Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Interpretarea normei juridice

Coordonator: Stundentă:

Florea Nicoleta-Dumitrita Lungu Mihaela

DR I
 Introducere

Dreptul a fost şi este un sistem viu ce progresează cu ajutorul acelor componente,

indispensabile care reuşesc să asigure permanenta legătură cu sistemele social-politice.
Interpretarea juridică este liantul dintre trecut, prezent şi viitor, dintre raţional şi real,
configurând "geometria juridicului". Interpretarea a fost şi este prezentă în toate domeniile de
activitatea care se bazează pe inteligenţa omului. Necesitatea interpretării este justificată de
faptul că, în procesul aplicării dreptului, organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia
textul normei juridice, să stabilească compatibilitatea acesteia în raport cu o anumită situaţie de
fapt şi să aplice în ultimă instanţă legea în speţa dedusă judecăţii. Cunoaşterea realizării dreptului
prin interpretarea normei constituie necesitatea interpretării şi aplicării dreptului şi felul în care
acţionează norma de drept în contextul social, cât şi cunoaşterea metodelor interpretării juridice
prin intermediul cărora se poate stabilii şi realiza interesul soluţionării cauzelor.

Cuprins

1.NOŢIUNEA ŞI NECESITATEA INTERPRETĂRII NORMEI JURIDICE

2. SCOPUL INTERPRETĂRII

3. FORMELE INTERPRETĂRI
4. METODELE INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

5.REZULTATELE INTERPRETĂRII

1. NOŢIUNEA ŞI NECESITATEA INTERPRETĂRII

NORMEI JURIDICE

Interpretarea normei juridice reprezintă un moment din procesul aplicării dreptului.

Interpretarea normei juridice poate fi definită ca o operaţiune logico-raţională care se
desfăşoară după anumite metode şi care are drept scop lămurirea sensului normei juridice
în vederea aplicării ei în fiecare caz concret.

Aplicarea dreptului este o activitate complexă, care solicită interpretarea normelor

juridice din mai multe considerente:
- norma juridică are un caracter general, impersonal, ea neputând să acopere toate
situaţiile concrete care apar în viaţa unei comunităţi, or, pentru aplicarea acesteia la
situaţia concretă se impune interpretarea normei jridice;

- uneori, pentru a putea fi înţeleasă şi aplicată corect, o normă juridică trebuie comparată
şi studiată împreună cu alte norme cuprinse în acelaşi act normativ sau în acte normative
diferite;

- alteori, necesitatea interpretării rezultă din limbajul şi stilul actelor normative care este
specific, nefiind exclusă posibilitatea ca unele norme să fie redactate confuz sau să fie
contradictorii;

- de asemenea, în actele normative sunt folosite cuvinte al căror sens este diferit de cel
obişnuit, fapt pentru care sunt necesare lămuriri şi explicaţii ce necesită cunoştinţe de
specialitate.

Având în vedere toate aceste aspecte, rezultă că interpretarea normei juridice

este necesară pentru a surprinde, a determina sensul pe care l-a avut în vedere legiuitorul
când a elaborat şi adoptat legea.

2. SCOPUL INTERPRETĂRII

Este important de subliniat că scopul interpretării îl constituie atingerea maximului de

dreptate atât procesul elaborării, cât şi în cel al realizării dreptului. Referitor la scopul
interpretării normelor dreptului, sau conturat mai multe curente de gândire.

Astfel, în concepţia exegetică, scopul interpretării este acela de a stabili voinţa

legiuitorului, cu alte cuvinte, interpretarea reducându-se la comentariul legii, susţinând
plenitudinea acesteia. Însă, este important de precizat, metoda exegezei nu reprezenta o
şcoală de literalism, adică de interpretare gramaticală a textelor legale, ea ţine mai
degrabă de şcoala psihologismului. Potrivit concepţiei exegetice interpretul trebuie să
pornească de la intenţia legiuitorului, pentru a fixa sensul şi aplicabilitatea dispoziţiilor
legale, iar această depistare a intenţiei legii implică inclusiv studiul expunerii de motive,
pentru a descoperii gândirea legiuitorului.

O altă concepţie, mai nouă, sociologică sau evoluţionistă, consideră că scopul

interpretării este de a adapta dreptul la nevoile sociale ale momentului şi la evoluţia
acestor nevoi. Potrivit acestei concepţii, legea, odată elaborată, se desprinde de voinţa
legiuitorului şi evoluează, se transformă odată cu societatea. Concepţia sociologică a fost
apreciată în sensul că asigură supleţea dreptului, dar că, privită cu exclusivitate, ar putea
prezenta pericolul incertitudinii şi al arbitrariului.
Alte concepţii privind scopul interpretării dreptului, sunt atribuite şcolii liberei cercetări
ştiinţifice, al cărei fondator a fost Fr. Geny. Adepţii acestui curent porneau de la ideea că
interpretarea dreptului îşi găseşte câmpul de dezvoltare în mediul moral, social,
economic, metoda de interpretare constând în cercetarea izvoarelor formale ale
dreptului(legea, obiceiul, doctrina), dar atunci când legea este demodată sau insuficientă,
soluţia ar trebui căutată liber de către interpret, recurgând la principiile liberei cercetări
ştiinţifice prin apel la conştiinţa interpretului.

În concluzie, referitor la scopul interpretării normelor, se poate spune că acesta vizează

atingerea maximului de dreptate, atât în procesul de elaborare, cât şi în cel de realizare a
dreptului.

Altfel spus, scopul interpretării este de a promova dreptatea, iar o interpretare care duce
la nedreptate nu este o bună interpretare, după cum o lege care duce nedreptate nu este o
lege bună pentru societate.

3.FORMELE INTERPRETĂRI
Pornind de la subiectul care face interpretarea, precum şi de la forţa obligatorie a acesteia,
putem distinge două forme ale interpretării, şi anume: interpretarea oficială şi
interpretarea neoficială.
A. Interpretarea oficială sau obligatorie este acea formă a interpretării realizată
de către autorităţile publice cu atribuţii în procesul de elaborare a normelor juridice
sau de aplicare a acestora . Organele care elaborează acte normative(organele
legiuitoare sau organele administrative), procedează în unele cazuri la interpretarea
normelor juridice prin acte normative interpretative. Interpretarea oficială este
autentică sau legală, când provine de la organul emitent al normei cu caracter de
lege, judiciară sau cazuală, când este făcută de un organ judecătoresc, şi
administrativă, când aparţine unui organ al administraţiei. Interpretarea autentică
sau legală, aşa cum s-a arătat deja, este cea care emană de la legiuitorul însuşi, într-o
formă generală şi obligatorie. Cu alte cuvinte, interpretarea autentică este
interpretarea unui acte de legislaţie de către autoritatea care a emis actul originar,
deci a legii prin lege, a ordonanţei prin ordonanţă.

Interpretarea judiciară(cazuală), este întotdeauna o interpretare de caz, fiind

făcută de judecător în procesul de aplicare a legii. Ea nu are forţă obligatorie decât
pentru cazul concret judecat şi decât faţă de participanţii din cauza respectivă.

Interpretarea administrativă, este aceea făcută de organele administraţiei cu

prilejul executării în concret a legii. Administraţia poate să emită şi acte administrative
generale, acte de organizare a executării legii(hotărâri de guvern, decizii ale consiliilor
locale etc.), acte prin care se interpretează legea, însă ele nu sunt obligatorii pentru
instanţe, întrucât fiind acte administrative sunt controlabile jurisdicţional.

B. Interpretarea neoficială este acea formă a interpretării făcută de oamenii de

ştiinţă, de cercetătorii din domeniul dreptului, cadre didactice universitare,
practicieni ai dreptului, cuprinsă, de regulă, în tratate, cursuri, monografii, articole,
studii, pledoarii sau conferinţe în care se fac referiri la conţinutul normelor juridice.
Această interpretare, denumită uneori doctrinară sau interpretare ştiinţifică nu are
forţă juridică şi nici caracter obligatoriu. În dreptul nostru, interpretarea
neoficială(doctrinară) nu este obligatorie, însă ea îndeplineşte un rol important în
aplicarea şi dezvoltarea dreptului, ajută la clarificarea înţelesului unor principii,
generalizează experienţa formată în legătură cu diferite instituţii juridice, prezintă
critic unele soluţii ale instanţelor.
4. METODELE INTERPRETĂRII NORMELOR
JURIDICE
Teoria generală a dreptului, a stabilit următoarele metode tehnice de interpretare a
normelor juridice, aplicabile practic tuturor ramurilor de drept: metoda gramaticală,
metoda sistematică, metoda istorică, metoda logică, metoda analogică şi interpretarea
teleologică.

a. Metoda gramaticală constă în folosirea procedeelor de analiză morfologică şi

sintactică a textului normei juridice, pornindu-se de la înţelesul cuvintelor şi
expresiilor folosite, de la legătura dintre ele, de la construcţia propoziţiei şi frazei
juridice. Analiza gramaticală începe cu analiza cuvintelor(termenilor) prin care se
exprimă norma juridică. Aşa cum deja s-a arătat, terminologia legală este prezumată
a avea sensul uzual, atâta vreme cât legiuitorul nu defineşte el însuşi termenii dându-
le un sens tehnic. Pentru că uzajul nu determină prea precis sensul termenilor,
rămâne judecătorului să determine sensul uzual al cuvintelor normei.
b. Metoda sistematică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice prin
determinarea locului acesteia în sistemul ramurii de drept şi, atunci când este nevoie,
chiar în sistemul de drept, precum şi în sistemul principiilor fundamentale ale
dreptului. Prin metoda sistematică de interpretare se verifică, în primul rând,
respectarea de către normă a poziţiei sale în ierarhia normelor juridice.
c. Metoda istorică este aceea prin care interpretul stabileşte sensul unei norme în
funcţie de geneza acesteia, el luând în considerare occasio legis adică totalitatea
împrejurărilor social-juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării legii,
determinând astfel scopurile urmărite de legiuitor(ratio legis). Prin utilizarea
acestei metode, organul de aplicare a dreptului este obligat să studieze un important
volum de documente, să studieze expunerea de motive făcute cu prilejul adoptării
legii, interpelările, amendamentele propuse(acceptate sau respinse de legiuitor),
 intervenţiile cu ocazia dezbaterii actului normativ, reacţiile şi comentariile din presa
vremii.
d. Metoda logică de interpretare constă în folosirea procedeelor logicii formale
generale, a raţionamentelor inductive şi deductive, a procedeelor demonstraţiei
pentru desluşirea înţelesului normelor juridice. Această metodă este cunoscută cu
utilizarea cea mai largă, stă la baza oricărei interpretări a dreptului, fiind
fundamentul tuturor celorlalte.
e. Metoda analogiei se referă la rezolvarea unei cauze judiciare pe bază de
analogie, în jurisprudenţă apărând situaţii în care organele de aplicare a dreptului –
sesizate cu soluţionarea unei cauze, nu găsesc o normă juridică în care să încadreze
situaţia de fapt pe care o constată.
f. Doctrina contemporană a dreptului a cunoscut şi interpretarea teleologică, ce
are ca obiectiv descifrarea scopului legii( teleos, în limba gracă =scop). Pentru a
interpreta bine un text, potrivit interpretării teleologice, este esenţial să sesizăm în
mod clar această raţiune a legii, să recunoaştem, de exemplu, care sunt interesele pe
care legea tinde să le protejeze, care sunt abuzurile pe care vrea să le împiedice, care
este rezultatul politic sau social pe care ea tinde să-l realizeze(de exemplu, normele
juridice referitoare la adopţie trebuie interpretate ţinând cont de faptul că adopţia se
face în interesul adoptatului).

5.REZULTATELE INTERPRETĂRII
În raport de rezultatul interpretării, interpretarea poate fi: literală, extensivă şi restrictivă.

a. interpretarea literală(ad literam) se realizează atunci când organul de aplicare

constată că textul normei juridice descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma
juridică, neexistând motivele de a extinde sau de a restrânge aplicarea dispoziţiei în
cauză;
b. interpretarea extensivă(in extenso) se realizează atunci când textul normei
juridice urmează să fie aplicat şi altor situaţii decât cele expres nominalizate;
c. interpretarea restrictivă se referă la situaţia în care textul normei juridice
interpretate urmează să fie aplicat în mod restrictiv deoarece în urma analizei
efectuate rezultă că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât arată
formularea normei juridice.
Este important de reţinut că metodele de interpretare descrise anterior nu pot fi
aplicate decât prin stricta respectare a legii astfel încât organul care interpretează
 norma juridică nu are dreptul să aducă schimbări în conţinutul real, concret al
normelor juridice, ci numai să constate voinţa autentică legiuitorului exprimată în
conţinutul normei.

CONCLUZII
Deci, interpretarea juridică este liantul dintre trecut, prezent şi viitor, dintre raţional şi
real, iar prin interpretare se realizează statuarea interferenţei dintre lege şi fenomenul
juridic. Prin interpretare se rezolvă necesitatea aplicării dreptului şi stabilirea unor relaţii
şi raporturi corespunzătoare nevoilor sociale. Interpretarea este operaţiunea prin care se
exprimă o legătură organică între dreptul conceput de legiuitor şi exprimarea lui într-un
raport social concret, deducându-se acesta din urmă din cel dintâi. Interpretarea este o
mijlocire între drept şi realitatea vieţii unde interpretul explică norma şi o aplică în
contextul social în care ea acţionează. Felurile interpretării normelor juridice sunt:

- interpretarea oficială;

- interpretarea neoficială.

Interpretarea oficială este realizată de organele de stat care au atribuţii fie în procesul
elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării lor, având caracter obligatoriu.

Interpretarea neoficială sau doctrinară, fiind facultativă nu are forţă juridică, deci nu este
obligatorie pentru organul care aplică dreptul şi în consecinţă, interpretarea neoficială se
bucură numai de autoritatea ştinţifică, de forţa opiniilor şi argumentelor care se pronunţă
în doctrină.

Metodele interpretării juridice, cele mai importante, sunt următoarele: metoda

gramaticală, metoda sistematică, metoda istorică, metoda logică şi analogia. Metoda
gramaticală are ca obiect stabilirea sensului comandamentului juridic prin analiza
gramaticală (sintactică şi morfologică a textului normei juridice). Metoda sistematică
priveşte modalitatea de stabilire a sensului normei prin încadrarea sa în economia actului
normativ sau prin raportarea sa la alte acte normative.

Metoda istorică explică înţelesul normei prin luarea în consideraţie a împrejurărilor

socialjuridice care au stat la baza elaborării şi adoptării legii. Metoda logică este cel mai
larg procedeu întâlnit de interpretare şi implică aprecieri raţionale, realizate prin
operaţiuni de generalizare, de analiză logică a textului normei juridice. Analogia se
utilizează atunci când organul de aplicare nu găseşte o normă corespunzătoare cauzei
deduse şi face apel la o normă asemănătoare printr-o analogie. Rezultatele interpretării
normelor juridice au un rol important pentru a stabilii şi realiza prin intermediul
interpretării rezultate eficiente ale practicii judecătoreşti şi ale experienţei juridice.

Bibliografie:
-Gh. Boboș „TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI”
-D. Mazilu „TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI”

- N. Popa „TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI”