REFERAT

Interpretarea normelor juridice;

1. Interpretarea normelor juridice – parte integrantă a procesului de aplicare

Aplicarea normelor juridice impune încadrarea unor situaţii concrete particulare în limitele
prevăzute de norme. Astfel, interpretarea apare ca o parte a procesului de aplicare a normelor
juridice.

2. Noţiunea interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor juridice este o operaţie logico-raţională, care se face după anumite reguli
şi cu anumite metode specifice dreptului, ea constituind un moment necesar al aplicării lui.

3. Necesitatea interpretării normelor juridice

Normele juridice având caracter general, aplicarea lor la cazuri concrete presupune un efort de
trecere de la general la particular. Apar atunci situaţii specifice:
a) Legiuitorul nu poate prevedea toate situaţiile întâlnite în aplicarea normelor juridice;
b) Redactarea legiuitorului este concisă, concentrată;
c) În perioada în care o normă este în vigoare, apar fapte noi, neprevăzute;
d) Apar probleme legate de redactarea gramaticală a textului de lege;
e) Uneori termenii folosiţi în textele de lege sunt folosiţi cu sens diferit de cel obişnuit;
f) Conţinutul voinţei exprimate în legi necesită adesea o completare.

4. Obiectul interpretării normelor juridice

Şi în aplicarea unor norme juridice care sunt clar formulate pot apărea, uneori, îndoieli cu privire
la soluţionarea diverselor aspecte pe care le ridică aplicarea ei la cazurile concrete.
Sunt supuse interpretării toate cele trei elemente ale lor: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

5. Reglementarea juridică a interpretării

La baza interpretării stau anumite principii generale, care rezultă din însăşi esenţa dreptului, din
particularităţile concrete ale fiecărui sistem de drept.

În interpretare se ţine seama de:

- principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept;
- principiile şi regulile oferite de ştiinţa logicii.

„Legislaţia, în general, nu cuprinde întotdeauna norme propriu-zise de interpretare, care să

prevadă în mod expres genurile şi metodele de interpretare. Aceasta nu trebuie să ducă la
concluzia că problemele interpretării ar putea fi soluţionate în afara dreptului pozitiv. Faptul că
legislaţia în vigoare nu cuprinde norme exprese, care să se refere la interpretare, se explică prin
aceea că legiuitorul nu vrea să limiteze dezvoltarea ştiinţifică a principiilor şi metodelor de
interpretare.”

6. Interpretarea normelor juridice în diferite ramuri de drept

Este necesar să avem în vedere caracterul unitar al dreptului şi din această cauză nu pot fi
aplicate principii diferite în diverse ramuri ale dreptului, esenţa şi locul interpretării având un
caracter unitar.

7. Formele de interpretare a normelor juridice

Există două forme de interpretare:
a) Interpretarea oficială;
b) Interpretarea neoficială.

A) Interpretarea oficială – făcută de un organ de stat sau de către o organizaţie obştească

împuternicită să facă acte de aplicare a normelor juridice. Are caracter obligatoriu.
Ea poate lua următoarele forme:
a) Interpretare generală – făcută de către un organ de stat împuternicit să elaboreze norme
juridice, prin acte normative cu caracter general obligatoriu şi retoactiv.
b) Interpretarea cazuală – forma interpretării oficiale, făcută de organul de aplicare a dreptului
care se referă la un anumit caz concret. Chiar dacă interpretarea cazuală este obligatorie numai
pentru o anumită cauză concretă, nu se exclude posibilitatea ca instanţele de judecată care fac
interpretarea cauzală să ţină cont şi de soluţiile date în alte cazuri similare.
c) Influenţa interpretării cazuale şi practicii aplicării normelor juridice asupra procesului de
elaborare a dreptului. Hotărârile judecătoreşti sunt numite „precedente judiciare”, şi au caracterul
de izvor de drept. În ştiinţa juridică contemporană este aproape unanim admisă părerea că
judecătorul aduce elemente noi în cadrul normelor juridice atunci când dă un conţinut concret
unor noţiuni generale folosite de legiuitor sau când umple anumite lacune ale dreptului.

B) Interpretarea neoficială – făcută de oameni de ştiinţă, cercetători în domeniul dreptului, în

împrejurări în care se fac afirmaţii de ordin ştiinţific cu privire la conţinutul normelor juridice. Ea
nu are caracter obligatoriu şi este întâlnită uneori sub denumirea de interpretare doctrinară sau
interpretare ştiinţifică.
Interpretarea doctrinară clarifică înţelesul unor principii de drept, generalizează experienţa
formată în legătură cu diferite instituţii juridice, critică anumite soluţii necorespunzătoare date de
organele de aplicare a dreptului, reliefând în acest fel carenţele activităţii juridice.

Interpretarea neoficială. Deoarece această formă de interpretare se produce înafara procesului

de emitere şi aplicare a dreptului, ea are un caracter facultativ,efectele sale nefiind obligatorii.
Între modalităţile interpretării neoficiale distingem în primul rând pe aceeadoctrinală, obţinută
în cercetarea riguroasă a instituţiilor juridice. Întemeiatepe argumente ştiinţifice, concluziile ei
pot fi reţinute de organele competente.
Deşi în cele mai multe sisteme contemporane de drept doctrinei juridice nu i seatribuie calitatea
de izvor de drept, cu toate acestea ea a îndeplinit un rol important în istoria vie a dreptului. De
pildă, în dreptul roman operele jurisconsulţilor erau privite ca izvoare de drept; la fel, lucrările
glosatorilor şi postglosatorilor din dreptul feudal.

Interpretarea oficioasă, o altă modalitate de interpretare neoficială adreptului, deşi nu are efecte
obligatorii, rezultă totuşi din opiniile unor conducători ai organelor de autoritate publică, ale
funcţionarilor şi deputaţilorsau ale altor persoane oficiale, opinii exprimate cu prilejul
dezbateriiproiectelor de acte normative sau al interpelărilor parlamentare. Interpretareaneoficială
rezultă şi din opiniile unor jurişti (procurori, avocaţi, jurisconsulţi)
asupra unor probleme de drept apărute în procesele judiciare la care participă.
Interpretările provenind de la factorii amintiţi prezintă o anumită valoare pentruorganele care
elaborează sau aplică dreptul, deoarece ele evidenţiază şi clarifică diferite sensuri ale
reglementărilor în vigoare şi semnificaţia lor pentru
cazul concret. Organul de stat şi le poate însuşi, în funcţie de prerogativele sale,
pe cale normativă sau prin acte individuale, asigurând astfel şi recunoaşterea juridică a
interpretării oficioase.
Interpretarea neoficială cuprinde şi acea formă aparte care este interpretarea comună a dreptului,
realizată de cetăţeni, de mass-media, de factorii politici etc. Ea corespunde nivelului culturii şi
educaţiei juridice şi constă în opiniidespre dreptul existent, despre aplicarea şi perfecţionarea sa.

8. Metodele de interpretare a normelor juridice

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea

conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor la cazuri concrete.
Metodele concrete folosite în scopul interpretării normelor juridice nu sunt altceva decât diferite
aspecte ale aplicării metodei logice la un caz concret.
Există patru metode de interpretare:
- gramaticală;
- sistematică;
- istorică;
- logică.
a) Metoda gramaticală – presupune cercetarea textului normei ce urmează a fi interpretată,
analizând sensul cuvintelor, supunând textul unor analize morfologice şi sintactice, ţinând seama
atât de poziţia şi acordul cuvintelor cât şi de diferite părţi ale propoziţiei, de legăturile ce există
între cuvinte.
b) Metoda sistematică – constă în determinarea conţinutului normei juridice prin stabilirea
locului pe care îl ocupă în sistemul de drept şi compararea ei cu alte norme juridice din cadrul
aceleiaşi instituţii sau ramuri de drept.
c) Metoda istorică – constă în examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică
respectivă.
d) Metoda logică – se bazează pe folosirea legilor logicii formale pentru stabilirea conţinutului
normei juridice cu cele trei elemente structurale ale ei: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Reguli de principiu mai frecvent utilizate în cadrul metodei logice:
a) argumentul ad absurdum – folosit în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin
infirmarea tezei care o contrazice (reducerea la absurd);
b) argumentul a contrario – (bazat pe legea terţului exclus din cadrul logicii formale) în cazul
noţiunilor
contradictorii care se neagă una pe alta numai una din ele este adevărată, cealaltă fiind falsă, iar a
treia posibilitate nu există;
c) argumentul a fortiore ratione – organul de aplicare şi interpretare a legii constată că raţiunea
aplicării unei anumite norme este mai puternică într-o altă ipoteză, decât cea indicată expres în
norma respectivă.
9. Rezultatul interpretării normelor juridice
În cazul în care conţinutul normelor juridice nu este nici mai larg şi nici mai îngust, ci coincide
întru totul cu textul în care sunt formulate, se vorbeşte despre interpretare literală sau
declarativă.
În urma procesului de cunoaştere a normei juridice, rezultatul poate fi „extensiv sau restrictiv”.
Interpretarea extensivă ne arată că voinţa legiuitorului are un caracter mai general decât cel care
apare în cadrul unei interpretări primare a normei juridice respective. Interpretarea restrictivă
constată că formularea textului legii este mai largă decât conţinutul ei real.