arătat că actele depuse de
reclamant atestă desfacerea contractului său de muncă şi nu fac dovada calităţii de luptător
în rezistenţa anticomunistă, motiv pentru care s-a cerut reclamantului să suplimenteze
30
documentaţia depusă.
Întrucât reclamantul nu a depus acte de natura celor prevăzute de lege, nu i se poate
soluţiona cererea.
a) Ce se înţelege prin refuz nejustificat?

b) Ce va decide instanţa şi cu ce motivare?
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................
......................................................................................................
3.4. Rezumat
În această unitate de învățare s-a subiectul privind actele exceptate de la controlul de
legalitate exercitat de către instanţele de contencios administrativ, sau altfel spus, finele de
neprimire.
3.5. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:
a. Actele de comandament cu caracter militar
b. Actele administrative unilaterale
c. Actele administrative în general
2. Temeiul contenciosului administrativ îl reprezintă potrivit Constituției revizuite:

a. Art. 21
b. Art. 52.
c. Art. 24

e. a. În cazul cererilor introduse de cei vătămaţi prin ordonanţe ale Guvernului, procedura
prealabilă nu este obligatorie
f. b. În cazul cererilor introduse de partea vătămată, procedura prealabilă nu este obligatorie
g. c. Procedura prealabilă nu este obligatorie
h.
5. Acte exceptate de la controlul de legalitate exercitat de către instanţele de contencios
administrativ se mai numesc și:
a. Numai excepții
b. Fine de neprimire
c. Acte interzise
Rezolvare grile: 1.b), 2.b), 3.a), 5.b)

31
Unitatea de învățare 4. CONTENCIOS ADMINISRATIV
Cuprins
4.3. Exceptia de ilegalitate
4.4. Rezumat

Se tratează în prezenta unitate de învățare exceptia de ilegalitate.

=> prezentati in ce consta exceptia de ilegalitate si care este specificul sau.
4.3. Excepţia de ilegalitate
Excepţia de ilegalitate va fi definită ca dreptul pe care îl are fiecare parte dintr-un

litigiu, alt tip de litigiu decât cel de contencios administrativ, de a invoca, în apărarea sa,
ilegalitatea actului administrativ pe care se sprijină susţinerile părţii adverse.
Cu caracter de noutate, excepţia de nelegalitate, prevăzută de art. 4 din Legea
nr.554/2004, alin.(1) are următorul conţinut: “legalitatea unui act administrativ cu caracter
01:50
individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui
proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții înterersate”.
Instanţa se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea
părţilor. În cazul în care instanţa constată nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a
ridicat excepţia va soluţiona cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost
constatată.
Excepţia de ilegalitate, fiind una de ordine publică, poate fi ridicată şi în faza căilor
de atac.
Admiterea excepţiei de ilegalitate va produce efecte numai între părţile din litigiu.
32
Exemple
Care este specificul excepţiei de nelegalitate?
Excepţia de nelegalitate prevăzută în art. 4 din legea contenciosului administrativ are

următorul specific: “legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de
data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție,
din oficiu sau la cererea părții înterersate”. Orice instanță de judecată este competentă să
soluționeze această excepție, nu numai instanta de contencios administrativ.
Efectele exceptiei de nelegalitate sunt prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004. De
vreme ce exceptia de nelegalitate a fost caracterizata ca mijloc de aparare, efectele sale se
produc doar intre partile in litigiu, insa admiterea exceptiei poate avea efecte indirecte
imediate, dar si pe termen lung.
Ridicarea unei exceptii de nelegalitate, urmata insa de admiterea acesteia, are rolul
de a crea un precedent judiciar care, se intelege, va fi invocate si in alte dosare, astfel ca este
de presupus ca, dupa conturarea unei practice constant de admitere a exceptiei, actul
administrative intra in desuetudine, ceea ce va determina autoritatea emitenta sa il
retracteze, fie imediat, dupa pronuntarea unei hotarari in sensul admiterii exceptiei, fie
ulterior, dat fiind si faptul ca in sistemul juridic European se contureaza dreptul la o buna
administrare care, evident, impune o astfel de atitudine din partea emitentului.
Răspundeți la următoarea întrebare:
Care este specificul exceptiei de nelegalitate?

................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
............................
4.4.Rezumat
În acestă unitate de învățare s-a analizat specificul exceptiei de nelegalitate.
33
Unitatea de învățare 5. CONTENCIOSUL ADMINISRATIV
Cuprins
5.4. Rezumat

Se tratează în prezenta unitate de învățare procedura de judecată în contencios
administrativ. Se vor avea în vedere prevederile legii nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ.

=> prezentaţi etapele procedurii contencioase, cu momentele specifice fiecărei etape în
parte
=> prezentați soluțiile instanțelor de contencios administrativ
a. Părţile în litigiul de contencios administrativ
Ca în orice litigiu, şi în cel de contencios administrativ întâlnim două părţi:

reclamantul şi pârâtul.
RECLAMANT poate fi:
a. orice persoană fizică sau juridică care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. Cât priveşte actul administrativ, acesta
poate fi normativ sau individual, chiar si un contract administrativ.
00:05 b. orice persoană fizică sau juridică vătămată într-un drept al său ori interes legitim
printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept.
c. Avocatul Poporului, urmare a controlului realizat în baza unuei sesizări a unei
persoane fizice, dacă apreciază că legalitatea actului sau excesul de putere nu pot fi
înlăturate decâ prin justiţie. În acest caz, Avocatul Poporului se adresează instanţei de
la domiciliul petentului, petent care dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant,
urmând a fi citat în această calitate.
d. Ministerul Public ;
e. autoritatea publică emitentă poate cere ea însăşi unei instanţe de contencios
administrativ să constate nulitatea unui act administrativ, în situaţia în care actul nu
mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.
34
f. prefectul, în baza dreptului său de tutelă administrativă, poate ataca în contencios
administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le
consideră nelegale.
g. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia
privind funcţia publică.
h. orice persoană de drept public.
În ceea ce îl priveşte pe PÂRÂT, acesta poate fi orice autoritate publică, fie că
funcţionează la nivel central sau la nivel local.
Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea formulării acţiunii în contencios
administrativ şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, emis sau încheiat
actul ori împotriva persoanei care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea
referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, însă numai dacă reclamantul
solicită plata unor despăgubiri.
în cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la
plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă.
Funcţionarul public poate chema in garanţie pe superiorul său ierarhic, de la
care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.
Părțile în litigiile de contencios administrativ.

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
................................................................................................................................
b. Procedura prealabilă
Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, persoana care se

consideră vătămată trebuie să solicite autorităţii publice emitente, in termen de 30 de
00:25 zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a actului vătămător.
Legea arată că plângerea se poate adresa, în egală măsură, organului ierarhic
superior, dacă acesta există.
Procedura administrativă prealabilă reprezintă regula, de la care există însă şi
excepţii:
a. în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, procedura administrativă prealabilă nu este
obligatorie;
b. în cazul cererilor introduse de cei vătămaţi prin ordonanţe ale Guvernului, procedura
prealabilă nu este obligatorie;
c. în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative, plângerea prealabilă
are semnificaţia concilierii prevăzută de Codul de Procedură Civilă pentru litigiile
35
comerciale.
d. plângerea prealabilă va fi introdusă şi de către persoana vătămată printr-un act
administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care
a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în maximum 6 luni de la emiterea
actului.
Legea prevede că plângerea prealabilă se poate introduce şi peste termenul de
30 de zile, pentru motive temeinice, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii
00:35 actului.
Cât priveşte termenul în care autoritatea trebuie să răspundă la plângerea
prealabilă, acesta este, la rândul lui, de 30 de zile de la data inregistrării cererii, dacă
prin lege specială nu se prevede un alt termen, mai lung sau mai scurt.
Regimul termenelor pentru exercitarea procedurii prealabile:

a. natura juridică a termenului de 30 de zile. Legea nu precizează natura juridică a
acestui termen. Acest termen este unul de recomandare, nu însă fără consecinţe
juridice, deoarece depăşirea lui, fără a fi temeinic motivată, va atrage o respingere a
plângerii prealabile pentru tardivitate.
b. natura juridică a termenului de 6 luni. În acest caz, legea este clară şi explicită,
arătând că acest termen este unul de prescripţie. El va fi deci supus suspendării,
întreruperii, operând şi repunerea în termen.
Care este semnificația plângerii prealabile?

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
................................................................................................................................
c. Termenul de introducere a acţiunii
Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen
de 6 luni de la:
- data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau data comunicării refuzului
01:10 nejustificat;
- data încheierii procesului – verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul
contractelor administrative;
În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public
sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul de 6 luni curge de la data
când s-a cunoscut existenţa actului nelegal.
Ordonanţele care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele
administrative cu caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate
oricând.
36
Pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni,
dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.
Termenul de 6 luni este termen de prescripţie, iar cel de un an este termen de
decădere.
În ce termen se introduce o acțiune în contencios administrativ?

............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
d. Procedura de desfăşurare a judecăţii
Dispoziţiile legii contenciosului administrativ se completează cu prevederile Codului

civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile
cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte şi
persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, potrivit
art. 27 din Legea nr. 554/2004.
La primirea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea cere
autorităţii al cărei act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu
01:20 întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări
necesare pentru soluţionarea cauzei. Codul de procedură civilă stabileşte o serie de
reguli de procedură anterioare fixării primului termen, procedură caracterizată printr-
un schimb reciproc de acte procedurale între reclamant şi pârât.
Procedura administrativă durează aproximativ 105 zile şi este împărţită astfel:
- Termen de 10 zile pentru completarea cererii de chemare în judecată de către
reclamant.
- Termen de 25 zile pentru formularea Întâmpinării/Cererii reconvenţionale de către

pârât.
- Termen de 10 zile pentru formulare Răspuns la Întâmpinare de către reclamant.
- Termen de 60 zile pentru fixare termen de judecată.
Dacă autoritatea publică nu trimite lucrările cerute în termenul stabilit de instanţă,

conducătorul autorităţii va fi obligat să plătească, cu titlu de amendă judiciară, 10% din
salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.
Cererile adresate instanţei de contencios administrativ se judecă de urgenţă şi
cu precădere, în şedinţă publică.
Hotărârile vor fi redactate şi motivate de urgenţă, în cel mult 10 zile de la
pronunţare.
În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, atât
37
autoritatea emitentă, în procedura prealabilă, cât şi instanţa de contencios
administrativ, la cererea persoanei vătămate, pot dispune suspendarea executării
actului administrativ (art.14-15 din legea contenciosului administrativ).
Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-
o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii pe fond. Rezultă deci că cererea de
suspendare nu se poate face direct în recurs sau nu se poate reitera în această fază
procesuală.
Instanţa va rezolva cererea de suspendare de urgenţă, cu citarea părţilor, printr-
o încheiere sau sentinţa executorie de drept, care poate fi atacată cu recurs în 5 zile de
la pronunţare.
Soluţiile din fond.

Instanţa potrivit art.18 din legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 poate să
admită acţiunea şi:
- Să anuleze în tot sau în parte actul administrativ.
- Să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un

alt înscris, să efectueze o anumită operațiune administrativă.
Atunci când obiectul acţiunii îl formează un contract administrativ, instanţa poate:

- să dispună anularea acestuia, în tot sau în parte;
- să oblige autoritatea publică să încheie contractul;
- să impună uneia din părţi îndeplinirea unei obligaţii;
- să suplinească consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
- să oblige la plata unor despăgubiri pentru daune materiale şi morale.
Indiferent de obiectul acţiunii, instanţa poate să respingă acţiunea, pentru

motive de fond sau de formă.
5.4.Rezumat
În acestă unitate de învățare s-a analizat procedura de desfasurare a judecatii in
fata instantei de fond, dar și soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de
contencios administrativ.
38
Cuprins
6.3. Competenta materiala
6.4. Competenta teritoriala
6.5. Procedura de desfasurare a judecatii in fata instantei de fond
6.6. Rezumat

administrativ, inclusiv competenta materiala si teritoriala. Se vor avea în vedere
prevederile legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

parte
Instanţe competente
6.3. Competenţa teritorială
În materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004 arată că reclamantul se

00:05 poate adresa instanţei de la domiciliul său ori celei de la domiciliului pârâtului. Trebuie
remarcat deci că avem în acest caz o competentă alternativă, reclamantul având dreptul
de a alege fie instanţa de la domiciliul său, fie pe cea de la sediul pârâtului. Regula este
derogatorie de la procedura civilă obişnuită, unde competentă să judece este instanţa de
la domiciliului pârâtului.
Însă, orice instanţă a ales reclamantul, el este obligat să continue toate fazele
procesuale la aceasta, fără a putea invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
6.4. Competenţa materială
Pentru stabilirea competenţei materiale, funcţionează două criterii:

- criteriul nivelului la care se află situat autoritatea care a emis actul;
01:05 - criteriul valoric, pentru litigiile fiscale.
39
Astfel, tribunalele administrativ – fiscale judecă în primă instanţă acţiunile
având ca obiect acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi
judeţene, precum şi pe cele care privesc taxe si impozite, contribuţii, datorii vamale,
precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 lei.
Secţiile de contencios administrativ ale Curţilor de Apel judecă în primă
instanţă actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,
precum şi pe cele fiscale mai mari de 1.000.000 lei.
De asemenea, cu titlu de noutate, potrivit alineat (1¹) al art. 10 din Legea nr.554/2004:
“toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care
au ca obiect sume de bani reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii
Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios
administrativ și fiscal ale Curților de apel.”
6.5. Procedura de desfasurare a judecatii in fata instantei de fond
Obiectul acţiunii judiciare

Persoana vătămată poate sesiza instanţa competentă pentru a solicita:
- anularea, în tot sau în parte, a unui act administrativ;
- repararea pagubei cauzate şi, eventual, daune morale;
00:50 Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile

care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi
orice litigiu legat de aplicarea şi executarea contractului administrativ, deoarece în
cazul acestor contracte, principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului
priorităţii interesului public.
De asemenea, persoana vătămată într-un drept al sau ori interes legitim printr-o
ordonanţă de Guvern va putea introduce acţiune la instanţa de contencios
administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate. În acest caz, instanţa
sesizată, după un control propriu asupra motivelor de neconstituţionalitate invocate, va
sesiza Curtea Constituţională şi va suspenda soluţionarea cauzei pe fond. După
pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa va repune cauza pe rol şi va da termen, cu
citarea părţilor, numai dacă ordonanţa sau dispoziţia din aceasta a fost declarată
neconstituţională. În caz contrar, instanţa va respinge acţiunea ca inadmisibilă pe fond.
Nu pot fi atacate în contencios administrativ:
- actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu
Parlamentul;
- actele de comandament cu caracter militar;
- actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege
organică, o altă procedură judiciară.
De asemenea, actele administrative pentru aplicarea regimului stării de război,
al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea
naţională ori cele emise pentru restabilirea ordiniii publice pot fi atacate numai pentru
exces de putere.
40
Care sunt instanțele competente să judece litigiile de contencios administrativ?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
................................................................................................................................
6.6.Rezumat
În acestă unitate de învățare s-a analizat competenta instantelor de contencios
administrative, atat din punct de vedere material, cat si teritorial, precum si procedura
de desfasurare a judecatii in fata instantei de fond.

1. Litigiile de contencios administrativ au următoarele grade de jurisdicție:
a. Fond, apel și recurs
b. Fond și apel
c. Fond și recurs
2. Procedura administrativă prealabilă are caracter:

a. Consultativ
b. Obligatoriu
c. Facultativ
3. Tutela administrativă înseamnă:

a. Dreptul prefectului de a ataca în contencios administrativ actele emise de
autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale
b. Dreptul primarului de a ataca în contencios administrativ actele emise de

autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale
c. Dreptul președintelui consiliului județean de a ataca în contencios administrativ

actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră
nelegale
4. Conducătorul autorităţii publice :

41
a. Se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva celor vinovaţi de neexecutarea
hotărârii
b. Nu se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva celor vinovaţi de

neexecutarea hotărârii
c. Nu se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva celor vinovaţi de

neexecutarea hotărârii decât după aprobarea Guvernului
5. Cum se numeste forma de recurs nou introdusa prin Codul de procedura civila :
a.) recurs incident
b.) recurs filtru
c.) recurs administrativ
Rezolvare grile: 1.c), 2.b), 3.a), 4.a), 5. b)
42
Cuprins
7.4. Executarea hotararilor pronuntate de instantele de contencios administrativ
7.5. Rezumat

administrativ. Se vor avea în vedere prevederile legii nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ.

parte

Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile
de la comunicare, potrivit art. 20 din legea contenciosului administrativ.
00:20 Dacă în primă instanţă, competente să judece erau secţiile specializate ale
tribunalelor şi Curţilor de Apel, după criteriile amintite, în recurs regulile de
competenţă sunt următoarele: recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele
administrativ fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, se judecă de Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se
prevede altfel.
Ca reguli de judecată aplicabile, recursul suspendă executarea şi se judecă de
urgenţă.
Soluţiile instanţei de recurs pot fi:
- admite recursul, casează hotărârea primei instanţe şi rejudecă ea litigiul pe fond. În
această situație soluția pronunțată se numește“casare cu reţinere” și aceasta se ia
atunci când judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată
la administrarea probelor dar a fost legal citată la dezbaterea fondului.
-admite recursul, casează hotărârea primei instanţe şi trimite cauza spre
rejudecare la acea instanţă. Soluţia se numeşte “casare cu trimitere” şi se pronunţă
43
atunci când instanţa de recurs observă că instanţa de fond a judecat fără a se pronunţa
pe fondul cauzei ori judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la
administrarea probelor cât și la dezbaterea fondului. Casarea cu trimitere poate opera
doar o singură dată;
- se respinge recursul.
Procedura de filtrare a recursului

Începând cu data de 15.02.2013 Codul de procedură civilă a introdus procedura de
filtrare a recursurilor, ceea ce reprezintă un element de noutate pentru sistemul nostru
de drept. Art. 493 din Codul de procedură civilă prevede că se instituie o verificare
01:40 prealabilă a dosarului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Un complet format din 3 judecători de la ÎCCJ denumit complet de filtru va decide
admisibilitatea în principiu a recursului, atunci când recursul este de competenţa ÎCCJ.
În 30 de zile de la repartizarea dosarului completul de filtru va întocmi un raport
asupra admisibilității în principiu a recursului. Raportul de filtru se va comunica
părţilor.
Codul de procedură civilă prevede două modalități de soluționare a recursului în art.

493, după cum urmează:
a.) Dacă se stabilește că recursul este nefondat, se respinge cererea de recurs, fără
citarea părților iar decizia nu este supusă niciunei căi de atac.
b.) Dacă se stabilește admisibilitatea cererii de recurs, iar problema de drept nu este
controversată, aceasta se pronunță pe fond asupra recursului, fără citarea părților.
c.) Dacă nu este posibilă soluționarea recursului în cele două variante, se pronunță o
încheiere de admitere în principiu a recursului şi se va fixa termen de judecată și va
fixa termen pentru judecata în fond, cu citarea părților.
Recursul poate fi respins, prin decizie motivată, fără citarea părţilor, care nu este
supusă niciunei căi de atac.
Să ne reamintim...
 Noul cod de procedură civilă stabileşte ca procedura administrativă de la

instanţă, anterior fixării primului termen de judecată durează aproximativ 105 zile.
 Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de

15 zile de la comunicare.
 Cu titlu de noutate începând cu data de 15.02.2013 s-a introdus procedura de

filtrare a recursurilor de către ÎCCJ.
7.4. Executarea hotararilor pronuntate de instantele de contencios administrativ
Hotărârile judecătoreşti definitive si irevocabile, prin care se admit acţiunile în

01:40 contencios administrativ, constituie titluri executorii.
Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au anulat acte
administrative cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
44
viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial, partea I sau în monitoarele oficiale ale
judeţelor ori a municipiului Bucureşti, la cererea instanţei de executare ori a
reclamantului, fiind scutite de plata taxelor de publicitate.
Hotărârile judecătoreşti definitive si irevocabile se execută în cel mult 30 de
zile de la data ramânerii irevocabile a hotărârii, dacă în cuprinsul acesteia nu se
prevede un termen de executare.
În cazul neexecutării hotărârii, conducătorul autorităţii publice sau persoana
obligată prin hotărâre, va trebui să plătească o amenda de 20% din salariul minim brut
pe economie pe zi de întârziere. De asemenea, reclamantul este indreptăţit la
despăgubiri.
Neexecutarea sau nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile
constituie infracţiune.
Sancţiunea şi despăgubirile în cazul neexecutării hotărârilor judecătoreşti
definitive şi irevocabile se aplică de instanţa de executare, la cererea reclamantului,
printr-o hotărâre pronunţată în Camera de Consiliu, dată de urgenţă şi cu citarea
parţilor.
Conducătorul autorităţii publice se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva
celor vinovaţi de neexecutarea hotărârii.
7.5. Rezumat
În acestă unitate de învățare s-a analizat competenta instantelor de
contencios administrative, atat din punct de vedere material, cat si
teritorial, precum si procedura de desfasurare a judecatii in fata
instantei de fond.
45
Unitatea de învăţare 8. PROPRIETATEA PUBLICĂ
8.5. Rezumat

Legătura juridică dintre titularii domeniului şi bunurile care alcătuiesc domeniul este
constituită prin intermediul instituţiei proprietăţii.
Exercitarea dreptului de proprietate de către stat sau colectivitate locală asupra
bunurilor domeniului lor este supusă unor reguli specifice, care se suprapun ori se
adaugă regimului general al proprietăţii reglementat de dreptul comun, astfel că în
prezenta unitate de învâțare se tratează această problematică.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să:
=> indicaţi textele constituţionale incidente în materia proprietăţii publice, precum şi
legea organică aplicabilă
=> identificați noile reglementări din domeniul dreptului de proprietate publică,
prevăzute în Noul Cod Civil
=> analizați relaţia domeniu public - proprietate publică
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute
Reglementarea constituţională a proprietăţii publice suferă prin generalismul caracteristic al

acestor norme, dar se bucură de o conturare precisă şi evidentă a marilor principii care-i
guvernează regimul juridic.
Constituţia României intrată în vigoare în decembrie 1991 şi revizuită în 2003 a reglementat
proprietatea, atât cea publică cât şi cea privată, ca instituţie fundamentală care se situează nu
numai în sfera dreptului public sau a celui privat, ci am putea spune la graniţa dintre cele două
ramuri clasice ale dreptului.
Textul Constituţiei cuprinde două articole privind proprietatea, cel din Titlul II consacrat
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, intitulat “Protecţia proprietăţii private”
(articolul 44) şi respectiv, din Titlul IV “Economia şi finanţele publice” intitulat “Proprietatea”
00:15 (articolul 136). Comisia de redactare a Constituţiei a avut în vedere prin această dispunere
bicefală ca problematica privind proprietatea să aibă un sediu general, unde să fie consacrat
46
sistemul proprietaţii în România, deci formele pe care le îmbracă proprietatea, precum şi un
sediu special al dreptului de proprietate, ca drept fundamental.
Soluţia aleasă de legiuitorul constituant ca mai întâi să fie reglementată protecţia proprietăţii
private şi apoi regimul proprietăţii din România a fost criticată de doctrină.
Deşi Titlul I obligă să se evidenţieze mai întâi valorile supreme ale statului român (stat de
drept în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul reprezintă valori supreme şi sunt garantate),
apreciem că s-ar fi putut prevedea şi aici un articol intitulat “Proprietatea” care ar fi putut să
cuprindă două alineate:
1) “Statul ocroteşte proprietatea”
2) “Proprietatea este publică sau privată”
Urma apoi, ca într-un articol distinct, “Proprietatea publică”, să se prevadă caracteristicile

acesteia, aşa cum sunt prevăzute şi dezvoltate în art. 136.
Analiza sistematică a reglementărilor constituţionale în materia proprietăţii trebuie să pornescă de

la art. 136:
1) “Proprietatea este publică sau privată.
2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau
unităţilor administrative – teritoriale.
3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţialul

energetic valorificabil, de ineteres naţional, plajele, marea teritorială, resursele
00:25 naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri
stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi
date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită
instituţiilor de utilitate pubică.
5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”.
Astfel, se poate observa că art. 136, după ce arată că, în sensul general al termenului, orice
proprietate este garantată şi ocrotită de stat, precizează cele două forme de proprietate (publică şi
privată), apoi stabileşte regimul proprietăţii publice, deoarece proprietatea publică reprezintă
excepţia (regula în societate formând-o prorprietatea privată), pentru ca în final să se consacre
principiul inviolabilităţii proprietăţii private.
Din economia articolului 136, rezultă că titularii dreptului de proprietate publică sunt
exclusiv cei enumeraţi de alin. 2 al art. 136, nici o altă persoană neputând avea în patrimoniul ei
acest drept de proprietate. În ceea ce priveşte unităţile administrativ-teritoriale, ca titulare ale
dreptului de prorietate publică, se impune sublinierea că respectiva noţiune defineşte comuna,
oraşul, municipiul, judeţul ca entităţi juridico-administrative cu competenţă teritorială, în timp ce
noţiunea de stat, ca titular al proprietăţii publice, defineşte acele autorităţii publice a căror
competenţă este generală, pe întreg teritoriul ţării.
00:40
47
Un alt principiu general care guvernează regimul juridic al proprietăţii publice îl dezvoltă
art. 136 alin. 3, care defineşte într-o manieră incipientă domeniul public, în calitatea sa de element
sine qua non al proprietăţii publice.
Altfel spus, amintitul text de lege statuează într-o enumerare enunţiativă ( dar nu limitativă)
principalele bunuri ce formează obiectul dreptului de proprietate publică. Caracterul enunţiativ,
exemplificativ, al acestei enumerări constituţionale, este dat de expresia folosită de legiuitor la
finalul textului, respectiv aceea că pot forma obiectul dreptului de proprietate publică “şi alte bunuri
stabilite de legea organică”. A revenit astfel legilor organice rolul de a statua cu mare precizie
componenţa domeniului public.
Dacă ne raportăm la titularii dreptului de proprietate publică, rezultă că bunurile ce fac
obiectul dreptului de proprietate publică constituie domeniul public care poate fi proprietatea
statului (cel de interes naţional), sau proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale (cel de interes
local).

1. Care sunt titularii dreptului de proprietate publică prevăzuți de Constituție?
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
..................................................
Noţiunea de domeniu public nu se circumscrie numai la bunurile ce fac obiectul proprietăţii

publice. Sub anumite aspecte aparţin domeniului public şi bunuri imobile (terenuri agricole, păduri)
sau mobile (tablouri, sculpturi), care sunt proprietate privată.
Integrarea unui bun al domeniului public (obiect al proprietatăţii statului sau al unei unităţi
administrativ – teritoriale) se face prin modalităţi specifice unui regim de drept public sau, după
caz, prin modalităţi ale dreptului comun “comandate”, însă de un regim de drept public. Constituţia
00:50 noastră admite:
a) administrarea de către instituţii publice,
b) administrarea de către regii autonome,
c) închirierea sau concesionarea către orice subiect de drept,
d) darea în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Deşi legea fundamentală nu foloseşte expressis verbis sintagma de domeniu public sau de
domenialitate publică, nu înseamnă că ea este străină spiritului legii fundamentale. Ea poate fi
dedusă implicit din unele dispoziţii constituţionale, care susţin teza unui raport de sinonimie între
sintagmele de domeniu public şi proprietate publică.

1. Enumerați cîteva modalități de integrare a unui bun al domeniului public prevăzute și de
Constituție.
48
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
..................................................
Sub aspectul regimului juridic al acestor bunuri, art. 136 alin. 4 din Constituţie, stabileşte
norme imperative de exclusivă aplicabilitate, respectiv că bunurile proprietate publică sunt
inalienabile.
Inalienabilitatea componentelor domeniului public, sau altfel spus, interdicţia ca ele să facă
obiectul actelor sau faptelor juridice cu efect translativ de proprietate, generează alte două principii,
respectiv imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea bunurilor proprietate publică.
Bunurile din domeniul public sunt insesizabile, adică ele nu pot fi supuse procedurii de
executare silită de către creditori, lichidarea datoriilor statului şi ale unităţilor administrativ-
teritoriale făcandu-se pe baza unor norme speciale derogatorii de la dreptul comun.
Bunurile din domeniul public sunt şi imprescriptibile, atât din punct de vedere prescriptiv,
cât şi achizitiv. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că titularul nu-şi pierde dreptul de proprietate
asupra acestor bunuri atât timp cât nu l-ar exercita (prescripţie extinctivă) iar, pe de altă parte, un
terţ nu poate obţine un drept asupra acestor bunuri oricât timp l-ar exercita în fapt, chiar dacă este
de bună credinţă, titularul lor putându-le revendica.

1. Ce semnificație are inalienabilitatea componenetelor domeniului public?
01:00
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
..................................................
O normă de mare importanţă, ce face referire la dobândirea dreptului de proprietate publică,

este aceeea din art. 136 teza II, potrivit căreia bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate
publică “pot fi date în administrarea regiilor autonome ori a instituţiilor publice, sau pot fi
concesionate sau inchiriate”. Este textul de lege care a deschis calea principalelor acte normative
privind exercitarea dreptului de proprietate publică, prin constituirea de drepturi noi: dreptul de
administrare, concesionarea sau închirierea.

1. Ce prevede art. 136 din Constituție?
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
01:10 ..................................................
49
Să ne reamintim...
 Articolele din Constituție privind proprietatea sunt:
-art.44, din Titlul II consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, intitulat

“Protecţia proprietăţii private” ;
- art. 136 , din Titlul IV “Economia şi finanţele publice” intitulat “Proprietatea”.
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia a fost
elaborată în temeiul art. 135 din Constituţia României (în prezent art. 136, după revizuire), potrivit
căruia proprietatea este publică sau privată.
În prezent, regimul juridic al proprietății publice este reglementat de către Constituție și Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publică, modificată prin Legea nr.71/2011.
Astfel, constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice:

- bogăţiile de interes public ale subsolului,
-spaţiul aerian,
-apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
-plajele, marea teritorială,
-resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
-precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din
domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor,
dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului
în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a modificării legii
organice.
În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii
00:30 administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii.
Cu privire la limitele exercitării dreptului de proprietate publică, art. 862 din Noul Cod civil
precizează:
(1) Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de
prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în măsura în care acestea sunt compatibile cu
uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.
(2) Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietăţii publice şi persoana
interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească.
(3) În aceste cazuri, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă despăgubire din partea
titularului proprietăţii publice.
50
I). SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
Subiectele acestui drept sunt:

1. statul – asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional;
2. unităţile administrativ – teritoriale (comuna, oralul, municipiul, judeţul) – asupra bunurilor

din domeniul public de interes local.
Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de
proprietate asupra bunurilor din domeniul public.
II). BUNURILE CARE FORMEAZĂ OBIECTUL PROPRIETĂŢII
În primul rând trebuie să menţionăm că art. 136 din Constituţie enumeră bunurile care fac
obiectul proprietăţii publice, şi anume:
- bogăţiile de orice natură ale subsolului;
00:40
- căile de comunicaţie;
- spaţiul aerian;
- apele cu potenţial energic valorificabil .
În al doilea rînd, partea finala a art. 136 din Constituţie dispune că pot forma obiect exclusiv
al dreptului de proprietate publică „ şi alte bunuri stabilite de lege”.
Din cele arătate mai sus putem să tragem mai multe concluzii:
O primă concluzie este aceea că există bunuri care fac parte exclusiv din domeniul public al
statului sau al unităţilor administrativ – teritoriale.
O a doua concluzie este aceea că, în masura în care anumite bunuri nu fac parte exclusiv din
domeniul public, ele se pot regăsi atât în cadrul acestuia, cât şi în domeniul privat, având ca titular
statul sau unităţile administrativ – teritoriale.
III). DOBÂNDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
Dreptul de proprietate publica se dobândește, potrivit prevederilor art 878 din Noul Cod civil
prin următoarele modalități:
1. prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;
2. prin expropriere pentru cauza de utilitate publică, în condițiile legii;
3. prin donație, sau legat, acceptat în condițiile legii dacă bunul, prin natura lui sau prin voința
00:50 dispunătorului, devine de uz sau de interes public;
4. prin conventie cu titlul oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința dobânditorului,
devine de uz sau de interes public;
5. prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau
din domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în
51
condițiile legii;
6. prin alte moduri stabilite de lege.
Fiind vorba de un act administrativ, hotărârea de trecere a bunului dintr-un domeniu în altul,
în patrimoniul aceluiaşi proprietar, poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios
administrativ competentă în a cărei rază teritorială se afla bunul.
Dacă bunul care urmează a fi trecut în domeniul public aparţine unor societaţi comerciale la
care statul sau o unitate administrativ – teritorială, oricare ar fi aceasta – comună, judeţ, municipiu
sau oraş – este acţionar, operaţiunea de trecere în domeniul public se poate face numai cu titlu
oneros şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa
acestui acord, trecerea bunurilor societăţii comerciale respective în domeniul public se va putea
face numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă
despăgubire.
Să ne reamintim...
Subiectele dreptului de proprietate publică sunt:
1. statul – asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional;
2. unităţile administrativ – teritoriale (comuna, oralul, municipiul, judeţul) – asupra bunurilor

din domeniul public de interes local.
Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de
proprietate asupra bunurilor din domeniul public.
01:00

Care sunt bunurile care formează obiectul proprietății publice?
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
................................................................
IV). Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt:

a) dreptul de proprietate publică este inalienabil;
b) dreptul de proprietate publică este imprescriptibil;
c) dreptul de proprietate publică este insesizabil.
52
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt, potrivit Noului cod civil: dreptul de
administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
a). Dreptul de proprietate publică este inalienabil
Aşadar bunurile sunt scoase din circuitul civil general.

Inalienabilitatea dreptului de proprietate publică semnifică nu numai imposibilitatea
înstrăinării, prin acte juridice de drept civil, a bunurilor care îi formează obiectul, ci şi faptul că, în
principiu, nu se pot constitui, cu privire la aceste bunuri, nici dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea şi superficia.
01:10
Inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate publică impune
nu numai soluţia interdicţiei înstrăinării lor, ci şi imposibilitatea dobândirii acestora de către terţi
prin oricare alt mod de dobândire reglementat de lege. Actele juridice încheiate cu încălcarea
principiului inalienabilităţii dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută.
Avându-se în vedere inalienabilitatea dreptului de proprietate publică, practica
judecătorească a decis în mod constant că terenurile agricole proprietate publică nu pot fi cuprinse
în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate instituită prin Legea nr. 18/1991.
Terenurile agricole proprietate publică nu pot face obiectul unor operaţiuni de schimb,
indiferent de titularul care le administrează. Inalienabilitatea bunurilor proprietate publică operează
numai atât timp cât bunul aparţine domeniului public.
De îndată ce un bun proprietate publică, prin decizia autorităţii competente, în condiţiile
legii, este dezafectat din domeniul public şi trecut în domeniul privat al statului sau al unităţilor sale
administrativ – teritoriale, el va urma regimul juridic al bunurilor din acest domeniu, astfel că va
putea fi înstrăinat, în condiţiile legii.
Bunurile propritate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor
01:20 publice sau pot fi concesionate ori închiriate, în condiţiile determinate de lege. Aceasta nu
înseamnă că bunurile respective ar înceta să mai aparţină domeniului public sau ca ele ar putea fi
înstrăinate. Posibilitaţile juridice au în vedere, aşa cum am mai spus, modalităţi specifice de punere
în valoare, de exploatare a bunurilor ce aparţin domeniului public.
b). Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil
Este imprescriptibil atât exctinctiv, cât şi achizitiv.

Exctinctiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare privitoare la un
bun proprietate publică poate fi exercitată oricând, nestigându-se prin neexercitarea ei într-un
anumit termen.
Achizitiv, imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publică semnifică imprejurarea că
acţiunea în revendicare cu privire la aceste bunuri nu poate fi paralizată de către pârâtul posesor
prin invocarea dobândirii proprietaţii prin prescripţia achizitivă (uzucapiunea) sau a dobândirii
proprietaţii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună – credinţă.
c). Dreptul de proprietate publica este insesizabil
În măsura în care bunurile din domeniul public nu sunt în circuitul civil general, ele sunt şi
01:30 insesizabile, adică nu pot fi urmărite de către creditorii titularilor drepului de proprietate asupra
acestor bunuri: statul şi unităţile administrativ –teritoriale.
53
Definiți pe scurt, cele trei caractere ale dreptului de proprietate publică.
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...........................................................................................................................................
V). ÎNCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
Potrivit art.879 din Noul Cod civil, dreptul de proprietate publică se stinge dacă:
- bunul a pierit ori
01:40
- a fost trecut în domeniul privat,
- dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Cu privire la apararea dreptului de proprietate publica, atricolul 880 din Noul Cod Civil prevede
faptul că: obligatia apărării în justitie a proprietății publice revine titularului.
Titularii drepturilor corespunzatoare proprietatii publice sunt obligați:

a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusa dreptului de proprietate publică;
b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevazute de
Codul de procedura civila.
Exemple
- Care sunt bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, potrivit textului constituțional?
În primul rând trebuie să menţionăm că art. 136 din Constituţie enumeră bunurile care fac obiectul
proprietăţii publice, şi anume:
- bogăţiile de orice natură ale subsolului;
- căile de comunicaţie;
- spaţiul aerian;
- apele cu potenţial energic valorificabil .
În al doilea rând, partea finala a art. 136 din Constituţie dispune că pot forma obiect
exclusiv al dreptului de proprietate publică „ şi alte bunuri stabilite de lege”.
54
Definiţi domeniul public şi prezentaţi trăsăturile acestuia.
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
.............................
8.5. Rezumat
Legătura juridică dintre titularii domeniului şi bunurile care alcătuiesc
domeniul este constituită prin intermediul instituţiei proprietăţii.
Exercitarea dreptului de proprietate de către stat sau colectivitate locală
asupra bunurilor domeniului lor este supusă unor reguli specifice, care se
suprapun ori se adaugă regimului general al proprietăţii reglementat de
dreptul comun, astfel că în prezenta unitate de învâțare se tratează această
problematică.
55
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9. DOMENIUL PUBLIC
Cuprins

9.3. Relaţia domeniu public - proprietate publică
9.5. Rezumat

Legătura juridică dintre titularii domeniului şi bunurile care alcătuiesc domeniul este
constituită prin intermediul instituţiei proprietăţii.
Exercitarea dreptului de proprietate de către stat sau colectivitate locală asupra
bunurilor domeniului lor este supusă unor reguli specifice, care se suprapun ori se
adaugă regimului general al proprietăţii reglementat de dreptul comun, astfel că în
prezenta unitate de învâțare se tratează această problematică.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să:
=> indicaţi textele constituţionale incidente în materia proprietăţii publice, precum şi
legea organică aplicabilă
=> identificați noile reglementări din domeniul dreptului de proprietate publică,
prevăzute în Noul Cod Civil
=> analizați relaţia domeniu public - proprietate publică
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute
9.3. Relaţia domeniu public – proprietate publică
Pentru a înţelege acest subiect, trebuie observat că proprietatea publică este în prezent
reglementată de Constituţie, aşa cum arătam mai sus şi de Legea nr. 213/1998, modificată prin
Legea nr.71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
00:10 Prevederile privind dreptul de proprietate, potrivit Noului Cod Civil au intrat în vigoare cu
începere din 01.10.2011.
56
Se definește dreptul de proprietate public ca fiind:
“dreptul de proprietate ce apartine statului sau unei unitati administrativ-teritoriale asupra
bunurilor care, prin natura lor sau prin declaratia legii, sunt de uz sau de interes public, cu
condiția sa fie dobândite printr-unul din modurile prevazute de lege.”
Potrivit Noului Cod Civil, respectiv prevederilor art.860, bunurile proprietate publică fac parte
din domeniul public național, județean, sau, după caz, local.
Delimitarea dintre cele trei domenii: public național, județean sau local, se face în condițiile
legii
Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietătii publice a statului sau a unitatilor
administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al
statului in domeniul public al unității administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a
modificării legii organice.
În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al
unității administrativ-teritoriale și invers se face în condițiile legii.
Să ne reamintim....
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt:

1. dreptul de proprietate publică este inalienabil;
01:00 2. dreptul de proprietate publică este imprescriptibil;
3. dreptul de proprietate publică este insesizabil
01:20 1. Identificați și alte prevederi din legislația în vigoare cu privire la domeniul public și
exemplificați!
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
57
............................................................................
Exemple
Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate este imprescriptibil atât exctinctiv, cât şi achizitiv

- Exctinctiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare privitoare
la un bun proprietate publică poate fi exercitată oricând, nestigându-se prin
neexercitarea ei într-un anumit termen.
- Achizitiv, imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publică semnifică imprejurarea că

acţiunea în revendicare cu privire la aceste bunuri nu poate fi paralizată de către
pârâtul posesor prin invocarea dobândirii proprietaţii prin prescripţia achizitivă
(uzucapiunea) sau a dobândirii proprietaţii bunurilor mobile corporale prin posesia de
bună – credinţă.
1. Prezentaţi regimul constituţional şi legal actual al proprietăţii publice
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
...........................................................................
Domeniul public, ca entitate juridică, a cunoscut pe parcursul istoriei dreptului în general şi

a dreptului public, în special, o serie de fluctuaţii ale conţinutului său, fluctuaţii care şi-au pus
serios pecetea asupra modului de definire a criteriilor de delimitare faţă de domeniul privat, precum
şi a modalităţilor de includere a unor bunuri în această sferă.
Atât în plan intern cât şi internaţional, conturarea ideii de domeniu public s-a făcut în
paralel cu cristalizarea noţiunilor de proprietate şi respectiv drept de proprietate, precum şi o dată
cu conturarea titularilor acestui drept real. Atunci când s-a constatat că proprietatea publică are o
autonomie proprie diferită de proprietatea privată, şi în momentul în care titularii celor două tipuri
01:30
58
de proprietate au fost clar individualizaţi, s-a impus necesitatea delimitării celor două tipuri de
proprietăţi - publică şi privată.
Pe această linie de gândire, încercându-se delimitarea cât mai clară a domeniului public de
cel privat, în doctrina internaţională s-a definit domeniul public, ca fiind acela format din “toate
bunurile mobile şi imobile care, fiind afectate unui serviciu public determinat, sunt direct utilizate
sau consumate de el pentru a-i permite să-şi atingă scopul sau să-I asigure funcţionarea sa”.
Raportandu-ne la literatura noastră de drept public vom reţine că în sfera noţiunii de
domeniu public au fost incluse şi bunuri ce formează patrimoniul cultural naţional, care însă ar
putea constitui şi obiectul dreptului de proprietate privată. Astfel, în vederea formulării unei
definiţii a domeniului public, trebuie avute în vedere atât bunurile proprietate publică, cât şi acele
bunuri proprietate privată care reprezintă o importanţă deosebită pentru istorie, cultură, etc.
Astfel, prin domeniu public înţelegem “acele bunuri publice sau private, care prin natura lor
ori dispoziţia expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori
destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, şi supuse
01:40 unui regim administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este determinat, fiind
în proprietate sau după caz în paza persoanelor juridice de drept public”.
Din definiţia domeniului public, astfel cum a fost ea formulată, rezultă o serie de trăsături
ale acestuia, şi anume:
a. Bunurile ce fac parte din domeniul public trebuie ca prin natura lor sau prin destinaţia expresă a
legii să intre în categoria celor care trebuie protejate şi transmise generaţiilor viitoare. Aceste
bunuri ce trebuie consevate pentru generaţiile viitoare sunt mai greu de identificat în comparaţie cu
bunurile proprietate publică enumerate de Constituţie şi de alte texte legale. Identificarea bunurilor
proprietate privată de interes naţional se face de obicei după o complexă activitate de apreciere şi
evaluare a experţilor administraţiei publice.
Destinaţia unor bunuri de a folosi generaţiilor viitoare este dată fie prin norme juridice, fie
prin considerarea valorii lor deosebite (istorice, ştiinţifice, artistice, etc.), fie în consideraţiunea
unităţilor lor publice.
b. Bunurile ce fac parte din domeniul public trebuie să aibă semnificaţia unei valori de interes
public, în sensul că aparţin patrimoniului natural, cultural, istoric, etc., sau după caz este destinat
unei folosinţe de interes public. Aceste bunuri reprezintă valori destinate unei folosinţe de interes
public şi care dobândesc o importanţă socială deosebită.
Faptul că un bun este destinat unei folosinţe de interes public nu înseamnă neapărat că acel
bun poate fi folosit în mod nemijlocit de către orice persoană. Putem deosebi astfel o folosinţă
directă, în situaţiile când datorită naturii bunului nu există nicio condiţionare şi o folosinţă
indirectă, mijlocită, când bunul este pus în valoare prin intermediul unui serviciu public.
c. Bunul trebuie să fie supus unui regim juridic administrativ, sau după caz unui regim mixt, de
drept public şi de drept privat dar sub „controlul” regimului administrativ. Regimul de drept public
este un regim al exercitării dreptului de proprietate publică, ipoteză în care subiectul purtător al
autorităţii publice nu poate fi decât statul sau unităţile administrativ-teritoriale, respectiv un regim
de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate privată.
d. Bunul trebuie să se afle în proprietatea unei persoane de drept public sau în paza unei persoane
de drept public. Această trăsătură este o consecinţă firească a celei din urmă, statuând că dreptul de
proprietate nu poate viza decât bunurile proprietate publică, iar dreptul de pază şi protecţie nu poate
02:00 viza decât bunurile proprietate privată.
59
9.5. Rezumat
Legătura juridică dintre titularii domeniului şi bunurile care alcătuiesc
domeniul este constituită prin intermediul instituţiei proprietăţii.
Exercitarea dreptului de proprietate de către stat sau colectivitate locală
asupra bunurilor domeniului lor este supusă unor reguli specifice, care se
suprapun ori se adaugă regimului general al proprietăţii reglementat de
dreptul comun, astfel că în prezenta unitate de învâțare se tratează această
problematică.
60
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10. CONTRACTUL DE CONCESIUNE
Cuprins
10.5. Rezumat

Se tratează în prezenta unitate de învățare administrarea generala a bunurilor
domeniului public, precum si regimul legal aplicabil contractului de concesiune a
domeniului public.

=> identificaţi si sa prezentati modalitatile de exploatare a bunurilor proprietate
publica
=> să detaliați concesiunea domeniului public
Administrarea generala a bunurilor domeniului public reprezinta o modalitate de

exercitare directa, nemijlocita de catre stat, judet, oras sau comuna a dreptului de
proprietate publica. Subiectul de drept prin care statul ori o colectivitate locala isi
exprima vointa juridica in acet sens, in limitele competentelor stabilite prin lege, este
Guvernul, respectiv consiliul judetean, orasenesc sau comunal, dupa caz.
In activitatea de admnistrare generala a bunurilor domeniului public, aceste
subiecte de drept actioneaza exclusiv in calitate de persoane de drept public, de
persoane administrative. Se poate afirma ca notiunea de „administrare generala” a
00:05 bunurilor domeniului public reprezinta doar atributii din sfera competentei lor
0 administrative, si nicidecum a unui drept real, de natura civila.
Calitatea de „administrator general” al proprietatii publice a statului revine Guvernului
Romaniei. Astfel, potrivit art. 1 alin.(5) lit. c) din Legea nr. 90/2001 privind
organizarea si functionarea Guvernului Romaniei si a ministerelor, acesta are „functia
de administrare a proprietatii statului, prin care se asigura administrarea proprietatii
publice si private a statului, precum si gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil”.
Constituirea domeniului public are drept scop principal punerea la dispozitia

61
00:25
0
statului sau a colectivitatilor locale a unui instrument menit sa permita asigurarea unor
interese publice, generale. Asadar, constituirea domeniului public nu poate fi un scop
in sine, ci reprezinta o premisa pentru punerea in valoare a bunurilor domeniale, care
se poate realiza in modalitati diverse.
Modalitatile de utilizare a bunurilor domneiului public si de exercitare a

prerogativelor dreptului de proprietate publica se pot clasifica prin intermediul mai
multor criterii, dupa cum urmeaza:
1.Dupa rolul asumat de catre titularul domenial, distingem :

a)exercitare directa, nemijlocita de catre titular a prerogativelor dreptului de
proprietate publica. Spre exemplu, potrivit prevederilor art. 25 din Decretul nr.
31/1954, statul participa in raporturile juridice patrimoniale prin Ministerul Finantelor;
b)exercitare prinnaltul a dreptului de proprietate publica.
Este ipoteza constituirii de permisiuni domeniale ori a darii in administrare,
concesionare, dare in folosinta gratuita, inchiriere etc., in care atribute ale dreptului
de proprietate publica sunt incredintate prin acte juridice spre exercitare unor subiecte
de drept public sau privat, fara a se dezmembra dreptul de proprietate publica.
2.Dupa persoana utilizatorului :

a)utilizari domeniale permise oricui (persoana fizica sau juridica) ; este vorba
despre utilizarile directe si colective.
b)utilizari domeniale care presupun o anumita calificare a utilizatorului:
 Subiecte de drept public : institutii publice sau regii autonome ; este
ipoteza darii in administrare a bunurilor publice ;
 Entitati de utilitate publica : darea in folosinta gratuita ;
 Particulari (subiecte de drept comun). In aces caz ne situam in ipoteza

utilizarilor frecvente
In momentul de fata exista un regim juridic al concesiunii bunurilor proprietate

publica, reglementat de prevederile O.U.G. nr.54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publica 21 si, separat, un regim juridic al concesiunii
lucrarilor si, respectiv, serviciilor publice, reglementat de prevederile O.U.G.
nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de
concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii22.
Notiunea contractului de concesiune de bunuri proprietate publica este
definita la art.2 alin.(2) din O.U.G. nr.54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publica, care a fost aprobata, cu modificari si
completari prin Legea nr.22/2007.
Astfel, potrivit definitiilor legale, contractul de concesiune de bunuri
proprietate publica este contractul incheiat in forma scrisa prin care o autoritate
publica, denumita concedent, transmite, pe o perioada determinata, unei persoane,
denumita concesionar, care actioneaza pe riscul si raspunderea sa, dreptul si obligatia
de exploatare a unui bun proprietate publica in schimbul unei redevente.
62
Contractul de concesiune poate avea ca obiect bunuri proprietate publica,
situatie in care regimul juridic aplicabil este cel reglementat prin dispozitiile O.U.G.
nr.54/2006, sau poate avea ca obiect lucrari publice sau servicii publice, cazuri in care
regimul juridic aplicabil este cel prevazut de O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea
contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a
contractelor de concesiune de servicii.
Deci, ca regula generala, dispozitiile O.U.G. nr.54/2006 nu se aplica in cazul
contractelor de achizitie publica, al contractelor de concesiune de lucrari publice si al
contractelor de concesiune de servicii, insa, in cazul unui contract a carui atribuire intra
sub incidenta prevederilor O.U.G. nr.34/2006 pentru a carui executare este necesara
exploatarea unui bun proprietate publica, dreptul de exploatare a respectivului bun se
transmite in cadrul si potrivit procedurii aplicate pentru atribuirea contractului in
cauza, cand autoritatea contractanta incheie un singur contract potrivit O.U.G.
nr.34/2006.
Caracteristic contractului de concesiune de bunuri proprietate publica este
faptul ca se incheie intotdeauna in conformitate cu legea romana, indiferent de
cetatenia sau nationalitatea concesionarului.
O alta caracteristica a contractului de concesiune consta in faptul ca este un
contract cu titlu oneros, darea in exploatare a bunului proprietate publica facandu-se
intotdeauna in schimbul unei redevente.
Caracteristic contractului de concesiune este si faptul ca se incheie
intotdeauna pe o durata determinata care, potrivit art.7 alin.(l) din O.U.G. nr.54/2006,
nu va putea depasi 49 de ani, dar va putea fi prelungit pentru o perioada egala cu cel
01:00 mult jumatate din durata sa initiala.
In sfarsit, asa dupa cum rezulta din definitia legala, contractul de concesiune
se va incheia intotdeauna in forma scrisa, forma scrisa fiind ceruta ad validitatem, iar
nu ad probationem.
Procedurile de concesionare
Procedurile de concesionare sunt reglementate in Capitolul 3 al O.U.G. nr.54/2006 si

contin reguli generale si principii aplicabile operatiunilor de atribuire: licitatia si
negocierea directa, reguli privind oferta si determinarea ofertei castigatoare, reguli
privind conflictul de interese si, respectiv, anularea procedurii de atribuire a
contractului de concesiune.
Principiile care stau la baza atribuirii contractului de concesiune sunt urmatoarele:
- transparenta - punerea la dispozitie tuturor celor interesati a informatiilor

referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de concesiune;
- tratamentul egal - aplicarea, intr-o maniera nediscriminatorie, de catre

autoritatea publica, a criteriilor de atribuire a contractului de concesiune;
- proportionalitatea - care presupune ca orice masura stabilita de autoritatea publica

trebuie sa fie necesara si corespunzatoare naturii contractului;
- nedi seri minarea - aplicarea de catre autoritatea publica a acelorasi reguli,

indiferent de nationalitatea participantilor la procedura de atribuire a contractului
de concesiune, cu respectarea conditiilor prevazute in acordurile si conventiile la
care Romania este parte;
63
- libera concurenta - asigurarea de catre autoritatea publica a conditiilor pentru ca
orice participant la procedura de atribuire sa aiba dreptul de a deveni concesionar in
conditiile legii, ale conventiilor si acordurilor internationale la care Romania este parte.
Procedurile legale de atribuire a contractului de concesiune, la care ne vom referi mai

pe larg, sunt:
- licitatia - procedura la care persoana fizica sau juridica interesata are dreptul
de a depune oferta;
- negocierea directa - procedura prin care concedentul negociaza clauzele

contractuale, inclusiv redeventa, cu unul sau mai multi participanti la procedura de
atribuire a contractului de concesiune.
Art.15 din O.U.G. nr.54/2006 prevede, insa, in mod expres, ca autoritatea concedenta
are obligatia de a atribui contractul de concesiune, de regula, prin aplicarea procedurii
licitatiei.
Autoritatea concedenta are obligatia de a asigura protejarea acelor informatii care ii

sunt comunicate de persoanele fizice sau juridice cu titlu confidential, in masura in
care, in mod obiectiv, dezvaluirea informatiilor in cauza ar prejudicia interesele
legitime ale respectivelor persoane, in special in ceea ce priveste secretul comercial si
proprietatea intelectuala.
De asemenea, concedentul are obligatia de a preciza in cadrul documentatiei de

atribuire orice cerinta, criteriu, regula si alte informatii necesare pentru a asigura
ofertantului o informare completa, corecta si explicita cu privire la modul de aplicare a
procedurii de atribuire.
Informatiile pe care trebuie sa le contina documentatia de atribuire sunt enumerate in

anexa nr.2 la Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr.54/2006, care au fost
aprobate prin H.G. nr.168/200732.
Astfel, documentatia de atribuire trebuie sa cuprinda cel putin urmatoarele elemente:
informatii generale privind concedentul, in special denumirea, codul fiscal, adresa,

numarul de telefon, telefax si/sau adresa de e-mail a persoanei de contact etc.;
- instructiuni privind organizarea si desfasurarea procedurii de concesionare;
caietul de sarcini;
- instructiuni privind modul de elaborare si prezentare a ofertelor;
- informatii detaliate si complete privind criteriile de atribuire aplicate pentru

stabilirea ofertei castigatoare, precum si ponderea lor;
instructiuni privind modul de utilizare a cailor de atac;
- informatii referitoare la clauzele contractuale obligatorii.
64
Dar, autoritatea concedenta are dreptul de a impune in cadrul documentatiei de
atribuire, in masura in care acestea sunt compatibile cu obiectul contractului, conditii
speciale de indeplinire a contractului prin care se urmareste obtinerea unor efecte de
ordin social sau in legatura cu protectia mediului si promovarea dezvoltarii durabile.
Concedentul are obligatia sa asigure obtinerea documentatiei de atribuire de catre

persoana interesata, care inainteaza o solicitare in acest sens, concedentul avand
dreptul de a opta pentru una dintre urmatoarele modalitati de obtinere a documentatiei
de atribuire de catre persoanele interesate:
- fie prin asigurarea accesului direct, nerestrictionat si deplin, prin mijloace

electronice, la continutul documentatiei de atribuire;
- fie prin punerea la dispozitia persoanei interesate care a inaintat o solicitare in

acest sens a unui exemplar din documentatia de atribuire, pe suport hartie si/sau pe
suport magnetic.
Licitatia
Asa cum am precizat deja, licitatia reprezinta procedura la care persoana fizica sau
juridica interesata are dreptul de a depune oferta, reprezentand procedura impusa de
legiuitor ca regula de atribuire a contractului de concesiune.
in cazul procedurii de licitatie, concedentul are obligatia sa publice in Monitorul

Oficial al Romaniei, Partea a Vl-a, intr-un cotidian de circulatie nationala si intr-unul
de circulatie locala anuntul de licitatie.
Informatiile pe care trebuie sa le contina anuntul de licitatie sunt prevazute in anexa

nr.3 la Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 168/2007.
Astfel, anuntul de licitatie trebuie sa cuprinda cel putin urmatoarele elemente:
informatii generale privind concedentul, in special denumirea, codul fiscal, adresa,

numarul de telefon, telefax si/sau adresa de e-mail a persoanei de contact etc.;
informatii generale privind obiectul concesiunii, in special descrierea si

identificarea bunului care urmeaza sa fie concesionat; informatii privind documentatia
de atribuire: o modalitatea sau modalitatile prin care persoanele interesate pot intra in
posesia unui exemplar al documentatiei de atribuire;
o denumirea si adresa serviciului/compartimentului din cadrul concedentului, de la

care se poate obtine un exemplar din documentatia de atribuire;
o costul si conditiile de plata pentru obtinerea acestui exemplar, unde este

cazul, potrivit prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 54/2006; o data
limita pentru solicitarea clarificarilor; informatii privind ofertele: o data limita de
depunere a ofertelor; o adresa la care trebuie depuse ofertele; o numarul de
exemplare in care trebuie depusa fiecare oferta; data si locul la care se va desfasura
sedinta publica de deschidere a ofertelor;
65
denumirea, adresa, numarul de telefon, telefax si/sau adresa de e-mail a instantei
competente in solutionarea litigiilor aparute si termenele pentru sesizarea instantei;
data transmiterii anuntului de licitatie catre institutiile abilitate, in vederea publicarii.
Persoana interesata are dreptul de a solicita si de a obtine documentatia de atribuire.
Autoritatea concedenta are obligatia de a pune documentatia de atribuire la dispozitia

persoanei interesate cat mai repede posibil, intr-o perioada care nu trebuie sa
depaseasca 4 zile lucratoare de la primirea unei solicitari din partea acesteia.
Persoana interesata are obligatia de a depune diligentele necesare, astfel incat

respectarea de catre concedent a perioadei mentionate anterior sa nu conduca la situatia
in care documentatia de atribuire sa fie pusa la dispozitia sa cu mai putin de 4 zile
lucratoare inainte de data limita pentru depunerea ofertelor.
De asemenea, persoana interesata are dreptul de a solicita clarificari privind

documentatia de atribuire.
Concedentul are obligatia de a raspunde, in mod clar, complet si fara ambiguitati, la

orice clarificare solicitata, intr-o perioada care nu trebuie sa depaseasca 4 zile
lucratoare de la primirea unei astfel de solicitari.
Autoritatea concedenta are obligatia de a transmite raspunsurile insotite de intrebarile

aferente catre toate persoanele interesate care au obtinut, in conditiile ordonantei de
urgenta mentionate, documentatia de atribuire, luand masuri pentru a nu dezvalui
identitatea celui care a solicitat clarificarile respective.
De asemenea, concedentul are obligatia de a transmite raspunsul la orice clarificare cu

cel putin 4 zile lucratoare inainte de data limita pentru depunerea ofertelor.
In cazul in care solicitarea de clarificare nu a fost transmisa in timp util, punand astfel
concedentul in imposibilitatea de a respecta termenul de mai sus, acesta din urma are
totusi obligatia de a raspunde la solicitarea de clarificare in masura in care perioada
necesara pentru elaborarea si transmiterea raspunsului face posibila primirea acestuia
de catre persoanele interesate inainte de data limita de depunere a ofertelor.
Procedura de licitatie se poate desfasura numai daca in urma publicarii anuntului de

licitatie au fost depuse cel putin 3 oferte valabile, iar in caz contrar, concedentul este
obligat sa anuleze procedura si sa organizeze o noua licitatie.
Negocierea directa
Negocierea directa reprezinta procedura prin care concedentul negociaza clauzele

contractuale, inclusiv redeventa, cu unul sau mai multi participanti la procedura de
atribuire a contractului de concesiune.
Concedentul are dreptul de a aplica procedura de negociere directa numai in situatia in

care, dupa repetarea procedurii de licitatie, nu au fost depuse cel putin 3 oferte
valabile.
66
Si in cazul procedurii negocierii directe se aplica in mod corespunzator regulile
privitoare la publicitate, iar informatiile pe care trebuie sa le contina anuntul negocierii
directe sunt prevazute in anexa nr.4 la Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.
168/2007.
Astfel, anuntul negocierii directe trebuie sa cuprinda cel putin urmatoarele elemente:
Informatii generale privind concedentul, in special denumirea, codul fiscal, adresa,

numarul de telefon, telefax si/sau adresa de e-mail ale persoanei de contact etc.;
iIformatii generale privind obiectul concesiunii, in special descrierea si

identificarea bunului ce urmeaza sa fie concesionat; informatii privind documentatia de
atribuire: o modalitatea sau modalitatile prin care persoanele interesate pot intra in
posesia unui exemplar al documentatiei de atribuire;
 denumirea si adresa serviciului/compartimentului din cadrul concedentului, de

la care se poate obtine un exemplar din documentatia de atribuire;
 costul si conditiile de plata pentru obtinerea acestui exemplar, unde

este cazul, potrivit prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.
54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate
publica, aprobata cu modificari prin Legea nr. 22/2007; o data limita pentru
solicitarea clarificarilor; informatii privind ofertele: o data limita de depunere
a ofertelor; o adresa la care trebuie depuse ofertele; o numarul de exemplare
in care trebuie depusa fiecare oferta; data si locul la care este programata
inceperea procedurii de negociere directa;
 denumirea, adresa, numarul de telefon, telefax si/sau adresa de e-mail ale

instantei competente in solutionarea litigiilor aparute si termenele pentru
sesizarea instantei;
 data transmiterii anuntului negocierii catre institutiile abilitate, in vederea

publicarii.
Anuntul negocierii directe se trimite spre publicare cu cel putin 10 zile calendaristice
inainte de data limita pentru depunerea ofertelor.
Orice persoana care este interesata are dreptul de a solicita si de a obtine documentatia
de atribuire, iar autoritatea concedenta are obligatia de a pune documentatia de
atribuire la dispozitia persoanei interesate, intr-o perioada care nu trebuie sa
depaseasca doua zile lucratoare de la primirea unei solicitari din partea acesteia.
Persoana interesata are obligatia de a depune diligentele necesare, astfel incat

respectarea de catre concedent a perioadei prevazute in paragraful anterior sa nu
67
conduca la situatia in care documentatia de atribuire sa fie pusa la dispozitia sa cu mai
putin de doua zile lucratoare inainte de data limita pentru depunerea ofertelor.
De asemenea, orice persoana interesata are dreptul de a solicita clarificari privind

documentatia de atribuire, iar concedentul are obligatia de a raspunde, in mod clar,
complet si fara ambiguitati, la orice clarificare solicitata, intr-o perioada care nu trebuie
sa depaseasca doua zile lucratoare de la primirea unei astfel de solicitari.
Totodata, concedentul are obligatia de a transmite raspunsurile insotite de intrebarile

aferente catre toate persoanele interesate care au obtinut, in conditiile ordonantei de
urgenta mentionate, documentatia de atribuire, luand masuri pentru a nu dezvalui
identitatea celui care a solicitat clarificarile respective.
Autoritatea concedenta are, de asemenea, obligatia de a transmite raspunsul la orice

solicitare de clarificare cu cel putin doua zile lucratoare inainte de data limita pentru
depunerea ofertelor, iar in cazul in care solicitarea de clarificare nu a fost transmisa in
timp util, punand astfel concedentul in imposibilitatea de a respecta termenul respectiv,
acesta din urma are totusi obligatia de a raspunde la solicitarea de clarificare in masura
in care perioada necesara pentru elaborarea si transmiterea raspunsului face posibila
primirea acestuia de catre persoanele interesate inainte de data limita de depunere a
ofertelor.
In cadrul acestei proceduri, autoritatea concedenta deruleaza negocieri cu fiecare

ofertant care a depus o oferta valabila.
10.5. Rezumat
Se tratează în prezenta unitate de învățare administrarea generala a bunurilor
domeniului public, precum si regimul legal aplicabil contractului de concesiune a
domeniului public.
68
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11. CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV IN
STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Cuprins
11.3. Discutarea aspectelor de drept comparat
11.4. Rezumat
11.5. Bibliografie

Se tratează în prezenta unitate de învățare contenciosul administrativ, din perspectiva
statelor membre ale Uniunii Europene, mai exact se au in vedere aspectele de drept
comparat.

=> identificaţi si sa prezentati argumentat diferentele, respectiv asemanarile in ceea ce
priveste contenciosul administrativ in statele membre ale Uniunii Europene.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120

minute.
11.3. Discutarea aspectelor de drept comparat
Importanţa distincţiei între actele comunitare, din perspectiva contenciosului

comunitar:
a) Prin aceea că are caracter general, impersonal, specific actului normativ,

regulamentul se deosebeşte esenţial de decizie, care are caracter individual.
Această distincţie are relevanţă în planul contenciosului comunitar: persoanele fizice
sau juridice (desemnate cu un termen generic „particularii”) nu pot intenta în faţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene acţiuni contra regulamentelor, ci doar contra
deciziilor. Explicaţia rezidă în imposibilitatea justificării existenţei unui interes direct
şi personal în cadrul acestor acţiuni.
Dimpotrivă, atunci când o decizie este inclusă într-un regulament, în sensul

că unele prevederi din regulament privesc în mod direct anumite persoane determinate,
decizia respectivă poate fi atacată, separat, în faţa instanţei de judecată comunitare.
Prin promovarea acestei jurisprudenţe, Curtea de Justiţie a încercat să descurajeze
69
instituţiile comunitare în încercarea lor de a „masca” deciziile individuale în
regulamente, pentru a le face astfel inatacabile cu acţiune directă în contenciosul
comunitar.
b) recomandările şi avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, ele nu produc
efecte juridice, prin urmare nu sunt susceptibile a fi atacate pe calea unei acţiuni
directe în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
c) regulamentele pot fi atacate de către particulari cu acţiune directă numai
dacă au fost emise cu exces de putere.
d) directivele pot fi contestate direct de către state, însă nu şi de către
particulari, atunci când destinatari sunt statele.
Trebuie precizat că textele tratatelor nu fac distincţie între forţa juridică a unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii, prin urmare nu există o ierarhie între
actele comunitare.
Nu se poate spune cu precizie care regulament are caracter de „lege” şi care
de „act administrativ”. Singura precizare o găsim în Regulamentul de funcţionare al
Consiliului U.E., unde se arată că acesta acţionează în calitate de legislator atunci când
adoptă norme juridice obligatorii pentru statele membre sau pe teritoriul acestora, sub
formă de regulamente, decizii cadru sau directive. Construcţia pretoriană are, însă, un
caracter imprecis şi este susceptibilă de numeroase controverse.
Categorii de acţiuni şi excepţii ce pot fi exercitate, respectiv ridicate în faţa Curţii

de Justiţie şi a Tribunalului.
Acţiunea în anulare. Prin acţiunea în anulare reclamantul contestă legalitatea
actului comunitar.
Actul comunitar, pentru a fi contestabil pe această cale, trebuie să îndeplinească mai
multe
condiţii:
- să fie emis de o instituţie comunitară;
- să se încadreze în categoria actelor susceptibile a fi atacate cu acţiune directă în
anulare, conform tratatelor. Este vorba de actele adoptate în comun de Parlamentul
European şi de Consiliul, actele proprii ale Consiliului, Comisiei, Băncii Central
Europene, altele decât recomandările şi avizele, precum şi actele Parlamentului
European destinate a produce efecte faţă de terţi;
- să producă efecte juridice prin el însuşi
Reclamant poate fi orice persoană fizică sau juridică din statele membre ale
Uniunii
Europene, dacă actul comunitar atacat are caracter individual şi îl priveşte în mod
direct pe reclamant, indiferent dacă îi este adresat sau nu. În sistemul Tratatului
C.E.C.O., în plus faţă de aceste condiţii, este necesar ca reclamantul (dacă este o
asociaţie sau intreprindere) să aibă un obiect de activitate circumscris domeniului
sectorial al tratatului - industria cărbunelui şi oţelului.
Actele comunitare normative, sau „cu caracter general”, pentru a fi
contestate de persoanele private, trebuie să fi fost emise cu exces de putere (deturnare
de putere) faţă de reclamant.
De asemenea, acţiunea poate fi promovată de un stat membru sau de o altă

instituţie comunitară. Cel mai frecvent se găsesc în poziţia de reclamant, în astfel de
litigii, Comisia Europeană, Consiliul şi statele membre:
De altfel, este de remarcat că subiectele de drept
„instituţionale” sunt considerate ca „reclamante privilegiate”, deoarece ele nu trebuie
70
să demonstreze existenţa unui interes, acesta fiind prezumat Termenul de contestare a
actelor comunitare în faţa Curţii de Justiţie este de 2 luni de la publicarea actului,
notificarea lui către reclamant, respectiv de la efectiva luare la cunoştinţă a
actului (atunci când beneficiar este un alt subiect de drept)8
Hotărârea Curţii are ca şi finalitate, în
cazul admiterii acţiunii, declararea nulităţii deciziei atacate, cu efecte pentru trecut şi
pentru viitor. Excepţie fac efectele actelor normative deja produse, faţă de care
nulitatea se acoperă.
Curtea trebuie însă să precizeze de fiecare dată când efectele unui regulament se
definitivează, care sunt aceste efecte. Anularea actului poate fi şi parţială, însă în nici
un caz Curtea nu poate recurge la injoncţiuni la adresa instituţiei comunitare emitente,
la modificarea sau înlocuirea directă a actului acesteia. Problema va reveni spre
rezolvare legală tot instituţiei comunitare al cărei act ilegal a fost anulat. Nu trebuie
însă înţeles că instituţiei emitente nu-i incumbă obligaţia respectării condiţiilor legale
la emiterea unui alt act, care să-l înlocuiască pe cel anulat, precum şi la emiterea unor
acte ulterioare conexe. În situaţia pasivităţii instituţiei de a înlocui dispoziţiile similare
din alte acte, rămase în vigoare, remediul juridic este promovarea unei acţiuni relative
la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona.
În fine, precizăm că funcţionarii publici comunitari (categorie care cuprinde
oficialii Comunităţilor, alţi funcţionari, precum şi cei care reclamă acest statut) au o
legitimare procesuală activă specială, rezultând nu din tratatele constitutive, ci din
Statutul funcţionarilor comunitari.
Doctrina apreciază că suntem tot în prezenţa unei acţiuni în anulare, ipotezele
pe care funcţionarii comunitari trebuie să le aibă în vedere pentru a intenta o acţiune de
acest fel fiind următoarele: a) autoritatea învestită cu puterea de numire a emis o
decizie care-l nemulţumeşte, în urma exercitării de către acesta a dreptului de
petiţionare; b) autoritatea învestită cu puterea de numire emite din oficiu un act
prejudiciabil pentru funcţionarul public. La rândul ei, ultima ipoteză presupune două
aspecte: fie autoritatea emite un act, fie se abţine de la a-l emite, deşi era obligată prin
Statut să o facă
Accesul la justiţia comunitară este condiţionat de efectuarea unei proceduri
prealabile administrative, în faţa autorităţii învestite cu puterea de numire, care poate fi
chiar superiorul ierarhic al funcţionarului în cauză
Termenul de sesizare a jurisdicţiei comunitare este de 3 luni de la primirea răspunsului

(explicit sau implicit) la procedura prealabilă administrativă. Dacă intervine o decizie
explicită ulterior deciziei implicite, aceasta va determina curgerea unui nou termen de
3 luni, desigur dacă termenul anterior de 3 luni nu expirase la data emiterii ei.
Acţiunea relativă la abţinerea (omisiunea) instituţiilor comunitare de a acţiona

(„acţiunea în carenţă”) are ca scop constatarea pe cale jurisdicţională a inerţiei
instituţiilor comunitare, relativ la o anumită problemă adusă în atenţia lor.
Legitimare procesuală pasivă au instituţiile comunitare expres prevăzute în tratate:
Parlamentul, Consiliul şi Comisia Europeană, pe când reclamanţi pot fi persoanele
fizice şi juridice, statele membre, precum şi orice instituţie comunitară (cu excepţia
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiindcă în afară de cazul în care un funcţionar al
acestei instituţii se plânge contra unui act vătămător, este greu de imaginat un litigiu în
care Curtea este şi parte, şi judecător).
În sistemul Tratatului C.E.C.O. însă, legitimare pasivă are doar Comisia europeană, iar
legitimare activă au statele membre, Consiliul, persoanele juridice cu activitate
specializată în domeniul cărbunelui şi oţelului (art. 35)1
71
În caz de admitere a acţiunii, Curtea de Justiţie declară ilegală inacţiunea
instituţiei comunitare, şi, în consecinţă, o obligă să emită actul impus de normele
comunitare. Nu se face distincţie între actele obligatorii a fi emise şi actele
neobligatorii, prin urmare opinia dominantă este în sensul că acţiunea poate avea ca
obiect şi emiterea unei recomandări sau a unui aviz. După efectuarea procedurii
administrative prealabile obligatorii, şi numai în cazul în care aceasta nu se finalizează
cu exprimarea unei poziţii de către instituţia comunitară – caz în care este deschisă
calea unei acţiuni în anulare – reclamantul are la dispoziţie un termen de 2 luni în care
să sesizeze Curtea de Justiţie. Termenul începe să curgă de la expirarea unui alt termen
de 2 luni, în care instituţia comunitară trebuia să răspundă la recursul administrativ
prealabil.
Excepţia de ilegalitate este utilă datorită limitării, în timp, a posibilităţii introducerii

acţiunii în anulare, precum şi datorită faptului că actele normative nu pot fi contestate
decât de statele membre sau de instituţiile comunitare. Se pune problema ce se
întâmplă cu un act normativ ilegal, în momentul executării lui printr-un act individual.
Persoanele fizice sau juridice vor putea, în acest caz, să conteste decizia de executare a
regulamentului sau a oricărui alt act normativ, ridicând în cursul procesului excepţia de
ilegalitate a actului normativ. Actul normativ devine inaplicabil în speţă, rămânând
însă să-şi producă efectele juridice în continuare, fără a fi anulat. Va fi anulată doar
decizia emisă în temeiul actului normativ
Excepţia de ilegalitate este o procedură accesorie cererii principale de anulare

a deciziei individuale şi nu poate fi ridicată de particulari împotriva unui act care putea
fi contestat pe calea unei acţiuni în anulare, dar a expirat termenul legal. Creată în
principiu în favoarea persoanelor care nu au acţiune directă în contra actelor
normative, excepţia de ilegalitate poate fi utilizată de orice parte a unui litigiu
comunitar; ea poate fi invocată, prin urmare, şi de un stat membru, care are la
dispoziţie şi acţiunea în anulare.
Recursul în interpretare (decizia în chestiuni prealabile). Tratatele consacră

posibilitatea formulării unei cereri de interpretare a unui act comunitar, care este
adresată de către un organ de jurisdicţie naţional Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
şi are ca obiect obţinerea unei hotărâri preliminare cu privire la validitatea sau sensul
acestuia. Tribunalul naţional poate acţiona la cererea oricărei părţi, fie ea persoană
juridică, fizică, sau instituţie publică naţională
Suntem în prezenţa unei adevărate „acţiuni prejudiciale”, ce implică organele de

jurisdicţie statale şi cele comunitare. Hotărârea preliminară obţinută pe această cale
obligă organul jurisdicţional naţional la soluţionarea cauzei cu respectarea interpretării
date. Precizăm însă că este vorba de o dezlegare a problemelor de drept ale pricinii,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene neavând competenţă de a verifica faptele.
Acţiunea în daune contra instituţiilor comunitare. În prezenţa condiţiilor generale

ale răspunderii extracontractuale pentru daune (existenţa prejudiciului, existenţa unui
act comunitar culpabil sau a unei omisiuni culpabile şi legătura de cauzalitate dintre
cele două elemente), reclamantul poate obţine compensarea daunelor cauzate prin actul
comunitar. Acţiunea în daune poate avea şi caracter autonom, atunci când actul
culpabil a fost anulat sau când, deşi este ilegal, el nu poate fi atacat în mod direct de
persoana interesată.
72
Uneori, răspunderea pentru daune poate fi angajată şi dacă actul a fost emis de o
autoritate naţională, însă în aplicarea unor norme comunitare sau a unor instrucţiuni cu
caracter obligatoriu date de Comisia Europeană
Recursul contra actelor statelor membre. Distinct de contenciosul actelor

comunitare, există posibilitatea contestării în faţa jurisdicţiei comunitare a actelor
emise de statele membre cu nerespectarea tratatelor şi a dreptului comunitar în general.
Calitate procesuală activă au în acest caz doar alte state membre sau Comisia
Europeană, nu şi persoanele fizice sau juridice, prin urmare suntem în prezenţa unui
litigiu între două persoane juridice de drept public.
După epuizarea fazei administrative

Comisia poate introduce acţiunea oricând, nefiind limitată de vreun termen.
Curtea de Justiţie nu va putea anula actele emise de statul membru cu încălcarea
tratatelor, deoarece ar însemna că se substituie judecătorului statului respectiv. Ea
poate numai constata neîndeplinirea obligaţiilor, statul fiind obligat să ia măsurile
necesare pentru înlăturarea abaterii.
Nu există un termen pentru executarea hotărârii Curţii, însă este evident că se impune
executarea ei cât mai curând posibil Conform Tratatului de la Maastricht, statele
membre au obligaţia executării hotărârii.
Dacă statul în cauză nu ia măsurile necesare pentru executarea hotărârii,

Comisia, după efectuarea unei proceduri prealabile asemănătoare celei iniţiale, va
sesiza din nou Curtea, precizând de această dată şi sancţiunile pecuniare, sub formă de
daune cominatorii sau sume forfetare, la care propune să fie obligat statul membru.
Curtea poate ţine seama de propunerile Comisiei sau nu, stabilind ea însăşi daunele
cominatorii sau o sumă forfetară. Această posibilitate acordată Curţii se explică prin
probabilitatea conformării parţiale a statului la hotărârea iniţială a acesteia.
În cazul acţiunii iniţiate de un stat membru contra altui stat membru, ulterior efectuării
procedurii prealabile în faţa Comisiei europene, procedura jurisdicţională, în faţa
instanţei comunitare, este aceeaşi.
10.5. Rezumat
Se tratează în prezenta unitate de învățare proprietatea publica, din perspectiva
contenciosului public al statelor membre ale Uniunii Europene, mai exact se au in
vedere aspectele de drept comparat.
73
11.5 Bibliografie
1. Marta Claudia CLIZA, “Drept Administrativ. Partea II - Curs universitar”, București, Editura
Universul Juridic, 2012,
2. Elena Emilia Ştefan, “Drept Administrativ. Partea II”, București, Editura Universul Juridic, 2013,
3. Elena Emilia ȘTEFAN, “Manual de drept administrativ. Partea II - Caiet de seminar”, editia a 2a
revazuta si actualizata, București, Editura Universul Juridic, 2015.
4. Antonie IORGOVAN, “Tratat de drept administrativ”, vol II, ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
5. Dana APOSTOL TOFAN, Drept Administrativ, Volumul I1, București, Editura C.H. Beck, 2004,
6. Verginia VEDINAS, “Drept administrativ”, editia a-VII-a, revăzută şi actualizată, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012,
7. Rodica NARCISA PETRESCU, “Drept administrativ”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
8. Anton TRĂILESCU, „Drept administrativ”, Ediția 3, Ed. C.H.Beck, București, 2008.
9. Antonie IORGOVAN, “Tratat de drept administrativ”, vol II, ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
10. Verginia Vedinas, “Drept administrativ”, editia a-VII-a, revăzută şi actualizată, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012,
74

978 606 751 523 7 Contencios Administrativ

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978 606 751 523 7 Contencios Administrativ

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elena Emilia Ștefan

Marta Claudia Cliza

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Elena Emilia Ștefan, Marta Claudia Cliza

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Suportul de curs reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Contencios

Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor

Competenţele generale ale prezentului curs sunt (competenţele generale sunt

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de

Resurse şi mijloace de lucru

Parcurgerea unităților de învățare nu necesită existența unor mijloace sau

Suportul de curs este structurat într-o singură parte intitulat: Contencios

Temele de control (TC) din Partea – Contencios administrativ se regăsesc

TEMELE DE CONTROL (TC) se regăsesc la finalul Unităților de Învățare nr. (1-

Dreptul administrativ poate fi considerat ca o continuare a studiului dreptului

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii unei Unități de Învățare este estimat la minim 2

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. CONTENCIOS ADMINISRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3. CONTENCIOS ADMINISRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4. CONTENCIOS ADMINISRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5. CONTENCIOS ADMINISRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6. CONTENCIOS ADMINISTRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7. CONTENCIOS ADMINISTRATIV

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8. PROPRIETATEA PUBLICA

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9. DOMENIUL PUBLIC

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10. CONTRACTUL DE CONCESIUNE

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11. PROPRIETATEA PUBLICĂ. CONTENCIOSUL

1.1. Obiectivele unității de învățare

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 120 minute.

1.3. Definitie si trasaturi

Prin apariţia în 2004 a noii Legi a contenciosului administrativ, Legea nr.

Autoritate publică = orice organ de stat sau al unităţilor administrativ – teritoriale

Act administrativ = actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o

Act administrativ jurisdicţional = actul juridic emis de o autoritate administrativă cu

Contenciosul administrativ = activitatea de soluţionare, de către instanţele de

Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri = faptul de a nu răspunde

Refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere = exprimarea explicită a voinţei de a nu

Act de comandament cu caracter militar = actul administrativ referitor la

Interes public = interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,

Exces de putere = exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor

Interes legitim privat = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea

Interes legitim public = posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea

Organisme sociale interesate = structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii,

Pagubă iminentă = prejudiciul material viitor, dar previzibil sau perturbarea

Instanţa de executare = instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios

1.5. Forme de control a administratiei publice

Controlul vizeaza pe langa elementele cantitative privind realizarea atributiilor,

Notinea de control presupune observarea, constatarea sau stabilirea situatiei de fapt,

Activitatea de control prin natura sa urmareste surprinderea cauzelor care genereaza

In general prin activitatea de control sunt depistate ilegalitatile si deficientele in

In activitatea de control sunt angrenati functionari publici, fiind infaptuita de acestia, si

Ca modalitati de control pot fi amintite: controlul politic asupra executivului exercitat

Pentru a intelege metodologia controlului in administratia publica, precum si

Controlul jurisdictional este un control prin care activitatea administrativa este

2) presupune intotdeauna un act de sesizare din partea celui prejudiciat in drepturi

4) se realizeaza in cadrul unei proceduri prestabilite si existente, procedura ce se

5) nu poate conduce la reformarea actului administrativ, ci doar la anularea sau

6) Conform acestei proceduri instanta, neutra si independenta in raport cu partile