Sunteți pe pagina 1din 14

Externalitãtile

1. Conceptul de externalitate; formele sale


Externalitãtile sunt cunoscute ca fiind efecte externe, economii sau pierderi
externe, efecte locale sau generale. De multe ori se utilizeazã termenul de efecte
externe tehnologice în scopul diferentierii continutului externalitãtilor de economiile
sau pierderile economice bãnesti.

Aparitia externalitãtilor este o consecintã a interdependentelor care se


manifestã între functia utilitãtii si functia de productie, respectiv între consumator si
producãtor. Cu alte cuvinte, actiunile unui producãtor au efecte care se pot rãsfrânge
asupra consumatorilor, influentându-le activitatea pozitiv sau negativ. De exemplu, un
apicultor genereazã efecte pozitive asupra vecinilor prin oferirea serviciilor de
polenizare. Poluarea reprezintã în schimb, un efect negativ. În timp ce externalitatea
pozitivã mãreste utilitatea sau productia agentilor afectati, cea negativã le diminueazã.

Teoria economicã identificã externalitãtile pozitive si negative ca fiind


marginale sau inframarginale. Externalitãtile marginale se manifestã atunci când o
schimbare a activitãtii generatoare de externalitate influenteazã productia sau utilitatea
resimtitã de agentii afectati. În schimb, externalitãtile inframarginale sunt cele la care
o modificare în activitatea generatoare de externalitate nu influenteazã în nici un fel
productia sau utilitatea resimtitã de agentii afectati.

În situatia în care activitatea generatoare de externalitate se modificã în asa


fel încât activitatea afectatã de externalitate se îmbunãtãteste fãrã ca cea generatoa
14214x2323o re de efect sã se înrãutãteasã, se spune cã este o externalitate tip
Pareto.

Externalitãtile apar datoritã insucceselor pietei. Acestea, la rândul lor, se


explicã prin incapacitatea pietei de a respecta drepturile de proprietate.

Dreptul de proprietate asupra resurselor se referã la capacitatea de


utilizare a resurselor, bunurilor si serviciilor. Proprietatea unui activ conduce la
manifestarea urmãtoarelor drepturi:

· de folosire a activului;

· de modificare a formei si substantei bunului;

· de transfer al tuturor drepturilor prin vânzare.

Externalitãtile nu se explicã printr-o alocare irationalã a resurselor. Potrivit


teoremei lui Coase, aceastã alocare se bazeazã pe inexistenta costurilor de tranzactie
si pe exercitarea drepturilor de proprietate. Producãtorul si consumatorul de
externalitate urmãresc un schimb reciproc avantajos, adicã internalizarea
externalitãtilor, indiferent cine detine dreptul de proprietate asupra utilizãrii resurselor.
Externalitãtile exprimã diferenta dintre costurile sau avantajele economice
înregistrate la nivel de agent economic si costurile sau avantajele sociale manifestate
în societate. Ele apar astfel, ca urmare a inexistentei pe piata concurentialã a unor
bunuri sau servicii dorite de consumatori. Altfel spus, externalitãtile se produc ori de
câte ori actiunile unui agent economic influenteazã mediul în care actioneazã alt agent
economic, fãrã a afecta sistemul de preturi.

Aparitia externalitãtilor corespunde de cele mai multe ori cu o alocare


ineficientã a resurselor. Pentru corectarea acestei deficiente a pietei, se pot utiliza trei
modalitãti:

a) sistemul impozitelor si subventiilor

Prin acest mecanism se impune ajustarea preturilor determinate pe


considerente economice ale produselor care provin din activitãti ce induc externalitãti,
cu costul corespunzãtor efectului produs. Ceea ce rezultã este un pret social mai mic
sau mai mare decât pretul calculat economic, în functie de costurile, respectiv
beneficiile sociale care s-au generat.

b) sistemul pietelor inexistente

Problema activitãtilor care produc externalitãti este cã rezultatul dublu al


acestora _ bunul economic si externalitatea _ nu îsi gãseste spatiu de comercializare,
decât partial, adicã pentru bunul economic. Cu alte cuvinte, pentru externalitãti nu
existã piete. Imaginarea unei piete a externalitãtii ar fi posibilã prin asimilarea acesteia
cu un bun economic si determinarea cantitãtii optime de externalitate s-ar face similar
cu determinarea productiei optime.

c) sistemul drepturilor de proprietate

Evitarea externalitãtilor în acest caz porneste de la premisa cã dacã o firmã


genereazã externalitãti si afecteazã activitatea alteia, atunci acestea douã ar trebui sã
devinã un singur agent economic care sã urmãreascã detinerea profitului global
maxim.

Rezultã cã piata concurentialã are limite în ceea ce priveste alocarea


resurselor, impuse de structura pietei sau de mecanismul preturilor. Atunci când
insuccesul pietei se explicã prin aceastã a doua cauzã, apar externalitãti pozitive sau
negative. Evitarea manifestãrii lor este un procedeu complex si costisitor, dar necesar.
Corectarea deficientelor pietei se poate face astfel, prin evitarea externalitãtilor care
corespund unei mai bune alocãri a resurselor.

2. Analiza externalitãtilor
Externalitãtile pot fi analizate dincolo de explicatia lor prin ineficienta
utilizare a resurselor. În acest sens, fenomenul externalitãtilor se poate rezolva prin
solutii de compromis între partea generatoare si partea influentatã de externalitate.
Iatã câteva exemple:

1. fumatul colegului de camerã reprezintã o externalitate negativã pentru


celãlalt coleg nefumãtor. Solutiile extreme: fie fumãtorul renuntã la fumat, fie
nefumãtorul îsi schimbã locuinta, nu sunt dorite de nici o parte. Prin discutii si explicatii
ale necesitãtilor fiecãruia, se ajunge la solutia de compromis prin care se abtine de la
fumat anumite intervale de timp într-o zi. În acest fel, efectul negativ al externalitãtii
este împãrtit între generatorul de externalitate care este nevoit sã-si restrictioneze
consumul de tigãri, si partea afectatã de externalitate care suportã partial efectul
fumatului prin restrângerea orelor de consum de tigãri.

2. poluarea unui loc de cãtre o firmã industrialã reprezintã o altã


externalitate negativã care afecteazã pescarii din acea zonã. Productia industrialã este
direct proportionalã cu nivelul poluãrii si cu profitul firmei. Cu cât productia este mai
mare, cu atât profitul sãu creste, dar se amplificã si poluarea în zonã. Si atunci, se
pune problema stabilirii optimului de productie care corespunde unui nivel acceptat de
poluare. Aceasta, deoarece solutia extremã de încetare a activitãtii industriale nu este
acceptatã din moment ce investitia în echipamente este ridicatã. În figura nr. 1 se
observã corelatia inversã dintre profitul industrial si profitul din pescuit.

Fig. nr. 1: Profitul în activitãtile industriale si de pescuit

Se observã cã atunci când productia creste în activitatea industrialã, nivelul


poluãrii se mãreste iar profitul marginal se diminueazã; relatia inversã productie-profit
marginal este pusã în evidentã de curba AA'. În activitatea de pescuit se înregistreazã
o crestere a pierderii marginale de venituri pe mãsurã ce productia industrialã se
mãreste; relatia directã productie industrialã-pierdere marginalã în prezent este pusã în
evidentã de curba BB'.

Solutia de compromis adoptatã de cei doi agenti economici se referã la


restrângerea productiei industriale astfel încât activitatea de pescuit sã fie mai putin
afectatã. Dacã restrângerea productiei în industrie coincide cu volumul A'C,
producându-se nivelul OC fatã de OA' profitul în activitatea de pescuit creste
corespunzãtor ariei A'CFG, în timp ce profitul industrial se diminueazã numai cu un
nivel corespunzãtor ariei A'CE. Pentru ca producãtorul de poluare sã fie determinat sã-
si reducã productia, firma de pescuit este dispusã sã-i plãteascã pierderea de profit pe
care o înregistreazã prin diminuarea productiei. În acest fel producãtorul industrial nu
pierde nimic, iar pescarul câstigã din activitatea proprie un spor echivalent cu aria
A'EFG.
Desigur, negocierile dintre cele douã pãrti determinã nivelul productiei
industriale. Optimul acestuia din punctul de vedere al suportabilitãtii externalitãtii
corespunde cu nivelul de productie la care profitul marginal industrial coincide cu
pierderea marginalã în activitatea de pescuit (nivelul D).

Analiza externalitãtilor se bazeazã pe întelegerea comportamentului


agentilor economici care provoacã si sunt afectati de aceste activitãti.

Pentru simplificare, se presupune cã un agent economic A este influentat


de activitatea unui singur agent economic B. În realitate, fiecare individ sau
participant la viata economicã este afectat de actiunile mai multor agenti pe piatã.

Externalitatea apare în momentul în care o modificare în activitatea


agentului B afecteazã utilitatea sau productia agentului A. Influenta poate fi pozitivã si
se numeste externalitate pozitivã sau economie externã, sau negativã si reprezintã o
externalitate negativã sau pierdere externã. Externalitatea pozitivã apare atunci când o
sporire a activitãtii firmei B conduce la cresterea satisfactiei sau productiei firmei A.
Externalitatea negativã se manifestã atunci când o sporire a activitãtii firmei B conduce
la scãderea satisfactiei sau productiei firmei A.

Desigur cã firma A încearcã sã influenteze comportamentul firmei B


indiferent de tipul externalitãtii:

· A va încerca sã-l influenteze pe B sã mãreascã volumul resurselor


alocate activitãtii sale dacã aceasta genereazã externalitãti pozitive;

· A va încerca sã-l determine pe B sã-si restrângã activitatea, dacã


aceasta provoacã externalitãti negative.

Influentarea unui agent de cãtre altul se poate face prin mai multe
instrumente: schimb, convingere, compromis, acord, conventie sau actiune colectivã.

Existenta externalitãtii negative nu înseamnã în mod obligatoriu si


ineficientã în activitatea economicã. Dacã agentul B generator de externalitate nu
înregistreazã nici o diminuare a productiei, în timp ce agentul economic A influentat de
exterrnalitate este afectat mai putin, se spune cã externalitatea este însotitã de
ineficientã. Dar dacã agentul A suportã mai putin efectul externalitãtii pe seama
diminuãrii productiei agentului B, atunci externalitatea este însotitã de eficientã.

La fel, în cazul externalitãtii pozitive, manifestarea acesteia nu este însotitã


în mod obligatoriu de eficientã. Dacã resursele alocate de agentul B se majoreazã, iar
agentul A resimte o satisfactie suplimentarã, atunci existã eficientã economicã în
procesul transferãrii efectului externalitãtii. Dar dacã cresterea resurselor utilizate de
agentul B nu conduce la un surplus de utilitate sau productie de partea agentului A,
externalitatea este însotitã de ineficientã.

3. Echilibrul în conditii de externalitate


O problemã aparent simplã necesitã o analizã a externalitãtilor dacã
perceptia pãrtilor care influenteazã si respectiv, care este afectatã este diferitã. Solutia
se gãseste printr-o analizã de echilibru în conditiile date.

Fie de exemplu doi proprietari cu terenuri învecinate. Constructia unei case


de cãtre unul dintre ei devine o problemã de externalitate dacã individul A este adeptul
unei case mai putin înalte, pentru a nu renunta la privelistea de care dispune, iar
individul B este adeptul unei case înalte, pe mai multe nivele pentru a pãstra din teren
si a se putea deplasa în voie în spatiul propriu.

Si atunci? Decizia optimã privind construirea casei devine o problemã de


stabilire a înãltimii acesteia care sã satisfacã pe ambii proprietari.

În figura nr. 2 se observã aprecierea marginalã a indivizilor A si B în functie


de înãltimea casei.

Fig. nr. 2: Aprecierea marginalã a activitãtii de construire a casei

Se remarcã faptul cã individul A este pe deplin satisfãcut cu o casã de


înãltime 0 (I0), adicã terenul învecinat sã rãmânã fãrã casã, deoarece înregistreazã
costuri nule. Începând cu dimensiunea I1, casa devine o problemã si o sursã
generatoare de costuri suplimentare. În schimb, individul B resimte cea mai micã
satisfactie la o casã de dimensiune zero (I0); aceasta creste, odatã cu dimensiunea
casei si devine maximã la înãltimea I4. Cu alte cuvinte beneficiul marginal este cel mai
mare la I4 când costurile marginale sunt zero.

Determinarea înãltimii optime a casei, adicã a solutiei de compromis între


cei doi indivizi se face prin confruntarea costurilor marginale resimtite la diferite
dimensiuni ale casei, ca în figura nr. 3.

Fig. nr. 3: Echilibrul marginal în conditii de externalitate


(cheltuielile de constructie sunt suportate de individul B)
În figura nr. 3, CMA reprezintã costul marginal perceput de individul A, CM B
costul marginal suportat de individul B iar CMEB costul marginal suportat de individul B
în conditiile externalitãtii, adicã ale construirii casei. CMEB este mai mic decât CMB
deoarece nu include si cheltuielile suplimentare de constructie propriu-zisã, ci numai
sacrificiul pe care îl resimte individul B care este nevoit sã accepte o protectie mai
scãzutã prin reducerea înãltimii casei.

Astfel, echilibrul dintre confruntãrile de opinie între A si B este marcat de


intersectia dintre CMA si CMEB. Prin urmare, o casã cu înãltimea I2 satisface cel mai
bine indivizii A si B care suportã amândoi o pierdere de satisfactie. A nu este pe deplin
satisfãcut, deoarece I0 corespunde utilitãtii sale maxime, iar B nu este pe deplin
satisfãcut deoarece IB corespunde utilitãtii sale maxime. Cu o casã de înãltime I2
individul A acceptã o crestere cu I2, iar individul B acceptã o diminuare a înãltimii casei
cu IB _ I2.

Dacã însã cheltuielile de constructie propriu-zisã sunt suportate de individul


A, atunci existã un nivel al costului marginal suportat de A în conditiile externalitãtii
CMEA si este mai mic decât CMA (vezi graficul nr. 4).

Fig. nr. 4: Echilibrul marginal în conditii de externalitate

(cheltuielile de constructie sunt suportate de individul A)

CMEA este superior CMA deoarece individul A nu numai cã resimte un


sacrificiu din ce în ce mai mare pe mãsurã ce creste înãltimea casei, dar suportã în
plus si cheltuielile de constructie. Se poate presupune cã acesta este dispus sã
plãteascã constructia dacã astfel i se garanteazã un câstig superior prin decizia asupra
înãltimii.

Se observã cã înãltimea casei consideratã optimã este aceeasi I 2, indiferent


cine plãteste pentru constructia efectivã a acesteia. De aceastã datã, individul A este
dispus sã suporte o pierdere marginalã compensatã de economia marginalã de care se
bucurã individul B. Astfel, nivelul optim de externalitate nu se modificã odatã cu
schimbarea dreptului de construire a casei, dar aceasta din urmã afecteazã distributia
de avutie. Atunci când B detine dreptul de construire a casei, A trebuie sã compenseze
efortul lui B de a reduce înãltimea la I2. Când individul A detine dreptul de constructie, B
trebuie sã compenseze efortul lui A de reducere a înãltimii casei la dimensiunea I2.

Prin urmare, este necesar sã se facã distrinctia între costul social


marginal si costul privat marginal deoarece, ori de câte ori apare o externalitate se
manifestã si anumite costuri sociale. Altfel spus, costul privat exprimã cheltuielile
propriu-zise ocazionate de o anumitã actiune, iar costul social, cheltuielile generate de
sacrificiile fãcute pentru ca actiunile sã fie acceptate de ceilalti participanti la viata
economicã.

Existenta unui decalaj între costul social marginal si costul privat marginal
aratã cã existã o externalitate în economie. Desigur, o solutie eficientã se înregistreazã
atunci când ambii parteneri într-o relatie de schimb câstigã. Câstigul însã, nu este cel
maxim, decât rareori, pentru cã luarea în considerare a interesului partenerului
înseamnã renuntarea la o parte din câstigul propriu care ar putea fi înregistrat numai
ipotetic dacã partenerul de afacere este dispus sã accepte toate conditiile celuilalt.
Astfel, atunci când negocierea este posibilã, se înregistreazã cea mai bunã solutie. În
mod normal, orice individ are dreptul la recompensã ceea ce înseamnã cã actiunile

oricãrei persoane care dãuneazã alteia sunt considerate ilegale dacã cel
vãtãmat nu este compensat.

Echilibrul în conditiile recompensãrii pãrtii vãtãmate este prezentat în figura


nr. 5.

Fig. nr. 5: Echilibrul în conditiile recompensãrii pãrtii vãtãmate

Dialogul, comunicarea si abilitatea partenerilor de a negocia conduc la cea


mai bunã solutie practicã influentând distributia avutiei. Initial, un agent economic
identificã numai costul privat si apoi si cel extern. Solutia optimã (în exemplul dat I 2)
este o solutie de compromis care conduce la nivelul costului marginal în conditii de
externalitate când este recompensatã partea vãtãmatã. Acest cost apare sub forma
unei curbe frânte deoarece pânã la nivelul înãltimii I1 nu se justificã nici o recompensã
iar dupã nivelul I1, cheltuielile de recompensare cresc pe mãsurã ce creste si înãltimea
casei.

Acelasi rationament se poate urmãri în situatia construirii unui gard între


douã proprietãti detinute de proprietari cu interese contradictorii privind mãrimea
gardului. La fel, dacã un agent poluant dãuneazã activitãtii altuia, actiunile sale sunt
considerate ilegale, dacã nu se recompenseazã partea afectatã. Cresterea unui animal
(sau unor pãsãri) devine o problemã de externalitate dacã indivizii care locuiesc alãturi
si în împrejurimi sunt afectati de aceastã situatie. Deschiderea unei cafenele la parterul
unui bloc, sau a unui bar cu
desfacere de bãuturi rãcoritoare si alcoolice în curtea vecinului afecteazã
mai multi indivizi care au dreptul la negociere si eventual recompensare. Si exemplele
pot continua.

4. Nivelul optim de externalitate


În situatia unei externalitãti pozitive, nu se pune problema unei solutii
deoarece nu existã contradictii între generatorul de externalitate si beneficiarul non-
producãtor de externalitate. Nici dacã producãtorul acesteia considerã cã poate cere o
platã din partea beneficiarilor de efectele actiunilor sale. Aceasta deoarece beneficiarii
de externalitate nu au interesul sã plãteascã din moment ce nu au solicitat nici o
activitate.

O solutie a externalitãtii se impune numai în cazul externalitãtii negative. De


aceastã datã, actiunea unui individ dãuneazã sau afecteazã negativ actiunile altor
indivizi si prin urmare, interesele lor sunt contradictorii.

Externalitatea apare ca un efect colateral al unei activitãti de productie sau


consum. Si atunci, se poate întâmpla situatia în care costul diminuãrii externalitãtii,
adicã a efectelor negative ale activitãtii devine mai mare decât câstigul înregistrat din
aceastã reducere. Înseamnã, cã potrivit analizei cost-beneficiu nu este eficient sã se
actioneze în acest sens de diminuare a efectelor negative. Cu alte cuvinte, solutia
eficientã în conditii de externalitate este dificil de determinat. Costul marginal al
diminuãrii externalitãtii trebuie sã egaleze beneficiul marginal al acestei actiuni. În
situatia poluãrii, costul diminuãrii poluãrii trebuie sã egaleze câstigul înregistrat dintr-un
mediu natural mai curat. Altfel costul obtinerii unei poluãri mai scãzute poate fi superior
câstigului pe care îl resimte societatea în conditiile mai putin poluante. Ca în orice
analizã marginalã, graficul sugereazã echilibrul, ca în figura nr. 6.

Fig. nr. 6: Solutia eficientã prin analiza marginalã

CM este costul marginal care tinde sã creascã dacã se intensificã eforturile


de diminuare a efectelor negative de externalitate. VM este câstigul marginal care
scade dacã externalitatea se diminueazã. Nivelul Ee exprimã solutia eficientã respectiv
externalitatea eficientã care justificã cheltuielile prin câstigul suplimentar pe care îl
primeste societatea. La un nivel inferior Ee, costul marginal este inferior venitului
marginal si actiunile de reducere a externalitãtii pot continua. Dar, peste nivelul E e
asemenea actiuni nu se mai justificã din punct de vedere economic.

Solutia eficientã se poate determina si dacã se coreleazã costul social


marginal cu venitul sau avantajul marginal al producãtorilor de externalitate. În figura 7
solutia optimã este datã de nivelul Ee' la care externalitatea se manifestã în conditiile
egalitãtii dintre costul social marginal (CMS) si venitul marginal (VM) al producãtorului
de externalitate.

Producãtorii genereazã o externalitate cu atât mai mare cu cât nivelul


productiei sau activitãtii sale este mai ridicat. Astfel se poate spune cã ei câstigã din
producerea externalitãtii deoarece profilul este mai ridicat când productia este mai
mare si nu se cheltuieste nimic pentru controlul, respectiv diminuarea externalitãtii.

În economia realã este dificilã determinarea nivelului optim de externalitate


datoritã problemelor de exprimare a costurilor marginale sociale si câstigurilor
suplimentare. Totusi, se poate apela la o determinare directã a avantajelor actiunilor de
diminuare a externalitãtilor si la o determinare indirectã a acestora.

Fig. nr. 7: Solutia optimã la problema externalitãtii negative

În mod direct, se pot determina efectele adverse ale externalitãtii negative


pe de o parte si înclinatia spre cheltuieli în scopul atenuãrii acestor efecte. În acest
sens se calculeazã costurile care nu se suportã de cãtre pãrtile afectate de
externalitate, atunci când producãtorul acesteia acceptã o diminuare a efectelor
negative. În cazul unui râu poluat, beneficiul reducerii poluãrii este dat de costul care
nu se mai plãteste atunci când apa nu mai necesitã tratament de depoluare. În general,
este dificilã exprimarea acestor cheltuieli, mai ales dacã avantajele diminuãrii
externalitãtii se reflectã într-un mediu deconectant sau sanse mai mari de recreere. De
aceea, din punct de vedere economic, este necesar sã se aprecieze înclinatia spre
cheltuieli de diminuare a efectelor externalitãtii a indivizilor afectati. Aceastã dispozitie
sau înclinatie spre cheltuieli este de asemenea, greu de estimat deoarece indivizii,
chiar dacã sunt chestionati pot adopta un comportament declarativ diferit de cel real,
mai ales pentru cã declaratia în sine nu îi obligã automat la plata efectivã.

În mod indirect, avantajele actiunilor de diminuare a externalitãtilor se pot


estima pe baza variatiilor valorilor bunurilor care includ costuri impuse de externalitate.
Un teren situat în apropierea unui râu poluat este mai ieftin decât unul similar aflat în
apropierea unui râu nepoluat. O casã amplasatã în apropierea unei fabrici este mai
ieftinã decât una similarã amplasatã într-un teritoriu mai putin poluant. Un apartament
situat într-un bloc cu vecinãtate zgomotoasã si mediu turbulent (eventual o cafenea la
parter, sau vecini gãlãgiosi) este mai putin valoros decât altul situat într-un mediu
linistit, sigur si atractiv. Asemenea diferente de valoare exprimã tocmai preocuparea
indivizilor de a beneficia de externalitãti negative cât mai mici. Dar, de multe ori, nici
aceastã estimare nu poate fi realizatã cu precizie, existând situatii în care beneficiile nu
pot fi cuantificabile, cum ar fi aspectele legate de supravietuire sau salvarea de vieti
omenesti, sau privind etica si distributia avutiei în societate. În aceste situatii, solutia
optimã la problema externalitãtii se alege nu pe considerente economice, ci politice.

Decidentii politici adoptã solutii privind diminuarea externalitãtilor negative


acordând prioritate metodei minimizãrii costurilor, adicã luând în considerare
argumentele economice ale analizei cost-beneficiu. Dar deciziile nu se bazeazã
întotdeauna pe argumente economice, ci si etice. Dacã poluarea este externalitatea
asupra cãreia trebuie sã se decidã, existã mai multe solutii:

· reducerea nivelului productiei. Costul diminuãrii poluãrii este dat de


valoarea productiei la care s-a renuntat plus cheltuielile de restrângere ale activitãtii;

· schimbarea procesului de productie. Costul diminuãrii poluãrii este dat


de cheltuielile suplimentare impuse de o nouã tehnologie mai putin poluantã;

· folosirea de echipamente de remediere a efectelor poluãrii. Costul


diminuãrii poluãrii este dat de cheltuielile pe care le implicã noua formã de poluanti,
ceva mai putin nocivi generati de activitatea economicã;

· schimbarea amplasãrii generatorului de poluare într-o zonã cu impact


mai redus. Costul diminuãrii poluãrii este dat de cheltuielile ocazionate de transport si
reamplasare, plus noile cheltuieli de poluare.

Prin urmare, costurile si beneficiile generate de actiunile de diminuare a


externalitãtilor sunt dificil de estimat cu exactitate. De aceea deciziile politice se
bazeazã pe aproximãri ale acestor costuri si beneficii. Identificarea nivelului optim sau
eficient de externalitate impune costuri, de multe ori ridicate de informare, reglementare
si chiar constrângere. Informarea se manifestã ca necesitate pentru agentii economici
de a reusi sã adopte acea actiune care genereazã cele mai mici costuri si cele mai
mari avantaje. Reglementarea se manifestã ca necesitate a functionãrii pietelor în
conditii de concurentã imperfectã si cu interese contradictorii ale agentilor economici.
Constrângerea este o necesitate a reglãrii nivelului de externalitate când generatorul
sãu nu este preocupat de interesele semenilor afectati de efectele actiunilor proprii.

5. Controlul externalitãtilor

Externalitãtile trebuie si pot fi controlate. Actiunile de control al

externalitãtilor capãtã forma interdictiilor, izolãrilor si reglementãrilor guvernamentale.

Aceste actiuni diferã de la economie la economie, si, în cadrul aceleiasi tãri, de la o

externalitate la alta deoarece legislatia este diferitã si în plus, diferã si localizarea si

tipul producãtorilor de externalitate, ca si grupurile afectate de aceasta.

La baza controlului externalitãtilor se aflã câteva criterii care permit


interventia micro sau macroeconomicã în manifestarea externalitãtilor: eficienta;
cheltuielile agentiilor publice; flexibilitatea; etica.
Eficienta economicã este criteriul esential al activitãtii economice în functie
de care se urmãreste maximizarea efectelor sociale.

Cheltuielile agentiilor publici reprezintã un criteriu esential în declansarea


unei forme de control al externalitãtilor deoarece include costurile de functionare a
agentiilor publice care administreazã actiunile de control, ca si costurile implicate de
constrângere, respectiv politie si justitie.

Flexibilitatea se referã la capacitatea agentilor economici de a se adapta la


conditiile schimbãtoare de piatã si de mediu tehnologic.

Etica este strâns legatã de actiunile distributive ale veniturilor sau avutiei în
societate si se referã la preocuparea decidentilor de a identifica efectele externalitãtilor
asupra celor care o genereazã, celor care sunt afectati fãrã a o produce si asupra
plãtitorilor de impozite.

Interdictia. Interdictia unei activitãti care genereazã externalitate nu este o


solutie eficientã. Dar, combinatã cu constrângerea, atunci când existã bazã legislativã,
interdictia capãtã forma obligativitãtii producãtorului de externalitate de a diminua
efectele negative ale acesteia. În acest sens, se determinã costul marginal si
beneficiul marginal la diverse niveluri ale externalitãtii si se gãseste solutia optimã în
conditiile posibilului de piatã.

În practicã, obligativitatea producãtorului de externalitate de a-si restrânge


actiunile pentru a diminua externalitatea se concretizeazã în solutia optimã în trei
variante:

· externalitatea la nivel economic, care apare atunci când decizia de


diminuare a externalitãtii se bazeazã strict pe analiza cost-beneficiu, fiind o solutie de
echilibru în care se înregistreazã un compromis acceptat atât de producãtor si de cel
afectat de externalitate;

· externalitatea de nivel negociat, care se înregistreazã atunci când


producãtorul externalitãtii compenseazã sacrificiul grupului afectat de externalitate iar
costul compensãrii este inferior costului de diminuare a externalittii la nivel economic;

· externalitatea de nivel zero care este o exceptie de la problematica


externalitãtilor si apare atunci când costurile diminuãrii si chiar eliminãrii externalitãtii
sunt atât de mici, încât solutia optimã este chiar eliminarea activitãtii generatoare de
externalitate de cãtre producãtorul ei. Un exemplu în acest sens este poluarea sub
forma gunoaielor. Eliminarea totalã a gunoaielor, adicã înregistrarea externalitãtii zero
poate fi pentru agentul producãtor mai avantajos decât colectarea si transportul la
centre speciale, ceea ce presupune tehnologii de eliminare a deseurilor sau limitare la
maxim a acestora, fãrã a fi în mod obligatoriu costisitoare.

Izolarea. Izolarea unui agent economic de ceilalti sau a unui grup de agenti
fatã de altele atunci când activitatea acestuia influenteazã negativ existenta sau
functionarea altor societãti este o necesitate si o practicã frecventã în economia de
piatã. Izolarea capãtã forma separatiei grupurilor cu interese contradictorii si se
manifestã în general în douã variante:
· delimitarea vecinãtãtii ariei de manifestare a grupurilor cu interese
contradictorii. De exemplu în numeroase institutii publice sau private, în avioane sau
restaurante, fumãtorii sunt ocupantii unei pãrti distincte fatã de nefumãtori. Este o
practicã necesarã, care genereazã tolerare a externalitãtii de cei afectati care se simt
protejati si este putin costisitoare si usor de administrat;

· schimbarea sau transferul grupului care produce externalitate sau a celui


afectat de aceasta. Este vorba de mutarea unei firme care polueazã într-o zonã mai
putin populatã, ceea ce înseamnã reducerea numãrului celor influentati de
externalitate. Este o practicã care conduce uneori la o solutie eficientã, ca în situatia
unei poluãri fonice în care distanta mare micsoreazã efectul negativ asupra indivizilor.
Dar, uneori prezintã dezavantaje pentru cã presupune costuri sociale mari si inegalitãti
de avutie; de exemplu, exploatarea unui teren la periferia unui oras în conditiile
producerii de externalitate genereazã profit pentru întreprinzãtor, dar scãderea valorii
proprietãtilor învecinate.

Reglementãrile guvernamentale. Statul se implicã în activitatea


economicã si mai ales atunci când este implicatã problema bunãstãrii indivizilor.
Externalitãtile fac obiectul interventiei guvernamentale care se concretizeazã în douã
variante strategice:

· interventia prin directive;

· interventia prin supraveghere si controlul productiei.

Interventia prin directive este o politicã guvernamentalã care impune


tuturor generatorilor de externalitãti negative, adicã tuturor factorilor poluanti sã
actioneze pentru reducerea poluãrii într-un anumit procent care necesitã acelasi efort
pentru toti. Nu este o metodã care atinge optimul de externalitate deoarece practicarea
acesteia se confruntã cu câteva dificultãti:

- costul monitorizãrii si al constrângerii factorilor poluanti este ridicat;

- informatia care ajunge la nivelul administratiei publice nu este completã


pentru a determina modificarea standardelor în conformitate cu schimbãrile de
tehnologie;

- perceperea aceluiasi procent de diminuare a poluãrii de la toti agentii nu


este întotdeauna cea mai ieftinã metodã de reducere a externalitãtii.

În aceste conditii, în multe economii, guvernele renuntã la solicitarea


aceluiasi procent de diminuare a externalitãtii din partea agentilor poluanti în favoarea
unor cote diferentiate care se concretizeazã în sume absolute de cheltuieli apropiate,
scopul fiind acelasi. Diferentierea se face însã pe baza unei analize de optim al
externalitãtii, respectiv cost-beneficiu marginale ale diminuãrii externalitãtii.

Interventia prin supraveghere si controlul productiei ca modalitate de


control al externalitãtilor este o metodã ce prezintã la rândul sãu, avantaje si
dezavantaje. Ca si în cazul interventiei prin directive, costul reglementãrii prin
supraveghere si controlul productiei este ridicat din cauza necesitãtii de informatii
concrete privind activitatea agentilor economici, ceea ce presupune programe de
inspectie, adeseori costisitoare. În plus, aceastã metodã se aplicã atunci când
transferul amplasãrii firmei poluante nu este posibil sau eficient. Aceastã interventie se
manifestã în special sub forma obligativitãtii producãtorilor de autoturisme de a le
echipa cu catalizatori nepoluanti si a folosirii anumitor combustibili în generarea
electricitãtii. Este de retinut cã agentii economici nu au motivatia gãsirii de metode mai
avantajoase pentru reducerea poluãrii si, interventia guvernamentalã este o solutie
pentru actiunea colectivã si chiar, reglementarea unor obligatii pentru agentii
economici.

Inducerea unor motivatii pentru diminuarea externalitãtilor este o cale de


stimulare a agentilor economici de a fi preocupati de reducerea poluãrii. Aceasta se
realizeazã prin motivatii pozitive sub forma subventiilor sau negative sub forma taxãrii
sau penalizãrii.

Subventiile capãtã rolul de reducere a nivelului de externalitate prin


avantajele financiare pe care le primesc agentii economici. Avantajul subventiilor este
cã statul poate obtine o distributie eficientã a externalitãtii, adicã o diminuare a acesteia
fãrã a cãuta informatii cu privire la modalitãtile practice de diminuare a poluãrii, care
rãmân în sarcina agentului economic beneficiar de subventie. În plus, în cazul
schimbãrii tehnologiei de fabricatie si reducerii costurilor, firmele sunt tentate sã
adapteze nivelul externalitãtii cãtre optim fãrã o interventie suplimentarã din partea
guvernului.

Taxarea sau penalizarea se manifestã prin realizarea de plãti de cãtre


indivizii sau firmele care emit poluanti. Prin aceste taxe, factorii poluanti capãtã
motivatia reducerii emiterii de poluanti deoarece costurile proprii se majoreazã prin
includerea acestor costuri sociale ale poluãrii.

Grafic, optimul externalitãtii apare la nivelul E0 (figura nr. 8).

Fig. nr. 8: Efectul taxelor asupra externalitãtii

În mod normal costul social marginal (CSM) egalizeazã venitul marginal


(VM) la un nivel al productiei si externalitãtii E0. În functie de acesta, se determinã
venitul marginal în conditii de externalitate (VME) prin reducerea profitului sau venitului
marginal cu taxele pentru poluare. Aceasta face ca agentii economici sã fie preocupati
de minimizarea costurilor de diminuare a externalitãtii generate, ceea ce înseamnã
chiar reducerea poluãrii.

Problema esentialã în practicarea acestei forme de control al externalitãtilor


este cã nivelul taxelor trebuie sã fie riguros determinat. Dacã este prea scãzut, firmele
nu dau importantã si acceptã penalizarea cu usurintã pentru cã produc o cantitate
suficient de mare care le compenseazã aceastã taxã dar se poate ajunge la niveluri
periculoase de externalitate. Dacã este prea mare, existã riscul diminuãrii fortate a
productiei, pânã la reprofilarea agentilor economici.

Taxa practicatã pentru poluarea indusã trebuie sã reflecte costul social real
care depinde de productia realizatã si caracteristicile sale, amplasarea firmei,
anotimpul si chiar perioada de timp în care se realizeazã un ciclu de productie.

Prin urmare, controlul externalitãtilor este o preocupare complexã a puterii


publice într-o economie de piatã. Controlul eficient nu existã pentru toate tipurile de
externalitate.