Piata Muncii

Conceptualizarea pieței forței de muncă

Începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea a fost pusă problema şomajului, aceasta fiind
evaluată din punct de vedere economic de către şcoala neoclasică. Odată cu revoluţia
industrială, a avut loc o creştere semnificativă a progresului tehnologic, fapt ce a condus la
înlocuirea muncii prin capital. Gândirea neoclasică având ca reprezentanţi pe Carl Menger
(Principii de economie politică - 1871), Wiliam Stanley Jevons (Teoria economiei publice -
1871), Leon Walras (Elemente de economie pură - 1874), Alfred Marshall (Principii de
economie politică - 1890), avea drept fundament analiza marginalistă, bazată pe tipuri
comportamentale ce au drept scop maximizarea utilităţii pe o piaţă cu concurenţă perfectă.
Economiştii neoclasici considerau existenţa şomajului de tip voluntar, ca urmare a refuzului
muncitorilor de a ocupa un loc de muncă la salariul pieţei, şi existenţa unui şomaj de tip
fricţional apărut ca urmare a schimbului locului de muncă de către muncitori, fapt ce creează
fricţiuni la nivelul pieţei muncii.
În secolul XX, impactul crizei din 1929 – 1933 a avut consecinţe economice şi sociale
semnificative asupra economiei mondiale fapt ce a condus la schimbarea viziunilor economice
de până atunci. John Maynard Keynes (Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor - 1936), redefineşte curentul neoclasic stabilind că ocuparea deplină pe piaţa
muncii este egală cu cea de echilibru, acesta îşi îndreptându-şi analiza spre un tip de şomaj
denumit involuntar, la care indivizii nu pot ocupa un loc de muncă deşi îşi doresc acest lucru,
datorat nu numai unei oferte prea mici sau unei cereri prea mari, ci a unei insuficienţe a cererii
globale de bunuri şi servicii ca urmare a interdependenţei pieţei muncii cu celelalte pieţe.
Persistenţa şomajului şi amploarea sa, au făcut ca după Al Doilea Război Mondial
problema pe care acest dezechilibru o creează să fie intens dezbătută de către economişti. A.
W. Phillips (1958) descoperă o relaţie inversă între inflaţie şi şomaj, în care demonstrează că
inflaţia scăzută este cauza unei rate a şomajului ridicate, iar guvernarea ţărilor poate opta
pentru scăderea şomajului în detrimentul inflaţiei, însă cazul Angliei demonstrează contrariul
acestei ipoteze, deoarece economia unei ţări se poate confrunta cu ambele probleme în acelaşi
timp (stagflaţie şi ulterior slumpflaţie), iar controlul şomajului se realiza cu rate ale inflaţiei din
ce în ce mai ridicate. Milton Friedman şi Edmund Phelps (1968) consideră şomajul ca fiind o
anticipaţie greşită a agenţilor economici, cu privire la preţuri şi cerere, creşterea producţiei şi
diminuarea acesteia datorată unei anticipaţii eronate a cererii de bunuri şi servicii, determină
apariţia şomajului fricţional. Economia unei ţări tinde pe termen lung să ajungă la un echilibru
şi implicit la o rată naturală a şomajului, această idee a dus la apariţia conceptului de NAIRU,
acronim ce provine de la Non-Accelerating Inflation Rate of Unemployment, ce reflectă
nivelul şomajului corespunzător unei inflaţii constante sau stabile. În prezent nu se contestă
existenţa ratei naturale, dezbaterile pe această problemă vizează modul de determinare a
acesteia, tehnicile folosite pentru a o măsura, factorii de influenţă şi cum se modifică în timp.
Joseph Stiglitz (1997), un susţinător al noilor teorii keynesiene ce aprobă ideea de rată
naturală a şomajului, afirmă că există anumite criterii de evaluare a utilităţii acestui concept,
printre acestea numărându-se previzionarea ratei inflaţiei cu ajutorul nivelului natural al
şomajului, explicaţia dacă rata naturală a şomajului variază în timp, precum şi, dacă poate fi
folosită pentru a analiza probleme de politică economică.
În ultimele decenii economişti din toată lumea au analizat problema şomajului din mai
multe puncte de vedere, astfel din punct de vedere regional pe plan european există disparităţi
mari şi persistente în ceea ce priveşte rata şomajului, iar distribuţia geografică a acestora arată
că se creează regiuni cu o rată a şomajului mai ridicată faţă de altele, atât între ţările ce fac
parte din spaţiul european cât şi în interiorul acestora. Distanţa faţă de centrele regiunilor cu
rate ale şomajului mai mari sau mai mici oferă informaţii despre funcţionalitatea pieţei muncii
la nivel local (P. Epifani, G. Gancia, 2003). Cauzele acestor discrepanţe sunt variate precum
localizarea geografică, excluziunea socială, infrastructura slab dezvoltată, îmbătrânirea
populaţiei etc., însă fenomenul este mai accentuat în ţările mai slab dezvoltate economic,
deoarece nivelul bunăstării generale al populaţiei este mai scăzut, astfel nivelul de prosperitate
din cea mai bogată ţară din Uniunea Europeană (Luxemburg), este de şapte ori mai mare decât
în România şi Bulgaria, ultimele integrate şi cele mai sărace state din UE (P. Coman, A.
Coman, 2009).
Terminologie
Munca reprezintă ca şi toţi ceilalţi factori ce participă la producerea unui bun, un factor
de producţie, însă spre deosebire de ceilalţi factori de producţie munca este reglementată
printr-o piaţă concurenţială specifică, iar tranzacţiile de pe această piaţă au ca obiect forţa de
muncă. În viziunea lui Georges Friedmann (1962), munca reprezintă o activitate ce produce
bunuri sau servicii ce au o valoare de folosinţă, acesta defineşte munca în următorul mod:
„totalitatea acţiunilor pe care omul cu ajutorul creierului său, al mâinilor sale, al uneltelor sau
maşinilor le exercită asupra materiei, acţiuni care, la rândul lor reacţionează asupra omului,
modificându-l.”4
Munca reprezintă obiectul tranzacţiei pe piaţa muncii, iar preţul acesteia îl constituie
salariul real, de unde se poate ajunge la concluzia că oferta de muncă este constituită din
populaţia activă şi cererea de muncă are ca sursă de provenienţă întreprinderile private, cele
publice, administraţiile, instituţiile etc. forţa de muncă reprezintă totalitatea calităţilor fizice şi
intelectuale pe care omul le posedă şi cu ajutorul cărora acesta creează bunuri economice.
Rezultatul muncii îl constituie bunurile, iar munca reprezintă o cheltuială a forţei de muncă ce
are drept scop producerea de bunuri economice.
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop,
în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe
om, consumul de energie fizică şi intelectuală.
Munca a fost dintotdeauna şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant al
producţiei, care antrenează şi ceilalţi factori de producţie pentru a obţine bunuri şi servicii
necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.43
Oamenii cu aptitudinile şi deprinderile lor, cu experienţa şi cunoştinţele dobândite, sunt
producătorii tuturor bunurilor economice.
Munca este reprezentată de totalitatea resurselor umane, fizice şi intelectuale, care sunt
antrenate în producerea de bunuri şi servicii.
Resursele de muncă sunt reprezentate prin totalitatea populaţiei în vârstă de muncă şi
aptă de muncă. Ele se compun din populaţia totală, populaţia aptă de muncă, populaţia activă,
populaţia ocupată şi populaţia inactivă.
Populaţia aptă de muncă cuprinde toate persoanele care au vârsta legală de muncă, chiar
dacă participă sau nu la activitatea economică.
Populaţia activă cuprinde persoanele care au loc de muncă, elevii, studenţii, şi
persoanele care se află în perioada schimbării locului de muncă, în schimb populaţia ocupată
cuprinde doar pe cei care au loc de muncă.
Populaţia inactivă cuprinde toate persoanele care indiferent de vârstă, nu sunt incluse în
cursul muncii.
Resursele de muncă sunt influenţate de anumiţi factori, cum ar fi:
a. Sporul natural al populaţiei;
b. Creşterea duratei medii de viaţă;
c. Creşterea populaţiei apte de muncă;
d. Starea de sănătate a populaţiei;
e. Condiţiile de viaţă.
Structura resurselor de muncă se încadrează sub mai multe aspecte, cum ar fi:
a. Structura socio-profesională;
b. Structura teritorială;
c. Structura pe ramură;
d. Structura pe sexe;
e. Structura pe vârstă.
Distribuţia forţei de muncă pe ramuri, subramuri şi sectoare de activitate este
considerată ca o consecinţă directă a nivelului dezvoltării economice.
Adam Smith arăta că munca este sursa tuturor bogăţiilor societăţii, sursa unică a avuţiei
naţiunilor. Avuţia reprezintă totalitatea bunurilor de care dispune cineva la un moment dat sau
de resurse financiare sau valutare. Tot Adam Smith, ”părintele economiei”, a demonstrat că
izvorul creşterii avuţiei este munca în general, o persoană sau o ţară fiind cu atât mai bogată
sau dezvoltată cu cât diviziunea muncii este mai dezvoltată, iar productivitatea muncii mai
ridicată.
Keynes remarca faptul că munca este cea care produce totul, ajutată de tehnică şi de
resursele naturale care fie nu costă nimic, fie pot fi obţinute în schimbul unei rente.
Conform spuselor acestora, munca se dovedeşte a fi cel mai important factor de
producţie.
Calitatea factorului “muncă” se află în strânsă relaţie de dependenţă atât cu nivelul de
cultură generală şi de instruire profesională, cât şi cu nivelul de dezvoltare economică a ţării.
De-a lungul timpului pe plan mondial, activitatea omului a trecut de la cea de cultivator de
plante şi crescător de animale, la cea de producător, iar în prezent se face trecerea la munca
creativă, aceasta neputând fi stocată. Prin automatizarea şi informatizarea producţiei, locul şi
rolul omului în economie se schimbă, iar munca creativă devine factorul determinant al vieţii
economice.
Creşterea nivelului pregătirii profesionale capătă o importanţă deosebită pentru formarea
potenţialului de muncă şi valorificarea lui, iar specializarea într-un anumit domeniu are un rol
hotărâtor.
Conform Dicţionarului de Economie, muncă – factor de producţie primar
(originar), care constă în exercitarea de către subiectul uman a unei acţiuni transformatoare
asupra factorilor materiali ai producţiei, în scopul obţinerii unor efecte economice utile (bunuri
corporale, necorporale, servicii, precum şi lucrări şi operaţii aferente diferitelor faze
intermediare ale obţinerii acestora).
Cererea și oferta de muncă
Piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi se negociază
cererea de forţă de muncă reprezentată de deţinătorul de capital în calitate de cumpărător şi
oferta de muncă reprezentată de posesorii de forţă de muncă, de cei care vor să se angajeze.
„Piaţa muncii reprezintă ansamblul acţiunilor de vânzare – cumpărare a forţei de muncă,
a relaţiilor specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu
oferta de muncă, stabilirea pe această bază a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor,
negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucrătorilor, realizarea mobilităţii
salariilor şi a forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.”45 Piaţa forţei de muncă este
o piaţă eterogenă, ea fiind delimitată în funcţie de segmente de activitate, de caracteristicile
economice şi demografice, de categorii de vârstă sau de profesii şi meserii; în acelaşi timp
aceasta este şi o piaţă derivată şi reglementată, primind influenţe de la celelalte pieţe (în
special
piaţa bunurilor şi serviciilor) şi influenţând la rândul ei anumite sectoare economico – sociale.
Această piaţă în esenţă se comportă la fel ca orice tip de piaţă, însă dispune de o
varietate foarte mare datorită obiectului central pe care îl posedă, şi anume, omul. Astfel fiind
reflectate anumite caracteristici proprii ce au ca obiect ajustarea dintre cerere şi ofertă,
formarea preţului muncii şi existenţa unui ansamblu de norme, concepte şi valori sociale.
Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă se prezintă ca sistem al tranzacţiilor care asigură
echilibrarea cererii şi ofertei de muncă prin mecanisme specifice, cum ar fi salariul.
Analiza pieţei muncii, unde oferta de muncă se întâlneşte cu cererea de muncă,
comportă o dificultate de ordin terminologic şi anume că specialiştii folosesc fie termeni de
“muncă”, fie termeni de “ocupare”. Economiştii înclină în a folosi mai mult primul termen, iar
statisticienii preferă pe cel de-al doilea.46
Piaţa muncii ca piaţă a celui mai important factor de producţie se află în strânsă relaţie
cu celelalte pieţe. Aceasta îndeplineşte funcţii importante de ordin social şi economic în
procesul de dezvoltare a economiei, funcţii cum ar fi:
a.Alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri şi profesii;
b. Unirea şi combinarea forţei de muncă cu mijloace de producţie;
c.Influenţa asupra formării şi repartizării veniturilor;
d. Contribuie la formularea şi orientarea climatului de muncă şi protecţie socială;
e.Furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificarea şi
reintegrarea forţei de muncă.
Piaţa muncii este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi sensibilitate şi prin acest lucru
ea condiţionează echilibrul economic şi echilibrul social-politic, fiind mai complexă, mai
organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte pieţe.
Piaţa muncii reprezintă un cadru în care interacţionează şi se confruntă mai mulţi
parteneri sociali, iar mecanismele acesteia prezintă anumite trăsături care imprimă un grad mai
ridicat de imperfecţiune din punct de vedere al concurenţei, faţă de alte forme de piaţă.
Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă salariată solicitată într-o anumită
perioadă de timp pe piaţa muncii. Orice activitate economico-socială generează nevoia de
muncă, însă această nevoie de muncă nu se manifestă în întregime ca cerere pe piaţa muncii.
Condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să reprezinte cerere de muncă este salarizarea.
Cererea de muncă se exprimă prin intermediul numărului locurilor de muncă create în
toate ramurile şi sectoarele economiei naţionale. Aceasta se manifestă efectiv la nivelul
firmelor care au nevoie şi solicită serviciul factorului muncă şi care apar pe piaţa muncii în
calitate de ofertanţi de locuri de muncă.48
Cererea de muncă depinde de o serie de factori cum ar fi:
a.Ritmul de creştere economică;
b. Nivelul şi dinamica productivităţii muncii;
c.Structura producţiei şi activităţilor economico-sociale;
d. Formele de ocupare şi regimul ocupării.
Cererea forţei de muncă o formulează agenţii economici. Ei sunt cei care creează şi
asigură locuri de muncă, apărând ca ofertanţi de astfel de locuri. Disponibilităţile de muncă se
constituie în oferta care apare pe piaţă ca ofertă de muncă salariată sau ca cerere pentru un loc
de muncă salariat.
Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un moment dat.
Oferta de muncă se delimitează pe baza mai multor criterii cum ar fi salarizarea, posesia
aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, precum şi disponibilitatea unei
persoane de a ocupa un loc de muncă şi/sau de a presta un serviciu.
Oferta individuală de muncă exprimă numărul de ore de muncă efectuate de o persoană
în funcţie de salariul primit. Decizia unei persoane în ceea ce priveşte numărul de ore de
muncă are la bază existenţa unei alegeri între timp de muncă şi timp liber.
Timpul liber reprezintă perioada de timp în care o persoană poate desfăşura orice
activitate, cu condiţia ca activitatea respectivă să nu-i aducă niciun venit, în schimb timpul de
muncă reprezintă timpul în care persoana respectivă desfăşoară activităţi de pe urma cărora
obţine un câştig.
Dimensiunile ofertei de muncă se stabilesc cu ajutorul unor indicatori cum ar fi:
a.Populaţia totală a unei ţări;
b. Populaţia activă;
c.Populaţia activă disponibilă;
d. Populaţia ocupată;
e.Salariaţii;
f. Patronii;
g. Lucrătorii pe cont propriu;
h. Şomerii;
i. Populaţia inactivă.
Oferta de muncă se formează într-un timp îndelungat în care fiecare generaţie de oameni
ajunge la vârsta legală de muncă. Aceasta depinde de anumite aspecte care nu sunt de natură
economică, aspecte cum ar fi vârsta, sexul, starea sănătăţii, psihologia oamenilor. Oferta de
muncă are un caracter perisabil şi relativ rigid, cel care doreşte să se angajeze neputând aştepta
oricât angajarea pe un anumit loc de muncă.
Procesul de formare a cererii şi ofertei de muncă parcurge două faze:
În prima fază se formează condiţiile generale de angajare, se conturează principiile care
stau la baza stabilirii nivelului salariului.
În cea de-a doua fază are loc confruntarea cererii cu oferta de muncă pe fondul
condiţiilor concrete existente în unităţile economice şi ale salariaţilor potenţiali.
Funcţionarea eficientă a pieţei muncii implică un echilibru între cererea şi oferta de
muncă, echilibru ce conduce la stabilirea unui nivel stabil al salariului. În realitate însă, acest
echilibru nu este posibil deoarece dezechilibrul din domeniul salariilor ameninţă permanent
dezvoltarea economico-socială.
Conform Dicţionarului de Economie, piaţa muncii, noţiune ce desemnează
întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea pe această bază a condiţiilor pentru angajarea
salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele celor ce sunt angajaţi,
realizarea mobilităţii salariilor şi a forţei de muncă pe locuri de muncă, firme şi zone. Pentru că
omul este mai mult decât o marfa, piaţa muncii nu poate fi considerată o piaţă ca pentru
oricare
altă marfă. De aceea, ea ocupă un loc aparte în teoria şi practica economică, este cea mai
reglementată piaţă şi are cea mai restrânsă marjă de manifestare a spontaneităţii. Piaţa muncii
nu este omogenă, ci se compune din segmente pe domenii de activitate, zone economice,
meserii, niveluri de calificare etc. în acest sens se pot distinge:
a). piaţa locală a muncii
- subdiviziune geografică cu particularităţi pecuniare, de costuri, psihologii, mobilitate etc.
care o deosebesc de celelalte;
b). piaţa externă a muncii
- subdiviziune care se referă la un anumit număr de lucrători, fiecare fiind disponibil sau
potenţial disponibil pentru a ocupa locurile de muncă ce se oferă prin competiţie.
Comportamentul celor ce acţionează pe această piaţă şi deciziile lor au un caracter raţional şi
se bazează pe variabilele economice;
c). piaţa internă a muncii
- subdiviziune în care cererea şi oferta de muncă sunt interne fiecărei firme şi accesibile direct
pieţei externe a muncii, însă cu o percepţie diferită a celor din interior în raport cu cei din
afară.
Această piaţă priveşte ocuparea diferitelor locuri de muncă (funcţii) prin avansare,
transfer sau concurs în interiorul firmei, precum şi prin competiţia dintre cei din interiorul
firmei şi cei de pe piaţa externă care, după reuşită, trebuie să urmeze o instruire specifică în
funcţie de situaţia proprie la momentul respectiv51.
Conform Dicţionarului de Economie, cerere de muncă, nevoia sau necesarul de muncă
salariată ce există la un moment sau pe o anumită perioadă în economia unei ţări în funcţie de
nivelul salariilor. Condiţia esenţială ca nevoia de muncă existentă într-o economie să fie
considerată cerere de muncă este remunerarea sau salarizarea sa. De aceea, în cererea de
muncă nu se includ activităţile care se pot executa de către persoanele de profesie casnică,
studenţi, militari în termen sau alţi nesalariaţi. Cererea de muncă este expresia sumei cererii
de muncă exprimate de unităţile economice dintr-o ţară. Are două caracteristici esenţiale: este
relativ nevariabilă pe termen scurt. Deoarece sursa cererii de muncă o constituie activitatea
economică (în sensul său cel mai cuprinzător, cel de creatoare de utilitate), modificarea
acesteia pe termen scurt nu este atât de amplă, încât să afecteze semnificativ cererea de
muncă; nu este omogenă, ceea ce înseamnă că nu este toată la fel, ci se compune din
segmente - pe meserii, specializări, niveluri sau categorii de calificare, care nu se pot substitui
între ele decât în anumite limite sau deloc. Mărimea şi evoluţia cererii de muncă sunt foarte
importante pentru analiza pieţei muncii şi a ocupării.
Caracteristicile pieței muncii
Fiind o piaţă derivată, piaţa muncii, are rolul de a asigura resursele de muncă necesare
desfăşurării tuturor activităţilor economice, însă această piaţă posedă şi o serie de trăsături
specifice, ele fiind prezentate succint astfel:
„piaţa muncii este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate, ea
intercondiţionându-se atât cu echilibrul general, cât şi cu cel social – politic;
funcţionarea şi mecanismele pieţei muncii se constituie în acte economice de justiţie
socială, de echitate şi de echilibru social;
piaţa forţei de muncă reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice care
determină oferta de muncă şi cele ale dezvoltării economico – sociale care generează cererea
de muncă;
piaţa muncii este o piaţă puternic reglementată şi înregistrează cele mai multe
influenţe din partea multor factori;
piaţa muncii înregistrează în decursul timpului o segmentare specifică;
mecanismele pieţei muncii au un grad ridicat de imperfecţiune, de exemplu, salariul
nu reprezintă unica, şi adesea, nici principala pârghie de reglare a ocupării şi utilizării
resurselor de muncă;
piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare,
profesii şi niveluri de ocupare.”
Există o legătură puternică între muncă şi ceilalţi factori care asigură creşterea
economică, dar atât aceşti factori cât şi munca se supun influenţelor demografice care
determină potenţialul real al acestora, şi pe care reglementările juridice şi măsurile de
protecţie socială şi de ocupare nu îl pot aduce la un echilibru instantaneu, iar aceste
reglementări şi măsuri au caracter temporal, deoarece pe măsură ce se înaintează în
timp, ele nu mai fac faţă problemelor de această natură. Datorită creşterii populaţiei, a
dezvoltării industriale şi a specializării pe domenii de activitate s-a pus problema
diviziunii muncii, astfel forţa de muncă este structurată în funcţie de vârstă, sex,
meserii, grade de specializare, zone geografice, nivel de calificare, potenţial de ocupare
etc. După performanţă piaţa muncii poate fi delimitată astfel: piaţă primară
(caracteristica principală fiind stabilitatea, atât din punct de vedere al salariului, acesta
fiind şi ridicat, cât şi al siguranţei locului de muncă) şi piaţă secundară (caracterizată
printr-un nivel de stabilitate mai redus, un salariu mai mic şi o incertitudine în privinţa
locului de muncă).
Distribuţia resurselor de muncă pe această piaţă se realizează în funcţie de
sectoarele şi ramurile de activitate, în funcţie de costurile şi de veniturile factorilor de
producţie care se combină cu elemente ce constituie calitatea şi condiţiile de muncă,
cât şi nivelul de calificare, de educaţie şi formare al potenţialului de muncă. Toate
aceste aspecte au rolul de a asigura o cât mai mare mobilitate şi adaptare la condiţiile
exigente ale dezvoltării economice.
Din punct de vedere calitativ şi structural, prin forţă de muncă, se iau în
considerare anumite aspecte demografice, nivelul de pregătire şi educaţie al oamenilor,
care determină valoarea potenţialului uman dintr-un anumit moment. Acest aspect are
o importanţă deosebită privind calitatea muncii deoarece, prin muncă se creează bunuri
economice folosindu-se resurse fizice şi intelectuale într-un scop bine stabilit.
Cantitativ, prin forţă de muncă, se înţelege potenţialul efectiv de muncă al economiei
unei ţări. În economie se realizează o legătură între forţa de muncă existentă şi
elementele unei activităţi economice creând astfel sistemul real al economiei, care în
condiţii concurenţiale se numeşte mecanismul specific al muncii. Acest mecanism
reflectă negocierea efectivă dintre angajat şi angajator, însă pe piaţa muncii nu se
negociază tot potenţialul de muncă al unei ţări, deoarece aceasta nu conţine ceilalţi
factori care combinaţi cu forţa de muncă realizează producţia.
Conform Dicţionarului de Economie, forţa de muncă, (1) potenţialul fizic
şi intelectual al oamenilor, prin care ei pot să producă bunuri materiale şi servicii utile. Forţa
de muncă are o latură cantitativă - totalul populaţiei apte de muncă - şi o latură calitativă,
reprezentată prin nivelul de calificare, de dezvoltare spirituală al celor apţi de muncă şi prin
structura profesională. Calificarea celor apţi de muncă este dată de totalitatea cunoştinţelor
teoretice şi practice, a deprinderilor şi abilităţilor care le asigură competenţa profesională,
capacitatea de adaptare şi integrare în procesul de muncă, puterea de perfecţionare şi progres
al economiei, şi societăţii în ansamblul ei. (2) Factorul de producţie activ, cu rol determinant
în activitatea economică şi în evoluţia societăţii omeneşti: oamenii creează ştiinţă, tehnologie,
artă şi cultură, produc, utilizează şi perfecţionează bunurile, asigură progresul general.
Abordări ale pieței muncii
Teoria neoclasică abordează piaţa forţei de muncă precum oricare altă piaţă în care
niciuna din componentele sale nu necesită un tratament particular, astfel stabilirea salariilor se
face prin întâlnirea ofertei cu cererea de muncă pe o piaţă lipsită de imperfecţiuni şi influenţată
de interesul personal al agenţilor economici. Singurul dezechilibru al pieţei muncii, în
concepţie neoclasică, fiind şomajul voluntar apărut ca urmare al refuzului celor ce nu îşi doresc
să ocupe un loc de muncă la nivelul salariului actual al pieţei.
Conceptul de ofertă de muncă este prezentat în mod general de următoarea definiţie:
„numărul total de ore de muncă şi, corespunzător, a locurilor de muncă ce, în mod potenţial,
pot fi ocupate de către populaţia activă a unei ţări, aparţinând factorului subiectiv, şi anume,
omul.”Individual, oferta de muncă este puntea de legătură dintre timpul de muncă şi timpul
liber pe care o persoană le împarte în funcţie de anumite circumstanţe, cumulând ofertele
individuale de muncă se ajunge la noţiunea de ofertă agregată de muncă, ce este alcătuită din
următoarele componente: populaţia activă, compusă din populaţie ocupată şi şomeri, astfel
avem:
PA = PO + S
unde: PA = populaţie activă, PO = populaţie ocupată şi S = şomeri.
Concret, oferta de muncă este reprezentată de „populaţia activă dispusă să se angajeze în
condiţiile de muncă existente şi cu salariul oferit de piaţă, oferta de muncă fiind o variabilă ce
depinde, pe de o parte, de fenomenele şi procesele demografice şi, pe de alta, de starea
economică, de amploarea şi structurile activităţilor economice.”
Cererea de muncă, în termeni generali, constituie „nevoia de muncă salariată care se
formează la un moment dat într-o economie de piaţă, exprimată prin numărul de locuri de
muncă, iar condiţia fundamentală pentru încadrarea nevoii de muncă în cerere de muncă este
salarizarea, sau remunerarea acesteia.” Munca reprezintă un factor de producţie ca şi
capitalul, iar agenţii economici combină aceşti factori pentru a-şi desfăşura activitatea, ceea ce
duce la formarea cererii de muncă. Aceasta poate fi analizată atât pe termen scurt (unde
capitalul nu se modifică, datorită lipsei investiţiilor, de unde rezultă că, în cazul muncii se
aplică legea randamentelor marginale descrescătoare), cât şi pe termen lung (unde apare
variaţia capitalului, iar cei doi factori pot deveni complementari sau substituibili).
Abordarea neoclasică
Echilibrul pe piaţa muncii reprezintă un model pur teoretic bazat pe ideea de concurenţă
perfectă în care există un salariu de echilibru pentru care cererea este egală cu oferta
respectându-se următoarele condiţii: atomicitatea cererii şi a ofertei (ceea ce presupune
existenţa unei oferte şi a unei cereri mari de locuri de muncă); omogenitatea muncii (existenţa
aceluiaşi tip de muncă); transparenţa pieţei (nu există discrepanţe între ofertanţi şi cumpărători
din punct de vedere al deţinerii de informaţii, cunoscându-se foarte bine piaţa); mobilitatea
forţei de muncă (problema deplasării lucrătorilor dintr-un loc în altul nu există). Datorită
faptului că oferta şi cererea sunt egale la nivelul salariului de echilibru, şomajul involuntar nu
este prezent, deoarece toate persoanele care îşi doresc să lucreze vor găsi locuri de muncă
disponibile, însă acest lucru nu împiedică apariţia şomajului voluntar datorat dorinţei din
diverse motive a anumitor persoane de a nu ocupa un loc de muncă la nivelul salariului de
echilibru .
Teoria neoclasică se referă la schimbul muncii dintre o firmă şi un lucrător unde, munca
este oferită de către un individ care consumă la rândul său bunuri şi servicii, iar cu cât
cantitatea de bunuri consumate este mai ridicată, cu atât nivelul de satisfacţie al acestuia este
mai ridicat. Acţiunile individuale ale agenţilor economici se bazează pe conceptul de
maximizare a utilităţii sau a profitului, astfel indivizii vor încerca să utilizeze cât mai eficient
resursele disponibile tinzând către optimizarea acestora, de unde rezultă că „orice fapt social
nu este altceva decât rezultatul interacţiunii dintre comportamentele individuale, chiar dacă
aceste comportamente sunt supuse unor norme sau valori colective”58. Muncind mai mult
individului i se reduce gradul de satisfacţie, însă îi creşte remunerarea salarială, cantitatea de
muncă pe care individul se decide să o ofere la echilibru depinde de preferinţele acestuia
influenţate de gradul de utilitate, de nivelul preţurilor şi al salariilor (în condiţii de concurenţă
perfectă în care nici un agent nu poate influenţa formarea preţurilor).
Problema individului este de a determina valoarea de echilibru pentru care obţine o
remunerare salarială mulţumitoare şi un nivel ridicat de satisfacţie pentru timpul liber, astfel el
trebuie să aleagă între consum şi timp liber în cadrul constrângerii bugetare cu care se
confruntă. De aici rezultă nivelul salariului real w, ca raport a două funcţii de utilitate
marginală dintre consum şi timp liber, iar funcţia ofertei de muncă hs(w), poate fi crescătoare
sau descrescătoare în funcţie de nivelul salariului real şi de alegerile individului, datorită
faptului că pentru fiecare nivel al salariului, cantitatea de bunuri cerută şi cantitatea de muncă
oferită, se egalează cu rata marginală de substituţie dintre consum şi timp liber.
Firmei i se atribuie o funcţie descrescătoare deoarece fiind o funcţie de producţie se
supune legii randamentelor marginale descrescătoare, aceasta indică ce cantitate de bunuri se
poate produce cu o cantitate de muncă folosită. Profitul firmei este reprezentat de diferenţa
dintre venituri şi cheltuieli, iar maximizarea acestuia apare ca urmare a egalităţii salariului real
cu productivitatea marginală a muncii; astfel funcţia cererii de muncă hd(w), este
descrescătoare raportată la salariul real. „Punctul de intersecţie dintre oferta de muncă şi
cererea de muncă determină nivelul salariului real de echilibru w*; la echilibrul pieţei muncii
există suficientă forţă de muncă şi există o egalitate între productivitatea marginală a muncii,
rata marginală de substituţie dintre consum şi timp liber şi salariul real”.
chilibrul pieţei muncii şi apariţia şomajului voluntar
Dacă lucrătorii refuză să muncească la un nivel al salariului mai mic decât w0 apare
şomajul voluntar sau fricţional datorită ipotezei potrivit căreia indivizii îşi caută un loc de
muncă („şomajul voluntar constă din acea nonocupare datorată refuzului sau imposibilităţii
unor persoane de a accepta retribuţia oferită”60), caz pentru care nivelul salariului de echilibru
w* nu poate compensa insatisfacţia cauzată de muncă. Acest lucru se poate întâlni în cazul
indemnizaţiilor de şomaj, unde nivelul salarial nu este suficient de motivant pentru a atrage
indivizii să ocupe locurile de muncă disponibile.
Abordarea keynesiană
Termenul de şomaj involuntar ca dezechilibru al pieţei muncii este introdus de către J.
M. Keynes (1936), acesta punând problema de ce anumiţi indivizi nu pot ocupa un loc de
muncă la nivelul salariului disponibil deşi îşi doresc acest lucru. Keynes afirmă că şomajul nu
provine dintr-o disfuncţionalitate a pieţei muncii ci din flexibilitatea imperfectă a preţurilor şi
salariilor cât şi de modul de formare al acestora („salariul real este determinat înainte de toate
nu de ajustări ale salariilor ci de celelalte forţe care acţionează în cadrul sistemului”61).
Şomajul involuntar sau keynesian are ca sursă de provenienţă constrângerile cu care se
confruntă firmele pe pieţele de bunuri şi servicii cât şi de discrepanţele privind deciziile
individuale ale agenţilor economici datorate ajustării dificile a preţurilor şi salariilor, şi a
rigidităţii acestora. Problema şomajului keynesian constă dintr-un exces de ofertă de muncă
cauzat de o „insuficienţă a cererii globale de bunuri şi servicii”62 fapt ce conduce la crearea
unei cereri de muncă incapabile de a asimila excedentul de forţă de muncă disponibilă. Keynes
consideră că piaţa muncii datorită rigidităţii pe care o are nu poate asimila instantaneu
surplusul de ofertă, acesta consideră nivelul de echilibru este cel în care ocuparea este deplină.
Pentru analiştii keynesieni, faţă de cei neoclasici, există şi alte cauze care provoacă
şomaj permanent cum ar fi cazul indemnizaţiei de şomaj dacă aceasta creează o utilitate mai
mare pentru şomeri decât salariul la nivelul de pe piaţa muncii. Sindicatele la rândul lor pot
provoca şomaj involuntar atunci când fac presiuni în vederea creşterii salariului minim.
„Salariaţii nu au posibilitatea de a alege între muncă şi timp liber, deoarece nu pot stabili un
nivel al venitului ce le poate reveni, munca nu este o marfă ca oricare alta, salariul răspunde la
norme instituţionale: drepturi de muncă, negocieri etc. Astfel funcţia ofertei de muncă este
insensibilă la preţ.”
Cererea de muncă este sensibilă la nivelul salarial, dar aceasta este stabilită de către
cererea efectivă de bunuri de consum, spre deosebire de neoclasici fixarea nivelului de muncă
nu se realizează prin întâlnirea cererii cu oferta de muncă, ci de nivelul cererii globale, iar dacă
această cerere nu poate suporta angajarea populaţiei active totale rezultă şomaj involuntar. În
graficele de mai jos, sub-ocuparea forţei de muncă rezultă din constrângerile bugetare pe care
firma le suportă pe piaţa bunurilor şi serviciilor, drept urmare, insuficienţa cererii cu care se
confruntă împiedică firma să crească nivelul angajării.
Piața muncii și imperfecțiunile aferente
Apariţia curentului heterodox a dus la analiza din puncte de vedere diferite a pieţei
muncii, iar problemele puse de această abordare sunt legate de faptul că formarea ofertei şi
cererii de muncă, şi cea a salariului nu sunt legate de unele dereglări ale mecanismelor pieţei
muncii, ci decurg dintr-o viziune de ansamblu, globală, a interacţiunilor economice unde
instituţiile au un rol central. Accentul nu mai este pus pe acţiunile individuale şi fenomene
sociale care determină comportamentul indivizilor, ci pe cele colective care determină alegeri
economice având ca pilon central formarea şi funcţionarea instituţiilor. Astfel există mai multe
probleme: sindicalismul, segmentarea pieţei muncii şi salariul minim.
Sindicalismul este o problemă abordată de către Dunlop şi Ross în anii ‘40, sindicatul
fiind considerat o instituţie ale cărui obiective sunt reprezentate de cele ale colectivităţii
generale. Această instituţie are un rol activ în negocierile salariale dar şi în cele legate de
angajările muncitorilor, schimbul de servicii pe piaţa muncii capătă o viziune colectivă care se
află în opoziţie cu abordările anterioare care puneau problema din prisma cărora relaţiile de
muncă se stabileau pe alegerile raţionale ale agenţilor economici, astfel schimburile de pe piaţa
muncii se raportează la puterea de negociere a grupurilor sociale care au interese colective.
Segmentarea pieţei muncii este o altă problemă abordată de către Doeringer şi Piore
(1971), care reprezintă o caracteristică specifică acestei pieţe prin care nivelul salariului şi forţa
de muncă se stabilesc pe segmente diferite ale pieţei muncii între care mobilitatea forţei de
muncă este foarte redusă. Această problemă scoate în evidenţă un caracter dual al pieţei
muncii
prin existenţa unui sector primar „caracterizat prin productivitate ridicată, salarii decente, şi
stabilitatea locurilor de muncă”64, şi a unui sector secundar, aflat în opoziţie, caracterizat de
salarii mici şi instabilităţi ale locului de muncă. Mobilitatea forţei de muncă dintre cele două
sectoare este foarte scăzută, dar acest lucru nu se datorează nivelului diferit de calificare sau
cel al competenţelor, ci faptului că anumite firme din sectorul primar, promovează ocuparea
locurilor vacante de muncă din interior prin proprii lor angajaţi, astfel se explică stabilitatea
locurilor de muncă şi nivelul salarial mai ridicat.
Salariul minim poate fi considerat un mijloc prin care se limitează inegalităţile salariale
cu scopul de a oferi protecţie socială muncitorilor de practicarea unor preţuri prea mici în
schimbul muncii pe care o prestează. Nivelul salariului minim se stabileşte pe cale legală sau
prin negocierile patronatelor sau ale sindicatelor şi variază de la o ţară, sau de la o regiune la
alta în funcţie de gradul de dezvoltare. „Salariul minim măreşte nivelul salariului pentru toţi
muncitorii, redistribuind veniturile, însă acesta are efecte negative asupra ocupării”, impactul
negativ al acestuia vizează mai multe aspecte: modificarea structurii cererii de muncă şi
condiţionează evoluţia nivelului salariilor. Bazen şi Martin (1991), au analizat o relaţia dintre
salariul minim şi nivelul ocupării în rândul tinerilor, de unde au observat că există o relaţie
inversă între cele două variabile.
Abowd (1996) concluzionează la rândul său că salariul minim are un impact negativ
asupra nivelului de ocupare pentru anumite categorii de muncitori, în special cei necalificaţi.
Salariul minim afectează şi muncitorii calificaţi, deoarece duce la diminuări ale salariului
acestora, sporind astfel inegalităţile prezente pe piaţa muncii. „Modelul monopsonului pe piaţa
muncii are ca punct de pornire salariul minim şi alegerea unilaterală a salariului de către firme,
astfel monopsonul va alege salariile cele mai scăzute care să-i permită atragerea unui număr
suficient de muncitori pentru a-şi realiza producţia”66. Stigler (1946) afirmă că pe o piaţă de
monopson o creştere a salariului minim ar putea avea efecte pozitive asupra gradului de
ocupare, dacă acesta este sub nivelul salariului oferit de firme (Zylberberg, 1996).
Teoria negocierii - dezbatere
Contractele colective de muncă nu sunt rezultatul semnării unui acord direct între doi
agenţi economici distincţi, ci rezultatul unei negocieri între sindicate şi patronate, adică
instituţiile care îi reprezintă, dar aceste negocieri nu determină în mod direct nivelul salariului,
ci mai degrabă condiţiile de muncă. „Atunci când părţile ce participă la negocierile colective
nu ajung la o înţelegere, în condiţiile unei noi negocieri, rezultatul imediat este greva”67, de aici
rezultă importanţa şi influenţa pe care organizaţiile patronale şi sindicale le au asupra pieţei
muncii. Comportamentul sindical a fost studiat de Dunlop (1944) care afirmă că sindicatele
sunt agenţi economici care tind să maximizeze salariul ce revine membrilor săi; şi Ross (1948),
care consideră sindicatul ca fiind o organizaţie ce are funcţie politică şi economică. Sindicatul
oferă, prin poziţia sa pe piaţa muncii, o putere de negociere membrilor săi ce îi poate face pe
aceştia să influenţeze formarea salariului, astfel câştigurile individuale ale membrilor sunt
dependente de discrepanţele dintre salariile negociate şi cele obţinute pe o piaţă perfect
concurenţială, dar există beneficii pentru toţi indivizii de pe piaţa muncii, atât cei care fac parte
din sindicat, cât şi cei ce nu fac parte.
Există două situaţii în acest caz în care indivizii care alcătuiesc sindicatul au aceleaşi
obiective, primul în care salariul negociat permite angajarea întregului efectiv de forţă de
muncă, şi al doilea caz în care salariul negociat este prea mare pentru a permite ocuparea
deplină a forţei de muncă, astfel vor exista şomeri ce vor primi indemnizaţie de şomaj. În cazul
în care indivizii care compun sindicatul au obiective diferite hotărârile se vor lua prin votul
majorităţii, dar trebuie să se ţină cont de cerinţele individuale, astfel negocierile nu mai sunt
îndreptate spre nivelul de remunerare salarială (Perrot, 1998).
Modelul contractelor optime
Modelul contractelor optime elaborat de Solow şi Mac Donald (1981), presupune
apariţia unui monopol bilateral pe piaţa muncii atunci când firmele şi sindicatele negociază
simultan nivelul salariului şi ocuparea forţei de muncă. Cele două părţi negociază schimbul
unui singur bun, respectiv munca, confruntându-se astfel obiectivele principale pe care fiecare
încearcă să le ducă la un punct maxim, în cazul firmei obiectivul fiind de a maximiza profitul,
iar în cazul sindicatelor maximizarea satisfacţiei membrilor acestuia.
Curba izoprofitului este reprezentată de grupări salariu-muncă ce duc la un anumit nivel
al profitului, astfel cu ajutorul muncii şi al capitalului, firma produce un bun, cu funcţia de
producţie f(n) având randamente descrescătoare, n este munca, w nivelul salariului, iar profitul
este dat de relaţia π = f(n) – w n. Curbele de indiferenţă ale sindicatului se pot de asemenea
trasa în acest plan, astfel dat fiind faptul că atât sindicatul, cât şi firma doresc maximizarea
funcţiei obiectiv. Soluţia se aplică unui monopol bilateral şi se găseşte în unul din punctele de
tangenţă al curbei de indiferenţă a sindicatului cu cea de izoprofit a firmei,
dar există puncte care îmbunătăţesc situaţia firmei crescând profitul
acesteia dar înrăutăţeşte situaţia pentru salariaţi .
Dacă sindicatul ar creşte nivelul salarial, condiţiile de muncă s-ar îmbunătăţi pentru membrii
acestuia, dar firma
ar obţine profituri mai reduse, situat pe aceeaşi curbă de
indiferenţă ca şi punctul A, dar pe o curba de izoprofit inferioară, sau punctul C din acelaşi
grafic, unde se aplică aceeaşi metodă de gândire.
Soluţiile se formează pe dreapta contractelor, în intervalul (Wc,πc), Wc, reprezentând
nivelul de satisfacţie pentru sindicat, iar πc reprezentând nivelul profitului pentru firmă, în
cazul inexistenţei unei negocieri între cele două părţi. Firma şi sindicatul negociază pe baza
relaţiei salariu-muncă până ajung la un consens în care ambele au de câştigat (Perrot, 1998).
sunt prezentate două situaţii distincte: prima în care punctul F
reprezintă un avantaj pentru firmă, deoarece nivelul salarial scăzut permite profituri mai mari
pentru aceasta, iar a doua în care punctul S favorizează sindicatul prin nivelul ridicat al
salariilor şi defavorizează firma prin diminuarea profitului, astfel se observă că „salariul
negociat este funcţie crescătoare de muncă negociată acestea crescând simultan.”
Modelul contractelor „droit a gerer”
Acest model a fost elaborat de Nickell (1982), care presupune că ocuparea forţei de
muncă este influenţată de către firmă indiferent de nivelul salariului, acesta fiind negociat între
parteneri. Firma va avea tendinţa de a-şi maximiza profitul, astfel productivitatea muncii va fi
corelată cu nivelul salariului, ceea ce determină o relaţie inversă între cele două variabile, dacă
salariul va creşte, ocuparea forţei de muncă va scădea şi invers. Dacă sindicatul va face
presiuni pentru a creşte salariile negociate, firma va fi astfel pusă în situaţia de a angaja cât mai
puţină forţă de muncă, iar dacă raportul de forţe devine favorabil firmei, nivelul salarial va fi
foarte scăzut, însă nivelul ocupării va fi ridicat. Acest model introduce un aspect nou care
creează o legătură între nivelul de ocupare şi cel al salariului cu cererea de muncă aferentă
firmei.
Cele două modele sunt prezentate respectând optimul paretian, astfel există anumite
variabile ce nu sunt luate în considerare, cum ar fi tendinţa indivizilor de a se orienta către
sindicate, deoarece acestea le oferă anumite beneficii, iar funcţia obiectiv a sindicatului nu
poate fi clar delimitată pentru că trebuie să se ţină cont de preferinţele individuale ale
membrilor. Discrepanţele informaţionale şi neconcordanţa acţiunilor pe diferite sectoare de
activitate pe care sunt sindicate şi lipsa flexibilităţii pieţei muncii sunt unele dintre cauzele
apariţiei şomajului. „O putere de negociere foarte mare permite fiecărui sindicat să obţină
salarii ridicate pe termen scurt”, aceste creşteri salariale pot produce instabilităţi pe piaţa
muncii deoarece creează surplus de forţă de muncă. „Un trend major în managementul
relaţiilor de muncă îl reprezintă înclinaţia spre centralizarea negocierii colective”, însă acest
lucru duce la nemulţumirea membrilor sindicatelor care doresc respectarea preferinţelor lor.