1. Consideraţii generale privind obiectul de studiu al
domeniul ştiinţelor juridixe auxiliare (criminalistică,
teoriei generale a dreptului.
ea studiază dreptul in ansamblu, in generalitatea şi
integritatea sa, ordinea juridică in intregime. Ea formulează
definiţia dreptului şi statului,celelalte concepte, categorii
caracteristice dreptului, fiind valabile pentru toate ştiinţele
juridice, cum sunt, bunăoară, categoriile de normă juridică,
izvor de drept, sistem de drept,ordine de drept, răspundere
juridică, drept subiectiv ş.a. TGD este, evident, o ştiinţă,
intrucat ea operează cu concepte, teorii, principii, legităţi, dar
din alt punct de vedere, sub alt aspect, poate fi privită şi ca o
artă, in măsură in care ea solicită din partea juristului, pe
langă cunoştinţe, talent, măiestrie şi capacitatea de a sesiza,
cerceta fenomenul juridic, a-i inţelege legităţile. TGD poate
fi definită ca ştiinţă juridică care studiază, din perspectiva
maximei generalizări teoretice in raport cu celelalte ştiinţe
ale dreptului, fenomenul juridic in ansamblul său,
surprinzand eterminările sale esenţiale, pe care le exprimă
in categorii juridice, adică in concepte de insemnătate
principială, teoretico-metodologică, pentru intreaga
cunoaştere juridică.
2. Locul şi rolul tg a dreptului în sistemul ştiinţelor
juridice.
In multe ţări teoria s-a stabilit la facultăţile de drept sub
numele oficial de „Enciclopedie juridică”. Sub această
denumire materia juridică respectivă a apărut in a doua
jumătate a secolului XIX, păstrandu-şi denumirea şi in prima
jumătate a secolului XX. La etapa actuală, tot mai frecvent
disciplina dată e intitulată „tgd”. Teoria generală a dreptului
se caracterizează ca o ştiinţă: filozofică, politică, politico-
juridică, juridică. Teoria generală a dreptului atrage atenţia la
problemele noi apărute ce reclamă reglementarea juridică şi
dimpotrivă, subliniază situaţiile in care o asemenea
glementare incetează de a mai fi oportună. Caracterul
politic, Caracterul juridic,Caracterul introductiv Totodată,
tgd ca ştiinţă trebuie deosebită de tgd ca disciplină de studiu.
Ca ştiinţă, ea cuprinde intreg ansamblul de cunoştinţe
referitoare la obiectul de studiu, adică tot ce este cunoscut
pană in prezent despre legităţile apariţiei, evoluţiei şi
funcţionării dreptului. Insă, ca disciplină de studiu, ea
selectează numai o parte din materia teoretică, expusă in cele
mai accesibile forme in literatura de specialitate (manuale,
monografii, prelegeri, articole), precum şi in cadrul orelor de
studii, astfel ca să asigure minimul necesar de cunoştinţe in
conformitate cu sarcinile pregătirii cadrelor juridice. Obiectul
acestei discipline va fi aşadar ceea ce este comun in toate
ramurile dreptului, in orice timp şi in orice loc.
3. Metodele cercetării ştiinţifice a fenomenului juridic.
Printre principalele metode ale cercetării juridice pot fi
menţionate : metoda logică, metoda istorică, metoda
comparativă, metoda sociologică, metoda experimentului,
metodele cantitative ş.a.
Metoda logică
Metoda logică constă în ansamblul procedeelor şi operaţiilor
care mijlocesc cunoaşterii structurii şi dinamicii raporturilor
între diferitele componente ale sistemului juridic din
societate. logica juridică poate fi privită sub 2 aspecte:
1) într-un sens îngust, logica juridică se referă la logica
normelor
2) într-un sens mai larg, logica juridică se referă la
elementele constructive de argumentare juridică. .
Metoda istorică
Potrivit metodei istorice, TGD cercetează statul,
dreptul, realitatea juridică a societăţii în perspectiva şi
dezvoltarea sa istorică, în mişcare prin metoda istorică la
cercetarea statului, dreptului se intelege:
- a le încadra în anumite limite istorice;
- a evidenţia toate aspectele, toate legăturile statului,
dreptului, ale altor fenomene juridice şi procese sociale.
Metoda comparativă
Pentru a cunoaşte o realitate juridică dintr-o ţară e important
de a cunoaşte situaţia din alte ţări. În literatura juridică se
foloseste se atribuie următoarele:
1. se supun comparării numai obiectele şi fenomenele
comparabile
2. să se considere termenii supuşi comparaţiei în
conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural
3. să se caracterizeze sistemul izvoarelor dreptului
4. în procesul comparării să se ţină cont de epoca, etapa
istorică a statului comparat
5. În sfîrşit, metoda comparativă e chemată să dea răspuns
şi la întrebarea ce se referă la perspectiva dezvoltării
fenomenelor comparate.
Metoda sociologică
Sociologia constituie o ştiinţă despre legităţile dezvoltării şi
funcţionării sistemelor sociale, atît globale, cît şi particulare.
Sociologia studiază relaţiile reciproce dintre diferite
fenomene sociale şi legităţile generale ale comparării sociale
a oamenilor.
Metoda experimentului
Metoda experimentului are o însemnătate mare în procesul de
studiere a realităţii juridice cu toate că nu întotdeauna metoda
dată poate fi aplicată în ştiinţele juridice. De exemplu,
metoda experimentului are o sferă de aplicare largă în
medicină legală, psihiatrie juridică etc).
Metodele cantitative
Aceste metode constau în operaţiile de verificare a
ipotezelor . Introducerea metodelor cantitative în cercetarea
legalităţii juridice este necesara pentru a descoperi noi
aplicaţii ale cercetării. metodele de cercetare nu trebuie
întelese în mod izolat, ci în paralel şi completinduse intre ele.
4. Conceptul dreptului ca fenomen social.
Dreptul este un fenomen social voliţional în sensul
că elaborarea dar şi aplicarea
lui reprezintă rezultatul unoractivităţi umane conştiente.
Esenţa dreptului este, deci, strâns legată devoinţa oamenilor.
În istorie, diferite curente filozofice, au identificat
esenţadreptului fie în afara sa ( în voinţa statului, a puterii
legislative care emană legile, sau a clasei dominante care
fixează reguli de conduită ) fie în el însuşi( potrivit teoriei
normativiste a lui Kelsen dreptul îşi are esenţa, sursa în
el însuşi, în normele sale, structurate ierarhic şi nu în
realitatea socialăexterioară şi separată lui ) Deci, esenţa
socială a dreptului constă în exprimareanormativă, general
obligatorie a voinţei generale, care se manifestă directsau
indirect, ca voinţă de stat. Ca orice fenomen social,
dreptulreprezintă o unitate între conţinut şi formă. Conţinutul
ne arată ansamblulelementelor constitutive ale fenomenului,
părţile, laturile sale care reprezintătemeiul existenţei şi
dezvoltării sale
5. Conceptul dreptului în sens obiectiv şi sens subiectiv
Subiectiv-În această accepţiune termenul “drept” se
înfăţişează a fi prerogativa recunoscută unei persoane fizice
sau juridice de a pretinde ceva la un alt subiect de drept, fie o
prestaţie pozitivă constând în “a da” sau în “a face” fie într-o
prestaţie negativă constând în “ a nu face”
În accepţiunea sa de “drept obiectiv” dreptul este privit a fi
un“ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este
o tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplineze
comerţul uman şi să apere societatea de excese”
6. Panorama complexă a dreptului.
Pentru a da o imagine amplă întregului complex al
fenomenului juridic din societate vom prezenta panorama
acestuia în diferitele sale ipostaze. Astfel, putem distinge
următoarele planuri de manifestare şi anume: planul
spiritual, ideatic, unde vom distinge concepţiile, ideile,
teoriile, sentimentele despre drept, adică ştiinţa juridică,
ideologia juridică, conştiinţa juridică; planul normative -
ansamblul reglementărilor juridice care alcătuiesc dreptul
obiectiv şi dreptul pozitiv; planul relaţiilor sociale şi
raporturile juridice -drepturile subiective şi obligaţiile
juridice şi planul faptic sau evenimenţial ce cuprinde
faptele juridice, adică acele evenimente sau acţiuni care
produc efecte juridice. Toate aceste planuri se întrepătrund,
nici unul neputînd exista izolat, fără celelalte.
Prin conţinutul reglementărilor sale, în diferite ţări şi
perioade istorice, dreptul promovează anumite valori sociale
în conformitate cu voinţa şi interesele generale ale societăţii
respective sau numai cu voinţa şi interesele acelor grupuri sau
categorii ce deţin puterea de stat. Dreptul este un fenomen
dinamic, el îşi pune amprenta asupra relaţiilor sociale, fiind
totodată
influenţat de aceste realităţi.
7. Dimensiunea socială a dreptului.
Dreptul are un character social, rolul sau fiind acela de a
disciplina domportamentul uman in principalele relatii din
societate. Realitatea juridica (Juridicul) are 3 elemente
componente: - Constiinta juridical –Dreptul - Relatiile
juridice.Dreptul este mai intai o constiinta in sensul ca el se
afla mai intai la nivelul constiintei legiuitorului, care inainte
de a adopta o lege supune interesele sociale unui process de
selectie si valorizare. Constiinta juridica are rolul de receptor
la stimuli pe care ii emite societatea in vederea reglementarii
si de filtrul care se interpune intre acesti stimuli.
Constiinta juridica cunoaste mai multe ipostaze: - cognitive –
actionala - cultural-axiologica
Constiinta juridica are mai multe functii:
- functia normative (a crea drept)
- functia creatoare anticipativa (stabileste dinainte prioritatile
in reglmentare .Al doilea element al juridicului il reprezinta
dreptul. Dreptul este retinut ca element al juridicului pentru
ca el stabileste in cadrul normativ al puterii in stat, dreptul si
libertatile
fundamentale ale omului, principalele relatii sociale din
societate. Al treilea element il reprezinta relatiile juridica.
Raporturile juridice si situatiile juridice care
dau concretete dreptului.
8. Premisele sociale şi economice de apariţie a dreptului.
Dreptul apare la o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii
umane, de aceea studierea atotcuprinzătoare şi înţelegerea
rolului şi locului dreptului în evoluţia generală a societăţii
impun cercetarea originii dreptului. Dreptul este voinţa
deţinătorilor puterii de stat ridicată la rang de lege. Dreptul şi
statul s-au constituit în procesul destrămării orînduirii
comunei primitive, pe temelia apariţiei proprietăţii private şi
a scindării societăţii în clase şi grupuri sociale . Aceste
schimbări au făcut ca vechile forme de organizare şi
conducere (ginta, tribul) să nu mai fie suficiente impunindu-
se o
formă nouă - cea politică-statală. Schimbările in domeniul
celor necesare trăitului au dus la inlocuirea principalelor
preocupări umane – vanătoarea, pescuitul, culesul – cu
preocupări noi, legate de creşterea vitelor
şi cultivarea plantelor. Omul societăţii primitive devine
producător. Aceasta a permis dezvoltarea mai rapidă a
forţelor de muncă şi diviziunea muncii .– acumulării unei
mari cantităţi de bunuri in maina unelor persoane – şefilor de
ginţi, de trib, de familii. Una dintre cele mai cunoscute vechi
culegeri de legi este faimosul Cod babilonian al lui
Hammurabi, descoperit la Susa in anul 1901. Legile lui
Manu, colecţia de maxime a lui Confucius, Mencius precum
şi ideile filosofilor Thales, Pitagora sau ale sofiştilor greci.
Primele legi scrise au fost date de preoţi, fapt ce denotă că
aceştia auparticipat la formare a dreptului, iar toate sferele
vieţii poartă amprenta romană.
9. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului.
A. Esenta dreptului Esenta dreptului, consta in calitatea
juridica a vointei oficializate de stat. Nu orice vointa poate
deveni o vointa cu caracter general. Esenta dreptului nu
consta in vointa generala a societatii daca aceasta nu este
oficializata. Caracterul juridic al vointei este cel care
determina esenta dreptului
B. Continutul dreptului.Sunt autori care considera ca
elementul principal al continutului dreptului il formeaza
normele juridice, astfel ca s-a vorbit de un continut normativ
al dreptului (Hans Kelsen). In conceptia lui, singura relatie a
dreptului este cu statul. Aceasta conceptie nu poate fi
sustinuta pentru ca dreptul nu poate fi redus doar la un
continut normativ astfel ca pe
langa normele juridice dreptul inseamna si raporturi juridice
si situatii juridice.
C. Forma dreptului .Reprezinta modul de concretizare a
continutului dreptului. Structura: - interna - externa. Forma
interna a dreptului inseamna modul de structurare a
continutului dreptului pe ramuri de drept si in institutii
juridice. Forma externa a dreptului reprezinta concretizarea
continutului dreptului de catre destinatarii acestuia. Aceasta
cunoaste mai multe modalitati de exprimare: Izvoarele
dreptului:legea, cutuma, jurisprudenta si doctrina.
Incorporarile sau codificarile rezultate in urma procesului de
sistematizare a legislatiei. Forta juridica a actului normativ in
care sunt cuprinse normele juridice, astfel putem avea: legi,
ordonante de guvern, hotarari de guvern, ordine ale
ministrilor, ordine ale prefectilor, hotarari ale consiliului
judetean, hotarari ale consiliului local, dispozitii ale
primarului.
Forma exterioara a dreptului mai cuprinde si regulile,
procedeele de tehnica legislative
10.Factorii de configurare a dreptului.
A. Cadrul natural B. Factorul social-politic C. Factorul
ideologic. DFactorul uman.
Cadrul natural se compune din mai multi factori:
1. factori georgrafici
2. factori demografici
3. imprejurarile care nu depind de vointa omului, dar care
produc efecte juridice
1. Factorul geografic
- exista elemente care determina adoptarea unor legi
- acest factor este util si determina adoptarea unor legi, dar sa
nu exageram cu rolul acestuia deoarece se poate ajunge la
discriminari.
2. Factorul demografic
-influenteaza dreptul prin adoptarea de acte normative
- exista politici de crestere demografica care implica
adoptarea legislatiei corespunzatoare
- s-au adoptat norme juridice care sa favorizeze cresterea
demografica
- exista si politici de scadere demografica (ex China)
- exista anumite situatii care nu depind de vointa omului, dar
care produc efecte juridice
Cadrul social-politic
– la randul sau are mai multe elemente componente:
economic, ideologic, cultural, politic
- sunt structurile organizatorice ale societatii: grupuri de
interes, partide politice
Factorul economic – influenteaza dreptul.
In economia de tip liberal intregul sistem e bazat pe
principiul cerere-oferta si pe principiul noninterventiei
statului in economie.
Factorul ideologic
Acest factor contribuie de asemenea la configurarea dreptului
in functie de ideologia existenta la un moment dat. Ideologia
marxista a impus un anumit tip de legislatie, ideologia
liberala si neoliberala a determinat la randul ei prefigurarea
unui anumit sistem de norme juridice.
Structurile organizatorice ale societatii:
a. Grupurile de interese
b. Grupurile de presiune
c. Partidele politice
Factorul uman
Este cel mai important, deoarece dreptul este facut de oameni
si pentru oameni. Dreptul prin principiile sale stabilste o
conduita tip pe care o impune ca fiind obligatorie tuturor
membrilor societatii. Aceasta conduita tip are rolul de a
disciplina comportamentul uman. De asemenea, dreptul
fixeaza anumite roluri individului in societate (sunt create
regimuri juridice pentru anumite categorii socio-profesionale;
ex: statutul cadrelor didactice, politistului, magistratului) –
delimiteaza drepturile si obligatiile persoanelor Pe de alta
parte, dreptul reglementeaza un corpus de norme obligatorii
pentru buna functionare a societatii si reprezinta o garantie a
statului de drept
11. Conceptul dreptului în viziunea diferitor şcoli şi
curente de drept.
Scoala Dreptului Natural sustinea ca drepul este de fapt un
drept natural cu character imuabil, preexistent omului, cu
care ne nastem si pe care il transmitem mai departe.
Drepul este considerat un produs al ratiunii
Scoala istorica a dreptului considera ca dreptul nu este nici
un produs al ratiunii si nu este nici natural preexistent omului,
ci este un produs istoric al societatii, este rezultatul
spiritului poporului(volksgheist), adica dreptul este creatia
exclusiva a omului.
Şcoala raţionalistă a dreptului Immanuel Kant defineşte
dreptul ca pe o totalitate de condiţii, potrivit cărora liberul
arbitru al unui om. se poate uni cu liberul arbitru al altui om,
Statul este o reuniune a unei multitudini de oameni sub legi
juridice, constituit conform ideii unui contract social, care
este baza juridică ideală a sa.
Şcoala sociologică sau pozitivistă a dreptului.
Intemeiata de Auguste Comte care afirmă că :Dreptul este un
fenomen istoric, sub forma instituţiilor, pe care sociologia il
studiază. El reprezintă ceva pur material şi observabil prin
simţurile noastre. Dreptul, consideră Leon Duguit, nu trebuie
să sancţioneze obligaţii, garanţii sau să aibă caracter punitiv.
A împărţit D în două categorii: dreptul social, care rezultă din
viaţa socială a oamenilor şi după care se conduc, şi dreptul
pozitiv, elaborat de stat, care dă consacrare juridică dreptului
social.
Teoria normativistă a dreptului
Bazele acestei teorii au fost puse de juristul german Rudolf
Stamn Ler- Dreptul este definit ca reglementare coerentă,
ordine raţională şi necesară activităţilor exteriorizate ce
atribuie drepturi şi obligaţii unor persoane libere.
Teoria psihologică a dreptului
fiind dezvoltată in lucrările savantului L.LPetrasycki.
Dreptul, ca fenomen al existenţei, aparţine laturii psihice şi
poate fi explicat numai prin prisma proceselor psihice
emoţionle şi intelectuale. El este un fenomen emotiv.
12. Conceptul şi trăsăturile caracteristice ale statului.
Statul este organizaţia politică care  deţine monopolul forţei
de constrângere, al elaborării şi aplicării dreptului, exercitată
într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu.
Caracteristicile definitorii ale statului sunt:
PUTEREA POLITICĂ care este o caracteristică esenţială a
statului, constând în existenţa puterii publice, care nu
coincide nemijlocit cu populaţia. Specificul acestei puteri
constă în posibilitatea de a-şi impune voinţa altora, de a
determina supunerea sau subordonarea altora. Puterea statului
se manifesta prin diverse forme ale activităţii
statului( activitatea legislativă, executiv-dispozitivă, justiţiei),
iar la dispoziţia acestea stau diverse unităţi, precum poliţia,
jandarmeria, ect., care deţin monopolul constrângerii în stat.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A
POPULAŢIEI
În urma organizării administrativ teritorială a populaţiei apare
o legătură între stat şi cei care locuiesc pe teritoriul statului,
denumită ca apartenenţă la statul respectiv, având ca criteriu
domiciliu. În doctrina politico-juridică este cunoscută
concepţia că statul ar fi o unitate a trei elemente: populaţia,
teritoriu (premise necesare existenţei statului) şi puterea
politică. Conceptul de stat este prin excelenţă un concept
politic, în timp ce conceptul de ţară este un concept social-
geografic. Populaţia asupra căreia se exercită autoritatea de
stat nu este alcătuită din indivizi uniţi întâmplător, ci din
peroane care constituit o comunitate istorică umană.
PERCEPEREA DE LA POPULAŢIE DE IMPOZITE,
BIRURI, TAXE Acest lucru realizându-se pentru că
exercitarea puterii de stat presupunea suportarea de cheltuiri
pentru întreţinea aparatului de stat.
ELABORAREA ŞI APLICAREA DREPTULUI
Dreptul este mijlocul organizării aparatului de stat, prin
intermediul căruia statul şi realizează funcţia socială. Voinţa
statului este exprimată prin legi sau acte normative, care le
asigură caracterul general obligatoriu, dar şi prin acte politice
sau prin acţiuni nemijlocite ale statului.
SUVERANITATEA DE STAT
Legătura dintre stat şi cetăţeni, dintre stat şi organizaţii, dintre
stat şi alte state este exprimată în suveranitatea puterii de stat.
Suveranitatea exprimă faptul că puterea de stat îşi extinde
autoritatea sa superioară şi ne atârnată asupra unui anumit
teritoriu şi populaţii şi nu admite ca o altă autoritate să
exercite atribuţiile specifice puterii statele asupra aceluiaşi
teritoriu şi populaţii aflate pe el. În conţinutul noţiunii de
suveranitate distingem
SUPREMAŢIA, care se referă la latura internă, ea exprimând
integritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor statului,
precum şi faptul că puterea de stat este superioară oricărei
alte puteri, şi INDEPENDENŢA care se referă la latura
externă , şi prin care statul duce o politică externă pe care şi-o
stabileşte fără să depindă de un alt stat.
13. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului.
Scopul statului, a puterii publice este apărarea interesului
general sau esenţa statului este (sau ar trebui să fie) fericirea
cetăţenilor. Scopul statului poate fi proclamat oficial in
Constituţie sau poate să rezulte din conţinutul acesteia
Sarcinile statului. Pentru atingerea obiectivelor evidenţiate
se impune antrenarea intregii societăţi intr-o activitate de
perspectivă prin avansarea unor sarcini economice, politice,
sociale, ideologice.
a) Sarcina economică principală a Republicii Moldova este
stabilită in Constituţie. „Economia Republicii Moldova este
economie de piaţă, de orientare socială, bazată
pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate
in concurenţa liberă”.
Evident, sintagma „economie de piaţă” comportă un sens larg
şi reflectă o sarcină durabilă intr-un domeniu vast de
activitate al statului
b) Sarcina politică principală este determinată de realitatea
cu care se confruntă statul nostru. La ora actuală nimic nu e
mai important decat integritatea teritorială şi asigurarea
unităţii poporului Republicii Moldova.
c) Sarcina socială principală a Republicii Moldova este
stipulată in Constituţie care obligă statul ,să ia măsuri pentru
ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care
să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui,
cuprinzand hrana, imbrăcămintea, locuinţa,
ingrijirea medicală precum şi serviciile sociale necesare”.
d) Sarcina ideologică a statului nostru constă in
recunoaşterea reală, şi nu formală, a demnităţii tuturor
membrilor comunităţii umane şi in formarea unei societăţi, in
care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
3.3. Funcţiile statului. Pentru a indeplini sarcinile punctate
aici statul trebuie să desfăşoare activitate eficientă in diverse
domenii. Acestei activităţi multilaterale ii sunt subordonate
funcţiile statului.
Prin funcţii ale statului trebuie de inţeles direcţiile
fundamentale, de bază, ale activităţii
statului prin intermediul intregului sistem politic al societăţii
şi, in primul rand, prin intermediul
organelor puterii de stat intru realizarea scopului şi
sarcinilor ce stau in faţa lui la etapa
respectivă.
14. Conceptul aparatului (mecanismului) de stat.
Mecanismul statului constă din acele instituţii sau organe
care in ansamblul lor realizează sarcinile şi funcţiile puterii
de stat. Elementul de baza al mecanismului î1 constituie
organul de stat.. este acea parte componentă a aparatului
de stat, investită cu competenţă şi putere şi care se
caracterizează prin aceea că cei care o compun au o calitate
specifică - deputaţi, funcţionari de stat sau magistraţi.
Caracteristicile specifice prin care organele de stat se
disting de organele şi organizaţiile nestatale sunt: a)
formarea lor prin voinţa statului şi exercitarea de către ele a
funcţiilor lor in numele statului; b) infăptuirea de către
fiecare organ de stat a unor tipuri şi forme de activitate
strict determinate, stabilite pe cale legislativă; c) prezenţa in
cadrul fiecărui organ de stat a unei structuri organizaţionale,
a scării teritoriale de activitate, a unui statut special, care
determină
locul şi rolul lui in aparatul de stat, precum şi sistemul de
relaţii cu alte organe şi organizaţii de stat, - consfinţite toate
pe cale juridică; d) învestirea organelor de stat cu atribuţii
avand caracter de putere de Stat. Printre cele mai importante
principii de organizare şi activitate a aparatului de stat
menţionăm următoarele: Principiul separării şi colaborării
puterilor; Principiul democratismului; Principiul
legalităţii; Principiul ştiinţific etc.
15. Conceptul şi clasificarea organelor de stat.
A. Din punctul de vedere a competenţei lor interne,
organele de stat pot fi de două feluri: - organe unipersonale
(individuale) - hotărarile producătoare de efecte juridice se
iau prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane; -
pluripersonale (colegiale) - e necesară voinţa unui colectiv
de persoane.
B. În dependenţă de spaţiul teritorial, in cadrul căruia se
exercită competenţa, organelle statului pot fi: - centrale
(naţionale), care işi exercită competenţa asupra intregului
teritoriu al statului; - locale (regionale), care işi exercită
competenţa asupra unei (unor) unităţi
administrativ-teritoriale.
C. În funcţie de formele principale de activitate prin care
participă la exercitarea puterii de sat, distingem trei categorii
principale de organe ale statului:
- organe de stat legislative - activitatea de legiferare şi in
general de conducere supremă, in cadrul căreia sunt elaborate
cele mai importante acte de stat, cum sunt legile, in care este
concretizată politica internă şi externă a statului. Puterea
legislativă este indeplinită de
Parlament;
- organe de stat executive - activitatea executiv-dispozitivă
sau administrativă, care organizează traducerea in viaţă in
mod nemijlocit a sarcinilor statului pe baza legilor. Puterea
executivă - şefului statului, Guvernul, organele
administraţiei publice central, ministere. - organe de stat
judecătoreşti - activitatea jurisdicţională, care are menirea de
a aplica legile in forma judecăţii in cazul incălcării lor sau a
existenţei unui litigiu. Puterea judecătorească
- organelor judecătoreşti (judecătoriile, Curţile de Apel,
Curtea Supremă de Justiţie).
Menţionăm că fiecare categorie de organe este consfinţită in
Constituţie.
D. După modalitatea de constituire a lor, organele statului
pot fi divizate: - în organe alese; - în organe numite.
E. Din punct de vedere a complexităţii atribuţiilor ce revin
lor, organele de stat pot fi: - de competenţă generală; - de
competenţă specială; - de competenţă excepţională pot fi
constituite, temporar in cazuri strict determinate de
Constituţie (starea de urgenţă, starea de asediu, starea de
război).
Prin urmare, organizarea politică a societăţii poate fi
concepută ca un ansamblu sistemic de organe şi organizaţii
sociale, care, într-o formă sau alta, participă la realizarea şi
la conducerea societăţii. Fiecare sistem politic cuprinde, in
afara sistemului organelor statului şi alte categorii de
organizaţii sociale nestatale. Această trăsătură a sistemului
politic a luat o amploare deosebită in epoca contemporană.
16. Teoriile privind originea şi esenţa statului.
Originea, esenţa şi evoluţia statului au preocupat gândirea
umană încă din perioada antică. Pe parcursul istoriei s-au
manifestat mai multecurente de idei referitoare la originea şi
esenţa statului:
1. Teoria Teocratică (teologică): îşi are originile în Orientul
antic şi a avut cea mai mare răspândire în evul mediu. Potrivit
acestei teorii,statul este creaţia Divinităţii, iar monarhul este
reprezentantul luiDumnezeu pe pământ.
2. Teoria patriarhală: îşi are originile încă din filozofia
antică greacă.Potrivit acestei teorii, statul ar fi luat naştere
direct din familie, iarputerea monarhului este asemănătoare
cu puterea părintească a tatăluiasupra membrilor familiei.
3. Teoria patrimonială: a apărut în evul mediu şi potrivit
adepţilor acesteiteorii, statul ar fi luat naştere din dreptul de
proprietate asuprapământului.
4. Teoria contractuală: potrivit acestei teorii, naşterea statului
esterezultatul unei înţelegeri între oameni, a unui contract
social, născutdin voinţa oamenilor. Thomas Hobbes afirma în
secolul XVII înlucrarea sa Leviathan că prin contractul social
încheiat între supuşi şimonarhi, primii ar fi renunţat la toate
drepturile lor şi la întreaga lorlibertate naturală în folosul
monarhului, deci purtătorul suveranităţiieste monarhul.
Preluând această teorie în lucrarea sa Contractul social, Jean
Jacques Rousseau afirma că puterea monarhului este
dependentăde popor, care i-a acordat-o fără să renunţe la
libertatea sa. Dacă24monarhul uzurpă această putere şi
subjugă poporul, acesta are dreptula se răscula.
5. Teoria violenţei: această teorie a apărut şi s-a dezvoltat în
secoleleXIX- XX. Reprezentanţii ei afirmă că apariţia
statului este rezultatul violenţei politice.Statul a apărut în
lupta între diferitele triburi primitive printransformarea
tribului învingător în tabăra dominantă a societăţii, iar
atribului în masa supuşilor.
17. Conceptul formei de stat.
Teoria formei de stat cuprinde un important compartiment al
fenomenului statal, referitor la modul de organizare a puterii
de stat, la metodele de activitate etc. Problematica formei de
stat a preocupat gindirea politico-juridică incă de la primele
existenţestatale, avindu-se in vedere ca ea trebuie să rezolve
anumite sarcini practice, să explice şi să dea soluţii privind
organizarea de stat, modalitatea exercitării puterii publice.
Criteriile pentru determinarea formei de stat, utilizate de cei
doi mari ginditori, sint in general criterii etice. După Platon
corespunzător trăsăturilor de caracter ale omului,
există şi cele trei forme principale ale formei de stat şi
anume:
- inţelepciunii umane ii corespunde monarhia;
- curajului - aristocraţia militară;
- modestiei - o formă de compromis, cu participarea maselor
populare. Toate formele de stat se impart:
a) in juste (ideale);b) şi injuste (rele).
Printre formele de stat juste erau socotite:
- aristocraţia;- monarhia aristocratică.
Printre formele de stat injuste erau socotite:
a) timocraţia ,b) oligarhia ,c) democraţia ,d) tirania.
Filozoful şi juristul roman Cicero in lucrarea sa "Republica"
distinge trei forme de stat: a) monarhia b) aristocraţia c)
democraţia.
Teoria formelor de stat este dezvoltată de diferiţi ginditori din
perioada modernă a apariţiei
J. J. Rousseau, sprijinindu-se pe criteriul etic, cercetează in
"Contractul social" trei forme principale de guvernămint: a)
democraţia; . ,b) aristocraţia; c) monarhia. Forma de stat
exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura
internă şi externă a acestui conţinut.Deci organizarea puterii
de stat - forma de stat in sensul larg al noţiunii -se manifestă
sub trei aspecte: a) forma de guvernămint; b) structura de
stat; c) regimul politic.
18. Conceptul formei de guvernământ.
1. Forma de guvernămant: prin formă de guvernămant se
inţelege modul de organizare a puterii supreme de stat,
competenţele organelor supreme ale puterii de stat.
• Monarhia este forma de guvernămant in care şeful statului,
denumit rege, impărat, ţar, sultan, şah, emir, etc. este stabilit
pe calea succesiunii. El nu este responsabil juridic pentru
actele sale şi nu poate fi schimbat fără voia lui.Monarhia a
cunoscut şi cunoaşte mai multe variante: -monarhia
nelimitată: cand monarhul este unicul organ suprem de stat n-
monarhia limitată: atunci cand alături de monarh
funcţionează şi alte organe ale puterii supreme de stat care ii
ingrădesc autoritatea. Monarhii limitate au fost monarhia
reprezentativă pe stări in feudalism şi monarhia
constituţională in contemporaneitate.
• Republica: este o altă formă de guvernămant in care puterea
supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat.
Persoanele care alcătuiesc acest organ răspund juridic pentru
activitatea lor.Republicile sunt de trei feluri: -prezidenţiale,
cand şeful statului este ales prin vot de către populaţie, este şi
şeful puterii executive şi are drept de veto in raport cu actele
normative elaborate de parlament (ex. SUA ). -parlamentare,
in care şeful statului este ales de parlament, are o funcţie
reprezentativă, iar şeful puterii executive este primul ministru
(ex. Germania, Italia, Ungaria, etc.). - semiprezidenţiale, in
care şeful statului este ales de popor, partajează puterea
executivă cu primul ministru, el fiind reprezentantul in plan
extern al ţării şi şeful armatei. Preşedintele are drept de veto o
singură dată in raport cu actele normative emise de parlament
( ex. Franţa, Romania).
19. Conceptul structurii de stat.
Forma de organizare (structura de stat) inseamnă impărţirea
internă a statului in unităţi administrativ-teritoriale sau in
părţi politice autonome şi raporturile dintre stat, considerat ca
intreg, şi părţile sale componente. Din acest punct de vedere
statele se impart in:a) state simple sau unitare; b) state
compuse sau federative.
A. Statul simplu sau unitar este forma cea mai răspindită a
structurii de stat. In aşa state există un singur parlament, un
singur guvern, o singură constituţie şi o singură cetăţenie.
impărţirea internă a statului se face in acest caz in unităţi
administrativ-teritoriale. (Franţa,Italia, Bulgaria etc.).
B. In statele compuse (federative) există mai multe rinduri de
organe legislative, executive şi judecătoreşti - federale şi ale
statelor federale, mai multe constituţii, iar impărţirea internă
este făcută in părţi politice autonome, sau componente ale
federaţiei. Se disting diferite feluri ale structurilor de stat
dintre care cele mai cunoscute sint:
a) federaţia; b) confederaţia.
prin federaţie se inţelege statul unional, iar prin confederaţie
-uniunea statelor. Forma federativă presupune de regulă,
trecerea celor mai importante funcţii asupra organelor intregii
federaţii (statului federal), existenţa a cel puţin două rinduri
de organe supreme ale puterii, administraţiei de stat şi
justiţiei (organele federative şi organele statelor membre ale
federaţiei), o dublă legislaţie, legislaţia intregii federaţii şi
legislaţia fiecărei formaţiuni statale - membri ai federaţiei,
două cetăţenii etc. (SUA, Rusia, ermania,Canada, Mexic
etc.). Confederaţia ca formă de structură este o uniune de
state fără o legătură atit de strinsă, fiecare pastrindu-şi
suveranitatea integrală, uniune creată pentru anumite scopuri
comune ale statelor membre, militare, diplomatice,
economice. Cunoscută in trecut, confederaţia s-a constituit in
special pentru apărarea comună. Ea s-a constituit in SUA
Elveţia Germania Astăzi nu mai există confederaţii in
adevăratul sens al cuvintului. Elveţia, deşi a păstrat
denumirea de Confederaţie, are in realitate după 1949 o
structură de stat federală.
20.Conceptul regimului politic.
Regimul politic este acea latură a formei de stat care ne arată
sistemul metodelor şi principiilor de infăptuire a puterii de
stat, in stransă legătură cu consacrarea legală şi asigurarea
materială a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor. Regimurile politice sunt de două feluri: regimuri
autocratice sau dictatoriale şi regimuri democratice.
• Regimul autocratic: se caracterizează prin lipsa atat a
condiţiilor juridice formale, cat şi a celor
materiale, reale pentru ca voinţa poporului să poată să
influenţeze politica internă şi externă a statului.
Puterea de stat este exercitată, de regulă, prin mijloace brutale
de către o persoană sau un grup de persoane in interes
propriu. Regimurile dictatoriale au caracterizat statele antice
şi feudale, iar in epoca modernă sunt cunoscute sub forma
regimurilor fasciste, profasciste şi comuniste.
• Regimul democratic: creează condiţii care fac posibilă
participarea cetăţenilor la viaţi politică, voinţa lor
influenţează politica statului şi ei pot controla modul in care
organele de stat indeplinesc voinţa lor. Criteriile moderne
pentru stabilirea caracterului democratic al uni regim politic
se referă atat la garantarea juridică şi materială a drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, cat şi la garantarea
unui nivel de trai decent, cu sisteme educaţionale şi de
sănătate competitive.
21. Forma de stat a Republicii Moldova.
Conform Constitutiei:Statul Republica Moldova
(1) RM este un stat suveran şi independent, unitar şi
indivizibil.
(2) Forma de guvernămînt a statului este republica.
(3) RM a este un stat de drept, democratic, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme şi sînt garantate.
22. Noţiunea principiilor generale ale dreptului.
Principiile de drept sunt reguli de maxima generalitate care
sintetizeaza experienta sociala si asigura echilibrul dintre
respectarea drepturilor si îndeplinirea obligatiilor.Etimologic,
notiunea de principiu vine de la latinescul PRINCIPIUM care
are sensul de început, obârsie sau element fundamental.Orice
principiu este un început pe plan ideatic, o sursa de actiune.
Principiile generale ale dreptului sunt prescriptiile
generatoare care stabilesc arhitectura dreptului si aplicarea sa.
Principiile generale ale dreptului asigura unitatea,
omogenitatea, coerenta si capacitatea de dezvoltare a unor
relatii asociative. Principiile generale au un important rol în
administrarea justitiei, deoarece cei abilitati cu aplicarea
dreptului trebuie sa cunoasca nu numai norma juridica, ci si
spiritul sau, iar principiile dreptului determina tocmai spiritul
legilor.
1. principiul exercitării suverane de către popor a puterii de
stat prin organele sale reprezentative in interesul intregii
societăţi, nici un grup sau persoana neputandu-şi aroga
exercitarea suveranităţii in nume propriu;
2. principiul pluralismului politic in conformitate cu care in
societatea noastră se pot constitui şi funcţionă partide politice
in condiţiile prevăzute de lege care participa la definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor reprezentand
suveranitatea naţională, ordinea constituţională şi principiile
democraţiei;
3. principiul separaţiei puterilor în stat in temeiul căruia
realizarea puterii revine celor trei mari sisteme de organe
publice independente unele de altele dar cu posibilităţi
reciproce de control, respectiv puterea legislativă creatoare de
norme legislative, puterea executivă chemată sa le aplice şi
puterea judecătorească investita cu soluţionarea incălcărilor şi
stabilirea răspunderii juridice;
4. principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atat intre
ei cat şi in faţă legii,inclusiv a organelor de stat, indiferent de
rasa, naţionalitate, de exemplu varsta, religia, grad de
cultura sau avere;
5. principiul deplinei protecţii juridice a drepturilor
cetăţeneşti pe care autorităţile publice sunt obligate sa le
respecte şi sa le protejeze nefiind admis nici un privilegiu in
beneficiul uneia dintre categoriile sociale restrangerea
acestora fiind admisa numai in cazurile expres, limitativ şi
temporar admise de legislaţie;
6. principiul umanismului juridic reflectat in caracterul
stimulativ, protector şi neoprimat al reglementării juridice,
cat şi in scopul, felul şi limitele răspunderii juridice care
urmăreşte reducerea şi reintegrarea socială deplină a celui
care incălca legea, fără a-l supune la suferinţe inutile ori
injosirea demnităţii umane;
7. principiul apărării ordinii de drept şi a legalităţii in
conformitate cu care toate subiectele de drept-persoane fizice
şi juridice, cetăţenii şi străini, autorizaţi de stat şi organizaţii
nestatale au indatorirea fundamentală de a respecta legea şi
toate celelalte acte juridice intemeiate pe ea, aplicabile
raporturilor sociale in care acestea participă sub garanţia
sancţiunilor aplicabile in caz de incălcare a regulilor juridice;
23. Originea, importanţa teoretică şi practică a studierii
principiilor generale ale dreptului.
Căutarea şi explicarea originii principiilor dreptului a
constituit o preocupare permanent pentru şcolile şi curentele
de gindire juridică. In fapt, problema s-a confruntat de cele
mai multe ori cu explicarea şi interpretarea fenomenului
juridic ca atare, cu descifrarea poziţiei sale in sistemul
legăturilor dintre oameni.
Aşa cum am văzut in conştiinţa primelor formaţiuni sociale
normele apar ca porunci impuse moamenilor. "Nimeni nu ştie
de unde vin legile, ele sint veşnice" scria Sofocle in
Antigona. Şcoala dreptului natural găseşte m raţiunea umană
izvorul constant şi general al principiilor dreptului. Ele sint
valabile pentru orice timp şi orice loc.
intemeietorii şcolii istorice dau o nouă explicare dreptului şi a 1. Princip.legalităţii sau asigurării bazelor legale de
principiilor sale. Şcoala istorică a dreptului, aflată sub funcţionare a statului.Acest principiu stă la baza unui stat
inriurirea filozofiei cantiene, prezintă dreptul şi principiile democratic şi de drept.Caracteristica fundamentală a statului
sale ca produse ale conştiinţei colective, ale spiritului de drept o constituie cucerirea pe cale legitimă a puterii de
popular. In privinţa utilităţii practice a studiului principiilor stat. Princip.legalitătii presupune democratismul puterii
generale a dreptului>a) Principiile dreptului trasează linia manifestat prin suveranitatea poporului.Acest princip.cere o
directoare pentru sistemul juridic. Fără ele dreptul n-ar putea ordine de drept în care locul suprem îl constituie Constituţia.
fi conceput, in acest sens, principiile de drept exercită o
acţiune constructivă, ele orientează activitatea legiuitorului; 2. Principiul libertăţii şi egalităţii Libertatea înseamnă:
b) Principiile generale au un rol important şi in activitatea a)posibilitatea unei persoane de acţiona după propria sa dorinţă.
justiţiei. Cei insărcinaţi cu aplicarea dreptului, trebuie să c)independenţa unui stat faţă de o putere străină.
cunoască nu numai "litera" legii, ci şi "spiritul" său, iar d)drepturi cetăţeneşti ;libertatea individuală-dreptul care
principiile de drept alcătuiesc chiar "spiritul legii". Omul de garantează inviolabilitatea persoanei; Egalitatea deasemenea are
drept trebuie să constate nu numai "pozitivitatea" legii, el mai multe sensuri:
trebuie să-şi explice şi raţiunea existenţei sale sociale, a)starea a două sau mai multe lucruri legate între ele;
suportul social al dreptului, legătura sa cu valorile sociale. b)principiul potrivit căruia oamenilor şi statelor li se recunosc
c) in sfirşit, după cum s-a mai menţionat mai sus, in cazuri aceleaşi drepturi.Acest principiu constă în consacrarea în drepturi
determinate, principiile de drept ţin loc de normă de a celor două fundamente- libertatea şi egalitatea-ale vieţii sociale.
reglementare, atunci cind, intr-o cauză civilă sau comercială, 3. Principiul responsabilităţii. Cuvîntul responsabilitate
legea tace, judecătorul soluţionind cauza in temeiul presupune obligaţia de a efectua un lucru,de a răspunde, de a
principiului de drept. da socoteală.Responsabilitatea este un fenomen
d) in concluzie, acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat social,deoarece exprimă un act de angajare a individului în
conferirea siguranţei dreptului - garanţia acordată indivizilor contextul relaţiilor sociale,este un fenomen social pentru
contra imprevizibilităţii normelor coercitive - şi a determinarea unui anumit comportament al individului faţă de
concordanţei sistemului legislativ, adică concordanţa legilor, alţii,faţă de societate,faţă de sine însuşi.
caracterul lor social (admisibil), oportunitatea lor. 4. Principiul echităţii şi justiţiei .Echitatea înseamnă
nepărtinire, dreptate şi cumpătate. Principiul echității privește
24. Prezentarea analitică a principiilor generale ale atît activitatea legiuitorului, care elaborează acte normative, cît
dreptului. și activitatea de interpretare și aplicare a dreptului de către
Unii consideră,că principiile se clasifică în două mari grupuri: organele care aplică legile.
a)principii generale (fundamentale); b)princip.ramurale.Însă există justiția înseamnă totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat,
şi alte păreri conform cărora principiile se clasifică în trei ansamblul legilor și instanțelor judecătorești, sistemmul de
grupuri:princip.fundamentale; funcționare al acestor instanțe. Principiile generale ale dreptului
rincip.ramurale;princip.interramurale. constituie un fundament pentru întreaga reglementare juridică.
Principii fundamentale se mai numesc şi constituţionale
deoarece sînt reglementate în Constituţie.Ele se dezvoltă din acele 25. Noţiunea de funcţie a dreptului.
norme juridice care reglementează relaţiile sociale de primă Cuvîntul funcție vine de la latinescul ,,funcția,, și înseamnă
importanţă pentru unitatea organizată de stat. Princip.ramurale muncă, derindere, îndeplinire. Funcțiile dreptului sunt acele
sînt principiile propri unei singure ramure de drept.Ele sînt direcții fundamentale ale acțiunii mecanismului juridic la
înscrise în coduri şi în alte legi.Din această categorie fac parte ndelinirea cărora participă întregul sistem al
princip.individualizării pedepsei penale,princip.libertăţii dreptului(ramurile, instituțiile,normele dreptului), precum și
contractuale etc. instanțele sociale special abilitate cu atribuții în domeniul
Princip.interramurale se referă la două sau mai multe ramuri de realizării dreptului.
drept,însă nu la toate.Ex:principiul oralităţii,publicităţii în dreptul Particularitățile funcțiilor dreptului sunt:
procesual penal şi civil. 1. acele direcții de influență asupra relațiilor sociale, a
Dintre principiile generale ale dreptului le putem enumera pe căror necesitate de înfăptuire dă naștere necesității de
următoarele. existență a dreptului ca fenomen social.
 2. exprimă cele mai esențiale și cele mai importante
particularități ale dreptului și unt îndreptate spre
înfăptuirea sarcinilor principale ce stau în fața dreptului
la etapa actuală de dezvoltare.
3. reprezintă direcțiile acțiunii lui active, reglementîtd un
anumit tip de relații sociale.
26. Prezentarea analitică a funcţiilor dreptului.
A. Functia de institutionalizare sau formalizarea
juridica a organizarii social-politice:
Dreptul - in special Constitutia si legile organice - asigura
cadrul de functionare legala a intregului sistem de organizare
sociala.  adica reprezinta transpunerea in forma obligatorie a
B: Functia de conervare, aparare si garantare a valorilor
fundamentale ale societatiiOcrotind si garantand ordinea
constitutionala, proprietatea, statutul si rolul individului,
dreptul apare ca un factor implicat in procesul dezvoltarii
sociale. Fiind instrument al controlului social, dreptul previne
dezorganizarea.
 C: Functia de conducere a societatii: Actul normativ
juridic este un act de conducere sociala. In forma ei cea mai
generala, legea esteforma universala de exprimare  sociale si asigurarea acestora si a carei indeplinire se
D: Functia normativa: Functia normativa a dreptului deriva
din rolul superior al dreptului, din faptul ca, nefiind un scop
in sine, dreptul este destinat sa asigure subordonarea
actiunilor individuale fata de o conduita-tip.
27. Sistemul normativ social.
Diversitatea relatiilor sociale determina existenta
unei multitudini de norme sociale si, in consecinta, o varietate
de forme prin care se influenteaza conduita oamenilor in
cadrul acestor relatii. Multitudinea de norme sociale nu se
echivaleaza nici un moment cu existenta anarhica a acestora.
Exista dimpotriva, o stransa relatie intre diversele categorii
de norme, numeroase forme de colaborare intre ele,
determinate de faptul ca diversele seturi normative prezinta
proprietati si corelatii comune. Sistemul normelor sociale este
alcatuit din urmatoarele categorii de norme:normele etice,
normele obisnuielnice, normele tehnice, normele politice,
normele religioase, normele juridice.
28. Norme sociale şi norme tehnice.
Normele sociale sunt niște reguli sau standarte de
comportament, împărtășite de două sau mai multe persoane,
în ce privește conduita considerată social acceptabilă.
Normele sociale, prin urmare, sunt raporturile dintre oameni,
o xpresie de voință a lor. Normele tehnice, însă, desemnează
comportamentul omului în mediul natural și sunt exprimate
de legile naturale. Oml nu este în stare să schimbe normele
tehnice, el trebuie doar să le cunoască și să le aplice în
favoarea sa.
29. Coraportul dintre drept şi morală.
Inca din antichitate se observa o impletire a
dreptului cu morala. Plecand de la aceasta conceptie, s-a
considerat ca dreptul, in fapt reprezinta un minim de morala.
Normele juridice ar fi de fapt norme morale insusite de stat si
transformate in norme obligatorii. Sau conturat 2 categorii de
conceptii: Conceptiile moraliste despre drept – dreptul
cuprinde in mod necesar si obligatoriu un minim de morala,
principiilor morale. Dreptul nu poate sa fie imoral. Conceptia
scolii pozitiviste – normele dreptului sunt create de stat,
separate de moraluri si nu se confunda; singura relatie pe care
dreptul o are este cea cu statul.
30. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice.
Norma juridica reprezinta acea norma de conduita cu caracter
general si obligatoriu care are ca scop realizarea intereselor
realizeaza pe cale statala in caz de nevoie prin forta de
constrangere a statului. Din definitie rezulta trasaturile
normei juridice:
a.Norma juridica are caracter general si impersonal –
reglementeaza acele situatii care reprezinta un comportament
repetat de majoritatea membrilor societatii, unanim acceptat
de acestia ca fiindui aplicabil indiferent de statutul personal al
fiecaruia.
b. Caracterul tipic. Norma juridica reglementeaza numai
comportamentele cu caracter repetat, indelungat. Norma
juridica insa nu poate descrie toate situatiile,imprejurarile, in
care se produce un anumit comportament. Caracterul tipic al
normei inseamna ca conduita retiunta de legiuitor este in
constiinta sociala considerata ca fiind generala (a tuturor
membrilor sai).
c. Implica un raport intersubiectiv – norma juridica
reprezinta o relatie intre oameni. In baza normei juridice iau
nasteri raporturi juridice, ceea ce duce la conturarea
caracterului bilateral al normei juridice. Caracterul bilateral al
normei juridice pune in evidenta 2 idei:
-Ideea de alteritate a normei – transformarea obiectivului in
subiectiv. Subiectele de drept incheie anumite raporturi
juridice
-Ideea de reciprocitate a normei – posibilitatea incheierii de
raporturi juridice in baza normei
d. Caracterul obligatoriu – acest caracter este esenta normei
juridice, o distinge de celelalte norme sociale. Inseamna ca
atunci cand regula de conduita prescrisa de aceasta este
incalcata aceasta este restabilita prin forta de constrangere a
aparatului statal.
Caracterul obligatoriu al normei nu depinde insa de frecventa
aplicarii normei juridice in timp. Pot sa fie norme juridice cu
aplicare foarte rara sau norme juridice a caror aplicare sa fie
suspendata, norme juridice cu caractrer temporar.
31. Structura logico-juridică a normei juridice.
a. Structura logico-juridica. Dpdv logico juridic norma
cuprinde 3 parti: -ipoteza –dispozitii -sanctiuni
Ipoteza descrie situatia in care se aplica dispozitia si
sanctiunea. Ipotezele se clasifica in:
- ipoteze determinate - ipoteze relativ determinate.
Ipoteza este absolut determinata atunci cand descrie toate
imprejurarile in care se aplica norma. Sunt relativ determinate
atunci cand cuprind cu titlu exemplificativ imprejurarile.
Dispozitia inseamna comandamentul normei si poate sa
constea intro actiune sau inactiune. Se clasifica in: -dispozitii
absolut determinate
- relativ determinate.
Sanctiunile arata consecintele nefavorabile ale incalcarii
dispozitiei.Sanctiunile pot fi:
- Sanctiuni absolut determinate sau relativ determinate
- Sanctiuni pozitive sau negative
- Sanctiuni civile sau penale
- Sancitiuni alternative (infractiunea X se pedepseste cu
amenda sau inchisoare) sau santiuni cumulative. (infractiunea
X se pedepseste cu amenda si decaderea din drepturile
parintesti)
32. Structura tehnico-juridică a normei juridice.
b. Strucura tehnico-legislativa. In literatura de specialitate s-a
pus problema structurii unor norme speciale normelor penale
unii autori sustin ca ar avea o structura dihotonica.Alti autori
considera ca si normele penale au o structura trihotonica,
chiar daca ipoteza nu apare prevazuta in mod expres. La
normele de drept international, lipseste sanctiunea, dar
evolutia ultimilor ani arata ca a inceput sa fie reglementata.
In ceea ce priveste structura concreta tehnicolegislativa,
normele juridice sunt structurate in articole(unitatea de baza)
iar art in alineate. De regula o norma juridica este cuprinsa
intrun articol dar putem regasi si o norma juridica cuprinsa in
mai multe articole.
33. Clasificarea normelor juridice.
Are atat seminificatii teoretice cat si practice
a. dupa criteriul ramurii de drept (adica dupa obiectul de
reglementare si dupa metodele de reglementare):
- norme juridice de drept civil - norme juridice de drept penal
-norme juridice de drept comercial
- norme juridice de drept constitutional etc
b. dupa criteriul fortei juridice a actului normativ
-norme juridice cuprinse in : -legi -decrete -ordonante de
govern -hotarari de govern -acte normative elaborate de
organele administratiei locale(decizii)-acte cu o sfera limitata
la nivelul intinderii competentei teritoriale a organului
respectiv
c. dupa criteriul modului de cuprindere a partilor
- norme juridice complete: cuprind ipoteza,dispozitie si
sanctiune-majoritatea normelor
- norme juridice incomplete-se impart in:
- norme juridice de trimitere
- norme juridice in alb ( norme juridice care urmeaza sa
apara)
d. dupa criteriul sferei de aplicabilitate:
- norme juridice generale: au sfera larga de aplicabilitate
- norme juridice speciale: au sfera restransa de
aplicabilitate ,deroga de la dreptul
comun,sunt de stricta interpretare
- norme juridice de exceptie: completeaza normele generale
sau pe cele speciale , sunt de
stricta interpretare
e. dupa criteriul gradului si al intensitatii incidentei :
-norme-principii(denumite si norme cardinale): se gasesc in
constitutii,declaratii, au o forta de valabilitate evidenta si sunt
adevarate postulate juridice
-norme mijloace normative: asigura traducerea in limbajul
specific dreptului a cerintelor fundamentale de regl a ordinii
sociale
f. dupa caracterul conduitei impuse sau datorate
- norme juridice onerative: obliga subiectul sa savarseasca o
anumita actiune
- norme juridice prohibitive: obliga subiectul sa se abtina de
la unele actiuni
- norme juridice permisive : nici nu obliga si nici nu interzic
o anumita actiune, se lasa la aprecierea subiectului
Norme juridice permisive pot deveni imperative(onerative
sau prohibitive).Daca normele
permisive devin imperative atunci ele vor purta denumirea de
norme supletive.
Alte tipuri de norme:
- norme juridice organizatorice: norme care privesc
organizarea institutiilor si a organismelor sociale .Urmaresc
sa fundamenteze cadrul legal de functionare a institutiilor
g. dupa tipul sanctiunii:
- norme juridice punitive: au sanctiune negativa
-norme juridice stimulative
34. Acţiunea normei juridice în timp. Principiul
neretroactivităţii normelor juridice.
Acțiunea normei juridice în timp: are 2 elemente principale:
1. momentul inițial, adică al intrării în vigoare al actului
normativ.
2. momentul final, adică al încetării acțiunii normei
juridice.
Norma juridică nu poate fi nici retroactivă nici ultraactivă: nu
se aplică faptelor care preced intrarea ei în vigoare și celor
survenite după ieșirea ei din vigoare.
Actul normativ poate intra în vigoare:
- din momentul adoptării sau din momentul indicat
nemijlocit în textul actului normativ ori altui act special.
- Din momentul publicării lui oficiale (în Monitorul
Oficial).
Intrarea în vigoare a normei juridice trebuie adusă la
cunoștință oamenilor, pentru a se asigura principiul nimeni nu
se poate scuza invocînd necunoașterea legii.
Norma juridică acționează numai în prezent și în viitor, de
aceea un principiu fundamental al acțiunei normei juridice în
timp este principiul neretroactivității legii.
Al doilea moment principal n acțiunea normei juridice în
timp este momentul final. Încetarea acținunii normei juridice
are loc:
1. expirarea termenului. Atunci cînd durata de timp a fost
limitată, norma juridică își încetează acțiunea prin
expirarea termenului.
2. abrogarea, care poate fi:
- expresă-direct, cînd noul act normativ prevede că vechiul
act normativ se arogă.
- Expresă-indirect, cînd noul act normativ nu numește în
mod expres actul normativ care se abrogă, dar se
limitează la prevederea că se abrogă toate actele
normative, care contravin noii reglementări;
- Tacită, cînd noul act normativ nu prevede nimic referitor
la actul normativ vechi, dar se dă o reglemetare nouă,
diferită în comparație cu cea veche și se înțelege tacit că
legiutorul a dorit să scoată din vigoare legea veche;
- Totală sau parțială, este totală atunci, cînd sunt abrogate
toate dispozițiile cuprinse într-un act normativ și parțial,
atunci cnd sunt abrogate numai o parte din aceste
dispoziții.
3. prin cădere în desuetudine. O normă juridică se consideră
căzută în desuetudine atunci cînd, deși formal ea este în
vigoare, dar ca rezultat al dezvoltării sociale, schimbărilor din
societate, acțiunea acestei norme nu mai are nici o justificare
și nici nu mai poate fisusținută.
35. Acţiunea normei juridice în spaţiu. Principiul
teritorialităţii.
Normele juridice produc efecte juridice pe un anumit
teritoriu. Din acest punct de vedere normele pot fi divizate în
2 grupe:
1. internaționale.
2. interne; centrale (republicane), locale.
Normele juridice internaționale reglementează relațiile dintre
state în conformitate cu principiul teritorialității.
Acțiunea normei juridice interne depinde de forma orînduirii
de stat. Dacă statul este federativ, atunci actele normative
federale crează efecte juridice asupra teritoriilor tuturor
statelor membre, pe cînd actele normative ale unui stat
membru sunt valabile numai în limitele teritoriului său. În
statele simple, unitare normele juridice cetrale produc efecte
juridice pe întreg teritoriul țării. Normele juridice locale
produc efecte juridice în limitele teritoriului local..
Drept teritoriu al statului se consideră toată partea terestră,
subsolul, apele interne și teritoriale, spațiul aerian în limitele
frontierelor de stat.
36. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor.
Principiul personalităţii.
Acțiunea normei juridice aupra persoanelor. Se pot evidenția
mai multe criterii de clasificare privind acțiunea normei
juridice asupra persoanelor.
1. După cercul de subiecți ai raportului juridic, deosebim:
a) individuale (pers fiz).
b) colective (pers jur, statul, organele de stat).
2. După caracterul normelor juridice se disting:
a) norme juridice cu caracter general;
b) norme juridice ce se aplică doar pers fiz (toate
categoriile de infracțiuni prevăzute de CP).
c) Norme juridice ce se aplică doar pers jur.
d) Norme juridice speciale, care se aplică numai
anumitor categorii de subiecți de drept (ex; numai
militarilor, numai cetățenilor RM).
e) Norme juridice cu caracter individual, care se aplică
unei singure persoane (ex: a numi în funcție un
ministru sau un director general).
3. După statutul juridic al persoanelor fiz, se deosebesc:
a) cetățeni ai statului.
b) Cetățeni străini.
c) Cetățeni apatrizi (care nu au cetățenie).
Astfel conform regulei generale, norma juridică acționează
asupra tuturor destinatarilor în limitele teritoriale de acțiune
al unui sau altui act normativ.
Dar această regulă are și unele excepții:
- șefii statelor, corpul diplomatic, unele categorii de străini
dispun de imunitate diplomatică.
- Cetățenii străini și apatrizii sunt limitați în unele drepturi.
(nu pot face serviciul militar, nu pot lucra în organele de
stat etc).
Unele acte normative, ex: CP au acțiune asupra persoanelor
fizice, indiferent de locul săvîrși
37. Conceptul de izvor de drept.
Izvorul de drept poate fi definit ca formă specifică care o
imbracă la un moment dat voinţa socială generală pentru a
impune ca obligatorii anumite reguli in modul de
desfăşurare a raporturilor sociale determinată de modul de
exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice.
Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri:
a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă
distingem intre izvorul material şi izvorul formal (juridic) al
dreptului. Primul reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii
materiale şi spirituale care determină apariţia unei
reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă
ce determină conţinutul voinţei sociale generale. Cel de al
doilea reprezintă forma pe care o imbracă sau prin care se
exteriorizează voinţa socială generală pentru a deveni
obligatorie pentru individ şi colectivitate. La randul ei formă
dreptului poate fi interna, adică ceea ce şi cum se exprimă
reglementarea juridică şi formă externa, adică prin ce se
exprimă reglementarea juridică (respectiv prin lege, decret,
hotărare, etc.).
b. După caracterul sursei normative distingem izvoare
directe imediate ale dreptului, adică forma de exprimare
nemijlocită din care deriva normă, aşa cum sunt, de exemplu
actele normative, şi izvoare indirecte sau mediate necuprinse
in acte normative dar la care acestea din urmă fac trimitere
incluzandu-le intr-o formă mijlocită in conţinutul lor aşa cum
sunt, de exemplu, obiceiul, regulile de convieţuire socială,
etc.
c. După surse de cunoaştere a dreptului, in sens istoric,
distingem izvoare scrise (documente, inscripţii, etc.) şi
izvoare nescrise precum, de exemplu, date arheologice,
diferitetradiţii orale, etc.
38. Clasificarea izvoarelor de drept.
Izvoarele materiale ale dreptului sunt determinate şi ca
izvoare reale. Ele sunt concepute ca un sistem de factori
sociali, politici, ideologici, materiali, precum şi cadrul
natural, socialpolitic, uman, dreptul natural şi raţiunea,
conştiinţa juridici, starea economică, izvoarele culturale,
ideologice etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dau
naştere unor reguli izvorate din necesităţile practice de
reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale.
Izvorul formal al dreptului se concepe ca formă de adoptare
sau sancţionare a normelor juridice, modul de exprimare a
normelor, adică sursa in care normele juridice sunt reflectate.
Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe care
statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un
veşmant juridic, rolul care revine actelor normative.
Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care
normele juridice sunt exprimate. Izvoarele directe ale
dreptului sunt considerate actele şi contractele normative.
Indirecte sunt considerate acele izvoare care, pentru a fi
considerate juridice, trebuie să fie validate, sancţionate de o
autoritate publică competentă. (de exemplu, obiceiurile
normele elaborate de organizaţii nestatale).
Scrise sunt considerate izvoarele care necesită o formulare
strictă, determinată de principiile legiferării (de exemplu,
actul normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă).
Nescrise sunt izvoarele transmise verbal (obiceiul).
Izvorul (formă internă) intern cum sau ce exprimă
reglementarea juridică, deci, norma juridică.
Izvor (formă externă) extern exprimă reglementarea juridică.
Izvoarele creative apar ca un rod al activităţii autorităţilor
publice şi răspund cerinţelor de mobilitate a dreptului ca
urmare a dinamicii relaţiilor sociale supuse reglementării
juridice.
Izvoarele interpretative apar ca un rezultat al operaţiei
logico-raţionale, care are drept scop lămurirea inţelesului
exact al normelor juridice ce se conţin in izvoarele creative.
39. Obiceiul juridic ca izvor de drept. Obiceiul precede
legea scrisa si chiar dreptul. Exista anumite conditii pentru ca
un obiceisa devina juridic si deci izvor de drept:-este
recunoscut de stat- este invocat direct de catre parti in fata
judecatorului care-l valideaza Conditii materiala – practica
indelungata cu caracter repetat subiectiva – convingerea
membrilor societatii ca acea practica are character obligatoriu
In dreptul public obiceiul este mai usor acceptat ca izvor de
drept pentru ca exista practica uzantelor. In dreptul privat, o
cutuma este considerata izvor de drept numai daca legea
scrisa face trimitere la ea. Un rol deosebit a avut cutuma in
perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului.
40. Precedentul judiciar ca izvor de drept.
Hotărîrile judecătorești sunt acte individuale, acte de aplicare
a dreptului care nu constituie de regulă izvoare de drept, ele
sunt acte care nu conțin norme juridice, în ele judecătorul dă
o soluție într-un litigiu pe baza unor acte normative.
Există cazuri n care unele hotărîri judecătorești oferă soluții
ce devin obligatorii pentru alte instanțe judecătorești sau
pentru alte organe unor cazuri asemănătoare, astfel ele
devenind un izvor de drept care poartă denumirea de
precedent judiciar sau practica judecătorească.
Precedentul este mai mult caracteristic pentru sistemul de
drept anglo-saxon, precum cel din SUA, Anglia, Canada etc.
În aceste țări hotărîrile pronunțate de instanțele judecătorești,
care au fost sau sunt apreciate ca purtătoare de norme
juridice, se consideră izvoare ale dreptului.
Practica judecătorească provine din dreptul clasic și din
jurisprudență. Existența acestui izvor este constatată încă din
dreptul antic, la romani.
În dreptul feudal, practica judiciară capătă valoare de izvor
de drept în special în Europa.
41. Doctrina ca izvor de drept. reprezinta totalitatea
opiniilor, comentariilor si interpretarilor facute de specialisti
cu privire la sistemul juridic. In Antichitate sau Evul Mediu
doctrina era un important izvor de drept, insa in epoca actuala
este un izvor indirect de drept.
Opera doctrinara influenteaza insa atat pe legiuitor cat si pe
judecator. Astfel anumite dezbateri doctrinare cu privire la
aprobarea proiectelor de lege pot duce la retinerea solutiilor
propuse de catre legiuitor. De asemenea interpretarile facute
de autori anumitor acte normative pot influenta judecatorul in
aplicarea legii.
42. Contractul normativ ca izvor de drept.
a nu fi confundat cu contractul din dreptul privat (acesta e un
act juridic bilateral care produce efecte numai intre partile
contractante)
- contractul normativ se intalneste in 3 ramuri de drept si are
efecte obligatorii:
-in dreptul constitutional - contractul are forma contractului
de constituire a federatiei de stat, avand ca obiectiv crearea
statului federal
- in dreptul muncii – are forma contractului colectiv de
munca ce se incheie la nivel national sau la nivel de ramura a
economiei
- pe baza lui se incheie contractele individuale de munca
- in dreptul international public – contractul normativ are
forma tratatelor incheiateintre state
- este un izvor de direct de drept
43. Actul normativ ca izvor de drept.
- in sistemul de drept romano-germanic este principalul izvor
de drept
- mai este denumit si lege, cunoscand 2 sensuril ege in sens
larg: lato sensu ,lege in sens restrans: stricto sensu
Lato sensu: orice act normativ, indiferent de autoritatea care
l-a emis; constituie lege actele normative adoptate de
Parlament dar si ordonantele,decretele cu caracter
normativ,hotararile de guvern,ordinele ministrilor, hotararile
consiliului judetean si local
Stricto sensu: - actul juridic emis de Parlament: legi
constitutionale, organice si ordinare Cu toate acestea, o lege
ca act juridic al Parlamentului se deosebeste de celalalte acte
normative prin:
- legea are o procedura speciala de adoptare si de modificare
- legea are intotdeauna caracter normativ (spre deosebire de
alte acte normative, care desi au aceiasi forma pot avea si
caracter individual – ex: a. o hotarare a consiliului local
judetean poate avea atat caracter normativ cat si caracter
individual: forma juridica a actului fiind aceiasi; b. un decret
al presedintelui, dupa caz, poate avea fie caracter
normativ, fie caracter individual)
44. Noţiunea de lege. Clasificarea legilor.
În sens restrâns al cuvantului, termenul „lege” desemnează
actul normativ care emană de la organul legislativ
(Parlament). Parlamentul Republicii Moldova, singurul
deţinător al puterii de a reglementa prin lege relaţiile sociale,
emite in exercitarea acestei puteri categorii de legi: - legi
constituţionale, - legi organice, - legi ordinare.
1. Legile constituţionale ocupa primul loc in ierarhia legilor.
Etimologic, cuvantul„constituţie” provine de la latinescul
„constitutio”, ceea ce in traducere inseamnă „aşezarea cu
temei”, „starea unui lucru”. Primele constituţii au fost
adoptate in 1787 in SUA, in Europa in 1791, la inceput in
Polonia, apoi in Franţa. In Republica Moldova, Parlamentul
este in drept să adopte o lege constituţională după cel puţin 6
luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea
se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi. constituţia este
acea lege care, avand forţă juridică superioară celorlalte
legi, reglementează in baza celor obţinute, structurile
economice şi formele proprietăţii, organizarea
de stat, statutul juridic al omului şi cetăţeanului şi
consfinţeşte perspectiva politicii interne şi externe a statului.
2. Legile organice. Legile organice ocupă locul secund in
ierarhia legilor, conform Constituţie, sunt cele prin care se
reglementează o serielimitată şi expresă de domenii.
Domeniile care fac obiectul exclusiv al legilor organice sunt:
sistemulelectoral, organizarea şi funcţionarea partidelor
politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului
ş.a., prevăzute de Constituţie
3. Legile ordinare. Per a contrario reglementarea celorlalte
domenii nesupuse prin lege organică se face prin legi
ordinare. Prin legi ordinare se reglementează orice materie
care ţine de domeniul legilor constituţionale sau organice,
rămanand Parlamentului puterea de a decide cand o materie
necesită reglementare legislativă.
45. Actele normative subordonate legii.
In definirea sferei de cuprindere a actelor normative
subordonate legii, trebuie să se aibă in vedere următoarele:
a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv
Constituţia,
evident), să nu conţină dispoziţii contrare acestora;
b) ele nu pot da reglementări primare sau in domenii a căror
reglementare este prevăzută a fi dată prin lege;
c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale
ale organului de la care emană;
d) să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare
faţă de cele inferioare;
e) să fie date în forma şi cu procedura prevăzută pentru
fiecare din ele. SUNT: - acte normative ale sefului
statului:decrete normative si individuale – acte ale
guvernului: hotaririle si ordonantele
46. Conceptul de tehnică juridică.
Tehnica juridica reprezinta ansamblul, procedeele, mijloacele
tehnicilor prin care necesitatile vietii sociale dobandesc forma
juridica exprimandu-se in continutul normei de drept in
scopul asigurarii convietuirii sociale.
Tehnica juridica priveste intregul sistem al dreptului – toate
ramurile de drept si toate institutiile juridice. Tehnica juridică
este un concept complex, care desemnează anumite reguli,
principii, metode, procedee, operaţii folosite pentru
elaborarea, realizarea, aplicarea şi interpretarea normelor
juridice.
47. Conceptul de tehnică legislativă.
Tehnica legislativa a reprezentat acea parte componenta a
tehnicii juridice prin care relatiile sociale sunt reglementate
ca norme de drept, cele 2 notiuni nefiind echivalente. Relatia
tehnica juridica- tehnica legislativa este o relatie de la intreg
la parte. Tehnica legislativa priveste strict elaborarea actului
normativ.
48. Principiile procesului de elaborare a dreptului.
O problemă fundamentală, care face parte din obiectul de
studiu al TGD, este tehnica elaborării actelor normative.
Procesul de elaborare a actelor normative trebuie să tindă
spre întruchipara în ele a raționalității și moralității dreptului,
reclamînd respectarea unor principii, în deosebi la nivel
legislativ.
Principiile de elaborare ale dreptului sunt:
1. principiul planificării legislative (realizarea activității
normative după programele de legiferare ale
parlamentului, precum și ale guvernului inițiatori ai
proiectelor de legi).
2. principiul fundamentării științifice a activității de
elaborare a actelor normative(la baza activității
normative trebuie să sta datele științifice contemporane).
3. principiul respectării unității de sistem al dreptului (adică
fiecare lege, act normativ trebuie să se înscrie organic în
cadrul celor deja existente în ramura de drept respectivă
și în ansamblul sistemului de drept).
4. principiul supremației legii (legea trebuie să se bucure de
forță juridică supremă, adoptarea legilor se face numai
de către Parlament, care este unica autoritate legiuitoare
pe întreg teritoriul țării).
5. principiul asigurării unui raport firesc între dinamica și
statica dreptului (în societate au loc multe schimbări,
acestea duc la mutații în conținutul raporturilor sociale,
de aceea rolul regulii de drept este de a ordona aceste
raporturi, de a le garanta securitatea ).
6. principiul accesibilității și economiei în elaborarea
normativă (actele normative trebuie să transmită
subiecților de drept un mesaj clar, iar legiuitorul trebuie
să gîndească profund ca un filozof, dar să se exprime ca
un țăran).
49. Etapele procesului de elaborare a dreptului.
Procesul de elaborare a actelor normative este compus din
două etape principale și mai multe subetape:
1. inițierea proiectului actului normativ;
a) elaborarea proiectului;
b) discuția proiectului;
c) coordonarea proiectului;
d) perfecționarea proiectului;
2. adoptarea actului normativ:
a) inițierea proiectului pentru discuții de către organul
de elaborare a actului normativ;
b) discuția proiectului de către organul de elaborare a
actului normativ;
c) adoptarea actului normativ;
d) promulgarea și publicarea actului normativ.
1. Inițierea proiectului actului normativ prevede adoptarea
unei reglementări juridice, care trebuie să fie inițiată de
cineva, care să stabilească un proiect de act normativ. De
regulă actul normativ este inițiat de un organ, care are acest
drepr de a propune un proiect de lege în dezbaterea
Parlamentului. Drept inițiativă legislativă are Guvernul,
membrii Parlamentului și alte prsoane care sunt indicate n
Constituție, de ex: Președintele țării.
2. Adoptarea actului normativ presupune discuția proiectelor
actelor normative, care are loc în conformitate cu normele
stabilite de Constituție și de Regulament de organizare și de
funcționare a organului legiuitor. Adoptarea actelor
normative se face în dependență de categoria actelor
normative.
50. Părţile constitutive ale actului normativ.
Atunci cînd se elaborează un act normativ trebuie să se aibă în
vedere și o anumită structură a lui. În tehnica juridică s-au stabilit
anumite părți constituitive ale actului normativ, care împreună îi
dau o anumită formă.
Actul normativ constă diin următoarele părți componente:
Titlul actului este elementul său de identificare. O cerință a
tehnicii juridice constă în faptul că titlul actului normativ trebuie
să fie scurt și concis și să exprime cu claritate obiectul
reglementării juridice.
Preambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere,
unde se arată considerațiile sociale, economice, politice pe care le
vizează elaborarea actului normativ,aceasta întocmindu-se numai
pentru cele mai importante acte.
Formula introductivă cuprinde termenul constituțional sau legal
al reglementării juridice respective. Aici sunt instituționalizare
normele de competență pentru organul care adoptă actul normativ
respectiv.
Dispozițiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a
reglementărilor din actul normativ. Aici sunt stabilite anumite
dispoziții cu caracter general ce privesc actul normativ în
totalitatea sa.
Dispozițiile de conținut formează conținutul actului normativ,
aceste dispoziții pot fi mai mult sau mai puțin numeroase și, după
caz, sunt mpărțite n subdiviziuni (capitole, secțiuni, paragrafe ect).
Dispoziții finale și tranzitorii cuprind prevederi în ceea ce privește sau al subdiviziunii acestuia, numerotarea lor nu se transmite
punerea în aplicare a reglementării, intrarea ei în vigoare.
Dispozițiile tranzitorii pot fi evidențiate într-un titlu aparte.
Actele normative pot cuprinde și anexe,( tabeluri, scheme schițe, 53. Coraportul dintre norma juridică şi articolul actului
statistici).
51. Structura internă a actului normativ.
Elementul structural de bază al actului normativ in ţara
noastră il formează articolul. Conţinutul normei juridice este
redat in articolele actului normativ in mod variat. Articolul,
de regulă, conţine o dispoziţie de sine-stătătoare. Există
cazuri, insă, cand in cuprinsul actului normativ un articol
conţine o singură normă sau, dimpotrivă, o normă este
cuprinsă in mai multe articole. Ideal ar fi ca fiecare articol
dintr-un act normativ să cuprindă o singură regulă (normă)
cu toate trăsăturile care o caracterizează. Articolul se
subdivide uneori in paragrafe şi alineate. Pentru identificare,
articolele dintr-un act normativ se numerotează cu cifre
arabe, incepand cu 1, 2, 3 ....Un alt element de structură al
actului normativ este alineatul. Alineatul reprezintă o parte
dintr-un articol şi poate fi format, după caz, dintr-o
propoziţie, o frază sau mai multe fraze aşezate in text intr-o
anumită formă. De regulă, articolele sunt formate din două
sau mai multe alienate.
52. Tehnica modificării şi completării actelor normative.
Modificarea sau completarea actului legislativ este, de regulă,
expresă, constînd în înlocuirea unui text cu un altul ori în
excluderea unei părţi din text sau în adăugarea unui text nou.
(780 legea)
    (2) Printr-o normă se pot modifica sau completa mai multe
norme dintr-un singur sau din mai multe acte legislative.
    (3) Actul legislativ de modificare sau completare are, de
regulă, o forţă juridică egală cu cea a actului ale cărui
dispoziţii le modifică sau le completează. În unele cazuri,
actul de modificare sau completare poate avea o forţă juridică
superioară celei a actului modificat sau completat.
   (4) În cazul completării actului legislativ cu unul sau mai
multe elemente structurale, acestea primesc numărul părţii
(cărţii), titlului, capitolului, secţiunii, articolului, alineatului
sau al subdiviziunilor acestuia, după care se adaugă şi indicii
respectivi. Dacă actul legislativ se completează cu o
subdiviziune nouă însemnată cu cratimă, poziţia
subdiviziunilor ulterioare însemnate cu  cratimă se  modifică
corespunzător.
    (5) În cazul  în care se exclude integral textul unei părţi
(cărţi), unui titlu, capitol, unei secţiuni, unui articol, alineat
altor elemente structurale.
normativ.
Deci, norma juridică, cu structura sa internă, este
cuprinsă de articolele actului normativ. Elementul
structural de bază al actului normativ in ţara noastră il
formează articolul (tot aşa cum norma juridical alcătuieşte
celula de bază a dreptului).Conţinutul normei juridice este
redat in articolele actului normativ in mod variat. Articolul,de
regulă, conţine o dispoziţie de sine-stătătoare. Există cazuri,
insă, cand in cuprinsul actului normativ un articol conţine o
singură normă sau, dimpotrivă, o normă este cuprinsă in mai
multe articole. Totodată, diversele componente alestructurii
logice a normei juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) pot
fi regăsite in articole diferite. Din această cauză (aşa cum s-a
subliniat in capitolul Norma juridică) nu se poate
identifica norma juridică cu articolul actului normativ.
54. Tehnica sistematizării actelor normative.
Tehnica sistematizării legislației nu este un proces simplu,
întrucît dreptul, actele normative au o structură complexă,
fapt ce impune în mod necesar o sistematizare a lor. A
sistematiza actele normative înseamnă, de fapt, a le înscrie
într-un anumit sistem.
Sistematizarea legislației, pe de o parte, ajută la cunoașterea
ușoară a reglementărilor juridice, iar pe de altă parte, elimină
sau previne contradicțiile dintre diverse acte normative.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt:
1. incorporarea- înseamnă așezarea, poziționarea actelor
normative după criteriile exterioare ale acestora;
cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituții
juridice. Incorporarea poate fi de două feluri:
a) oficială- realizată de organele de stat (Parlament,
Guvern, Ministere).
b) neoficială- realizată de persoane particulare, edituri,
barouri de avocați, birouri notariale.
2. codificarea- este o formă superioară de sistematizare a
actelor normative, diferită de incorporare prin obiectul
ei, subiectele care o realizează și forța sa juridică.
Aceasta realizează o cuprindere unitară a unor norme, de
regulă a principalelor reglementării dintr-o ramură de
drept sau dintr-un domeniu de activitate.ex: CP, CC, CV.
Codificarea este înfăptuită numai de către organele de stat
competente, de regulă de organul legislativ suprem
55. Noţiunea de sistem al dreptului.
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate și garantate de
către stat care au ca scop organizarea și disciplinarea
comportamentului uman în principalele relații din societate,
într-un climat specific manifestării coexistenței libertăților,
apărării drepturilor esențiale ale omului și instituției sociale.
Normele juridice se grupeaza in functie de obiectul
reglementat si metoda de reglementare in institutii juridice si
ramuri de drept.
Sistemul de drept al unui stat reprezinta structura
interna a dreptului prin care se realizeaza unitatea normelor
juridice si gruparea lor in anumite componente, ramuri si
institutii juridice. Sistemul dreptului determina sistematizarea
legislatiei prin incorporare si codificare. Ramurile dreptului
se constituie in 2 tulpini:
a) Dreptul public
b) Dreptul privat
a) Dreptul public = este format din dreptul
constitutional, administrativ, financiar, penal, procesual penal
b) Dreptul privat = este format din dreptul civil,
commercial, familiei, procesual civil, muncii
Delimitarea intre ramurile dreptului public si ale dreptului
privat precum si intre fiecare ramura a dreptului se face in
functie de obiectul reglementat si metoda de reglementare.
Obiectul reglementat este dat de specificitatea
relatiilor sociale reglementate prin normele unei anumite
ramuri, de pilda: relatiile de familie se regasesc in normele de
dreptul familiei.
Putem defini ramura de drept ca un ansamblu
distinct de norme juridice legate organic intre ele care
reglementeaza relatiile sociale ce au acelasi specific, folosind
aceeasi metoda de reglementare.
Institutia juridica reprezinta o entitate situata intre
norma si ramura de drept. Ea grupeaza normele juridice care
reglementeaza o anumita grupa unitara de relatii sociale
instaurand o categorie aparte de raporturi juridice. Mai multe
norme constituie o institutie si mai multe intitutii alcatuiesc o
ramura de drept.
În literatura juridică sistemul dreptului este privit ca
rezultatul unităților ramurilor și instituțiilor dreptului.
Normele juridice nu există izolate, ele se grupează în
instituții și ramuri. În felul acesta, norma juridică reprezintă
elementul de bază al sistemului dreptului, ea formează
sistemul juridic elementar.
56. Elementele sistemului dreptului.
Majoritatea autorilor operează cu distincţia ramuri de drept,
instituţii juridice şi norme juridice. Ca o concluzie putem
spune că norma juridică este elementul de bază a sistemului
de drept, elementele componente ale ei şi interacţiunile dintre
acestea le imprimă atribute de sistem, respectiv de subsisteme
ale ansamblului. La rândul lor, normele juridice alcătuiesc
subsistem la nivel
superior, care ajută la asamblarea sistemului de drept.
Asemenea subsisteme sunt instituţiile juridice şi ramurile de
drept. S-a afirmat că sistemul de drept este alcătuit din norma
juridică ca element de bază structural, având o minunată
generalitate, instituţia juridică, element intermediar şi ramură
de drept, element de maxima generalitate în cadrul
sistemului3. Elementul de bază îl reprezintă norma juridică
pe care am definit-o ca fiind, o regulă de conduită care are
caracter general, tipic, impersonal, de aplicabilitate repetată,
la un număr nedefinit de persoane şi cu character obligatoriu.
În cadrul acestei unităţi a dreptului, normele juridice se
reparti-zează, după diferite criterii, în grupe distincte,
cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de
drept.
. Criteriile dupa care se structureaza ramurile sistemului
dreptului sunt:a) obiectul reglementarii juridice (relatiile
sociale ce cad sub incidenta normelor juridice);b) metoda
reglementarii (modalitatea practica de infuentare a conduitei
in cadrul respectivelor relatii sociale; c) principiile comune
ramuri de drept respective.
57. Criteriile de constituire a sistemului dreptului.
În literatura juridică, majoritatea autorilor subliniază, ca un
prim criteriu de grupare a normelor juridice în ramuri de
drept, caracterul relaţiilor sociale pe care ramura de drept
respectivă le reglemen-tează, considerând că acesta ar fi
obiectul reglementării juridice. Trebuie să precizăm, însă, că
deşi acest criteriu este dominant, totuşi el are un anumit grad
de relativitate. Aşadar, ceea ce se înţelege prin caracterul
distinct, unitar, al relaţiilor sociale este dat de o anumită
categorie de norme juridice.
Alături de criteriul obiectului, a fost propusă metoda pe care
statul o alege pentru reglementarea diferitelor categorii de
relaţii sociale şi care face ca anumite norme - deşi au un
obiect comun - să se separe într-o ramură de drept aparte.
Prin metodă se înţelege în general modul în care statul
acţionează asupra unor relaţii sociale. Astfel, se pot distinge:
metoda autonomismului, metoda recomandării, autoritarismul
ş.a. Trebuie să subliniem că metoda este privită în literatura
juridică, drept un criteriu auxiliar, folosit alături de obiectul
reglementării juridice şi subordonat acestuia.
58. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat.
Drept public şi drept privat. Deosebirea între dreptul public şi
dreptul privat Dreptul public este acela care priveste
organizarea statului roman si cuprinde cultul, sacerdotiile, si
magistraturile.Dreptul privat este opus dreptului public, in
aceasta ramura interventia statului este limitata. Dreptul
privat reglementeaza relatiile patrimoniale si relatiile
nepatrimonial
Impartirea dreptului in public si privat isi are originea in
dreptul roman , teoria acestei clasificari apartinandu-i lui
Ulpian : Dreptul public este dreptul care se refera la
interesele statului roman , iar dreptul privat la interesele
diferitelor persoane
Dreptul public : dreptul constitutional , administrativ ,
financiar , penal , procesual , international public
Dreptul privat : dreptul civil , comercial etc
59. Corelaţia dintre sistemul de drept, sistemul juridic şi
sistemul legislativ.
Sistemul juridic - caracterizează intreaga realitate juridică a
societăţii (sistemul dreptului, sistemul legislaţiei, raporturile
juridice, conştiinţa şi cultura juridică etc.).
Sistemul legislaţiei - cuprinde, după cum am menţionat in
capitolul precedent, totalitatea, ansamblul tuturor actelor
normative care sunt in vigoare intr-un stat.
Sistemul de drept - configurat pe baza analizei de sistem a
organizării dreptului ca sistem normativ, cu componentele
sale (ramuri, subramuri, instituţii juridice). Sistemul de
drept caracterizează structura dreptului, ansamblul normelor,
fiind legate intre ele şi organizate intr-un anumit sistem. Prin
urmare, normele juridice nu sunt o ingrămădire de piese ce n-
au nimic comun. Ele, dimpotrivă, se asamblează in mod
organic, contribuind astfel la o reglementare unică
a relaţiilor sociale respective pe intreg teritoriului.
60. Conceptul realizării dreptului.
Activitatea de realizare a dreptului reprezintă un proces
complex, important. Ea se desfășoară pe 2 căi:
1. prin respectarea și executarea normelor juridice de către
cetățeni și de către alți subiecți de drept.
2. prin aplicarea normelor juridice de către organele
competente ale statului.
Realizarea dreptului constituie un proces de mare
complexitate, care se desfășoară în funcție de o serie de
factori: tipul sistemului social; natura relațiilor politice a
organizațiilor stataele; titul de relații economice;
- gradul de civilizație și cultură; condițiile naționale și
internaționale; conștiința juridică a societății.
Astfel realizarea dreptului este dependentă de factorii macro-
sociali, dar în acelaș timp ea implică în cel ami înalt grad și
fiecare individ n parte al cărui comportament este
reglementat de normele juridice și care poate să respecte sau
nu prevederile legii.
Prin realizarea dreptului se înțelege procesul transpunerii în
viață a conținutului normelor juridice, în cadrul căruia
oamenii ca subiecți de drept, respectă și exercită dispozițiile
normative, iar organele de stat aplică dreptul în limitele
competenței lor.
61. Formele de realizare a dreptului.
a) Respectarea - in sens restrans - a normelor juridice
prohibitive, adică a regulilor care ne obliga la o conduită
pasivă, de abstenţiune sau inacţiune, de a nu face ceva,
reprezintă o primă modalitate nejuridică prin care dreptul işi
dovedeşte eficienţa socială atingandu-şi scopul.
Aceasta reprezintă cea mai simpla situaţie care vizează
imensa majoritate a normelor penale, contravenţionale,
disciplinare, etc.
b) Îndeplinirea sau executarea prevederilor normative
operează in cazul normelor onerative şi a celor permisive
intrucat subiectele de drept trebuie sa aibă o atitudine activă,
de acţionare, de a da sau a face ceva, fie ca această reacţie
decurge direct din lege, fie dintr-un raport juridic concret in
care se găsesc părţile şi care, de cele mai multe ori, se
intemeiază pe un act juridic individual bazat pe lege. Aşa
este, de pildă, cazul normelor financiare de impozitare a
veniturilor, a celor de asigurare a bunurilor prin efectul legii,
a celor care stipulează obligaţia legală de intreţinere, a
reglementărilor, privind satisfacerea stagiului militar,
precum şi a numeroaselor şi variantelor raporturi civile, de
muncă, comerciale, etc., in care intră subiectele de drept ca
titulare de drepturi şi obligaţii.
c) Aplicarea normelor juridice, reprezintă o activitate
specifică a organelor de stat
competente care, de regulă, intervin in cazul incălcării legii
ori a neindeplinirii unor obligaţii ce revin din actele juridice
individuale ce stau la bază raporturilor concrete in care se
găsesc subiectele de drept. Aplicarea dreptului se realizează
de regulă, in cadrul raportului juridic de răspundere fiind
consecinţa nerespectării sau incălcării dreptului, a indeplinirii
ori a greşitei indepliniri a prevederilor sale.
62. Realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi
executare a normelor juridice.
Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea
dispoziţiilor legale de către cetăţeni - inseamnă traducerea
in viaţă a prescripţiilor normelor juridice, realizarea
drepturilor şi obligaţiilor, a conduitei stabilite.
Normele juridice transmit indivizilor şi colectivităţilor
umane mesaje clare, riguros Formulate.
Pentru ca dreptul să fie respectat de cetăţeni, pentru ca
mesajele sale să aibă impact asupra conştiinţei lor şi
comportamentului lor, cetăţenii trebuie să-l cunoască, să-l
receptioneze. Realizarea dreptului prin activitatea de
executare şi respectare a normelor juridice are următoarele
trăsături:
a) Această formă de realizare a dreptului implică indeplinirea
prevederilor cuprinse in normele juridice prin conformarea
faţă de dispoziţiile normative, traducerea in viaţă a
conţinutului, inscriindu-se ca o componentă de bază a
climatului de ordine şi legalitate;
b) Conformarea (supunerea) faţă de conduita fixată prin
normele de drept este rezultatul direct al mai multor factori:
conţinutul dreptului, acceptarea legii de către societate, ca
expresie a mai multor necesităţii ridicarea gradului vieţii
materiale şi spirituale a oamenilor, sporirea nivelului de
cunoştinţe şi perfecţionarea instrucţiei şcolare etc;
c) Ca volum de intensitate această formă de realizare a
dreptului este mult mai legată decat cealaltă formă -
aplicarea dreptului - declanşand un număr imens de situaţii
juridice la care participă categoria cea mai mare de subiecţi -
cetăţenii - precum şi diferite organizaţii sociale;
63. Realizarea dreptului prin activitatea de aplicare a
normelor juridice de către organele de stat competente.
Aplicarea dreptului este o vastă activitate pe care o
desfășoară organele de stat. Nu toate organele de stat
elaborează acte normative.
Dacă luăm cele 3 categorii de organe de stat – legislative,
executiveși judecătorești- constatăm că toate elaborează acte
de aplicare, dar nu toate elaborează acte, decît Parlamentul și
Guvernul. Parlamentul în primul rnd, emite acte de elaborare
a dreptului, pentru că este organ legiuitor. Totodată el
elaborează și acte de aplicare în sensul că are și anumite
atribuții pe care le realizează în conformitete cu Constituția
sau cu alte legi.
Guvernul ca organ executiv, elaborează atît acte normative cît
și acte de aplicare, în primul rînd el execută actele normative
existente.
Ministerele și organele locale fac în primul rînd acte de
aplicare concrete, prin dispozițiile care le dau organelor
subordonate: ordine, instrucții, unele dintre ele avînd caracter
normativ, dar cele mai multe vizează realizarea unei sarcini
concrete. Instanțele judecătorești și Procuratura nu pot emite
acte normative, ele elaborează numai acte de aplicare, ca și
organele polițienști.
Deci aplicarea dreptului se face de către organele oficiale
însărcinate cu aplicarea unor acte normative, activitate ce
intră în competența lor ca una concretizată într-un act oficial
care este actul de aplicare. Astfel aplicarea dreptului este o
formă specifică de realizare a sa, strîns legată de procesul de
traducere în viață a normelor juridice prin acte individuale și
concrete adoptate de organele statului.
64. Noţiunea şi trăsăturile actului de aplicare.
-actele de aplicare au un caracter concret.
-aplicare sunt elaborate în mod foarte diferit de la o ramură la
alta.
-Actele de aplicare au un efect diferit în timp de la act la act,
în dependență de natura actului penal, civil ect.
- un act de aplicare poate fi suspendat numai de un organ
superior, în cazul în care este ilegal.
Clasificarea actelor de aplicare:
1. după conținutul prescripției deosebim: acte care duc la
apariția raporturilor juridice, acte care duc la stingerea
raporturilor juridice, acte care duc la modificarea
raporturilor juridice.
2. după forma actului de aplicare există decrete, ordine,
dispoziții, sentințe judecătorești, hotărîri judecătorești.
3. după subiect există acte de aplicare administrative și
juridice. Astfel actul, de aplicare este un act deosebit de
important, care generalizează raporturi juridice, dă
naștere, stinge sau modifică raporturile juridice,
drepturile și obligațiunile față de persoanele la care se
referă.
65. Fazele procesului de aplicare a dreptului.
Datorită diversităţii normelor juridice ce pot fi incălcate
precum şi a modalităţilor de intervenţie a statului deosebit de
variate in restabilirea legalităţii nu există nici o procedură
unică de aplicare a dreptului, ci ea se diferenţiază de la caz la
caz şi de procedură utilizată. In linii mari se pot determină
următoarele faze de aplicare a dreptului, deşi succesiunea şi
conţinutul lor pot sa nu fie identice, şi anume stabilirea stării
de fapt, stabilirea stării de drept şi elaborarea soluţiei.
a) Stabilirea stării de fapt constă in cercetarea şi
cunoaşterea situaţie concrete deduse spre rezolvare, a
faptelor şi imprejurărilor produse
b. Stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă
in identificarea acelei norme juridice in care se regăseşte,
prin componentele sale, cel mai bine fapta cercetată şi ale
cărei elemente se aplică pe deplin stării de fapt respective.
c. Elaborarea soluţiei şi emiterea actului de aplicare
constituie faza finală a acestui proces ce implica mai multe
aspecte.
În primul rând, are loc individualizarea dispoziţiilor legale in
care se incadrează pe deplin cazul dat, inclusiv a celor
speciale şi de excepţie.
În al doilea rând, emiterea actului juridic, de regulă. Se
suprapune cu redactarea inscrisului constatator in formă
ceruta de lege, cu indicarea temeiului legal, semnare,
ştampilare, alte elemente de identificare (număr, dată, antet),
inclusiv aducerea lui la Cunoştinţa celui
interesat.
În al treilea rând, executarea sau punerea in executare a
actului juridic de către cel indicat şi aducerea la indeplinire a
formalităţilor, fixarea termenului in care trebuie realizată
operaţiunea, etc.
In drept actele de aplicare au cele mai diverse denumiri
determinate de organul de la careemană, de procedura
utilizată in soluţionarea cauzei, de obiectul lor,etc. Astfel, de
pildă, instanţele judecătoreşti emit hotărari judecătoreşti,
organele administrative de sancţionare
contravenţională intocmesc procese-verbale de constatare.
66. Lacune în drept.
Lacuna este un fenomen care negativ se răsfrânge asupra
eficacităţii normelor în vigoare, frânează aplicarea lor, şi în
cele din urmă stopează mişcarea progresivă a relaţiilor
sociale.
Bineînţeles, că problema lacunelor în drept, întotdeauna,
apare în procesul petrecerii lucrărilor practice de
sistematizare a legislaţiei, de perfecţionare a sistemului de
drept, de codificare ş.a.
Uneori însă pot fi întâlnite şi cazuri, când anumite relaţii
sociale, situaţii de fapt, deşi ar fi trebuit să fie reglementate
de norme juridice, totuşi, sunt neglijate de către legiuitor. În
aceste cazuri, poate fi vorba de lacune în drept (de la
latinescul lacuna — gol.
Astfel, pentru prevenirea apariţiei lacunelor în drept, în
procesul adoptării actelor normative trebuie să se ţină cont de
tehnica legislativă care reprezintă o totalitate de metode,
procedee, principii folosite la elaborarea actelor normative,
de tehnică juridică, reprezentând un complex de principii,
metode, procedee, operaţii folosite la elaborarea, interpretarea
şi realizarea normelor juridice.
La etapa actuala majoritatea cercetărilor juridice teoretice se
răsfrâng direct sau indirect asupra problemei lacunelor în
drept. Totodată problema lacunelor în drept a devenit obiectul
unor cercetări speciale
Lacunele nu sunt problema cheie în cadrul sistemului de
drept, dar au o mare importanţă pentru soluţionarea celorlalte
probleme juridice.
Gn. Avornic face o delimitare a noţiunii de lacună în drept:
lacună în dreptul pozitiv, lacună în reglementarea juridică,
lacună în legislaţie.
•Lacuna în dreptul pozitiv presupune lipsa unei legi, a unui
act normativ subordonat legii, a unui obicei sau precedent ce
s-ar răsfrânge asupra cazului dat.
•Prin lacună în reglementarea juridică autorul are în vedere
lipsa unei norme în lege sau alte acte normative.
•Lacuna în legislaţie presupune absenţa legii în general.
După părerea sa, despre lacune se poate vorbi în cazul, când
există un „gol" o lipsă în reglementarea juridică, precum şi în
cazul unor neajunsuri, greşeli în formularea normei juridice.
Lacunele în drept sunt socotite de unii savanţi ca o "tăcere a
dreptului". Tăcerea dreptului referitor la anumiţi factori ne
poate mărturisi că aceşti factori iese după limitele
reglementării juridice, ori nereglementarea lor constituie o
lacună în drept, fie că legislatorul neagă apariţia cărora
consecinţe juridice legate de aceşti factori. De asemenea,
trebuie să fim de acord cu faptul că lacunele sunt posibile
doar în domeniul reglementat de drept, şi doar în privinţa
factorilor ce se află sub incidenţa reglementării juridice .
De asemenea, referitor la această situaţie, trebuie de luat în
vedere şi faptul că lacunele în drept pot apărea în legătură cu
apariţia unor noi relaţii sociale pe care legislatorul n-a putut
să le prevadă la momentul adoptării legii corespunzătoare.
67. Analogia dreptului şi analogia legii.
In mai multe sisteme de drept este cunoscuta institutia
analogiei, aceasta ofera organului de aplicare a dreptului ca
dupa constatarea stari de fapt si a adevarului obiectiv sa
gaseasca solutie juridica chiar daca nu se gasesc norme care
sa se refere la cauza data. Se recurge astfel la doua forme de
analogie:
1. Analogia legii este procedeul la care se recurge
atunci cand se constata lipsa normei juridice, in cazul ce
urmeaza a fi solutionat. In dreptul nostru procedeul analogiei
legii nu are, in principiu, aplicare, deoarece legislatia nu are
lacune. Cerintele legalitatii impun rezolvarea cauzelor supuse
reglementarii juridice numai pe baza normelor juridice.
2. Analogia dreptului constituie o alta forma a
analogiei, la care se recurge atunci cand in solutionarea unei
cauze lipseste norma juridica si nici nu se pot gasi norme sau
texte juridice care sa reglementeze cauze asemanatoare.
68. Noţiunea şi scopul interpretării normelor juridice.
Interpretarea desemnează operaţiunea intelectuală de
stabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicării
lor şi, deci, a soluţionării unor cauze.
În domeniul juridic interpretarea este operațiunea logică
care prevede aplicarea regulii abstracte la cazul concret de către
organul competent.
Orice normă trebuie să fie interpretată, în special atunci
cînd o regulă nu este clară. Formele de interpretare aparțin
subecților care realizează interpretarea.
Necesitatea interpretării normei juridie, decurge din
faptul că, în redactarea lor,se folosește o exprimare concretă,
legiutorul concentrînd ideile pe care vrea să le exprime. De aici
decurge sarcina sarcina organelor de interpretare de a dezvălui, în
procesul interpretării, conținutul real al normi, întregul cerc de
situații pe care legiuitorul l-a avut în vedere la redactarea normei.
În altă ordine de idei trebuie arătat că în periaoda cît o normă este
în vigoare poate să apară fapte noi care, neexistînd în momentul
elaborării legii, n-au fost prevăzute în mod direct și concret.
Uneori se ridică anumite probleme legate de redactarea gramatică
a textului de lege, de o anumită ordine a cuvintelor în text, de
folosirea semnelor de punctuație, precum și de înțelesul unor
termeni.
Interpretarea este calea care face posibilă punerea la
curent a cetățenilor și a organelor de aplicare cu o serie de aspecte
privind noua normă.
69. Formele de interpretare a normelor juridice.
Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa
diferite subiecte, avand fiecare un rol deosebit, solutiile de
interpretare la care se ajunge neavand aceeas importanta si
forta juridica. Astfel s-a ajuns la cea mai cunoscuta forma de
interpretare si anume : interpretarea oficiala si interpretarea
neoficiala.
a. Interpretarea oficiala sau obligatorie provine de la un
organ de stat competent, ea se subdivide in:
- Interpretarea generala ce se caracterizeaza prin faptul ca
este data in forma unui act normativ, este de principiu ca
atunci cand o dispozitie sau un act normativ apare neclara sau
confuza, organul emitent al actului normativ da acelei
dispozitii interpretarea autentica printr-un nou act normativ.
-Inerpretarea cauzala -denumita si cauzala sau judiciara –
este acea forma interpretarii oficiale care este facuta de
organele de aplicare a dreptului cu prilejul solutionari unei
cauze concrete. Subiectele acestei interpretari sunt organele
de stat care aplica dreptul
b.Interpretarea neoficiala poarta si denumirea de
interpretarea facultativa sau stiintifica sau doctrinara, in
functie de faptul daca se au in vedere natura sau sudiectele
interpretari.
Metodele de interpretare a normelor de drept sunt:
Tehnica interpretarii dreptului poarta denumirea de
metodologia interpretarii, deoarece procedeele tehnice
utilizate au semnificatia unor metode. Au caracter general
aplicabil intregului sistem de drept, patru metode tehnice de
interpretare:
1. Interpretarea gramaticla, consta in folosirea procedeelor
de analiza morfologica si sintactica a textelor
normativelor. Intelesul unor termeni si expresii in
formularea textului normei de drept poate fi identificat
cu cel din limbajul obisnuit sau poate avea un sens
specifi juridic.uneori legiuitorul, pentru a asigura
intelegerea corecta si uniforma a unor termeni folositi,
recurge la explicarea acestor termeni.
2. Interpretarea sistematica consta in lamurirea unor
norme juridice, a textului normativ, prin coroborarea
acestei norme sau acestui text cu alte dispozitii
normative apartinand aceleias institutii juridice sau
ramuri de drept.
3. Interpretarea istorica consta in stabilirea sensului
advarat si deplin al normelor juridice, recurgandu-se la
cercetarea conditiilor istorice si social-plitice ce au
determinat adoptarea actului normativ
4. Interpretarea logica constituie procedeul care se bazeaza
pe analiza textului actului normativ prin adoptarea
legilor logicii formale. Metoda logica poate fi separata
de celelante metode sau procedee tehnice, deoarece orice
lamurire a sensului normei juridice se sprijina pe 1.
utilizarea rationamentelor si judecatilor logice.
5. metoda teleologică sau conform scopului urmărește
găsirea sensului exact al actului normativ prin
desprinderea finalității acestuia, a interesului proteja.
a)interpretarea literară se realizează atunci cînd interpretarea
constată o echivalență perfectă între conținutul normei și
forma ei de exprimare. În acest caz intenția legiuitorului este 2.
exprimată limpede, clar și suficient în formula gramaticală.
b)interpretarea extensivă lărgește conținutul normei în raport
cu formularea ei textuală, ea stabilește că voința legislatorului
are de fapt un caracter mai cuprinzător în raport cu acela
întrevăzut în libertatea primară a normei în cauză.
c)interpretarea restrictivă este acel rezultat al interpretării,
care restrînge conținutul real al normei în raport cu
formularea textului ei, formularea dovedită ca fiind prea
largă.
70. Metodele de interpretare ale normelor juridice.
Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa
diferite subiecte, avand fiecare un rol deosebit, solutiile de
interpretare la care se ajunge neavand aceeas importanta si
forta juridica. Astfel s-a ajuns la cea mai cunoscuta forma de
interpretare si anume : interpretarea oficiala si interpretarea
neoficiala.
a. Interpretarea oficiala sau obligatorie provine de la un
organ de stat competent, ea se subdivide in:
- Interpretarea generala ce se caracterizeaza prin faptul ca
este data in forma unui act normativ, este de principiu ca
atunci cand o dispozitie sau un act normativ apare neclara sau
confuza, organul emitent al actului normativ da acelei
dispozitii interpretarea autentica printr-un nou act normativ.
-Inerpretarea cauzala -denumita si cauzala sau judiciara –
este acea forma interpretarii oficiale care este facuta de
organele de aplicare a dreptului cu prilejul solutionari unei
cauze concrete. Subiectele acestei interpretari sunt organele
de stat care aplica dreptul
b.Interpretarea neoficiala poarta si denumirea de
interpretarea facultativa sau stiintifica sau doctrinara, in
functie de faptul daca se au in vedere natura sau sudiectele
interpretari.
Modalităţi de interpretare a normelor juridice.
Tehnica interpretarii dreptului poarta denumirea de
metodologia interpretarii, deoarece procedeele tehnice
utilizate au semnificatia unor metode. Au caracter general
aplicabil intregului sistem de drept, patru metode tehnice de
interpretare:
Interpretarea gramaticla, consta in folosirea procedeelor de
analiza morfologica si sintactica a textelor normativelor.
Intelesul unor termeni si expresii in formularea textului
normei de drept poate fi identificat cu cel din limbajul
obisnuit sau poate avea un sens specifi juridic.uneori
legiuitorul, pentru a asigura intelegerea corecta si uniforma a
unor termeni folositi, recurge la explicarea acestor termeni.
Interpretarea sistematica consta in lamurirea unor norme
juridice, a textului normativ, prin coroborarea acestei norme
sau acestui text cu alte dispozitii normative apartinand
aceleias institutii juridice sau ramuri de drept.
1. Interpretarea istorica consta in stabilirea sensului
advarat si deplin al normelor juridice, recurgandu-se la
cercetarea conditiilor istorice si social-plitice ce au
determinat adoptarea actului normativ
2. Interpretarea logica constituie procedeul care se bazeaza
pe analiza textului actului normativ prin adoptarea
legilor logicii formale. Metoda logica poate fi separata
de celelante metode sau procedee tehnice, deoarece orice
lamurire a sensului normei juridice se sprijina pe
utilizarea rationamentelor si judecatilor logice.
Interpretarea normelor juridice din punct de vedere a
rezultatelor ei.
Interpretarea normei juridice poate genera trei soluţii:
a) Textul descrie exact sfera cazurilor la care se referă ipoteza
normei, nefiind deci motive de a restrânge sau de a extinde
aplicarea lui.
b) Textul urmează să fie aplicat în mod extensiv, deoarece se
ajunge la concluzia că sfera cazurilor la care el se referă este
în realitate mai largă decât rezultă din modul său de
redactare.
c) Textul urmează să fie aplicat în mod restrictiv, deoarece se
ajunge la concluzia că sfera cazurilor la care se referă este
mai restrânsă decât rezultă din modul său de redactare.
71. Rezultatele (limitele) interpretării normelor juridice.
Din punctul de vedere al rezultatelor (limitelor) interpretării
normelor juridice, interpretarea
poate fi: a) literală; b) extensivă; c) restrictivă.
a) Interpretarea literală ("arf literam sau interpretaţio
declarativa ) se realizează atunci cind organul de aplicare
constată că textul normei juridice coincide deplin conţinutului
raporturilor sociale pe care le reglementează. In acest caz se
spune că legea este limpede, organul de aplicare neavmd
decit sarcina s-o aplice, intrucit textul corespunde
conţinutului normei, voinţei legislatorului.in urma
interpretării normei juridice prin metodele amintite, organul
de aplicare poate ajungeinsă şi la concluzia că textul normei
juridice este mai larg, sau dimpotrivă, mai restrins decit sfera
relaţiilor sociale reglementate, in aceste cazuri se realizează o
interpretare extensivă (interpretation extensiva) sau o
interpretare restrictivă (interpretaţio restrictiva).
b) Interpretarea extensivă lărgeşte conţinutul normei in raport
cu formularea ei textuală, ea stabileşte că voinţa legislatorului
are de fapt un caracter mai cuprinzător in raport cu prevăzut
in libertatea primară a normei in cauză.
c) Interpretarea restrictivă este acel rezultat al interpretării
care restringe conţinutul real alnormei in raport cu formularea
textului ei, formulare dovedită ca fiind prea largă.
in ambele sale forme (extensivă şi restrictivă) interpretarea ne
dovedeşte existenţa unei relative nepotriviri intre textul
normei juridice şi conţinutul său, prin referire la sfera
relaţiilor sociale pe care le vizează conţinutul reglementator
al normei.
72. Conceptul conştiinţei juridice.
A)forma cea mai inalta de reflectare a realitatii, proprie
omului, produs al creierului uman, aparuta pe baza procesului
muncii, a vietii in societate si caracterizata prin prezenta
limbajului si a gindirii, prin aceea ca omul isi da seama de
relatiile sale cu lumea inconjuratoare si actioneaza asupra
acesteia in conformitate cu anumite scopuri dinainte stabilite;
B)faptul de a-si da seama;intelegere.Constiinta sociala-
ansamblu de reprezentari, idei, conceptii, cunostinte,
mentalitati ale unor colectivitati umane.C)Gindire, spirit;
D)Sentiment al responsabilitatii morale fata de propria sa
conduita; etc.
73. Funcţiile conştiinţei juridice.
Functiile constiintei juridice:
A)Functia de cunoastere-cunoasterea si intelegerea
elementelor vietii sociale, ale realitatii obiective prin prisma
unor activitati juridice.Ea se realizeaza mai ales cu ajutorul
elementului rational.
B)Functia de apreciere- valorizare-prin intermediul ei
fenomenelor si actiunilor umane li se atribuie o anumita
semnificatie.Respectarea normelor este a aprecierilor pozitive
ale dreptului, iar nerespectarea lor este rezultatul unei
aprecieri negative.In dependenta de ea se stabileste si
raspunderea juridica.
C)Functia normativa, de reglare a conduitei umane, de
determinare a unei atitudini conforme cu normele de drept-la
realizarea acestei functii contibuie toate elementele, atit
elementul rational, cit si cel afectiv.
Constiinta juridica are drept continut ideile, sentimentele,
volitiunile cu privire la:dreptul in vigoare intr-o anumita
societate la un moment dat;cum ar trebui sa fie dreptul in
viitor, atitudinea proprie a unei persoane fata de
drept;atitudinea celorlalti oameni fata de drept;masurile ce
trebuie luate pentru cel care incalca normele de drept.
74. Formele conştiinţei juridice.
in literatura, juridică există cateva criterii in baza cărora sant
relevate mai multe forme ale conştiinţei juridice.
Primul criteriu vizează subiecţii conştiinţei juridice, in
conformitate cu acest criteriu deosebim:
-conştiinţă Juridică individuală;
-conştiinţă juridică a unui grup social;
-conştiinţă juridică a societăţii.
Aceste forme ale conştiinţei juridice nu există independent
una faţă de alta, ci se influenţează şi se determină reciproc, in
aşa mod, conştiinţa juridică individuală se formează şi se
dezvoltă in dependenţă de conştiinţa juridică a societăţii
respective, iar conştiinţa juridică a societăţii nu poate
exista in afara conştiinţei juridice individuale, ea există şi se
manifestă in comportamentul fiecărei persoane.
Din punct de vedere al profunzimii reflectării realităţii
juridice se evidenţiază trei niveluri ale conştiinţei juridice:
a) conştiinţă juridică cotidiană (empirică);
b) conştiinţă juridică ştiinţifică (teoretică);
c) conştiinţă juridică profesională.
75. Conceptul culturii juridice.
Termenul cultură , şi anume:
1) Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de
omenire in procesul practicii socialistorice, precum şi a
instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea acestor
valori.
2) Faptul de a poseda cunoştinţe variate in diverse domenii;
totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare
intelectuală la care ajunge cineva.
Cultura juridică poate fi divizată in:individuală, de grup (sau
colectivă), a societăţii.
Cultura juridică individuală presupune instruirea juridică a
individului, care include o inaltă conştiinţă juridică,
posibilitatea şi deprinderea de a folosi dreptul, de a-şi supune
comportamentul normelor juridice.
Cultura juridică de grup, sau colectivă, presupune
cointeresarea membrilor grupului, ai colectivului in
rezultatele muncii in comun, in asigurarea unei inalte
organizări şi ordini de drept.
76. Conceptul raportului juridic.
Raportul juridic este un raport social reglementat de o
normă juridică.În măsura în care o relaţie dintre oameni,
luaţi ca indivizi singulari sau constituiţi în colectivităţi, cade
sub autoritatea normei juridice ea devine un raport juridic.
Raportul juridic este o realitate concretă care constă într-o
legătură juridică între doi sau mai mulţi subiecţi, fie ei
individuali sau colectivi.Prin raport juridic se înţelege orice
relaţie socială care cade sub incidenţa normei juridice sau
care este reglementată de ea, unii participanţi la această
relaţie avînd drepturi subiective, alţii purtînd obligaţii
juridice, acestea fiind puse în acţiune şi asigurate, în caz de
necesitate, prin forţa coercitivă a statului. Orice raport
juridic se caracterizează prin următoarele:
1) apare doar în baza unei norme juridice;
2) în el sînt expuse voinţele participanţilor la aceste raporturi
juridice;
3) metoda de asigurare a raportului juridic este constrîngerea
de stat.
77. Premisele raportului juridic.
Premisele apariţiei raportului juridic. Sînt denumite factori şi
se consideră a fi în număr de trei: normele juridice, subiecţii
raportului juridic, faptele juridice. Aceste premise sînt:1.Norma
juridică reprezintă premisa generală care conturează în abstract
faptul juridic, desemnează subiecţii raportului juridic, cuprinde
conţinutul, obiectul şi sancţiunea raportului juridic. Regula de
drept reprezintă premisa generală, denumită în logică premisă
majoră. 2. Faptul juridic este premisa minoră.Prin fapte juridice
se înţelege acele împrejurări prevăzute de normele juridice, în
rezultatul cărora iau naştere, se modifică sau se sting drepturi
şi obligaţii ale participanţilor la aceste relaţii sociale
(raporturi juridice), altfel spus, producînd prin aceasta efecte
juridice. Întregul sistem de fapte juridice poate fi divizat în
dependenţă de criteriul voliţional în:
1.Acţiunile sînt fapte juridice săvîrşite în mod voluntar de subiecţi
de drept, care, potrivit normelor juridice, produc efecte juridice.
La rîndul lor, acţiunile se împart: a) acţiuni săvîrşite fără intenţia
de a produce efecte juridice;b) acţiuni săvîrşite cu intenţia de a
produce efecte juridice 2. Acţiunile săvîrşite cu intenţia de a
produce efecte juridice. Acestea pot fi: licite şi ilicite. Sînt licite
toate acţiunile săvîrşite în conformitate cu prevederile normelor
juridice. Sînt ilicite faptele comise împotriva legii, adică acele
fapte care sînt interzise de normele juridice.
2.Evenimentele sînt acele fapte care se produc independent de
voinţa omului, care dau naştere la efecte juridice. Faptele juridice
săvîrşite cu intenţia de a produce efecte juridice reprezinţi
categoria cea mai numeroasă de acţiuni şi poartă denumirea de
acte juridice
78. Trăsăturile raportului juridic.
A. Raportul juridic este un raport social. Aceasta înseamnă că
raporturile de drept se stabilesc între oameni şi numai între ei.
Relaţia socială devine raport juridic numai în măsura în care a fost
obiectul de preocupare al legiuitorului, sub forma adoptării unei
norme juridice care să reglementeze această relaţie. Orice raport
de drept tinde la un scop social.
B. Raportul juridic are un caracter volitional. Acest caracter are
două surse. Pe de o parte, norma juridică în esenţă este de natură
voliţională. Ea reprezintă voinţa statală.Pe de altă parte, încheierea
raporturilor de drept, ca şi executarea lor, sînt rezultatul voinţei
participanţilor la aceste raporturi. Este întemeiată opinia, potrivit
căreia "raportul juridic este terenul pe care se întîlnesc două *Subiectele colective au la baza o forma colectiva de corespunde asadar o obligatie, dupa cum fiecarei obligatii ii
voinţe: voinţa statală, care consacră drepturile şi obligaţiile parti- activitate si ele sunt: 1) statul; 2)autoritaţile publice; 3) corespunde un drept subiectiv.
cipanţilor, şi voinţa subiecţilor".9 Aşa fiind, raportul juridic are un persoanele juridice.
dublu caracter volitional. Statul participa în calitate de subiect de drept, atât în 82. Obiectul raportului juridic.
C. Raportul juridic este un raport istoric, deoarece a apărut şi a raporturile juridice interne cât si în cele internaţionale. În Acesta îl constituie însasi acţiunile sau inacţiunile pe care
evoluat de-a lungul anilor, suferind aceleaşi intervenţii ca şi norma dreptul intern statul apare ca subiect de drept, mai întâi, în subiectul activ le poate pretinde subiectului pasiv.
juridică în legătură cu schimbările care au avut loc în societate. raporturile de drept constituţional (de pilda: în cele de Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul
Apărut la o anumită etapă de dezvoltare istorică, o dată cu apariţia cetaţenie statul este cel care acorda cetaţenia, aproba raportului juridic, care este reprezentat de drepturile si
statului şi dreptului, raportul juridic poartă pecetea epocii- istorice renunţarea la cetaţenie, retrage cetaţenia). Si în raporturile obligaţiile parţilor, adica de posibilitatea juridica a unor
respective. Acest caracter al raportului juridic este puternic marcat juridice patrimoniale statul poate aparea ca subiect de drept acţiuni sau inacţiuni, în temeiul acestor drepturi si obligaţii.
de istoria societăţii, atît în ceea ce priveşte subiecţii de drept, (de exemplu: în cele privind confiscarea unor bunuri). Obiectul are în vedere insasi acţiunile pe care subiectul activ
drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, cît şi cu privire la Autoritatile publice sunt organele puterii legislative le poate pretinde si pe care subiectul pasiv este obligat a le
faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică, variabilitatea (Parlamentul), organele administraţiei (ministerele, savarsi sau a se abtine de a le savarsi. De cele mai multe ori
acestor elemente constitutive putîndu-se constata cu uşurinţă de la prefecturile, primariile s.a.), organele justiţiei (tribunalele, acţiunile sau inacţiunile (ce constituie obiectul juridic al
o etapă la alta a dezvoltării sociale, de la o ţară la alta. curţile de apel etc.). În multe dintre raporturile juridice raportului juridic) se refera la bunuri (obiectul material). Prin
D. Raportul juridic este un raport valoric. Într-adevăr, în autoritaile publice apar si ca persoane juridice. urmare, bunurile constituie obiectul material al raportului
raporturi juridice îşi găsesc concretizarea valorile esenţiale ale Persoana juridica este o forma de asociere a mai multor juridic. Aşadar, obiectul raportului juridic se defineşte ca
societăţii. Ca produs al gîndirii şi al practicii comune a oamenilor, oameni. fiind conduită pe care trebuie sa o aibă părţile din relaţia
aceste valori sînt sancţionate şi li se acordă putere normativă de Persoana juridica se caracterizeaza prin existenţa juridică concret stabilita in conformitate cu drepturile şi
către conştiinţa socială, prin intermediul statului şi al normelor urmatoarelor elemente: obligaţiile ce le revin.
instituite de acesta. Normele juridice, ca modele valorice, îşi a) o organizare de sine statatoare;
găsesc concretizarea în raporturile juridice. b) un patrimoniu propriu, distinct de cel al oamenilor din 83.Categorii de raport juridic.
E. Raportul juridic este un raport de suprastructură şi poartă un alcatuirea sa, ce este afectat Ele se împart în raporturi juridice interne şi externe, de drept
caracter ideologic. raporturile juridice, ca parte componentă a unui scop prestabilit, în acord cu interesul general; public şi de drept privat şi, evident, pe ramuri de drept - în
dreptului, suportă influenţa tuturor raporturilor sociale Totodată, c) respectarea unor condiţii legale de înfiinţare si funcţionare. raporturi juridice constituţionale, penale, civile, comerciale
ca raporturi de suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta etc.În dreptul penal şi administrativ se vorbeşte, uneori, de
într-un grad de independenţă relativă faţă de raporturile materiale 81. Conţinutul raportului juridic. existenţa a două categorii de raporturi juridice: raporturi
Continutul raportului juridic il formeaza drepturile si juridice de conflict şi raporturi de conformare.16 Raportul
79. Structura raportului juridic. obligaţiile parţilor participante la raportul juridic. juridic de conformare reprezintă adoptarea a conduitei
Structural, raporturile juridice presupun trei elemente: Dreptul subiectiv este prerogativa recunoscuta de dreptul prescrise de normele de drept, iar raportul juridic de
a) subiectelesau participantii (părţile); obiectiv (cel în vigoare la un moment dat, într-un stat) constrîngere înseamnă relaţia în care se concretizează
b)continutul sau drepturile şi obligatiile părtilor; persoanelor fizice sau juridice de a savârsi anumite acţiuni, pedeapsa. Un alt criteriu este după subiecţii raportului juridic:
c)obiectul– este conduita la care se referă coninutul raportului precum si puterea de a pretinde subiectelor pasive sa raporturi juridice concrete, raporturi juridice generale, sau
juridic; savârseasca sau sa se abţina de la savârsirea unor acţiuni, absolute. După scopurile interacţiunii, raporturile juridice se
uneori există  şi un obiect derivate şi anume bunurile apelând, la nevoie, la forţa de constrângere a statului. De împart în: statice şi dinamice, În dependenţă de legătura
(corporale sau incorporale) la care se referă raportul juridic pilda, într-un raport juridic de proprietate, proprietarul are genetică şi funcţională raporturile juridice se împart în:
dreptul de a poseda, de a folosi si de a dispune de bunul la raporturi juridice materiale şi raporturi juridice procesuale
80. Subiectele raportului juridic. care se refera dreptul sau de proprietate, în limitele stabilite Ultimele, la rîndul lor, pot fi divizate în raporturi juridice
Orice raport juridic are întodeauna cel puțin doi subiecți: unul de lege si, totodata, de a pretinde ca alţii sa respecte dreptul procesuale de reglementare şi raporturi juridice procesuale
activ și unul pasiv. Subiectul activ este acela care are sau asupra bunului. de apărare Un alt criteriu de clasificare a raporturilor juridice
facultatea de a pretinde ceva. Subiectul pasiv este acela care Obligaţia consta în îndatorirea subiectului pasiv de a avea o este după conţinutul lor: raporturi juridice simple, şi
poartă obligația corespunzătoare pretenției. anumita conduita faţa de subiectul activ, conduita care consta compuse După numărul participanţilor, ele se împart în:
Subiectele raporturilor juridice se clasifica în: a) subiecte în savârsirea sau abţinerea de la savârsirea anumitor acţiuni bilaterale şi multelaterale.
individuale – persoana (un om anume);b) subiecte colective. (sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva). Obligaţia corespunde
*Persoana în raporturile juridice este cunoscuta sub deci dreptului subiectiv al celuilalt 84. Coraportul dintre capacitatea juridică şi statutul
denumirea de persoana fizica. Persoanele fizice sunt oamenii, participant la raportul juridic si poate fi impusa, la nevoie juridic al persoanei.
respectiv: cetaţenii, strainii sau apatrizii. prin forta de constrangere a statului. Drepturile subiective si
obligatiile sunt legate intre ele, fiecarui drept subiectiv ii
85. Faptele juridice.
Faptul juridic este o permisa esentiala pentru aparitia sau
stingerea unui raport juridic; acesta desemneaza acea
imprejurare, eveniment sau stare de fapt reala, care
creeaza,modifica sau stinge un raport juridic, adica produce
efecte juridice.
Nu orice imprejurare, eveniment sau stare de fapt este un fapt
juridic, ci numai acela de existenta carora norme juridice
leaga consecintele juridice ( Prof. N. Popa).
Faptele juridice nu au, prin ele insele, puterea de a produce
efecte juridice, deoarece aceasta putere le este conferita de
normele juridice. Din pricina unor multitudine de fapte,
evenimente si stari de fapt care se produc in comunitatile
umane, sunt selectionate cele care prezinta interes pentru a fi
reglementate si prevazute de normele juridice ( exemplu :
logodna, desi este un fapt frecvent in societate, nu are
valoarea unui fapt juridicdeoarece nu da nastere unor
raporturi juridice).
Clasificarea faptelor juridice:
a) Evenimentele reprezinta acele imprejurari care se produc
independent de vointa omului, avand drept efecte nasterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi
juridice.Evenimentele se clasifica la randul lor astfel:
- evenimente naturale: nasterea si moartea oamenilor,
calamitati ( cutremure, inundatii,alunecari de teren, etc.)
- evenimentele sociale ( revolutii, lovituri de stat, alegeri,
etc.)
b) Actiunile reprezinta actele oamenilor, constient savarsite.
Ele sunt manifestari de ,vointa ale oamenilor care produc
efecte juridice ca urmare a reglementarii lor prin normele
juridice. Actiunea este expresia materializata a vointei
umane, a
discernamantul omului.
Actiunile se clasifica in:
- Actiuni licite savarsite cu scopul directsi concret de a
produce efecte juridice. Aceste actiuni se numesc acte
juridice. Ele pot fi acte unilaterale de vointa, ,bilaterale, acte
oneroase, acte gratuite .
- Actiuni ilicite sunt acelea prin care sunt inculcate
dispozitiile normelor juridice:infractiuni, contraventii, abateri
disciplinare. Actiunile ilicite sunt inrealitate inclcari ale
vointei de statmexprimata in normele juridice, care atrag
dupa sine aplicarea sanctiunilor pentru nerespectarea legii.
86. Noţiunea şi importanţa legalităţii.
Aşadar, putem spune că legalitatea poate fi definită ca un
principiu, metodă şiregim al respectării stricte, neclintite şi al
executării normelor juridice de către poţi participanţii la
relaţiile sociale.Alţi autori definesc legalitatea ca fiind
respectarea întocmai a Constituţiei,legilor, celorlalte acte
normative şi a actelor juridice concrete date în baza
lor,respectarea drepturilor ţi libertăţilor cetăţeneşti de către or
ganele statului, deorganismele sociale, precum şi de către
cetăţeni.  Legalitatea mai este definită şi ca starea de ordine
în desfăşurarea raporturilor sociale care rezultă din obligatia
de a respecta legile sau starea de ordine îndesfăşurarea
raporturilor sociale, ce rezultă din atitudinea de respectare a
legilor.Mai simplu, prin noţiunea de legalitate, se înţelege
respectarea întocmai şi strictăa legilor de catre toţi subiecţii
de drept.Legalitatea este un principiu fundamental de drept în
baza căruia orice subiectde drept trebuie să respecte, şi cînd e
cazul, să aplice legile şi celelalte acte normative ori
individuale.
În statul de drept realizarea celor indicate în legi și alte
acte normative trebuie să fie garantată, asigurată pentru toți
subiecții de drept. Prin garanții, deci se subnțelege totalitatea
de condiții obiective și subiective, precum și căile și metodile
speciale cu ajutorul cărora este asigurată legalitatea.
87. Cerinţele fundamentale şi garanţiile legalităţii.
Cerințele fundamentale ale legalității sunt:
1. Respectarea ierarhică a actelor normative și supremației
legii.
2. Unitatea legalității (unitatea sistemului de drept).
3. Legalitatea și oportunitatea (actualitatea). Luarea în
considerație a condițiilor concrete, a particularităților și
împrejurărilor în care urmează să se aplice un act
normativ.
4. Asigurarea și respectarea drepturilor și libertăților
democratice ale cetățenilor.
Se deosebesc următoarele garanții ale legalității și ordinii
legale:
1. garanțiile politice- rolul sporit al întregului sistemde
organe reprezentative ale puterii de stat- ca element
deosebit al sistemului politic; participarea largă a
diferitelor partide și mișcări politice în rezolvarea
chestiunilor de stat i obștești;suveranitatea și
independența poporului; democratizarea sistemului
politic în întregime.
2. garanțiile economice-sunt: sistemul economic de piață,
baza căruia o alcătuiește proprietatea publică și privată
asupra mijloacelor de producție în difersele sale forme;
creșterea permanentă a bunăstării materiale a maselor;
cointeresarea maselor în rezultatele muncii lor.
3. garanțiile ideologice. Cetățenii statului sunt patrioți,
urmează în comportarea lor legile ce exprimă voința
poporului; permanent își ridică nivelul cultural și
intelectual.
4. garanțiile sociale- presupune la întărirea legalității
participă nu numai organele de stat, ci și masele largi de
oameni, diferitele organizații obștești, care sunt chemate
să asigure respectarea legilor, să ridice nivelul educației
judecătorești a cetățenilor.
5. garanțiile juridice- sunt toate acele mijloace juridice cu
ajutorul cărora se duce lupta contra infracțiunelor și se
restabilește legalitatea și ordinea legală, de asemenea
sunt apărate interesele societății, drepturile și libetățile
cetățenilor, este asigurată profilaxia și prevenirea noilor
încălcări de drept. Organele care răspund de această
activitate sunt: organele procuraturii, instanțele
judecătorești, organele securității statului, organele
afacerilor interne.
6. garanțiile internaționale. La ele se referă activitatea
organizațiilor internaționale, organelor specializate ale
ONU privind supravegherea asupra respectării
drepturilor omului în diferite țări, instituția observatorilor
din partea organizațiilor internaționale privind
monitorizarea petrecerii alegerilor, dreptul cetățenilor de
a se adresa cu petiții în organizațiile de drept
internațional (CEDO) pentru apărarea drepturilor lor.
88. Noţiunea şi scopul răspunderii juridice.
Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este acela
al responsabilitaţii. Responsabilitatea sociala are diferite
forme de manifestare: responsabilitatea morala, religioasa,
politica, culturala, juridica. Reglementând relaţiile sociale
prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere
condiţiile în care norma poate si trebuie sa-si produca
efectele. În acelasi timp însa, legiuitorulare de fiecare data în
atenţie si posibilitatea violarii normei de drept prin conduite
neadecvate.
Prin fapta sa, cel care încalca prevederile normelor juridice
aduce atingere ordinii de drept,tulbura buna si normala
desfasurare a relaţiilor sociale, afecteaza drepturi si interese
legitime ale semenilor sai, pune în pericol coexistenţa
libertaţilor si echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie
sa raspunda. Raspunderea pentru încalcarea normelor juridice
este întotdeauna prevazuta de lege. Nimeni nu-si poate face
singur dreptate. Nimeni nu poate fi judecator în propria
cauza. În strânsa legatura cu noţiunea de raspundere juridica
se afla cea de sancţiune. Raspunderea juridica este un raport
juridic de constrângere, iar sancţiunea juridica reprezinta
obiectul acestui raport.
89. Condiţiile şi temeiurile răspunderii juridice.
Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe o
seamă de condiţii:
1. Fapta (conduita) ilicită;
Fapta ilicita este condiţia esenţiala pentru a fi antrenata
raspunderea juridica si ea presupune un comportament –
acţiune sau inacţiune – care nesocoteste o prevedere legala.
2. Rezultatul conduitei ilicite;
Fapta ilicita poate sa se exprime în forme diferite: cauzarea
de prejudicii, abaterea disciplinara, contravenţia, infracţiunea.
Nu toate faptele ilicite cauzeaza un rezultat material,
respectiv un prejudiciu.
3. Legătura cauzală оntre conduita ilicită şi rezultat;
Pentru a putea fi antrenata raspunderea juridica este necesar
ca rezultatul ilicit sa fie consecinţa nemijiocita a unei fapte
ilicite
4. Subiectul răspunderii juridice;
este persoana faţă de care se exercită constrangerea de
stat prin aplicarea de sancţiuni juridice .
5. Vinovăţia (numită şi culpă sau vină);
este o altă condiţie (o condiţie subiectivă) a răspunderii
juridice, incălcarea legii atrage răspunderea juridică numai
dacă autorul ei a acţionat cu vinovăţie.
6. Cauzele care inlătură răspunderea juridică.
amnistia;- graţierea,- etc.
90. Principiile generale ale răspunderii juridice
A Principial răspunderii pentru f apte săvоrşite cu
vinovăţie.
După acest principiu nimeni nu poate fi chemat să răspundă
pentru fapta sa, decit dacă este vinovat şi numai in limitele
vinovăţiei sale.
B. Principiul legalităţii răspunderii juridice.
Cu toate că acest principiu este formulat in materia dreptului
penal, in forma legalităţii incriminării şi sancţionării "Nullum
crimen sine lege" şi "Nulla poena sine lege "este valabil
pentru toate formele răspunderii juridice.
C. Principiul răspunderii personale care cere ca
răspunderea juridică să fie strict legată de persoana care a
produs fapta ilicită, nici o persoană nu poate răspunde pentru
fapta ilicită a altuia.
Chiar şi arunci, cind in funcţie de situaţie, răspunderea reiese
şi din fapta altuia ori din acea produsă in comun cu altul, ea
se circumscrie numai pentru ceea ce a săvirşit autorul.
D. Principiul o singură violare a normei, o singură
răspundere. Principiul răspunderii personale implică şi regula
că autoul faptei ilicite nu poate fi sancţionat decit o singura
dată pentru aceeaşi faptă
E. Principiul prezumţiei de nevinovăţie in stabilirea
răspunderii juridice. Conform acestui principiu se presupune
că ceva fără să fi fost dovedit există cu adevărat Persoana
poate fi trasă la răspundere numai in cazul că i-a fost dovedită
vinovăţia.
F. Principiul justiţiei sancţiunii,Acest principiu necesită o
corectă alegere a normei juridice sub a cărei incidenţă intră
fapta ilicită. Principiul justiţiei sancţiunii inseamnă totdeauna
individualizarea corectă şi aplicarea adecvată a sancţiunilor
prescrise de norma de drept.
G. Principiul celerităţii tragerii la răspundere juridica.
Esenţa acestui principiu este a asigura realizarea scopurilor
răspunderii juridice.
91. Formele (genurile) răspunderii juridice.
În principiu, fiecare ramura a dreptului cunoaste o forma
de raspundere specifica. De aceea, exista mai multe forme de
raspundere juridica:
- raspunderea juridica cu caracter politic (raspunderea
constituţionala a parlamentarului);
- raspunderea civila (cea pentru încheierea de acte juridice cu
încalcarea condiţiilor legale, de pilda);
- raspunderea penala (cea atrasa de savârsirea unei
infracţiuni);
- raspunderea administrativa (cea a funcţionarilor publici);
- raspunderea disciplinara (cea atrasa de nerespectarea
regulilor de serviciu de la locul de munca).
Fiecare forma de raspundere juridica se caracterizeaza
prin condiţii specifice de fond si de forma (mod de stabilire,
forme de realizare etc.).
Raspunderea civila poate fi contractuala (izvorâta din
neexecutarea unei obligaţii contractuale) sau delictuala
(izvorâta din comiterea unei fapte ilicite generatoare de
prejudicii; de exemplu: vatamarea corporala din culpa a unei
persoane care a suferit leziuni minore, pentru
care nu au fost necesare îngrijiri medicale).
Raspunderea contractuala îi revine debitorului unei obligaţii
contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin
neexecutarea acestei obligaţii (executarea ei cu întârziere sau
în mod necorespunzator), întrucât aceasta neexecutare îi este
imputabila. În funcţie de tipul de raspundere juridica, exista si
sancţiuni specifice.
92. Circumstanţele care înlătură răspunderea juridică.
Deşi pot fi intrunite formal toate condiţiile necesare
răspunderii juridice totuşi legea prevede unele cauze sau
imprejurări care prin existenţa lor, chiar singulara, exclud
caracterul ilicit al faptei şi implicit, inlătură răspunderea
juridică, precum şi cauze care, fără a exclude acest caracter,
contribuie numai la inlăturarea răspunderii. In prima
categorie intră:
1. Legitima apărare reprezintă situaţia in care fapta este
săvarşită pentru a inlătura un atac material, direct, imediat şi
insuşit indreptat impotriva autorului aflat in această stare a
altuia sau impotriva unui interes public şi care pune in pericol
grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori
interesul public.
2. Starea de necesitate reprezintă situaţia in care fapta este
săvarşită pentru a salva de la un pericol iminent, care nu
poate fi astfel inlăturat, viaţă, integritatea corporală sau
sănătatea autorului aflat in această situaţie, ale altuia sau un
bun important ori al altuia sau un interes
public.
3. Constrângerea fizica este imprejurarea in care fapta a fost
săvarşită din cauza unei violente căreia făptuitorul nu i-a
putut rezista.
4. Cazul fortuit este situaţia al cărei rezultat este consecinţa
unei imprejurări care nu putea fi prevăzuta.
5. Minoritatea făptuitorului este situaţia in care fapta este
comisă de un minor care la data săvarşirii ei nu indeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal
O a doua categorie de cauze cuprinde imprejurări care fără
a exclude caracterul ilicit al faptei inlătura fie răspunderea
juridică, deci acele consecinţe care ar trebui suportate de
autorul faptei ilicite, fie inlătura executarea măsurilor (de
constrangere) derivand din răspunderea
juridică deja determinată: amnistia şi graţierea Prescripţia i
ş.a.
93. Consideraţii generale privind tipologia juridică.
Tipizarea dreptului e unul din mijloacele principale de
cunoastere a procesului istoric de evolutie a dreptului.Diferiti
autori iau in consideratie diferite criterii,au fost evidentiate
urmatoarele tipuri istorice de drept: drept sclavagist,de tip
feudal,burghez si socialist.: dreptul epocii
antice,medievale,epovii noi sau moderne,epocii
contemporane..O alta clasificare a societatii omenesti distinge
,dupa societatea holistica,arhaica,trei tipuri de
societati:preindustriale,industrial si postindustriale..Tot
astfel,intre tipurile istorice de drept nu e o ruptura.In
dezvoltarea sa dreptul pastreaza multe elemente de
continuitate.Analizind tipurile de drept,in raport cu sistemele
de organizare sociala,cit si pe baza apartenentei la un anumit
bazin de civilizatie,putem distinge trasaturile
generale,tipice.,atit in tara noastra,cit si pe tertoriul statelor
fost socialiste s-a trecut de la tipurile de drept determinate de
sistemele de organizare sociala la tipologia dreptului
determinata de apartenenta la un bazin de civilizatie..Dreptul
socialist,din fosta URSS ce au format lagarul socialist.
Sistemele filosofice sau religioase de drept sau
traditionale,unde s-a incadrat sistemul islamic,hindus,chinez.
94. Principalele sisteme juridice actuale.
În prezent în literatura juridică întîlnim mai des următoarele
clasificări a marilor sisteme de drept:
1. Sistemul de drept romano-germanic.
2. Sistemul de drept anglo-saxon (common-law).
3. Sistemul de drept socialist.
4. Sistemele religioase de drept tradițional (islamic, hindus,
chinez tradițional).
Sistemul de drept romano-germanic cuprinde cuprinde
sistemele de drept ale Franței,Germaniei, Italiei, Spaniei,
Romîniii, R. M. Acest sistem se caracterizează prin
preponderența legii scrise, îi este specifică de asemenea,
existența codurilor, cum ar fi: codul civil francez codul civil
german ,trăsătură specifică a acestui sistem este împărțirea în
ramuri de drept, prima diviziune fiind cea dintre dreptul
public și dreptul privat.
Sistemul de drept anglo-saxon(common law) este
caracteristic pentru Anglia, SUA, Canada , Australia.
Acestui sistem îi este caracteristic precedentul judiciar. El a
apărut în Anglia și este o creație a judecătorilor. Norma
juridică de common-law urmărește să de-a o soluție într-un
proces și nu să formeze reguli generale de conduită pentru
viitor
Sistemul de drept socialist este caracteristic astăzi doar
pentru unele țări socialiste , cum ar fi Cuba, China,
Vietnam.Aceasta reprezintă un sistem de drept caracteristic
țărilor socialiste, care se evidențiază prin caracterul său
ideologic.. Sistemul socialist își are originea în fosta URSS și
s-a dezvoltat după cel de-al doilea război mondial La etapa
actuală acest sistem de drept este pe cale de dispariție.
Sistemele religioase de drept sunt reprezentate de sistemul
islamic, cel hindus și chinez tradițional. In islam sursa
primară de drept o reprezintă Coranul- cartea sfîntă a
mahomedanilorsunt Turcia, China, Japonia, au părăsit
sistemele tradiționale, adoptînd integral legislații moderne.
95. Trăsăturile caracteristice ale familiei juridice romano-
germanice.
La familia juridica romano-germanica se refera sistemele ce
au aparut in Europa continentala in baza traditiilor juridice
romane, canonice si locale. Pentru familia juridica romano-
germanica sint caracteristice:
A)existenta dreptului scris,
B)sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului,
C)divizarea lui in public si privat, precum,
D)divizarea dreptului in ramuri.
Comun pentru dreptul tuturor tarilor din familia juridica
romano-germanica este caracterul lui codificat. In toate
aceste tari exista constitutii scrise, normele carora au o
autoritate juridica majora. Doctrina juridica romano-
germanica si practica legislativa deosebesc 3 tipuri de legi
ordinare:
A)codurile,
B)legile speciale (legislatia curenta),
C)culegere de norme.
In majoritatea tarilor continentale sint adoptate si actioneaza
codurile: civil, penal, de procedura civila, de procedura
penala s. a. Sistemul legislatiei curente este de asemenea
destul de ramificat. Legile regleaza sfere aparte ale relatiilor
sociale, numarul lor in fiecare tara este mare.Printre izvoarele
dreptului romano-germanic este important rolul actelor
normative subordonate legii: regulamentelor, circularelor
administrative, decretelor ministrilor s. a.
Situatia obiceiului in sistemul de izvoare al dreptului
96. Trăsăturile caracteristice ale familiei juridice anglo-
saxone.
Dreptul comun este un sistem, care poarta amprenta istoriei,
iar aceasta istorie pina in sec. XVIII este o istorie exclusiv a
dreptului englez care s-a dezvoltat pe trei cai:
- formarea dreptului comun,
- completarea lui cu dreptul de echitate
- interpretarea statutelor.
Structura dreptului in familia juridica anglo-saxona, insasi
conceptia dreptului, sistemul de izvoare ale dreptului,
limbajul juridic - totul este diferit de cele din sistemele
juridice ale familiei romano-germamce. In dreptului englez
lipseste divizarea dreptului in privat si public, care este
inlocuita aici cu divizarea in drept comun si dreptul echitatii.
Toate judecatoriile au o jurisdictie comuna, adica pot
examina diferite categorii de dosare - de drept public si
privat, civile, comerciale, penale. In Anglia nu exista coduri
de tip european. Deaceea pentru un jurist englez dreptul este
omogen. Doctrina engleza nu cunoaste discutii despre
diviziunile structurale ale dreptului.
97. Fenomenul juridic în lumina adepţilor dreptului
natural şi a şcolii istorice.
Intemeietorul şcolii dreptului natural este considerat filozoful
grec Socrate . In concepţia socratică, unitatea conceptuală şi
raţională a omului presupune cunoaşterea adevărului.
Ceea ce este just, este şi legal, iar ceea ce este legal este şi
just, susţine întemeietorul şcolii.
Un alt reprezentant al şcolii dreptului natural este, Platon
(discipolul lui Socrate. Lucrările sale de prestigiu care
tratează problema dreptului sunt Republica şi Legile.
Preocupat, de problema făuririi unui stat ideal, Platon susţine
că adevăratul stat trebuie să asigure un trai comun tuturor
cetăţenilor şi să-i fie proprii inţelepciunea, curajul,
cumpătarea şi dreptatea. - Dreptul întruchipează în sine
înţelepciunea umană.
Cel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel
care caută dreptul în observarea raţională a naturii. Abordоnd
problema politicii, Aristotel afirmă că statul întruchipează
scopul binelui, constituind în acest fel o asociaţie de fiinţe
egale.
Marcus Tullius Cicero, dreptul nu este un produs al voinţei,
ci este dat de natură. El cuprinde trei precepte fundamentale:
să trăieşti onest, să nu prejudiciezi pe altcineva, să dai
fiecăruia ce este al lui.
Un alt reprezentant al şcolii dreptului natural, perioada
modera, este Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), autorul
lucrărilor Contractul social şi Discursul asupra origina şi
fundamentelor inegalităţii dintre oameni.
98. Fenomenul juridic în lumina adepţilor teoriei
sociologice şi normativiste a dreptului.
Şcoala sociologică sau pozitivistă a fost întemeiată de marele
cugetător francez din prima jumătate a secolului al XIX-lea
Auguste Comte (Dreptul este un fenomen istoric, sub forma
instituţiilor, pe care sociologia il studiază. El reprezintă ceva
pur material şi observabil prin simţurile noastre.
Un alt reprezentant al şcolii sociologice sau pozitiviste este
Leon Duguit (1859-1929). Exponent al teoriei solidarităţii
sociale, el susţine că dreptul n~a luat naştere ca un imperativ
al vieţii comunitare, ci doar ca un instrument şi un indicativ
al înţelegerii conştiente dintre indivizi. Duguit, este împărţit
în două categorii: dreptul social, care rezultă din viaţa socială
a oamenilor şi după care se conduc, şi dreptul pozitiv,
elaborat de stat, care dă consacrare juridică dreptului social.
Teoria normativistă a dreptului
Bazele acestei teorii au fost puse de juristul german Rudolf
Stamn Ler.: dreptul aparţine domeniului gindiiii şi este
cunoscut ca voinţă. Voinţa, poate fi divizată in voinţă morală
şi voinţă socială. . Dreptul este definit ca reglementare
coerentă, ordine raţională şi necesară activităţilor
exteriorizate ce atribuie drepturi şi obligaţii unor persoane
libere. Ideile teoriei normativiste, ca un curent al
pozitivizmilui juridic, sint reflectate şi in principala lucrare a
juristului american Hans Kelsen Teoria pură a dreptului,
dreptului trebuie să se limiteze la cercetarea dreptului numai
in starea lui pură, in afara legăturilor cu politica, morala.
Dreptul, conform ideilor lui Kelsen, reprezintă o regulă
normativă, ,ce reglementează conduita umană. Această
conduită a omului poate avea un conţinut juridic numai in
baza unei norme juridice.
84. Coraportul dintre capacitatea juridică şi statutul
juridic al persoanei.
Numim capacitate juridică aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii in cadrul raportului
juridic. Capacitatea juridică este reglementată de normele
juridice in cadrul fiecărei ramuri de drept
Capacitatea juridică este de două feluri:
a) capacitatea juridica generală
b) capacitatea juridică specială.
a) Capacitatea juridică generală reprezintă posibilitatea
generală a cetăţeanului de a fi titularde drepturi şi obligaţii.
b) Capacitatea juridică specială inseamnă posibilitatea unor
categorii de persoane de a crea anumite raporturi juridice.
Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii in cadrul unor
raporturi juridice constituie capacitatea de folosinţă. Se
dobindeste, cum arătam mai inainte, din momentul naşterii şi
insoţeşte persoana umană pină la sfirşitul vieţii. Aptitudinea
persoanei de a-şi exercita şi de a-şi asuma obligaţii producind
acte juridice reprezintă capacitatea de exerciţiu. nu dispun de
capacitatea de exerciţiu, presupunîndu-se că nu au
discernămînt, alienaţii sau debilii mintali, persoanele puse
sub interdicţie legală sau juridică, minorii sub 14 ani.
Capacitatea de exerciţiu deplină se dobîndeste, referitor la
persoanele fizice, din momentul îndeplinirii vîrstei
majoratului. Minorilor de peste 16 ani le este recunoscută o
capacitate de exerciţiu restrînsă, deci posibilitatea de a
încheia anumite acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau tutelarului.