Universitatea București

Facultatea de Administrație și Afaceri

Drept administrativ I
suport de curs

Conferențiar dr. Alexandrina Șerban

1
 Dreptul administrativ – ramură a dreptului public

Dreptul administrativ face parte din dreptul public.

În studiul dreptului administrativ, ramură a dreptului public, poziția centrală o ocupă
noțiunea de administrație publică.
Sub aspect etimologic, cuvântul administrație provine din limba latină, fiind compus din
prepoziția ad, însemnând la, către și minister, însemnând servitor, supus; se evocă astfel o activitate
subordonată, la comandă, pusă în slujba cuiva.
Noțiunea de administrație a fost folosită în perioada interbelică din țara noastră, și s-a reveni
la ea după 1990.
Analiza noțiunii de administrație publică presupune clarificarea celor două sensuri ale sale:
- pe de o parte, administrația publică are un sens funcțional, material, cu înțelesul de
activitate de organizare și de executare în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea
interesului public prin asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice și prin executarea
unor prestații către particulari;
- pe de altă parte, identificăm un sens organic, conform căruia administrația publică constă
într-un ansamblu de autorități publice prin care, în regim de putere publică, se aduc la
îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.
Administrația publică este înfăptuită de anumite organisme, denumite generic structuri
administrative, și pentru care în constituție, legislație și doctrină se folosește noțiunea de
autoritatea a administrației publice, de organ al administrației publice, sau chiar cea de
instituție (cu referire la autorități ale administrației publice centrale).
Prin autoritate publică sau organ public – se desemnează un colectiv de oameni care
exercită prerogative de putere publică, la nivel statal sau local, sau, într-o formulare mai
succintă, o structură organizatorică ce acționează în regim de putere publică, pentru
realizarea unui interes public.
În ce privește noțiunea de instituție publică, aceasta nu se identifică cu noțiunea de
autoritate publică și, respectiv, cu cea de autoritate a administrației publice, pentru că în
legislație se utilizează formularea <<autoritățile și instituțiile publice>>, formulare ce nu
și-ar mai avea rostul dacă noțiunile ar fi identice. Prin instituție publică se au în vedere
structurile subordonate unor autorități ale administrației publice, care funcționează din
venituri bugetare, dar și din surse extrabugetare.
Echivalentul noțiunii de instituție publică a fost, în perioada interbelică, noțiunea de
stabiliment public, definit ca o persoană morală de drept public ce exercita anumite

2
prerogative de putere publică, creat din inițiativa statului, a județului sau a comunei, cu
mijloace publice.
O altă noțiune folosită în perioada interbelică este aceea de stabiliment de utilitate
publică, definit ca acea persoană juridică privată, autorizată de administrația publică să
presteze un serviciu public, prin exercitarea unei activități de interes general; acesta este
corespondentul noțiunii actuale de instituție publică.
Atât stabilimentele publice cât și stabilimentele de utilitate publică erau privite în
doctrina interbelică ca fiind persoane morale sau persoane juridice de drept administrativ.
În ce privește persoanele morale, acestea erau privite ca asociațiuni de persoane fizice,
cu o existență și voință juridică separate de a fiecăruia din membrii, înzestrate cu
posibilitatea de a fi subiecte de drepturi ca orice persoană.
Alte noțiuni pe care le utilizează dreptul administrativ sunt cele de putere publică și
interes public.
Puterea publică – desemnează drepturile speciale, exorbitante, de care dispune orice
autoritate a administrației publice și, implicit, orice autoritate publică, în vederea
exercitării atribuțiilor sale și pentru satisfacerea interesului public, care în cazul unui
conflict cu cel particular trebuie să se impună.
Noțiunea de interes public – desemnează necesitățile materiale și spirituale ale
cetățenilor, la un moment dat. Puterea publică este aceea care determină activitățile ce pot
fi considerate de interes public.
Altă noțiune, cea de serviciu public – desemnează activitatea cu caracter continuu și
regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administrației publice în vederea
satisfacerii unor necesități de interes public.
Trăsăturile esențiale ale serviciului public sunt: continuitatea, egalitatea tuturor în fața lui
și necesitatea adoptării lui la nevoile utilizatorilor.
Activitatea de natură administrativă se concretizează în fapte administrative și
fenomene administrate.
Prin fapt administrativ - înțelegem o activitate de organizare, de dirijare sau de
combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii, până la faptele materiale concrete, a unor
obiective, stabilite de structuri organizatorice superioare;
Fenomenul administrativ – are o natură mai complexă, social-politică și juridică, fiind
abordat atât de științele juridice, cât și de alte ramuri ale științelor economice, sociologice,
politologice, etc.

3
 Relația guvernare – administrație publică

Administrația este acea activitate ce constă într-o prestație a unei persoane sau a unui
grup de persoane în folosul altora, față de care prestatorul activității se află în anumite
raporturi juridice și căruia beneficiarul prestației îi pune la dispoziție mijloacele materiale
și financiare necesare.
Administrația poate fi particulară, dacă are ca scop satisfacerea unor interese
particulare, sau poate fi administrație publică, dacă are ca scop satisfacerea unor interese
generale, naționale sau locale.
Administrația publică este legată, în principal, de puterea judecătorească, care, prin
activitatea sa principală ce constă în legiferare, stabilește finalitatea și sensul în care
administrația va acționa.
De asemenea, administrația publică este legată și de puterea judecătorească, hotărârile
acesteia fiind aplicate și executate de administrația publică.
Cea mai strânsă legătură o are cu puterea executivă, cu care nu se identifică.
În realizarea funcției executive a statului se desfășoară două categorii de activități: de
guvernare și de administrare.
Guvernarea – înseamnă trasarea deciziilor esențiale pentru prezentul dar mai ales
viitorul unei țării, inclusiv din perspectiva relațiilor cu alte state sau cu organisme
internaționale și interne.
Administrarea – înseamnă rezolvarea nevoilor curente, cotidiene.

Constituția României din 1991, modificată în 2003, prevede în art. 1, alin. 4 că – Statul
se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă,
executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.
Principiul separației puterilor presupune și colaborarea acestora. În perioada modernă,
acest principiu a fost influențat de factorii noi, cum ar fi: participarea maselor la conducere
prin referendum și inițiative legislative, restrângându-se astfel principiul reprezentării;
instituționalizarea în constituții a unor autorități noi, ca, de exemplu, Avocatul poporului,
cu rol de control asupra administrației publice; recurgerea la justiția constituțională,
înfăptuită de o autoritate jurisdicțională independentă; înființarea unor organisme auxiliare
ale diferitelor puterii, cum ar fi Consiliul Legislativ; controlul societății civile prin diverse
mijloace, dar în primul rând prin mass-media.
O problemă fundamentală în dreptul public contemporan, o reprezintă distincția dintre
legislativ și executiv. Analiza acestor raporturi pornește de la art. 61 din Constituția

4
 României, care consacră rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului
român și unica autoritate legiuitoare a țării.
Art. 115 din Constituție consacră instituția delegării legislative, prin care se acordă
Guvernului posibilitatea să emită ordonanțe ce conțin norme cu putere de lege, ca o
excepție de la regula instituită de art. 61 din Constituție.
Executivul în sistemul constituțional românesc este un executiv bicefal format din
Președintele României, pe de o parte, și Guvern, având în frunte pe primul ministru, pe de
altă parte.
Între Președinte și Guvern, reprezentat de primul-ministru, nu există raporturi de
subordonare, ci doar de colaborare, regimul politic actual fiind caracterizat ca un regim
semiprezidențial atenuat sau parlamentarizat.
Definiția administrației publice: reprezintă ansamblul activităților Președintelui
României, autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative
locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică
se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice. (Antonie
Iorgovan).
Autoritățile care realizează administrația publică sunt:
- cei doi șefi ai executivului (Președintele României și Guvernul, în frunte cu primul-
ministru);
- ministerele și alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului;
- autoritățile administrative autonome (acestea nu se află în subordinea Guvernului, cum ar
fi : Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Banca Națională a României, Serviciul Român de
Informații, etc.);
- instituții bugetare, regii autonome și companii naționale subordonate ministerelor;
- instituții bugetare, regii autonome și companii naționale subordonate autorităților centrale
autonome;
- prefectul;
- comisia consultativă județeană (delegația permanentă până în anul 2004);
- organe locale de specialitate subordonate ministerelor și conduse de prefect;
- autorități administrative autonome locale (consiliul județean, consiliul local și primarii);
- instituții bugetare și regii autonome de interes local, subordonate organic și funcțional
consiliului județean sau local.

5
 Ramură a dreptului public care reglementează relațiile sociale din sfera administrației
publice, precum și pe cele de natură conflictuală dintre autoritățile publice sau persoane
juridice de drept privat care exercită atribuții de putere publică, pentru realizarea unui
interes public, asimilate autorităților publice, pe de o parte, și cei vătămați în drepturile lor
prin acte administrative ale acestor autorități, pe de altă parte, dreptul administrativ are
trăsături specifice (Antonie Iorgovan).
Trăsăturile dreptului administrativ
1. Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public și implicit a sistemului unitar al
dreptului român; este considerat ca o ramură de drept relativ tânăr comparativ cu
dreptul civil sau penal;
2. Dreptul administrativ se caracterizează printr-o mare varietate de domenii reglementate
(economie, sănătate, armată, învățământ);
3. Dreptul administrativ este dominat de principiul legalității, în sensul că activitatea
autorităților administrației publice se desfășoară pe baza legilor și în conformitate cu
acestea.
Principiul legalității și al supremației Constituției, este prevăzut în art. 1, alin (5): << În
România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie>>.
Obligativitatea legii – principiul legalității – asigură ordinea publică și este de esența
statului de drept;
4. Dreptul administrativ cuprinde norme juridice specifice, care reglementează în regim
de putere publică relațiile sociale ce se nasc în sfera administrației publice.
5. Normele dreptului administrativ au, cel mai adesea, un caracter imperativ, constituind
un regim derogatoriu, de putere publică, de supraordonare a subiectelor raporturilor,
deasupra aflându-se întotdeauna autoritățile administrației publice;
6. Normele dreptului administrativ sunt mai mobile față de normele dreptului privat;
7. În dreptul administrativ, interesul public are prioritate față de interesul particular.

6
 Izvoarele dreptului administrativ

Teoria generală a dreptului împarte izvoarele dreptului în două categorii: izvoare de drept
în sens material și izvoare de drept în sens formal.
Izvoarele materiale ale dreptului, denumite și izvoare reale reprezintă realitățile social-
economice, istorice, etc., care determină intervenția legiuitorului în sensul reglementării juridice ce
se impune.
Izvoarele formale reprezintă formele în care se exprimă normele dreptului administrativ
care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.
În raport de autoritatea publică de la care provin și implicit de forța lor juridică, izvoarele
scrise ale dreptului administrativ sunt: Constituția, legile (constituționale, organice sau ordinare),
decretele-legi adoptate până în mai 1990, ordonanțele Guvernului, hotărârile Guvernului, actele
administrației ministeriale și extraministeriale, indiferent de denumirea lor (ordine, instrucțiuni,
precizări, circulare), ordinele prefecților, hotărârile consiliilor județene, hotărârile consiliilor locale,
dispozițiile președintelui consiliului județean, dispozițiile primarilor.
Constituția – cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de
lege fundamentală a statului. Sunt izvoare ale dreptului administrativ normele constituționale care
au o dublă natură juridică, de drept constituțional și în subsidiar, de drept administrativ. Exemple:
normele constituționale care se referă la organizarea și funcționarea autorităților administrației
publice, cele care privesc drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor a căror realizare
revine administrației publice.
Legile constituționale – adică legile de revizuire a Constituției sunt izvor al dreptului
administrativ dacă reglementează relații sociale din sfera acestei ramurii de drept.
Legile organice – domeniul lor de reglementare este expres prevăzut în Constituție și sunt
izvoare ale dreptului administrativ dacă reglementează raporturi de drept administrativ; exemple:
Legea nr. 188/1999 – Statutul funcționarilor publici; Legea nr. 215/2001 –legea administrației
publice locale; Legea nr. 90/2001 – privind organizarea și funcționarea Guvernului.
Legile ordinare – pot fi adoptate în orice domeniu specific activității de legiferare, cu
excepția domeniilor legilor organice; trebuie, de asemenea, pentru a fi izvoare ale dreptului
administrativ să reglementeze relații sociale ce fac obiectul administrației publice.
Ordonanțele Guvernului – simple sau de urgență, al căror regim juridic specific este
reglementat în art. 115/Constituție, sunt acte normative cu forța juridică a legii.
Hotărârile Guvernului, actele administrației ministeriale și extraministeriale, ale
autorităților administrației centrale autonome, ale autorităților administrației publice locale și ale
prefecților – sunt izvoare ale dreptului administrativ numai dacă au caracter normativ.

7
 În ceea ce privește decretele Președintelui emise în baza art. 100 din Constituția
României, ele pot constitui, în opinia majorității autorilor, izvoare ale dreptului administrativ, dacă
au caracter normativ și reglementează raporturile sociale din sfera administrației publice. Astfel,
este vorba decretele emise în exercitarea atribuțiilor constituționale de declarare a mobilizării
generale sau totale a forțelor armate (art. 92, alin 2/Constituție), decretele privind măsurile luate
pentru respingerea unei agresiuni îndreptate împotriva țării (art.92, alin. 3), precum și decretele prin
care Președintele institue, potrivit legii, starea de asediu su de urgență în întreaga țară sau în unele
unități administrativ-teritoriale.
Tratatele și convențiile internaționale – pot fi izvoare ale dreptului administrativ dacă
îndeplinesc următoarele condiții:
- Să fie de aplicație directă, nemijlocită;
- Să fi fost ratificate conform dispozițiilor constituționale (art. 91, alin 1 din Constituție;
- Să cuprindă reglementări ale relațiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ.
În conformitate cu art. 11 din Constituție, statul român se obligă să îndeplinească întocmai și
cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte; tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Ratificarea unui tratat poate avea loc numai dacă nu conține prevederi contrare Constituției,
situație reglementată de ar. 11, alin. (3): <<In cazul în care un tratat la care România urmează
să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai
după revizuirea Constituției>>.
Mai mult, art. 20 din Constituție recunoaște prioritatea dreptului internațional asupra
dreptului intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, cu excepția cazurilor în care
reglementările interne sunt mai favorabile decât cele internaționale.
Din reglementările existente în dreptul comunitar, regulamentele – sunt direct aplicabile în
statele membre ale Uniunii, iar directivele – fără a fi direct aplicabile, obligă autoritățile naționale
să adopte dispozițiile pentru a le pune în aplicare.

Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ

Cutuma – poate fi privită ca izvor de drept în anumite circumstanțe; astfel, în România, prin
instituirea autonomiei locale, au apărut anumite practici administrative mai îndelungate impuse de
condiții specifice unei anumite zone geografice (de exemplu oficierea căsătoriilor în zilele de
duminică fără a avea obligații legale în acest sens).

8
 Principiile generale ale dreptului constitue izvoare importante ale acestei ramuri de drept.
Aceste principii s-au cristalizat de-a lungul timpului și fără a fi prevăzute expres în vreun act
normativ (de exemplu principiul revocării actelor administrative).
În activitatea administrației comunitare, au fost reperate anumite principii aplicabile în
absența bazei legale: principiul egalității și nediscriminării, principiul securității juridice și a
protecției încrederii legitime, principiul proporționalității, pe lângă cel al legalității, al libertății de
decizie a administrației.
Jurisprudența – este izvor al dreptului în statele de common-law.
Doctrina occidentală contemporană consideră că jurisprudența instanțelor de contencios
administrativ și constituțional reprezintă noi izvoare ale dreptului administrativ. În Franța, de
exemplu, dezvoltarea dreptului administrativ se bazează în principal pe jurisprudența Consiliului de
Stat – instanța administrativă supremă, cu atribuții și de avizare a proiectelor de acte administrative.
Doctrina – nu constitue izvor al dreptului administrativ, dar influențează evoluția legislației
și a jurisprudenței.

Normele și raporturile de drept administrativ

Normele dreptului administrativ – sunt acele norme care reglementează raporturile sociale
care apar între autoritățile administrației publice în realizarea sarcinilor executive, între acestea și
particulari.
Normele dreptului administrativ au o structură externă, tehnico-juridică, care se exprimă în
articole și alineate, și o structură internă, logico-juridică, care cuprinde ipoteza, dispoziția și
sancțiunea.
Ipoteza normelor de drept administrativ, de regulă mai dezvoltată decât la alte ramuri de
drept, stabilește împrejurările, condițiile și subiectele la care se referă dispoziția. Ea poate conține
definiții, principii, scopul activității unui organ, înțelesul unor termeni.
După modul de determinare, ipoteza poate fi absolut determinată și relativ determinată.
Ipoteza absolut determinată precizează cu exactitate împrejurările în care se aplică
dispoziția (de exemplu competența unei autorități publice se stabilește întotdeauna printr-o ipoteză
absolut determinată.
Ipoteza relativ determinată – stabilește generic împrejurările în care se aplică norma,
organul care o aplică urmând să stabilească în concret aceste împrejurări.

9
 Dispoziția normei de drept administrativ – cuprinde conținutul propriu-zis al
reglementării, și indică conduita și subiectele la care se referă.
Dispozițiile pot avea caracter onerativ atunci când subiectele sunt obligate la a face ceva,
caracter prohibitiv când subiectelor li se interzice săvârșirea unor acțiuni (de exemplu normele cu
caracter contravențional), și caracter permisiv, când se lasă subiectelor posibilitatea de a face sau nu
ceva.
Dispoziția poate fi absolut determinată sau relativ determinată.
Sancțiunea normei de drept administrativ prevede consecințele juridiece ce decurg în
cazul nerespectării normei.
După gradul de determinare, sancțiunile pot fi determinate, relativ determinate, alternative
sau cumulative.
În dreptul administrativ există sancțiuni administrativ-disciplinare, sancțiuni
administrativ-contravenționale, sancțiuni administrativ-patrimoniale, măsuri de constrângere cu
caracter nesancționator, măsuri de executare silită și măsuri cu privire la actele juridice în general
(anulări, suspendări, căi de atac).
Calificarea normelor de drept administrativ – se poate face după mai multe criterii:
a) După criteriul sferei de cuprindere a normelor, acestea pot fi:
- norme generale, având o sferă largă de aplicare,
- norme speciale, care reglementează o anumită grupă de raporturi sociale, și
- norme excepționale, adoptate în anumite cazuri.
Această clasificare are importanță în procesul de aplicare a normelor de drept
administrativ, în sensul că norma specială se aplică cu prioritate față de norma generală,
iar norma de excepție se va aplica cu prioritate atât în raport cu norma generală cât și cu
cea special;
b) un alt criteriu este cel al gradului de impunere a normelor:
- norme cu caracter imperativ (norme obligatorii de executat sau de realizat);
- norme cu caracter prohibitiv (care interzic anumite fapte sau acte administrative);
- norme cu caracter permisiv, prin care subiectelor raporturilor, prin care subiectelor
raporturilor juridice administrative li se permite sau nu să facă un anumit act sau fapt.

Raporturile de drept administrativ – reprezintă relațiile sociale care au fost reglementate,

direct sau indirect, adică prin intervenția unor fapte juridice, de către normele de drept
administrativ.

10
 Pentru ca norma să dea naștere, să modifice sau să stingă un raport de drept administrativ,
este necesar să intervină un fapt de care însăși norma juridică leagă aplicarea sa. Este vorba de
faptele juridice administrative, ce pot fi împărțite în evenimente și acțiuni sau inacțiuni ale omului.
Evenimentele – sunt acele împrejurări (fapte naturale) ce se produc independent de voința
omului și de care legea leagă nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice
administrative.
Acțiunile – sunt fapte voluntare de care legea leagă nașterea, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice administrative.
Inacțiunile – reprezintă nesăvârșirea unor fapte prevăzute de lege (de exemplu
nesoluționarea în termenul legal a unei cereri), și ele pot determina apariția unor raporturi juridice.
Faptele juridice administrative pot fi săvârșite de funcționari publici sau de particulari. De
asemenea, ele pot fi împărțite în licite (când produc efecte juridice legale) și ilicite (când produc
efecte juridice ilegale).
Trăsăturile raporturilor de drept administrativ
1. Unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorității publice;
2. Este vorba de raporturi de putere care apar în sfera relațiilor sociale reglementate de dreptul
administrativ;

Raportul de drept administrativ se compune din trei elemente: subiecte, obiect și conținut.
Obiectul raporturilor de drept administrativ – îl constitue acele acțiuni sau inacțiuni, ori fapte
materiale care se realizează în sfera administrației publice și de care norma juridică leagă
nașterea, modificarea sau stingerea unor drepturi și obligații din acest domeniu.
Conținutul raporturilor de drept administrativ – îl constitue totalitatea drepturilor și
obligațiilor ce revin subiectelor acestora.
Fiecare autoritate a administrației publice îndeplinește numai anumite atribuții stabilite prin
lege, totalitatea lor formând competența.
Raporturile de drept administrativ se particularizează prin faptul că exercitarea drepturilor
autorităților administrației publice reprezintă și o obligație a acestora, fără posibilitatea pentru
ele de a hotărî singure dacă le exercită sau nu. În principiu, drepturile și obligațiile autorităților
administrației publice nu pot fi transmise sau cedate unei alte autorități administrative,
excepțiile fiind stabilite expres prin lege.

11
 Categorii de raporturi juridice de drept administrativ
1. Raporturile care se formează în cadrul administrației publice, în special cu privire la
organizarea și funcționarea administrației publice, pot fi raporturi de subordonare, de
colaborare și de participare.
a) Raporturile de subordonare – în cazul acestora unul din subiecte acționează ca o autoritate
ierarhic superioară, având dreptul de a conduce, a îndruma, a controla și a anula actele emise
de organul ierarhic inferior și chiar de a-l sancționa pe cel subordonat.
b) Raporturile de colaborare – subiectele raporturilor de drept administrativ se află pe aceeași
poziție și acționează împreună pentru realizarea unui scop comun.
c) Raporturile de participare – subiecții participă executarea unor atribuții pe care legea le dă
în competența unui organism colegial, față de care subiecții se pot afla în raporturi de
subordonare.
2. Raporturile care se formează între un subiect de drept ce aparține administrației publice și
unul din afara acestui sistem. Și aceste raporturi pot fi de subordonare, de colaborare și de
participare.
3. Raporturile juridice de utilizare a serviciilor publice.
4. Raporturile care privesc soluționarea conflictelor juridice dintre o autoritate a
administrației publice sau chiar o autoritate publică, în general, și alte structuri
administrative sau particulari (persoane fizice sau juridice), fiind vorba despre raporturi de
natură procesuală.

Teoria generală a organizării administrației publice

Administrația publică – se compune din administrația de stat și administrația locală.

Noțiunea de administrație de stat este folosită, în sens organic, cu referire la șeful statului,
Guvern și ministere, alte structuri centrale de specialitate precum și ramificațiile acestora în
teritoriu.
Noțiunea de administrație locală, în sens organic, desemnează autoritățile locale
autonome alese la nivelul unităților administrativ-teritoriale existente.
Sistemul administrației publice se caracterizează prin raporturi de colaborare, în principal,
dar și de subordonare, în care se află, de exemplu ministerele față de Guvern.
Administrația publică actuală are ca trăsătură definitorie lipsa subordonării administrației
publice locale față de administrația centrală, sub aspect organic.

12
 Sub aspect material, actele autorităților locale trebuie să respecte normele conținute în
toate actele ce emană de la autoritățile administrației centrale, ca acte cu forță juridică superioară.
Între administrația publică și administrația de stat există un raport de la întreg la parte,
prima având o sferă mai largă de întindere, deoarece include pe lângă administrația de stat (centrală)
și administrația publică locală.
După criteriul modului de formare, organele administrației publice se clasifică în organe
ale administrației publice alese și organe ale administrației publice numite.
După criteriul naturii lor, organele administrației publice se clasifică în organe ale
administrației publice colegiale și organe ale administrației publice individuale.
După criteriul competenței lor organele administrației publice se clasifică în:
Organe ale administrației centrale și organe ale administrației publice locale (sub aspectul
competenței teritoriale) și în organe ale administrației cu competență generală și organe ale
administrației publice cu competență specială (sub aspectul competenței materiale).
Organele administrației publice acționează fie direct, în baza legii, ca act juridic al
Parlamentului, prin acte juridice individuale și fapte materiale, fie indirect, prin intermediul actelor
normative pe care sunt competente să le emită pe baza și în executarea legii, dar care ulterior sunt
urmate de acte administrative individuale și fapte materiale, pentru executarea în concret a legii.

Președintele României

În sistemul constituțional român, Președintele României face parte din puterea executivă, care,
potrivit modului de organizare, reprezintă un executiv bicefal sau dualist, potrivit căruia puterea
executivă este repartizată între șefului statului și Guvern.
Rolul Președintelui României este prevăzut în art. 80 din Constituție, potrivit căruia
Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și
al integrității teritoriale a țării. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a
autorităților publice, scop în care exercită funcția de mediere între puterile statului, precum ți între
stat și societate.
De asemenea, potrivit art. 91 alin (1) din Constituție, Președintele României este comandantul
forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem al Apărare a Țării.
Președintele României are, în calitate de șef al statului, patru funcții principale:
1. Funcția de reprezentare - art.80 alin (1);
2. Funcția de garant al independenței naționale – art. 80 alin. (1);

13
3. Funcția de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice –
art. 80 – alin. (2);
4. Funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Condițiile de eligibilitate pentru funcția de Președinte al României

A) Cetățenia română și domiciliul în țară. Această condiție rezultă din dispozițiile art. 16 alin
(3) din Constituție, potrivit cărora funcțiile și demnitățile publice, civile și militare, pot fi
ocupate în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară;
B) Candidații la funcția de Președinte al României trebuie să aibă drept de vot; nu au drept de
vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin
hotărâre definitivă, la pierderea drepturilor electorale;
C) Candidaților să nu le fie interzisă asocierea în partide politice; nu pot face parte din partide
politice, conform art. 40 alin (3), judecătorii Curții Constituționale, magistrații, membrii
activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publice stabilite prin lege organică;
D) Să aibă vârsta de 35 de ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv;
E) Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât cel mult două
mandate, care pot fi și succesive.

Cu privire la incompatibilitățile acestei funcții, reglementate de art. 84 alin (1) din

Constituție, în timpul mandatului Președintele României nu poate fi membru al unui partid
politic și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată.

Mandatul Președintelui României

Potrivit art. 83 alin (1) din Constituție, mandatul Președintelui României este de 5 ani și se
exercită de la depunerea jurământului de Președintele nou ales.
Mandatul poete fi prelungit prin lege organică în caz de război sau de catastrofă.
Pe perioada mandatului prezidențial pot interveni unele evenimente care să determine o
imposibilitate definitivă sau temporară a exercitării atribuțiilor. Acestea sunt <<vacanța funcției>>
și <<interimatul funcției>>.
Vacanța funcției Președintelui României intervine, în caz de:
a) Demisie;
b) Demitere de funcție;
c) Imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor;
d) Deces.

14
 Aceste situații determină încetarea definitivă, înainte de termen a mandatului prezidențial.
Interimatul funcției de Președinte al României intervine în situația în care:
a) Funcția devine vacantă;
b) Președintele se află în imposibilitate temporară d a-și exercita atribuțiile.
Interimatul funcției prezidențiale se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de
președintele Camerei Deputaților.
Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte
al României este de competența Curții Constituționale.
Interimatul are caracter temporar, iar pe perioada lui, președintele Senatului sau al
Camerei Deputaților este suspendat din funcția pe care o deține, pentru că aceste două
funcții nu pot fi cumulate cu alte funcții publice.
Persoana care asigură interimatul funcției prezidențiale are prerogative limitate,
deoarece este vorba despre un mandat provizoriu. Astfel, această persoană nu poate să
adreseze mesaje Parlamentului, nu poate dizolva Parlamentul și nu poate să consulte
cetățenii prin referendum.
Dacă persoana care asigură interimatul funcției de Președinte al României săvârșește
fapte grave care încalcă prevederile Constituției, răspunde în aceleași condiții și după
aceeași procedură ca și titularul funcției.

Actele politice și actele juridice ale Președintelui României

Președintele României emite două categorii de acte: acte politice și acte juridice.
În categoria actelor politice, Constituția reglementează expres mesajul, pe care Președintele
îl adresează Parlamentului.
În afara mesajului, Președintele României mai poate face și declarații, poate transmite
comunicării, poate adresa apeluri, scrisori, care prin natura lor și efectele lor sunt tot acte
politice.
Potrivit dispozițiilor art. 100 alin (1) din Constituție, în exercitarea atribuțiilor sale,
Președintele României emite decrete. Acestea pot avea caracter normativ sau pot fi
individuale.
Pentru ca decretele emise de Președintele României să poată să producă efecte juridice,
Constituția prevede două condiții:
a) Obligativitatea publicării lor în Monitorul Oficial al României;

15
 b) Contrasemnarea unora dintre ele de către primul-ministru. Contrasemnarea reprezintă
angajarea răspunderii Guvernului pentru conținutul și efectele acestora, atestând
conformitatea cu prevederile legale.

Atribuțiile Președintelui României

1. Atribuții în raport cu Parlamentul:
a) adresarea de mesaje;
b) convocarea Parlamentului în sesiune;
c) dizolvarea Parlamentului;
d) promulgarea legilor.

2) Atribuții în raport cu Guvernul:

Președintele României are, în raport cu Guvernul, următoarele atribuții principale:
a) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru;
b) numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de parlament;
c) revocarea și numirea unor membrii ai Guvernului la propunerea primului-ministru;
d) consultarea Guvernului;
e) participarea la ședințele Guvernului.

3. Atribuții în domeniul apărării și în situații excepționale:

a) declararea mobilizării parțiale sau totale a forțelor armate;
b) luarea măsurilor necesare pentru respingerea agresiunii armate îndreptată împotriva
țării;
c) instituirea stării de asediu sau a stării de urgență.

4.Atribuții în domeniul politicii externe:

a) încheierea de tratate internaționale;
b) acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României în alte state și
aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice.
c) acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state.

5.Atribuții în raport cu electoratul

Potrivit art. 90 din Constituție, Președintele României, după consultarea Parlamentului,
poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la problemele de interes
național.

16
 Actul normativ care reglementează instituția referendumului este Legea nr. 3/2000
privind organizarea și desfășurarea referendumului.
Potrivit legii, referendumul național constitue forma și mijlocul de consultare directă și de
exprimare a voinței suverane a poporului român cu privire la:
- revizuirea Constituției;
- demiterea Președintelui României;
- probleme de interes național.

6.Atribuții în raporturile cu puterea judecătorească

- numirea judecătorilor și a procurorilor;
- acordarea grațierii individuale;
- declanșarea acțiunii penale împotriva membrilor Guvernului.

7.În raporturile cu Curtea Constituțională, Președintele României are următoarele

atribuții:
- numirea a trei membrii ai Curții Constituționale;
- sesizarea Curții Constituționale înainte de promulgarea legilor.

8.În raporturile cu alte autorități publice

În primul rând, Președintele României îndeplinește funcția de președinte al Consiliului
de Apărare a Țării.
În doilea rând, Președintele României are dreptul de a propune anumiți conducători ai
autorităților administrative autonome. Astfel, Președintele României propune Parlamentului
persoanele pentru ocuparea funcțiilor de director al Serviciului Român de Informații, și al
Serviciului de Informații Externe.
Președintele României propune doi din cei 11 membrii ai Consiliului Național al
Audiovizualului, care vor fi numiți de către Parlament.

Regimul imunităților prezidențiale

Constituția României consacră în art. 84 alin (2) un regim de protecție de tip
parlamentar a Președintelui României. Astfel, potrivit acestui text, Președintele României se bucură
de imunitate, în sensul că acesta nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată
penală pentru opiniile politice, declarațiile și inițiativele exprimate în exercitarea prerogativelor pe
întreaga perioadă a mandatului.

17
 Imunitatea nu echivalează cu răspunderea pe plan politic a șefului statului, pentru
modul în care își exercită atribuțiile ce îi revin în funcția pe care o ocupă.
Excepția de la regula generală a imunității o constitue instituția suspendării din funcție
a Președintelui României, potrivit art. 95 din Constituție.
Răspunderea juridică a Președintelui României este reglementată de art. 96 alin (1) din
Constituție, potrivit căruia, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin
două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui
României pentru înaltă trădare.

Administrația Prezidențială

Prin <<Administrația prezidențială>> - înțelegem serviciile aflate la dispoziția Președintelui

României pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.
Printre structurile care funcționează în cadrul Administrației prezidențiale amintim:
- Cabinetul Președintelui;
- Secretariatul General;
- Departamentul de analiză politică;
- Cancelaria ordinelor;
- Direcția de protocol;
- Direcția de documentare și informare.
Funcțiile de conducere specifice din cadrul Administrației prezidențiale sunt cele de
consilier prezidențial, cu rang de ministru, și cel de consilieri de stat, cu rang de secretar de stat.
Numirea și eliberarea din funcție a consilierilor prezidențiali se fac de Președintele României.

18
 Guvernul României

Constituția României reglementează Guvernul în principal în titlul III (Autoritățile

publice), în capitolul III, dar și alte capitole.
Din conținutul art. 102 alin (1) din Constituție rezultă că Guvernul României are un
dublu rol: politic și administrativ: Guvernul, potrivit programului său de guvernare
acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită
conducerea generală a administrației publice.
Guvernul reprezintă o autoritate a administrației publice centrale, care intră în
componența celei de-a doua puteri în stat, puterea executivă.
Rolul politic al Guvernului, se exprimă atât în sfera executivă, cât și în colaborarea cu
celelalte autorități publice, din care hotărâtoare este acțiunea sa în sfera puterii legislative,
prin exercitarea inițiativei legislative și a modalităților de conlucrare cu Camerele
Parlamentului.
Potrivit doctrinei occidentale contemporane, Guvernul este parlamentar prin origine și
guvernamental prin funcție.
Între Guvern și toate celelalte autorități ale administrației publice se stabilesc raporturi
de drept administrativ care pot fi: de supraordonare (față de ministere și prefecții), de
colaborare (față de autoritățile administrației publice autonome, etc.) și de tutelă
administrativă (față de autoritățile administrației publice locale).
Guvernul este organ al administrației publice cu competență materială generală și are
următoarele funcții: de strategie, de reglementare, de administrare a proprietății statului, de
reprezentare și de autoritate de stat.
Guvernul este alcătuit din primul-ministru, miniștrii, miniștrii-delegați, cu însărcinări
speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului
pentru acordarea votului de încredere.

19
 Regimul învestiturii, durata mandatului și statutul membrilor

Profesorul Antonie Iorgovan definește învestitura Guvernului ca fiind complexul de

acte și fapte juridice, precum și procedurile corespunzătoare, cerute de Constituție, pentru
a ne afla în prezența unei echipe guvernamentale legale și legitime.
Procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută în art. 85 alin (1) coroborat cu art.
103 și 104 din Constituție.
Această procedură se desfășoară în patru faze:
- Desemnarea de către Președinte a candidatului la funcția de prim-ministru;
- Solicitarea votului de învestitură;
- Acordarea votului de încredere de către Parlament;
- Numirea Guvernului, finalizată prin depunerea jurământului de credință.
Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, după
consultarea cu partidul majoritar, iar dacă nu există un astfel de partid, cu partidele
reprezentate în Parlament, pentru ca astfel, să se asigure sprijinul parlamentar pentru
viitorul Guvern.
Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la
desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a
Guvernului.
Programul și lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în ședință
comună. Parlamentul acordă încrederea Guvernului cu votul majorității deputaților și
senatorilor.
Primul-ministru, miniștrii și ceilalți membrii ai Guvernului vor depune individual, în
fața Președintelui României, jurământul de credință, care are același conținut cu
jurământul Președintelui.
Guvernul în întregul său și fiecare membru în parte își exercită mandatul, începând de
la data depunerii jurământului.

Pentru a fi membru al Guvernului, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

- Cetățenia română;
- Domiciliul în România;
- Să beneficieze de drepturi electorale;
- Să nu fi avut condamnări penale;
- Nu se afle într-o situație de incompatibilitate.

20
 În ceea ce privește incompatibilitățile, nu poate fi membru al Guvernului cel care se află
în una din următoarele situații:
a) Exercită o altă funcție publică de autoritate cu excepția funcției de deputat sau
senator;
b) Exercită o funcție de reprezentare profesională salariată la o organizație cu scop
comercial;
c) Exercită funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director
administrativ, membru al consiliului de administrație, cenzor, reprezentant al statului
în adunările generale ale societăților comerciale, de președinte sau de secretar al
acestor adunării, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare
și cele financiare, precum și la instituțiile publice;
d) Are calitatea de comerciant persoană fizică;
e) Are calitatea de membru al unui grup de interese economice;
f) Exercită funcția publică încredințată de un stat străin, cu excepția celor prevăzute în
acordurile și convențiile la care România este parte.

Funcția de membru al Guvernului încetează în mai multe cazuri:

- prin demisie, care trebuie anunțată public și este prezentată în scris primului-ministru;
- prin revocare, care s realizează prin decret al Președintelui României, la propunerea
primului-ministru, în caz de remaniere guvernamentală;
- prin demitere, care se produce printr-un decret al Președintelui României, la propunerea
primului-ministru, în cazul în care:
a) membru Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă;
b) averea sa a fost declarată, în total sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă;
- prin pierderea drepturilor electorale, care este consecința pronunțării unei hotărâri
judecătorești, în cazul în care membrul Guvernului a fost condamnat la o pedeapsă penală;
- prin apariția unei stări de incompatibilitate;
- prin deces;
- prin imposibilitate de exercitare a atribuțiilor pe o perioadă mai mare de 45 de zile;
- în alte cazuri prevăzute d lege.

Președintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru (art. 107, alin (2) din
Constituție.

21
 În ce privește suspendarea unui membru al Guvernului, ea intervine ca urmare a
începerii urmăririi penale sau a trimiterii în judecată a unui ministru, în condițiile art. 109
alin (2) din Constituție.
Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale –
situație tipică de încetare a activității Guvernului.
De asemenea, Constituția prevede trei situații atipice de încetare a activității
Guvernului:
- prima modalitate o reprezintă retragerii încrederii acordate Guvernului prin introducerea
unei moțiuni de cenzură conform art113 din Constituție, sau în cazul angajării răspunderii
Guvernului, conform art. 114 din Constituție, dacă s-a introdus o moțiune de cenzură și
aceasta a fost aprobată.
- o altă modalitate de încetare a mandatului poate interveni atunci când primul-ministru se
află într-una din situațiile de încetare a funcției de membru al Guvernului, cu excepția
revocării;
- o a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu își poate exercita atribuțiile
pe o perioadă de 45 de zile, termen prevăzut și pentru membrii Guvernului.

Dacă Guvernul se află în una din aceste trei situații se declanșează procedura de învestitură
a unui nou Guvern, iar până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern,
Guvernul încă în funcție îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor
publice. Prin această formulare, se înțelege că Guvernul demisionar nu poate promova
politici noi, nu poate emite ordonanțe și nu poate iniția proiecte de legi. El poate adopta
numai hotărâri de Guvern.

Funcțiile Guvernului
Pentru realizarea programului său de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcții:
a) funcția de strategie; b) funcția de reglementare; c) funcția de administrate a proprietății
statului; d) funcția de autoritate de stat.
Activitățile Guvernului se desfășoară în ședințe care au loc săptămânal sau de câte ori
este nevoie. Ședințele sunt convocate și conduse de primul-ministru.
În exercitarea atribuțiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe în prezența
majorității membrilor săi, prin consens. În cazul în care nu se realizează consensul, soluția
este decisă de către primul-ministru.
Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri sau de ordonanțe. De asemenea,
pot propune proiecte de legi în vederea exercitării dreptului de inițiativă legislativă.

22
 Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit, potrivit Legii nr. 90/2001, din
Cancelaria primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente și alte
structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Actele Guvernului
Conform art. 108 din Constituție, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile
prevăzute de aceasta ori în situații extraordinare, ca ordonanțe de urgență.
Guvernul adoptă hotărâri atunci când executarea legii reclamă stabilirea de măsuri sau a
unor reguli subsecvente, care să asigure corecta ei aplicare.
Hotărârile nu pot fi deci decât secundum legem, reprezentând competența originară a
Guvernului.
Hotărârile Guvernului sunt acte administrative și pot avea caracter normativ sau
individual. Acestea por fi atacate la instanța de contencios administrativ, având temei
constituțional art. 52 din Constituție.
Potrivit art. 108 alin (4) din Constituție și Legii nr. 90/2001, hotărârile și ordonanțele de
Guvern, se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația
punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea având
ca efect inexistența hotărârii sau a ordonanței. Singura excepție de la regula publicării o
constitue hotărârile cu caracter militar care se comunică numai instituțiilor interesate.

Delegarea legislativă este o modalitate de conlucrare între Parlament și Guvern, în

virtutea principiului separației puterilor în stat, în temeiul căreia Guvernul este învestit cu
exercitarea , în anumite condiții, a funcției legislative.
Delegarea legislativă intervine în două situații:
- delegarea legislativă prin intermediul unei legi de abilitare, în temeiul căreia Guvernul
poate adopta ordonanțe simple (art. 115, alin (1) din Constituție);
- delegarea constituțională, în temeiul căreia Guvernul poate reglementa primar unele relații
sociale, în situații extraordinare, adoptând ordonanțe de urgență (art. 115, alin (4) din
Constituție.

23
 Raporturile dintre Parlament și Guvern
Aceste raporturi sunt de natură juridică și, pe cale de consecință, problema răspunderii
Guvernului va fi una de natură politică și alta de natură juridică.
Moțiunea simplă – este consacrată de art. 112 alin (2) din Constituție și exprimă poziția
Senatului și a Camerei Deputaților într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după
caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.
Moțiunea simplă poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul senatorilor sau de cel
puțin 50 de deputați.
Moțiunea simplă trebuie să fie motivată și se depune la președintele de ședință, în plenul
Senatului sau la președintele Camerei Deputaților în cursul ședințelor publice.
Constituția României prevede în art. 109 alin (1) că <<Guvernul răspunde politic numai în
fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde
politic solidar cu ceilalți membrii pentru activitate Guvernului și pentru actele acestuia>>.
Sancțiunea corespunzătoare răspunderii politice a Guvernului este demiterea sa, ca urmare
a retragerii de către Parlament a încrederii acordată la învestitură.
Instrumentul politic prin care Parlamentul poate retrage încrederea acordată Guvernului
este moțiunea de cenzură, prevăzută de art. 113 alin (1) din Constituție. Adoptarea
moțiunii atrage demiterea Guvernului și declanșarea procedurii de formare a unui nou
Guvern.
Respingerea moțiunii de cenzură de către Parlament are ca efect păstrarea încrederii
Parlamentului față de Guvern și desfășurarea în continuare a activității acestuia.
Deputații și senatorii care au semnat o asemenea moțiune nu mai pot iniția, în aceeași
sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își angajează
răspunderea.
Potrivit art. 114 alin (1) din Constituție <<Guvernul își poate angaja răspunderea în fața
Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei
declarații de politică generală sau a unui proiect de lege>>.
În termen de 3 zile de la angajarea răspunderii Guvernului, se poate formula o moțiune de
cenzură, care poate fi semnată chiar și de deputații și senatorii care au mai inițiat, în
aceeași sesiune, o moțiune de cenzură. Moțiunea se dezbate în ședință comună.
Dacă moțiunea de cenzură este votată, Guvernul este demis și se declanșează procedura de
formare a unui nou Guvern.
Dacă moțiunea de cenzură nu este votată, programul sau declarația de politică generală
devin obligatorii pentru Guvern, iar proiectul de lege prezentat, modificat sau completat,

24
 după caz, cu amendamentele acceptate de Guvern se consideră adoptat. Legea astfel
adoptată se înaintează Președintelui României pentru promulgare.

Răspunderea juridică a membrilor Guvernului își are temeiul constituțional în

dispozițiile art. 109 alin (2) și (3): <<Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele
României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele
săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României
poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al
Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată apartține Înaltei
Curți de Casație și Juatiție>>.

Administrația publică centrală de specialitate

1.Ministerele – sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale în anumite
domenii de activitate. Ele se organizează numai în subordinea Guvernului și numai în baza legii.
Temeiul constituțional al organizării ministerelor îl constitue dispozițiile art. 116 alin (1)
și 117 alin (1).
Conducerea ministerului se realizează în exclusivitate de ministru numit prin decret al
Președintelui României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Principalele atribuții ale miniștrilor sunt prevăzute de dispozițiile Legii nr. 90/2001. În
exercitarea conducerii ministerului, ministrul emite ordine și instrucțiuni.
În activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai mulți
secretari de stat, numiți și eliberați din funcție prin decizie a primului-ministru și exercită
atribuțiile delegate de ministru.
În cadrul ministerelor, instituțiile publice și altor organe de specialitate ale administrației
publice centrale, poate fi utilizată și funcția de secretar de stat.
Fiecare minister are un secretar general, care este funcționar public de carieră și face
parte din categoria înalților funcționari publici, numit pe bază de concurs sau examen, pe
criterii de profesionalism.
Fiecare minister are o anumită structură organizatorică, prevăzută în actele proprii de
organizare și funcționare, și este formată din departamente, direcții generale, direcții,
servicii, birouri și alte compartimente.
Pe lângă ministru funcționează, ca organ consultativ, colegiul ministerului, a cărui
competență se aprobă prin ordin al ministrului.

25
 În fiecare minister este organizat colegiul demnitarului, cu personal propriu, căruia nu i
se aplică prevederile Statutului funcționarilor publici.
Personalul din cadrul cabinetului demnitarului este numit sau eliberat din funcție numai
la propunerea demnitarului în subordinea căruia funcționează, funcțiile fiind exceptate de
la regula ocupării prin concurs sau examen.

2.Serviciile publice deconcentrate

Potrivit Constituției și Legii nr. 90/2001, ministerele pot avea în subordinea lor servicii
publice deconcentrate, care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale.
Deconcentrarea – are în vedere desfășurarea la nivel local a acelor activități care
reprezintă atributul statului, pentru că ele exprimă un interes național general la care acesta
nu poate renunța.
Majoritatea ministerelor au organizate servicii, fie la nivelul județelor, fie la nivelul
celorlalte unități administrativ-teritoriale.
Înființarea sau desființarea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale
celorlalte organe centrale de specialitate din unitățile administrativ-teritoriale, se aprobă
prin ordin al ministrului, respectiv al organului de specialitate în subordinea căruia aceste
servicii sau organe își desfășoară activitatea.

II – Autorități administrative autonome

1. Potrivit art. 116 alin (2) și 117 alin (3) din Constituție, administrația centrală de
specialitate se realizează de către ministere, alte organe de specialitate din subordinea
Guvernului și a ministerelor, precum și de către autorități administrative autonome.
Aceste autorități, deși prin natura lor juridică și a activităților pe care le realizează,
sunt autorități administrative, ele nu se subordonează nici Guvernului și nici unor
ministere sau organe centrale de specialitate ale administrației publice.
Unele din aceste autorități sunt prevăzute de dispozițiile constituționale. Acestea sunt:
Avocatul Poporului, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Suprem de
Apărare a Țării, Consiliul Economic și Social.
Altele însă, nu sunt nominalizate prin Constituție, ci sunt înființate prin lege organică.
Acestea sunt: Consiliul Național al Audiovizualului, Serviciul de Informații Externe,
Serviciul Român de Informații, Consiliul Național pentru studierea Arhivelor Securității,
Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Consiliul Concurenței.

26
 Administrația publică locală

1. Constituția României prevede în art. 3 alin (3) că: <<Teritoriul este organizat,
sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele
orașe sunt declarate municipii>>.
Legea administrației publice locale nr. 215/2001, la rândul ei, statuează că
orașele, comunele și județele sunt persoane juridice de drept public, care au
patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină>>.
Potrivit dispozițiilor art. 120 din Constituție : <<Administrația publică din
unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării,
autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice>>.
Legea nr. 215/2001 a adăugat acestora alte trei principii, și anume: principiul
eligibilității autorităților administrației publice locale, principiul legalității și
principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes
deosebit. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat
național, unitar și indivizibil.
2.Potrivit Legii nr. 215/2001, autoritățile administrației publice locale prin
care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale, ca
autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Asemenea autorități
se pot constitui și în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor.

3.Consiliile locale – sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, egal,
direct, secret și liber exprimat. Numărul de consilieri care compun consiliul
local se stabilește prin ordin al prefectului.
a) Mandatul de consilier este de 4 ani și se exercită în condițiile legii.
Au dreptul de a fi aleși consilieri, cetățenii care îndeplinesc următoarele
condiții: au drept de vot; au îndeplinit până în ziua alegerilor, inclusiv, vârsta
de cel puțin 23 de ani; nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit
art. 40 alin (3) din Constituție; au domiciliul pe teritoriul unității administrativ-
teritoriale în care urmează să fie ales.
La sectoarele municipiului București pot candida și por fi alese persoanele care
au domiciliul în municipiul București, indiferent de sector.
Referitor la atribuțiile consiliilor locale, acestea au fost grupate astfel:
- atribuții privind organizarea internă a aparatului propriu al consiliului local și a serviciilor
publice ale comunei și orașului;

27
- atribuții referitoare la activitățile economico-financiare, comerciale și social-culturale;
- atribuții referitoare la acordarea titlurilor de onoare și la stabilirea relațiilor de colaborare
și cooperare cu localități din țară și străinătate.
Consiliul local se întrunește lunar în ședințe ordinare, precum și în ședințe extraordinare,
la cererea primarului sau a cel puțin o treime din numărul total al consiliului.
În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, consiliul local adoptă hotărâri cu votul majorității
membrilor prezenți; hotărârile adoptate de consiliul local pot avea caracter normativ sau
individual.
Secretarul unității administrativ-teritoriale are obligația să comunice de îndată primarului
și prefectului hotărârile adoptate de consiliul local, dar nu mai târziu de 3 zile da la data
adoptării.

Legea 215/2001 reglementează instituția suspendării de drept și cea a încetării de drept a

mandatului de consilier local.
Suspendarea de drept intervine numai în cazul în care consilierul a fost arestat
preventiv. Măsura arestării se comunică de îndată de către parchet sau de instanța de
judecată, după caz, prefectului, care prin ordin constată suspendarea mandatului.
Cât privește încetarea d drept a mandatului de consilier local, această măsură intervine
în următoarele situații:
- demisie;
- schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;
- imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu
excepția cazurilor în care consilierul este arestat preventiv;
- constatarea, după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau
prin orice altă încălcare a Legii privind alegerea autorităților administrației publice locale;
- condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de
libertate;
- punerea sub interdicție judecătorească;
- pierderea drepturilor electorale;
- lipsa nemotivată de la 3 ședințe consecutive ale consiliului local;
- deces.

Legea administrației publice locale prevede posibilitatea dizolvării consiliului local

dacă a adoptat, într-un interval de cel mult 6 luni, cel puțin 3 hotărâri care au fost anulate

28
 de instanța de contencios administrativ printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă
și irevocabilă;

Dizolvarea consiliului local se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea motivată

a prefectului, bazată pe hotărârile judecătorești rămase definitive și irevocabile.
Prin lege este reglementată și situația dizolvării de drept a consiliului local. Astfel,
aceasta intervine în una din următoarele situații:
- când consiliul local nu se întrunește timp de 3 luni consecutiv;
- când consiliul local nu a adoptat în 3 ședințe ordinare consecutive nici o hotărâre;
- când numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unul și acesta nu se poate completa
prin supleanți;
Aceste situații se comunică de primar, viceprimar sau, în absența acestora, de secretar,
prefectului care, prin ordin, ia act de situația de drept a consiliului local și propune
Guvernului organizarea de noi alegeri.
Fiecare comună, oraș, municipiu și subdiviziune a municipiului are un primar, iar
municipiul București are un primar general.

Primarii.
Se aleg prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal și nu pe baza scrutinului de listă,
așa cum se aleg consiliile locale sau județene.
Candidaturile – pentru funcția de primar se propun de partidele politice, alianțele politice
sau alianțele electorale, de către organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, dar pot
fi și candidaturi independente.
Este declarat primar, candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi.
Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfășurării
alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna
sau orașul, de către un judecător desemnat de președintele judecătoriei, care verifică
legalitatea operațiunilor votării și constată inexistența incompatibilităților pentru
ocuparea acestei funcții.
După prezentarea rezultatului validării în fața consiliului local, primarul depune
jurământul, care este similar cu cel depus de consilierii locali. Primarul care refuză să
depună jurământul este considerat demisionat de drept.

În ceea ce privește viceprimarul, acesta se alege în ședința de constituire a consiliului

local, de către consilierii validați. Viceprimarul nu poate fi în același timp și consilier.

29
 Pe toată durata exercitării mandatului de primar, respectiv, de viceprimar, contractul d
muncă al acestora se suspendă de drept.
Primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu alte autorități publice, cu
persoanele fizice și juridice române sau străine, precum și în justiție.
Primarul nu exercită atribuțiile în nume propriu, ci în numele colectivității care l-a
ales, precum și în numele statului, care l-a abilitat prin lege.

Principalele atribuții ale primarului pot fi grupate astfel:

1) Atribuții privind organizarea aparatului propriu de specialitate și a unităților din
subordinea ori autoritatea consiliului loca;
2) Atribuții privind luarea măsurilor de organizare a executării și de executare în
concret a actelor normative;
3) Atribuții privind administrarea domeniului public și privat și a finanțelor publice
locale;
4) Atribuții de ordin edilitar – gospodăresc și edilitar;
5) Atribuții care privesc asigurarea ordinii și liniștii publice;
6) Alte atribuții.
În exercitarea atribuțiilor sale, primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau
individual.
Mandatul primarului este de 4 ani și se exercită până la depunerea jurământului de
către primarul nou ales. Mandatul poate fi prelungit prin lege organică, în caz de
război sau de catastrofă.
Legea administrației publice locale prevede expres situațiile în care mandatul
primarului încetează de drept. Acestea sunt:
a) demisie;
b) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;
c) imposibilitatea de a fi exercitat mandatul pe o perioadă mai mare de 6 luni
consecutive, cu excepția cazurilor în care primarul este arestat preventiv;
d) când se constată, după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă
electorală;
e) că a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească definitivă la o pedeapsă
privativă de libertate;
f) punerea sub interdicție judecătorească;
g) pierderea drepturilor electorale;

30
 h) când, în exercitarea atribuțiilor ce îi revin prin lege, a emis 3 dispoziții cu
caracter normativ într-un interval de 3 luni, care au fost anulate de instanța de
contencios administrativ prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă;
i) deces.
Legea reglementează și suspendarea de drept din funcția de primar, care
intervine numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv.
Mandatul primarului încetează, de asemenea, înainte de termen, ca urmare a
rezultatului unui referendum, local, organizat în condițiile legii.
În caz de vacanță a funcției de primar, precum și în caz de suspendare din
funcție a acestuia, atribuțiile ce îi sunt conferite prin lege vor fi exercitate de
viceprimar.

Consiliul județean
Este autoritatea administrației publice locale, constituită la nivel județean, pentru
coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării
serviciilor publice de interes județean.
Consiliul județean este compus din consilieri aleși prin vot universal, egal,
direct, secret și liber exprimat; mandatul consiliului județean este de 4 ani și poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război sau în caz de catastrofă.
Președintele consiliului județean este ales tot prin vot universal.
În exercitarea atribuțiilor care îi revin, consiliul județean adoptă hotărâri cu votul
majorității membrilor prezenți.
Legea prevede aceleași situații de dizolvare de drept a consiliului județean ca și în
cazul consiliilor locale.
Mandatul consiliului județean încetează în aceleași condiții ca și mandatul de
consilier județean.

Funcția de secretar
Fiecare comună, oraș, subdiviziune administrativ-teritorială are un secretar, iar județul,
respectiv municipiul București, are un secretar generale.
Secretarul comunei, orașului și subdiviziunii administrativ-teritoriale este funcționar
public de conducere, iar secretarul general al județului, respectiv al municipiului
București face parte din categoria înalților funcționari publici. El se bucură de
stabilitate în funcție, în condițiile legii.

31
 Secretarul comunei, orașului și subdiviziunii administrativ-teritoriale nu pot fi soț,
soție sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul. La acest nivel, funcția de
secretar se ocupă pe bază de concurs sau de examen, după caz, iar numirea se face de
prefect.
Secretarul general al județului, respectiv secretarul general al municipiului București,
făcând parte din categoria înalților funcționari publici, sunt numiți și eliberați din
funcție potrivit dispozițiilor Lg. Nr. 188/1999, de ministrul Administrației publice și
Internelor.

Prefectul
Potrivit art. 123 din Constituție, Guvernul numește un prefect, în fiecare județ și în
municipiul București.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale
din unitățile administrativ-teritoriale. Legea organică în această materie este Legea nr.
340/2004 privind instituția prefectului.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor și prerogativelor ci îi revin potrivit legii, prefectul este
ajutat de un subprefect, iar la municipiul București este ajutat de 2 subprefecți.
Numirea și eliberarea din funcție a prefecților se fac prin hotărâre prin hotărâre a
Guvernului, în timp ce numirea și eliberarea din funcție a subprefecților se fac prin
decizie a primului-ministru, la propunerea prefectului și cu avizul Ministerului
Administrației și Internelor.
Potrivit Legii administrației publice locale, pentru a fi numit în funcție, prefectul tebuie
să aibă studii superioare de lungă durată, iar subprefectul trebuie să aibă studii
superioare.
Constatarea încetării de drept a exercitării funcției de prefect sau de subprefect se face
de către Ministerul Administrației publice și Internelor, care va propune Guvernului,
respectiv primului-ministru, numirea altor persoane în funcțiile vacante.
Numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile
administrativ-teritoriale se fac numai la propunerea prefectului, în condițiile legii.
Prefectul poate ataca, în ața instanței de contencios administrativ, actele autorităților
administrației publice locale sau județene, dacă le consideră nelegale.

32
 Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu caracter normativ
sau individual, în condițiile legii. Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată
Ministerului Administrației și Internelor.
Pentru exercitarea atribuțiilor conferite de lege, prefectul are un aparat propriu de
specialitate pe care îl conduce. Conducerea operativă a acestui aparat se asigură de
secretarul general.
Secretarul general face parte din categoria înalților funcționari publici, are studii
superioare de lungă durată, de regulă juridice sau administrative, absolvite cu diplomă
de licență sau echivalentă. Numirea și eliberarea din funcție a secretarului general se
fac de către Ministerul Administrației Publice și Internelor.
În județele cu o suprafață întinsă, cu localități amplasate la distanțe mari de reședința
județului sau în mari aglomerări urbane, prefectul poate organiza prin ordin, numai cu
avizul Ministerului Administrației și Internelor, oficii prefecturale.

Comisia consultativă
Se organizează în fiecare județ și în municipiul București.
Ea este constituită din : prefect și președintele consiliului județean; secretarul general
al prefecturii și secretarul general al județului primarul municipiului reședință de județ,
respectiv primarul general, viceprimarul și secretatul general al municipiului București;
Primarii orașelor și ai comunelor din județ, respectiv primarii sectoarelor municipiului
București; șefii serviciilor deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale
de specialitate organizarea la nivelul județului și al municipiului București;
Conducătorii regiilor autonome de interes județean, ai sucursalelor regiilor autonome de
interes național și ai societăților naționale din județul respectiv sau al municipiului
București, precum și conducătorii altor structuri organizate în județ sau în municipiului
București.
Comisia consultativă se convoacă de prefect și de președintele consiliului județean,
respectiv de primarul general al municipiului București, o dată la două luni ori de câte ori
este nevoie.
Comisia consultativă dezbate și își însușește prin consens programul anual orientativ de
dezvoltare economică și socială a județului, respectiv al municipiului București, pe baza
programului de guvernare acceptat de Parlament.

33
 Funcția publică

Funcția publică și funcționarul public sunt instituții juridice ale dreptului public, în
general, și ale dreptului administrativ, în particular.
În țara noastră, bazele constituționale ale funcției publice se regăsesc, în principal, în
conținutul art. 16 alin. 3 și art. 73 alin 3, lit. j.
Legea privind Statutul funcționarilor publici a fost adoptată în ședința comună a
Camerelor, în urma angajării răspunderii Guvernului în fața Parlamentului, potrivit art.
114 din Constituție, devenind Legea nr. 188/1999.
Lg. 188/1999 a suferit ulterior mai multe modificări, din care cea mai importantă a fost
adusă prin Legea nr 161/2003 – privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în
exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției.

Calitatea de funcționar izvorăște din actul de numire în funcție, care este un act
administrativ de autoritate, și nu de dreptul muncii. În baza actului de numire în funcție ia
naștere un raport de serviciu care este un raport de drept public, având ca obiect realizarea
puterii publice.
Astfel, raportul de serviciu este un raport de drept administrativ, și nu de dreptul muncii,
deși cele două raporturi prezintă și unele trăsături comune.
Principiile care stau la baza exercitării funcției publice, potrivit legii, sunt:
a) legalitatea, imparțialitate și obiectivitate;
b) transparență;
c) eficiență și eficacitate;
d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
e) orientare către cetățean;
f) stabilitate în exercitarea funcției publice;
g) subordonare ierarhică.

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și

completările ulterioare, definește funcționarul public ca fiind persoana numită într-o
funcție publică, cu precizarea că <<totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și
instituțiile publice din administrația publică centrală și locală constitue corpul
funcționarilor publici.

34
 Dispozițiile legii se aplică tuturor funcționarilor publici, fie din cadrul autorităților
și instituțiilor centrale sau locale, cât și celor care beneficiază de statute proprii,
aprobate prin legi speciale, dacă nu se dispune altfel.
Potrivit legii <<pot beneficia de statute speciale, funcționarii publici care își
desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice: structurile de
specialitate ale Parlamentului României; structurile de specialitate ale Consiliului
Legislativ; serviciile diplomatice și consultare; autoritatea vamală, poliția și alte
structuri ale Ministerului de Interne; alte servicii publice stabilite prin lege>>.
Legea prevede expres categoriile de personal cărora nu li se aplică dispozițiile sale
și anume:
a) personalului salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice ce
desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire,
întreținere-reparații și de deservire, precum și altor categorii de personal care nu
exercită prerogative de putere publică;
b) personalului salariat încadrat pe baza încrederii personale la cabinetul
demnitarului;
c) corpului magistraților;
d) cadrelor didactice;
e) persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică.

Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici cu modificările și

completările ulterioare, prevede următoarele condiții pentru ocuparea unei funcții publice de către o
persoană fizică:
a) cetățenia română și domiciliul în România;
b) cunoașterea limbii române, scris și vorbit;
c) vârsta de minimum 18 ani împliniți;
d) capacitate deplină de exercițiu;
e) o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează,
atestată pe baza de examen medical de specialitate;
f) îndeplinirea condițiilor de studii prevăzute de lege pentru funcția publică;
g) îndeplinirea condițiilor specifice pentru ocuparea funcției publice;
h) să nu fi fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra autorității,
contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul,
care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a
unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu

35
 exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit
reabilitarea;
i) nu a fost destituită dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;
j) nu a desfășurat activitate politică, astfel cum este definită de lege;

Clasificarea funcțiilor publice

Clasificarea funcțiilor publice se face după două criterii:

I – după natura atribuțiilor, se identifică funcții publice generale și funcții publice
specifice;
II – după nivelul studiilor, se identifică trei clase, respectiv:
- Clasa I – cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă
durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
- Clasa a II-a – cuprinde funcții publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de
scurtă durată, absolvite cu diplomă;
- Clasa a III-a – cuprinde funcții publice pentru a căror ocupare se cer studii medii, liceale,
absolvite cu diplomă de licență sau echivalente.
În ceea ce privește categoriile, identificarea acestora se realizează în funcție de nivelul
atribuțiilor, existând:
a) Categoria înalților funcționari publici;
b) Categoria funcționarilor de conducere;
c) Categoria funcționarilor publici de conducere

În ceea ce privește gradele, există patru grade profesionale, în ordine descrescătoare, și

anume: superior, principal, asistent și debutant.
Cu privire la recrutarea funcționarilor publici, legea prevede că ocuparea funcțiilor
publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire, concurs.
Potrivit legii, <<concursul are la bază principiul competiției deschise, transparenței,
meritelor profesionale și competenței, precum și cel al egalității accesului la funcțiile
publice pentru fiecare cetățean care îndeplinește condițiile legale>>.
După verificarea condițiilor generale, urmează învestitura, prin procedura numirii;
numirea – este un act administrativ individual emis de conducătorul autorității sau
instituției publice, fiind o manifestare de voință exclusivă și unilaterală provenită de la
acea parte a raportului juridic care încredințează funcția spre exercitare.

36
 În toate cazurile, actul administrativ de numire are formă scrisă și trebuie să cuprindă
temeiul legal al numirii, denumirea funcției publice, data de la care urmează să exercite
funcția publică, drepturile salariale, precum și locul de desfășurare a activității.
La intrarea în corpul funcționarilor publici, funcționarul public depune jurământul de
credință în termen de 3 zile de la emiterea actului de numire în funcția publică definitivă.
Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris și atrage revocarea actului
administrativ de numire în funcție.
În ceea ce privește modificarea raportului de funcție sau de serviciu – aceasta
reprezintă trecerea funcționarului public pe un alt post în aceeași instituție sau în alta, în
mod vremelnic sau definitiv. Modificarea raportului de serviciu se face prin:
a) delegare;
b) detașare;
c) transferul;
d) mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice;
e)exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere.

Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici

Drepturile și obligațiile funcționarilor publici sunt determinate pe cale generală,
impersonală și imperativă și au caracter obiectiv, ele fiind caracteristice funcției publice în
cauză, și nu funcționarului public în calitatea lui de persoană fizică.
Unele drepturi și obligații sunt comune tuturor funcționarilor publici, altele sunt
specifice unor anumite funcții și, deci, anumitor categorii de funcționari publici.
Drepturile și obligațiile constitue suportul legal al autorității și prestigiului
funcționarului public, fiind asigurate și garantate de stat prin mijloace juridice și chiar de
natură materială, civilă, administrativă și chiar penală.

Drepturile funcționarilor publici

Funcționarii publici, fiind cetățeni români, au toate drepturile și obligațiile pe care
Constituția României le prevede și le garantează pentru toți cetățenii săi. Ei au însă și
drepturi speciale, unele fiind comune tuturor funcționarilor publici, altele numai anumitor
categorii de funcționari publici.
Drepturile recunoscute și garantate funcționarilor publici reprezintă, totodată și obligații
pentru titularul lor, neexercitarea lor expresă (refuzul) sau tacită (neglijența) fiind
sancționată de lege.

37
 În literatura de specialitate se face deosebirea între 1) drepturi privind exercitarea
funcției și 2) drepturi cu caracter general.
1) Drepturile privind exercitarea funcției
a) dreptul de alegere a profesiei și a locului de muncă. Dreptul la profesie
presupune continuitate, stabilitate și inamovibilitate;
b) dreptul de promovare – în ierarhia funcțiilor din aceeași autoritate sau instituție
publică în care își desfășoară activitatea , fie în altele de nivel superior, în clase
și grade profesionale;
c) dreptul de a-și perfecționa continuu pregătirea profesională.

2) Drepturi cu caracter general

a) dreptul la opinie;
b) dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau și care îl vizează în
mod direct;
c) dreptul de asociere sindicală, profesională și dreptul la grevă;
d) dreptul la salariu, cuprinde salariul de bază, sporul pentru vechime,
suplimentul postului și suplimentul gradului ;
e) dreptul la asigurarea protecției sociale a muncii funcționarilor publici;
f) dreptul la concedii anuale de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii ;
g) dreptul la asigurări sociale de sănătate care se acordă în caz de incapacitate
temporară de muncă, pentru refacerea sănătății, în caz de maternitate, de
deces;
h) dreptul de pensii;
i) dreptul de a beneficia de asistență medicală, proteze și medicamente, în
condițiile legii;
j) funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în
timpul serviciului, au dreptul să o primească gratuit;

Îndatoririle funcționarilor publici

a) Îndeplinirea cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea a îndatoririlor

de serviciu și abținerea de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii persoanelor
fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici, să respecte normele
de conduită profesională și civilă;

38
 b) Funcționarii publici în exercitarea atribuțiilor lor trebuie să se abțină de la exprimarea
sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice și să nu oarticipe la
acțiuni politice în timpul programului de lucru;
c) Legea institue răspunderea financiară a funcționarilor publici pentru neîndeplinirea
atribuțiilor ce le revin, inclusiv a atribuțiilor delegate;
d) Obligația funcționarilor publici de a se conforma dispozițiilor primite de la superiorii
ierarhici. Această obligație este determinată de ierarhia din sistemul funcțiilor publice,
care, pe plan juridic, stabilește dreptul de dispoziție obligatorie a superiorului față de
subordonați, pe cel de anulare sau modificare a actelor subordonaților, pe dreptul de
control asupra activității subordonaților și de aplicare, în condițiile legii, a sancțiunilor
disciplinare.
Statutul funcționarilor publici precizează, totuși, că funcționarul public nu mai are
obligația de a se conforma dispozițiilor șefilor ierarhici dacă apreciază că aceste
dispoziții sunt ilegale;
e) Obligația de păstrare a secretului de stat și a secretului de serviciu, în condițiile legii,
precum și a confidențialității faptelor, informațiilor sau a documentelor de care iau
cunoștință în exercitarea funcției;
f) Funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect,
pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje;
g) Obligația de rezolvare în termenele stabilite a lucrărilor repartizate de superiorii
ierarhici și de a nu primi direct cereri a căror rezolvare intră în competența lor, sau să
discute direct cu petenții, cu excepția cărora le sunt stabilite asemenea atribuții, și să nu
intervină pentru soluționarea acestor cereri.
h) Obligația de a prezenta declarația de avere conducătorului autorității sau instituții
publice;
i) Obligația funcționarilor publici de a respecta întocmai regimul juridic al conflictului de
interese și a incompatibilităților, stabilite potrivit legii.

Răspunderea juridică a funcționarilor publici

Statutul funcționarilor publici reglementează răspunderea disciplinară,

contravențională, civilă și penală, forme de răspundere care intervin în cazul în care funcționarii
publici încalcă îndatoririle de serviciu, cu vinovăție.

39
 I. Răspunderea disciplinară a funcționarilor publici
Statutul funcționarilor publici prevede că <<încălcarea cu vinovăție de către funcționarii
publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de
conduită profesională și civică prevăzute de lege, constitue abatere disciplinară și atrage
răspunderea disciplinară a acestuia.
Răspunderea disciplinară trebuie să rezulte din lege în sensul că: legea stabilește
acțiunile, inacțiunile și împrejurările de timp și spațiu în care acestea trebuie să se producă
pentru a fi calificate drept abateri disciplinare; autoritățile competente să constate abaterile
disciplinare, pe cele competente să la aplice sancțiunile și să rezolve contestațiile; să
precizeze sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate.
În Statutul funcționarilor publici sunt prevăzute abaterile disciplinare, respectiv:
a) Întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;
c) absențe nemotivate de la serviciu;
d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
e) intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;
f) nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter;
g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își
desfășoară activitatea;
h) desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic;
i) refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de
interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;
k) stabilirea de către funcționarii publici de execuție de relații directe cu petenții în
vederea soluționării cererilor acestora.

Sancțiunile disciplinare aplicabile funcționarilor publici sunt:

a) Mustrarea scrisă;
b) Diminuarea drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioadă de până la 3 luni;
c) Suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de
promovare în funcția publică pe o perioadă de 1 - 3 ani;
d) Trecerea într-o funcție inferioară, pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea
corespunzătoare a salariului;
e) Destituirea din funcție.

40
 Aceste sancțiuni disciplinare sunt stabilite numai prin lege, dar ele nu sunt stabilite
pentru fiecare abatere disciplinară, ci aplicarea uneia sau alteia este lăsată în competența
autorității abilitate să le aplice.

Sancțiunile disciplinare se aplică printr-un act administrativ de autoritate cu caracter

individual (dispoziție, decizie, ordin, după caz), emis de autoritatea abilitată să aplice
sancțiunea respectivă. Actul trebuie să aibă în toate cazurile formă scrisă.
Sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data săvârșirii
abaterilor.
Statutul funcționarilor publici a creat instituția radierii de drept a sancțiunilor
disciplinare aplicate, dacă s-a scurs un anumit termen și funcționarul public a avut o bună
comportare.
Sancțiunea mustrare scrisă se radiază de drept după trecerea a 6 luni de la aplicare;
pentru celelalte sancțiuni disciplinare, cu excepția destituirii din funcție, termenul este de 1
an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate; în cazul destituirii din funcția
publică, termenul este de 7 ani.

II. Răspunderea contravențională a funcționarilor publici

Cu privire la sediul materiei, răspunderea contravențională de drept comun își are sediul
în OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în timp ce răspunderea
contravențională a funcționarilor publici își are sediul în prevederile Statutului
funcționarilor publici, dar și în alte legi speciale, inclusiv cele referitoare la unele categorii
de funcționari publici.

III. Răspunderea civilă a funcționarilor publici

Statutul funcționarilor publici se referă numai la răspunderea civilă a funcționarilor
publici, fără să facă nici o referire la răspunderea materială sau patrimonială.
Articolul 52 alin (3) din Constituție face referire expresă la răspunderea patrimonială a
statului.
Trăsăturile răspunderii pentru prejudiciul cauzat autorității sau instituției publice
- Persoana în cauză să aibă calitatea de funcționar public și să fi produs paguba cu prilejul
exercitării atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu;
- Răspunderea funcționarului este o răspundere individuală, nu solidară, cu excepția cazului
în care funcționarul public poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic de la care a
primit ordinul scris care a produs prejudiciul;

41
- Răspunderea civilă a funcționarului public poate fi cumulată cu răspunderea disciplinară și
contravențională a acestuia;
În ce privește răspunderea funcționarului public pentru daunele plătite de autoritatea sau
instituția publică, în calitate de comitent, Statutul prevede că aceasta se face în temeiul
unei hotărâri judecătorești și irevocabile.

III. Răspunderea penală a funcționarilor publici

Intervine atunci când funcționarul public a săvârșit o infracțiune în exercitarea
atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acesta; aceste infracțiuni sunt prevăzute de codul
penal, dar unele pot fi prevăzute și în legi speciale.
Printre infracțiunile prevăzute în codul penal, se numără: abuz în serviciu contra
intereselor personale; abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi; abuzul în serviciu
contra intereselor publice; neglijența în serviciu; purtarea abuzivă; neglijența în păstrarea
secretului de stat; luarea și darea de mită; primirea de foloase necuvenite; traficul de
influență și altele.
Noțiunea de funcționar public, pe planul dreptului penal, are o sferă mai largă de
cuprindere decât în alte ramuri de drept, fiind definită ca persoana care exercită permanent
sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură,
retribuită sau nu, în serviciul unei unități.

42