Răzvan Papuc: Economia Sectorului Public

Răzvan Papuc
Economia sectorului public:

concepte, problematică, terminologie
Răzvan Papuc
Economia pwd,lio.• concepte,

p,'toa.eman.cô, temninolngio
editura universității din bucuresti

2009
Referenți: Prof. univ. dr. MAGDALENA PLATIS
Prof. univ. dr. ION BUCUR
@ editura Tiiversitâtii din buctrești î șos. Panduri 90-92, București -

050663; Tel./Fax: 021.410.23.84
E-mail: editura_unibuc@yahoo.com
Internet: www.editura.unibuc.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

PAPUC, RĂZVAN
Economia sectorului public: concepte,
problematică, terminologie / Răzvan Papuc.
București: Editura Universității din București,
2009 Bibliogr.
ISBN 978-973-737-672-5
338.465
Tehnoredactare computerizată: Tania Titu
CUPRINS
Capitolul 1. DEZVOLTĂRI ALE EXIGENȚELOR.............. 7
1.1. Reglenzentare și 10
1.2. Lege 51' ordine 14
1.3. Guvernul —pentru elita
15
1.4. Între nzarginalislll și intervenția socială 16

1.5. Intervenționisłn econonłic 18
1.6. De ce statul trebuie să intervină? 19
1. 7. Flłncțiile sectorului public....................„................., 20
Capitolul 2. EȘECURILE PIEȚEI ................. 25

2.1. Optiłnłlłn paretian și cołnpetiĘia 25
2. 2.Cołnpetiție iłnpełfectă
2.3. Inforłna!ia40
Capitolul 3. BUNURILE PUBLICE .......... 47
3.1. Introducere în bunurilor publice 47
3.2. Dęfini(ie și caracteristici..................„............. 49
3.3. Categorii de bunuri publice.................„............... 54
3.4. Problenła Free Rideł• 74
Capitolul 4. EXTERNALITĂTILE 81
4.1. Definiție..................„.................. 81
4.2. Tipologie 84
4.3. Solutii ........................... 88

6 Rãzvan Papuc
Capitolul 5. ECHITATEA REDISTRIBUIREA

VENITURILOR 93
5.1. Criteriile echitãçii.....„................ 99
5,2. Utilitarisnud 120

5.3. Justitia socialã la Rawls 122
Capitolul 6. INCIDENTA TAXÃRII
125
Capitolul 7. E$ECURILE GUVERNAMENTALE

141
CONCLUZII
151
153
Capitolul 1
DEZVOLTĂRI ALE EXIGENTELOR
Elemente de analiză:
Reglementare și control
Lege și ordine
Guvernul — pentru elita economică
Între marginalism și intervenția socială
Intervenționism economic
De ce statul trebuie să intervină?
Funcțiile sectorului public
Literatura consacrată rolului statului în economie este

tot atât de veche pe cât de veche este știința economică. În
urrnătoarele rânduri ne vołn opri asupra câtorva din aspectele
fundamentale • care au marcat relația statului cu econonłia,
încercând să prezentăm această relație din perspectiva unei
definiți extinse a econołniei, care totodată este și cea generică,
originară, de știință a ' 'treburilor casei". Utilizarea acestui sens
pentru delimitarea economiei considerăm că este cea llłai
indicată, deoarece nu are în vedere doar aspectele strict
financiare, productive sau comerciale ale problennei, ci și
celelalte aspecte ale ' 'casei” tot atât de importante în
circunłscrierea relației, poate mult mai importante prin efectele
reverse care Ie au chiar asupra aspectelor financiare și aici ne
referim la reglementări, legi, probleme sociale, redistribuiri etc.
Dacă până în secolul XVI nu putem vorbi de o atitudine
riguroasă și relativ constantă în privința rolului statului în
dezvoltarea economică, odată cu apariția și prima înflorire a
8 Rãzvan Papuc
capitalismului, atât abordările normative, cât și cele pozitive cu

privire la această problemă se diversifică.
„Curtea", spațiul acesteia, reprezintă „spațiul public privat al
monarhiei", prin urmare, economia sectorului public se reduce,
cu puține excepții, la identificarea resurselor de finanțare a
nevoilor acesteia, excepțiile fiind finanțarea nevoilor armatei și
pe cele ale unei infrastructuri de comunicare minimaliste.
Fraza anterioară reprezintă o descriere succintă a relației
subiect - a acestor rânduri, o bună parte din finalul Evului
Mediu european mai precis, circumscriem această caracteristică
a relației sfârșitului de secol al XVIII-Iea și începutului de secol
XIX, când, în linii mari, monarhiile absolutiste, ca forme de
manifestare a relațiilor de putere în interiorul statelor europene
sunt vehement puse sub semnul discuției în discursului filosofiei
politice al raționalismului și iluminismului, al cărui efect final
sunt revoluțiile populare cu accente democratice conduse în
general de noua forță a capitalismului, eterogena clasă a
burgheziei.
Aceasta din mai multe motive, dintre care enumerăm aici
succint câteva: apariția separației puterilor în Stat, cristalizarea
unei cvasiindependețe a acestor puteri și obligativitatea, dar și
necesitatea asiaurării unor resurse stabile pentru funcționarea
acestei separații a puterilor, creșterea competiției la nivel
internațional, fie că vorbim de una economică, politică sau
militară, creșterea bogăției interne însoțită de o foarte mare
inegalitate de redistribuire, ceea ce făcea ca raporturile dintre
diferitele categorii sociale să fie extrem de sensibile și încărcate
de un potențial conflictual extrem de ridicat, apariția unei sfere
publice - în sensul propus de Habbermas al termenului, în care se
poate observa o accentuare și o democratizare a dezbaterilor
publice cu privire la problemele de ”interes public” sunt doar
câteva din atributele unei perioade propice unor noi raporturi al e
statului cu mediul economic.
10 Rãzvan Papuc
Știința politică, paradoxal, oferă în opinia noastră, un

cadru explicativ mai clar pentru subiectul care ne interesează,
decât multe din teoriile economice ce folosesc modele de
relaționare ce sunt prea abstracte și ideale.
Easton (1965) consideră•că scopul guvernării se nłodifică în
decursul istoriei pentru că are loc o modificare continuă, atât a
exigențelor (cererii) din partea diferitelor grupuri sociale, cât și a
suportului oferit de acestea sistemului politic. Mai simplu, rolul
guvernării se n-łodifică pentru că se schimbă nevoile ce impun
acțiune politică guvernamentală schimbându-se și suportul public
pentru un anume tip de acțiune guvernamentală. Pentru a da
exemplu clarificator să ne îndreptăm atenția spre un fapt obișnuit al
autorității publice din sec. al XVII-Iea vis-a-vis de puterea breslelor.
Expresie a acestei puteri (în sens extins) sunt edictele regale care
recunoșteau această forță socială, acordâ.ndu-le anumite drepturi
cuni ar fi (sistem de innpozitare privilegiat, acceptarea normelor
interne privind angajarea și cariera. acceptarea unor reglenłentări
'de natură tehnologică etc.) ceea ce făcea ca la un monnent dat,
breslele să poată impune regelui ca acesta să scoată în afara legii o
invenție precum era cea a războiulL1i de țesut mecanic, pe nłotiv că
aducea șonłai în rândurile asociației țesătorilor și scăderea
veniturilor membri lor acesteia,
Un secol mai târziu: exigențele se schinłbă deci. și
susținerea publică pentru asemenea ceea ce cleternłină acte
legislative ce dilT1inuează pLlterea acestor asociații
profesionale, Creșterea demografică, concurența externă,
creșterea veniturilor unei pături mai nłari a populației,
reprezintă schimbări - nevoi ce impun alte răspunsuri din
partea puterii guvernamentale. Un exemplu mai apropiat
zilelor noastre și mai actual îl reprezintă creșterea șotrłajului,
ce îlłseamłlă venituri din impozitarea muncii, mai mici pentru
bugetele publice, în același timp cu necesitatea creșterii
veniturilor pentru ale șomerilor. Prin
Economia sectorului public 11
urmare, dimensionarea intervenției publice este una ce
depinde de nivelul nevoilor publice, care sunt într-o dinamică
permanentă și implicit greu de cuantificat, făcând de
multe ori ca scopul guvernării să fie ambiguu și improbabil de
a fi definit corect cu excepția unuia de ordin general așa cutn
apreciază Wolman și Goldsmith (1992): „de la guvernare se
așteaptă să mențină și să îmbunătățească starea de bine a
populației pe care o servește, oricare ar fi definiția acestei
stări de bine,' '
După unii autori, cum ar fi Birch (1984) sau King
(1975) de factură neoliberală, problemele actuale ale statului
bunăstării apar tocmai dintr-o definire prea bogată a ceea ce
înseamnă conceptul de well beeing, deoarece creșterea
exigențelor din partea publicului și satisfacerea lor continuă
de către guvernare a făcut ca sectorul public să devină
supraîncărcat: creșterea standardelor de viață determină
exigențe în menținerea lor și răspunsuri adecvate din partea
guvernării; ceea ce azi pare lux, mâine va fi considerat
necesitate și va impune răspunsuri adecvate din partea
guvernării.
1.1. Reglementare și control

Bogăția Principelului, păstrarea și sporirea acesteia
sunt temele obsedante ale reflecției mercantiliste începând cu
secolul XVI. Principele, Statul este (sunt) obsedați de bogăție
în expresia sa cea mai pură și poate cea mai naivă — aurul —și
de mijloacele la îndemână, pentru a o obține, căci, bogăția
acestora sunt și expresii ale sLłccesului guvernării după cum
12 Rãzvan Papuc
arată Machiavelli în Principele (1514): „Într-o guvernare bine
organizată, statul trebuie să fie bogat, iar cetățenii săi
săraci".
Obsesia aurului duce și la primele măsuri riguroase în
ordine economică ale statelor vremii, monarhii absolutiste:
legile interzic ieșirea aurului atât din Franța, cât și din Spania
sau Anglia, dar și măsuri de control guvernamental asupra
comerțulUi
cu monede sau alte titluri de schimb. Totodată, urnłare a

dezordinii nłonetare și a dezordinii prețurilor, cle
protecționismul aurului se instituie nłăsuri de. reglementare in
domeniul prețurilor: se fixează bareme maxime legale. ca în
Spania și Anglia, se fixează salariile și prețurile prin decrete în
Franța. Tot din zona reglementărilor provin și inițiative [e
legislative privind interzicerea coalițiilor muncitorești,
workhouse-urilor din Anglia etc.
De la imperativul legislativ al interzicerii exporturilor de
metal prețios, monarhii vor impune și alte Illăsuri, în ton cu
'economiști” ai vremii ca Oritz sau Bodin, care se centrează
asupra comerțului: importuri mai lilici de nłărfuri
manufacturate, crearea de manufacturi interne, monopolul
producției, tarife protecționiste, interdicții ale exporturilor de
materii prime sunt măsuri reprezentative pentru intervenția
statului în economie în scopul creșterii visteriilor suveranilor.
Până în secolul al XVIIIlea între Visteria Regală și Trezoreria
Statului diferențele nu sunt de reală semnificație economică
sau sociologică.
Împărțirea de privilegii și crearea de ITłonopolLłri este
un alt mod de intervenție publică în economia secolelor de
łnercantilism, Iacob I și Carol I în Anglia sau Ludovic al XIV -lea
în Franța sunt doar câteva exemple pentru a reflecta un
Penonłen de masă în acele timpuri. Unele dintre acestea,
parcă nici nu țin seama de existența concurenței de altă
naționalitate, cum ar fi reglementările cel puțin curioase ale lui
Cronłwell care clecretase că mărfurile europene nu pot fi
transportate decât cle nave aparținând Coroanei sau mergea
mai departe, decretând că importurile din Asia, America sau
Africa se vor face doar cu nave englezești sau din colonii, Nici
în Franța Statul nu se lasă nłai prejos, Richelieu fondând
câteva companii ce aveau llłonopolut comerțului, cum este
cazul Companiei MORBIHAN, al Nacelei Saint-Pierre sau cele al
Capului Verde, a Americii, a Răsăritului ori a Indiilor Orientale.
În timpul don-łniei lui LLldovic al XIV-Iea, sub deviza:
''companiile de comerț reprezintă arnłatele regelui, iar
manufacturile Franței rezervele sale", reglementarea
monopolistă și acordarea de privilegii atinge apogeul. Sunt
create peste 400 de manufacturi, de la cele particulare sau
colective până la marile manufacturi regale; sunt acordate
privilegii cum ar fi monopolurile asupra producției sau scutiri
de taxe, dar se impune și un control strict al producției și al
normelor de realizare a acesteia.
Elisabeta I, în 1600, creează printr-o cartă, Compania
Indiilor Orientale; ”lacob I, Carol I împart privilegii și
monopoluri, reglementează și organizează controlul
fabricilor, interzic exporturile de lână, măresc taxele la
importurile de țesături franțuzești și olandeze..” l sau, cum
spunea Marx mai scurt: ”Statul dirija economia, înmulțea
monopolurile, nesocotea inovațiile agricole justificate din
punct de vedere tehnic.”, mai mult chiar, exprimă dorința
monopolului la nivel european în anumite domenii cum ar fi
navigația prin actul din 1651 emis de Cromwell: ' 'mărfurile
europene nu pot fi transportate decât pe vase aparținând
14 Rãzvan Papuc
Angliei sau țărilor lor de origine; mărfurile din Africa, Asia și
America vor fi importate folosindu-se numai vase englezești
ori din colonii."-
În Franța atitudinea de politică economică a
suveranilor este aceiași: înființează monopoluri comerciale
creând companii de comerț (i.e. Compania celor o sută de
asociați, Compania Capului Verde sau Compania Insulelor
Americii, instaurează tarife protectoare în privința textilelor
(1644) sau taxa de cincizeci de parale pe tonă, pentru vasele
străine - 1659), dar adoptă și măsuri de creare de manufacturi
cum sunt cele din perioada colbertistă, când mai mult de 400
de manufacturi sunt create sub oblăduirea Ministrului
Finanțelor.
Beaud, Michel, Istoria capitalisłnului de la 1500 până în 2000, Edit.

Cartier, Chișinău, 2001, pag. 38 2 Beaud, Michel, Istoria capitalisnndui de Ia
1500 până în 2000, Edit. Cartier' Chișinău, 2001, pag. 39
Pe scurt, măsurile intervenționiste ale autorităților

publice îmbracă forme multiple, după CLłm s-a putut vedea și
din rândurile de mai sus, mergând de Ia prevederi legislative
ce încurajează monopolurile•pubiice sau private până la
activități de producție publică de bunuri și servicii (cum este
cazul transporturilor navale) sau normative de producție.
Statul, sectorul public - prin extensie, sunt angajate economic
atât pentru satisfacerea propriilor nevoi, cât și pentru
sprijinirea intereselor clasei burgheze nou create, dar cu un
potențial ecanolllic uriaș. Statul oferă suport pentru o serie de
exigențe ce sunt în aceeași ITIăsură derivate din raporturile de
forțe internaționale, cât și de raporturile de forțe interne
exprimate prin cererile diferitelor categorii sociale, asociații,
grupuri de interese. Bineînțeles, alături de elementele unei
”public nuzrket, atent supravegheată de autoritățile locale și
centrale se dezvoltă și ceea ce istoriografia engleză numește
private nzarkeťd cu rețele conłerciale autonome și achiziții
direct de la producători. După Braudel, apariția economiei
capitaliste nu se datorează capitalismului comercial de mici
dimensiuni, ci unui parteneriat public-privat la vârful ierarhiei
sociale și econołnice, reprezentat de nume precunł Bardi,
Fugger, Law, Necker, parteneriat favorizat de stat. În acea
perioadă capitalismul este triLłmfător doar pentru că se
identifica cu statul, fiind el însuși statLll, CLIITI spune Braudel.
Desigur, interiorul unei perioade atât de mari de tinłp (mai
de 300 de ani), relația nu a fost atât de directă precum ani
enunțat-o mai sus. fie și din simplul motiv că în cadrul
economiei-univers• europene până în secolul luminilor,
dominația econotnicžl și politică se realiza prin spațiul
orașelor-iłnperii, capitalisłnul național, econołnia națională
fiind concepte dezvoltate abia cu acest secol și 177C1i ales în
Anglia.
Braudel Fernand, Dinanłica capilalisnzului, Edit.Corint, București, 2002

pag.33
Pe fondul unor fenomene economice negative, de
genul inflației și al scăderii puterii de cumpărare, în
majoritatea țărilor cu politici mercantiliste duse la extrem, în
sec. XVIII, apariția doctrinei liberale poate fi considerată o
contrareacție la acest exces de reglementare. ”Statul-
jandarm”, ”statul-minimal”, ”statul paznic de noapte" sunt
doar câteva din expresiile ce caracterizează succint poziția
liberalilor asupra rolului statului În economie. Conform
16 Rãzvan Papuc
acestei doctrine, Statul nu trebuie să exercite nici o activitate
economică propriu-zisă, cu excepția unor condiții cu totul
marginale. Revoluția industrială aduce un nou contract al
capitalismului cu puterea.
1 .2. Lege și ordine

Menținerea legii și a ordinii reprezintă noua și totodată
vechea funcție a statului liberal, de această dată cu un accent
pus, îndeosebi, pe ideea că activitatea economică depinde de
bazele legale ale garantării proprietății și ale
contractualismului civil. Totodată, așa cum sublinia Olson
(1965), plata taxelor este consimțită de cetățeni prin
înțelegerea rolului acestora în fundamentarea unui sistem de
reglementare a conflictelor între indivizi, companii și stat,
independent de voința arbitrară a unui conducător.
În -același timp, statului. îi este asigurat, prin vocea
autoritară a lui Adam Smith, un rol minimal instrumental, prin
accentul pus pe ideea controlului oricărei încercări a pieței de a
abuza de puterea sa.
Un alt simbol al liberalismului clasic, J.S Mill,
consideră că rolul guvernării este acela de a discuta ideile
publice, în timp ce deliberarea democratică identifică și
dezvoltă temele de interes comun cu scopul de a promova
interesul public.
Concluziile gânditorilor liberali sunt subsumate ideii că,
în general, piețele sunt naturale, asigurând cel mai eficient
cadru de creștere, de maximizare a bunăstării și de alocare
eficientă a
resurselor, orice altceva reprezentând o problenłă, Piața suverană
introduce un concept ce nu s-a perimat de atunci, continuând să se
utilizeze, acela de honzo econonłicus, individul ce urmărește
maximizarea utilității de 'tip economic și Ilinnic altceva. Dreptul de
proprietate ne va defini preponderent de acunł înainte.
Concluzia unei asełnenea clezvoltări a exigențelor este
suportul pe care statul îl oferă piețelor libere: 1 776, în Franța.
aduce libertatea tuturor persoanelor cle a practica orice tip cle
negoț și orice profesie, 1789 aduce abolirea privilegiilor
aristocrației, distrugerea ordinii de tip corporativ, anu tarea
privilegiilor companiilor comerciale, suprinłarea nłonopolurilor
companiilor miniere, 1791 , prin Legea Le Chape(ier, aduce
desființarea privilegiilor breslelor etc. Exigențele Unor clase
sociale cum este cazul marilor proprietari aduc însă restrângeri
ale unor drepturi, cel mai elocvent fiind cel al enclosure acts,
care continuă o practică mai veche de parcelare a
păliiânturilor cu efecte de sărăcire și mai mare a celor ITłai
săraci, dar și cu o impulsionare a aplicării metodelor moderne
de dezvoltare a agriculturii. Sfârșitul sec. al XVIII-Iea și prinła
junłătate a secolului al XIX-Iea aduce în prim-plan un sui-
generis suport al statului pentru, în primul rând, exigențele
burgheziei, dar și pentru cele ale aristocraților și, în mod cu
totul marginal, ale clasei muncitoare.
1.3. Guvernul — pentru elita economică

Gândirea marxistă asupra rolului economic al statului,
dezvoltată în sec. XIX, diferă fundamental de gândirea lui
Adani Smith sau David Ricardo, deoarece statul este gândit ca
instrument de dominare ai elitei minoritare asupra unei
nłajorități și ca un instrułnent de favorizare ale primei în fața
celei de-a doua categorii sociale. Statul capitalist este un
instrułnent de exploatare pentru că el nu favorizează
manifestarea libertății, egalității și fraternității pe ansamłblul
societății, rol ce va reveni unui nou tip de guvernământ, care
18 Rãzvan Papuc
va promova naționalizarea mijloacelor de producție ca pe un
instrument de realizare a justiției și egalității sociale. Statul
bunăstării de mai târziu este văzut de viitorii marxiști cu
ostilitate pentru că el este creat în interiorul unei societăți
capitaliste, funciar nedrepte, servind ca o agenție de
exercitare a controlului social și a' protejării capitalismului.
.4. Între marginalism și intervenția socială

În aceeași epocă, de mari transformări, dar mai ales la
sfârșitul secolului al XIX-Iea, natura conceptului de ”public”,
”sector public", este abordată dintr-o perspectivă care nu are
nicio legătură cu definirea sa normativă așa cum este ea
prezentă la liberalii clasici, în gândirea neoclasică. Aceștia
trasează calea unei definiri de tip rezidual, introducând ideea
unei intervenții publice ca urmare a unei incapacități
marginale a piețelor de a aloca eficient resurse în anumite
sectoare de activitate.
Nevoia de sector public și intervenție publică apare ca
urmare a unei incapacități alocative a piețelor. Prin urmare
este 0 problemă de eficiență ce justifică intervenția publică,
guvernarea corectând o distorsiune alocativă. Legitimarea este
una de tip negativ, ceea ce reprezintă eșecul unei părți,
asigură succesul celeilalte.
Aceeași perioadă aduce și alte dezvoltări ale exigențelor și
apoi ale răspunsurilor publice. În Germania, statul ajută burghezia
să ajungă la dominația politică în timpul cancelarului Bismarck, în
Anglia reginei Victoria, schimbarea cotelor din patrimoniul național
deținute de aristocrație și burghezie în favoarea celei din urmă duce
la abolirea Corn Laws, la creșterea numărUlUi d e electori din rândul
celei din urmă etc. Și Statul francez condus de Napoleon al III-Iea
e
satisface din ce în mai atent exigențe al burgheziei: de la legi ce
permiteau crearea de bănci, la dezvoltarea
Economia sectorului public
investițiilor în căi ferate sau marile lucrări de urbanizare, avenn
suficiente exemple pentru un nou impuls, e adevărat ITłai tilllid
decât în alte țări, al dezvoltării. burgheziei capitaliste. Specificul
acestei perioade este dat însă, din punctul nostru de vedere, de
accentuarea relaționării statului cu clasa Inuncitoare, cu consecinte
deosebite în plan economic în secolul următor. Noua relatie se
datorează, în principal, creșterii numărului angąjați lor în
întreprinderile capitaliste ale perioadei, lipsei de drepturi pe care
aceștia o experimentau și dezvoltării unei puternice mișcări
socialiste, asociaționiste, egalitare. Mai łnutt, alături de acestea se
află și ”marea depresiune” din perioada 1 873-1 895. Scăderea
rentabilității, creșterea șonłajului, faliłnentele, crahurile bursiere
specifice acestei perioade sunt evenimente ce determină o creștere
a presiunilor financiare asupra statului.
O altă caracteristică fundamentală a perioadei, din
perspectiva relației pe care o urmărim, este departe de atituclinea
marginaliștilor, marea libertate a econołniei este sacrificată unui
capitalism monopolist de stat. Încă o dată. între piețe și capital
apare o incongruență: dacă pentru micul comerciant sau producător
de servicii la parterul unui ansałrłblu de locuințe concurența este un
cuvânt plin de substanță și de consecințe economice reale, evidente,
pentru capitalismul de la vârf lucrurile sunt diferite: comunitatea de
interese prin-łează, organizația ”fentând” (Braudel) piața cu ajutorLlI
statului. Criza sfârșitului cle secol XIX aduce o resurecție a
protecționismului, Geł•nłania 1879, Franța 1889, SUA 1 890 sunt
puncte pe calea reglementărilor protecționiste publice. Însă, pentru
perioada de final a secolului al XIX-Iea, cea ITłai semnificativă
relaționare a statului cu societatea, cu puternice consecințe
econonłice este deschiderea sa spre crearea sistemelor de protecție
socială. Desigur, renunțarea la minimalismul social atribuit statului
până la Bismarck nu a fost un gest de bruscă mărinimie a autorității
publice, ci mai curând un calcul politic abil care concluziona
că este mai important să reduci inegalitatea economică prin
redistribuire pentru a păstra inegalitatea politică și status quo-
ul relațiilor de putere, Creșterea numărului clasei muncitoare,
sindicalizarea sa, radicalizarea sa, vor face ca ”binefacerea
publică” să nu mai fie percepută drept un factor multiplicator
al sărăciei, ci o abilă responsabilizare a clasei muncitoare
față de funcționarea sistemului. Sacrificiul, în termeni
financiari al statului, este minor față de beneficiile păcii
sociale. 3% - 5% din PIB intervenție publică, prin procedura
bugetară, nu reprezintă procente de natură să submineze
autoritatea capitalismului și a ideologiei liberale. Va trebui să
treacă un război și o criză pentru ca statul — agent economic
să conteze.
1.5. Interventionism economic

Roosvelt (1932): ”.,.Ei își doresc partea ce li se cuvine
din totalul bogățiilor naționale. Jur să îi ofer poporului
american acest New Deal, acest nou pact, adică șansa pe care o
așteaptă.' ' O șansă așteptată după cinci ani de criză, după un
șomaj cu 13 milioane de reprezentanți, după un PIB scăzut la
mai mult de 0 treime față de 1929. Alături de reglementări
sociale consistente, New Deal-ul propune și un amplu program,
finanțat guvernamental, de lucrări publice, Hoover Dam cu a sa
alură Art Deco fiind exemplul iconic al perioadei. El marchează
ruptura față de dictonul republican: ”mai puțină guvernare în
afaceri ș i mai multe afaceri în guvernare.” deschizând calea
unei ”fructuoase cooperări” între guvernanți și oamenii de
afaceri.
În Anglia, Keynes solicită creșterea deficitelor bugetare,
politici laxe cu privire la creditare și creșterea numărului de
lucrări publice, pentru a relansa activitatea economică fără a
afecta dimensiunile puterii de cumpărare.
22 Rãzvan Papuc
Poate cea mai relevantă exprimare a intervenționisn-
łu[ui economic din perioada interbelică este cazul Germaniei
totalitare. Politica de înarnłare, a lucrărilor publice, a
construcțiilor simbol, dar și politica industrială privind chimia,
metalurgia, textilele etc. sunt exemple de aplicare a
dirijismului în economie, dar și de alianță nouă între guvernare
și afaceri. Beaud (2000) consideră exemplul german ca fiind
cea mai avansată formă de capitalism de stat.
Într-un final, pentru a încheia succinta prezentare a
subiectului, unde am ajuns: întregul secol XX a reprezentat
trecerea relației — subiect, stat-economie de ta mai mic la mai
mare, de la contingență [a permanență, de la 3-5% la mai mult
de 40%, ba chiar 60%, în termenii comparației bugete publice
în PIB. Au mai însemnat trecerea de la conservatoarea
neutralitate a bugetului (fără deficite, cheltuiești cât ai), la
bugete deficitare bazate pe teorii lafferi-ne (deficite în condiții
de tax cutting), dar și formalizarea și instituționalizarea unor
poliarhii (Dahl) care fac ca economia capitalistă mondială să se
desfășoare exact în logica braudeli-ană. Intre eșecurile pieței și
eșecurile statului nu sunt decât 100 de ani de accente, de o
parte și de alta.
1.6. De ce statul trebuie să intervină?

Economia noastră este, ca și cea a tuturor celorlalte
economii moderne, una de tip mixt, în care sectorul public și cel
privat își împart o serie de activități productive la nivelul economiei
naționale, Practic, în epoca actuală, doar econonłiile Coreei de Nord
și Cubei sunt cele în care sectorul public este cel care desfășoară cele
mai multe activități productive, deținând în
am arătat în scurta evoluție prezentată mai sus, a relației statprivat

în econołnie, evoluția înțelegerii acestor raporturi a fost
diferită în epocile istoriei, dar a fost diferită și în interiorul
diferitelor economii naționale. Ceea ce putem afirma acum că
este firesc în privința unei anumite împărțiri între cele
două sectoare, a activităților naționale, acum 50 de ani părea de
neconceput, după cum, ceea ce acum ni se pare un status quo
firesc, probabil, peste alți 50 de ani ni se va părea de
neconcepUt. Mai mult, ținând seama de complexitatea
relațiilor dintre cele două entități, dificultățile definiționale
pentru ceea ce numim „sector public” astăzi sunt adesea de
netrecut. Este sector public 0 întreprindere publică? Este sector
public o întreprindere în care statul este acționar, dar nu
singurul, chiar dacă este principal? Discuțiile actuale asupra
problematicii piețelor și statului trebuie să depășească cadrul
simplist al ceea ce Stiglitz numea „fundamentalismul pieței
libere", pentru a se concentra asupra echilibrului între cele
două, bazat pe ideea complementarității acestora și, de ce nu,
pe asumpția că departe de a fi social juste, piețele libere pot să
fie și ineficiente.
Indiferent de aceste probleme conceptuale, literatura
economică consacrată sectorului public argumentează
necesitatea intervenției publice din cel puțin câteva considerații
al căror conținut s-a schimbat de-a lungul deceniilor de
intervenționism public.
1 .7. Funcțiile sectorului public

În paginile următoare vom prezenta câteva abordări
teoretice cu privire la obiectivele generale ale intervenției
publice în economie.
Anderson (1989) consideră că statul trebuie să
îndeplinească șapte funcții de bază:
l . Realizarea infrastructurii pentru economie
24 Rãzvan Papuc
Această funcție implică definirea și protecția drepturilor de

proprietate, întărirea contractelor civile, furnizarea unor standarde
monetare și legale (ce țin de administrarea faliłnentelor, protecția
patentelor, copyright).
2. Fumizarea unor variate bunuri și servicii colective
Există bunuri colective care chiar dacă sunt prețuite de
toți cetățenii, pentru unii din aceștia este dificil să Ie obțină,
deoarece nu au mijloace de plată suficiente. Odată ce sunt
produse pentru cineva, ele vor fi la dispoziția tuturor acelora
care au nevoie de ele.
3. Gestionarea conflictelor de grup
Apărute în general datorită diferențelor de venituri,
datoria guvernului este să le gestioneze promovând principii
de echitate socială cum ar fi interzicerea muncii copiilor,
legislația salariului minim sau programele conqpensatorii
pentru angajați.
4. Menținerea cołnpetiției
5. Protejarea resurselor naturale
6. Furnizarea unui miniłnum de bunuri și servicii către
persoałłele instituționalizate sau sărace.
7. Stabilizarea economiei
Barr (2004) ia în considerare două rațiuni pentrłl

intervenția publică :
intervenția publică din rațiuni de eficiență:
intervenția publică din rațiuni de justiție socială.
Pentru prima situație, metodele la dispoziția autorităților
publice sunt: reglementarea (pentru obiective ce țin de asigu
rarea unei calități a ofertei - cum sunt legile cu privire la igiena
spațiilor de producție și vânzare, legislația pentru protecția
conSLlłnatorLl [ui sau pentru obiective cantitative — ce se
referă preponderent la cerințele ce afectează cererea
individuală, cum sunt legislația privind învățăłnântul
obligatoriu, asigurările obligatorii pentrLl autovehicule sau
asigurările sociale obligatorii). Tot în cadrul măsurilor de
reglementare pentru obținerea eficienței figurează și
reglementările privind prețurile, de tipul salariului minim
obligatoriu, prețurilor plafonate pentru energie etc.
Alături de reglementare, autoritățile publice au la
dispoziție și metodele de natură financiară, între care
subvențiile sau taxele sunt cele mai importante. Subvențiile
de preț afectează activitatea economică schimbând forma
curbei constrângerii bugetare. Ele sunt întâlnite sub o
varietate de forme, de Ia cele ce privesc transportul public,
prețul medicamentelor, până la cele cu caracter economic.
Metodele ce privesc producția se referă la acțiunile
statului de producere de bunuri și servicii publice, cum ar fi
bunurile necesare pentru asigurarea serviciilor școlare sau de
apărare.
În sfârșit, transferurile de venit, utilizează instrumente
pentru acțiuni specifice, cum ar fi: vouchere pentru educație,
sume acordate pentru susținerea unei părți a chiriei plătită de
anumite categorii profesionale (cum este cazul angajaților
Ministerului de Interne), bonurile de masă sau
vaoucherele pentru concediu.
În categoria metodelor pentru asigurarea justiției
sociale vom întâlni: metode prin care se asigură o redistribuție
de tip coercitiv și metode ce asigură o redistribuție de tip
voluntar. Tullock și Buchannan au arătat că distribuția
coercitivă este un tip de distribuție prin care, în schimbul
26 Rãzvan Papuc
votului, ”săracii” impun politicienilor asigurarea unor politici
redistributive, ultimii fiind 'prizonieri” ai propriilor interese
economice și politice, ce Îi determină să răspundă pozitiv
exigențelor electoratului. Hochman și Rodgers în articolul din
1969, Pareto Optipnal Redistribzłtion, consideră că într-o lume
cu două grupuri de venituri ”bogați” și 'săraci", cu funcții de
utilitate interdependente, bogații vor avea un comportament
de tipul free-rider în privința donațiilor către săraci, ceea ce va
determina o scădere a utilităților ambelor
categorii. Utilitatea unei singure persoane sărace va depinde de

consumul său, în timp ce în cazul uneia bogate va depinde atât
de consumul propriLl, cât și de COIISIIITIUI celui sărac.
Pentru cel bogat utilitatea sa crește când crește COIISUITIUI
său, dar și al persoanei sărace, astfel încât, alegând redistribuția
volLłntară, persoana bogată va maximiza utilitățile ambelor
categorii sociale, asigurând optimalitatea paretiană. Pentru ca
łnil.a să devină bun public, utilitatea pe care cel ce donează o
obține trebuie să depindă de mărimea agregată a donației
respective.
Musgrave (1959) furnizează cea mai cunoscută poziție pentru
argumentarea intervenției statului, prin cele trei funcții pe care
trebuie să Ie îndeplinească orice politică bugetară, înțeleasă ca
instrument de intervenție publică în econołnie.
1. Funcția de alocare: asunłându-și această datorie
statul trebuie să producă și să distribuie bunuri sociale (publice
- 17077exclusive și non-rivale) prin intermediul autorităților
publice; el asigură prin această activitate satisfacerea
necesităților publice și ajustările necesare în afectarea
resurselor ce se forn-łează în economie;
2. Funcția de redistribuire: prin această asunłare statul
veghează ca în societate să fie un anumit grad de justiție,
echitate și egalitate; în acest scop dezvoltă politici fiscale de
redistribuire a puterii de cumpărare prin transferuri cu caracter
econołnic și social.
3. Funcția de stabilizare a conjucturii economice:

prin politica fiscală statul urmărește atingerea unui set de
obiective economico-sociale sau/și soluționarea unor
dezechilibre nłacroeconomice (șomaj, scădere PIB, inflație,
dinłinuarea cererii agregate etc.),
Pentru Coase (1937) statul există deoarece există costuri de
tranzacționare (adică ”costurile pentru analiza și asigurarea puterii
contractelor” (North: 1990) sau costurile deternłinate de necesitatea
coordonării între agenții economici individuali). Aceste costuri pot fi
costuri determinate de incertitudine, de negociere, de redactare a
contractelor. O economie unde nu există costuri de tranzacție este
pareto-optimală, ceea ce face ca statul să nu fie necesar. O economie
reală este însă o economie unde costurile de tranzacționare sunt
prezente, ceea.ce face ca structurile ierarhice să fie considerate ca
variante de organizare micro și macro-societale ce pot coordona mai
eficient procesul de producție.
Wagner (1867) consideră că pe măsură ce societatea se
dezvoltă, cu atât avem un stat mai cheltuitor. El consideră că trendul
ascendent al cheltuielilor publice se explică prin apariția de noi
nevoi: cele pentru infrastructură publică și cele determinate de
standarde de viață mai bune (cum sunt cheltuielile pentru educație,
cultură, timp liber, loisir), care au o elasticitate mai mare față de unu,
odată cu creșterea veniturilor. Aceasta înseamnă că ele cresc mai
mult decât creșterea veniturilor ceea ce face ca statul să preia (funcția
sa) partea neacoperită din cheltuieli.
După cum s-a putut observa, teoriile economice
dezvoltă o argumentare susținută și eterogenă cu privire la
funcțiile sectorului public în economie. Totuși, între aceste
28 Rãzvan Papuc
variate explicații, există o problematică comună a intervenției
publice, pe care o vom trata în paginile următoare.
Capitolul 2
EȘECURILE PIEȚEI
• Optim um paretinn și competiția perfectă
• Competiția imperfectă Informnția imperfectă
2.1. Optimum paretian și competiția perfectă

Modelul neoclasic consideră că piețele sunt în cele łnai
multe dintre situații capabile să ofere cvasitotalitatea bunurilor
și serviciilor necesare conSUlTILlIUi pentru care populația
nłanifestă preferință, în condițiile unor resurse linnitate și rare.
In inna economiilor moderne este reprezentată de firmele
private, ghidate după principiul maximizării profiturilor, ce
interacționează întrun mediu competitiv, între ele, dar și cu
masa llłare a consumatorilor. Dacă piața ar funcționa după
condițiile prezumate de modelul pieței cu concurență perfectă.
atunci rolul guvernului ar fi deosebit de linłitat, probabil
funcționând după principii libertariene, Există situații
numeroase. în care, pe o anumită piață, fie că este vorba de una
regională, locală, națională, a bunurilor și serviciilor sali a
forței de nłuncă, cantitățile cerute de consumatori sunt mai mari
decât cele oferite pe piață, principiile de eficiență, proprii
concurenței perfecte nefiind aplicabile.
Prin urmare, avem de-a face cu o situație în care
echilibrul întâlnit pe piață nu este la un nivel optim. Cu alte
cuvinte, situația economică respectivă este caracterizată prin
faptul că toate costurile de oportunitate ale resurselor utilizate
în procesul de producție nu sunt minimizate (aceste costuri se
30 Rãzvan Papuc
mai numesc și costuri sociale ale producției de bunuri și

servicii), rezultând 0 risipă de resurse economice rare.
Această situație impune o intervenție guvernamentală prin
programe publice de mai mică sau mai mare amploare. De exemplu,
dacă sistemul educațional ar fi în întregime construit pe principiile unei
confruntări libere între cererea și oferta de servicii educaționale (cel
puțin în privința sistemului de educație terțiară), ne-am confrunta cu o
situație în care cererea și oferta ar fi la un nivel suboptimal, rezultând o
cerere de servicii educaționale terțiare nesatisfacută și, prin urmare, o
parte mare de resurse rare (cum este populația bine pregătită)
neutilizată. În acest caz, programele guvernamentale menite să aloce
optim resurse sunt cele ce vizează alocații bugetare și învățământ gratuit
pentru populație. Mai mult, guvernul cunoscând mai bine decât oricine
altcineva din punct de vedere informațional situația între cererea și
oferta de educație pe anumite sectoare și specializări, poate să opereze
alocări dinamice ale resurselor (dacă cererea de specialiști în drept s-a
diminuat - situație vizibilă cum ar fi, printr-o analiză a statutului
ocupațional al absolvenților unei asemenea specializări, puterea publică
poate decide o alocare mai mare a resurselor cătr e sectorul educației
terțiare în domeniul construcțiilor, în care se poate observa o creștere a
cererii, așa cum apare ea pe baza unor indicatori diverși cum ar fi
creșterea salariilor sau înmulțirea ofertelor de la târgurile de joburi).
Această situație economică, ce implică o intervenție alocativă
guvernamentală este cunoscUtă În economie sub denumirea de „eșec al
piețelor", Termenul a fost utilizat în sens economic pentru prima dată de
Francis Bator, În lucrarea din 1958 ”The Anatomy of Market Failure”,
fiind preluat după aceea de numeroși economiști pentru a argumenta
intervenționismul public.
Pentru a înțelege mai clar problema eșecurilor pieței, teoria

economică oferă drept cadru explicativ, înainte de toate, o situație de
echilibru pe o piață perfect competitivă, care reprezintă și o situație
alocativă de Optim paretian.
Așadar, pentru a înțelege problema eșecurilor pieței

trebuie să înțelegem înainte de orice care sunt condițiile ce
definesc o piață eficientă.
Definim o situație de optim paretian aceea în care, date fiind
seturi alternative de alocări de bLłnuri sau venituri pentru un anumit
nułrłăr de indivizi, îmbunătățirea sitLłaț•iei alocative a unuia nu se
poate face decât în condițiile în care situația alocativă a altuia se
înrăutățește.
Prin urmare, acest tip de alocare este optimă pentru că orice
altă alternativă de Ia acest nivel este sub optimală, neaducând nici un
fel de alte îmbunătățiri situației alocative. O situație de opti.łn
paretian reprezintă o exprimare a ceea ce înțelegem prin eficientă în
economie. Ea presupune existența unor piețe caracterizate prin
cońdiții extrenł de restrictive: există piețe pentru orice fel de bunuri,
toate piețele sunt în echilibru, ele sunt perfect competitive, costurile
de tranzacționare sunt neglijabile, nu există externalități, agenții
economici dispun de informare completă. O astfel de situație a fost
analizată și demonstrată din punct de vedere nłatenłatic pentru prima
dată de Arnow și Debreu. Ineficiența paretiană a piețelor reale a fost
demonstrată, tot matematic, de Grenwald și Stiglitz. plecând în
primul rând de la problema informării asiłnetrice.
Reprezentarea formală a eficienței paretiene se face prin
frontiera Pareto care exprimă acele setLłri de alegeri ale
consumatorilor sau producătorilor care satisfac condițiile de eficiență
paretiană.
În literatura economică a problełrłei se nłai folosesc și
alte două noțiuni derivate: Strong Pareto Optimal — ce
înfățișează situația în care o nouă alocare este mai bună doar
dacă este strict preferată de către toți indivizii vizați de alocare
- prin urmare trebuie ca toți să câștige din alocarea respectivă,
și noțiunea de Weak Pareto Optimal atunci când o nouă
alocare este considerată mai bună dacă este în mod strict
preferată de cel puțin o persoană și într-un mod mai slab de
32 Rãzvan Papuc
celelalte persoane (În sensul în care nu sunt nici pierderi, nici

câștiguri).
Termenii „bun” sau „rău", alocare „bună” sau „rea ,
trebuie interpretați aici în sens relativ, nefăcând apel la nici 0
judecată morală, etică.
În figurile următoare prezentăm un set de trei situații de
optim paretianși o situație de non-optimalitate:
a. Pareto non-optimal — C poate b. Pareto optimal crește

fără a reduce A sau B
c. Pareto optimal — și la nivel global d. Pareto optimal optim dacă

obiectivul funcției este
combinat în zona de A+B+C
Figura 2
Așa cum se poate observa din figurile de mai sus
situația de optim paretian nu implică în mod obligatoriu o
situație de alocare echitabilă, în sensul alocării egale
a .resurselor, ci are drept condiție obligatorić consunłarea

întregului venit alocat de pildă consumului (venitul fiind
reprezentat aici de triunghiul ce conține cercurile-aiocații).
Când cineva este avantajat, altcineva este dezavantajat . O
piață competitivă poate să asocieze o extrelT) de ridicată
eficiență cu o distribuție foarte inegală a resurselor.
Intervențiile guvernamentale pe piețele competitive urmăresc
creșterea egalității redistribuire. Redistribuirea
guvernamentală, la rândul ei, implică costuri, ori ceea ce este
important într-o asemenea situație este de a găsi cele mai
eficiente căi ale redistribuirii, adică a găsi acele căi ce implică
cele mai mici costuri.
Exemplu: Dacă într-o economie de tipul celor
capitaliste dezvoltate, o parte semnificativă a populației
locuiește în locuințe închiriate, atunci este de presupus că
putem întâlni dese situații în care presiunea asupra ofertei de
locuințe închiriate este ridicată și, prin urmare, prețurile
chiriilor acestor locuințe cresc constant. Pentru a diminua
sarcina financiară asupra chiriașilor care pot fi ținuți de către
proprietari în această situație cu cliirii mari un timp nedefinit -
statul poate decide reglementarea chiriilor prin plafonarea
acestora pe categorii de zone rezidențiale saLl în funcție de
nivelul confortului. Această intervenție reglementativă nu este
in mod obligatoriu și cea mai eficientă sau cu cele ITłai mici
costuri. De exemplu, în acest caz, plafonarea chiriilor poate
determina o scădere a randamentului capitalului financiar
investit în construcțiile de locuințe pentru închiriere și, deci, o
și nłai mare problemă socială, DAR UNA DE UTILIZARE
EFICIENTĂ A UNOR RESURSE ECONOMICE RARE.
Guvernului îi revine sarcina în acest caz, să caute alte soluții
34 Rãzvan Papuc
4 Stiglitz, Joseph; Walsh, Carl, Econołnie, Edit. Econotnicăt București, 2005,

pag. 204
pentru o problemă care există, evident, dar care nu se rezolvă
cu cele mai mici costuri în acest fel. O altă soluție ar fi
subvenționarea prețului chiriei pentru acele persoane care au
venituri sub un plafon stabilit de autorități sau subvenționarea
unor împrumuturi pentru locuințe proprietate personală.
Situația de eficiență paretiană și de optim paretian
presupune trei condiții pe care trebuie să le îndeplinească o
piață:
a. Eficiența a schimbului
Eficiența schimbului presupune ca orice bun produs să
ajungă la acei beneficiari potențiali care sunt cel mai interesați
de acest bun. Dacă, de exemplu, cineva preferă un aparat
compact de fotografiat unuia reflex atunci schimbul eficient
presupune ca acesta să ajungă la consumatorul respectiv și nu
la un altul care nu este interesat de el. Orice bun din economie
trebuie să fie distribuit eficient, astfel încât să nu fie nevoie de
schimburi adiționale între indivizi. O distribuție eficientă se
realizează prin sistemul de prețuri, care nu trebuie să cuprindă
prețuri diferențiate pentru indivizi diferențiați, de exemplu
angajații unei bănci să primească împrumuturi cu dobânzi
preferențiale, iar ceilalți potențiali împrLłmutați nu. Eficiența
schimbului se poate atinge într-o economie doar dacă ratele
marginale de substituție sunt aceleași la toți indivizii care
realizează schimbul (prin rată marginală de substituție
înțelegând cantitatea dintr-un bun pe care un individ este dispus
'să o cedeze în schimbul unei unități dintr-un alt bun). Prin
urmare, eficiența schimbului presupune că toți indivizii au
aceeași rată marginală de substituție.
b. Eficiența producției are în vedere un imperativ al

non-
risipei: nu putem să producem mai multe bunuri de un anumit
fel, fără să producem mai puține dintr-un altul. Economiștii
numes c această condiție: funcționarea după curba posibilităților
de producție. O economie eficientă este cea care se găsește pe
curba posibilităților de producție. O economie este ineficientă
din punct
de vedere economic dacă poate produce anunłite bLłnLłri fără

a reduce producția din alte bunuri. Sub și cleasupra curbei
posibilităților de producție aven-ł situații. de ineficiență
economică. Ca și în prima situație, o econonłie este Pareto
eficientă dacă rata marginală de substituție tehnică dintre doi
factori de producție, în cadrul a două firnłe este identică, prin
rată marginală tehnică de substituțic înțelegând cantitatea
dintr-un factor de producție necesară pentru a înlocui o
unitate dintr-un alt factor de producție, Eficiența producției
presupune ca rata marginală tehnică de substituție să fie
aceeași pentru toate firmele. Într-o economie concurențială
perfectă toate firmele beneficiază de aceleași prețuri, deci rata
marginală tehnică de substituție va fi egală cu aceeași rată a
prețurilor.
c. Eficienta gamei de produse o economie este
eficientă în sens paretian dacă produce în conformitate cu
cerințele și preferințele consumatorilor. Exemplu: O firmă de
aparate de fotografiat observând preferințele consułnatorului
între două categorii de produse: compacte și DSLR-uri entry-
level, pe baza analizei economice ce implică utilizarea ratei
marginale a transformării poate decide să crească producția de
DSLR-uri, scăzând-o pe cea a compactelor, în funcție de
beneficiile relative aduse de schimbarea producției. Și în acest
36 Rãzvan Papuc
caz, rata marginală de substituție a consumatorilor trebuie să

fie egală cu rata marginală de transformare (cantitatea de
unităti suplimentare dintr-un bun pe care economia o obține
dacă renunță la o unitate dintr-un alt bun).
O altă trăsătură a criteriului de optimalitate paretian este
aceea că el este individual. Într-o economie cu miliarde de variabile,
punctele de optim local pot fi foarte ITILllte, prin Llł•nłare criteriul
paretian nu are în vedere un optinł global. Criteriul paretian se
aplică unei situații de bunăstare individuală și IILI uneia de relativă
bunăstare pentru un număr oarecare de indivizi diferiți, Prin urmare,
problenłatica inegalității îi poate fi atașată. Un bogat care devine
mai bogat, urmare a unei acțiuni
oarecare, dar îl lasă pe sărac la fel de sărac, reprezintă 0
îmbunătățire paretiană.
De asemenea, individualitatea criteriului paretian,
trebuie interpretată și în sensul în care doar percepția
individuală asupra bunăstării contează, manifestându-se
principiul suveranității consumatorului.
Relația dintre piețele competitive și criteriile de
eficiență paretiană este tratată în așa numita economie a
bunăstării, printre inițiatorii căreia se pot enumera Marshall,
Pigou, sau Edgeworth, dar și Hickss Kaldor și, bineînțeles,
Pareto, Dintre rezultatele acestei ramuri a economiei pentru
rândurile de față sunt importante cele două teorii ale
bunăstării.
I. Prima din ele susține că dacă o economie este
competitivă ea este Pareto-eficientă, cu alte cuvinte dacă o
economie este în stare de echilibru walrasian acest lucru duce
la o alocare eficientă a resurselor.
II. Cea de-a doua susține că o alocare eficientă
a resurselor poate fi obținută doar prin piețe competitive.
Prima teoremă este considerată o confirmare a teoriei

”mâinii invizibile” a lui Adam Smith, pentru că afirmă că o
piață liberă va duce în mod obligatoriu la o distribuției eficientă
a resurselor. O economie concurențială operează pe frontiera
utilității posibilităților de producție.
Cea de-a doua teoremă afirmă că orice alocare Pareto
eficientă va putea fi obținută prin piețe concurențiale, cu 0
distribuție inițială a bunăstării din partea statului. Astfel, dacă
un rezultat alocativ inițial obținut de pe urma acțiunii pe piețe
competitive nu este acceptabil, aceasta nu înseamnă necesitatea
abandonării alocării prin intermediul piețelor, ci doar
redistribuirea avuției inițiale. Astfel, orice alocare
Paretoeficientă poate fi obținută de pe urma unui mecanism
descentralizat, de piață. Intervenția este legitimă prin faptul că
putem selecta din toate rezultatele pareto-eficiente pe acelea
care au anumite caracteristici ce concordă cu ideile politice,
cum ar fi
acelea ale echității distribuționale. Statul nu trebuie să aloce

centralizat pentru a-și atinge scopurile, ci doar să intervină
distribuțional în urma alocării de către piețe.
A doua teoremă a bunăstării afirnłă că pe o curbă dată
a utilității poate fi atins oricare din punctele sale utilizând
principiul piețelor concurențiale.
Cum am mai afirmat Teorema lui Pareto este validată
în condițiile modelului concurențial al echilibrului general, care
este Pareto eficient din punct de vedere al alocării resurselor.
Niłneni nu câștigă în plus dacă altcineva nu pierde ceva. De ce
concurența pură și perfectă conduce la eficiență alocativă?
Urnłătoarele rânduri propun o scurtă analiză a pieței cu
concurență perfectă, pentru înțelegerea virtuților alocative-
eficente.
38 Rãzvan Papuc
Echilibrul parțial
Figura nr. 3
2 3 5
Figura nr. 4
Formarea prețului de echilibru

unde Pe = preț de echilibru
La nivelul PI al prețului cantitățile cerute pe piață sunt 2 buc, iar cele
oferite sunt 6 buc. Diferența între cele două puncte (A și B),
reprezintă excesul de ofertă
După cum se știe, curba individuală a cererii ne arată

cantitatea totală dintr-un bun pe care un individ este dispus să
0 achiziționeze la un anumit nivel de preț. Atunci când se pun e
problema nivelului cererii, individul rațional va egaliza
beneficiul
marginal obținut de pe urma consumului unei unități

suplimentare dintr-un bun cu costul marginal al achiziționării
unității suplimentare (prețul care trebuie plătit).
Oferta individuală a unei firme ne arată care este
cantitatea de bunuri oferită pe piață la anumite niveluri de
preț.
Decizia asupra producției se face egalând beneficiul Inarginal

obținut de pe Lłrnła producerii unei unități suplinłentare CLI
costul producerii unității marginale respective. Pentru a
îndeplini criteriile de eficiență trebuie ca beneficiile marginale
ale producerii unei unități suplimentare să egaleze costurile
marginale. În punctul E, atât beneficiile marginale cât și
costurile marginale, egalează prețul, deci condiția de eficiență
este satisfăcută. Pe piețele concurențiale perfecte, rata
marginală de transforn•łare va fi egală cu prețurile relative ale
bunurilor de pe piață. Dacă, de pildă, prin reducerea
producției unui bun X cu o unitate, o firmă poate produce o
unitate mai mult din bunul Y, iar bunul Y costă mai mult decât
X, atunci firma ITłaxilT1izatoare de profit va crește producția
40 Rãzvan Papuc
din bunul Y, Dacă atât rata marginală de substituție, cât și rata

marginală de transformare sunt egale cu raportul prețurilor,
atunci rata marginală de substituție va fi egală cu rata
marginală de transformare. Astfel, pe piețele cu concurență
perfectă condițiile de eficiență paretiană sunt satisfăcute.
O piață este eficientă dacă funcționează după principii care
presupun:
I.Competiția perfectă caracterizată prin comportamentul de
tipul price-takers al agenților economici și prin atołnicitatea
acestora
pot influența condițiile pieței, deciziile luate de aceștia în mod

individual neputând influența prețurile).
2.Ubicuitatea piețelor, înțelegând prin aceasta că ele pot produce
tot ceea ce e nevoie în termeni de bunuri sau servicii. consumatorii
fiind capabili să plătească prețul care acoperă cheltuielile de
producție.
3. Lipsa eșecurilor pieței - care ar face să dispară bunurile
publice, externalitățife și randamentele crescătoare de scală.
4. Informarea perfectă - ce asumă că toți agenții
economici
(vânzători sau cumpărători) au toate informațiile referitoare la
calitatea și natura produselor, precum și asupra prețurilor și
a evoluției lor viitoare. Spre exemplu, dacă ar exista două
prețuri pe piață, pentru două produse omogene, atunci
consumatorii care vor căuta să-și maximizeze utilitatea vor
achiziționa la prețul cel mai mic, care va fi și prețul unic al
pieței.
5. Bunurile achiziționate sunt presupuse a fi de unică
folosință (din punct de vedere al atributelor proprietăți), astfel
orice bun achiziționat nu mai este disponibil altcuiva.
6. Factorii de producție sunt perfect mobili.

7.
Costurile de tranzacționare între agenți sunt
nesemnificative.
8. Sistem juridic care controlează schimbul perfect.
Problema fundamentală a economiilor moderne este
aceea că în cvasimajoritatea cazurilor, piețele nu funcționează
după modelul concurențial perfect. Aceste economii sunt
imperfecte din punct de vedere al competiției. Cele mai multe
din criteriile specifice piețelor ”modelului concurențial de
bază”5 nu se regăsesc în caracteristicile economiilor reale. Dacă
aceste criterii s-ar regăsi și în economia reală atunci rolul
statului ar fi extrem de mic. Astfel, dacă piața ar fi perfect
predictibilă și ar exista informație completă, nici unul din
sistemele de asigurare publică nu s-ar justifică, deoarece nu ar
exista costuri de tranzacționare, ceea ce ar face ca asigurările
să fie doar voluntare. Singura motivație pentru intervenție
publică ar fi aceea de a asigura venituri și securitate medicală
unui număr redus de persoane care sunt sub nivelul pragului
de sărăcie. Insă, economia reală este departe de a oferi
certitudine, informație și mobilitate perfectă și completă, deci
absența riscului. În ce constă acest eșec al competiției acestor
economii ne vom referi succint în continuare.
5 Stiglitz, Joseph, Econołnics of the public sector, Third edition,

W.W.Norton
&Company, New York, London, 2000
6 Barr, Nicholas, Econonzics of The JVelfare State, Oxford University Press,
New York, 2004, pag. 79
42 Rãzvan Papuc
2.2. Competiție imperfectă

Economiile contemporane, în covârșitoarea lor majoritate,
atât în producția celor mai multe bunuri, cât și în cea a serviciilor
sunt departe de a fi animate de Lin număr atât de ITłare de firme de
putere mică și deci fără influență asupra prețurilor. Ele se
caracterizează, mai curând, prin prevalența, în cele nłai nłulte
domenii de activitate a unui număr relativ mic de firme, Uneori doar
a uneia sau a câtorva. Acest tablou caracterizează atât economia
mondială, cât și economiile naționale. N'[onopolul, competiția
monopolistică și derivatele acestora (monopson, oligopson) sunt
formele sub care se nłanifestă astăzi imperfecțiunile pieței capac
itatea producătorilor saLl consumatorilor să influențeze prețul.
Apariția acestor tipuri de imperfecțiuni ale pieței se datorează unui
număr ridicat de factori din care putem anninti:
a) restricționări în fluxul de informații privind
nivelul costurilor și al prețurilor;
b) aranjamente secrete între firme ofertante pentru
menținerea ridicată a prețurilor;
c) tratamente inegale ale vânzătorilor și producătorilor
față de consumatori, pe baza PLIterii de cumpărare a acestora (spre
exemplu ofertele diferențiate propuse de firnłele de telefonie
mobilă pentru un anumit tip de client);
d) avantajele conqpetitive ale nłarilor firnne față de
cele mici (dacă se produce mai mult costurile medii se dilllinuează și
astfel crește profitul);
e) situația de monopol natural, care se datorează
unei situații în care este mai eficient ca o firmă să producă
întreaga ofertă, în Ioc să fie lăsate mai multe firme să producă
părți din întreaga ofertă;
f) situația de monopol legal (de jure monopol) —
prin care statul acordă dreptul de producție a unui bun sau
serviciu unei singure firme, monopol coercitiv întâlnit mai ales
în serviciile de utilitate publică, bazat pe ideea că în anumite
industrii trebuie să existe un control public, pentru a împiedica

abuzurile ce pot fi generate de monopolurile private.
Gravelle și Rees, au arătat că o piață reprezintă nu doar
un cadru instituțional prin care se schimbă bunuri, ci și unul în
care se schimbă și drepturi. Piețele sunt instituții care
organizează schimbul, ceea ce înlocuiește subiectul controlului
unui bun, natura controlului fiind definită de drepturile de
proprietate atașate respectivelor bunuri, astfel încât controlul
asupra unui bun poate fi imperfect deoarece sistenud juridic
care definește acest control este impełfect. Formele
fundamentale SLIb care se manifestă această imperfecțiune se
referă în primul rând la drepturile de excluziune și
transferabilitate. Dacă excluziunea se referă la capacitatea unui
agent economic să controleze cine anume utilizează bunul de
care dispune și pentru cât timp, transferabilitatea reflectă
drepturile pe care un agent econołnic le are să transfere dreptul
de afi utilizat al unui bun econołnic, de la un agent economic la
altul prin vânzare sau prin leasing, Dacă un sistem de drepturi
juridic nu poate garanta aceste drepturi la costuri minime sau la
costuri 0 atunci distribuția realizată este ineficientă.
g) acordarea patentelor de către guvern - adică
drepturi exclusive pentru o invenție, celui ce a produs-o
(dominația pe piață a Microsoft, Apple, Xerox se datorează
acestui tip de situație de piață imperfectă încurajată de către
stat, prin acordarea drepturilor de proprietate intelectuală;
h) diferite tipuri de reglementări de către stat pe
piața muncii fac și aici să se manifeste imperfecțiuni ale pieței
(de exemplu regula salariului minim pe economie);
k) omogenitatea este o caracteristică a unui număr
relativ redus de produse (mai ales este vorba de produsele de
44 Rãzvan Papuc
bază, cereale, uleiuri, petrol, minereuri etc). Marca influențează

la fel
de mult decizia de cumpărare, pe cât o influențează și prețul

(studii recente au arătat că pe piața buntłrilor de consuni.
llłarca. notorietatea acesteia, reprezintă mai mult de 50% din
diferența cle preț, fiind Ia rândul ei sursă a imperfecțiunii
pieței, multe piețe au grade ridicate de rigiditate, ce nu
reflectă automat interventii publice mai mult sau mai puțin
arbitrare (cazul pieței muncii este evident) etc. Toate aceste
situații reprezintă imperfecțiuni afe pieței ce sunt departe de
condițiile de eficiență alocativă paretiene, Spre exemplu în
figura urnłătoare exenłplificăm situația de preț pe piața de
monopol.
GDP
Figura 4
c
AR
MR MC=AC
Cantitate
Figura 5
2.3. Informația imperfectă

Rezolvarea problemei informației incomplete reprezintă
una din motivațiile intervenției guvernamentale în economie.
Adesea ea este asociată cu ideea informației incomplete a
consumatorului asupra unui produs, datorită incapacității pieței
sau ignorării de către ofertanți a necesității informării complete.
Rodul intervenției guvernamentale în acest domeniu poate fi
văzut în multe aspecte ale tranzacțiilor - de la obligativitatea
producătorilor sau importatorilor de a afișa un set clar de
informații despre un anumit produs în limba română - până la
mai noua obligativitate - în sistemul bancar românesc de a fi
informați
46 Rãzvan Papuc
despre toate costurile ascunse într-un produs bancar oferit

populației.
Modelul neoclasic de funcționare a piețelor concurențiale se
bazează și pe postulatul infornnației complete și perfecte. Printre
altele, postulatul informației perfecte pune accentul pe ideea că un
asemenea fundament al deciziei actorilor economici este creator de
eficiență, de utilizare rațională și completă a factorilor de producție
și de prețuri uniforme. CLI alte cuvinte acest factor este creator de
optiłnalitate. Prin informație completă se înțelege că orice fapt
sLłsceptibil de a afecta deciziile de achiziție sau de producție ale
agenților economici este cunoscut și înțeles de aceștia. O lume a
inforłnației conłplete este una a anumitor jocuri cum ar fi jocul de
șah sau jocul de table. În aceste jocuri, pałticipanții cunosc atât
regulile jocurilor, cât și deciziile pe care le iau ceilalți participanți.
Prin contrast, jocurile cu cărți se caracterizează prin informație
imperfectă, deoarece se cunosc regulile, dar celelalte elemente ale
jocului nu. Ă'lodelul neoclasic mai asumă costul neglijabil al
accederii la informație, postulatul transparenței perfecte fiind o altă
propoziție fundamentală a acestui model. ''Welfare economics” este
funcianłentată, între altele și pe aceste presupoziții. Cu toate
acestea, nunłeroase studii realizate sub titulatura generală de '
'information econonłics” au pus sub semnul întrebării aceste
presupoziții nerealiste ale teoriei neoclasice, evidențiind problemele
ridicate de accesul la informație ca și costul acesteia, deloc
nesenłnificativ. Stig[er, Stiglitz, Sachs sau Krugman, iar nłai devreme
Hayek sunt doar câteva dintre cele mai autorizate personalități ce au
evidențiat faptul că informația imperfectă este o realitate a
economiilor actuale și că o piață nereglementată din acest punct de
vedere poate produce rezultate sub-optimaie. De asemenea, aceștia
au subliniat faptul că accesul imperfect la informație creează
avantaje connpetitive deloc de neglijat pentru deținătorii lor.
Asimetria informațională este sursă de avantaje pentru
deținătorii celei mai complete informări.
Să luăm bunăoară ”legea prețurilor uniforme” sau a '
'prețului unic” CUITI mai este cunoscută. Acest preț unic
apare pe piață datorită unui arbitraj permanent între agenții

economici participanți la tranzacții pe un tip dat de piață.
Diferențele de prețuri, observabile în economia reală nu se
datorează decât unor factori firești cum ar fi diferențele în
costurile de distribuție datorită unor locații diferite (de
exemplu, cum sunt diferențele de prețuri la gazul metan
distribuit populației din diferitele orașe ale României) sau
diferențele de calitate între produsele unei ramuri economice
specifice ( cum ar fi diferențele de prețuri la ciocolată, urmare a
unui conținut diferit de cacao între sortimente), ori prețurile
diferite ale forței de muncă datorate unor diferențe obișnuite în
calificare. Specificul economiei reale însă, se îndepărtează
definitoriu de aceste variații ”normale” de la prețul unic. Mai
curând ”diferența” este constitutivă prețurilor economiei
actuale, factorii diferențierii fiind multipli, cei legați de
inegalitatea accesului la informație ocupând un loc
fundamental. Stigler (1962) punctează faptul că informația
costă și că acest cost se poate observa în toate fazele creației,
producției de masă și schimbului bunurilor, fie că vorbim de
prodfactori sau satisfactori. Chiar soluția arbitrajului costă,
după cum și simplele prospectări pentru prețuri mai scăzute ale
bunurilor destinate consumului final. Și aici nu ne referim
numai la costul deplasării de la o locație la alta pentru
prospectare, ci și la cele implicate de căutarea pe internet în
magazinele virtuale. La fel căutările pentru ocuparea unui loc
de muncă mai bine plătit nu sunt doar cele legate de
achiziționarea unui ziar sau de participarea la un târg de locuri
de muncă. Situații paradoxale, din punct de vedere al logicii
neoclasice, apar și în cazul în care costurile sunt mici. De
exemplu, sunt cazuri dese în care o piață caracterizată printr-un
48 Rãzvan Papuc
număr ridicat de firme să practice prețuri ce se apropie de nivelul

prețurilor de monopol. Să privinł exemplul Oferit de Stiglitz ' 'Să
considerăm cazul unde un număr mare de firme oferă un bun la
același preț, Dacă una din firme decide să ridice prețurile cu un
procent — procent ce este mai mic decât costul pe care l-ar avea
consumatorul să treacă Ia un alt ofertant - atunci flł•nła nu va
pierde nici un consunłator. Acest raționament îl vor face și celelalte
firme din industrie, prețurile putând crește astfel, până la nivelul
prețului de nłonopol.” O altă situație reală este aceea în care un
ofertant ridică prețurile pentru că”știe” că a căLlta LIII alt ofertant de
produse identice este prohibitiv din punct de vedere al costurilor (un
exemplu pentru această situație este cel al unui laborator foto
profesionist, pentru procesare filme clasice. Acestea sunt din ce în
ce mai rare, inclusiv la nivel de continent. nu numai de țară. Atunci,
un asemenea laborator își poate perłnite să ridice costurile
procesării pentru că el ' 'știe” că a expedia un film din Franța în SUA
pentru a fi procesat ridică la niveluri foarte înalte costurile
consumatorului care va decide să plătească un preț mai ridicat
pentrtl procesarea realizată în Franța).
Un alt exemplu, pentru a înțelege avantajele asimetriei
informaționale pentru cei ce dețin mai multă informație este
cel provenit din sistemul asigurărilor de sănătate. Aici cei doi
actori sunt cel care achiziționează o poliță de asigurare și
conłpania care realizează asigurarea. Intre cei doi apare
asimetria informațională deoarece se poate presupune că cel
care se asigură are mai multe informații despre starea sa de
sănătate decât asigurătorul, ceea ce face ca asiguratul să
subscrie Ia acea schemă de asigurări care îi produce cele mai
mari avantąie. Și în cazul vânzărilor de llłașini second hand
apare ideea asiłnetriei informaționale. De exemplu, o situație
obișnuită este aceea în care cineva achiziționează o
Stiglitz, Josepll, The Roaring Nineties, The Atlantic Monthly, Octobeł•,

2002.
mașină nouă și după puțin timp decide să o vândă. Prețul

second hand al acesteia scade însă dramatic, deoarece
cumpărătorul presupune că vânzătorul are informații
mai multe despre mașină, care l-au făcut pe acesta să ia
decizia de a vinde așa de repede. Alte fapte care pun accentul
pe răspunsurile pieței față de costul informației sunt actele de
susținere a reputației (prin branding) și publicitatea, prin care
sunt diseminate informații despre firmă, ceea face ca piața să
fie imperfectă în aceste situații.
Economistul Friederich Hayek consideră că piețele sunt
instituții care au evoluat în direcția soluționării unor probleme
informaționale. Hayek consideră că trebuie plecat de la
realitatea că în lumea în care trăim, fiecare dintre noi dispune
de un anumit tip și de o anumită cantitate de informații. Piețele
sunt instituții în care fiecare poate să utilizeze eficient
informația de care dispune, problema informării perfecte fiind
irelevantă pentru logica acțiunii agenților economici. Mai mult,
guvernul ca depozitar al multitudinii de informații de acest tip
este un nonsens, pentru Hayek. Răspunsul lui Hayek la
problema asimetriei informației este una din variantele cel mi
puțin invazive În mecanismul pieței, eșecul modelului
neoclasic neînsemnând eșec al pieței. Alte răspunsuri de acest
tip sunt cele din sectorul asigurărilor cunoscute sub numele de
”separating equilibrum” celălalt sub numele de ' 'experience
rating". În primul caz de asimetrie a informației răspunsul este
de a oferi categorii diferite de asigurări la diferite categorii de
prețuri (cel mai sănătos va cumpăra asigurarea cea mai săracă
în beneficii, dar și cea mai ieftină, iar cel mai bolnav pe cea
mai scumpă și bogată în beneficii). Cealaltă tehnică, utilizată și
în sectorul asigurărilor auto se bazează pe ideea rating-ului de
experiență. Astfel, dacă într-un an ai mai puține evenimente
50 Rãzvan Papuc
rutiere atunci poți beneficia anul următor de o asigurare mai

ieftină, după cum dacă într-un an beneficiezi de mai multe
tratamente medicale scumpe, anu l
următor te poți aștepta Ia o creștere a poliței de asigurare. Alte

modalități de a trata informația incompletă se referă la implicarea
statului prin mecanisme de reglementare sau de licențiere, Pentru
primul caz, instituții precum Oficiul pentru protecția consumatorului
sau Oficiul pentru siguranța produselor alimentare sunt exemple
relevante, iar pentru al doilea caz întâlni licențele acordate de
stat pentru practica medicală.
Chiar dacă consecințele informării in-łperfecte au fost,
credem, evidente din perspectiva unei funcționări non-optimal
paretian în exemplele date, nu sunt puțini economiștii care
consideră că reglementarea nu este necesară, din diferite
motive — de la cele pur logice — cum ar fi faptul că însuși
jocul pieței obligă firmele să ofere toate informațiile necesare
către terti , — până la cele care afirmă că sunt irelevante,
deoarece consunłatorul nu este atent la tot ce îi este oferit de
firmă ca suport informativ (exemplu, corectitudinea informării
asupra numărului de calorii în cazul McDonalds, nu a făcut să
scadă rata obezității în SUA sau oriunde altundeva în lume sau
câți dintre noi au dat înapoi cle la consumul de cartofi prăjiți în
momentul în care au aflat că sunt plini de acizi grași, nocivi
organismului) sau până la cele care pun accentul pe costul
informării și deci, pe efectul acestuia asupra prețului final al
produsului (cu alte cuvinte nu ne interesează prea mult
diferitele tipuri de costuri ale unui credit bancar, ci doar rata
finală pe care o avem de plătit, prin urmare banca nu ar mai
trebui să cheltuiască bani pe informarea completă cu privire la
costul creditului), Mai mult, criticii consideră, și nu fără temei,
că aceste lucruri costă și guvernul și deci contribuabilul, în
termenii instituțiilor ce trebuie să susțină politicile de

reglementare.
În paginile anterioare ann urnłărit care sunt elementele
ce fac necesar un anume grad de intervenție publică în
econonłie, oprindu-ne la ceea ce, în econonłia sectorLllLli
public numinn generic ”eșecurile pieței". Toate aceste eșecuri
al pieței obligă la intervenție guvernamentală, într-o măsură
mai mare sau mai mică, economia sectorului public folosind în
acest câmp de investigație o abordare de tip normativ.
O economie de piață, dată fiind imperfecțiunea sa nu
poate fi pareto eficientă, ceea ce conduce la necesitatea
intervenție guvernului. Intervenția guvernamentală produce
pe aceste piețe ”pareto improuvement”. O asemenea credință
și, de ce nu, rezultatele obținute prin politicile guvernamentale
din varii locuri ale lumii a făcut ca programele guvernamentale
să crească peste măsură, identificând mereu oportunități de
tip ”pareto improvment”. Numai că excesul de programe
guvernamentale a condus și la probleme de structură ale
acestora, ce au mers de la chestiuni cu privire la legitimitatea
obiectivelor și țintelor, până la adecvarea metodelor la
scopurile propuse, în condițiile unui drenaj din ce în ce mai
ridicat al resurselor naționale către bugetele publice. Aceasta a
tăcut ca economiștii să observe și totodată să analizeze ceea
ce ei au considerat a fi un eșec al guvernării (”government
failures”), pe care îl vom discuta după ce vom trata o altă
oportunitate pentru intervenția publică și anume echitatea și
redistribuirea veniturilor.
Capitolul 3
BUNURILE PUBLICE
Introducere în sfera bunurilor publice
Definirie și caracteristici
Categorii de bunuri publice
Problenta Free Rider
3.1. Introducere în sfera bunurilor publice

Participarea la acțiunea colectivă reprezintă o temă de
continuu interes pentru literatura econolll ică. Numeroasele
abordări apărute în literatura economică, de la Samuelson până
la Moulin și Jackson (1 992) și-au propus să răspundă la
întrebări precum trebuie bunurile publice produse? Dacă da, în
ce cantități? Cu ce costuri pentru un agent? Cine trebuie să
producă bunul public? etc. În următoarele rânduri ne-ann propus
săi analizăm bunurile publice și oportunitatea furnizării lor din
perspectiva ideii că utilitatea lor provine, așa cułn ann łnai
arătat, din imperfecțiunile pieței.
Paul Samuelson este econonnistul ce a fost creditat ca
fiind primul ce a folosit termenul de bun public în 1 954, în
lucrarea „The Pure Theory of Public Expenditure”. când afirnłă
că un bun public este acel bLłn ,.de care fiecare persoană se
bLlCLłră în comun, în sensul în care consumul individual al
bunu lui respectiv nu determină sustragerea de Ia acel consuni a
unei altei persoane.” Deși în general este considerat un concept
al celei de a doua jumătăți a secolului XX, gândirea despre
bunurile publice este prezentă în economia sfârșitului secolului

al XIX-Iea și a primei jumătăți a sec. al XX-Iea în dezbaterile
suscitate de lucrările lui Adolph Wagner, Lindahl,
Wicksell, Wieser, Mazzola, adică din reprezentanți ai școlilor
italiene, austriece și germane de economie politică. Aici
furnizarea bunurilor publice este rolul unui ”stat — dictator
benevolent” 1 . Istoria conceptului, la mijlocul sec. XX, când și
Samuelson propune definiția mai sus enunțată este caracterizată
printr-o efervescență a ideilor ce favorizau un rol activ al
statului în economie. Macroeconomia keynesistă, New Dealul
roosvelt-ian, teoria lui Pigou cu privire la welfare sunt
paradigmele fundamentale ale unei economii în care controlul
statului și planificarea sunt realități adânci, iar oferta de bunuri
publice este ridicată.
Situația nu a fost mereu aceiași în Europa. Bunuri
publice pe care azi le considerăm firești, cum este cazul
sistemului național de sănătate, în Europa Evului Mediu, erau
doar utopii, Spitalul era rodul milei creștine, al voluntarismului
și nicidecum o preocupare a statului premodern. Pentru folosirea
șoselelor se plăteau taxe, la fel pentru punctele vamale. Oferta
acestor bunuri era o problemă dependentă, mai curând, de
nivelului resurselor unui oraș-stat, decât de o rațională
recunoaștere a necesității acestora. Ferdinand Braudel (1992),
arată că doar evenimente cataclismice din Europa au făcut să fie
recunoscută o raționalitate intrinsecă a furnizării de bunuri
publice. Marea ciuma neagră din 1348, care după unele statistici
a ucis jumătate din populația Europei, a fost unul din
evenimentele care a făcut să apară bunuri publice cum sunt
campaniile de igienizare, salubrizare, deratizare, cele de
carantină sau de acordare și introducere a certificatelor d e
1 Desai, Meghnad, Public goods: A Historical perspective, pag. 64

54 Rãzvan Papuc
sănătate, Secolul al XVI-Iea aduce în prim plan ideea unui bun
public absolut necesar în starea de ”război al tuturor împotriva
tuturor", anume acela al asigurării apărării publice. De altfel, unul din

primii care a prezentat argumentele pentru acceptarea guvernării
ținând seałna de capacitatea acesteia de a furniza bunuri publice este
Hobbes care argułnentează: un rațional într-o *'stare
naturală” va dori să intre într-un contract
absolut, care deține monopolul forței pentru a păstra ordinea civilă.

O creștere a cantității de bunuri publice ofertată cle guvernare are
loc în secolele XVIII și XIX, pe fondul creșterii exigențelor față de
populație, impuse de revoluția industrială, Educația este una din
aceste exigențe, începâncl să fie oferită de stat ca un răspuns la un
imperativ tehnologic: noile descoperiri impuneau, pentru a putea fi
exploatate în sensul creșterii productivității, o populație cel puțin
cunoscătoare a alfabetului. Orașele acestor secole încep să fie dotate
și cu alte bunuri publice cum ar fi canalizarea, salubrizarea sau apa
curentă. Secolul XX aduce o extindere a cantității de bunuri publice
oferite: cele vechi precum educația primară și secundară, drunłurile
fără taxe, apărarea externă, toate acestea se extind, apărând și noi
oferte precum educația terțiară, sistemul național de sănătate,
asigurarea de locuințe sociale sau servicii sociale. Tot secolul XX pune
sub senłnul întrebării, cel puțin începând cu anii 70, oferta prea
nłał•e considerată, de bunuri publice.
3.2. Definiție și caracteristici

Reprezintă un bun public pur, acel bun în care, co.sturile
łnarginale de furnizare a acelui produs unei alte persoane .sunl
egale cu zero în care este inłposibil de înviedicat ca alți indivizi
să beneficieze de acel bun. Cu alte cuvinte, consunnłl acestor
bunuri este caracterizat prin non-rivalitate Și nonexcluziune,
spre deosebire de cele private caracterizate prin rivalitate $1'

excluziune.
Prin non-rivalitate înțelegem caracteristica prin care

consumul bunului respectiv de către un individ nu reduce
posibilitatea de consum a altor indivizi.
Exełnphd.• O șosea națională este un bun public pentru
că utilizarea sa de către cineva nu împiedică o altă persoană să
beneficieze de atributele sake. La fel, un semn de circulație
este un bun public pentru că o persoană ce îl utilizează în
circulație nu va împiedica o alta să beneficieze de același
semn.
Prin non-excluziune înțelegem imposibilitatea de a
interzice consumul individual al unui bun oarecare. În cazul
celor două exemple anterioare, avem de-a face și cu non-
excluziune, pentru că nimeni nu poate fi împiedicat să
beneficieze de atributele acestora.
Spre deosebire de bunurile publice, bunurile private, se
caracterizează prin accesibilitatea lor doar prin intermediul
pieței. Mecanismul prețului este cel care determină accesul sau
imposibilitatea accesului la ele. Prin actul de vânzare-cumpărare
se transferă și proprietatea asupra acestor bunuri. Aceasta
înseamnă că bunurile private au drept caracteristică
excludabilitatea.
Cum arătam mai sus, bunurile private sunt caracterizate
și prin rivalitate, ceea ce înseamnă că un bun, odată consumat de
cineva nu va mai putea fi accesibil altui individ.
Exemplele cele mai cunoscute de bunuri publice sunt:
apărarea națională, sistemul drepturilor de proprietate, serviciile
de pompieri, farurile din porturi, bunuri informațional e
(dezvoltare de soft, invenții), șoselele, semnele de circulație,
56 Rãzvan Papuc
iluminatul stradal, dar și „produsele” cunoașterii: teoriile fizici i '
ale matematicii, transmisiunile radio, televiziunea națională,
siteurile web etc.
Spre deosebire de bunurile private în general tangibile,
bunurile publice sunt, în general, intangibile, adesea fiind
identificate și soluții de simbioză între cele două: spre exemplu, un

calculator este considerat un bun privat, pentru că utilizarea sa de
către cineva diminuează capacitatea altuia de a-l utiliza, clar
software-ul pe care îl folosește este considerat bun public, pentru că
acesta nu este într-o cantitate determinată și prin urn-łare imposibil
de folosit de către cineva după epuizarea stocurilor. Totuși, așa cum
evidențiem în figura următoare definiția bunurilor publice sau private
în funcție de proprietățile de excluziune — nonexcluziune și rivalitate
- non-rivalitate nu reflectă în mod automat capacitatea acestora de a
fi publice sau private, ci reprezintă o condiție-semnal pentru
caracterizarea lor așa, Aceasta înseamnă că nu avem în discuție o
problemă de facto privind caracterul fi.łrnizării unor bunuri drept
publice sau private.
Rivale Non rivale
Exclusive laptele cercetarea și dezvoltarea
pământul cunoașterea non — comercială
educația (cum ar fi Teoria Iui Einstein
asupra relativității) normative
și standarde regimurile cu
privire la drepturile proprietății
semnalul radio sau de
televiziune
Non atmosfera pacea și securitate legea

exclusive viața și ordinea pLlblică
sălbatică stabilitatea financiară
potențialul de dezvoltare
și creștere economică piețe
eficiente controlul și
eradicarea bolilor
transmisibile
Sursa: Kaul Inge and Mendoza Ronald, Advancing the concept ofpublic
goods in Concepts: Rethinking Public Global, ana' Good, pag. 82
De exemplu, statutul unor bunuri ca fiind publice sau
private poate fi decis social, astfel, atmosfera este considerată
tradițional un bun caracterizat prin rivalitate și non-
exclusivitate. Astăzi, statutul atmosferei este contestat, datorită
problemelor legate de poluarea mediului, ea fiind considerată un
bun creat de om prin faptul că au apărut permisele
guvernamentale pentru emisii de dioxid de carbon, din care cele
mai cunoscute sunt normele europene privind combustibilii
Euro și non Euro. Sistemul cotelor de pescuit creează iarăși
premize pentru transformarea unor bunuri tradițional publice în
bunuri exclusive și rivale. Tot statutul social și politica au
transformat și bunuri considerate non-rivale în bunuri rivale,
astfel elemente ale cunoașterii, datorită drepturilor de
proprietate extinse, au devenit bunuri exclusive și non-rivale. La
fel bunuri publice rivale pot fi menținute ca non-exclusive de
autorități. Un parc este un asemenea bun public pe care
autoritățile publice printr-un management adecvat trebuie să-l
mențină unui cât mai larg și mai ușor acces public. Educația
primară este un alt exemplu din aceeași categorie, adesea
considerată un bun rival dar exclusiv, acum este considerată un
58 Rãzvan Papuc
bun nu numai universal și gratuit, dar și obligatoriu. Poate un
exemplu istoric în acest sens este binevenit: Kemal Ataturk,
fondatorul Turciei moderne a folosit forța armatei pentru a
transforma o națiune de analfabeți în cea mai mare parte, într-o
națiune alfabetizată - cadre ale armatei au fost trimise în zone
rurale și au alfabetizat cu forța populația, pe care, altfel, o
aștepta închisoarea în condițiile refuzului. Pentru a oferi o
imagine de ansamblu a acestei problematici, tabelul următor,
preluat din aceeiași sursă ca și precedentul este semnificativ
(Kaul Inge and Mendoza Ronald, Advancing the concept of
public goods in Concepts: Rethinking Public Global, and Good,
Rivale Non-rivale
Laptele Bunuri non-rivale
Pământul exclLłsive
Educația Cunoaștere patentată
Tv prin cablLl și satelit
Bunuri rivale Bunuri non-rivale
parțial nonexclusive
exclusive - Televiziunea pLlblică
permise de Drepturile proprietății
emisii de CO, - Standarde și normative
cote la pescuit Cunoaștere non-
- vignete comercială Respectul
pentru pentru drepturile omului
drumuri
Bunuri rivale Bunuri publice pure
nonexclusive Lułnina lunii
Atmosfera Pacea și securitatea
Viața sălbatică Legea și ordinea internă
Parcuri publice Stabilitatea financiară
Educația primară Piețe ineficiente

Controlul și eradicarea
bolilor transmisibile
O altă problemă ce vizează bunurile publice și care
trebuie obligatoriu abordată este ceea ce se înțelege
prin :'public” în acest context. Întâi trebuie să afirmăm că
bunurile publice reprezintă domeniul public, dar nu reprezintă
nicidecum tot acest domeniu public. Pentru unii autori chiar
piața reprezintă parte a domeniului public alături de stat. În
unele societăți, cu precădere tradiționale, sfera publică este
departe de accepțiunea (ambiguă și ea ) de astăzi a termenului.
Public nu înseanłnă nici că în mod automat lumea beneficiază
de ele pe baza caracteristicilor recunoscute ale acestora. La fel,
un bun public nu este obligatoriu un bun furnizat de stat, după
cum statul nu furnizează doar bunuri publice. Întreprinderile
publice furnizează o mulțime de bunuri care sunt în același
timp exclusive și rivale.
O bună guvernare este un bun public, (Stiglitz, 2000) 0
proastă guvernare este un bads, De asemenea, în economia
sectorului public publicizarea unui bun se traduce prin trei
caracteristici: publicizare în consum, publicizare în modul de
luare a deciziilor și publicizare în distribuirea beneficiilor nete.
Diferențierea trebuie făcL1tă pentru că succesul furnizării unor
bunuri publice depinde nu numai de accesul liber Ea consumul
acestora, ci și de capacitatea de a fi furnizate printr-un sistem
de management adecvat, dar depinde și de utilitatea percepută
a furnizării acestora. Dacă conducerea autovehiculelor după
semnele de circulație este un mod de a furniza bunuri publice
cu succes pentru toți participanții la trafic ținând seama de
toate cele trei caracteristici anterior enunțate, nu același lucru
s-ar putea spune despre prezervarea biodiversității în Delta
Dunării prin măsuri care implică coerciție pentru persoanele
60 Rãzvan Papuc
din arealul respectiv, care nu acceptă aceste măsuri aducătoare

de sărăcie, cel puțin pe termen scurt pentru unii din ei. La fel,
politicile monetare precaute ale Băncii Naționale, nu sunt
percepute la adevărata lor utilitate de populația, să spunem cu
venituri scăzute din mediul urban sau rural.
3.3. Categorii de bunuri publice

Literatura economică a reținut și alte categorii
denominări de bunuri analizate din perspectiva caracteristicilor
de rivalitate și excluziune. Astfel 'sunt definite bunurile de club
(club goods) și bunurile comune (common-pool resources).
Bunurile de club, numite și bunuri artificial rare sau
bunuri colective sunt acele bunuri caracterizate prin excluziune
și non-rivalitate. HBO, televiziunea prin cablu sau programele
de tipul pay tv, serviciile religioase, serviciile unor cluburi oferit e
membrilor proprii (ex. Clubul Diplomacilor, Rotary Club etc),
accesul la lucräri scrise ce au copyright, cinema-ul, sunt doar
cåteva exemple de asemenea bunuri. Excluziunea apace
datoritä accesului la ele doar prin achitarea unei sunne de bani
sau prin stricta apartenentä, non-rivalitatea manifestånd-se
prin faptul cä oricine pläte$e poate sä beneficieze de ele, färä
restrictii intåmpinate in consum din partea altora. Pentru
asennenea bunuri. costul marginal al suplimentärii cu unu al
telespectatorilor este egal cu zero. Dacä pentru un bun non-
rival s-ar solicita un pret, atunci producerea bunului respectiv
ar fi ine•ficientä pentru cä at genera sub-consum. Dacä nu
existä insä taxe, deci dacä nu existä excluziune, pentru un bun
non-rival, atunci ne-alll confrunta cu o subproductie.
1. Bunurile conuæne sunt acele bunuri care se

caracterizeazä prin rivalitate non-excluziune. Apa, pe$ele din
oceane, sistemele de irigatii, p#unile, pädurile sunt doar

cäteva exemple de asemenea bunuri. Sunt non-excludabite
pentru cä nimänui nu-i este resträns accesul, dar in acela;i
ti111P sunt rivale pentru cä pescuitu] intens, pe termen lung
va determina diminuarea resurselor pentru alti pescari.
Pentru folosirea lor pe termen lung este necesarä realizarea
de aranjamente institutionale privind consumul lor, culli ar fi
stabilirea unor cote comune de exploatare. Pentrct
diferentierea bunurilor comune de bunurile publice se mai
folosesc conceptele de cos comun de resurse sau de resurse
detinute in comun.
Spre deosebire de bunurile publice, cele de mai sus sunt
confruntä cu problema cunoscutä sub nulliele de „tragedia
bunurilor comune", Hardin Garrett (1968) care se referä la
suprautilizarea [or la congestionare in exploatare, de unde
necesitatea, exprimatä mai sus, a Linor aranjamente constitutionale
pentru prezervarea, mentinerea consumul comun a acestor
resurse. Hardin, intr-un celebru eseu cu titlul
”The tragedy of the connnons” pune problema acțiunii
agenților economici individuali atunci când sunt puși în fața
utilizării în comun a unui bun precum un islaz comunal.
Concluzia sa este că individualismul eficient duce la
ineficiență pe termen lung, de unde și necesitatea unor
aranjamente negociate pentru a nu se ajunge la ineficiență
pe termen lung.
”Adiționarea utilităților parțiale este singura concluzie
rațională la care poate ajunge un păstor, de unde și acțiunea
de adăugare a altui animal adus pe islazul comunal ... și a
altuia... Dar aceasta este concluzia la care ajung și ceilalți
păstori care utilizează împreună islazul. Aici este tragedia;
fiecare om este parte a unui sistem care îi obligă să își
sporească turma fără limite, într-o lume cu resurse limitate.
Ruina este destinația de la capătul cursei - în condițiile în
care fiecare își urmează propriul interes, într-o societate care
62 Rãzvan Papuc
crede în libertatea de a folosi lucrurile comune (in a society
that belives in the freedom ofthe connnons),
Așa cum arată Elinor Olstrom în ''Guvernarea bunurilor

comune” (1990), H.Scott Gordon, în ”The Economic Theory of
a Common Property Research: The Fishery” (1954) prezenta
aceeaș i problemă în următorii temeni:
”Așadar, se pare că există un sâmbure de adevăr în
binecunoscutul dicton ce afirmă că proprietatea tuturor este,
de fapt, proprietatea nimănui, Bogăția care aparține gratuit
tuturor nu este apreciată de nimeni, fiindcă cel care este destul
de naiv să aștepte până sosește momentul prielnic s-o
folosească v a descoperi că a fost luată deja de altcineva... Peștii
din mare nu au nici o valoare pentru pescar, fiindcă nu există
nici o garanție că, dacă îi lasă să-i scape astăzi, îi va regăsi
mâine."9
Gordon, Scott, The Econonłic Theory Ofa Common Property Research: T he

Fishery, pag, 124, 1954, În Elinor Olstrom: Guvernarea bunurilor comu ne'
Edit. Polirom, Iași, 2007, pag. 17
Cele două definiții prezentate mai sus evidențiază un

ILICł•Ll comun, și anume, ideea de non-optimalitate a utilizării
resurselor ce se confruntă cu această ”tragedie”. Creșterea
numărului de utilizatori fără restricții în consLłm, va conduce la
o creștere a totalului unităților utilizate din bunul respectiv,
dincolo de nivelul optim. Două exemple sunt relevante,
aserțiunea de ITłai sus: primul dintre ele este apariția unor boli
nun-łeroase rezistente la antibiotice. Motivul este unul simplu
și se datorează utilizării în exces a unui bun comun —
antibioticul evoluția sa au dezvoltat

imunitate la antibiotice utilizate în exces,
făcându-le ineficiente. Al doilea exemptu se referă fa rapicla

dezvoltare a altui bun comun și anunłe internetul. Problema
informației este una deosebit de acută, deoarece în formele sale
actuale este costisitor de catalogat și organizat, fiind foarte
dispersată. Problema internetului este una simplă și anunłe aceea că
este inundat de informație de slabă calitate, care întocmai ca șoferii
de pe o autostradă, aglołnerează magistrala provocând blocaje în
circulație. După Daniel McFadden, laureat al pren1iLllui Nobel pentru
economie, managementul bunurilor COITlLłne digitale este una din
problemele fundamentale ale societății contemporane care a oferit și
un set de soluții-organizatorice:
l . Internetul ca pliantul din hiperłnarket (inforn-łaț•ia care
costă este împânzită de reclame cumpărate prin care aclvertiser-ul
plătește pentru reclamă, iar. prețul către consunłator este zero).
2. ISP-model — accesul la internet este condiționat de o
taxă pentru obținerea unui TSP, portal și servicii personale, sistenł ce
funcționează după principiul televiziunii prin cablu.
3. Internetul - organizarea și cantitatea sa de
informație bun privat — un monopolist îl deține și ceilalți
plătesc pentrLl informația sa.
4. Internet non-profit sau tnonopol reglementat.IO
McFadden, Daniel, The tragedy ofthe Connnons, în Forbes.com, 2001
Pentru Hardin, soluțiile Ia tragedia bunurilor comune

sunt următoarele :
Prima este soluția „guvernałnentală 'reglełnentarea
accesului la islaz sau creșterea taxelor pentru utilizare.
A doua soluție este/sunt, cea/cele private: licitații
pentru oferirea de drepturi de exploatare celor ce plătesc cel
64 Rãzvan Papuc
mai łnzdt, parcelarea islazului „și vinderea sa către persoanele
individuale.
Fiecare din soluțiile respective are avantajele și
dezavantajele sale, practica economică furnizând exemple atât
de o parte cât și de alta a soluțiilor. Astfel, drepturile de
utilizare a unor frecvențe radio sau pentru telefonia mobilă
sunt acordate de guvern pe baza unor licitații câștigate de cel
care oferă mai mult, drepturile de utilizare a bogățiilor
subsolului sunt acordate cu condiția plății unor redevențe,
plajele sunt folosite plătind taxă de utilizare inclusă în plata
sejurului sau direct la utilizare etc.
Elinor Ostrom consideră că aceste aranjamente comune
sunt o alternativă eficientă la privatizarea bunurilor cu acces
deschis. Pentru aceasta trebuie ca regimul proprietății comune
să se supună la opt principii, Ostrom (1990):
l . Definirea clară a granițelor.
2, Congruență între regulile de apropiere și condițiile
locale.
3. Aranjamente colective privind accesul celor ce
utilizează bunurile respective la procesul decizional.
4. Monitorizarea efectivă a acțiunilor.
5. Sancționarea graduală a utilizatorilor resurselor
dacă transgresează regulile stabilite în comun.
6. Mecanisme de soluționare a conflictelor ușor
accesibile și ieftine.
7. Recunoaștere minimală a dreptului de a se organiza
din partea guvernanților.
8. Organizarea marilor aranjamente de acest tip sub

forma unor straturi multiple, formate din mai mici
unități de tipul: coșuri comune de utilizatori de
resurse
comune.
Robert J.Smith, utilizând exemple din diferite spații
naționale în privința soluțiilor pentru tragedia bunurilor
comune consideră că singura soluție viabilă pentru evitarea
tragediei este ' 'de a pune capăt sistemului de proprietate
comună prin crearea unuia de drepturi asupra proprietății
private.' ' El aflł•nłă, de asemenea, că ”orice resursă deținută în
comun - fie că este vorba de pământ, aer, atmosferă, spațiu
extraterestru, oceane: tacuri, pescării, viață sălbatică - poate fi
utilizată simultan de mai mulți indivizi sau grupuri pentru unul
sau n-łai multe scopuri, ceea ce implică utilizări conflictuale ale
resurselor comLłne. Nimeni nu are drepturi exclusive față de
âceste resurse și nimeni nu poate împiedica pe nimeni să
utilizeze resursele respective, Prin natura sa, proprietatea
comună este deținută de oricine și de ninłeni. De vreme ce
toată lumea o utilizează se va produce o supra utilizare a
acestei proprietăți comune. Nimeni nu are nici o nłotivație să
prezerve această proprietate. Singurłll mod în care utilizatorii
pat obține ceva din această deținere colliL111ă a resurselor
este ca acestea să fie exploatate cât de rapid se poate de
cineva înaintea altcuiva.' ' Dar deținerea privată a acestor
resurse permite fiecăľUi proprietar să beneficieze de întregul
capital reprezentat de resursa respectivă, iar interesul
individual și motivațiile economice îl determină pe proprietar să
mențină pe terłnen lung valoarea capitalului respectiv.
DeținătorLlI resurselor va fi interesat să beneficieze de capitalul
respectiv, astăzi, ITIâine, și zece ani de aici înainte.''
66 Rãzvan Papuc
Smith, Robert, Resolving the tragedy gf the connnons by ceeating private
property rigllts in ii'ildlife, The Cato Journal, vol. I , No.2, 1981
În sfârșit, sunt autori care consideră că soluția Ia
tragedia bunurilor comune este Leviathan-ul: Ophlus (1973),
dar și Hardin (1978) consideră că o forță coercitivă exterioară
este singura soluție pe termen lung pentru a evita tragedia
bunurilor comune.
Ophulus v afirmă: ”Problema noastră nu este aceea că
instituțiile actuale nu lucrează așa cum trebuie (în problema
bunurilor comune n.n) — ele lucrează prea bine, chiar și acum,
în direcția unei continue exploatări a mediului — ci aceea că
bunurile comune pot să suporte nelimitat aceste instituții.”
Hardin folosește pentru ideea coreciției externe sintagma
”coerciție mutuală” 'pentru a exprima soluția ce evită tragedia
bunurilor comune. Și Heibroner (1974) citat în Ostrom (2007)
consideră că vor fi necesare ”guverne de fier", poate chiar
militare, pentru ca problemele ecologice să poată fi ținute sub
control. Același Ostrom citează și opinia lui Ehrenfeld (1972)
care afirma că: ' 'atâta vreme cât nu ne putem aștepta ca
interesele private să protejeze domeniul public, rămân necesare
reglementări externe din partea autorităților publice, a
guvemelor sau a autorităților internaționale."
Studiile pe tema tragediei bunurilor comune au
identificat mai mulți factori favorizanți sau dimpotrivă, în
detrimentul acțiunii colective astfel:
l . Tipul producției și funcțiile de alocare
2. Predictibilitatea fluxului de resurse
3. Relativa raritate a unor bunuri
4. Mărimea grupului
5. Gradul de eterogeneitate al grupului
6. Dependența grupului de un anumit bun
7. Nivelul de comunicare și bună vecinătate din grup
8. Mărimea beneficiului colectiv total
12
Ophlus, William, Leviathan or oblivion? In Tołvard a steady-state
econołny,
Edited by Herman E. Daly, San Francisca: W.H.Freeman and Company,
1973
9. Contribuția marginală a unei persoane Ia producția bunul

colectiv
1 0, Mărimea tentației de free-ride
I I . Categoria de bunuri care sunt pasibile de a fi afectate de
tragedia bunurilor comune
12, Cum definim dreptul de proprietate.
Conceptul de „bun comun' a fost utilizat și cle
CATOLICISMUL SOCIAL după ce Papa Leon al XIII-Iea a publicat
enciclica Rerum Novarum în 1891 , în care condanłna laissez-
faire-ul și lipsa de intervenție publică în economia capitalistă a
sec al XIX-Iea.
Acceptând definiția de mai sus a bunurilor publice
trebuie să subliniem de ia început că în economia imperfectă
există foarte puține bunuri de acest fel. Apărarea națională,
serviciile interne de păstrare a ordinii publice sau educația
primară și cea secundară pot fi considerate drept exemple
apropiate de această definiție, Totuși nici măcar în cazul
acestora nu putenł vorbi de costuri marginale zero. Aceasta
însemnă, spre exemplu, că înscrierea unui copil într-un ciclu
primar de educație dincolo de un anunłit număr al clasei de
elevi va implica costuri marginale nłai mari (dacă o clasă de 25
de elevi înseamnă costuri marginale zero până la al 25-lea,
următorul elev înnłatriculat va implica costuri marginale
semnificative ș.a.m.d). În general, numeroase bunuri care ne
sunt oferite de autorități au una sau alta din caracteristicile
68 Rãzvan Papuc
exprimate la început ale bunurilor publice. De exemplu
serviciile de ambulanță łnedicală sunt caracterizate prin
nonexcludere (chiar dacă nu sunteți contribuabil Ia sistemul
național de sănătate puteți beneficia de serviciile respective) și,
în același timp, au și costuri łnarginale apropiate de zero, cu
alte cuvinte solicitarea unui client în plus implică costuri
suplimentare mici. La fel în cazul serviciului.de pompieri,
costurile marginale de utilizare a serviciului respectiv pentru un
agent economic solicitant sunt apropiate de zero.
Majoritatea bunurilor publice, dar îndeosebi educația
de nivel terțiar și sănătatea implică costuri deosebit de
ridicate, ținând cont de numărul mare de beneficiari ai acestor
servicii, dar și de exigențele proprii acestor două sectoare.
Aceasta a făcut ca definirea lor ca publice și furnizarea lor
gratuită să cunoască variații ridicate de la o economie la alta
sau de la o epoca istorică la alta. Astfel, s-a ajuns în situația ca
în numeroase țări să fie furnizate atât public cât și privat sau să
fie furnizate prin parteneriat public-privat. Și în țările unde
tradițional ele sunt furnizate public, cum este cazul țărilor
europene continentale, se manifestă din ce în ce mai mult
tendința de a acoperi o parte a costurilor publice prin
contribuțiile punctuale ale beneficiarului. De pildă, în sistemele
publice de educație terțiară, plata unor servicii asociate cu
eliberarea diplomelor sau cu reexaminările a devenit o
obișnuință, după cum în învățământul preșcolar plata meselor
zilnice ale copilului de către părinți este o obișnuință,
În cazul bunurilor caracterizate prin non-rivalitate și
excluziune, autoritățile publice vor institui taxe pentru consum,
pentru cei ce beneficiază de acestea. Utilizarea unei autostrăzi
în numeroase țări se realizează prin plata unei taxe pe
tronsoane de drum sau prin vignete, pentru finanțarea globală
a structurilor respective. La fel, taxa de aeroport care este

inclusă în prețul unui bilet de avion este o formă pentru
finanțarea întreținerii
13
aeroporturilor și a sistemelor de control al traficului aerian
Dacă consumul este non-rival, atunci introducerea unei taxe va
crea ineficiență, așa cum este ilustrat în exemplul următor:
13 Stiglitz, Joseph, Economics of the public sector, Third edition,

W.W.Norton
&Company, New York, London, 2000, pag. 129
Figura nr. 7
Considerăm o curbă dată a cererii pentru un pod, ca

fiincl rezultatul numărului de excursii determinat de nivelul
70 Rãzvan Papuc
taxei pentru traversarea podului. Scăderea taxei determină
creșterea cererii pentru traversarea podului, Capacitatea
podului este (Qc Pentru orice cerere aflată până la acest punct
nu există costuri marginale, asociate utilizării podului. Utilizarea
podului sub capacitatea sa face ca acțiunea de consuni să fie
non-riva[ă. Pentru eficiență, prețul utilizării trebuie să fie zero.
în condițiile unor costuri marginale zero. Și venitul obținut de
pe urnła construcției podului va fi zero. În acest punct putenł
evidenția
singur pod, monopolistul va folosi acel nivel al taxei care

maximizează veniturile, construind acest pod doar dacă
veniturile vor depăși costurile. Guvernul va face calcule mult
complexe. El poate cere o taxă doar pentru acoperirea
costurilor de construcție sau poate chiar să nu solicite taxe.
Distorsiunile apărute în condiții de subutilizare trebuie
comparate cu cele asociate diferitelor căi de creștere a
veniturilor pentru finanțarea ' lucrărilor. Guvernul poate decide
să finanțeze podul chiar dacă veniturile maxime obținute de pe
urma taxării vor fi mai mici decât costul podurilor, în condițiile
în care există un avantaj pentru consumatori din construirea
podului.
O altă caracteristică a bunurilor publice este aceea că
ele sunt definite în această manieră pe baze ideologice,
politice' reprezentând astfel o alegerea a majorității politice.
Așa înc ât definirea unor bunuri ca fiind publice, depinde și de
mărime a populației votante. Bunurile publice, rod al
politicilor publice ' consideră Bentley (1967), nu reprezintă
nimic altceva decât echilibrul atins în lupta dintre grupuri de
interes concurente, la un anumit moment. Configurația
diferită a intereselor politice, a raporturilor de putere dintre
diferitele categorii sociale schimbă ș i configurația bunurilor

publice. Configurația bunurilor publice se»nnalizează, astfel,
forme diferite ale raporturilor politice și ale forței diferitelor
grupuri de presiune din economie la un moment dat. Această
abordare a furnizării bunurilor publice, departe de ideea
clasică a unui spațiu public neutrL1, lipsit de politică, a f ost
rodul cercetărilor întreprinse de școala alegerilor publice, de
contribuțiile lui Buchanan. Tipul de bunuri publice,
modalitățile de furnizare ale acestora sunt rodul negocierii
politice, conchide această școală. Pentru școala alegerilor
publice nu există un ac ord definitiv asupra unei ”liste” de
bunuri publice furnizate de autorități, fiind rodul unei
continue reformulări, determinată de contextele economice și
sociale diferite în care se află grupurile de interese.
Sociologul german Goldscheid consideră că noțiunea
e
d ”bun public” nu este una neproblematică, cea mai
importantă caracteristică a sa fiind contingența n. Statul ca
asociație liber consimțită, voluntară de voințe individuale,
creează și recreează utilitate continuu și în maniere diferite.
Bunurile publice
reprezintă o problemă de buget și de alegere. Din această

caLlZă există o expansiune și o contracție continuă a acestora.
Consensul existent în perioada producției de masă s-a datorat
unor concepții comune cu privire la ceea ce statul trebuia să
ofere. Dezvoltarea societății a condus la o multiplicare a
preferințelor, urmare a Lłnor grupuri din ce în ce mai
eterogene. Cererea acestora pentru bunuri publice este prin
urmare mai fragmentată, Pentru că cererea exprimată politic
este fragmentată, atunci și cererea pentru bunurile publice și
72 Rãzvan Papuc
practic, oferta acestora se Inodifică. Din acest motiv oferta de
bunuri publice nu poate fi determinată printr-o teoremă de
optimizare. Chiar dacă rezultatul este suboptimal din punct de
vedere economic este mai rezonabil din punct de vedere
cultural.
Wicksell (1 896), în problełna bunurilor publice are o părere
diferită de cea clasică a lui Paul Samuelson. Acesta consideră că
indivizii au utilități interdependente, care detertnină ca beneficiile pe
care cineva le primește să depindă de ceea ce altcineva consumă.
Egalitatea dintre utilitățile łmał•ginale și preț este stabilită prin
tatonări între indivizi. Pentru Sanł Lle Ison utilitățile sunt
independente.
O altă problemă pe care o ridică bunurile publice este cea
legată de furnizarea acestora. O concepție comună este acea că un
bun public este cel furnizat de către stat. Totuși, această abordare
este, cel puțin pentru perioada contemporană nouă, foarte
imprecisă. Există nun-łeroase bunuri publice furnizate de către stat,
dar există bunuri publice nunłeroase furnizate de mediul privat sau
de către natură. Apa, aerul sunt furnizate de către natură, dar altele
sunt finanțate de stat și furnizate de fit•nłe private. De asemenea,
sectorul non-profit al economiei este un furnizor, dar și finanțator,
deloc neglijabil al unor bunuri publice. finanțate îndeosebi prin
contribuții voluntare. Un caz deosebit al furnizării bunurilor publice,
păstrând în același caracteristicile mediului competitiv, tipic al
afacerilor, este cazul
obișnuit al unui mall. Managementul mall„ului produce atât un
mediu propice desfășurării unor afaceri oneroase, aducătoare
de profit, cât și bunuri publice indubitabile cum ar fi
securitatea și protecția fără discriminare între cumpărători sau
doar privitori, produce un mediu plăcut și curat, iluminat
public etc., deci bunuri pentru care nu sunt percepute taxe
directe. Finanțarea producției de bunuri publice și problema
„călărețului liber” sunt considerate a fi soluționate prin
sistemul fiscalității obligatorii, trebuind totuși să precizăm că,
deși puternic raționalizată, problema nivelului optim de

producție a bunurilor publice și implicit a nivelului optim de
taxare este nerezolvată. Prin urmare, situațiile de sub și
supra-optimalitate sunt realități ale furnizării bunurilor publice.
Alături de tradiție, constrângeri financiare sau abordări
politice, statutul bunurilor publice s-a schimbat și datorită
tehnologiei. Pe de o parte, progresul tehnologic poate crea noi
bunuri publice, iar pe de altă parte aceeași tehnologie poate
scoate din aria publică o serie de asemenea bunuri. Astfel,
apariția internetului a democratizat și ieftinit accesul la
informație, în timp ce descoperirea tehnicilor de incriptare a
făcut să apară televiziunile cu acces individual plătit la
programele lor.
Dezbaterile curente asupra bunurilor publice au în
general un caracter național, etatist, prin asumarea ideii că statul
își justifică prezența prin furnizarea acestora de către stat. Odată
cu punerea și repunerea în discuție a rolului statului în
economie, și noțiunea de bun public a fost reformulată. Mai
mult, a apărut și 0 responsabilitate descentralizată în oferta de
bunuri publice, ceea ce l-a făcut pe Keane (2001) să Vorbească
despre caracterul neomedieval al furnizării acestora, actorii non-
statali fiind din ce în ce mai prezenți în furnizarea acestora.
Firme private, actori non-profit, parteneriate public-privat,
autorități de diverse puteri și la diverse niveluri fiind ofertante
ale bunurilor publice.
În sfârșit, expansivitatea mondială a economiilor
naționale, internaționalizarea acestora a făcut să apară un
concept
ca cel de bunuri publice globale, așa cum sunt ele definite de

Inge Paul, bunuri care sunt non-rivale și non-exclusive în
74 Rãzvan Papuc
întreaga lume. Bunurile publice globale sunt acele bU11Lll ti
publice ale .căroł• beneficii sunt răspândite peste granițe la
generații întregi și la grupuri de populații 2 . După autorul
respectiv, un exemplu de asemenea bun este cunoașterea, dar
și legile ce întăresc drepturile de copyright. La fel, eradicarea
unei boli de tipul poliomielitei este considerat un bun public
global, beneficiile fiind prezente nu numai pentru generația
prezentă, ci și pentru generațiile viitoare sub diferite forme. Tot
în această categorie putem include și servicii precum realizarea
unor acorduri internaționale privind regimul aviației civile, din
păcate deocamdată prezent sub forme unitare doar în SUA, UE
mai având câțiva ani până la furnizarea unui regim unic
regional, serviciile poștale,
Bunurile publice globale reprezintă un element nou în
economia politică internațională, cel puțin dacă ținem seama
cle insistența cu care ele sunt căutate. Unele dintre bunurile
publice globale sunt globale în mod natural. În mod tradițional
bunurile publice globale au fost cele considerate a nu avea nici
o legătură cu granițele naționale. În această categorie intrau
spațiul extraterestru, oceanele, mările. Altele, sunt expresia
unor alegeri politice.
Epoca globalizării a dus Ia apariția unei alte llłulțimi de bunuri
publice globale între . care sunt recunoscute, stabilitatea financiară,
climatLlI, drepturile omului, drepturile de proprietate intelectuală.
Aceeași globalizare se pare că a creat [a nivel global o mai mare
cantitate din ceea ce litera.tura de specialitate nunłește ' 'global
public bads”, adică bunuri care produc rezultate social indezirabile.
Poluarea, dispariția pădurilor, creșterea bolilor cu transmitere
sexuală, creșterea contrabandei internaționale.
abuzurile față de drepturile omului sunt asemenea global public
bads.
2 Kaul, Inge, Global public goods: A Neiľ W,'l Y To Balance The World Books,
in Le Monde diplomatique, iunie 2000, internet edition, pag. 2
Creșterea volumului bunurilor publice globale este un

proces lent din mai multe puncte de vedere:
1. Primul dintre acestea este cel pe care l-am amintit ca
derivând dintr-o caracteristică a furnizorilor acestor bunuri, și
anume eterogeneitatea și mulțimea acestora care a făcut să se
vorbească despre fenomenul de neo-medievalism. Grupurile
care luptă pentru asemenea bunuri au o intensitate a
preferințelor diferită de la regiune la regiune. Intensitatea
diferită a preferințelor este asociată și cu tradiții culturale
diferite. Exigențele publicului sunt diferite, prin urmare, în
variile zone geografice, culturale sau economice. Din acest
motiv sunt greu de coagulat mișcări politice omogene pentru
a realiza presiuni la nivel național și internațional pentill
furnizarea unor asemenea bunuri publice globale. Lipsa
acțiunii colective este un motiv pentru sub-furnizarea de
bunuri publice globale și pentru proliferarea PGB. Utilizarea
dilemei prizonierului pentru a înțelege dificultatea acțiunii
colective este un exercițiu util în această direcție pentru că,
deși există un interes în acțiunea colectivă este greu de
precizat cum se va desfășura acest proces de acțiune colectivă
și de cine va fi el coordonat.
2. Un al doilea motiv ce arată dificultățile și incapacitatea lumii
contemporane de a furniza bunuri publice globale și
problema free rider-ului.
Cel care nu plătește pentru furnizarea unui bun public
cum este un aer mai curat prin diminuarea poluării, se
presupune că nu va putea fi exclus din consumul acestuia,
slăbind astfel și interesul celorlalți pentru a finanța acțiunile de
producere a acestui bun public. În politica internațională se
consideră că răspunsuri omogene în această privință nu pot
76 Rãzvan Papuc
apărea decât în condițiile unor crize, ca un eveniment post
factum.
3. Un al treilea motiv, pentru care, chiar dacă dorită, furnizarea

bunurilor publice globale este departe de a fi o realizare a
actorilor economiei internaționale este lipsa de coerciție.
Chiar dacă există o multitudine de organizații
internaționale, puține din acestea au și putere coercitivă. De
exemplu, în condițiile nesemnării protocolului de la Kyoto
privind diminuarea poluării de către SUA, nimeni nu o poate
obliga pe aceasta să se alinieze țărilor senłnatare. Doar la
nivelul unor entități regionale cum este Uniunea Europeană,
până actilll au putut fi obținute rezultate semnificative, datorită
puterii coercitive a instituțiilor regionale ale U.E.
4. Un al patrulea nłotiv pentru incapacitatea lumii actuale de a
oferi bunuri publice globale stă și în diferențele nłajore în
privința avuției naționale. Pentru țări sărace sau slab
dezvoltate problema poluării sau regimul pașapoartelor
securizate sunt departe de a constitui priorități, după cum
ele constituie în țări dezvoltate. Prin urmare, globalizarea
unor bunuri publice pune problema omogenizării
priorităților. Dacă încălzirea globală constituie un public
good bads pentru toate țările lunłii, afectând de exemplu,
prețul internațional al alimentelor, prin creșterea
suprafețelor deșertificate, atunci toate națiunile vor adăuga
pe agendele proprii găsirea unor soluții pentru liłnitał•ea
acestor fenomene.
5. O altă problemă a furnizării bunLłriIor publice este
capacitatea ca acestea să conducă la creșterea inechității și
inegalității internaționale, creând o situație de tipul
învingătorul ia totul. Un exemplu convingător în acest sens
este situația unui regim internațional de liber schimb.
Adepții globalizării consideră că liberalizarea comerțului este
benefică pentru toate țările semnatare ale unui asemenea

acord global, plecând de la premiza stimulării fără opreliști a
producției naționale prin folosirea avantajului
comparativ și a dotării factoriale conforn-ł teoremei HOS. Cu
toate acestea, cele mai multe studii realizate
au arătat că beneficiile regimurilor de liber schimb
avantajează țările foarte dezvoltate ce beneficiază de
tehnologie și productivitate net superioare țărilor sărace.
Inge Kaul arată că ”dincolo de valoarea sa instrumentală,
echitatea, prin ea însăși, este un bun public global. Ea este
non-rivală, în sensul în care, dacă o persoană este tratată în
mod echitabil aceasta nu înseamnă diminuarea șanselor unei
alte persoane de a fi tratată în același fel , . Și în condițiile
tratării ei ca o normă, ca alte norme globale și principii, cum
sunt drepturile omului, echitatea este și non-exclusivă.”
6. Deși acceptat în sine, dar și în numeroase legislații naționale,
principiul echității este departe de a fi aplicat, probleme cum
ar fi diferențele de salarizare între bărbați și femei, atât În
economiile dezvoltate până fa cele slab dezvoltate, dar și
diferențele de salarizare practicate de companiile
multinaționale, globale sau transnaționale în funcție de
regiunea de proveniență a angajaților arată că ”maximizarea
profitului cu orice preț” pare a fi un principiu mult mai
puternic decât cel al echității.
7. Printre problemele enunțate aici am menționat elemente
critice legate de furnizarea acestor bunuri care țin de un
cadrul general, mai ales politic, cultural sau care țin de
diferențe economice ce produc percepții diferite cu privire la
utilitatea acestor bunuri.
Ultima problemă, dar în nici un caz ultima în ordinea
importanței este cea a producției acestora. Marea majoritate a
78 Rãzvan Papuc
bunurilor publice sunt bunuri care nu provin din natură. Ele sunt
bunuri care implică „un model de producție complex,
multidimensional, multistrat, multiactor”. l Creșterea volumului
15 Kaul, Inge, Global public goods: A New WAY To Balance The World
Books, in Le Monde diplomatique, iunie 2000, rntemet edition, pag. 3
Kaul, Inge; Mendoza, Ronald, Advancing the concept of public goods in
Concepls: Rethinking Public Global, and Good
de asemenea bunuri în întreaga lunłe impune cooperare
internațională și aranjamente economice internaționale. Acest
lucru creează costuri de producție, dar și de tranzacționare
însemnate, care pot constitui motive însemnate de renuntare la
producția lor, nu numai de către țările sărace, dar și de către
cele bogate (de exemplu, asumarea reducerii poluării de către
SUA, cu doar 3% implică după unele calcule costuri la nivel
național de 3000 miliarde de dolari). Prin urmare, problema
finanțării creării de asemenea bunuri sau de prezervare a celor
existente este una ce implică măsuri solidare de ordin financiar
și ITłai ates eliminarea posibilelor situații de exit și de free rider.
Aceasta însemnă că un construct social ca bunurile globale
publice trebuie să fie și rodul unei solidarități sociale
sui/generis pentru că acoperă atât aria națională cât și pe cea
internațională. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, țările
sărace trebuie să facă eforturi semnificative pentru a cofinanța
producția lor dar, în același tip, actorii globalizării din țările
bogate să își asumłe noi responsabilități în această direcție,
multiple, care pot pleca de ta înfrânarea tentației de a-și curăța
propriile economii de poluare prin delocalizarea activităților
Inari poluatoare în țările sărace sau prin transformarea
acestora în gropi pentru deșeuri toxice, dar și de la exit-ul ce îl
pot practica bogații de tipul: dacă nu beneficiez de sistemul
național, public de sănătate de ce să tnai contribui sau la fel
dacă nu beneficiez de educația oferită de stat de ce să nłai
plătesc. În figura următoare sunt prezentate, pentru

înțelegerea mai clară, categorii de bunuri publice globale, într-o
tipologie ce credem, este sugestivă pentru a înțelege ce
dificultăți implică furnizarea acestora.
Tipologia bunurilor publice globale după natura

' 'publicizării” acestora:
Casa bunurilor Natura publicizării
Bunuri globale naturale Acces liber, dar administrat. Aceste
colective (commons) bunuri au fost inițial rivale și
nonexclusive. Acum accesul chiar dacă
este în continuare liber la consum este
administrat.
Bunuri globale create de Acces liber. Cunoașterea funda-
om (rețele globale, mentală, non comercială este accesibilă
regimuri, acorduri și norme oricui. Sunt non-rivale și aproape
internaționale, cunoașterea) nonexclusive. Au de regulă valoare
comercială foarte redusă, dar care sunt
importante pentru viața de zi cu zi sau
pentru guvernanța economică și
politică. Acces limitat. Cunoașterea
patentată, poate fi în domeniul public,
dar utilizarea sa este restricționată, cel
puțin pentru o perioadă. Motivația este
aceea că în felul acesta producătorii
privați de cunoaștere pot determina
creșterea economică și creșterea
eficienței economice.
Iluziunea promovată. Participarea la
acordurile internaționale este promovată
din perspectiva unor beneficii clare și
semnificative, care devin astfel globale
B unuri rezultat al Universalizarea unor bunuri în esență
politicilor globale private. Eforturi internaționale pentru
80 Rãzvan Papuc
(pacea mondială, stabilitatea furnizarea globală de educație primară,
financiară, sustenabilitate) de servicii de sănătate primare sau
suficientă hrană.
Indivizibilitatea beneficiilor și
costurilor.
Sursa: Kaul Inge and Mendoza Ronald, Advancing the concept of public
goods in Concepts: Rethinking Public Global, and Good
Așadar, furnizarea bunurilor publice fie că este vorba de

nivelul local, național sau regional este deternłinată cle o
mulțime de factori, care de cele mai multe ori, nu au legătură
cu principiile raționale ale economiei welfare-ului. Mai curâncl
ele reprezintă o problemă de politică economică decât de
raționalitate intrinsecă economică. Totuși, referindu-ne la
ultima, se cuvine făcută o precizare: după cum au evidențiat
Olson (1965) sau Breton (1965), furnizarea acestora,
deteł•łninată multiactorial trebuie să fie tributară principiului
echivalenței fiscale. Răspunzând acestui principiu se poate
asigura a) faptul ca aceea care sunt afectați de un bun să
participe ia procesul de luare a deciziilor privind producția sa;
b) capacitatea ca acest bun să reflecte preferințe locale, naționale
sau intemaționale.
În sfârșit, o ultimă problenłă care ne îndreaptă de
asemenea spre alte orizonturi decât cele optimale samuelson-
iene asupra furnizării bunurilor publice: conform teorenłei
acestuia o furnizare optimă de bunuri publice este aceea care
în termeni tehnici face ca suma voințelor marginale individuale
pentru a plăti pentru o unitate adițională dintr-un bLłn public
trebuie să fie egală cu costurile marginale ale prodLłcerii acelei
unități. Dar egalitatea dintre preferințe și costuri nu este o
condiție obligatorie pentru furnizarea suficientă a acestora.
Kaul și Mendoza furnizează un exemplu care poate dă
de gândit: presupunem o sumă de I O miliarde de dolari ca sun-
vă anuală pentru controlul SIDA. Publicul: stat, privat, plătitori

de taxe, nu poate oferi decât 2 miliarde, ceea ce în ternłeni
bugetari înseamnă un control adecvat al fenomenului. Dar din
punct de vedere tehnic, medical, aceasta este o situație de sub-
optimalitate. Prin urmare criteriul samuelson-ian trebLlie
completat și cu o analiză de tipul cost/beneficiu pe fiecare din
alternativele optinłe din punct de vedere bugetar.
3.4. Problema Free Rider
Furnizarea bunurilor publice este exemplu cel mai bun
pentru a ilustra faptul că în anumite contexte furnizarea
serviciilor de interes general de către piață nu produce rezultate
eficiente. Proprietatea de non-exclusivitate a acestora face ca
mecanismul prețurilor să nu fie relevant în accesul la aceste
bunuri. Dacă o firmă nu poate obține beneficiile scontate de pe
urma furnizării acestor bunuri, atunci nu va avea motivația de a
le produce în mod voluntar. Furnizarea prin intermediul unei
firme a unor bunuri dezirabile colectiv, dar pentru care nu toți
sunt dispuși să plătească creează ineficiență paretiană. În
termeni economici, dacă prețul tinde să egaleze costul marginal,
atunci, în cazul acestor bunuri prețul va fi zero. Dacă prețul va fi
zero, atunci producătorul individual nu va furniza bunul
respectiv. Și în cazul bunurilor publice poate apărea o asemenea
problemă. Consumatorii pot obține avantaje de pe urma
furnizării acestor bunuri dar, ' 'aleg” să nu contribuie la
furnizarea lor. Beneficiile acțiunii colective sunt recunoscute,
dar beneficiarii pot alege să nu plătească pentru ele. De
exemplu, dacă fiecare din noi am alege să plătim ceva mai mult
pentru o mașină care poluează mai puțin, atunci beneficiile
însumate s-ar traduce prin diminuarea încălzirii globale și printr-
un aer mai curat. Dar, din păcate, nu toți consumatorii aleg
această variantă pentru a obține un bun colectiv. Ei devin free
82 Rãzvan Papuc
riders alegând doar să beneficieze de efectele acțiunii celorlalți.
Un alt exemplu al acestei probleme a acțiunii colective este cel
al unei mișcări sindicale, Dacă, de pildă, conducerea unui
sindicat decide să oprească lucrul, având un anumit set de
cerințe, aceasta presupune încetarea de către toată lumea a
activității până la soluționarea revendicărilor. Dar anumiți
sindicaliști pot alege să devină free rideri, adică să nu
participe la încetarea lucrului, plecând de la premiza că dacă

mișcarea va fi un succes, atunci toți vor beneficia de pe L.łrnła
acțiunii, iar de nu, vor fi sancționați doar participanții la
mișcarea respectivă. Totodată ei sunt și apărați de lege prin așa
numitele obligații de reprezentare corectă (duty of fair
representation), prin care sindicatele trebuie să apere
interesele tuturor lucrătorilor, sindicaliști sau nu. Dacă
beneficiile vor fi obținute oricum, de ce să mai contribui la
acțiunea colectivă? Dacă partea nłea de contribuție este oricum
mică (ca proporție din masa totală a sindicaliștilor) de ce ar
trebuie să mai contribui? Dacă însă s-ar introduce reguli cu
privire la participarea la nłișcarea sindicală și la împărțirea
beneficiilor atunci lucrurile s-ar schimba. La fel și în cadrul
bunurilor publice naționale, dacă pentru eliminarea unei boli
transmisibile trebuie o participare ridicată a populației la
vaccinare, atunci guvernul poate alege să oblige populația să
participe (de exemplu, amendând orice familie care nu
vaccinează copiii s.a,m.d.).
Free rider-ul este deci persoana care alege să nu
plătească, dar să beneficieze de pe urnła unor bunuri furnizate
public. Problematica free-rider-ului și a logicii acțiunii colective
a preocupat de multă vreme gânditorii. Poate că primul dintre
aceștia a fost Platon, prin vocea lui Socrate care afirma că este
în interesul fiecăruia să respecte legea independent de
sancțiunile sau beneficiile obținute, iar cel care a concluzionat

problenła întro manieră generală a fost Mancur Olson în Logica
acțiunii colective (1965). Problema free rider-ului este una
serioasă, pentru că alegând această situație cel ce o întreprinde
alege să îți atingă propriile interese prin fraudă și forță.
Unul din argumentele care stau la baza furnizării de către
guvern a bunurilor cu potențial de apariție a situației de free-ride
este acela că numai forța de coerciție a guvernului poate împiedica
atingerea intereselor individuale prin fraudă și forță.
Pentru împiedicarea free-rider-ului de-a lungul timpului au fost
propuse mai multe soluții-variante:
1. Contractul de asigurare - reprezintă un mecanism
financiar prin care se creează bunuri publice, împiedicând
freeriding-ul. Acest tip de contract presupune ca membrii unui
grup să contribuie Ia o anumită acțiune doar dacă a fost atins un
anumit nivel de contribuție (monetară sau ca număr de
persoane).
2. Sisteme de reglementare — reprezentând sisteme
de restricții legale ale autorităților publice. Ex. Sistemele de
standarde pentru anumite bunuri sau servicii, sisteme legale
privind plafoanele pentru emisii de carbon etc.
3. Solutia lui Coase — R:Coase afirmă în
”Problema costurilor sociale” (1960) că atâta vreme cât
costurile de tranzacționare între beneficiari sunt reduse, atunci
un nivel adecvat de bunuri publice poate fi creat și într-un
sistem bazat pe piețe libere, eliminând problema free-rider-ului.
4. Street performer protocol — conform acestei
teorii, un bun public poate apărea doar dacă este vărsată o
anumită sumă de bani celui care oferă acel bun public (anunțul
din decembrie ai șefului Wikipedia, prin care se solicita o sumă
de bani (plafonată) pentru acoperirea costurilor de administrare
84 Rãzvan Papuc
ale site-ului sau softurile ope source (categorie de soluții
aparținând ”N0ii economii publice").
5. Furnizarea de către guvern - prin resursele
obținute prin sistemul fiscal (această propunere aparține de
școlii clasice a economiei publice).
6. Subvenționarea - prin acest tip de politică
economică guvernele își propun să determine firmele să își
vândă produsele sau serviciile la prețuri mai mici decât costurile
de producție sau Ia niveluri mai mici decât prețurile pieței,
suportând o parte din costul producției pentru bunurile de merit
(bunuri cu valoare intrinsecă ridicată sau social valoroase).
7. Eliminarea profiturilor obținute de pe urma

acțiunii de free riding
De exemplu, există nLłmeroase persoane care nu 'își
plătesc taxele către autoritatea ce furnizează bunurile publice.
Dar există metode prin care statul poate bloca această situație,
adoptând măsuri coercitive în alte direcții, Astfel, ai
posibilitatea să îți vinzi bunurile iłnobile (casa) doar dacă ți-ai
achitat toate taxele restante către autoritățile publice.
8. Mecanismul benefit approach reprezintă LI n principiu
tradițional al politicii fiscale prin care se postulează că de un
bun public trebuie să beneficieze doar aceea care plătesc taxe,
indiferent cât de mari sau mici sunt taxele respective. Dacă nu
beneficiezi de bunurile respective nu plătești. Apar probleme
de genul: CUITI măsori beneficiile? Cum beneficiază de bunuri
publice cei ce nu sunt capabili să plătească (copiii, invalizi etc.)?
Bunurile de merit și bunurile de nemerit

În lucrarea ”A Multiple Theory of Budget

Determination”, publicată în FinanzArchiv. în 1 957, Richard
Musgrave introduce conceptul de ' 'merit good”.
Un bun de merit este acel bun pe care autoritățile decicl
să îl furnizeze fără plată sau cu un preț foarte scăzut, deoarece
dorește prin acest lucru să încurajeze consumul bunului în
cauză. Subvenționarea producției bunurilor respective este una
din modalitățile prin care głłvernul încurajează producția
acestor bunuri, al căror volum este insuficientă și al căror
consum este insuficient deoarece judecățile realizate de
persoanele individuale asupra necesității achiziționării bunului
respectiv sunt marcate de subiectivisme, de insuficientă
informațională, de resurse financiare insuficiente sau de miopie
economică (individul este maximizator de utilitate pe termen
scurt). În cazul acestor bunuri. mecanismul pieței nu ia in
considerare apariția externalităților.
Practic, în cazul acestor bunuri, guvernul substituie
raționalitatea sa raționalității insuficiente a indivizilor,
considerați a nu acționa în propriul lor interes. Consumul
acestor bunuri aduce beneficii caracteristice atât consumatorului
individual. cât și generic ”publicului” beneficiile publice fiind
mai ridicate decât cele private, Oferta guvernamentală pentru
producerea și/sau subvenționarea producției lor de către agenți
economici privați este eterogenă, ea cuprinzând locuințe
subvenționate de stat, servicii sociale pentru păturile sărace,
servicii de sănătate pentru săraci și bătrâni, dar și producții
culturale (oferta muzeală, spectacole de operă, balet, teatru etc.
Oferta bunurilor de merit este considerată drept un reflex al
paternalismului omniscient guvernamental, ce substituie
suveranitatea consumatorului, dar în același timp reprezintă și o
modalitate mai subversivă de a redistribui venituri, fără să pară
că o face. Unii autori precum Mulligan și Philipson (1999)
86 Rãzvan Papuc
consideră că furnizarea bunurilor de merit conduce la efecte

perverse în distribuție, pentru că, afirmă aceștia, deși scopul
inițial este operarea unei redistribuiri de venituri de la cei cu
venituri mai mari către cei săraci, acest lucru nu se întâmplă, cei
afectați fiind tot săracii care vor plăti taxe ridicate pentru bunuri
de care nu au neapărată nevoie. Ideea de bunuri de merit aduce
și o dimensiune etică intervenției guvernamentale, dimensiune
ce este departe de concepția paretiană neoclasică a activității
economice fără valori etice, de vreme ce producerea și
consumul lor produce aranjamente instituționale ce sunt prin
definiție ideologice, deci valorice. Odată acceptată — ideologic,
etic sau doar pe considerente economice producția de bunuri de
merit, preocuparea fundamentală a autorităților trebuie să fie
aceea a mecanismulUi cel mai eficient din punct de vedere
alocativ (care să atingă grupurile țintă).
Soluțiile de politici publice identificate sunt grupate în trei
categorii:
l . Prima dintre soluții este cea a taxelor pigouviene și a
subvențiilor care trebuië să fie centrate, țintite către săraci.
Această abordare ridică o problemă de definire nu nłłmai a
ceea ce este dezirabil să devină bun de merit, dar ridică
problema identificării grupului țintă și mai ales a măsurării
VOILłmUlLli de bunuri de merit cuvenit.
2. Următoarea variantă este aceea a definirii unui
minim național dezirabil de consum de bunuri de merit și
transformarea sa în consum obligatoriu. Această metodă ridică
problema destinatorilor și, pe cale de consecință, a necesarului
de resurse. Definirea unui minim implică acordarea acestuia
nediferențiat în funcție de venituri, ceea ce va face ca inclusiv cei
cu venituri ridicate să beneficieze de aceste bunuri chiar dacă nu
au nevoie și nici nu o fac. De exemplu, este cunoscut faptul că
persoanele CLI venituri ridicate nu folosesc de regulă sistemul
public de sănătate, chiar dacă sunt îndreptățiți prin plata
asigurărilor. un asemenea dar unuia ce nu și-l dorește se

realizează LIII consunł inutil de resurse, de fapt o direcționare
inexactă a unor resurse ce ar putea avea un scop mai eficient.
3. Furnizarea publică a bunurilor de merit
Aceasta pleacă de la premiza externalităților pozitive create,
dar problema este cea a discrepanței între beneficiile individuale și
cele sociale obținute. Exełnplu: subvenționarea învățământului
terțiar, duce la o masificare a acestuia și la o depreciere a diplomelor
evidentă în țările dezvoltate printr-o micșorare a beneficiilor salariale
individuale, dar și prin diminuarea productivități sociale.
4. Subvenționarea
Prin această măsură guvernul încurajează un nivel
personal optim de consum prin suportul financiar acordat
pentru reducerea prețurilor finale.
5. Îmbunătățirea sistemelor de informare cu scopul
de a atrage atenția consumatorului asupra riscurilor pe care
acesta le poate suporta dacă consumă în exces un bun (cum
sunt campaniile naționale împotriva consumului de sare,
zahăr și grăsimi sau alcool) sau dacă nu consumă (cazul unei
campanii pentru vaccinarea împotriva gripei).
6.0bligativitatea consumului
Dată fiind importanța lor pentru indivizi, autoritățile pot
decide să oblige, prin forța legii, persoanele individuale să
consume aceste bunuri. Întâlnim această practică în varii
situații cum este cazul asigurărilor de sănătate, accidente ori
pensie sau, de curând, în cazul asigurărilor obligatorii ale
locuințelor.
Capitolul 4
EXTERNALITĂȚILE
Definiție
Tipologie
Informația imperfectă
Echitaten și redistribuirea veniturilor
4.1 . Definitie
Apariția efectului de seră datorat emisiilor de COI din
atmosferă de către industriile moderne, topirea ghețarilor polari,
dispariția accelerată a unor plante și animale în ultimii zeci cle ani,
dar și eradicarea unor boli, urinare a unor campanii de vaccinare
desfășurate la nivel național și internațional reprezintă doar câteva
exemple de ceea ce economiștii sectorului public numesc
externalități.
Definim drept externalitate o situație economică în care
actul tranzacționării unui bun de la producător la consumator
nLl afectează doar situația celor doi implicați în tranzacție ci și
o a treia parte, fără ca aceasta să ia parte la tranzacție și fără
deci, ca ea să plătească pentru beneficiile aduse de acțiunea
respectivă saLl să fie despăgubită dacă efectele tranzacției
SLłnt negative. În acest caz, atât costurile externe, cât și
beneficiile externe nu SLłnt încorporate în prețurile
pieței. Din acest motiv nici producătorul,
nici consumatorul nu sunt interesați să ia în considerare impactul

asupra terților.
Milton Friedmann numește externalitățile și ”efect de
vecinătate". Una din primele definiții ale externalităților este
dată de Arthur Pigou în " The Econonzics of Welfare ” când
vorbește despre divergența între produsul social și cel privat,
astfel:
”Aici esența problemei este aceea că o persoană A, în
poziția de a oferi un serviciu pentru care se face o
anumită plată, către o persoană B, incidental oferă un
serviciu sau face un deserviciu unei alte persoane (ce
nu este producător al serviciului respectiv) de o
asemenea manieră că nicio plată nu poate fi obținută
de Ia cel ce beneficiază de serviciul respectiv, după cum
nicio compensație nu poate fi oferită celui prejudiciat
din tranzacția între A și
El oferă și câteva exemple foarte sugestive de

externalități pozitive: o pădure privată poate să
îmbunătățească mediul vecinilor săi, lumina din fața casei
personale îmbunătățește iluminatul stradal, cercetarea
fundamentală poate îmbunătăți procesele de producție sau de
externalități negative: o fabrică din apropierea unei zone
rezidențiale distruge mediul natural, mașinile aglomerează și
distrug drumurile.
Mai târziu, James Meade, economist englez laureat al
premiului Academiei suedeze pentru economie în memoria lui
Nobel, ne oferă unul din cele mai celebre exemple cu privire la
externalități. Exemplu este cel care apropie un apicultor de un
90 Rãzvan Papuc
pomicultor. Meade afirmă că apicultorul profită de

proximitatea pomicultorului obținând o mai mare cantitate de
miere pe care 0
17 Pigou, A.C., The Economics of Welfare, MacMillan, London, 4th edition,

1932, pag. 38 1
poate vinde la un preț mai bun, fără să plătească nici o contribuție
către pomicultor. De asemenea, pomicultorłll beneficiază cle
proximitatea apicultorului pentru că polenizarea arborilor se face în
aceste condiții mai ușor și de asemenea fără costuri. Beneficiile
pomicultorului sunt și ele ridicate pentru că nu plătește pentru
polenizare, dar și pentru că în acest fel crește rezistența arborilor la
boli. Așa cum arătałrł la început, cele mai cunoscute exełrłple
utilizate de economiști pentru a explica externalitățile sunt însă cele
legate de poluarea aerului și a apei pentru externalitățile negative și
eradicarea unei boli oarecare, urnłare a unei campanii de vaccinare la
nivel național sau global.
O altă definiție cunoscută asupra externalităților o oferă
Walter Heller și David Starrett 18 : ”Noi definim drept externalitate o
situație în care economia privată, de piață nu oferă suficiente
motivații pentru a crea o piață potențială în privința unui bun sau
serviciu, iar non-existența unei piețe creează ineficiență paretiană.”
Aceștia consideră că o situație definită drept 'externalitate” trebuie să
fie mai atent explicată în termeni de:
l . dificultăți în definirea proprietății private;
2. comportament noncompetitiv;
3. absența unor inforłnații • relevante din punct de vedere economic;
4, nonconvexitate în tranzacții.
Situația de externalitate este una a *'absenței pieței". Indiferent de
definiția pe care o acceptăm, externalitățile au fbst clasificate pentru a
fi ajutați să înțelegem mai bine structura acestora, dar și efectele
specifice avute de fiecare din ele asupra activităților economice și
asupra rezultatelor acestora.
1 8 Heller, Walter; Starrett, David, The nafure of externalities, in Steven

A.Y. Lin editor, Theory and Measurement of Economic
Externalities, Academic Press, New York, 1976, pag. 9-22
4.2. Tipologie
O externalitate este pozitivă (creează beneficii externe
sau bunuri de merit) - ca în cazul campaniei de vaccinare -
dacă ca urmare a acțiunii respective (în cazul nostru
vaccinarea) beneficiază de efectele ei nu numai individul care
astfel este ferit de boli, ci și ceilalți membri ai societăți,
precum și societatea în întregul ei (se diminuează cheltuielile
sistełnului de sănătate, crește numărul orelor de muncă, se
diminuează cheltuielile guvernamentale determinate de
cercetarea pentru găsirea unui tratament adecvat etc.).
O externalitate este negativă (creează costuri externe)
dacă acțiunea de producție are efecte negative asupra unui terț
(cum ar fi poluarea fonică de care se ”bucură” cei aflați în
apropierea marilor aeroporturi).
Externalitățile de producție și cele de consum
Primele reflectă ameliorarea sau deteriorarea stării unui
agent B, ca urmare a producției unui agent A. De exemplu, ca
urmare a dezvoltării poștei electronice prin intermediul
internetului, numărul poștașilor a scăzut aceștia având mai
puțin de muncă.
Celelalte reflectă ameliorarea sau deteriorarea stării unui
agent B, ca urmare a consumului unui agent A. Cazul unui
bolnav de gripă care se vaccinează, ferind astfel de contactarea
bolii a celor din familia sa sau pe cei de la locul de muncă cu
care intră în contact. Sau dacă am cumpărat un telefon care are
capabilități 3G permițând video-telefonię, va crește utilitatea
celorlalți deținători de asemenea aparate.
92 Rãzvan Papuc
O altă categorie de externalități sunt externalitățile

tehnice. Acestea se manifestă atunci când funcția de producție a
unui agent este modificată de acțiunea unui terț. Cazul
pomicultorului și al apicultorului reflectă o asemenea
externalitate tehnică. Weber (1997) consideră procesul de
producție ce determină externalități tehnice ca un proces în care
producția unui bun X antrenează producția altor bunuri Y sau,
mai simplu, producția unui bun principal antrenează producția unui
sub-produs. Acest tip de externalități pot apărea, de exemplu, când
producția unor ambalaje de unică tblosințžl pentru diferite categorii
de bułiuri antrenează creșterea numărului de mașini care reciclează
gunoiul menajer.
Externalități pecuniare sunt acel tip de externalități care apar
atunci când prețul de achiziție sau de vânzare al unui produs este
modificat de acțiunea Lłnui terț. Atunci când discutăm despre
producție vom discuta despre externalități care modifică funcția
costurilor. Un bun exemplu în acest sens este cel al unui producător
de construcții civile care este de costurile de producție ale
cimentului din industria materialelor de constructie. Dacă se fac
investiții în sectorul materialelor de construcție atunci prețurile
materialelor vor scădea, ceea ce va avea efecte pozitive asupra
capacității de construcție a locuințelor pentru firmele din acest
sector.
Externalități tehnologice reprezintă efecte asupra unei
industrii prin modificarea productivității totale a factorilor de
producție. Un software gratuit, de pildă, poate fi utilizat de
întreaga industrie IT, generând costuri mai reduse și implicit,
productivitate mai ridicată.
Externalități de poziție (de status)
Vorbim despre externalități de poziție deoarece utilitatea pe
care un consumator o resimte de pe urma consumului LillLli bL111
depinde de utilitatea pe care alți consumatori o resimt cle pe Llł•nła
consumului aceluiași bun. Totodată, acest tip de externalități depind
de poziția pe care o are consumatorul în ceea ce privește posesiunea
bunului față de ceilalți. O externalitate este pozițională când o nouă

unitate consumată dintr-un bun alterează contextul relevant în care
un bun de status este evaluat1 9 In cazLll bL111Llł•i lor
poziționale legătura între evaluarea consUlTLllLli LIIILEi bun și
Frank, Robert, Are posilional externalilies deifferenł ji•onł ofher
externalities, Brookings Institution Conference on ”Why inequalities
matters: Lessons for policy from the economics of happiness, 2003, pag. I
contextul în care are loc consumul este ridicată. Beneficiile
poziționale (keeping up with the Jones) creează adesea în economie
supra-investiții și ”cursa înarmărilor". Iată câteva exemple:
1. într-un proces una din părți va pierde iar
cealaltă va câștiga, dar ambele părți vor fi interesate să
cheltuiască mult pentru avocați;
2. în sporturile ce implică masă musculară mare,
steroizii îi ajută pe sportivi să câștige, ceea ce va face să
crească numărUl celor ce îi vor folosi;
3. într-un loc de muncă cei ce muncesc mai mult
vor fi promovați, dar de regulă o singură persoană este
promovată, ceea ce îi conduce pe ceilalți la așa numita cursă a
șobolanilor (rat race),
Aceste situații conduc la cheltuieli ridicate ale
participanților Ia acțiune, cu scopul de a fi câștigători. Prin
urmare, toți participanții pot diminua cheltuielile dacă sunt de
acord să reglementeze situațiile respective. În economiile reale,
aceste situații, rezultat al externalităților de poziție, sunt
numeroase, între reglementări putând aminti: limitarea prin lege
a cheltuielilor dintr-o campanie electorală, reglementarea
consumului unor substanțe cu potențial ridicat în creșterea
artificială a performanțelor sportivilor de elită, reglementări
privind limitele în construcția unor mașini de curse, norme'
standarde, locul de muncă etc.
94 Rãzvan Papuc
Externalități de rețea (numite și efecte de adopție)

reprezintă acele externalități apărute datorită efectului de
exemplu (ceilalți fac la fel) ceea ce conduce la creșterea
utilității acțiunii respective sau la multiplicarea efectelor
negative. În cazul unui standard informatic vom putea observa
o creștere a numărului de programe create conform
standardului respectiv dacă mai multe persoane îl acceptă.
Câștigarea competiției între HD-DVD și Blue Ray, de către
ultimul standard a creat posibilitatea creșterii numărului de
utilizatori și scăderea consecutivă a costurilor de producție și
implicit a prețurilor în cazul ultimului standard, ceea ce nu
înseamnă în mod automat că ultimul standard a fost cel mai
bun.
Orice piață afectată de externalități este o piață ineficientă,
pentru că în acest context costurile sociale și cele private nu vor fi
identice, așa cum arată Stiegler în The Theory of Price (1966).
Producția cu costuri externe și fără costuri externe pg 2 chapter 11
Figura nr. 8
Intr-o firmă, societate pe acțiuni, acționarul răspunde

pentru partea sa din firmă deținută sub forma acțiunilor. Și în
modelul concurențial de bază avem de-a face cu
presupoziția răspunderii integrale a participantului la tranzacție
pentru acțiunile întreprinse. Dar, în economia reală, imperfectă,
răsfrângerea acestor acțiuni asupra unui terț este o realitate ușor
observabilă: externalităęile fiind constante și nu neapărat fapte
marginale ale acestor acriuni. În mod evident externalitatea
devine astfel sursă de dezechilibre.
4.3. Solutii
Prezență comună în orice acțiune economică,
externalitatea reclamă soluții diferite propuse de economiști:
laissez-faire-ul, fuziunea, negocierea, reglenzentarea,
nornzativisnud, norłnativisłnul diferențiat, acordarea de
drepturi de schintb speciale, punerea sub incidența legii, taxele
pigouviene sunt solu!ii ale statului pentru problełna
externaliti!iloł• negative sau furnizarea guvernamentală ca
soluĘii pentru acele acriuni ce generează externalită!i pozitive,
benefice.
Laissez-faire-ul — deși pare o non-soluție, o expresie a
incapacității de reglementare, această soluție nu este tocmai de
neglijat. Un exemplu este edificator în acest sens: poluarea
fonică produsă de avioane. Zgomotul produs de avioane când
decolează și aterizează este unul din cele mai puternice create
de om și, evident, producător de mult disconfort pentru cei
aflați sub culoarele aeriene respective, In numeroase cazuri
autoritățile aeronautice au fost obligate, urmare a unor hotărâri
judecătorești, să diminueze numărul avioanelor ce survolau
zonele respective, diminuând astfel volumul poluării fonice.
Dar, ceea ce se uită de multe ori este faptul că a permite în
continuare utilizarea respectivelor culoare de zbor înseamnă
mult mai multe beneficii pentru comunitatea respectivă (prin
96 Rãzvan Papuc
numărul de locuri de muncă create de autoritățile aeronautice,

prin creșterea economică a regiunii respective etc.). Pe de altă
parte, strategia laissez- faireului este și sursă a ceea ce Hardin
(1968) numea ”tragedia bunurilor comune", astfel, dacă nu se
utilizează nici un tip de constrângere, lipsa reglementărilor
conduce, ca în cazul pescuitului oceanic, la diminuarea fondului
de pește, prin suprarecoltare. La fel, pe o pajiște comună, actul
rațional Ia nivel individual al unui individ de a aduce pe islazul
respectiv m ai multe animale la pășunat conduce la creșterea
numărulUi de
asemenea ”free riders”, care vor beneficia din ce în ce mai puțin de
resursele islazului comunal,
Fuziunea reprezintă o soluție simplă, dar ineficientă pe
termen lung de a internaliza costLłrile poluării externe. Atunci
când o firmă industrială poluează terenul din imediata sa
vecinătate, ea îl poate achiziționa, astfel, internalizând
costurile, creșterea acestora pe termen lung obligându-l la o
conduită bazată pe optimul producției (ținând seama de faptul
că repetarea practicii anterioare ar crește enorm costurile de
interanlizare).
Reglementarea reprezintă soluția publică pentru limitarea
externalităților negative. Norma de poluare este un prim model al
reglementării, soluția fiind aceea de a se acorda norme de poluare
pe care firma este obligată să le respecte, fiind determinată astfel să
investească în tehnologie mai płlț•in poluantă.
Taxa pigouviană este un mod de a taxa acele activități de
producție în care costurile sociale ale producției bunului în caLłză
sunt mai mari decât beneficiile individuale, producând o situație de
ineficientă paretiană. In acest caz, vom observa o supraproducție a
bunului în cauză, caz în care, taxa lui Pigou va aduce producția în
limitele eficienței paretiene. Practic, o taxă de acest tip va trebui să
contrabalanseze externalitatea negativă. Ea are drept obiectiv major
internalizarea costulL1i marginal social, pe baza principiului cunoscut

sub numele ”poluatorul plătește". De aici și dificultatea practicării
sale, având în vedere dificultatea echivalenței între ”pedeapsa
pecuniară” și nivelul externalității negative. Cu toate că principiul
poluatorLllLli care plătește este larg acceptat în politicile economice,
pLłnerea sa în practică este dificilă nu numai prin dificultatea
anterior anłintită, ci și prin imperfecțiunile punerii sale în practică.
Astfel, un exemplu este oferit de taxa pe a doua înmatriculare în
versiune ronłânească. Deși ca principiu este intern consistentă cu
ideea că o mașină mai veche trebuie să fie taxată mai mult pentru că
lipsesc elenłentele
tehnice care duc la diminuarea emisiilor nocive (precum
catalizatorii), producând externalități negative mai mari,
neaplicarea sa în cazul mașinii autohtone pune sub semnul
întrebării atât eficiența, cât și echitatea unui asemenea
principiUl. În sfârșit această taxa mai ridică o problemă dificil
de rezolvat, dacă se forțează politic infroducerea taxei respective
într-o perioadă scurtă de timp, internalizarea costurilor sociale
va conduce la creșterea prețurilor produsului final și la
diminuarea cererii. Cel mai cunoscut exemplu de taxe
pigouviene este cel al taxelor pe emisiile de carbon, care
reprezintă o taxă variabilă pe combustibilii de origine fosilă,
variabilă în funcție de emisiunile de dioxid de carbon produse.
În țări precum Suedia, Danemarca, Germania sau Marea
Britanie întâlnim asemenea taxe.
98 Rãzvan Papuc
sociale Costuri
marginal
Cost
Cost marginal
Preț—
marginale
privat marginal+taxă privat
Venituri
Taxe
GDP nou GDP Cantitate
Figura 9
Costuri
MEC
Figura nr. IO
Problema externalităților a fost luată în considerare și de

către autorii ce tratează problema creșterii economicii în
teoriile ce sunt asociate ca și cadre explicative ale acesteia.
Dintre numele mai importante ce tratează această problełna
pot fi enumerați Paul Rołner — ce modelează creșterea
economică. rezultat al unor externalități determinate de
cunoaștere (de acumulare a unui câmp mai mare sau mai mic
al acesteia), Lucas, care în modelele sale cu privire la
importanța capitalului uman (acumulat cd urmare a practicilor
de tipul learning by doing sau celor de tipul off the job) pentru
creșterea economică, arată că practicile respective sunt
însoțite de externalități pozitive (de pildă, în cazul emigranților
din țările sărace către țările bogate, învățarea prin cele două
100 Rãzvan Papuc
metode conduce la externalități pozitive, în sensul în care

aceștia vor cunoaște rate mai ridicate de creștere a salariilor
datorate creșterii constante a productivității lor până Ia
niveluri apropiate de cele ale celor din țările de primire a
fluxurilor de emigranți, Peter Klenow și Andres Rodriguez-Clare
consideră că actualul nivel al PIB-ului mondial - de aproximativ
50 trilioane dolari — se datorează schimbului mondial de idei,
în lipsa căruia PIB-ul actual ar fi de doar 3 trilioane dolari.
Diferențele de venituri între țări, pe de altă parte, se datorează
conform celor doi diferențelor în investiția în cunoaștere.
Capitolul 5
ECHITATEA Șl REDISTRIBUIREA VENITURILOR
• Criteriile echității
• Utilitarismul
• Justițin socială la Rawls
În lucrarea sa din 1959 Richard Musgrave,

argumentând necesitatea finanțelor publice afirma că alături
de necesitățile de stabilizare și cele de alocare, rolul finanțelor
publice este de a produce redistribuirea veniturilor pentru a
veni în întâmpinarea unor standarde culturale cu privire la
egalitatea socială.
Problemele echității în distribuirea rezultatelor activității
economice au constituit o preocupare constantă a
econonłiștilor și, în aceeași łnăsură, a factorilor publici de
decizie. Practic, fiecare nouă epocă economică, aflată sub
influența unor teorii economice, unui mod de a produce
obiectele economice (tehnologie) sau a unor ideologii politice, a
ridicat problenła legitimității rnecanismelor de redistribuiri în
societate și nivelului redistribuirii. Chiar dacă, în general, se
admite că inegalitatea este constitutivă oricărei societăți, deci și
diferitelor • activități economice, dimensiunile acesteia și
cauzele sunt o obișnuită temă de controverse pentru politicieni
sau economiști.
De la teoriile de tipul ”blaming the victim” (William
Ryan, 1971), până la cele socialiste clasice ce pun accentul pe
102 Rãzvan Papuc
vina elitelor în redistribuirea inegalitară a veniturilor sau la cea

rawlsi-ană, ce prin ' 'second principle of injustice”, consideră că
există un grad de inegalitate acceptabil atâta timp cât de ea
beneficiază cei mai dezavantajați membrii ai societății (cu alte
cuvinte dacă există diferențe de venituri între un profesor și un
muncitor de la o uzină siderurgică, aceasta sunt acceptabile
doar dacă acesta va fi modul prin care va fi încurajată
”producția” de profesori, prevenind astfel apariția unor
probleme mai mari decât cea a unui anumit grad de inegalitate
(cum ar fi analfabetismul), preocupările privind redistribuirea
avuției au fost constante în epoca modernă.
În acest context, rolul statului a apărut a fi unul de
mediator pe problemele inegalității având propria sa motivație
pentru a respinge inegalitatea ridicată. Printre aceste motivații
putem enunța: asocierea unor niveluri ridicate ale inegalității cu
probleme sociale grave precum creșterea violenței în zonele
urbane, diminuarea accesului la serviciile de educație,
diminuarea accesului la serviciile de sănătate. De asemenea,
inegalitatea ridicată este asociată și cu o diminuare a participării
la viața politică, între care diminuarea participării la vot este cea
mai evidentă. Pe de altă parte, studii statistice au evidențiat
faptul că țările cu o inegalitate redusă a veniturilor performează
mult ITłai bine din punct de vedere economic (exemplul Asiei de
Sud-Est versus America Latină). Unii autori, de altfel icon-uri ale
teoriei economice, consideră că prea multă intervenție
redistributivă a statului pune bazele statului totalitar. Astfel,
Hayek, în Drunłlll către servitute afirmă: ' 'Controlul economic
nu reprezintă doar un control asupra unei părți din viața omului
ce poate fi separată de restul acestei vieți; este controlul asupra
tuturor aspectelor vieții.” Milton Friedmann este un alt

reprezentant al aceleiași
20 Hayek, Friederich, Drunnłl către servitute, Edit. Humanitas, București,

1996, pag. 95
filiații de idei. Pe de altă parte, argumentul : 'Hayek-Friedmann”
este contestat de alți economiști, care exemplifică CLI situații în
care un nivel ridicat de control asupra PIB al statului, nu a redus
nicidecum libertatea economică, ci pe cea politică. Tul(ock,
reprezentant al Public Choice Theory, consideră că argumentul
de mai sus este fals exemplificând cu situația Suediei, în care, la
momentul analizei 1988, statul controla aproximativ 60% din
PIB, Pe ansamblu, chiar dacă statele controlează mai mult din
PIB, față de situația de la începutul sec. XX, nu se poate afirma
că acest lucru a diminuat inițiativa liberă economică și deci
obținerea de venituri mai mari. Ba mai mult, studii asupra
participării Ia vot în democrațiile tradiționale au pus în evidență
faptul că, CLI cât sistemele economice produc mai multă
inegalitate, cu atât participarea la vot scade, așa încât, echitatea
și eficiența nu trebuie privite ca reciproc exclusive, ci
dimpotrivă, ca reprezentând Lin compromis ce asigură creșterea
economică, dar și funcționarea sistemului cu puține convulsii
sociale.
Așadar, într-o economie fundamentată pe mecanismele pieței,
funcționarea după aceste mecanisme oferă certitudinea unor rezultate
economice eficiente, dar oferă certitudinea Linei distribuții eficiente a
veniturilor care să fie social acceptabilă.
Programele bunăstării sunt cele prin care guvernele
acționează pentru ca rezultatele economice eficiente să fie și
echitabil distribuite. Scopul fundamental al statului prin
programele bunăstării este acela de a realiza o plasă de protecție
socială, îłnpiedicând fałniliile sau indivizii să alunece dincolo cle
un anumit nivel al veniturilor pentru a preveni sărăcia. Alocațiile
104 Rãzvan Papuc
național de sănătate, tichetele pentru hrană, ajutoarele pentru

copii, locuințele sociale sunt exełnple de asemenea programe,
care își propun să lupte împotriva riscurilor sărăciei, în condițiile
în care măsurată prin indicatorul rată a sărăciei (persoane al
căror venit este sub un anumit prag) aceasta este la niveluri
ridicate. Astfel, chiar dacă în anii 60 ea era de aprox. 22%, cu 0
scădere în anii 70 la aprox. 12%, a urcat la sfirșitul anilor 90 la
aprox. 15% pe ansamblul economiei mondiale. În 2006 în SUA,
spre exemplu, rata sărăciei pentru minori a fost cea mai mare
între țările dezvoltate cu 21,9% din totalul minorilor și 30%
printre minorii de origine africană. În aceeași țară, statisticile au
arătat că 58,5% din populația a trăit cel puțin un an între 25 și 75
de ani sub pragul sărăciei, Conform OECD, media pentru țările
membre este de pentru 50% mediană și 16% pentru 60%
mediană. În Suedia, doar 6.5% din populație se află sub nivelul
de 50% din venitul median, Belgia 8%, Germania 8.3%, SU A 1
7%, Irlanda 16.5%. În România, conform CIA World Factbooks
2008, 25% din populație trăia sub pragul sărăciei, în scădere față
de nivelul de 41% din 1999. Importanța redistribuirii operate la
nivel guvernamental apare cu atât mai evidentă cu cât pentru
țările dezvoltate se prelimină creșteri ale populației aflate sub
pragul sărăciei, între factorii agravanți putând fi menționați
dezindustrializarea și terțiarizarea economiei (schirnbarea
aportului la formarea PIB, între industrie și servicii a dus la
scăderea veniturilor muncitorilor și Ia creșterea numărulUi de
slujbe cu timp parțial sau redus, pe care aceștia le au), divizarea
digitală, scăderea ocupării în rândul minorităților naționale,
creșterea numărului de emigranți etc.
Politicile redistributive, rod al compromisului Între
echitate și eficiență, funcționează pe baza folosirii sistemului
politicilor fiscale naționale. Nimeni nu iubește fiscalitatea, dar
toată lumea dorește servicii publice mai bune și mai extinse. Un

sistem fiscal contributiv este necesar și pentru a limita costurile
externe ale unui sistem bazat doar pe voluntariat. Dacă în
realitate ar exista doar o asemenea logică asiguratorie atunci ar
trebui să
ne gândim că dacă, de exemplu cineva nu contribuie la sistemele de
asigurări de sănătate și se îmbolnăvește, singurele două soluții ar fi să
fie îngrijit, dar costurile îngrijirilor să fie suportate de alții sau să fie
lăsat să moară pentru că nu a plătit. Pentru acest motiv, al costurilor
externe au fost gândite sistemele fiscale bazate pe taxe pigouviene, ca
și asigurările obligatorii auto.
Numai în România, între 2005-2008 nłłmărul salariaților în
sectorul controlat de stat a crescut cu aprox. 210.000 persoane, iar
cheltuielile salariale au crescut cu 100%. Aproape ] din 4 salariați se
află în sectorul public și aproximativ I leu din 3 din avuția națională
merge către finanțele publice. Acest număr nłare de salariați se
presupune că lucrează pentru înfăptLlirea obiectivelor statului în
privința funcționării eficiente sectorului public, pe baza fondurilor
atrase prin politicile fiscale. Creșterea numărului de salariați în
sectorul public este, de asenłenea, o realitate a tuturor economilor de
piață cunoscute, apariția Unor instituții publice stłprastatale
contribuind la creșterea acestui sector — cazul instituțiilor europene
fiind unul cunoscut. Aceste instituții prezumându-se a funcționa pentru
a asigura beneficii în interiorul statelor bunăstării, pe baza
redistribuirii unor fonduri substanțiale obținute prin diferitele tipuri de
politici fiscale naționale. Este un lucru banal să spunem că fiscalitatea
există de când există și statul, ea jucând un rol diferit, în funcție de
rolurile prezumate a aparține statului. Chiar dacă există de când există
guvern, fiscalitatea s-a realizat o lungă perioadă de tinłp în natură,
monetizarea ei fiind o creație preponderentă a Evului Mediu, cel puțin
în Europa occidentală, dată fiind și preponderența economiei naturale
în acest spațiu până în perioada menționată, dar chiar și ceva timp
după aceea. În acele perioade, un sistem fiscal bun trebuia să asigure
necesarul de resurse pentru necesitățile suveranului-monarh, în primul
rând pentru susținerea
106 Rãzvan Papuc
efortului de război, dar și pentru finanțarea cheltuielilor de cele

mai multe ori extravagante ale Curții. În al doilea rând,
sistemul fiscal era utilizat pentru a plăti diversele dări ale
categoriilor aservite către seniorii feudali. În fine, un rol
important era de a se asigura prin aceasta plata taxelor către
imperiile cuceritoare, a fost cazul Țărilor Române în relația
cu Poarta.
Dar cum trebuie să fie un sistem fiscal bun în epoca
modernă? Ce înseamnă a avea un sistem fiscal bun? Problema
este deosebit de importantă pentru că, de modul în care este
perceput un sistem fiscal de către contribuabil, depinde și
succesul aplicării sale. Nu de puține ori sistemele fiscale sau cel
puțin, anumite elemente ale acestora s-au dovedit a fi nu numai
ineficiente, dar și rău percepute de contribuabili, mai ales din
punct de vedere al echității lor. Sisteme de impunere directă
precum capitația, utilizarea drept obiect al impunerii numărul de
ferestre dintr-o casă sau numărul de coșuri de fum, lipsa de
preocupare a autorităților fiscale de a face diferențe Între
contribuabili pe seama situației personale a acestora sunt doar
puține exemple dintr-un șir lung de politici fiscale prea puțin
preocupate de dreptatea socială, La fel, probiema fiscalizării
unor bunuri a căror ofertă este rigidă indiferent de evoluția
prețurilor, a constituit o problemă deosebită pentru autoritățile
fiscale și pentru imaginea creată în ochii contribuabililor. De
exemplu, Henry George, un cunoscut economist politic american
din secolul XIX, este susținătorul cunoscut al unui tip de taxare
numit impozitul pe valoarea pământului (site value taxation),
care implică taxarea doar a valorii păłnântului deținut și nu și a
bunurilor de pe acesta. EI considera un asenłenea sistem neces ar
pentru că deținătorii terenurilor nu vor putea face în aceste
condiții speculă cu ele deoarece o valoare înaltă a taxării sau
doar spectrul ei ar duce la scăderea valorii tuturor titlurilor de

valoare asociate cu deținerea terenului și deci la o diminuare a
apetitului speculativ al deținătorilor de terenuri. Taxa era gândită
și ca o măsură pentru a limita inegalitățile apărute ca urmare a
Unor privilegii acordate în mod discreționar de către regii
absolutiști ai Europei care ofereau terenLłri acelor seniori
feudali care îl sprijineau. Milton Freidman consideră această
taxă ca fiind puțin distorsionantă și cu un potențial ridicat de a
satisface nevoi financiare ale statului fără să limiteze creșterea
economică.
5.1. Criteriile echitătii
Economiștii sectorłllui PLIblic au căzut de acord CLI

faptul că un sistem fiscal perfect nu există, dar putem să
identificănł câteva criterii pe care trebuie să le aibă în vedere
designerii politicilor fiscale, pentru a vorbi de un ”sistem fiscal
bun": I.Criteriul echitătii
În sistemul finanțelor publice și implicit în politica fiscală
principiul echității se întâlnește sub diferite forme astfel:
• În cazul impozitelor directe autoritățile publice stabilesc
minipnului neiłnpozabil, ceea ce se traduce prin legiferarea
scutirii de impozit a unui venit minim ce se poate întâlni
atât sub forma impozitului pe salarii, cât și în privința
impozitului pe profit (în România îl întâlnim și în cazul
veniturilor din pensii ce nu depășesc 1000 ron) .
Sarcina fiscali — trebuie stabilită în funcție de puterea
contributivă a fiecărui plătitor, cu luarea în considerare
a mărimii venitului sau averii care face obiectul
impunerii, ca și a situației personale a acestuia. Un
studiu al OECD din 2008 arată că sarcina fiscali
108 Rãzvan Papuc
ridicată și iłnpropriu așezată reprezintă o piedică nzare în

crearea de noi locuri de nucncă în econonzia łnondială.
La o anułnită putere contributivă, sarcina fiscală a unei
categorii sociale să fie stabilită în conzparație cu sarcina
fiscală a altei categorii sociale. Contribuțiile la cheltuielile
publice trebuie să se facă în func(ie de capacită(ile
contributive, indicatorii folosiri pentru a deterłnina
capacitatea contributivă putând fi utiliza!i pentru a realiza o
structură optiłnă între iłnpozitele pe venit, pe capital și pe
consuni, care sunt cele nzai itnportante surse de venituri la
bugetele publice, hnpunerea să fie generală — cuprinzând
toate categoriile sociale care realizează venituri sau care au
o anuntită avere — cunoscut Si sub denłonirea de egalitate
în fața intpozitului - pentru toate persoanele fizice 'i juridice,
indiferent de locul de donziciliu și de tipul de activită(i
econonłice sau de tipul de organizare legală, intpunerea
trebuie să se facă în același łnod.
Alți economiști reduc aceste principii ale echității fiscale

la două: echitatea orizontală ceea ce presupune faptul că
persoanele care se găsesc în situații economice similare trebuie
să plătească impozite identice, aceeași putere contributivă
aducând aceeași sarcină fiscală și echitatea verticală care
presupune că 0 putere contributivă mai mare presupune plata.
unui impozit mai mare, iar o putere contributivă mai mică
presupune plata unui impozit mai mic.
Principiile echității orizontale protejează plătitorii de
taxe de discriminare arbitrară (de pildă pe bază de sex, rasă sau
credință). Acest principiu, în unele democrații, este prevăzut în
Constituție, cum este Amendamentul 14 din cea americană.
Când discutăm despre echitatea orizontală trebuie, de

asemenea, să avem în vedere câteva probleme coiłceptLłale.
Prima problenłă este cea a măsurării venitului ce este utilizat în
gruparea plătitorilor în grupuri de egali. Cel mai obișnuit nłocl
de a ITIăsura este acela al venitului anual, însă numeroși
economiști consideră că o calculare a sa ca „venit de-a lungul
vieții” este mai corectă. Joseph Cordes (1999) oferă exemplul
următor pentru a înțelege diferența:
„Să luăm spre exemplu cazul a doi plătitori de impozite A
și B, a căror viață este împărțită în două din acest punct de
vedere. Astfel, în prima perioadă, fiecare dintre cei doi câștigă
câte 50000 $; în a doua, ei ies la pensie și trăiesc din economiile
primei perioade. Contribuabilii! A economisește 20000 $ și îi
investește cu un profit de 10%, în timp ce contribuabilul B
economisește doar 10000 $, CLI aceeași rată a profitului, 1 0%.
Problema este: au A și B venituri egale? Răspunsul depinde de
cum calculăm venitul: anual sau de-a lungul vieții. Dacă
standardul este venitul anual, atunci da, în prima perioadă
venitul anLłal al celor doi este egal, dar în perioada doua venitul
anual al lui A este mai mare decât al lui B. Conform principiului
echității, atunci în perioada I fiecare va plăti un impozit egal, iar
în perioada 2 A va plăti mai mult decât B. Deși din punct de
vedere al venitului vom avea egalitate în iłnpozitare, dacă
judecăm după consum egalitatea respectivă nu mai există
deoarece pentru perioada l , A și B vor plăti innpozite doar pe
mărimea venitulLli ce este consumat, astfel, A va plăti mai
puțin, economisind tnai mult, iar B mai mult economisind mai
puțin, chiar dacă •au același venit. Dacă luăm în considerare
venitul de-a lungul vieții, situația se schimbă în timp ce taxarea
consumului răspuncle echității orizontale, taxarea venitului
implică o mai mare incidență asupra celor care își amână un
consum mai łnare, deci economisesc mai mult.”2 Principiul
110 Rãzvan Papuc
echității este discutabil și când Ia același venituri investite se

plătesc mai multe impozite datorită unei taxări diferențiate a
diferitelor tipuri de active,
Prin echitatea verticală se realizează cel mai bine
dezideratul redistribuirii averii în scopuri sociale, culturale,
expresii ale solidarității sociale, folosind cote de iłnpuneł•e —
diferențiate, de tip progresiv — cota crește pe măsura creșterii
materiei impozabile, sub forma cotelor progresive simple
aceeași cotă de impozit asupra întregii materii impozabile
aparținând contribuabilului și sub forma cotelor progresive
conzpuse - când materia impozabilă este divizată în mai multe
tranșe, iar pentru fiecare tranșă este stabilită o altă cotă de
impozit.
În cazul echității orizontale, unii economiști consideră că
impozitarea uniformă va determina apariția unei regresivități a
impozitării: aceasta însemnă că persoanele cu venituri mai mici
ce plătesc aceeași cota de impozite ca și cei cu venituri mari vor
avea o sarcină fiscală mai mare decât cei cu venituri mai mari.
In cazul TVA, acest lucru înseamnă că o cota egală pentru toată
lumea afectează mai mult pe cei cu venituri mai reduse decât
pe cei cu venituri mai mari deoarece cota respectivă se aplică
unui venit mai mic. În figura următoare putem observa,
reprezentarea grafică a celor trei tipuri importante de taxare:
progresivă, regresivă și proporțională:
21 Cordes, Joseph, Horizontal Equity, Encyclopedia of taxation and tax policy,

Urban Institute Press, 1999
Venit
Figura nr. 11
Cu excepția cazului în care o taxă este percepută pe venit,

este dificil de afirmat că o taxă este progresivă, regresivă sau
proporțională, doar privită în mod izolat. Astfel, așa, CLłm am mai
arătat, o taxă proporțională pe consum poate părea echitabilă, pentru
că toți plătesc aceiași taxă, dar ea poate fi la fël de bine regresivă dacă
rata consumului raportată la venit scade dacă venitul crește. Ea este
regresivă pentru că în cazul veniturilor reduse, proporția consumului
în venit este mai ridicată decât în cazul veniturilor foarte mari, ceea ce
face ca, proporțional cu venitul, persoana cu venituri mai mici să
plătească mai mult la stat decât cel cu venituri ridicate. Pentru a
înțelege mai bine
112 Rãzvan Papuc
progresivitatea unui sistem de impozitare, economiștii au

introdus diferența între rata medie și cea marginală a
impozitării.
Rata medie a impozitării reprezintă totalul taxelor plătite
ca procent din totalul veniturilor câștigate. Rata medie a
impozitării încorporează toate taxele plătite la toate tranșele de
venit. La niveluri foarte ridicate de venit, diferențele dintre rata
medie și cea marginală se micșorează.
Prin rată marginală a taxării înțelegem rata impozitării
aplicată ultimului leu ce reprezintă baza taxării. Se determină ca
variație a câștigului raportată la variația venitului câștigat,
reprezentând rata impozitării asupra ultimei unități monetare
câștigate. Astfel, între rata marginală și cea medie a impozitării
pot apărea trei categorii de relații, așa cum sunt prezentate În
graficele următoare:
Rata marginală Rata
medie
B Venituri
Figura nr. 12
Figura nr. 13
marginală
nłedie
Figura nr. 14
Pentru că progresivitatea taxării implică rate nłarginale ale impozitării

ridicate, ea reduce, așa cułn sugerează stuciii
114 Rãzvan Papuc
importante (Karabegovici et.al, 2004), dorința de a munci a

persoanelor, reduce dorința de a-și asuma riscuri sau de a crea
noi afaceri, cu consecințe negative asupra creșterii economice.
Laureatul Nobel pentru economie din 2004, Edward Prescott,
afirmă că slaba ofertă de locuri de muncă din Germania, Franța
sau Italia se datorează ratelor de impozitare marginale foarte
ridicate. Un alt laureat al Premiului Nobel, Robert Lucas
conchide și el că niveluri foarte ridicate ale ratelor impozitării
asupra capitalurilor are efecte negative asupra creșterii
economice.
De regulă, când se afirmă că un nivel ridicat al ratelor
marginale de impozitare creează o diminuarea a înclinației către
investiții și asumarea riscului, se apelează Ia imaginea oferită
de curba lui Laffer (Taxation, GNP, and Potential GNP, 1978)
t Cota de impozitare
Figura nr. 15
La dreapta punctului t orice creștere a nivelului

impozitării duce la scăderea veniturilor bugetare, deoarece la
aceste niveluri de taxare scade interesul investitorilor pentru
investiții suplimentare. Dacă se ajunge la nivelul de 1 00% atunci

nivelul veniturilor va fi zero.
Nivelul ridicat al veniturilor ca pondere din PIB atrase
către bugetele publice din unele țări precum Franța sau Suedia
(45% din PIB) nL1 se datorează ratelor marginale ridicate, ci
taxelor unice (flat taxes) aplicate conSLłmUlUi populației cu
venituri scăzute și medii.
Ratele marginale ale impozitării cele rnai ridicate erau în 2002
conform stLldiului Pricewaterh0LtseCoopers; International Bureau of
Fiscal Documentation în Suedia (56%), Danemarca (59%), Belgia
(52%), iar cele mai mici erau în Bolivia (13%),
Hong Kong (16%), Rusia (13%). În Economic Growth (Robert
Barro și Xavier Sala-i-Martin, 2004) se arată că printre cele mai
rapide ritmuri de creștere economică în ultimii 30 cle ani le-QLI
avut țări precum Coreea de Sud, Hong Kong, Thailanda sau
Irlanda, țări ce au avut și printre cele mai mici rate marginale de
impozitare.
România a cunoscut o evoluție, în continua scădere a ratei
marginale a impozitării de ia nivelul de 38% în 1998, ocupând póziția
a 16-a la nivel mondial, trecând apoi în 2000 la 25%, poziția a 88 la
nivel global, pentru a ajunge la o rată de 16% în 2006, poziția a 79—a
la nivel mondial, în privința taxării profitului. În ceea ce privește,
taxarea veniturilor individuale, acest lucru a însemnat o evoluție de la
un venit de 3.672 $ la care se aplica rata marginală maximă în 1 998,
la un venit de 4,61 7,02, la care se aplica aceeași rată marginală în
2004. Poziția la nivel mondial era aceeași în cei doi ani și anułne 79, În
privința taxării mLłncii, nivelul mediu european este de 35.2% (2005),
Ronłânia fiind cu mult sub acest nivel (26.7%) în același an.
La nivel global, impozitarea marginală a veniturilor a
scăzut de la o medie de 31.3% în 2003 la 28.8% în 2008. media
la nivelul EU fiind de 36.4%, iar la nivelul regiunii ASIA-PACIFIC
de 34.6%, conform (KPMG:2008). În privința ratei medii a taxării
116 Rãzvan Papuc
la nivelul corporațiilor Europa avea un nivel mediu de 23.2% în

2007, în timp ce ASIA-PACIFIC avea cel mai înalt nivel cu 28.4%.
Tot studiul KPMG arată că în 1 06 țări, în ultimii 14 ani, taxele pe
profitul corporațiilor nu au crescut, în nici una din țările
eșantionului.3
Una din direcțiile majore ale politicilor fiscale evaluate
în mod global este accentuarea preocupării guvernelor pentru
utilizarea taxării indirecte ca instrument de politică financiară,
cu alte cuvinte utilizarea așa numitelor taxe ”în timp real", La
nivel global, conform aceluiași studiu amintit mai sus nivelul
mediu al taxelor indirecte este de 15.7%, în timp ce în Europa
procentul este de 19.49% (cel mai ridicat ). Asia — Pacific
având un procent de I l. 14%, 135 de state având sisteme de
taxare indirectă.
Continua extindere a sistemelor de taxare indirectă face
ca ideea echității în cadrul sistemelor fiscale să fie uitată, cel
puțin în contextul în care creșterea obligațiilor statului, face ca
deficitul public să fie un fapt curent al guvernării. Ușurința
colectării, costurile administrative reduse, constanța aportului
Ia buget făcând din taxarea directă varianta ideală pentru
sistemele fiscale în căutarea eficienței.
2. Așadar, cel de-al doilea criteriu este cel al eficienței.

Ca și primul, și acesta a fost enunțat pentru prima dată de
Adam Smith, care afirma că un sistem de impozitare trebuie să
influențeze pe cât posibil cât mai puțin alocarea resurselor din
economie. Pentru ca un impozit să fie eficient fiscal trebuie să
fie elaborat urmărind să satisfacă mai multe criterii cum ar fi:
3 KPMG internationaľs Corporate and Indirect tax rates survey, 2008

• Randament fiscal ridicat. Ca randamentul fiscal să fie cât mai

ridicat, deci să aducă venituri cât mai mari fără a afecta
foarte mult plătitorii, trebuie ca inzpozitul să fie
universal, prin aceasta învelegând că trebuie si fie plătit de

toate persoanele care ob!in venituri din aceeași sursă sau
posedă oforłnă de avere iłnpozabilčl. Pentru aceasta 'trebuie
ca toată nułteria intpozabilă să fie supusă impozitului, fără a
exista posibilită{i de sustragere licită sau ilicită de la
intpunere a unei părp din łnateria inzpozabilă.
• Stabilitatea — dacă un inqpozit este inlrodus doar cu o
perspectivi econołnică pe ternłen scurt acest lucru va
deterłnina deopotrivă creșterea costurilor
adpninistrare, dar și încercări de sustragere cle la plata
acestuia, prin urnłare, un sistenž fiscal bun este acela în care
randanžentul său este constant o perioadă lungă de tbnp,
nefiind foarte nndt influențat de perioadele de creștere sau
dinzpotrivă, de ”răcire ” a econołniei. Cu alte cuvinte, un
ipnpozit trebuie să fie cât .•nai 'neutru la ciclicitatea
econonłică. Din acest łnotiv există o łnai nłare atenție a
autorităților fiscale de a utiliza din ce în ce nłai łnult,
sistełnul indirect de iłnpozitare (cunł este cazul TVA-ului și
accizelor) care, fiind aplicate pe consunž, asigură o sursă
relativ sigură de venituri publice, știut fiind că suntele
a]ëclate consun•ł'lllui curent sunt inelastice la evoluțiil
veniturilor. In cazul bunurilor de strictă necesitate sau al
unor bunuł•i aliłnentare $1' nealinłentare de consuł•n curent
dinažnica veniturilor nu influențează consunndfoarte nłult,
acesla fiind inelastic la clinałnica veniturilor, deci
iłnpozitarea indirectă va asigura o sursă relativ constantă de
venituri la bugetul public.
• Elasticitatea - trebuie ca acesta să fie pern•łanenl adaptabil
necesităților de venituri ale statului. Dacă statul are o
creștere econołnică susținută care în plan bugetar achłce
excedente constante, perioade lungi de tiłnp, atunci este de
presupus că, dacă excedentele respective nu pot fi folosite
pentru plata datoriei publice, o łnăsură firească ar fi aceea a
scăderii fiscalității, pentru a putea reduce și excedentele.
Elasticitatea sau flexibilitatea unui sistełn fiscal trebuie
gândita $i în termenii unui instrułnent de stabilizare
automată. Cu alte cuvinte, când un sistem economic este în
recesiune, politica fiscală trebuie relaxată, după cum, în
perioade de stabilitate economică trebuie ca sistemul să fie
progresiv și redistributiv. În practică, această ajustare este
relativ greu de făcut deoarece, în primul rând, reprezintă o
decizie politică, Prin urmare implică 0 dezbatere publică
intensă, care grupează diferite categorii sociale cu interese
de multe ori divergente în privința impozitelor plătite și a
cuantumului acestora. Dificultatea este agravată și datorită
numărului ridicat al acestor impozite. Ca și situațiile
economice asupra cărora se apleacă, numărul acestora este
foarte ridicat (există țări cu 200-300 impozite), ceea ce face
extrem de dificilă identificarea mixului care să satisfacă
criteriile pe care Ie analizăm acum. Ce certitudine există că
un impozit mai mic asupra consumului va determina o
creștere ridicată a ofertei? Ce certitudine avem că to
reducere a impozitului pe capital va determina o creștere a
investițiilor sau va determina o ieșire a firmelor din zona
ilegală a afacerilor? Creșterea taxelor pe tranzacțiile cu
terenuri are un efect inhibitiv asupra speculațiilor cu aceste
terenuri sau va determina o creștere continuă a prețului la
aceste terenuri, într-o economie emergentă? Ca și în teoria
economică ortodoxă, atunci când discutăm de flexibilitatea
sistemului fiscal trebuie să avem în vedere și perioada de
timp avută la dispoziție de la luarea deciziei de modificare a
120 Rãzvan Papuc
impozitului până la observarea efectelor sale în plan
macroeconomic. În general, de la legiferarea, apoi stabilirea
datei de la care se începe aplicarea noului impozit și mai
apoi observarea rezultatelor sale, pot trece perioade lungi de
timp, care pot face ca un impozit CLI un scop conjunctural
clar să fie inutil în momentul în care începe să aducă roade
pentru simplul motiv că datele economice s-au schimbat
între timp.
Eficiența sistemului fiscal mai este asigurată și prin

costuri administrative cât mai scăzute, adică acele costLłri
implicate în asigurarea creări administrațiilor fiscalei angajării
funcționarilor publici cu atribuții în stabilirea materiei
impozabile, calcularea și perceperea impozitelor. Alături cle
costul general al sistem ului de adnł inistrare, eficienta
administrativă a sistemului trebuie gândită și din alt punct de
vedere, și anume din punctul de vedere al diferențelor de costuri
administrative impuse de diferitele tipuri de taxe. Astfel, unele
taxe sunt mai scumpe din punct de vedere al administrării decât
altele, ceea ce face ca gândirea politicii fiscale să fie realizată în
termeni de mix fiscal, prin analogie cu cel din marketing.
Alături de aceste costuri trebuie avute în vedere și costurile
personale, individuale, aferente completării declarațiilor fiscale
și depunerii acestora, măsLłrate în milioane de ore [a nivel
macroecononłic. care sunt de fapt, ore pierdute în termeni de
productivitate sau de loisir.
Pentru consecvență, trebuie să mai facem o precizare în
privința criteriului eficienței: chiar dacă, așa CLłm ani arătat la
început, un sistem fiscal bazat pe un nivel înalt general al
impozitării (tax burden) este considerat nociv pentru creșterea
economică și pentru alocarea eficientă a resurselor în economie,
datele statistice nu vin întotdeauna în întâmpinarea acestei
ipoteze. Astfel, Norvegia, Finlanda, Danemarca sau Suedia, țări
cu bugete ce reprezintă mai mult de 50% din PIB, au
înregistr,at tot timpul creșteri economice importante, cel puțin,
dacă ne raportăm la țări precum Japonia, cândva o performeră a
creșterii economice, al cărui buget public nu este mai
mare de 29% din PIB. Țările respective, au creșteri economice
ce le plasează În vârful piramidei veniturilor pe cap de locuitor
la nivel mondial, fără a avea bugete publice scheletice. Astfel,
nu putem să nu ne întrebăm dacă curba lui Laffer este legitimă,
dacă nu cumva optimum fiscal nu este decât o iluzie. Studiile
lui Dornbusch și Fischer (1990) sau cele ale Iui McConnell și
Brue (1990) sunt puncte de vedere ce pun în discuție
legitimitatea teoriei lui Laffer.
Alături de echitate și eficiență un bun sistem fiscal
trebui să fie transparent, atât în privința numărului de taxe
e
plătite, a cuantumului acestora, dar și a modului de calcul, de

multe ori afirmându-se că este o legătură directă între
disponibilitatea populației în a accepta un anumit tip de
instrumente fiscale și modul în care factorul politic promovează
responsabil, n oile instrumente fiscale. Un bun sistem fiscal
trebuie să fie, pe de altă parte pe înțelesul tuturor. Criteriul
transparenței mai impune ca un sistem fiscal să fie cât mai
simplificat, pentru că „un sistem fiscal foarte complex, poate
mării confuzia, frustrările contribuabililor și percepția că o taxă
ascunsă este 0 taxă necinstită.” Transparența sistemului fiscal este
necesară ap oi pentru a putea înțelege impactul avut de o
anumită taxă asupra variabilelor macroeconomice, cunoașterea
cantitativă a modului în care aceste variabile sunt afectate fiind
absolut necesară pentru
23 AICPA, Guiding Principlesfor tax lau' transparency, sept. 2003, New Y

ork
122 Rãzvan Papuc
evoluarea impactului politicii fiscale. Sistemul fiscal trebuie să
fie transparent și pentru că aceasta afectează atitudinea
cetățenilor fdță de autorități, care pot fi percepute ca utilizând
sistemul fiscal în mod incorect pentru a face cheltuieli publice
în folosul LillOł• grupuri de presiune sau apropiate autorităților.
Un sistełn fiscal transparent va fi considerat de contribuabili
łnai echitabil, el va crește capacitatea guvernamentală de a
gestiona sistełnul, va diminua evaziunea fiscală etc. Mai mult,
sistemul fiscal trebuie să fie transparent și simplificat în privința
procedurilor legate de asieta fiscală, pentru că, în contextul unei
economii mondiale guvernate de afacerile firmelor
multinaționale, acestea trebuie să înțeleagă regulile naționale în
materie fiscală cât mai corect pentru a nu lua decizii nefericite
în privința propriilor afhceri, cu efecte nefaste asupra tuturor
celor ce sunt afectați de politicile firmelor respective la nivel
național.
Un sistem fiscal obscur poate dăuna economiei în mai multe
moduri din care enumerăm: crearea unor inechităti semnificative
reale sau doar subiective, dar nu nłai puțin dăunătoare, slăbind
abilitatea guvernamentală de a administra sistemul fiscal, favorizând
apariția fenomenelor de evaziune fiscală, afectând capacitatea de
luare a deciziilor de către agenții economici sau de către persoanele
fizice, pe probleme ce implică un orizont lung de timp etc. Lipsa de
transparență afectează atât contribuabilii (de pildă, determinându-i să
aloce multe ore pentru înțelegerea modului în care se calculează
venitul impozabil și completarea fișelor fiscale), ore care înseałnnă
pierderi de productivitate, după cum îi afectează și pe administratorii
sistemului sau pe consL11tanții fiscali și pe prodLłcătorii politicilor
publice guvernamentale. Lipsa de transparență și înțelegerea de către
cetățeni a rolului politicii fiscale adoptate de către autorități, ceea ce
poate crea respingeri ale măsurilor fiscale preconizate (de pildă în
cazul politicilor de ajustare structurală
negociate de FMI, cu economiile aflate în dezechilibre cronice
ale balanțelor de plăți, creșterea TVA-ului era percepută ca o
măsură împotriva publicului și nu pentru acesta, diminuând
astfel, un consum fără susținere în producția internă sau făcut
pe baza unei activități de creditare ce își asuma prea
ITłuIte riscuri).
Principiul non-distorsionării reprezintă un alt imperativ
al unui sistem fiscal modern. În discursul financiar, acest
principiu este cunoscut și sub numele de principiul neutralității
impozitului.
Distorsiunile din economie, în general, sunt măsurate
cu ajutorul diferenței dintre prețul pieței și costul marginal,
adică diferență între ceea ce am numit, analizând problema
optimului paretian, rata marginală de substituție în consum și
rata marginală a transformării în producție (costul marginal de
oportunitate al unui bun).
În general, cele mai multe impozite și taxe modifică
prețurile relative (de exemplu impozitul pe venit), ceea ce face
ca alocarea resurselor să se facă pe baza unor prețuri-semnal
false. Modificarea prețurilor relative este un exemplu de
distorsiune pe care sistemul de taxe și impozite o poate crea.
În istoria politicilor fiscaEe sunt multe exemple de
distorsiuni produse de sistemul de taxare. Astfel, afirmam în
rândurile de mai sus, că au existat tipuri de taxe cu puțină
preocupare pentru echitatea socială, cułn era taxa pe numărul de
ferestre din Anglia secolului XVII. Aceasta a dus Ia creșterea
numărului de case fără ferestre. Stiglitz (2005) oferă și
exemplul din industria auto engleză, în care la un moment dat
taxele mai mici asupra triciclelor a dus la creșterea numărului
de uti lizatori ai acestora deși erau mult n•-łai puțin sigure decât
mașinile obișnuite. Tot Stiglitz arată că sistemul de impozitare
poate avea efecte chiar asupra unor variabile ale vieții private
personale. Astfel, unele sisteme de impozitare fac diferența
între taxele plătite dacă ești căsătorit, singur, cu copiii s.a.m.d.
Mai mult, arată autorul de mai sus, codul fiscal consideră un
124 Rãzvan Papuc
cuplu căsătorit pe un an calendaristic, chiar dacă aceștia se •
căsătoresc la 3 1 decembrie al anului respectiv: ceea ce face ca
11Llłneroase cupluri să aleagă, încurajați fiind de sistemul de
impozitare, luna ianuarie pentru căsătorii. Conform legislației
americane impozitul în tr-o familie nu se calculează individual,
ci global, încât datorită progresivității se ajunge ca cei doi să
plătească un impozit global mai ridicat, decât dacă ar locui
sinołłri, ceea ce face să se mărească numărul menajelor în care
părinții nu sunt căsătoriți
Un alt exemplu de distorsiune produsă de sistemele fiscale

este și cel care exonerează de plată anumite SLIlTłe pe care
angajatorii le oferă in kind sau sub forma unor vouchere angajaților.
Dacă sumele respective nu intră în calculul impozitului, cum se
întâmplă în mod obișnuit, ele pot crea distorsiuni pe piață, deoarece
nu numai că vor fi avantajate flŕmele ce practică sistemul, dar pot
produce și efecte asupra altor sectoare economice, De exemplu, dacă
voucherele pentru vacanță vor deveni o realitate, ele pot fi o
consecință a creșterii prețurilor la ofertele de pachete turistice,
deoarece, słlłnele respective nefiind impozitate, firmele vor fi tentate
să ofere mai curând asemenea pachete, decât să ofere prime de
vacanță care vor fi impozabile.
Sistemul de taxe poate avea efecte diferite și în privința
comportamentului consumatorilor individuali, în sensul în care dacă
la un anumit nivel al venitului, diferențele de taxe aplicate pe consuni
sau pe economii sunt ridicate, atunci conłportanłentul în consum se
schimbă radical, de pildă, dacă economiile se taxează este de așteptat
ca un consumator să fie tentat să achiziționeze mai multe bunuri pe
termen scurt, în loc să își amâne consumul prezent pentru unul mai
ridicat în viitor datorită
dobânzilor acumulate așa CUITI afumă teoria economică
ortodoxă. Acest tip de taxare, poate, de asemenea, reduce
investițiile, deci stocul de capital disponibil la nivel național.
Un alt exemplu este cel al taxelor ridicate, impuse
asupra proprietarilor de locuințe care închiriază respectivele
locații. În condițiile unui nivel ridicat al acestora, motivația
pentru a construi alte locuințe de către deținătorii
capitalurilor scade provocând astfel presiuni și mai
ridicate asupra prețurilor din sectorul imobiliar. Acordarea
subventiilor de către stat în numeroase ramuri economice
este considerată o măsură ce creează distorsiuni asupra
prețurilor relative.
Uneori chiar lipsa impozitării introduce distorsiuni în
ceea ce privește alocarea eficientă a resurselor. Una din
problemele mari ale globalizării financiare este cea legată de
lipsa reglementărilor supranaționale și a cëlOr naționale cu
privire la investițiile de portofoliu care sunt considerate a fi
principalele vinovate pentru instabilitatea financiară mondială
și pentru foarte desele bule speculative apărute în economia
mondială. Acestea, în căutare de randamente cât mai ridicate
se despart de economiile naționale atât de repede și brusc
când găsesc piețe mai profitabile încât creează distorsiuni
majore pe piețele financiare. Acest lucru poate fi împiedicat
introducându-se taxe pe aceste capitaluri care să fie
dimensionate după apetența speculativă a respectivelor
fonduri. Tobin este unul din economiștii ce susțin introducerea
unor taxe la nivel global pe aceste capitaluri .
Distorsiunile apărute pot fi pe termen scurt, de
exemplu creșterea consumului, ca urmare a impozitării
economiilor sau pe termen lung, aceeași măsură ducând la
diminuarea stocului de capital.
Și în cazul taxelor și al realizării obiectivelor urmărite de
acestea pot să apară distorsiuni datorită așteptărilor raționale,
determinate de decizia de a introduce o nouă taxă. Aceste
așteptări raționale, pot crea distorsiuni și mai nłari. Să
presupunem situația în care o veche măsură fiscală era aceea
126 Rãzvan Papuc
de nu se plăti TVA Ia achiziționarea unei locuințe noi. Dacă se
anunță renunțarea la această măsură fiscală, efectul poate fi
unul de creștere rapidă a prețurilor la noile locuințe deoarece
este de presupus că mai mulți indivizi vor dori achiziționarea
Linei locuințe acum, iar firmele vor vinde la prețuri mult mai
ridicate acum pentru a compensa viitoarele diminuări ale
vânzărilor datorită creșterii prețurilor ca urmare a introducerii
TVA.
Distorsiunile sunt așadar o parte integrantă a politicilor
fiscale, un sistem fiscal nedistorsionant neexistând. Ceea
ce se poate modifica printr-o politică fiscală este gradul acelei
distorsiuni.
Cum spuneam, politicile fiscale în general, creează
distorsiuni asupra prețurilor relative, prin urmare, o politică
intervenționistă optimă în prezența distorsiunilor este aceea
care va fi adresată direct celui care creează distorsiunea. CLI
alte cuvinte, dacă distorsiunile apar în zona comerțului, atunci
politicile fiscale trebuie să acționeze asupra celor două
cołnponente ale schimbL11ui, exportul sau importul, și așa mai
departe. Evident, pentru fiecare tip de distorsiLłne pot fi
ordonate variante alternative de soluții de politică fiscală. De
pildă dacă la nivel macroeconomic se observă că se produce
prea mult dintr-un anumit bun economic, variantele
alternative ale autorităților sunt fie taxarea producției
suplimentare din bunul sau serviciul respectiv, fie
subvenționarea unui bun a cărui producție este redusă, dar
este la fel de util social.
Specialiștii în finanțe numesc taxele care nu sunt
se schimbă indiferent de schimbările survenite de obiectul taxării.

Acest tip de taxe se presupune că nu afectează comportamentul
economic al suportătorului atunci când se realizează transferul de
venituri către bugetul public. Eficiența unei impozitări de tipul
lump-sum apare și din faptul că ea este mai puțin costisitoare
din punct de vedere al asietei fiscale pentru autorități.
Din punct de vedere practic, unele taxe de acest tip cum a fost
cazul poll-tax britanic, au fost scumpe din punct de vedere al
costurilor administrative, datorită mobilității ridicate a
cetățenilor britanici. Un exemplu de taxe de acest fel este cea
numită capitație, sau poll-tazx în engleză, ori fixed-tax, în
SUA. Acest tip de taxă a fost utilizat pe scară largă în Marea
Britanie, SUA și în alte țări europene ca o modalitate de a
finanța războaie (i.e. taxa din 1861 din SUA sau cea a lui
Richard al II-Iea în 1377, pentru finanțarea războiului
împotriva Franței), ori de a finanța comunitățile locale (i.e.
Community Charge 1989, din Marea Britanie) sau cele din
Canada (1885) ce se instituite pentru fiecare chinez ce intră în
Canada (50$). Elveția aplică impozite forfetare acelor persoane
care nu sunt cetățeni elvețieni, nu au activități economice în
Elveția, câștigă peste 50000 de franci elvețieni și sunt de peste
trei luni în țară.
În România, un exemplu de lump-sum taxes (sume
forfetare) sunt cele pe suprafețele de teren, De asemenea, există
propuneri ale Ministerului Finanțelor (pentru 2009) de a
impune forfetar în loc de a impozita profitul, anumite activități
unde s-au observat raportări masive de pierderi în sectoare de
activitate de succes din domeniul serviciilor (transport,
ospitalitate etc).
Aceste taxe (în viziunea modernă) au rolul de a diminua
evaziunea fiscală atât în domeniul activităților pentru profit, cât
ș i în cazul deținătorilor individuali de venituri, fiind percepute
fără a se. lua în calcul nivelul veniturilor sau pe cel al profitului.
Chiar dacă aceste taxe nu sunt considerate distorsionare ele
128 Rãzvan Papuc
ridică problema regresivității, deci a echității fiscale, deoarece
ponderea lor în veniturile celor săraci este mai mare decât în
cazul celor bogați.
O altă problemă a acestor taxe este problema optilTLllLli.

Optimalitatea implică faptul ca o taxă să fie cleterminată ținând
seama de toate caracteristicile economice relevante ale unei
gospodării. Aceasta presupune ca menajul respectiv să poată altera
propriile caracteristici, drept răspuns la stabilirea taxei cle către
autorități (cu alte cuvinte să nu existe posibilitatea subraportării). Mai
mult, aceasta presupune ca gospodăriile să aibă un comportament
onest în acțiunea de raportare a caracteristicilor economice Ia care se
referă obiectul taxei.
Gareth Myles (1995) ne oferă un exemplu edificator al
problemei raportării. presupunem un sistem de taxare de tipul
lump-sum fundamentat pe nivelul IQ-ulLli persoanei. Dacă
nivelul taxei este corelat invers cu IQ-ul și dacă toate
gospodăriile trebuie să își testeze IQ-ul atunci menajeEe nu vor
manipula sistemul. Dacă taxele vor fi pozitiv corelate cu IQ-ul,
procedura de testare poate fi Lłșor manipulată iar nivelul mediu
al IQ-LllLli este de presupus că va scădea considerabil." 4.
Mirrless (1986) dezvoltat ideea imposibilității design-ului unui
non-manipulabil impozit de tipul lump-sum, arătând că un nivel
optinł de impozitare de acest tip nu există pentru că autoritățile
nu pot observa caracteristicile economic relevante ale tLltLłroł•
gospodăriilor și nici nu pot să Ie determine să raporteze cu
acuratete.
Problema unui sistem fiscal bun, alTl văzut, implică o analiză
riguroasă a capacității fiecărei categorii cle impozite de a fi
concordantă cu anumite principii ce sunt analizate în știința
economică încă din perioada lui Adam SITIith. Concordanța CLI
aceste principii este însă cel mai adesea, o problemă fără soluție
optimă pe termen scurt, deoarece, în primul rând, există o
4 Myles, Gareth, Public econonzics, Całnbridge University Press, 1995, pag.

46
130 Rãzvan Papuc
contradicție fundamentală între principiul echității și cel al
eficienței. Economiștii au considerat că, ținând seama de această
contradicție fundamentală, poate fi imaginat un cadru-bază de
impozitare care să răspundă criteriilor mai sus menționate. Stiglitz
consideră că primul element luat în calcul se referă la eficiență,
avându-se în vedere atât distorsiunile, cât și resurselor utilizate
pentru implementarea sistemului. Din acest punct de vedere, un
sistem Pareto-eficient este acela în care nimănui nu Îi poate fi mai
bine tără a fi altcuiva mai rău. După aceasta, din multiplele
variante Pareto-optimale se poate alege acea variantă care
răspunde și criteriilor de echitate, așa cum sunt ele definite În
cadrul cultural dat. În acest fel criteriile de eficientă sunt separate
de cele de valoare, etice. Acest tip de abordare ne apropie de acele
combinații de capitalism și acțiune guvernamentală care Își propun
maximizarea eficienței și echității, care sunt reprezentate de
utilitarisłn și rawls-ianisnł.
5.2. Utilitarismul
Scopul utilitarismului este distribuirea bunurilor (bunuri'
servicii, drepturi, libertăți, și putere politică) în așa fel încât să
se maximizeze utilitatea totală a membrilor unei comunități.
Maximizarea utilității totale implică producția și alocarea
eficientă a bunurilor, dar și distribuirea în concordanță cu
principiile echității.
121
b'
D
Figura nr. 16
Figura reprezintă distribuția echitabilă a veniturilor,

unde AB reprezintă totalul venitului ce trebuie distribuit.
Utilitatea marginală este reprezentată de dreapta a, ea
diminuându-se pe măsură ce venitul crește. Utilitatea
marginală a lui B, se diminuează și ea urmărind dreapta b de la
dreapta la stânga. Utilitatea totală este maximizată când
venitul este împărțit egal. Pentru utilitariști politica fiscală este
necesară (în f•brma progresivității) pentru că la niveluri
diferite ale veniturilor, Euarea Linei unități monetare de la un
individ CLI venituri ridicate, va determina scăderea bunăstării
sale într-o nłăsură mai redusă decât luarea aceleiași unități
monetare de la LIII individ CLI venituri foarte scăzute. Această
concluzie se întemeiază pe presupoziția că raportul dintre
variația utilității și variația venitului să fie același pentru toți
indivizii. Activitatea redistributivă a statului se justifică în
concepțiile utilitariste prin urmărirea unui obiectiv egalitarist,
132 Rãzvan Papuc
acest obiectiv implicând însă faptul că indivizii au aceeași
utilitate marginală determinată de o funcție dată a
venitului și că utilitățile indivizilor pot fi măsurate din punct de

vedere cardinal.'5
5.3. Justiția socială la Rawls

Pentru Rawls, scopul fundamental al instituțiilor este
acela al realizării justiției sociale. El afirmă că ”Justiția este
prima virtute a instituțiilor sociale, așa cum adevărul este
aceea a sistemelor de gândire” fiind primele virtuți ale
comportamentului uman, justiția și adevărul nu pot fi
subiecte ale nici unui compromis.”
Teoria asupra justiție pleacă de la premisa că într-un
Stat perfect, just trebuie să ne fie indiferent dacă ne năștem cu
0 caracteristică sau cu o alta, deoarece fiecare persoană are
dreptul la libertate în mod egal, în sensul, în care libertatea sa
nu împiedică manifestarea libertății altora. Prin urmar e '
contractul social, negocierea socială, trebuie să plece de la
necesitatea distribuirii altor bunuri în afara libertății, fiecare
dintre contractanți respingând orice principiu al distribuirii
care ar putea crea exploatare sau dezavantaje.
Fiecare persoană are dreptul Ia un sistem adecvat de
libertăți de bază pentru fiecare, compatibil cu un sistem al
libertății pentru toți, garantat. Însă principiului libertate-
egalitate i se mai adaugă unul și anume cel al diferenței, care
afirmă că există și inegalități juste. ”lnegalitățile sociale și
economice trebuie să fie astfel distribuite astfel încât:
a) să fie în beneficiul celui mai puțin avantajat (de exemplu
oferirea unei subvenții de hrană, transport sau cazare unui
medi c
25 Barr, Nicholas, Economics of the welfare state, Oxford

University Press' 2004, pag. 46
26 Rawls, John, Theorie de lajustice, Edit. Seuil, Paris, 1997, pag.
29 27 Ibidem
123
care alege să meargă într-o zonă defavorizată, chiar dacă creează un

avantaj relativ pentru acesta față de ceilalți, acest avantaj relativ
este în favoarea celor mai defavorizați care vor beneficia de
serviciile acestuia);
b) să fie atașate unor poziții deschise tuturor, în condițiile egalității
echitabile a șanselor.' '
Pentru Ralws aceste postulate indică o opoziție clară
față de principiile utilitariste. Dacă pentru ultimii o politică
publică care face ca cineva să trăiască mai bine fără ca
altcineva să trăiască mai rău, implică o creștere în eficiența
paretiană, chiar dacă acea persoană este una cu venituri
ridicate, pentru Rawls, o politică publică este sustenabilă doar
dacă produce bine pentru cei mai deprivați, astfel fiind posibil
ca o acțiune distributivă să fie atât justă, cât și eficientă. În
viziunea ultimului, un sistem fiscal trebuie să fie gândit în
direcția maximizării bunăstării celui mai sărac,
Cele două teorii - unghiuri diferite asupra bunăstării, ne
permit să înțelegem că, practic, un sistem fiscal este un nłocl
suigâneris, de negociere și de compromis între echitate și eficiență,
dacă pentru ca un sistem fiscal să fie Pareto eficient, trebuie să
creeze condițiile ca nimeni să nu poată trăi mai bine fără ca alții să
trăiască mai rău, pentru utilitariști, o politică fiscală trebuie gândită
134 Rãzvan Papuc
în așa fel încât să maximizeze suma utilităților individuale, pierderea
marginală de utilitate pe unitatea monetară adăugată la venitul
existent trebuind să fie egală pentru toți indivizii, în timp ce pentru
Raw[s, un sistem fiscal trebuie să maximizeze bunăstarea celor mai
săraci dintre semenii noștri.
Concluzia care se poate desprinde de aici poate fi aceea că o
variantă sau alta de sistem fiscal sau de politică socială nu este nimic
altceva decât o alegere politică și nu Lina tehnică, de vreme ce
consecințele unui tip de politică afectează unele sau altele din
28 Rawls, John, Theorie de la justice, Edit.SeuiI, Paris, 1997, pag. 83
categoriile sociale, diferit poziționate pe scara veniturilor din

societate. Cel mai important lucru este acela de a încerca să
cuprindem în schițarea unei politici fiscale cât mai multe din
consecințele aplicării acesteia asupra diferitelor grupuri
sociale.
Efecte Efecte Efecte Efecte Efecte ale
comportamentale financiare organizaționale asupra comunicării
echilibrului (așteptări
general raționale)
Muncă, educație, Beneficii Corporații Efecte Viitoarele
pensionare (altele versus afaceri indirecte taxe asupra
decât noncorporative activelor
salariile) reflectate în
prețul
activului
atunci când
impozitul
este
anunțat
Structura Bănci versus
financiară asigurări
a firmei versus alte
forme de
finanțare
Căsătorii și
divorțuri
Sursa: Stiglitz, Joseph, Public Sector Economy, 2000, pag. 462
Capitolul 6
INCIDENTA TAXĂRII
Conform datelor prezentate de Congressional Budget Office, în

2000, în SUA, 1% din totalul plătitorilor de taxe, plătesc 29% din
totalul taxelor, 5% din plătitori plătesc 50% din toate
taxele, iar 10% din populație plătea 55% din totalul taxelor. În
2005, conform acelorași date, primii 20% din plătitori au plătit în
1977, 68% din totalul taxelor, iar în 1999 79%, pentru ca în 2005,
ultimele două cincimi în privința veniturilor să plătească 68,9%
din totalul taxelor.
Conform OECD (2008/ 9, Belgia (55.4%), Gernłania
(52.5%), Franța (50.2%), aveau cele mai mari impozite pe
muncitorul mediu ca procent din totalul costurilor cu forța de
muncă.
Discutată prima dată în teoria economică fiziocrată,
pentru ca după aceea să fie continuată analiza în lucrările
liberale clasice, îndeosebi la Ricardo sau în teoria echilibrului
general a lui Marshall, problema incidenței taxării și a sarcinii
fiscale reprezintă problemele cele mai dificile ale design-ului
politicii fiscale.
Autoritățile legislative ale unei țări sunt cele care
stabilesc tipul taxelor prelevate, obiectul acestora, materia
impozabilă și cine sunt subiecții și suportătorii impozitelor.
'9 OECD, Factbook 2008, Economic, Environmental and Social Statistics

Impozitele individuale pe venit, taxele pe venitul
corporațiilor, contribuțiile la asigurările sociale, impozitele și
taxele pe statele de salarii, taxele pe proprietate și cele pe vânzări
(consum) reprezintă cele mai importante forme de
impozitare, care au drept ținte ale impozitării firmele sau
persoanele individuale. Cu toate acestea, suportătorul acestor taxe
și impozite, cel care suportă povara (sarcina) taxării, tax burden nu
este ușor de identificat întotdeauna.
Povara taxării este conceptul economic care relevă
diferența între venitul real înainte și după taxare. Pentru că,
invariabil, datorită prelevării, unele categorii sociale vor pierde
putere de cumpărare, iar altele vor câștiga, este important să
înțelegem cu exactitate cine va beneficia de pe urma impunerii și
cine va pierde, pentru a nu se crea impresia unui sistem fiscal
confiscatoriu cum îl numea Frederic Bastiat. Efectele
distribuționale ale unui sistem de impozitare sunt cele ce ne
preocupă în următoarele rânduri.
În economia sectorului public această povară a taxării mai
este cunoscută și sub denumirea de inciden(a taxării. Cine
plătește în termenii puterii de cumpărare? Este cel afectat, cel pe
care autoritățile publice l-au avut în vedere atunci când au stabilit
o politică fiscală? Sunt efectele reale cele intenționate? Este
posibilă, neintenționat, eventualitatea reportării sarcinii fiscal e
către un terț: client, salariat, furnizor, intermediar? Incidenta
taxării este analiza efectelor unui anumit impozit în distribuția
bunăstării economice. De asemenea, ea privește și problełna
ultimului suportător al unui impozit.
În literatura economică se face distincția, în sensul celor
afirmate mai sus între incidența prin statut (prin lege), cu alte
cuvinte cine este plătitorul legal și incidența economică (cin e
pierde venituri reale), de pe urma politicii fiscale.
127
138 Rãzvan Papuc
Câteva exemple:
l . Ce se întâmplă dacă, spre e,xemplu, TVA-ul pe achiziționarea de
locuințe este redus de la 19% la zero: se va diminua prețul locuințelor
sau nu? În acest ultim caz, vor crește marjele de profit ale firmei? Dacă
da, acest lucru va duce ia o sporire a nivelului investițiilor și va
deterłnina•o creștere a numărului de angajări în domeniu?
2. Dacă aplicăm o taxă fixă de IO euro, pe o cantitate dintr-un
bun economic destinat vânzării cine o va plăti? Dacă
consumatorul are venituri și este un bun esențial consłłmului,
atunci creșterea taxei va fi transferată într-un preț mai ITłare la
consumatorul final (tax is passed forward), dacă nu, incidența
taxării va cădea asupra celui care produce bunul (tax is passed
backward) și în continuare, asupra deținătorilor de factori de
producție care conlucrează la realizarea acelui bun, prin, să
spunem, diminuarea salariilor. Măsurarea incidenței taxării
trebuie realizată prin includerea, nu numai a veniturilor după
impozitare într-un an fiscal, ci și prin analizarea consecințelor
unei modificări a fiscalității pentru câștigurile de-a lungul vieții,
ceea ce implică faptul că sarcina reală depinde de alocările reale
și nu de nivelul prețului. Astfel, chiar pentru o taxă pe o anumită
marfă, incidența reală nu depinde de ceea ce autoritățile publice
au creat drept comportament financiar al agenților economici
(cum ar fi creșterea nivelului general al prețurilor). Singurul lucru
important sunt prețurile relative.30 Astfel, important este cum
prețurile relative ale bunurilor afectează diferitele grupuri sociale
(dacă un anumit grup cheltuie din venit mai mult decât
media, pentru achiziționarea unui bun) și cum schimbările în
prețurile relative ale factorilor de producție
Fullerton, Don; Metcalf, Gilbert, Handbook of Public Econołnics, Volułn 4,
Tax Incldence, Elsevier Science B.V., 2002, pag. 1791
afectează diferitele grupuri sociale (cine câștigă mai mult decât
media veniturilor factorilor de producție utilizați pentru
producția bunului din industria taxată),
Povara economică a unui impozit nu se răsfrânge numai
asupra persoanei sau activității unei firme ce sunt prin leg e
obligate la plata impozitului, ci și asupra veniturilor reale la nivel
macroeconomic rezultate din utilizarea de către autorități a unei
taxe. O bună înțelegere a consecințelor economice ale unui
sistem de taxare este importantă pentru a se putea realiza un
sistem fiscal cu rezultate optime, în sensul asumat în capitolul
anterior.
Subiectul asupra căruia va avea efect taxa, deci se va
manifesta incidența taxării depinde de elasticitatea cererii Ia
preț și de elasticitatea ofertei la preț. Incidența taxării se v a
manifesta, cel mai mult, asupra acelui grup de agenți economici
(producători sau cumpărători), care au un răspuns mai inelastic
la modificarea prețurilor, deci curbele cererii și ofertei sunt cele
mai inelastice.
Să presLłpunem că statul crește nivelul unei taxe pe
producția unui anumit bun economic. In aceste condiții costul
producției bunului respectiv va crește, ceea ce va determina ca
atât curba producției pentru firma respectivă, cât și curba ofertei
pentru toată industria să se deplaseze spre stânga, ceea ce va
determina creșterea prețului bunului în cauză, la consumator.
Curba ofertei
140 Rãzvan Papuc
dupa impozitare =
MC+t
Curba
ofertei
înainte de
impozitare
= costuri
marginale
Pr
qo GDP
Figura 17
În graficul următor vom prezenta efectul introducerii

taxei asupra consumului. Ca și în cazul ofertei, introducerea
acesteia va determina deplasarea curbei cererii spre stânga.
Acest lucru va determina creșterea prețurilor plătite de
consumatori și va diminua veniturile la producători. Așa încât,
indiferent de cine este taxat, prețurile vânzătorilor vor scădea
și cele ale consumatorilor vor crește. Să luăm spre
exenłplificare e,xenłplul unor accize, așa cum sunt ele utilizate
aCLllT1 pentru țigări, alcool sau benzină. Dacă nu există nici un
fel de impozit, punctului de echilibru între cerere și
ofertă este reprezentat cle EO, cu un preț PO și cantități QO.
Utilizarea unei taxe pe LEnitate egală CLI PC-PP, creează o
diferență între prețul plătit de
consułnator PC și cel primit de producător PP. Pentru că nivelul

prețului Ia consumator crește, conform legii cererii, cantitățile
cerute se diminuează. Cum nivelul prețului primit de producător
se diminuează, cantitățile oferite se diminuează, așa încât,
cantitățile tranzacționate pe piață se diminuează, iar noul punct
de echilibru va deveni El, cu cantitățile EIQI și prețul PC. (PCPO)X
q l , reprezintă partea de taxă suportată de către consumator,
deoarece el plătește un preț mai mare ce include taxa respectivă,
(PO-PP)Xql, reprezintă partea din taxă ce cade în sarcina
producătorului sub forma unui preț inferior și a unui venit mai
redus din vânzarea produselor respective.
142 Rãzvan Papuc
Curba ofertei
după impozitare
=
MC+t
ofertei de
Curba impozitare
= înaintemarginale
costuri
Cererea
GDP
Figura nr. 18
Aceeași taxă poate fi privită atât prin efectele sale asupra

ofertei (deplasarea curbei ofertei spre stânga), deci scăderea
acesteia, cât și prin efectele asupra cererii (deplasarea curbei
spre stânga), deci scăderea acesteia, finalitatea fiind aceeași:
creșterea 131
prețului și scăderea producției. Consumatorii și producătorii vor fi

împreună afectați, indiferent cine suportă - plătește taxa (vânzător-
consumator) sau producătorul bunultii CLłm este cazul accizelor la
tutun sau alcool. Producătorii vor fi afectați nu nunłai prin cantitățile
mai mici oferite, ci și prin eftctele sectłnde ale impozitării: reducerea
cererii pentru bunul respectiv 'înseanłnă și reducerea cererii
de factori de producție din partea producătorulL1i. Această
diminuare a cererii de factori de producție va determina reducerea
veniturilor salariale, dar și dividendele acționarilor firmei. Pe
consumatori îi taxa deoarece astfel se diminuează valoarea bunurilor
achiziționate pe unitatea de venit obținut, devalorizând veniturile
obținute ca și economiile realizate. Astfel, accizele afectează atât
producătorii, cât și consumatorii - factori de producție. Proporția în
care se împarte incidența taxării între cele două părți depinde de alura
curbelor cererii și ofertei, de capacitatea de reacție la modificarea
prețului, cu alte cuvinte depinde de comportamentul pe piață sau, în
termeni economici, rezultatele acestui comportament sunt exprimate
prin conceptul de elasticitate a cererii și ofertei Ia preț, ce reflectă
procentul de schimbare a cantităților ceruteoferite dintr-un bun sau
serviciu Ia schimbarea procentuală a prețului.
După cułn se știe, măsurarea elasticității se realizează cu
ajutorul coeficientului de elasticitate care de obicei ia valori între
zero și unu pentru cerere-ofertă inelastice și mai ITłare ca unu
pentru cerere-ofertă elastice. Cazurile extrenłe de elasticitate
sunt cele în care coeficientul ia valorarea 0, atât în cazul cererii
cât și în cel al ofertei, reprezentând situația perfectei
inelasticități, iar cel de-al doilea caz este cel al valorii infinite a
coeficientului. ceea ce creează situația perfectei elasticități.
În cazul perfectei inelasticități a ofertei, un bun va fi
oferit în aceeași cantitate, indiferent de prețul pieței, acesta
fiind
fixat de cerere. Prin urmare, impozitarea producției bunului va

fi suportată de producător, care va menține nivelul producției
(i,e• bunurile foarte perisabile).
144 Rãzvan Papuc
Oferta perfect inelnstică
Q
Cantitate
Figura nr, 19
Dacă piața se caracterizează prin perfecta inelasticitate a

cererii (complet insensibilă la preț), orice taxă apărută pe piață
va fi suportată de consumator (cum este cazul colecționarilor
unor opere de artă sau cel al consumatorilor de droguri).
Aceasta înseamnă că în cazul creșterii prețului bunului ca
urmare a taxei apărute, cumpărătorul va achiziționa în
continuare bunul fără a fi influențat de prețul acestuia. Incidența
taxării va fi suportată de consumator.
133
Cererea perfect inelastică

Cerere
O ferta
Cantitate
Figura nr. 20
În situația unei oferte perfect elastice la preț, dreapta

ofertei este perfect orizontală, ceea ce înseamnă că o modificare
foarte mică a prețului va determina o modificare radicală a
ofertei, introducerea unui impozit fiind, prin urmare, suportată de
consumator. Oferta se diminuează doar în cazul în care
consumatorul este sensibil la preț.
Oferta perfect elastică
Cerere
O fertă
146 Rãzvan Papuc
Cantitate
Figura nr. 21
În sfârșit, în cazul unei cereri perfect elastice, orice

modificare a prețului, va deterrnina o modificare majoră a
cererii. Curba cererii este orizontală, iar prețul pieței este fix.
Orice taxa va fi suportată de ofertant, ceea ce face ca volumul să
scadă doar dacă ofertantul este sensibil la preț.
Analiza celor patru cazuri-excepții ale elasticității ne
permit să observăm care situații sunt de preferat pentru
autoritățile publice atunci când se pune problema introducerii
unui nou impozit.
Cererea perfect elastică
O fertil
Cerere
Cantitat
Figura nr. 22
Dintre cele patru variante expuse ITłai sus, evident

prinłele două sunt cele mai fericite situații pentru autoritățile
publice care, indiferent de ce nivel al taxelor vor impune, nu
vor fi în situația unei scăderi a încasărilor la bugetele publice.
Din acest łnotiv, autoritățile se orientează spre taxe către
produse pentru care menajele sau consumatorii individuali nu
au un consum inelastic Ia preț (cazul benzinei, motorinei sau
țigărilor). Aceeași situație poate fi identificată și dacă se
introduce un impozit.forfetar, cułn este cazul celui introdus de
curând în economia noastră, fi,x, pe cifra de afaceri a
întreprinderilor (cifră de afaceri grupată pe tranșe).
Unul din factorii de influență ai elasticității între cei mai
importanți este perioada de timp, care cu cât este mai n-łare,
determină o creștere a elasticității, atât în cazul ofertei
(producătorul are mai mult timp la dispoziție pentru a modifica
148 Rãzvan Papuc
factorii de producție utilizați Ia producerea unui bun sau
serviciu), cât și al cererii (veniturile consumatorului se
modifică odată cu trecerea timpului atât prin efectul
educației, cât și prin cel al experienței ce duc la creșterea
productivității, dar și comportamentul în consum determinat
de modă sau factori sezonieri). De pildă, în cazul creșterii
impozitului pe profit firmele vor fi mai puțin elastice pe
termen scurt (nu vor putea să diminueze profitul brut prin
diminuarea producției sau prin operațiuni contabile ce
urmăresc creșterea costurilor), nu același lucru putem afirma
despre comportamentul lor pe termen lung.
Și în cazul perfectei inelasticități, dar și în cazul
inelasticității, nivelul unei taxe sau simpla introducere a sa va
afecta nu numai pe consumatorii și producătorii bunului
respectiv, ci va determina schimbări în comportamentul
econonłic al altor agenți economici. Terenul agricol căruia îi
este schimbată destinația de la cereale la plante tehnice,
pentru a produce combustibili (datorită diłninuării taxelor în
producția de plante tehnice), va determina o creștere a
prețului produselor agricole și o diminuare a bunăstării. În
același timp, poate modifica ș i structura veniturilor
producătorilor de cereale și pe cea a producătorilor de plante
tehnice, dacă cunoștințele și expertiza nu sunt transferabile,
primii obținând venituri mai mici, urnnătorii mai ridicate.
Incidența taxării este studiată și din perspectiva altor
tipuri de taxe cum sunt cele pe muncă sau cele ce sunt
asociate salariului sau câștigurilor din capital sau taxelor pe
veniturile corporațiilor.
Pe piața forței de muncă, oferta de muncă era
considerată inelastică în anii '50 și '60, acest lucru însemnând
că muncitorii nu își modifică oferta de muncă foarte mult ca
răspuns la Economia sectorului public 137
schimbările provenite după ce salariul a fost impozitat. 3i După
această perioadă, schimbările de pe piața forței de III Lincă
(participarea femeilor, a tinerilor aflați la • studii, relaxarea
legislativă regională privind forța de muncă, apariția muncii parttime
sau pe baze contractuale cu durată scurtă) au relaxat rigiditățile de
pe piața forței de muncă. Studiul Iui FLIChs, Krueger, Poterba (1998),
pe economia americană (cea ITłai relaxată din perspectiva pieței
muncii), estimează elasticitatea ofertei de muncă la bărbați de 0. l ,
iar la femei 0.45. implicațiile taxelor asupra muncii sunt diferite,
astfel:
Dacă cererea de muncă relativ elastică și oferta de muncă
foarte inelastică, creează o incidență mai mare a taxării asupra
ofertei de muncă, aceasta suportând o sarcină mai młał•e a
impozitării.
Dacă cererea de muncă este mai elastică decât oferta de
muncă atunci creșterea contribuțiilor la asigLłrările sociale pentrLl
angajatori va conduce la trecerea sarcinii fiscale asupra angajaților
prin salarii mai reduse.
Oferta de capital, în economiile contemporane este
considerată foarte elastică, capitalul fizic, în condițiile actuale
fiind ușor de creat, studiul Robbins (1995) arătând că la o rată
de revenire a investiției de la 3% în sus după plata taxelor, cei
ce dețin economii substituind un consum mai nłare Unor
econonłii mai mari. Așa cum arată următoarele grafice, o taxă
egal imPLlSă pe muncă și pe capital va determina reducerea
stocului de capital cu mai mult decât cantitatea de muncă
oferită. O asemenea taxă este mult mai distorsionantă asupra
comportamentului economic decât o taxă impusă asupra
veniturilor din muncă. Graficul x explică diminuarea salariilor
ca urmare a dinłinuării stocului de capital.
150 Rãzvan Papuc
Entin, Stephen, Tar incidence, burden and shifting: IV/20 really pays
the tax?, Center for data analysis Report, No. 04-12, 2004, pag. IO
Salariu
Figura nr. 23
Stephen J. Entin -Tax Incidence, Tax Burden, and Tax Shifting: Who Reafly
Pays the Ta.x?, 2004
Pentru că factorul de producție capital este mai sensibil

la impozitare decât munca, o taxă mai ridicată asupra
capitalului va avea un impact ridicat asupra ofertei de capital
productive, ceea ce va conduce și la diminuarea salariilor celor
implicați În activitatea respectivă.
Munca în epoca contemporană este mai puțin elastică la
schimbarea salariilor, datorită, în primul rând, șomajului, dar și unor
factori culturali, sau comportamentali (mai puțină flexibilitate în
privința schimbării locului de muncă datorită familiei, insuficiența
resurselor financiare care să permită un trai decent între perioadele de
schimbare a locului de muncă), prin urmare, creșterea taxării pe
muncă va avea efecte mult mai reduse asupra capitalului (de exemplu
prin reducerea numărului de ore de muncă suplimentare, deoarece
venitul marginal nu mai este motivant).
Ținând seama de incidența pe care o au taxele pe și

capitaluri astłpra valorii investițiilor dintr-o economie și
ocupării, economiștii impozitării consideră că cele nłai bune
soluții pentru taxe care să maximizeze veniturile sunt cele care
utilizează rate fixe, pe consum și/sau pe economisire.
Evident, aceste exerciții de imaginație, care sunt
modelele economice, în economia reală a taxării sunt SLIPUSe
unor distorsiuni determinate de factori între care putem
enunłera: gradul de deschidere al economiei, volatilitatea
econołniilor, incapacitatea de a măsura cu acuratețe veniturile
de-a lungul vieții, lipsa unor date statistice relavante care să
arate de pildă, că este o legătură semnificativă între
diminuarea impozitelor pe capital și creșterea economiilor
populației sau scăderea acestora în condițiile creșterii
impozitelor pe capital etc.
Totuși, majoritatea economiștilor continuă să afirme că
sistemele de taxare actuale, cu impozite ridicate pe capital și
pe muncă au consecințe negative majore asupra economisirii
și investițiilor realizate în economie, ceea ce face necesară
trecerea rapidă la sisteme neutre din punct de vedere al
consecințelor asupra comportamentului economic, bazate pe
inłpozite forfëtare, în sumă fixă, pe consum și pe venit.
Câteva din concluziile apărute în literatura de specialitate,
care vin în sprijinul ideii de mai sus sunt util a fi prezentate, chiar
dacă reprezintă în continuare motive de dispută între economiști:
• Pentru că afacerile sunt mai sensibile la costLłrile salariale
față de angajați, taxele pe statele de salarii și alte
152 Rãzvan Papuc
asemenea taxe vor avea o incidență mai mare asupra
angajaților, sub forma unor salarii mai reduse.
• Incidența asigurărilor medicale obligatorii impuse
angajatorilor va cădea în cea mai mare parte asupra
angajaților, prin salarii mai mici,
• Incidența taxelor pe bunuri substituibile ușor va cădea în
cea mai mare parte asupra producătorilor, deoarece curba
cererii pentru asemenea bunuri este elastică la preț.
Incidența taxelor pe afaceri cade în cele mai multe cazuri pe

autoritățile locale și pe rezidenții zonei în care se desfășoară o
afacere, deoarece deținătorii afacerilor pot realoca cu ușurință,
în noile condiții globale, afacerile.
Incidența taxelor asupra bunurilor de import, cade de
regulă asupra importatorilor, deoarece curba cererii
pentru bunurile exportate poate fi foarte elastică dacă
există bunuri substituibile în oferta internă.
Incidența taxării diferă în țările dezvoltate față de cele în
curs de dezvoltare.
Incidența taxării asupra consumului este mai mare la
femei și Ia săraci, deoarece pe de o parte femeile au un
mai mare rol în administrarea economiei casei și a
bugetului familiei iar pe de altă parte, săracii utilizează o
mai mare parte din venitul lor pentru consum, plătind
astfel mai mult la creșterea impozitului pe consUłn, din
venitul propriu.
Pentru a încheia, putem observa că, în funcție de
incidența taxării, agenții economici asupra cărora se pot urmări
efectele pot fi împărțiți în grupuri de incidență astfel:
Consumatori versus producători;
Capital și muncă (incidență funcțională sau după sursa
venitului);
Pe categorii de venituri (curente sau permanente, de-a
lungul vieții);
Grupuri regionale, fiecare din aceste grupuri reacționând cu
magnitudini diferite, dar și în perioade de timp diferite la
măsurile fiscale, ceea ce face deosebit de dificilă realizarea
unui sistem fiscal optim (incidență geografică); Incidență
generațională,
Capitolul 7
EȘECURILE GUVERNAMENTALE
In economiile dezvoltate contemporane, cele mai mari

capitole de cheltuieli guvernamentale sunt asociate progranłelor de
asistență socială, programe de pensii, ajutoare de șomaj, reinserție
profesională, celor de servicii de. sănătate. CLI toate acestea, în țările
dezvoltate, ce aplică consecvent de câteva decade, politici ale
bunăstării, trăiesc încă mulți oameni care au venituri la nivelLll
pragului absolut al sărăciei (1$ sau 1,45$ în prețurile din 2005),
numeroase persoane sunt private de asigurările de sănătate obligatorii
pentru că nu își plătesc contribuțiile, numeroase persoane trăiesc în
locuințe improprii cu toate că au fost dezvoltate programe
guvernanłentale de construcție a locuintelor.
Intervenția publică în economie este justificată, anl
încercat să arătăm în paginile anterioare de necesitatea de a
corecta eșecurile pieței și numeroasele pe care
acestea le relevă față de mecanismele pieței cu concurență
perfectă.
În ultimii 30 de ani vocile critice la adresa eșecLłrilor
guvernamentale și la incapacitatea acestuia de a-și duce la îndeplinire
obiective asumate s-au înmulțit. Creșterea cheltuielilor publice, a
instrumentelor de intervenție publică în economie, creșterea
154 Rãzvan Papuc
administrației publice și a birocrației acesteia, incapacitatea de a face
față unor provocări ale econonłiei contemporane, cum este cazul
fenomenelor asociate pieței libere la nivel global, au făcut ca
nułneroase voci, nu numai din cele
clasice împotriva statului ca în cazul liberalismului,

libertarianismului sau școli monetariste, ori a ofertei să
vorbească de eșecurile guvernului.
Pentru acești economiști, eșecurile guvernamentale
sunt diverse, mergând de la cazuri triviale ce evidențiază
ineficiență la nivel microeconomic (cum ar fi un prograłn de
vouchere educaționale pentru persoanele sărace), până la
eșecuri majore, cum sunt cele considerate a privi programele
de asistență socială. Eșecurile guvernului nu reprezintă o
soluție greșită unei soluții particulare, ci reprezintă o problemă
sistemică care împiedică 0 soluție guvernamentală eficientă la
situația specifică. Aceasta înseamnă că, de exemplu, creșterea
cheltuielilor guvernamentale fără ca ele să ducă la scăderea
sărăciei reprezintă o problemă sistemică și nu una care să fie
soluționată printr-o abordare incrementală.
În literatura economică, consacrată acestei probleme,
tipologia eșecurilor guvernamentale este relativ extinsă, deși
preocupările sunt de dată relativ recentă (New Institutional
Economics, Transaction Cost Economics sau Public Choice
Theory) între cele mai întâlnite argumente găsind:
1. Interesul politic individual
Costă programele sociale în realitate atât cât arată
factura cheltuielilor publice pentru cheltuieli cu securitatea
socială? Costă programele naționale de promovare a
consumului alimentar sănătos atât cât sunt ele în bugetele
publice? Sunt cheltuielile de infrastructură atât de mari în
realitate? Sunt câteva din întrebările care sunt permanent în
atenția opiniei publice atunci când se pune problema eficienței
cu care sunt cheltuiți banii publici, dat fiind un anumit set de
obiective asumate prin programele guvernamentale. Problema
nu este doar retorică pentru că, guvernanții, politicienii, corpul
birocratic care pune în aplicare un program public sunt agenți
economici care au propriile interese,
Răzvan Papuc
pe care și le pot susține mai bine în condițiile unei poziții sociale de
autoritate. Alocarea improprie a resurselor datorată
comportamentului birocrației guvernamentale și a clasei politice este
o temă de interes a studiilor de economie politică, sursă de eșec
guvernamental.
Nozick (1974) afirmă că într-un stat non-minimal, orice grup
interese aflat într-o situație economică mai bună decât restul populației
dori putere politică mai mare pentru că ei pot folosi această putere ca
obțină avantaje mai mari. Când există o poziție de putere de felul aceste
oanłenii vor încerca să folosească această putere pentru a-și satisfa
propriile scopuri. Puterea acestor grupuri privitegiate va fi cu atât mai łna
(și economic și politic) cu cât statul are mai multe pârghii de influen
asupra economiei. Prin urmare ”statul miniłnal reduce cei mai b
posibilitățile unei astfel de preluări a puterii sau manipulări a statului
către indivizii care râvnesc puterea sau avantajele economice,” Program
de redistribuire nu au succes (în SUA, statisticile arată că nu săracii su
beneficiarii neți ai programelor respective) pentru că multe reglement
protejează firmele consolidate și prin extensie clasa cle mijloc. Pen
Nozick, impozitarea este egală CLI 111Lłnca forțată. A lua unei persoane
parte din venituri prin impozitare înseanłnă obliga acea persoană să lucre
pentru alte scopuri. Este injust să pui o persoană să lucreze în benefic
alteia, reprezentată de grupurile de interese de la nivel guvernament
afirmă Nozick. Sectoarele sociale finanțate prin impozite instituie
societate în care cineva deține în proprietate pe cineva și este stăpân
acțiunile acestuia.
Niskanen (1971), unul din reprezentanții cei mai importanți ai
Școlii alegerilor publice, arată că cererea de bunuri
Nozick, Robert, Anarhie, stat Și utopie, Edit. Hułnanitas, București, 1974, pag. 327
publice la nivel guvernamental este rezultatul unui proces de decizii
colective. Un membru al Parlamentului poate fi influenț at din mai multe
direcții: de votanții din circumscripția sa, de sponsorii campaniei, de
grłłpurile de presiune. Cei care reprezintă furnizorii de bunuri publice
sunt birocrații. Aceștia au un comportament obișnuit de maximizare a
utilității personale (salarii și drepturi în natură). Acest comportament de
maximizare are drept consecință acțiuni politice menite să maximizeze
bugetele instituțiilor din care fac parte. Comportamentul este d e tipul
maximizare-bugetară. Bugetele tind să fie mai mari decât optimum din
cel puțin câteva motive: votanții nu au informație adecvată despre
comportamentul birocraților (legat de maximizarea utilității),
politicienii încearcă să obțină ceea ce ei consideră că este cel mai bine
pentru votanții lor și nu se gândesc Ia cererea globală de servicii,
grupurile de presiune afectează judecata proiectanților bugetelor sau
informațiile cu privire la câștigători și perdanți sunt incomplete și
nereale. Urmarea este că bugetele pot fi maximizate fără a avea în spate
o situație econołnică reală, ci doar interesele unor grupuri apropiate
birocraților. Populația, posesoare a unei informații imperfecte, v a vota
pe baza intereselor considerate legitime de birocrații ș i politicienii
considerați ai reprezenta cel mai bine interesele.
Buchanan și Tullock consideră că eșecul guvernamental provine
din faptul că de politicile sociale de care în mod firesc ar trebui să
beneficieze cei săraci, beneficiază clasa medie p rin puterea electorală
deținută ca votanți mediani.
Eșecurile guvernamentale sub titulatura enu nțată la început mai
sunt cunoscute și sub forma comercializării voturilor (logrolling) și/sau
sub forma bring home th e bacon/pork barrel spending (seniorii politicii
aduc cheltuielile acasă, obținând voturi pentru această capacitate de
influență).
Inconsistențele decizionale, așa cum a demonstrat Arrow, sunt
inerente oricărui sistem de reprezentare politică de tip democratic.
Pentru ca un sistem politic să elimine un asemenea tip de
comportamente, el ar trebui să fie capabil să ia decizii sociale guvernate de un
set de reguli ce pot oferi consistentă pe terłnen lung. Un asemenea sistem
trebuie să aibă patru caracteristici: l . Tranzitivitatea - Dacă regula de vot arată
Răzvan Papuc
că A este preferat Iui B și B este preferat lui C, atunci A îi este preferat lui C.
Proprietatea respectivă lipsind unui sistem de vot majoritar.
2. Alegere neimpusă. Ciclul electoral s-ar putea evita alegând
soluția deciziei dictatoriale, ce presupunem a avea preferințe consistente,
3. Independența de variantele irelevante, ceea ce presupune ca
alegerea unei soluții să fie independentă de posibilitatea de a alege o a treia
solL1ției.
4. MecanismL11 deciziei trebuie să fie capabil să acționeze
indiferent de setul de preferințe și de alternative asłłpra cărora trebuie să se ia
decizia.
Arrow (1963) arată că Lin asełnenea set cle criterii poate fi satisfăcut
la nivel guvernamental doar dacă se încredințează decizia unei singure
persoane care poate lua în acest fel decizii consistente, în acest caz, însă
neexistând democrație. Doar într-o dictatură se pot lua decizii care să fie
consistente ca cele ale unui individ rațional,
Prin urmare, inconsistența politicilor publice este inerentă
sistemelor actuale politice și astfel și economiilor actuale, ceea ce
impune utilizarea unor reguli ale jocului dintre care controlul agendei
este unul din cele mai importante. Un grad de constrângere asupra forței
autorității executive este innportant pentru a împiedica să se vorbească
de dictatura majorității. De pildă un set de reguli constituționale care să
împiedice
schimbarea Ia fiecare alegeri a aparatului administrativ cu ”ai noștri”
poate să fie cheia unei eficiențe mai ridicate a acestuia, după cum există
reguli ce impun limitarea deficitului bugetar sau nivelul împrumuturilor
acordate de Banca Națională pentru echilibrarea Trezoreriei.
2. Între raționalitatea pe termen lung și constrângerile pe

termen scurt (”solving the hot topics”)
Procesul democratic implică și o serie de riscuri sistemice,
dincolo de toate beneficiile pe care Ie aduce. Unul din aceste riscuri
este cel legat de modul în care se realizează reprezentarea intereselor
diferitelor categorii sociale care în aceeași măsură sunt alegeri
ideologice. Răspunsurile politice la ”acordarea dreptului de
reprezentare” sunt diversificate și îmbracă forma unor politici publice
pe termen lung sau/și pe termen scurt. Există o tendință
reală, ca răspunsurile politice să îmbrace forma unor soluții rapide, de

multe ori fără analiza implicațiilor și impactului pe termen lung a
măsurilor respective. Exemple de acest fel sunt: creșterea cheltuielilor
sociale în perioada alegerilor sau, imediat după aceasta în locul alegerii
unor măsuri de dezvoltare a investițiilor pe termen lung, satisfacerea
unor revendicări salariale, fără existența unor resurse clare,
identificabile ș i măsurabile cu acuratețe, preferarea unor soluții cum
este subvenționarea producției pe termen scurt, în loc de soluții pe
termen lung menite să creeze eficiență mai ridicată în sectoarele
subvenționate etc. În general, ineficiența este rezultatul unor probleme
structurale, [a care măsurile pe termen scurt nu fac decât să adauge
probleme și nu să Ie rezolve. Dacă se folosesc resurse monetare din
rezerva valutară, se poate diminua sau chiar stabiliza cursul de schimb
al monedei naționale, dar tără măsuri structurale care să ducă la
creșterea exporturilor stabilizarea va fi eficientă doar pe termen scurt.
160 Rãzvan Papuc
3. Costurile aferente unor decizii guvernamentale privind
asigurarea unor condiții transparente de acordare a contractelor
publice
Pentru a diminua corupția și risipa resurselor publice,
autoritățile au instituit reguli ferme cu privire la acordarea contractelor
publice, la ținerea contabilității în instituțiile publice, la organizarea
licitațiilor pentru achiziționarea de bunuri și servicii. Eficiente în sine,
aceste măsuri, de multe ori sunt considerate mai risipitoare de resurse
decât dacă ar fi acordate în mod direct. În primul rând, organizarea
acestor activități implică realizarea unor structuri birocratice ce trebuie
să gestioneze aceste proceduri, care evident sunt plătite din resurse
publice. In aľ doilea rând, aceste proceduri, implică alocarea unor
resurse importante în termenii timpului necesar pentru pregătirea
documentației, atât din partea autorităților organizatoare a
procedurilor de contractare, cât și din partea celor ce își încearcă
norocul la licitațiile respective. În al treilea rând, organizarea
transparentă a procedurii de acordare a contractelor nu implică
neapărat și participarea celor mai buni la aceste licitații. De exemplu,
înscrierea pe SEAP a ofertei de bunuri și servicii pentru participarea la
licitații nu a convins firme cunoscute în domeniu și potențial cu oferte
mai bune. Unii din participanți argunłenteaz'a neparticiparea prin
greutatea realizării plăților în sectorul public, dar și prin procedura
greoaie de participare la licitații. La fel. procedurile greoaie de
accesare a fondurilor conułnitare au făcut ca potențialii candidați să
nu-și asume riscul obținerii lbndurilor respective datorită alocării unui
timp mult prea mare pregătirii documentației legate de rambursarea
fondurilor. Alții au subcontractat operațiunile respective diminLlândLl-
și propriile beneficii. Pe scurt, chiar dacă obiectivele Lłrłnărite sunt
rationale, instrumentele create pentru realizarea lor sunt creatoare de
efecte perverse.
4. Capcana reglementării reprezintă de asemenea 0
problemă analizată de economia instituțională ce urmărește efectele
politicilor de reglementare asupra mecanismelor pieței. Multe
profesii sau industrii, în economiile contemporane sunt supuse unor
reglementări interne realizate prin intermediul unor asociații de tip
profesional. Notarii, avocații, medicii, experții contabili, auditorii,
judecătorii s.a.m.d au asociații proprii, prin obiective de tipul
breslelor medievale care organizează profesia, modul de acces în ea,
funcționarea relațiilor între membrii asociației, relațiile cu restul
societății. Acest tip de asociații creează bariere de acces de pe urma
cărora beneficiază de rentă de monopol, În acest fel, piața forței de
muncă din profesia respectivă este supusă unor presiuni ce
îngrădesc libera concurență.
5. Distorsiuni economice
În dorința de asigura condiții mai bune pentru cetățenii săi și de
a preveni exploatarea acestora, autoritățile publice introduc măsuri de
protecție a lor care pot avea efecte distorsionante. Una din măsurile
utilizate de autorități pentru asigurarea unui nivel al veniturilor relativ
ridicat, dar și pentru protecția angajaților este salariul minim pe
economie. In economiile contemporane există numeroase firme de nivel
mic și mediu care, dacă nivelul salariului minim crește se văd în situația
unor costuri ridicate, care pot fie să ducă la diminuarea activității
firmelor, fie sunt în situația de a-și înceta activitatea. Existența unui
șomaj ridicat în economiile europene este explicată și prin existența
unui salariu minim obligatoriu. Dacă autoritățile ridică nivelul taxelor
la anumite bunuri cum sunt cele de de-merit, pentru a obține venituri
mai mari Ia buget, în condiții de consum inelastic la preț' poate obține
drept efect neașteptat creșterea evaziunii fiscale și apariția unei piețe
negre.
162 Rãzvan Papuc
Crowding-out este un alt efect economic posibil într-o
economie în care statul intervine public. El apare când autoritățile
publice decid să finanțeze cheltuieli publice mai ridicate saLl să
diminueze taxele, considerate prea ridicate, pe baza împrumuturilor
făcute pe piețele monetare. Astfel, o emisiune cie titluri de stat pe
piața liberă va diminua cheltuielile private pentru că agenții privați își
vor amâna un consum prezent pentru o valoare mai ridicată în viitor,
egală cu rata dobânzii oferită la împrumuturile guvernamentale.
Trecerea economiilor pe titluri publice se face și pentru că acestea
sunt cu risc zero.
6. Efecte asupra mediului

Deciziile autorităților publice de a investi în lucrări de
infrastructLłră poate avea efecte neașteptate asLłpra mediului, dar și
asupra unor comunități aflate în apropiere. De pildă, în România,
îndiguirea unor suprafețe din Câmpia Olteniei și din Insula Mare a
Brăilei, cu scopul de a le reda circuitului arabil, a creat efecte asupra
mediului neașteptate, producând inundații efecte majore asupra
comunităților aflate în apropierea CLII*SLl lLt i Dunării. La fel, în SUA,
amenajările fluviului Misissippi și crearea lacului Pontchartrain,
realizate prin politici publice, au favorizat inundațiile catastrofale din
New Orleans, ca urmare a trecerii uraganului Katrina.
Un alt efect asLłpra mediulL1i este cel deterillinat de decizia de
politică publică de îmbunătățire a rețelei de infrastructură rutieră. Soluția
astăzi acceptată pentru soluționarea problemelor legate de blocajele rLltiere
datorate numărului în creștere de mașini este construcția de autostrăzi. Ori,
această soluție este Lina creatoare de efecte negative asupra mediului
(creșterea poluării. diminuarea suprafețelor împădurite saLl a celor pentru
agricultură), care oricum nu rezolvă problemele de trafic ale marilor
aglomerări urbane. Întrebarea adiacentă este dacă nu
cumva investiția în transporturi publice nu este mai avantajoasă pentru
toți membrii comunității, tipul de alegere publică făcut (construcția de
autostrăzi) fiind ineficient pe termen lung?
7. Informația imperfectă
Iluzia cunoașterii complete bântuie autoritățile publice ca și pe
agenții economici individuali. Efectele pe termen lung ale unei decizii
guvernamentale sunt dificil de anticipat, informația guvernamentală
asupra viitorului neputând fi completă prin analiza pe baza unor
modele de comportament economic care, invariabil, suferă de
insuficientă factorială. Efectele pe termen lung, valoarea viitoare a
unor active, nivelul prețurilor, costurile viitoare, beneficiile, schimbările
comportamentale în consum sunt exemple de variabile economice a
căror valoare viitoare nu poate fi anticipată.
În tabelul următor am sumarizat aceste eșecuri ale guvernării,
după cum urmează:
Legislative De reglementare Informaționale
Reglementări Arbitrajul Impact asupra
profesionale mediului
Crowding out Captura prin Informație imperfectă
reglementare
Comercializarea Riscul asociat Distorsiuni (prin
voturilor reglementării structura taxelor, prin
subvenții)
Bring home the bacon Rent seeking Efecte neintenționate
Ignoranta rațională
Orizont de timp scurt
Subvenții
CONCLUZII
Economia sectorului public este disciplina care

stLldiază, așa cum am încercat să arătăm în capitolele
anterioare, problemele economice ce guvernează implicarea
statului în producția de bunuri și servicii și relația sa cu
sectorul privat în economiile contemporane.
Scopul economiei sectorului public ca practică socială
este acela de a produce bunăstare, iar at științei economiei
sectorului public acela de a explica cum se poate produce
această bunăstare și care sunt dificultățile implicate în
producția publică a bunurilor și serviciilor asociate bunăstării .
Ca orice știință, ea are o parte normativă, dar și una
pozitivă prin care se analizează funcționarea sectorului public.
Abordările normative, fie că vorbim de cele liberale clasice, de
cele neoclasice, utilitariste, marxiste sau intervenționiste.
astiłnă un set de funcții statului, care pleacă de la idei care
converg către un sector public minimal și auster, până la idei
care acordă sectorului public rolul fundamental în economie.
Cele mai puternice argumente pentru existența unui sector
public puternic sunt cele legate de eșecurile pieței. Prin intervenție
publică se pot împlini obiective care țin de echitate și de coeziune
socială, ceea ce într-o economie cu o piață imperfectă nu se poate
obține, deși libertarienii afirmaLl că simpla diviziune a muncii
creează premizele coeziunii sociale de tip ”mecanic” așa cum o
nLłmea Durkheim.
Eșecurile pieței, echitatea și coeziunea socială sunt trei
cauze majore ale apariției și dezvoltării unui sector public.
BIBLIOGRAFIE
l . AICPA, Guiding Principles for tax law transparency, sept. 2003, New York
9. Barr, Nicholas, Econonzics of the Ivelfare slate, Oxford University Press,
2004
3. BeaL1d, Michel, Istoria capitalisnndui cle la 1500 pänä in 2000, Edit.
Cartier, Chisinäu, 2001
4, Borre, Ole; Scarbrough, Elinor, The Scope of Gouvernenænt., Oxford
University Press, New York, 1 998
5. Braudel, Fernand, Dinanzica capitalisnndui, Edit. Corint, Bucure$i,
2002
6. Cordes, Joseph, Horizontal Equity, Encyclopeclia of taxation and
policy, Urban InstitLlte Press, 1999
7. Entin, Stephen, Tcn• incidence, tax burclen and tax shifting: Who really
pays the tax? , Center for data analysis Report, No.04-12, 2004
8. Frank, Robert, Are positional externalities different fron2 other
externalities, Brookings Institution Conference on "Why inequalities
matters: Lessons for policy from the econo:nics of happiness", 2003
9. Fullerton, Don; Metcalf, Gilbert, Handbook of Public Econcnnics, Volunz
4, Tax Incidence, Elsevier Science B. V. , 2002
10. Gareth, Myles, Public econonzics, Cambridge University Press, 1995
154 Räzvan Papuc
I l , Gordon, H., Scott, The Econonzic Theory,' of a Connnon Property
Research: The Fishery, p. 124, 1954, in Elinor Olstrom
Guvernarea bunurilor comune, Edit. Polirom, Ia$i, 2007
12. Habermas, Jurgen, Sfera publicä $i transformarea ei structuralä,
Edit. Univers, Bucure$i, 1998
13. Hayek,
1996
14. Heller, Walter; Starrett, David, The nature of externalities, in Steven A. Y.

Lin editor, Theory and Measurement of Economic Externalities, Academic
Press, New York, 1976
15. Kaul, Inge, Global public goods: A New WAY To Balance The World Books,
in Le Monde diplomatique, iunie 2000, Internet edition
16. Kaul, Inge; Mendoza, Ronald, Advancing the concept ofpublic goods in
Concepts: Rethinking Public Global, and Good
17. KPMG international's Corporate and Indirect tax rates survey,
2008
18, McFadden, Daniel, The tragedy of the Connnons, in Forbes.com, 2001
19. Meghnad, Desai, Public goods: A Historical perspective
20. Nozick, Robert, Anarhie, stat utopie, Edit, Humanitas, Bucure$i,
1974
21. OECD, Factbook 2008, Economic, Environmental and Social
Statistics
22. Ophlus, William, Leviathan or oblivion? In Tmvard a steadystate
econonzy, Edited by Herman E. Daly, San Francisco: W.H.Freeman
and Company, 1973
23. Pigou, A.C., The Econonzics of Welfare, MacMillan, London, 4th edition,
1932
24. Rawls, John, Theorie de lajustice, Edit. Seuil, Paris, 1997
25. Smith, Robert, Resolving the tragedy of [he conunons by creating private
property rights in vvilcllife, The Cato Journal, vol.l, No.2, 1981
26. Stiglitz, Joseph, Econonlics of the public sector, Third eclition,
W.W.Norton &Company, New York, London, 2000
27. Stiglitz, Joseph, The Roaring Nineties, The Atlantic. Monthly, October,
2002
28. Stiglitz, Joseph; Walsh, Carl, Economie, Edit. Economicä, Bucure$i, 2005
Tiparul s-a executat sub cda 2404/2009 la Tipografia Editurii
Universității din București

Răzvan Papuc: Economia Sectorului Public

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Răzvan Papuc: Economia Sectorului Public

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Răzvan Papuc

Economia sectorului public:

Economia pwd,lio.• concepte,

editura universității din bucuresti

@ editura Tiiversitâtii din buctrești î șos. Panduri 90-92, București -

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

1.4. Între nzarginalislll și intervenția socială 16

Capitolul 2. EȘECURILE PIEȚEI ................. 25

3.3. Categorii de bunuri publice.................„............... 54

3.4. Problenła Free Rideł• 74

4.3. Solutii ........................... 88

Capitolul 5. ECHITATEA REDISTRIBUIREA

5,2. Utilitarisnud 120

Capitolul 7. E$ECURILE GUVERNAMENTALE

DEZVOLTĂRI ALE EXIGENTELOR

Literatura consacrată rolului statului în economie este

capitalismului, atât abordările normative, cât și cele pozitive cu

Știința politică, paradoxal, oferă în opinia noastră, un

1.1. Reglementare și control

cu monede sau alte titluri de schimb. Totodată, urnłare a

Beaud, Michel, Istoria capitalisłnului de la 1500 până în 2000, Edit.

Pe scurt, măsurile intervenționiste ale autorităților

Braudel Fernand, Dinanłica capilalisnzului, Edit.Corint, București, 2002

1 .2. Lege și ordine

1.3. Guvernul — pentru elita economică

.4. Între marginalism și intervenția socială

1.5. Interventionism economic

1.6. De ce statul trebuie să intervină?

am arătat în scurta evoluție prezentată mai sus, a relației statprivat

1 .7. Funcțiile sectorului public

Această funcție implică definirea și protecția drepturilor de

Barr (2004) ia în considerare două rațiuni pentrłl

categorii. Utilitatea unei singure persoane sărace va depinde de

3. Funcția de stabilizare a conjucturii economice:

2.1. Optimum paretian și competiția perfectă

mai numesc și costuri sociale ale producției de bunuri și

Pentru a înțelege mai clar problema eșecurilor pieței, teoria

Așadar, pentru a înțelege problema eșecurilor pieței

celelalte persoane (În sensul în care nu sunt nici pierderi, nici

a. Pareto non-optimal — C poate b. Pareto optimal crește

c. Pareto optimal — și la nivel global d. Pareto optimal optim dacă

a .resurselor, ci are drept condiție obligatorić consunłarea

4 Stiglitz, Joseph; Walsh, Carl, Econołnie, Edit. Econotnicăt București, 2005,

b. Eficiența producției are în vedere un imperativ al

de vedere economic dacă poate produce anunłite bLłnLłri fără

caz, rata marginală de substituție a consumatorilor trebuie să

Prima teoremă este considerată o confirmare a teoriei

acelea ale echității distribuționale. Statul nu trebuie să aloce

Formarea prețului de echilibru

După cum se știe, curba individuală a cererii ne arată

marginal obținut de pe urma consumului unei unități

Decizia asupra producției se face egalând beneficiul Inarginal

din bunul Y, Dacă atât rata marginală de substituție, cât și rata

pot influența condițiile pieței, deciziile luate de aceștia în mod

6. Factorii de producție sunt perfect mobili.

5 Stiglitz, Joseph, Econołnics of the public sector, Third edition,

2.2. Competiție imperfectă

industrii trebuie să existe un control public, pentru a împiedica

bază, cereale, uleiuri, petrol, minereuri etc). Marca influențează

de mult decizia de cumpărare, pe cât o influențează și prețul

2.3. Informația imperfectă

despre toate costurile ascunse într-un produs bancar oferit

apare pe piață datorită unui arbitraj permanent între agenții