Curs nr.

ȘOMAJUL

Şomajul – concept şi sferă de cuprindere

Nefolosirea, în forme şi grade diferite, a unei părţi a forţei de muncă active

înseamnă şomaj. Existenţa sa ca fenomen economic şi social este legată de producţia
modernă, de apariţia pieţei muncii şi a salariului ca preţ al forţei de muncă.
Pentru secolul XIX, liberal sub raportul filosofiei economice dominante, şomajul nu a
constituit o problemă. Eventualele întreruperi sau absenţe în procesul muncii nu erau socotite
decât pene efemere şi cu cauze sociale. Abia în ultimul sfert al acestei perioade se pune
problema somajului în termeni efectiv economici.
Evoluţia prin dezechilibru, sinuozitatea procesului reproducţiei, apariţia unor factori
noi de influenţă sub incidenţa progresului tehnic etc., fenomene specifice începutului de secol
XX dar, cu deosebire, marea criză a anilor '29-'33 conştientizează lumea că folosirea forţei de
muncă este o problemă. Cu această ocazie economistul englez J.M. Keynes îşi face un mare
merit din a susţine, argumentat, că orice politică economică care se vrea cu sorţi de izbândă
trebuie să-şi facă din folosirea cât mai deplină a forţei de muncă alfa şi omega discursului.
Începând de aici, şomajul şi inflaţia devin însoţitori nedoriţi dar permamenţi ai
economiei contemporane. În acelaşi timp, problema şomajului se instituţionalizează; statul îşi
asumă responsabilităţi şi acţionează în mod direct pentru a menţine sub control amintitele
fenomene; îşi construieşte strategii. Este, de altfel, obligat să o facă, pentru că economia în
sine nu mai garantează, în virtutea mecanismelor spontane autoreglatoare, folosirea deplină a
forţei de muncă. În acţiunea sa este obligat să ţină seama de următoarele împrejurări:
 Crearea unui loc de muncă în plus nu răspunde doar unei cerinţe de ocupare;
 pe lângă faptul că respectivul loc de muncă se realizează la costuri din ce în ce mai
mari, el trebuie să aibă şi o fundamentare economică, să-i fie necesar economiei.
Societatea s-a prezentat, întotdeauna, de o manieră stratificată, atât sub raportul
structurii ocupaţionale cât şi al celei salariale. Realizarea consensului între participanţii la
actul producţiei în formula "un loc pentru fiecare şi fiecare la locul său presupune acceptarea
de către orice individ a poziţiei pe care o ocupă în piramida socială" . Nu este acesta un lucru
TFT

uşor realizabil. Aceasta şi numai pentru faptul că inegalităţile au fost întotdeauna greu tolerate

1
în condiţiile în care există şi se manifestă o inerţie a categoriilor sociale privilegiate pentru a
reproduce inegalităţile.

Există un foarte mare număr de factori care influenţează mărimea şomajului precum:
progresul tehnic, creşterea populaţiei, sistemul de învăţământ, ritmul şi natura creşterii
economice etc. Influenţa fiecărui factor este complexă şi contradictorie. Dorim a se reţine că
şomajul nu este un dat şi un rezultat exclusiv al dezvoltării economice. Elemente care ţin de
sfera socialului, politicului, psihologicului etc. au o mare pondere în determinarea naturii şi
formei şomajului; că acesta îmbracă forme şi se manifestă în condiţii concret-istorice şi nu
după o ecuaţie sau un sistem de ecuaţii prestabilite.
Vocabularul teoriei cu privire la şomaj uzează, de asemenea, de noţiuni precum:
 Piaţa muncii = locul de confruntare, în spaţiu, timp, pe total şi pe structură a ofertei de
muncă cu cererea de muncă;
 Cererea de muncă (sau oferta de locuri de muncă) = ansamblul numărului de ore de
muncă şi, corespunzător, a personalului de o calificare şi pregătire adecvate necesare
pentru realizarea tuturor bunurilor şi serviciilor de care are nevoie societatea la un
moment dat, în condiţiile date de organizare şi de dotare tehnică a producţiei. Ea vine
din partea economiei;
 Oferta de muncă (sau cererea de locuri de muncă) = numărul total de ore de muncă şi,
corespunzător, a locurilor de muncă care, în mod potenţial, pot fi ocupate de către
populaţia activă a unei ţări. Ea aparţine şi vine din partea factorului subiectiv al
producţiei, omul.

Odată aceste chestiuni lămurite, teoria economică încearcă să surprindă esenţa

şomajului oprindu-se, fie la semnificaţia verbului a şoma, fie la cea a substantivului şomer.
Astfel, prin trimitere la statistică a şoma înseamnă a nu lucra în mod oficial, adică lipsa,
pentru o anumită perioadă de timp, a unui loc de muncă cu consemnarea acestui fapt în
evidenţa instituţiei specializate în ţara respectivă cu problemele muncii şi ocrotirii sociale.
Judecând în termenii pieţei muncii, şomajul desemnează acea situaţie în care oferta
de muncă se găseşte în excedent faţă de cererea de muncă. Scăderea accentuată a gradului
de folosire a forţei de muncă active precum şi nefolosirea acesteia în forme şi grade diferite
are drept consecinţă şomajul, care, ca geneză şi natură, este un fenomen complex
multidimensional: demo-economic, psiho-socio-cultural şi politic.
În literatura de specialitate a fost constituită următoarea istorie a conceptului de şomaj:

2
 ● viziunea preclasică – mercantiliştii nu au ajuns la conceptul economic de şomaj.
Analiza lor economică referitoare la această problemă se limita la ciclul agricol care
determina fluctuaţii ale forţei de muncă. Preocupările mercantiliştilor erau orientate spre
repercusiunile sociale ale acestui ciclu (lenea, vagabondajul) şi remediile lor constau în
diverse mijloace de a impune munca colectivă, unei populaţii cu tradiţii agricole;

● economiştii clasici – A. Smith, T.R. Malthus, D. Ricardo – au studiat „legea asupra

săracilor” dar nu au fost conturate conceptele de piaţă a muncii şi de şomaj şi nici nu s-a făcut
distincţia dintre populaţia totală, populaţia activă şi populaţia utilizată (ocupată). Clasicii
doreau să determine legea repartiţiei sociale a veniturilor şi au fost interesaţi pentru aflarea
regulilor de fixare a salariilor, formulând legea salariului de subzistenţă, pe care îl deduc din
mecanismul demografic (dacă salariul creşte peste acest nivel, populaţia creşte mai rapid
decât resursele alimentare – legea lui Malthus, ceea ce reduce salariul la nivelul de
subzistenţă). Pentru şcoala clasică, problema ocupării era privită în conexiune cu şomajul –
acesta constituind obiectivul studiului economic. Şomajul este considerat o piedică efemeră,
uşor surmontabilă, prin simpla declanşare a automatismelor economice : dacă şomajul apare şi
creşte la un moment dat, salariile scad, forţa de muncă se ieftineşte, costul se reduce, ceea ce
permite producătorului să mărească producţia şi să angajeze un număr tot mai mare de
muncitori, făcând astfel să dispară şomajul. Malthus este singurul dintre clasici care face
excepţie în ceea ce priveşte soluţia pentru şomaj – potrivit teoriei acestuia, trebuie acţionat
numai asupra forţei de muncă, devenită excedentară, pentru a o aduce la nivelul cererii,
remediile fiind : ”absenţa”,”viciul” şi ”nenorocirea”. În viziunea clasică, ”mâna invizibilă”
este cea care caracterizează dezechilibrele pieţei muncii, nefiind necesare măsuri concertate
care să se înscrie pe linia politicilor de ocupare. Din punct de vedere istoric, explicaţiile
acestei teorii rămân neconcludente, deoarece Anglia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea a
cunoscut o evoluţie fără precedent a populaţiei, iar după 1820 (după Smith, Malthus, Ricardo)
o creştere a salariilor reale, şi acestea nu prin creşterea natalităţii, cât mai ales prin reducerea
mortalităţii şi prelungirea duratei de viaţă;

● viziunea lui Marx – este primul care prezintă o viziune modernă asupra pieţei muncii
şi a şomajului. Menţinerea salariului la nivelul de subzistenţă se datorează excedentului
structural de ofertă de mână de lucru sub forma ”armatei industriale de rezervă”, ceea ce îi
face neputincioşi pe muncitori în faţa capitaliştilor. Marx face legătura între folosirea forţei de
muncă şi modalităţile procesului de producţie, considerând şomajul un factor important care
reglează producţia capitalistă ;

3
 ● şcoala neoclasică (L. Walras) – introduce munca în schema echilibrului general,
considerând-o o marfă care răspunde legilor generale ale economiei de piaţă : solicitanţii de
forţă de muncă (întreprinzătorii) angajează forţă de muncă până la punctul în care munca este
egală cu productivitatea economică marginală; ofertanţii de forţă de muncă (muncitorii) apar
atunci când salariul este superior neutilităţii muncii; oferta şi cererea sunt echilibrate prin
evoluţia unui preţ – salariul real. Astfel a apărut noţiunea de piaţă a forţei de muncă, dar,
potrivit neoclasicilor, nu există şomaj voluntar. Şcoala neoclasică nu avea o teorie generală cu
privire la şomaj; avea în vedere o singură situaţie – utilizarea deplină a braţelor de muncă, iar
echilibrul economic se realiza la acest nivel ;

● concepţia keynesiană – analizează schema neoclasică şi menţionează două limite ale

acesteia referitoare la faptul că : piaţa muncii nu este independentă de piaţa bunurilor
(echilibrul pieţei muncii presupune că se echilibrează economiile şi investiţiile, dar acest
echilibru nu corespunde cu necesitatea utilizării depline a forţei de muncă – subutilizarea
acesteia se poate datora nivelului scăzut al investiţiilor), iar alegerile financiare ale agenţilor
economici pot să nu fie compatibile cu deplina utilizare a forţei de muncă. Principala
problemă care l-a preocupat pe Keynes a fost şomajul. A constatat că în societatea capitalistă
există un şomaj involuntar, că muncitorii ar dori să lucreze la un salariu mai scăzut, dar nu
găsesc plasament, iar echilibrul economic –numit de subutilizare– se stabileşte la diverse
nivele de utilizare a braţelor de muncă. Schema lui Keynes cuprinde următoarele elemente
esenţiale : cerere de bunuri – producţie – utilizare – nivel de şomaj. Acest model evidenţiază
faptul că cererea de bunuri depinde de veniturile create de producţie ”via” funcţia de consum.
În aceste condiţii, Keynes consideră că şomajul este datorat insuficienţei cererii globale, iar
remediile acestuia ar fi : relansarea cererii ”via” finanţe publice (reducerea fiscalităţii,
creşterea cheltuielilor publice sau sporirea alocaţiilor sociale), relansarea cererii – creşterea
investiţiilor private.
Teoria lui Keynes nu este generală (aşa com o consideră autorul) pentru că nu a
analizat toate formele pe care le îmbracă şomajul la un moment dat, nu a studiat factorii care
influenţează folosirea mâinii de lucru pe termen lung, ci numai pe termen scurt, respectiv un
an. Cu toate acestea, teoria lui Keynes a dominat, mai bine de trei decenii, gândirea socio–
economică cu privire la echilibrarea pieţei muncii şi acţiunea practică în acest domeniu, iar
lucrarea ”Teoria generală a folosirii forţei de muncă, dobânzii şi banilor” este o operă de
referinţă a ştiinţei economice a acestui secol, fundament al politicilor de ajustare

4
macroeconomice pe baza stimulării cererii efective, inclusiv a celei de forţă de muncă, a
intervenţiei puterii publice pe piaţa muncii.
Procesul de reînoire a teoriei macroeconomice a ocupării (ca o componentă a teoriei
generale) nu a însemnat respingerea nediferenţiată a teoriei keynesiste, ci luarea în
consideraţie a noilor condiţii economice : fragilitatea ocupării depline, şomaj permanent de
proporţii, inflaţie. Unul din factorii teoriei economice cu privire la ocupare şi şomaj– Eduard
Manlivout, menţionează următoarele fenomene (care nu sunt tratate de teoria keynesistă)
devenite esenţiale în perioada deceniului şapte :
● salariul (ca preţ al muncii) prea mare, insuficient adaptat condiţiilor pieţei şi, în
consecinţă, costul prea mare al forţei de muncă devine sursă de blocare a finanţării pieţei
muncii ;
●diferenţele relative de salarii (în plan sectorial, profesional, teritorial) prea mici nu
încurajează şi nu susţin mobilitatea forţei de muncă, motivaţia muncii ;
● mobilitatea redusă a forţei de muncă – devine factor de blocare a ajustărilor structurale
● costurile nesalariale, excesiv de mari, conduc la creşteri ale nivelului şomajului ;
● sisteme de protecţie a ocupării, extrem de rigide, împiedică adaptarea forţei de muncă
la variaţiile conjuncturale ale cererii, descurajează angajarea ;
● sistemele de protecţie socială şi negocierile salariale constituie bariere în calea
”mobilităţii” salariului minim, făcând dificil procesul de eliberare a pieţei muncii în funcţie de
evoluţia economiei.
Noua teorie susţine în planul gestionării resurselor de muncă trecerea de la decizii
macro la microdecizii şi intervenţii, astfel încât multe din problemele ajustării cererii şi ofertei
de forţă de muncă tind să fie soluţionate în interiorul pieţei interne a fiecărei firme. Ocuparea
forţei de muncă constituie, pentru multe ţări ale lumii, un element important al stabilizării
economice şi sociale, iar buna gestionare a resurselor umane s-a dovedit a fi cea mai
valoroasă sursă a progresului. Dimensionarea economică şi social–umană nu trebuie să intre
în conflict, dimpotrivă, este necesar să se susţină şi să se stimuleze reciproc.

Stadiile şi caracteristicile şomajului

Principalele caracteristici prin care poate fi surprins şi studiat fenomenul şomaj se
referă la:
a) Nivelul şomajului, care se determină atât în mărime absolută, ca număr, cât şi relativă,
ca rată a şomajului (numărul şomerilor / populaţia activă).

5
 Din acest punct de vedere, al nivelului, de reţinut că şomajul a devenit o permanenţă a
economiei moderne, cu amplitudini diferite pe zone geografice şi perioade. Este logic ca
existenţa în sine a şomajului să fie constatată şi consemnată prin raportare la ceea ce înseamnă
starea de ocupare deplină a forţei de muncă.
Motive obiective impun ca acest concept, al ocupării depline, să fie plasat sub unghiul
relativităţii. Aceasta deoarece o suprapunere perfectă a posibilităţilor, voinţei, gusturilor şi
aptitudinilor indivizilor peste cerinţele economiei, în plină mişcare şi transformare are foarte
puţine şanse de reuşită. Nu că nu ar fi de dorit o ocupare în proporţie de 100%, dimpotrivă.
Dar, o marjă de neocupare de 2-4% este socotită normală, firească şi explicabilă, consonantă
nu cu aspiraţiile, ci cu realităţile obiective ale economiei. Este meritul economistului englez
John Maynard Keynes de a fi definit echilibrul economic prin sub-ocuparea forţei de muncă,
sub-ocupare situată, şi la el, în limitele unei rate a şomajului, de cca. 3%.Dacă normalul se
defineşte, aici, printr-o rată a şomajului de 2-4%, se înţelege că neîncadrarea în aceste limite
înseamnă, în mod corespunzător, şomaj efectiv, anormal, când limita este depăşită la dreapta
intervalului şi supra-ocupare, când limita este depăşită la borna din stânga. Denice Flouzat
consideră ca supra-ocuparea se defineşte printr-o rată a şomajului situată in jur de 1%. Într-o
astfel de situaţie mâna de lucru devine foarte scumpă şi se riscă ca dinamica creşterii salariilor
să devanseze pe cea a productivităţii. De aici şi acceptarea criteriului economic al supra-
ocupării ca fiind momentul în care pentru noii angajaţi are loc o creştere mai mare a salariului
decât a productivităţii lor.
b) Intensitatea şomajului, desemnează gradul de pierdere a posibilităţii de a munci. Din
această perspectivă, distingem:
- Şomajul total, manifestat prin pierderea efectivă a locului de muncă;
- Şomajul parţial, care constă în diminuarea, din diferite motive, a perioadei legale de
muncă cu reducerea proporţională a salariului;
- Şomajul deghizat, specific îndeosebi ţărilor slab dezvoltate, unde activitatea
desfăşurată de unele persoane este doar aparentă, cu o eficienţă foarte redusă şi, se
înţelege, cu o retribuţie pe măsură.
c) Durata şomajului, indică intervalul cuprins între momentul pierderii locului de muncă
şi cel al reluării activităţii.
Cu tendinţa generală de creştere, durata şomajului are relevanţă în condiţiile în care, pe
ţări, se fixează durata pentru care se plăteşte îndemnizaţia de şomaj. De asemenea,
cronicizarea, prelungirea duratei de şomaj peste un an, se constituie într-un handicap serios
pentru găsirea şi ocuparea unui nou loc de muncă.

6
 d) Structura şomajului, vizează categoriile sociale cuprinse de acest fenomen,
departajabile după indicatori precum: ramura de activitate, nivelul calificării, vârstă,
profesie, sex, rasă etc.

Formele şi cauzele şomajului

A şoma înseamnă, potrivit statisticii, a nu lucra în mod oficial, adică lipsa, pentru
o anumită perioadă de timp, a unui loc de muncă cu consemnarea acestui fapt în evidenţa
instituţiei specializate în ţara respectivă cu problemele muncii şi ocrotirii sociale. Inactivitatea
poate fi însă rezultanta voinţei individuale, deci cu o motivaţie subiectivă sau, dimpotrivă, a
nu lucra poate traduce situaţia în care cel doritor şi apt de muncă nu găseşte un loc disponibil
din motive independente de propria sa voinţă.
Şomajul poate fi, în consecinţă, voluntar sau involuntar. Este, aceasta, clasificarea de
principiu pe care o reţine întreaga literatură de specialitate. Referindu-se la şomajul voluntar,
Keynes considera că acesta este "datorat refuzului sau imposibilităţii pentru purtătorul forţei
de muncă de a accepta o retribuţie corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit,
refuz sau imposibilitate bazate pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe înţelegeri în
vederea negocierii contractelor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla
încăpăţânare proprie naturii umane".
Cu precizarea că termenul «voluntar» nu înseamnă aici că indivizii sunt mulţumiţi de
situaţia lor ci că ei preferă încă să şomeze decât să accepte anumite condiţii pe care le oferă
piaţa muncii, reţinem că economistul Keynes nu numai că a definit, prin cele de mai sus
şomajul voluntar, dar a stabilit şi principalele situaţii cauzatoare ale refuzului de a munci în
anumite circumstanţe, refuz care conduce la şomajul voluntar.
nscrierea variatelor forme pe care le îmbracă şomajul la una din cele două rubrici,
voluntar sau involuntar, nu este, întotdeauna, o întreprindere simplă. Există puncte de contact
şi interferenţă care le fac, uneori, greu departajabile.
Să ne oprim mai întâi la şomajul clasic şi neoclasic, prin excelenţă voluntar, datorat,
in principal, rigidităţii poziţiei salariaţilor.
În logica şomajului voluntar se înscrie şi aşa numitul şomaj «fricţional» sau
tranzitoriu. Între cei care cer şi cei care oferă muncă se produc «fricţiuni» permanente. Ei nu
pot fi puşi faţă în faţă, pe total şi pe structură, instantaneu, spre a-şi face cunoscute cererile şi,
respectiv, ofertele lor. Informaţia pe piaţa muncii nu este perfectă. Căutătorii de locuri de
muncă sunt conştienţi că aceeaşi muncă este plătită diferit în locuri diferite. Într-un atare
context, posesorul forţei de muncă este dispus să-şi consacre o parte a timpului său cautării

7
informaţiei necesare care îl conduce spre un loc de muncă adecvat. Este vorba de o decizie
voluntară, individuală şi raţională.
"Cautarea se încheie atunci când rentabilitatea sa marginală (câştigul de salariu ce se
speră a se obţine căutând, o zi în plus, de exemplu) devine egală cu costul său marginal
(salariul pierdut prin refuzul de a munci pe durata acestei zile de căutări suplimentare)".
Şomajul voluntar sau fricţional capătă pondere îndeosebi în acele economii în care
forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie pentru a schimba frecvent locul de muncă, fie
pentru a-şi ameliora condiţia de viaţa, fie, pur şi simplu, pentru a cunoaşte şi alt mediu sau
zone ale ţării.
Dezechilibre temporare între cererea şi oferta de muncă apar frecvent în cazul
tinerilor sau al femeilor. Tinerii, posesori ai unei diplome, sunt adesea contrariaţi şi puţin
pregătiţi să accepte că între idealul lor profesional şi ceeea ce li se oferă şi li se cere să facă la
terminarea studiilor există anumite diferenţe. Până ce se vor convinge că piaţa îşi impune, în
ultimă instanţa, implacabilele-i condiţii, ei vor căuta ceva mai bun. De asemenea, problema
căutării unui loc de muncă, ca şi durata acestei căutări este, la tineri, şi în funcţie de faptul
dacă sunt căsătoriţi şi au, deci, sarcini şi cheltuieli proprii de acoperit sau sunt incă întretinuţi
de familiile din care provin; nevoia şi urgenţa găsirii unui loc de muncă este mult mai mare în
primul caz decât în al doilea.
În cazul femeilor, judecăţile statistice cu privire la şomaj sunt foarte labile. Dacă
timpul folosit de o femeie în gospodărie, pentru menaj sau creşterea copiilor, neremunerat,
este socotit neocupare, faptic şi obiectiv nu poate fi vorba decât despre un şomaj aparent.
Dacă, însă, procesul de creştere şi educaţie a copiilor s-a încheiat, iar respectiva femeie
doreşte să se încadreze şi nu găseşte un loc de muncă, se trece de la un şomaj aparent la unul
deghizat, dar real, care nu schimbă însă cu nimic datele statisticii. Comportamentul feminin
conduce însă la şomaj fricţional pentru că decizia de a se încadra sau nu depinde de o serie
întreagă de împrejurări. O femeie poate solicita la un moment dat un loc de muncă şi crea,
astfel, dezechilibre tranzitorii pe piaţa muncii şi pentru motivul că, între timp, anumite surse
de venit, care iniţial nu faceau necesară angajarea, au dispărut (pierderea soţului, divorţ, etc.).
De asemenea, costul de oportunitate explică în foarte multe situaţii de ce femeile adulte
preferă să rămână acasă decât să se angajeze: diferenţa dintre venitul posibil de dobândit prin
angajare şi cel obţinut (sau economisit) rămânând să se ocupe de gospodărie, are o mare
influenţă asupra deciziei ce trebuie luată.
În categoria mare a şomajului voluntar intră şi o parte a celui numit structural. El

8
se datorează dezechilibrelor create între cererea şi oferta de muncă. Structurile socio-
profesionale nu mai corespund structurii economice şi tehnice în evoluţie. Unei cereri suple,
în permanentă mişcare, îi corespunde o ofertă rigidă, pe ansamblu şi, mai ales, pe structură.
Conflictul cerere-ofertă pe piaţa muncii poate apare ca urmare a unor dezechilibre
structurale produse în dezvoltarea economică, în proporţiile dintre ramurile şi subramurile
economice, în repartizarea industriei în teritoriu, în aplicarea defectuoasă a unor politici
industriale sau agrare, în dezvoltarea urbanistică etc. Supleţea, mobilitatea şi voinţa de
adaptare trebuie să vină din ambele părţi, atât a ofertei cât şi a cererii de muncă. Factori de
natură diversă, obiectivi sau subiectivi, aleatori sau cu acţiune constantă intervin şi fac dificilă
concordia celor două părţi. Posibilităţile materiale şi spirituale, dorinţele, obiceiurile, tradiţia,
politica demografică, etc., influenţează profund oferta pe piaţa muncii. Sistemul de instruire
ca şi cel de promovare şi perfecţionare au aceeaşi influenţă. Dacă sistemul de învăţământ şi
perfecţionare nu produce diplome cu acoperire, în cantitatea, de calitatea şi structura necesare
economiei şi dacă acest sistem nu ţine pasul şi, de fapt, nu anticipează schimbările intervenite
în structurile economice şi tehnice, şomajul structural îşi face manifestă prezenţa. Imigraţia şi
emigraţia pot, de asemenea, crea distorsiuni în structura raportului cerere ofertă. Un aflux al
forţei de muncă străine poate crea în rândul populaţiei indigene schimbări de atitudine; de
obicei străinii sunt orientaţi şi condiţionaţi să accepte slujbele cele mai puţin agreabile şi mai
prost plătibile.
Distorsiuni profunde şi cu consecinţe deloc neglijabile pot avea originea în chiar
interiorul cererii de muncă, datorate, în principal progresului tehnic.
Şomajul tehnologic, ca o variantă a celui structural, nu este rezultatul introducerii, pur
şi simplu, a progresului tehnic. Modul în care se aplică, de obicei în valuri şi neuniform pe
sectoarele economiei şi, indeosebi, felul în care forţa de muncă receptează, oferă răspuns la
schimbările tehnologice, se constituie, mai degrabă, în cauze ale şomajului tehnologic.
Rupturile de echilibru se produc de obicei la schimbarea unui mod tehnic de producţie cu
altul, mai nou, cerut de noile condiţii şi de restricţiile pe care le impun raritatea resurselor.
Dacă o «criză tehnică» este însoţită şi de o criză a adaptării, şomajul tehnologic devine fapt
evident. De principiu însă, înlocuirea muncii de către capitalul tehnic înseamnă un progres şi
o uşurare pentru om şi ea nu aduce obligatoriu şomaj pentru că este aproape organic însoţită
de o dezvoltare şi o multiplicare a serviciilor din amonte, cu mari posibilităţi de ocupare.
Serviciile de producţie şi, odată cu ele, micile întreprinderi capabile să se adapteze din mers şi
care în ţările dezvoltate constituie adevarate salbe în jurul marilor firme şi a marilor oraşe,

9
asigurându-le mobilitatea şi posibilitatea înfruntării unor conjuncturi nefavorabile, ocupă un
procent semnificativ şi în creştere din forţa de muncă.
Încadrarea şomajului structural la rubrica mare a şomajului voluntar este permisă şi de
înţeles numai în măsura în care cei afectaţi de multiplele împrejurări relatate mai sus nu
conştientizează că profesia, meseria şi calificarea lor sunt mai puţin cerute, s-au devalorizat pe
piaţa muncii şi că nu vor găsi în această situaţie o slujbă decât dacă acceptă un salariu mai
mic, pentru aceleaşi locuri de muncă sau pentru altele, salariu care asigură, în noile condiţii,
echilibrul pe piaţa muncii. Nu are importanţă aici de ce muncitorul X sau Y a fost
disponibilizat (restrângerea activităţii unui sector, schimbarea tehnologiei de fabricaţie etc.),
ci de ce el sau întregul colectiv din care face parte refuză o reducere a salariului suficientă
pentru ca respectiva activitate să rămână rentabilă şi concurenţială cu păstrarea întregului
personal angajat sau de ce el, laborant în industria chimică, spre exemplu, deşi i-ar fi posibil,
refuză statutul de ospătar într-un restaurant şi a avea, astfel, un loc de muncă.
Dimpotrivă, în situaţia în care cel ameninţat cu pierderea locului de muncă ca urmare a
unor mutaţii structurale produse în economie se împacă şi acceptă noua situaţie, respectiv un
salariu mai redus corespunzător noului raport tensional cerereofertă la calificarea sa pe piaţa
muncii, dar cu toate acestea lucrul nu este posibil pentru că respectivul loc de muncă dispare
sau altele cu care este compatibil socio-profesional nu există pur şi simplu, atunci respectivul
şomaj structural îmbracă haina şomajului involuntar.
În categoria şomajului voluntar poate, dintr-un anumit punct de vedere, să fie inclus şi
cel indus de însăşi îndemnizaţia de şomaj. Explicabilă şi motivată social, indemnizaţia de
şomaj are şi efecte contradictorii: se constată că şomajul, în varianta voluntar, este cu atât mai
mare cu cât această îndemnizaţie este mai consistentă; o mărime relativ redusă a acesteia
incită la a găsi cât mai repede un loc de muncă, după cum, o sumă mare reduce gradul de
intensitate al căutării şi-l determină pe beneficiar în a folosi acest timp mai mult pentru odihnă
decât pentru găsirea unui alt loc de muncă. Este în profitul tuturor şi al fiecărui individ în
parte ca alocarea resurselor de muncă sa fie cât mai eficientă. Faptul că fiecare îşi caută un loc
de muncă la care se poate cel mai bine adapta şi în acelaşi timp este şi bine remunerat, nu are
nimic antieconomic; cu condiţia însă ca durata necesară cautării şi schimbării locului de
muncă să nu devină o povară financiară greu de suportat pentru stat.
Pentru aceasta este necesar ca îndemnizaţia de şomaj sa fie stabilită la un nivel optim.
Ea "trebuie să fie astfel încât să incite la cautarea unui loc de muncă şi să evite, pe cât posibil,
substituirea, raţională din punct de vedere individual, timpului de căutări cu timpul de
odihnă". Optim, aici, mai mult cu semnificaţie de «inhibator»; cuantumul indemnizaţiei de

10
şomaj trebuie să contracareze atât tendinţa unora de a abandona locul de muncă (indiferent de
motive) spre a deveni beneficiari ai îndemnizaţiei, cât şi pe cea a beneficiarilor efectivi de a
prefera alternativa unui venit mai mic, compensat însă cu savoarea timpului liber, celei a
căutării unui loc de muncă. Nu trebuie, apoi, uitat că îndemnizaţia este supusă aceleaşi politici
de indexare ca şi salariile. De aceea muncitorii preferă o îndemnizaţie de şomaj mobilă unei
politici de reducere a salariilor necesare rentabilizării activităţii economice.
În aceeaşi logică intră şi efectul reducerii impozitelor asupra venitului. Operează aici
efectul de venit; în măsura în care indivizii plătesc mai puţin impozit ei vor avea nevoie de
mai puţină muncă spre a-şi menţine acelaşi standard de viaţă pe care şi l-au fixat ca obiectiv
înainte de reducerea impozitelor.
Un efect «pervers» al indemnizaţiei de şomaj este aşa numitul şomaj la negru. El
acoperă acea realitate în care cel înscris în statisticile oficiale şi beneficiază de pe urma
indemnizaţiei prestează, concomitent, o activitate remunerată. Avem de-a face aici cu un
şomaj de tip parazit, care, pe lângă evaziunea fiscală provocată, grevează nejustificat şi
improductiv bugetul de stat.
Cu această ultimă excepţie, a şomajului la negru, şomajul voluntar, în forme mai
mult sau mai puţin deghizate, nu reprezintă un rău în sine şi nici o calamitate socială.
Posibilitatea de a-ţi permite, voit, să nu munceşti o anumită perioadă, nu se întâmplă oricând
şi oriunde. Este necesar a se ajunge în situaţia în care "..... date fiind costurile şi beneficiile
(atât băneşti cât şi psihologice) şomerului în raport cu cele ale muncitorului, în condiţii
existente cunoscute celui care caută un loc de muncă, acesta din urmă preferă să continue a
căuta un loc de muncă care să-i convină mai mult decât să accepte ofertele care îi sunt făcute".
Reflectând realităţile unei economii care, în mod dinamic, caută criteriile cele mai
eficiente pentru alocarea resurselor şi facilitând ajustarea necesară între dezideratele
muncitorilor şi nevoile economiei, şomajul voluntar apare ca un fel de rău necesar, acceptat şi
considerat normal, natural.
Dacă în cazul şomajului voluntar individul are, cel puţin, alternativa unei alegeri, de a
prefera, de pildă, să trăiască pe baza «cadoului» făcut prin indemnizaţia de şomaj, decât să
accepte o slujbă pentru care primeşte o sumă puţin incitantă, nu la fel stau lucrurile în cazul
şomajului involuntar. El nu este nici natural şi nici «un rău necesar», ci un rău pur şi simplu,
ce însoţeşte neiertător procesul reproducţiei economice postbelice. El constă în existenţa unor
persoane neocupate care, deşi ar fi dispuse sa se angajeze la un salariu determinat în condiţiile
pieţei libere, nu are această posibilitate din motive obiective.
Şomajul explicat de Keynes şi pus pe seama variaţiilor cererii efective globale are

11
un puternic caracter conjunctural, ciclic. Tot conjunctural este şi genul de şomaj explicabil
prin modul defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi
cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă parte.
Este ştiut că într-o economie sănătoasă creşterea salariului trebuie să fie devansată de
creşterea productivităţii muncii şi, deci, a producţiei. Lucrurile nu se derulează însă
intotdeauna pe acest traiect. Analiza dinamicii vieţii economice reţine faptul că mărirea
preţurilor, profitabilă pentru unităţile economice este, în acelaşi timp, incitantă la a angaja.
Aceasta în pofida concepţiei neoclasice marginaliste potrivit căreia productivitatea marginală
a factorilor de producţie este descrescătoare şi, deci, suplimentul de producţie obţinut prin
angajarea unui nou muncitor scade continuu. Atâta timp cât costurile de producţie, socotite
monetar, nu sunt grevate în aceeaşi proporţie de creşterea preţurilor, întreprinderea va fi
înclinată să angajeze şi, efectiv o va face, mărind astfel proporţiile producţiei. Acest unilateral
boom pentru întreprinderi poate lua însă repede sfârşit. Muncitorii devin conştienţi că mărirea
generală a preţurilor afectează puterea lor de cumpărare. Pentru aceasta ei vor cere o indexare
a salariilor în raport cu rata anticipată a inflaţiei plus o primă de risc care să păstreze
nealterate clauzele contractului de angajare. Se ajunge atunci în situatia în care salariile
nominale cresc mai repede decât preţurile şi producţia. Unităţile economice se vâd silite să-şi
reducă volumul producţiei, diminuând, cel mai adesea, numărul de locuri de muncă.
Revenind, astfel, la şomajul structural şi tehnologic reamintim că încadrarea acestuia
în categoria şomajului voluntar este motivată logic numai atunci când cel aflat într-o atare
situaţie refuză salariul de echilibru de pe piaţa muncii. Altfel, dacă acceptarea acestui nivel de
salarizare este fapt evident, dar ocuparea nu este posibilă din lipsa efectivă a locurilor de
muncă, acest tip de şomaj primeşte atributul involuntar.
Tot involuntar şomează şi cei rezultaţi dintr-o creştere demografică «şoc», şi ajunşi pe
piaţa muncii în condiţiile în care aceasta nu este încă pregătită să-i asimileze. Afirmarea
imperioasă a nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă, dar care, din diverse motive,
nu au lucrat până acum, în situaţia în care cererea de muncă nu face faţa acestei cerinţe,
conduce la acelaşi rezultat.
Involuntar, chiar dacă sezonier, şomează şi cei afectaţi de caracterul discontinuu al
unor procese de producţie din agricultură, construcţii, silvicultură, lucrări publice etc.

În etapa actuală, în România, sursele generatoare de şomaj1 sunt :

1
Cojocaru, Maria, Probleme ale asistenţei sociale a şomerilor în România, în Acţiune socială în perspectivă
interdisciplinară, coord. Miftode, V., Rahmania, N., Editura Proema, Baia Mare, 1998, p.133

12
- sporul natural al resurselor de muncă, respectiv al populaţiei în vârstă de muncă (tineri care
nu găsesc locuri de muncă necesare lor);
- o parte a populaţiei considerată în statistici inactivă, formată preponderent din femei, care
intră pe piaţa forţei de muncă;
- disponibilizarea forţei de muncă ocupate, datorită dispariţiei unui număr mare de locuri de
muncă;
- creşterea foarte lentă a numărului de locuri de muncă, situaţie care determină creşterea
numărului şomerilor, mai ales în aşa numitele ”categorii vulnerabile” ale populaţiei –
tineri, femei;
- dezvoltarea prea lentă a sectorului privat, fapt ce influenţează ocuparea unui număr relative
mic dintre cei ce doresc să muncească;
- dificultăţile majore ale domeniului economic determinate de lipsa unor resurse convenabile
de materii prime şi energie, a pieţelor de desfacere şi lipsa capitalului financiar;
- accentuarea tendinţelor de specializare şi segmentare, de formare a unor categorii şi
grupuri socio-profesionale neconcurente, ca urmare a multiplicării fără precedent a
numărului de profesii, specializări, calificări;
- consolidarea poziţiei de cvasimonopol a unor agenţi economici având drept consecinţă
rigidizarea pieţei de forţă de muncă;
- extinderea fenomenelor restrictive de natură economică, socială, juridică, care limitează
mobilitatea forţei de muncă pe plan intern şi internaţional.

13