ŞOMAJUL, CONSECINŢELE LUI

ŞI MĂSURILE DE COMBATERE

George STANA, doctorand, ULIM

Petru ROŞCA, dr. hab., prof. univ., ULIM

In this article, the authors examine the various aspects of unemployment causes and
manifestations, especially from Romania and Republic of Moldova, measures taken by public
authorities to reduce the unemployment rate among various population groups and to improve their
standards of living.

Şomajul este o maladie a economiilor contemporane cu efecte în general

negative asupra dezvoltării economice. Dacă în secolele XVIII-XIX şomajul era un
fenomen episodic, ce se manifesta doar în timpul crizelor, în perioada postbelică
şomajul a devenit un „satelit fidel de permanent” al economiei. În pofida

120
aparenţelor, şomajul este o problemă economică şi socială care generează până în
prezent aprinse discuţii atât teoretice, cât şi politice în întreaga lume.
Într-o economie concurenţială, cu piaţa relativ liberă, nu se poate asigura
concordanţa deplină dintre cererea şi oferta de muncă, respectiv dintre numărul
locurilor de muncă şi disponibilităţile de forţă de muncă. Există permanent forţa de
muncă neocupată, dar în căutare de lucru sau ocupată parţial, adică este prezent
fenomenul şomajului [12, p.124].
Şomajul este un fenomen negative prezent în aproape toate statele lumii.
Cuprinzând o mare parte a populaţiei active, şomajul este ilustrat de statisticile
internaţionale ca un fenomen macroeconomic ce impune soluţii multiple de natură
economică, politică, socială, în funcţie de loc şi timp. Şomajul prin efectele
economico-sociale pe care le generează, a devenit o problemă preocupată în ultimele
decenii pentru toate statele lumii. De aceia dinamica teoriei economice despre
şomaj, ca şi exprimarea unor puncte de vedere, trebuie să reflecte nu numai natura şi
cauzele şomajului, ci şi măsurile şi remediile pentru diminuarea efectelor sale.
Problema plasării în câmpul muncii a populaţiei constituie un aspect important
al economiei de piaţă. Tranziţia la economia de piaţă în fostele ţări socialiste a
necesitat introducerea unor modificări în cadrul legislativ şi modificarea
indicatorilor statistici. Au apărut noi noţiuni, care anterior erau străine economiei
noastre, cum sunt: rata şomajului, durata şomajului, lucrători înnămiţi, patronat,
populaţie economic activă etc. [14, p. 87-89].
Şomajul este o stare de dezechilibru pe piaţa muncii, în cadrul căreia
există un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă, adică un
surplus de populaţie activă care nu-şi găsesc loc de muncă.
În funcţie de cauzele pe care îl determină, se divizează următoarele tipuri de
şomaj [4, p.16-17]:
• şomaj ciclic (conjunctural), cauzat de crizele economice-finaciare şi
conjuncturi defavorabile trecătoare, dar care se repetă la intervale de timp mai lungi
sau mai scurte;
• şomaj stuctural, determinat de modificarea structurii economiei pe
activităţi, ramuri, subramuri sub incidenţa evoluţiei nevoilor, crizei energetice,
revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi altor factori;
• şomaj tehnologic, determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu
alte mai noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice cu
restrângerea locurilor de muncă;
• şomaj intermitent, ce apare ca urmare a practicării contractelor de atragere
de scurtă durată din cauza incertitudinii unui anumit număr de unităţi economice;
• şomaj de discontinuitate, care afectează în mod deosebit femeile şi este
cauzat de întreruperi ale activităţii din motive familiale şi de maternitate;
• şomaj sezonier, cauzat de întreruperi ale activităţilor puternic dependente de
factori naturali, cum sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări publice;
În funcţie de durata şomajului avem trei categorii de şomaj şi anume:
• şomaj de scurtă durată (de la câteva săptămâni până la 6 luni);
• şomajul de durată medie, ce durează o perioadă de la 6 până la 18 luni;
• şomaj de lungă durată, ce durează o perioadă mai mare de 18 luni.
Măsurarea şomajului ia în consideraţie atât mărimea absolută, adică numărul
total al şomerilor, cât şi mărimea relativă a acestuia, adică rata şomajului la un
moment dat. Rata şomajului (RŞ) se determină ca raport procentual dintre numărul
şomerilor (NŞ) şi populaţia aptă de muncă (Pam), folosind următoarea formulă [10, p.
NŞ
159]: RŞ = ⋅ 100%,
Pam

121
 Rata şomajului se prognozează în funcţie de tendinţa observată în perioada
precedentă şi de studiul previzibil în care se va afla activitatea economico-socială, pe
ramuri, domenii sau economie naţională în integru pe curba afacerilor în orizontul de
previziune.
Şomajul, raportat la piaţa muncii, este un fenomen macroeconomic opus
ocupării. Ca noţiune generică, şomajul a acoperit un timp, realităţi specifice foarte
diferite. Pentru aceasta şi opiniile exprimate cu privire la şomaj au variat în timp
[vezi: 9, p. 224-225].
Clasicii, în special Adam Smith, David Ricardo şi Baptiste Say, au considerat
şomajul o excepţie şi anume pentru cei care nu erau tentaţi să se angajeze la un
salariu oferit de condiţiile pieţei libere. K. Marx însă, a privit şomajul ca pe un
fenomen specific numai societăţii capitaliste, identificându-l cu armata industrială de
rezervă, adică cu acea parte a populaţiei active care nu poate găsi un lucru şi devine
„suplimentară”. La neoclasici, problema ocupării forţei de muncă este integrată
teoriei echilibrului general. Pentru ei piaţa forţei de muncă este o piaţă perfectă, în
care oferta şi concurenţa se formează şi există separat, prima aparţine indivizilor, iar
cealaltă întreprinzătorilor. Din confruntarea lor liberă pe piaţă rezultă un nivel al
salariului care asigură, automat, deplina ocupare şi implicit, echilibrul pe piaţa
muncii. Drept urmare, în condiţii de stabilitate, toată lumea va fi efectiv ocupată.
Marea criză a anilor 1929-1933 a infirmat o asemenea supoziţie. În contestul
dezechilibrelor economice a acelor ani, John Maynard Keynes în lucrarea Teoria
generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor [3], oferă o analiză
cuprinzătoare a fenomenului şomajului, combătând atât teoria clasică, cât şi pe cea
neoclasică, privind ocuparea forţei de muncă. Pentru el, nu blocajele aparatului de
producţie se află la originea şomajului, ci insuficienţa cererii efective, atât la
consum, cât şi la investiţii. El susţine că remediul pentru gradul de ocupare al forţei
de muncă nu poate fi găsit decât într-o politică economică de credit eftin, care să
stimuleze procesul investiţional.
În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, conceptul de ocupare deplină a
forţei de muncă nu trebuie înţeles în sensul de rată zero a şomajului. Reprezentanţi ai
curentului de gândire economică monetarist, în special Milton Freidman, consideră
că există o rată naturală a şomajului (de 3%, iar în prezent, de 6-7%), care este
compatibilă cu starea generală de echilibru economic [8, p. 273].
Comparând evoluţiile medii din ultimele decenii, rata anuală a şomajului în ţările
dezvoltate s-a menţinut relativ constant, cu uşoare tendinţe de scădere: între anii
1982-1991, rata medie anuală a şomajului a fost de 7,0 la sută; între 1992 – 2001, rata
medie anuală a şomajului a fost de 6,8 la sută. Însă actuala criză financiară mondială a
condus la creşterea esenţială a ratei şomajului în majoritatea ţărilor dezvoltate.
Rata şomajului variază în diverse ţări şi ca perioadă de timp, fiind strâns legată
de starea lucrurilor în economie. De exemplu, în Belgia rata şomajului a fost în anul
2008 de 7,0%, în Canada - 6,1%, Federaţia Rusă – 6,4%, în Grecia - 7,7%, în Italia –
6,8%, în Franţa - 7,4%, în Germania - 7,3%, Portugalia – 7,6%, Spania 11,3%,
Turcia n-11,0% etc. [1, p.547].
Conform legislaţiei în vigoare, drept şomeri se consideră persoanele apte de
muncă la vârsta aptă de muncă, care din cauze ce nu depind de ele nu au un loc de
lucru cuvenit, venitul legitim şi sunt înregistrate la oficiul forţei de muncă la locul de
reşedinţă în calitate de persoane ce caută de lucru şi care doresc să se angajeze.
Şomajul poate fi benevol şi forţat. Şomajul benevol are loc în cazul când
economia se află la un nivel înalt de dezvoltare, deoarece numai acest fapt îl poate
determina pe cineva să-şi permită benevol a nu lucra o anumită perioadă de timp şi a
nu accepta nimic din ceea ce i se propune.
Şomajul forţat reprezintă situaţia în care oamenii au dorinţa de a se angaja, însă
nu au această posibilitate din cauza lipsei locurilor de muncă, ceea ce duce la

122
pierderi sociale enorme. Şomajul forţat se manifestă în diverse forme: şomaj ciclic,
structural, tehnologic, cu întreruperi (angajarea cu contract provizoriu, legată de
îngrijirea copiilor etc.), şomajul sezonier (în agricultură, construcţii etc.).
Obţinerea statutului de şomer – constituie un fenomen nou în societatea noastră
şi aici sunt importante o serie de măsuri compensatorii în stare să reducă stresul
psihologic al omului care nimereşte în această situaţie.
Susţinerea socială a şomerilor, care este astăzi un factor important de reducere
a consecinţelor negative ale şomajului şi de influenţare asupra nivelului de trai, se
efectuează prin garantarea unui anumit venit minimal al şomerilor, plătindu-se
indemnizaţia de şomaj, nivelul căreia diferă de la ţară la ţară atât ca mărime, cât şi ca
perioadă de plată. Indemnizaţia de şomaj se plăteşte diferenţiat, pe categorii de
lucrători, în funcţie de vechimea în muncă, nivelul studiilor, numărul de copii etc.
Cauze ale şomajului. Apariţia şi accentuarea şomajului au o multitudine de
cauze obiective, dar şi subiective. Principalele cauze generatoare de şomaj sunt [4,
p.23-26]:
a) crizele economice-financiare, ce au loc şi care apar sub trei tipuri, în funcţie
de dimensiunile lor: crize generale, parţiale şi conjuncturale;
b) tendinţele de restructurare economică, geografică, socială etc. ce au loc în
diferite ţări, mai ales, sub incidenţa crizei energetice şi revoluţiei tehnico-ştiinţifice,
care generează şomajul structural;
c) înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii, centralizarea unor capitaluri şi
unităţi economice cu restrângerea locurilor de muncă;
d) incertitudinea afacerilor unui anumit număr de agenţi economici, ce
determină practicarea contractelor de angajare de scurtă durată;
e) întreruperea activităţii din motive familiale şi de maternitate, care
afectează în mod deosebit femeile şi generează aşa-zisul şomaj de discontinuitate;
f) întreruperea activităţilor puternic determinate de factorii naturii ce este
specific următoarelor sectoare economice: agricultură, construcţii, lucrări publice
etc.;
g) starea economiei (nivel, structură, tehnică şi tehnologie aplicată etc.);
h) intrarea pe piaţa muncii a eşantioanelor de populaţie activă care n-au mai
lucrat.
Cauzele sunt:
• diminuarea posibilităţilor de trai în condiţiile unor venituri considerate
altădată sigure şi suficiente (salariul soţilor, pensii, economii) ce s-au
erodat sub acţiunea inflaţiei şi a altor procese din economie;
• intensificarea mişcării de emancipare a femeilor care nu se mai
resemnează la o viaţă pasivă;
• ruinarea micilor producători etc.
i) migraţia internaţională a forţei de muncă. Dimensiunile şi dinamica
şomajului pe ţări şi perioade sunt influenţate, mai ales, după cel de al doilea război
mondial, de migraţia internaţională a populaţiei, de deplasarea populaţiei active
disponibile dintr-o ţară în alta în căutarea unui loc de muncă, ceea ce diminuează
oferta de muncă în ţara de origine, dar o măreşte în ţara unde ajunge, acţionând
astfel în direcţia scăderii sau creşterii corespunzătoare a şomajului.
Odată cu progresul tehnic şi dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor se
intensifică şi fluxurile de migraţi spre ţările dezvoltate. Conform datelor ONU în
2005 numărul migraţilor internaţionali cu reşedinţă de trai în alte ţări constituie în
lume 191 milioane persoane, crescând de peste 2,5 ori în comparaţie cu anul 1960.
În decurs de circa jumătate de secol trecut numărul persoanelor sosite în regiunile
mai dezvoltate ale lumii a crescut de la 43 până la 61%, iar ponderea lor în numărul
populaţiei acestor regiuni a crescut de la 3,4 la 9,5% [15, p.3]
Conform prognozelor ONU numărul populaţiei în regiunile mai slab dezvoltate

123
ale lumii în viitorii 50 de ani va spori de 1,5 ori şi este puţin probabil ca ea să fie
absorbită suficient de economia lor. Iar în regiunile dezvoltate numărul populaţiei se
va reduce, în deosebi, în Europa, ponderea căreia în numărul total pe glob în anii
2000-2050 se va reduce de la 12 la 7% (vezi tab.1).

Tabelul 1. Numărul populaţiei şi repartizarea ei

pe diferite regiuni ale lumii, 2000-2050
Numărul populaţiei, milioane persoane Repartizarea
populaţiei pe regiuni,
%
1950 1975 2000 2025 2050 1950 2000 2050
Total pe glob 2519 4079 6086 7905 9076 100 100 100
Ţările mai 813 1047 1193 1249 1236 32,3 19,6 13,6
dezvoltate
Europa 547 676 728 707 653 21,7 12,0 7,2
America de Nord 172 243 315 388 438 6,8 5,0 4,8
Australia şi 13 21 31 41 48 0,52 0,51 0,52
Pacific
Regiunile mai 1707 3027 4892 6656 7840 67,7 80,4 86,4
slab dezvoltate
Africa 224 416 812 1344 1937 8,9 13,3 21,3
Asia 1396 2395 3676 4728 5217 55,4 60,4 57,5
America Latină 167 322 523 697 783 6,6 8,6 8,6
Sursa: 15, p. 8.

In economia mondiala demult exista o acută problema demografica, ea constă

în faptul că cetăţenii din ţările bogate nu au destul de mulţi copii si trăiesc o perioadă
îndelungată creând astfel o mare lipsă de forţă de muncă în ţările respective. In acest
timp în alte părţi ale lumii numărul populaţiei creşte rapid.
După unele date se estimează că SUA are nevoie de cca. 10 milioane de
emigranţi pe an pentru a păstra proporţia de forţă de muncă activă si pensionari. UE
avea nevoie de mai mult de un milion de emigranţi pe an doar pentru a-si menţine
constanta forţa de munca de acum până în 2050, iar in Japonia raportul dintre
pensionari si cei care lucrează se va dubla in următorii douăzeci de ani.
Cauzele migrării diferă de la tara la tara, cele mai frecvente sînt cauzele
economice si social-politice. Fiecare stat face programul in interesul sau, cu scopul
dezvoltării economice, unele propun programe de atracţie a imigranţilor (Cehia,
Canada) altele încearcă sa stopeze acest proces. Si sînt programe ale statelor care
creează condiţii favorabile procesului de emigrare (China, Japonia).
Ţările importatoare de resurse de muncă, ce simt în permanenţă necesitatea de a
atrage forţa de muncă, îşi orientează politicile spre reglarea numărului şi calificării
lucrătorilor migraţi, de asemenea sunt create condiţii favorabile, ce atrag lucratori.
Ca instrument de reglare a numărului de migraţi se foloseşte indicele cotei de
imigrare, aceasta cota se calculează anual în dependenţă de necesităţile interioare
economice ale ţării importatoare. Cota poate fi repartizată în anumite proporţii între
diverse categorii de imigranţi.
Politica emigraţionistă a ţărilor exportatoare de resurse de muncă în primul
rând tinde spre atingerea următoarelor obiective:
• reducerea şomajului;
• încasarea mijloacelor valutare de la lucratorii emigranţi care sunt folosite
pentru echilibrarea operaţiunilor export-import;
• în străinătate emigranţilor trebuie să li se asigure nivelul de trai respectiv;
• cerinţa de întoarcere în patrie se îmbină cu obţinerea de câtre aceştia in ţările
traine a studiilor profesionale necesare.

124
 Promovarea şi realizarea politicii migraţionale presupune: elaborarea unor
programe privind realizarea politicii migraţionale, care includ, în special: asigurarea
protecţiei sociale a migraţilor; atragerea investiţiilor străine; crearea unor noi locuri
de muncă; asigurarea condiţiilor pentru utilizarea eficientă a veniturilor provenite
din munca prestată peste hotare în scopul dezvoltării businessului mic şi mijlociu;
facilitarea transferurilor băneşti. Implementarea unor astfel de programe va influenţa
pozitiv dezvoltarea economiei naţionale, rezolvarea problemelor sociale şi
educaţionale, reglementarea fluxului migraţional, acumularea vărsămintelor băneşti
în bugetul de stat, crearea condiţiilor pentru repatrierea lucrătorilor migraţi şi alte
măsuri.
Criza economică, caracterizată prin scăderi sau stagnări ale activităţii
economice , sporeşte numărul de şomeri, iar integrarea lor, în perioada de boom,
poate fi la un nivel scăzut. Absorbirea unui număr cât mai mare de şomeri depinde
de posibilităţile reale ale fiecărei ţări de a stimula agenţii economici în creşterea
investiţiilor de capital, de capacitatea de utilizare eficientă a pârghiilor economice în
condiţii de criză. Cu alte cuvinte, rate mari de creştere economică determină
scăderea ratei şomajului, iar rate mici sau negative ale creşterii economice sunt
însoţite de creşterea ratei şomajului [9, p. 225].
Argumentat în teorie şi constatat în practica economică şomajul se
caracterizează prin mai multe aspecte:
a) nivelul şomajului, exprimat absolut, respectiv prin numărul celor neocupaţi şi
relativ, ca rată a şomajului, calculată ca raport între numărul şomerilor şi
populaţia ocupată.
b) Intensitatea şomajului, este o altă caracteristică în funcţie de care se poate
distruge şomajul total care presupune perderea locurilor de muncă şi încetarea
totală a activităţii; şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii prin
reducerea duratei de lucru sub cea legală; şomajul deghizat, care presupune o
activitatea aparentă, cu o activitate aparentă, cu o productivitate mică;
c) durata şomajului cuprinde perioada de timp din momentul perderii locului de
muncă până la preluarea activităţii. Diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există
o durată a şomajului legiferată;
d) structura şomajului se formează pe baza anumitor criterii, care sunt: categoria
socio-profesională, nivelul calificării, ramura de activitate din care provine,
vârsta, sec, rasă etc. Din studierea structurii şomajului pe sexe şi categorii de
vârstă, se constată o creştere a numărului de şomeri tineri (până la 25 de ani) şi
a femeilor [9, p.228].
Pe baza acestor trăsături caracteristice, putem considera că a şoma înseamnă a
nu lucra în mod oficial adică lipsa pentru o anumită perioadă de timp a unui loc de
muncă. Inactivitatea poate fi însă şi rezultantă voinţei individuale având o motivaţie
subiectivă. În consecinţă, şomajul poate fi voluntar şi involuntar.
Referindu-se la şomajul voluntar, Keynes considera că acesta este datorat
refuzului sau imposibilităţii pentru purtătorul forţei de muncă de a accepta o
retribuţie corespunzătoare salariului de echilibru. Acest refuz este bazat pe anumite
prevederi legale, pe uzanţe sociale sau înţelegeri în vederea negocierii contractelor
colective. În contrast, şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor
neocupate care, deşi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, nu găsesc
locuri de muncă disponibile [3, p.44].
Între aceste două forme de şomaj există puncte de interferenţă, care le fac
uneori greu departajabile. Există astfel, un şomaj tranzitoriu sau fricţional,
specific acelor economii care forţa de muncă manifestă o mare înclinare spre
echilibrarea locului de muncă în vederea ameliorării condiţiilor de viaţă. În categoria
şomajului voluntar, pot să fie incluşi şi aceia care primesc o indemnizaţie de şomaj.
Explicabilă şi motivată social, indemnizaţia de şomaj are afecte economice

125
contradictorii. Se constată că şomajul voluntar este cu atât mai mare cu cât această
indemnizaţie este mai consistentă. Un efect negativ al indemnizaţiei de şomaj este şi
aşa numitul şomaj la negru. El cuprinde pe aceia care beneficiază de indemnizaţia
de şomaj, dar care prestează concomitent o activitate remunerată, de obicei, în
domeniul serviciilor de consum sau comerţului. Pentru acesta este necesar ca
indemnizaţia de şomaj să fie astfel stabilită, încât să incite la cutarea unui loc de
muncă.
În explicarea cauzelor şomajului, nu poate fi neglijată, migraţia
internaţională a populaţiei, adică deplasarea populaţiei active disponibile, dintr-o
ţară în alta, în căutarea unui loc de muncă. Acest proces, creează serioase
dezechilibre pe piaţa muncii, între cererea şi oferta de muncă, atât pentru ţările
importatoare, cât şi pentru ţările de origine [9, p. 230].
Consecinţele economice şi sociale ale şomajului. Pe plan economic, se disting
consecinţe negative ale şomajului la nivel naţional şi la nivel de individ-familie.
Pe plan naţional, excluderea unei părţi a forţei de muncă influenţează
dinamica mărimii PIB, în sensul că instruirea, calificarea celor aflaţi în şomaj au
presupus cheltuieli din partea individului şi societăţii, care nu vor putea fi recuperate
în situaţia şomajului de lungă durată, această forţă de muncă, ieşită din populaţia
activă ocupată, nu contribuie la creşterea PIB; societatea suportă costurile şomajului
pe seama contribuţiei la fondul de şomaj, din partea agenţilor economici, salariaţilor,
existenţa unui şomaj de lungă durată, mai ales în rândul tinerilor, poate genera acte
de violenţă, infracţiuni, poate accentua criminalitatea, cu impact asupra întregii
societăţi.
La nivel de individ - familie, şomajul se repercutează negativ asupra venitului.
Indemnizaţia de şomaj este mai mică decât salariul. Prelungirea duratei şomajului
erodează şi economiile, dacă ele există. Se detoriază calitatea forţei de muncă şi este
mai greu de găsit un loc de muncă.
Multitudinea de efecte negative ale şomajului pentru societate şi individ
justifică pe deplin îngrijorarea guvernelor statelor lumii în faţa acestui flagel şi
preocuparea pentru a găsi soluţii de ocupare a forţei de muncă la un grad cât mai
înalt.
Procesul de tranziţie a României şi Republicii Moldova la economia de piaţă
relevă câteva trăsături ale şomajului [9, p. 133-234]:
1. Creşterea însemnată a numărului şomerilor pe întregul parcurs al
tranziţiei la economia cu piaţă concurenţială; rata şomajului se mişcă în România în
jur de 11-12%, pe ansamblul economiei.
În Republica Moldova, conform metodologiei Biroului Internaţional al Muncii,
la nivel de ţară în în trimestru III al anului 2010 a înregistrat o rată a şomajului de
6,5%, faţă de perioada respectivă a anului 2009 de 5,9%, inclusiv rata şomajului la
bărbaţi şi la femei a fost de 7,1% şi 5,9%. Disparităţi semnificative s-au înregistrat
între rata şomajului în mediul urban -8,6%, faţă de mediul rural - 4,7%, în rândurile
tinerilor (15-24 ani) rata şomajului a constituit 18,8%, iar în categoria de vârstă 15-
29 ani acest indicator a avut valoarea 13,9%.
2. Există în structura şomajului a unui număr important de muncitori,
îndeosebi, cei care au lucrat în unităţile economice energointensive sau la
întreprinderile complex militar a fostei URSS.
3. Şomajul afectează puternic tinerii şi femeile. Şomerii tineri provin mai
ales din mediul urban, având o pregătire liceală, profesională, deseori şi cu studii
superioare. Cauzele care generează şomajul în rândul tinerilor sunt: penuria locurilor
de muncă pentru tinerii care întră pentru prima dată pe piaţa muncii; neconcordanţa
structurii cererii cu cea a ofertei de forţă de muncă; preferinţa patronatelor pentru a
angaja persoane cu experienţă în activitate; disponibilizarea cu prioritate a tinerilor
lucrători etc. Ponderea mare a femeilor în rândul şomerilor are ca principală cauză

126
persistenţa unei mentalităţi învechite privind rolul femeii în societate, mentalitate
care se manifestă atât la angajare, cât şi la disponibilizarea personalului.
4. Tendinţa de creştere a şomajului de lungă durată. Aceasta se explică mai
ales prin perioada mare a recesiunii în cadrul ciclului economic.
5. Alimentarea şomajului prin procese de natură economică şi social
culturală. Procesele economice ţin prioritar de: declinul economic, inconsecvenţa
aplicării reformei economice, lipsa de capital etc., iar procesele social-culturale
privesc mai ales mobilitatea relativ redusă a forţei de muncă în planul teritorial din
motive sociale restrictive, neconcordanţa dintre opţiunile profesionale ale celor care
caută de lucru şi cerinţele vieţii social-economice, amplificarea tendinţelor de
specializare a unor grupuri socio-profesionale etc.
În ceea ce priveşte formele şomajului, în România şi Republica Moldova, se
poate aprecia că se încadrează în linia generală a teoriei economice.
Şomajul conjunctural este acela care se formează din pricina diminuării
activităţii economice în condiţiile recesiunii specifice tranziţiei la economia cu piaţa
concurenţială, în ţările noastre. El are un caracter involuntar, fiind determinat de
insuficienţa cererii agregate, implicit, a cererii de muncă. Şomajul conjunctural se
autoîntreţine, deoarece sporirea salariilor sub presiunea inflaţiei, fără acoperire în
creşterea productivităţii, duce la scăderea volumului vânzărilor. Astfel, firmele care
nu pot face faţă salariilor sporite îşi diminuează activitatea şi încep să
disponibilizeze personalul.
Şomajul structural este acela care se formează pe baza modificărilor ce se
petrec în structura activităţilor economico-sociale. El se corelează cu interacţiunea
dintre schimbarea consumului şi noile tehnologii, astfel că apare ca şomaj
involuntar. Totodată el demonstrează existenţa unei evidente neconcordanţe între
structura cererii şi a ofertei de forţe de muncă, sub aspect demografic, educaţional-
profesional şi ocupaţional. Acest şomaj se particularizează prin faptul că este efectul,
îndeosebi, al restructurării economiei, în primul rând a industriei, prin deplasarea de
la industria energointensivă, la industria producătoare de bunuri materiale şi de
servicii de consum.
Şomajul tehnologic este şomajul determinat de înlocuirea tehnologiilor vechi
şi de reorganizarea întreprinderilor. Întrucât în România şi Republica Moldova
procesele de retehnologizare şi restructurare înregistrează un ritm lent, şomajul
tehnologic are proporţii mai reduse. Dar întârzierea acestor procese are efect pe
termen lung, deoarece amână momentul reducerii locurilor de muncă slab eficiente
şi cel al sporirii puterii de concurenţă a unităţilor economice.
În afara acestor forme de şomaj în ţările noastre mai există şi alte forme mai
puţin cuprinzătoare cum ar fi: şomajul sezonier, şomajul deghizat etc.
Indiferent de formele sub care se manifestă, şomajul are consecinţe multiple,
atât pentru individ, cât şi pentru economia şi societatea ţărilor noastre în ansamlu.
Consecinţele economico-sociale multiple, asemănătoare, în general cu cele care au
fost arătate anterior, se îmbină organic cu costul social al şomajului şi afectează
puternic esenţa, proporţiile, ritmul şi eficienţa dezvoltării economiei naţionale pe
termen lung.
Politici antişomaj. Fiind un fenomen cu mult mai multe efecte negative decât
pozitive, şomajul a constituit în perioada postbelică unul din obiectivele principale
ale statului. În acest scop au fost elaborate un şir de metode şi mecanisme de luptă
contra şomajului, cum sunt [5, p. 237]:
• crearea noilor locuri de muncă prin relansarea şi încurajarea activităţii
economice pe calea reducerii impozitelor;
• acordarea de asistenţă întreprinderilor aflate în dificultate;
• stimularea investiţiilor;
• deschiderea de noi întreprinderi din mijloacele statului;

127
 • armonizarea cererii şi ofertei forţei de muncă adaptării sistemului de instruire
profesională la cerinţele pieţei pe calea organizării sistemului de reciclare
permanentă a forţei de muncă, de schimbare a calificării;
• reducerea duratei săptămânii de muncă.
Conform legislaţiei în vigoare cu privire la muncă, faţă de conducătorii de
întreprinderi sunt înaintate următoarele cerinţe:
1. Patronatul are obligaţia să prezinte la timp, în nu mai puţin de trei luni,
organelor de stat abilitate cu problemele ocupării forţei de muncă şi organelor
sindicale respective informaţii cu privire la disponibilizările în masă posibile.
2. În nu mai puţin de două luni patronatul este obligat să comunice în forma
stabilită organelor serviciului de ocupare a forţei de muncă despre disponibilitatea
viitoare a lucrătorului concret.
3. Conducătorii au obligaţia ca la încheierea contractelor colective de muncă
să prevadă:
• măsuri, orientate spre reducerea timpului de muncă fără reducerea
numărului de lucrători;
• facilităţi şi compensaţii pentru lucrătorii disponibilizaţi supra numărului
prevăzut de legislaţie;
• modul de organizare a pregătirii profesionale, reciclării şi perfecţionării
lucrătorilor disponibilizaţi înainte de survenirea termenului de reziliere a
contractului de muncă;
• garanţiile pentru acordarea ajutorului la angajarea unor categorii de lucrători
disponibilizaţi;
• obligaţia privind încheierea cu organele asigurării de stat sau firmele de
asigurare a unor contracte colective de asigurare a muncitorilor şi
funcţionarilor pentru cazurile de pierdere a locului de muncă;
• alte măsuri, care să contribuie la protecţia socială a lucrătorilor, în caz de
disponibilizare în masă.
În cazul diminuării de scurtă durată a volumului de producţie este raţional să
fie prevăzute măsuri, care să permită evitarea reducerii numărului de lucrători,
bunăoară, oprirea temporară a ocupării locurilor vacante de muncă; trecerea
lucrătorilor întreprinderii la regimul cu ziua incompletă de lucru; acordarea
lucrătorilor a concediilor fără plată etc.
Bibliografie:
1. Anuarul statistic al Republicii Moldova. Chişinău: Statistica, 2009. 576 p. (p. 90-94, 546-547).
2. Болотин Б. Мировая экономика за 100 лет. “Мировая экон. и междун. отношения”, M., 2001, № 9, с.90-
114.
3. Keynes J. M. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor. Bucureşti: Editura Ştiinţifică,
1970.
4. Мировая экономика: Учебник /Под ред. проф. А.С .Булатова. М.: Юность, 2000. 734 с.
5. Moldovanu D. Economia politică. Chişinău: Editura Arc, 2001. 300 p.
6. Neguţ V. I. Şomajul în noile tendinţe mondiale. Craiova: SITECH, 2003. -227 p.
7. Piaţa forţei de muncă în Republica Moldova...Chişinău: BNS, 2007. -115 p.
8. Popescu I.A., Bondrea A.A., Constantinescu M.I., Roşca P.I. Probleme fundamentale ale economiei
contemporane. Abordare epistemologică. Chişinău: Editura Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2007. 361 p.
(Piaţa muncii, p. 259-276).
9. Popescu I.A., Bondrea A.A., Constantinescu M.I., Ţâu N. Probleme fundamentale ale economiei
contemporane. Macroeconomica. Chişinău: Editura Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2008. 361 p. (Capitolul
23 - p. 259-276).
10. Roşca P. Economia generală. Manual. Chişinău, 1997. 264 p. (Capitolul 13, p.146-161).
11. Roşca P. Relaţii economice internaţionale. Chişinău: ULIM, 2005. 280 p. (Capitolul 15, p. 96-106).
12. Roşca, P. Previziunea socioeconomice în condiţiile de piaţă (metodologie, principii, experienţă mondială)”.
Chişinău, 2000, 280 p
13. Roşca, P., Roşca L. Migraţia internaţională a populaţiei şi resurselor de muncă. În Revista ştiinţifică „Studii
Economice”, ULIM. Chişinău, 2008, an 2., nr. 3-4, p.49-60.
14. Rosca P. Economia întreprinderii. Manual. Chişinău:ULIM, 2004. 280 p. (p.87-89).
15. UN World Population Prospect: The 2004 Revistionpopulation database (http://esa.un.org./unpp).
Recenzent: dr. hab., prof. univ. Alexandru Gribincea

128