IZVOARELE DREPTULUI

Modalitatile specifice de exprimare a continutului dreptului poarta denumirea de

izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului

NOTIUNEA DE IZVOR DE DREPT

Analiza izvoarelor dreptului a evidenţiat două accepţiuni ale acestei noţiuni:

a) Izvoare de drept în sens material (izvoare reale) – realităţi exterioare dreptului care
determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţi
practice (Factorii de configurare ai dreptului = cadrul natural, cadrul socio-politic,
factorul uman; Dreptul natural si ratiunea umana; Constiinta juridica);
b) Izvoare de drept în sens formal = forme de exprimare a normei de drept (izvorul
care intereseaza in mod deosebit) - aspecte, modalităţi prin care conţinutul perceptiv al
normei de drept devine regulă de conduită - şi se impune în societate ca model de
urmat.
 Tb facuta distinctia intre:
o Sensul juridic al notiunii de izvor formal de drept – multitudinea de
aspecte, de modalitati prin care continutul preceptiv al normei de drept
devine regula de conduita, se impune ca model de urmat in relatiile dintre
oameni;
o Semnificatia sa istorica – documente –relicve sau vestigii de civilizatie
juridica

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte între:

 izvoare scrise (act normative) şi izvoare nescrise (obicei si doctrina);
 izvoare oficiale (lege, jurisprudenta) şi izvoare neoficiale (obicei si doctrina);
 izvoare directe (act normativ sau contractual normativ) şi izvoare indirecte
obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale ce tb autorizate de o
autoritate statala pt a deveni izvoare de drept);
 izvoare creatoare (legea si cutuma intrucat creeaza norme noi) şi izvoare
interpretative (jurisprudenta si doctrina care interpreteaza norme existente);
 izvoare potenţiale (exprima posibilitatea de a elabora, a modifica sau a abroga
norme juridice) şi izvoare actuale (actele normative in vigoare) ;
 izvoare de constituire (şi izvoare de calificare.

1
 IZVOARELE DREPTULUI

Teoria dreptului trebuie sa se preocupe de ratiunile de validitate (conditia ca sa

existenta) si eficienta ale dreptului (a fi purtatoare de rationalitate). Aceste
aspecte nu pot fi desprinse decat pe baza de analiza dogmatica, dreptul fiind un
sistem logic inchis.

Intre norme, valori si comportament apare o noua zona: domeniul atitudinilor, al

interpretarilor, al reactiilor fata de norme.

CLASIFICAREA IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI

Ponderea unuia sau a altuia din izvoarele formale ale dreptului se modifica in raport de
gradul dezvoltarii sale, de complexitatea relatiilor sociale pe care le exprima (tipul
dreptului feudal cunoaste ca forma de exprimare preponderenta obiceiul, revolutiile
burgheze au schimbat raportul in favoarea actului normativ.

1. Obiceiul juridic (cutuma)

o obiceiul este cel mai vechi izvor de drept, pe treapta evoluţiei, el precedând
dreptului;
o apare în treapta primitivă de dezvoltare socială şi este expresia unor necesităţi pe
care societatea le reclamă în scopul conservării valorilor comunităţii;
o obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al repetării unei
practici;
o cutuma implică o îndelungată practică socială şi se întemeiază pe cazuri concrete
la care se face ulterior referire (precedente);
o oamenii aplica unele reguli in procesul interactiunii lor, de multe ori in mod
inconstient, iar pe cale de repetitie, ei ajung la convingerea ca regula respectiva
este utila si necesar a fi urmata in viata de toate zilele;
o obiceiul juridic/dreptul cutumiar/ este considerat de Scoala istorica a dreptului
ca fiind o etapa importanta in formarea dreptului. Cutuma reprezinta o
indelungata practica sociala, de aceea se considera ca in continutul sau este
cuprinsa o bogatie socio-logica;
o Orientul Antic – primele organizari juridice in care normele juridice se
gasesc in stransa legatura cu regulile religioase, obisnuitele, dreptul nefiind
conturat;
o romanii nu au existat o intindere mare a obiceiului juridic (“moravurile
batranilor” numit la ei), in mare parte raporturile sociale erau reglementate
prin legi scrise;
2
IZVOARELE DREPTULUI

o dupa caderea imperiului roman, dreptul roman este subminat de obiceiurile

barbare, astfel ca in perioada Evului Mediu, dreptul cutumiar
inregistreaza o mare extindere; s-a incercat strangerea si redactarea
cutumelor intr-un cod (Germania, franta);
o dupa revolutiile burgheze, sistemele de drept din familia romano-
germanica reduc sfera de influenta a obiceiului printr-o masiva politica
legislative, atat in dreptul privat, cat si in dreptul public (in mod special in
dreptul penal); Acest lucru este explicabil, date fiind rapidele schimbari in
planul economico-social, care impun o dinamica specifica dreptului. Or,
obiceiul, cu tenta sa conservatoare, nu poate raspunde necesitatii de
celeritate (rapiditate) a schimbarilor in plan legislativ;
o sistemele de drept apartinand familiei anglo-saxone (Common Law)
mentin in continuare dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului.
Sursa dreptului englez contemporan o constituie dreptul roman sau
canonic ori regulile morale.
o In dreptul international public, cutuma, alaturi de tratat este un izvor
principal de drept. Cutuma internationala este o exprimare tacita a
consimtamantului statelor cu privire la recunoasterea unei reguli, ca norma
de conduita obligatorie in relatiile dintre ele;
o Pozitia dreptului obisnuielnic romanesc s-a pastrat puternica pana la
inceputul sec. al XIX lea, formand legea tarii sau obiceiul pamantului.
Dupa aparitia Codului Civil in 1864, rolul obiceiului se restrange, codul
facand expres trimitere la anumite obiceiuri;
o Obiceiul este prezent azi, in:
o dreptul public (constitutional si administrativ). In dreptul constitutional
este prezent in mod deosebit sub forma traditiilor – traditii constitutionale,
parlamentare, republicane, monarhice, traditiile organizarii administrativ-
teritoriale, etc.);
o dreptul privat (civil si comercial);

o nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept; astfel există două
moduri prin care un obicei trece din sistemul normelor sociale în sistemul
izvoarelor dreptului:
i. statul, prin organele sale legislative, recunoaşte (sancţionează) un obicei şi îl
încorporează într-o normă oficială;
ii. în faţa unei instanţe de judecată, cand obiceiul este invocat de părţi, ca
normă de conduită, iar instanta îl validează ca regulă juridică.
3
 IZVOARELE DREPTULUI

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un obicei pentru a deveni izvor de

drept (conform teoriei romano-catolice):

a) o condiţie obiectivă (materiala) –să fie vorba despre o practică veche şi

incontestabilă;

b) o condiţie subiectivă (psihologica) – practica trebuie să aibă caracter obligatoriu.

Obiceiul este izvor de drept în funcţie de ramura de drept despre care vorbim.
Astfel:

a) În dreptul public (dreptul constituţional, administrativ şi internaţional public),

obiceiul este izvor principal de drept, îmbrăcând forma uzanţelor constituţionale sau
internaţionale. Cutuma internaţională este o exprimare tacită a consimţământului
statelor cu privire la acceptarea unei reguli determinate, ca normă de conduită în
relaţiile dintre ele.

b) În dreptul privat (dreptul civil, dreptul comercial etc.), obiceiul este izvor de
drept în limitele prevăzute de lege (obiceiuri consacrate de lege ca izvoare de drept).

c) În dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, în acest caz funcţionând principiul
legalităţii pedepsei şi a incriminării (Nulla poena sine lege. Nullum crimen sine lege.),
astfel că singurul izvor al dreptului penal este legea scrisă.

Atenţie!

1. Nu se recunoaşte calitatea de izvor de drept obiceiului care conţine o regulă

contrară ordinii publice şi bunelor moravuri şi nici cutumei care abrogă o
lege în vigoare.
2. Un drept exercitat in contradictie cu obiceiurile, moravurile sociale, limitele
rationale si cu scopul lor natural, inceteaza de a mai fi un drept (un uz) si
devine un abuz. Astfel, obiceiul este o coordonata de apreciere a exercitiului
licit al unui drept.

4
 IZVOARELE DREPTULUI

2. Doctrina

o cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le

dau fenomenului juridic; deci, este stiinta juridica (vezi cap Stiinta juridica)
o interpretările ştiinţifice făcute materialului normativ îl ajută pe legiuitor sau pe
judecător în procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului;
o în dreptul actual, doctrina nu este izvor de drept, nu i se recunoaşte valoare de
iniţiator legislativ;
o cu toate acestea, practica legislativă (crearea dreptului) şi practica dreptului
(aplicarea dreptului) nu ar putea exista fără teoria juridică (doctrina). Soluţiile
doctrinei au ca punct de plecare fapte reale pe care, pe cale de generalizare, le
interpretează teoretic şi le explică;
o in istorie, in perioada imediat urmatoare revolutiilor burgheze, stiinta s-a
marginit la o exegeza (comentare, interpretare din pdvd filosofic) a
textelor (scoala exegetica), ceea ce a insemnat incercarea de descifrare a
vointei legiutorului si sublinierea virtutilor legii, in acord cu aceasta vointa;
o treptat, pe masura cresterii in complexitate a relatiilor sociale ce se
reflectau in plan normativ juridic, stiinta paraseste acest fagas pur
exegetic, abordand fenomenul juridic din unghiuri de vedere diferite, oferind
deschideri extreme de interesante legiuitorului si organelor catre aplica
dreptul;
o la Roma, judecatorii nu erau magistrati de profesie ci simpli cetateni alesi de
justitiabili. La inceput sarcina judecatorului a fost relativ usoara, atat timp cat
actele juridice erau apreciate dupa un criteriu pur material – observandu-se
numai daca s-au pronuntat anumite cuvinte ori s-au indeplinit anumite
formalitati. Situatia s-a complicat, atunci cand judecatorul a trebuit sa tina
seama de intentia partilor, judecata devenind astfel o chestiune delicata. S-a
apelat tot mai des la pararea vechilor jurisconsulti (Papinian, Paul, Ulpian,
Modestin), atribuindu-se si o ierarhie a acestora. In cazul in care nu exista
majoritate, ci egalitate de voturi, opinia lui Papinian urma sa prevaleze;
o doctrina a jucat un rol important in Evul Mediu, cand dreptul cutumiar era
majoritar si nesigur, iar judecatorii cautau solutii (drept al profesorilor,
cutuma specialistului);
o in conditiile formarii noi tipologii juridice, dreptul comunitar, se reproduce
intregul sistem al izvoarelor dreptului, fiind recunoscuta si doctrina, izvor
de drept.

5
 IZVOARELE DREPTULUI

3. Practica judiciară şi precedentul judiciar (jurisprudenţa)

o Practica judecătorească (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea hotărârilor

judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele;
o Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete;
o Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară în cauzele
analoge. Astfel, în măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul, aceasta
se va impune în cauzele suficient de asemănătoare.
o Activitatea de aplicare a legii realizată de către judecător este guvernată de două
principii:

a) judecătorul se pronunţă întotdeauna în cauza pe care o judecă şi nu are

dreptul să stabilească dispoziţii generale în afara speţei particulare pe care o are
de soluţionat;

b) un judecător nu este legat, în general, de hotărârea pronunţată de un alt

judecător într-o speţă similară.

În această ordine de idei, jurisprudenţa nu poate fi izvor de drept, nu poate avea

rol creator în sistemul dreptului românesc. Totusi, in practica, se constata de multe
ori faptul ca instantele de judecata ajung la solutii unitare in interpretarea si aplicarea
textului de lege, emitandu-se astfel decizii cu valoare generala, decizia judecatorului
devenind sursa creatoare a dreptului, si nu doar sursa interpretativa.

Există două situaţii care evidenţiază importanţa precedentului şi în cazul sistemului

nostru de drept (sistemul romano-germanic):

I. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în cazul recursului

în interesul legii;
Recursul in interesul legii este reglementat atat in materie civila, comerciala,
de contencios administrativ, cat si in materie penala. Existenta acestei
institutii procedurale se explica prin aceea ca in fixarea jurisprudentei si in
scopul aplicarii unitare a legii de catre instantele judecatoresti, un rol
important revine, potrivit Constitutiei si codurilor de procedura, instantei
supreme.
Sesizarea ICCJ cu un recurs in interesul legii o poate face Procurorul General
sau colegiile de conducere ale Curtii de Apel. Aceasta sesizare este facuta

6
IZVOARELE DREPTULUI

atunci cand se constata ca in practica diverselor instante judecatoresti un

anumit text de lege este interpretat si aplicat in mod diferit.
Deciziile prin care se solutioneaza sesizarea se pronunta de sectiile unite ale
Curtii, ele se aduc la cunostinta instantelor judecatoresti de catre Ministerul
Justitiei. Nu sunt citate partile, iar solutiile pronuntate nu sunt reformulate.
Solutiile, in acest caz, se pronunta numai in interesul legii iar deciziile se
publica in MO partea I si sunt obligatorii.
Aceste solutii interpretative, constante si unitare sunt invocate uneori ca
precedente judiciare in activitatea judecatoreasca, inscriindu-se in
randul izvoarelor secundare de drept.
Deciziile date in interesul legii se impun prin forta argumentelor si calitatea
motivatiei.
II. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţionala a
României.
Curtea Constitutionala a Romaniei este o autoritate autonoma, ea nu face
parte din puterea legiuitoare, executiva sau judecatoreasca si nu se
subordoneaza nici unei alte autoritati.
Deciziile Curtii in cazul exceptiei de neconstitutionalitate prezinta
caracteristici ale precedentului judiciar.
Exceptia de neconstitutionalitate a unui text de lege sau ordonanta se ridica in
fata unei instante de judecata, unde partile isi apara sau isi valorifica un
interes legitim. In aceste cazuri, Curtea se pronunta in drept, ea nu
solutioneaza pe fond litigiul, partile, dupa solutionarea de catre Curte a
exceptiei, continuand procesul in fata instantelor ordinare.
Deciziile Curtii Constitutionale fiind obligatorii erga omnes, sunt evocate ca
precedente.
 Jurisprudenta a jucat un rol important, ca izvor de drept, in dreptul roman;
 In sistemele de drept ce apartin familiei romano-germanice,
jurisprudentei i se recunoaste, in mod indirect, rolul creator;
 In bazinul de civilizatie anglo-saxon, jurisprudentei continua sa i se
recunoasca rolul de izvor de drept iar precedentul joaca un rol foarte
important, iar judecatorul nu este un simplu interpret al legii, ci un creator de
lege – o cauza poate fi solutionata pe baza unui precedent pronuntat cu sute
de ani in urma.

7
 IZVOARELE DREPTULUI

4. Contractul normativ
o Contractul este un act juridic individual prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii
pentru subiecte determinate;
o Există contracte care nu privesc drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate
(ca participanti la un raport juridic), ci au în vedere reglementări cu caracter
generic; acestea poartă denumirea de contracte normative.
o În accepţiunea de act juridic individual, contractul nu este izvor de drept, spre
deosebire de contractul normativ care are calitatea de izvor de drept.
o Contractul normativ îşi produce efectele de izvor de drept în cazul dreptului
constituţional, al dreptului muncii şi securităţii sociale şi în cazul dreptului
internaţional pubic.
o Contractele normative nu privesc drepturi şi obligaţii ale unor subiecte determinate,
ci au în vedere reglementări cu caracter generic, fiind izvoare de drept pozitiv,
astfel:
 Magna Charta Libertatum este consemnată istoric pentru epoca feudală ca
fiind o convenţie încheiată în anul 1215 între baronii, cavalerii şi orăşenii
răsculaţi, pe de o parte şi regele Ioan fără de ţară, pe de altă parte. Prin această
Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul eliminării abuzurilor
comise de monarh sau de reprezentanţii săi direcţi, precum şi garantarea unui
număr de drepturi pentru toţi cetăţenii. În timp, Magna Carta s-a afirmat ca un
element de bază al parlamentarismului englez;
 în dreptul constituţional, contractul normativ reprezintă un izvor de drept în
materia organizării şi a funcţionării structurii federative a statelor:
o se statornicesc principiile fundamentale convenite de statele membre;
o se stabilesc drepturile şi competenţa formaţiunilor statale, a statului
federativ şi, respectiv, a statelor membre ale federaţiei;
 în dreptul muncii şi securităţii sociale, există contractele colective de
muncă, în care se prevăd condiţiile generale ale desfăşurării procesului de
muncă şi care stau apoi la baza încheierii contractelor individuale de muncă;
aceste forme juridice (contractul colectiv, contractul de adeziune) atestă
faptul că dreptul nu emană numai de la stat, ci şi de la organisme nestatale,
cum sunt sindicatele.
 In dreptul international public, exista tratatul ca forma a contractului
normativ. Tratatul este intotdeauna expresia consimtamantului liber al
8
 IZVOARELE DREPTULUI

statelor si numai in aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru

statele semnatare.
In dreptul international contemporan, tratatul este mijlocul de
reglementare a raporturilor dintre state, de cooperare, pe baza egalitatii
suverane a statelor, in sprijinul respectarii suveranitatii si a independentei
acestora.
5. Actul normativ
o Denumit şi Legea ca izvor de drept, actul normativ este cel mai important în
ierarhia izvoarelor dreptului;
 Legea, ca izvor de drept, a aparut la romani, ca un acord intre magistrat si
popor; la sf sec I, poporul pierzand puterea legislativa (trece la senat), legea
inceteaza sa mai fie izvor principal de drept, trecand pe prim plan alte izvoare
– jurisprudenta, doctrina.
 Dreptul feudal s-a exprimat, in general, prin obicei si jurisprudenta;
 Una din tezele revolutiilor burgheze a fost intronarea legalitatii, legea trecand
pe prim plan in sistemul izvoarelor de drept;
 Vasta actiune de codificare a redus treptat rolul obiceiului.
o Noţiunea de lege prezintă două accepţiuni:
o în sens larg – legea desemnează orice regulă de drept obligatorie, deci
cuprinde orice izvor de drept (inclusiv obiceiul);
o în sens restrans – legea este actul normativ elaborat de Parlament, printr-o
procedură specifică.
o Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris. Actul normativ este izvorul de
drept creat de organele autorităţii publice învestite cu competenţe normative
(parlament, guvern, organe administrative locale) şi cuprinde norme general
obligatorii a căror aplicare poate fi realizată, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului;
o Actul normativ se situează pe o poziţie predominantă în sistemul izvoarelor
dreptului, scopul fiind acela de a se asigura stabilitatea şi securitatea sistemului de
drept;
o Cutuma si jurisprudenta sunt izvoare de drept mai oscilante, mai putin precise decat
actul normativ

9
IZVOARELE DREPTULUI

Caracteristicile actului normativ:

 are formă scrisă;
 deţine mijloace specifice de publicitate a conţinutului, aceste mijloace
reprezentând garanţii de certitudine a conţinutului actului normativ;
 este receptivă la dinamica transformărilor sociale, spre deosebire de obicei, care
este izvor de drept conservator;
 se pretează mult mai uşor la aplicarea unor metode de elaborare şi sistematizare
(metode informatice, stocarea informatiei, programe juridice, etc).
Sistemul actelor normative este format din:
a. legi:
o acte normative elaborate de parlament, organul puterii legiuitoare, care
exprima vointa si interesele alegatorilor;
o acte normative cu o procedură aparte de elaborare;
o au totdeauna caracter normativ;
o au competenţă de reglementare primară şi originară (in sensul ca relatiile
sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa in mod primordial in
continutul legilor si nu al altor acte normative, acestea nefacand altceva decat
sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse in legi;
b. decrete;
c. hotărâri şi ordonanţe ale guvernului;
d. regulamente şi ordine ale ministerelor;
e. decizii şi hotărâri ale organelor administraţiei locale.
b) , c), d) si e):
o sunt elaborate in conformitate cu competentele normative (cu puterea
reglementara);
o se subordoneaza legilor si sunt elaborate in vederea executarii legilor;
o sunt elaborate de organele executive;
o pot avea atat caracter normativ cat si individual;

Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar

1. Izvoarele primare (originare) sunt:
o tratatele constitutive care au pus bazele Uniunii Europene (tratatele de la Paris
şi tratatul de la Roma);
o tratatele de aderare ale statelor membre ale Uniunii;
o protocoalele;

10
IZVOARELE DREPTULUI

o convenţiile;
o documentele anexe la aceste tratate.

2. Izvoarele derivate sunt actele institutiilor comunitare, respectiv:

o deciziile şi regulamentele
- au caracter de generalitate si obligativitate;
- se publica in JOUE;
- se impun in totalitate dispozitiile lor statelor membre, autoritatilor si
cetatenilor acestora;
- deciziile emana numai de la Comisie;
- regulamentele pot fi emise fie de Consiliu, fie de Comisie.

o recomandările şi directivele:
- recomandarile sunt obligatorii dar lasa destinatarilor alegerea
mijloacelor proprii de atingere a scopurilor;
- directivele - act ce leaga toate statele membre destinatare in ceea ce
priveste rezultatul de atins, lasand in acelasi timp, instantelor nationale
competenta privitor la forma si mijloace.

o Avizele – nu obliga nici destinatarul, nici autorul, scapand controlului

jurisdictional, insa avizele motivate ale Comisie si avizele conforme emise de
Consiliu, produc efecte juridice.

o Acte atipice (rezolutii ale Consiliului, comunicari ale Comisiei, declaratii

commune)

3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

- prin intermediul acesteia se dă interpretare cu caracter autentic dreptului
comunitar, fapt ce asigură coerenţa şi omogenitatea sistemului comunitar.

4. Principiile generale ale dreptului comunitar. (vezi cap principiile dreptului)

11
IZVOARELE DREPTULUI

Să ne reamintim...
Analiza izvoarelor dreptului a evidenţiat două accepţiuni ale acestei noţiuni:
- Izvoare de drept în sens material – realităţi exterioare dreptului care determină
acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţi practice;
- Izvoare de drept în sens formal – aspecte, modalităţi prin care conţinutul
preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită şi se impune în societate
ca model de urmat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte între:
- izvoare scrise şi izvoare nescrise;
- izvoare oficiale şi izvoare neoficiale;
- izvoare directe şi izvoare indirecte;
- izvoare creatoare şi izvoare interpretative;
- izvoare potenţiale şi izvoare actuale;
- izvoare de constituire şi izvoare de calificare.

Izvoarele formale ale dreptului sunt:

1. obiceiul juridic (cutuma);
2. doctrina;
3. practica judecătorească şi precedentul judiciar;
4. contractul normativ;
5. actul normativ.

Rezumat
Izvoarele (sursele) dreptului constituie modalităţi specifice de exprimare a
conţinutului dreptului. Noţiunea de izvor de drept este utilizată cu mai multe
accepţiuni: izvor de drept în sens material; izvor de drept în sens formal; izvor de
drept în sens istoric; izvor de drept în sens de sursă ideologică.
Izvoarele materiale (reale) ale dreptului sunt: factorii de configurare a dreptului;
dreptul natural şi raţiunea umană; conştiinţa juridică.
Izvoarele formale ale dreptului sunt: obiceiul juridic (cutuma); doctrina; practica
judecătorească şi precedentul judiciar; contractul normativ; actul normativ.

Obiceiul juridic, cel mai vechi izvor de drept, constă într-o practică veche şi
incontestabilă, având un caracter obligatoriu. Pentru a fi izvor de drept, este necesar
fie ca statul să-l sancţioneze, încorporându-l într-o normă oficială, fie ca obiceiul să

12
IZVOARELE DREPTULUI

fie invocat de părţi, ca normă de conduită, în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta
să îl valideze ca regulă juridică.

Doctrina, cuprinzând analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de

specialitate le dau fenomenului juridic, are doar un rol teoretic-explicativ, fără a
constitui izvor în sistemul de drept românesc.

Practica judiciară (jurisprudenţa), alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti

pronunţate de către instanţele de toate gradele, nu constituie izvor în sistemul de
drept românesc. Totuşi, în practică, instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în
interpretarea şi aplicarea unui text de lege, astfel că se recunoaşte judecătorului un
anumit rol creator.
Precedentul judiciar, reprezentând autoritatea pe care o poate avea o decizie
judiciară faţă de cauzele analoge, nu constituie izvor în sistemul de drept românesc,
cu două excepţii: deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul recursului în
interesul legii; deciziile prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; deciziile Curţii Constituţionale.

Contractul normativ, cuprinzând reglementări cu caracter generic, constituie izvor în

sistemul de drept românesc.

Actul normativ este principalul izvorul de drept în sistemul de drept românesc, fiind
creat de organe ale autorităţii publice, învestite cu competenţe normative (parlament,
guvern, organe administrative).
Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotărâri şi
ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii şi hotărâri
ale organelor administrative locale.

Izvoarelor dreptului comunitar se clasifică în: izvoarele primare (originare), izvoare

derivate, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, principiile
generale ale dreptului comunitar.

13