1.

Conceptul dreptului
Noţiunea de drept este utilizată in mai multe sensuri. In limbaj juridic noţiunea
aceasta este utilizată prioritar in două sensuri:
1. cel care cuprinde normele juridice de conduită sau normele juridice din
societate, denumit şi drept obiectiv,
2. cel prin care se are in vedere facultatea, prerogativa, indrituirea (adică dreptul)
ce aparţine unei persoane (fi zice sau juridice) in temeiul normei juridice,
pe care-l numim drept subiectiv.
Dreptul obiectiv cuprinde ansamblul reglementărilor menite să organizeze viaţa şi
activităţile sociale. Atributul de obiectiv surprinde caracterul impersonal al
normelor, faptul că ele nu se referă la persoane concrete şi nu depind, ca produs al
organelor de stat cu competenţă normativă, de voinţa subiectivă a individului.
Dreptul subiectiv exprimă un alt aspect al fenomenului juridic: aplicarea regulei
de drept persoanelor care primesc astfel denumirea de „subiecte de drept”. Dreptul
subiectiv indică „puterile”, „facultăţile” individuale pe care persoanele sunt
indreptăţite să le deducă din totalitatea de norme ce alcătuiesc dreptul subiectiv.
Aceste prerogative personale sunt exercitate sub protecţia puterii publice a statului.
O altă accepţiune a cuvantului drept este aceea ca ştiinţă, domeniu de cercetare,
disciplină de studiu. Ştiinţa dreptului are ca obiect dreptul luat in cele două sensuri
numite mai sus, fi indcă este imposibil să fi e separate ca obiect de studiu.
Ocupandu-se de legislaţie, ea se ocupă in mod necesar de actele de orice natură pe
care legislaţia le guvernează.
Dreptul constituie totalitatea normelor (sau regulilor de conduită), cu caracter
determinat şi impersonal, a căror respectare şi realizare este asigurată prin
forţa de constrângere a statului.

Caracteristicile dreptului
Dreptul ca fenomen istoric: dreptul insoţeşte viaţa socială din foarte vechi timpuri,
iar viaţa socială contemporană şi cea viitoate, nu este posibilă fără drept.
Arheologii au scos la lumină mii de tăbliţe de argilă, pergamente reprezentand tot
felul de documente de ordin juridic: contracte, acte, testamente, chitanţe şi sentinţe.
Dreptul este inseparabil de societate. Revenind la societatea contemporană,
constatăm că principalele compartimente, care alcătuiesc corpul social, cad sub
incidenţa dreptului. Omul a inventat, a folosit, a perfecţionat şi a conservat dreptul
ca un mijloc pentru clădirea şi ocrotirea fi inţei sale. Lipsa acestui cadru normativ,
care permite acţiunea, ocroteşte valoarea şi asigură ordinea cand e cazul, prin forţa
coercitivă a statului, ar pune societatea sub primejdia anarhiei şi in ultimă instanţă
sub ameninţarea autodistrugerii ei.
Dreptul ca fundament social. Prin defi niţie societatea inseamnă un sistem de
relaţii intre oameni care se stabilesc potrivit legii şi in virturea statutului juridic al
fecărui ins stabilit prin lege. Relaţiile familiale, comunitare, economice,
politicosociale şi interstatale apar, in aspectele lor esenţiale, ca raporturi juridice.
Dreptul ca valoare universală. In orice timp şi la orice popor, de cand s-a născut
societatea statală, există un sistem pozitiv de drept, adică un complex de norme sau
instituţii care conturează şi reglementează viaţa poporului, cu caracter obligatoriu.
Marele număr de asemănări şi analogii ce se intalnesc in sistemele juridice
ale tuturor popoarelor, primite in evoluţia lor temporală şi spaţială, dovedesc că
dreptul nu este produsul unor cauze speciale şi excepţionale, ci este un fenomen
comun tuturor popoarelor care, in afară de determinările particulare şi imediate,
au cauze comune şi generale.

2. Izvoarele dreptului
Voinţa socială generală nu poate deveni obligatorie pentru fi ecare individ şi
pentru ansamblul colectivităţii decat dacă se exprimă prin norme care imbracă o
anumită formă, care este numită izvor de drept.
Izvor de drept – forma de exprimare a normelor juridice (actele
normative, obiceiul juridic, practica judiciară etc.) în cadrul
unui sistem de drept în diferite epoci şi ţări.
Conceptul de izvor de drept cuprinde mai multe accepţiuni:
1. Dacă avem in vedere criteriul raportului dintre conţinut şi formă, izvorul de
drept poate fi material sau formal. Ansamblul determinărilor materiale şi
spirituale ale societăţii, care işi pune amprenta pe conţinutul voinţei sociale
generale exprimată normativ, constituie izvorul material al dreptului. Forma
prin care se caracterizează voinţa socială generală pentru a se impune individului
şi colectivităţii constituie izvorul formal al dreptului. Forma dreptului
este internă (vizand ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică) şi externă
(arătand prin ce se exprimă reglementarea juridică: prin lege, decret,
hotărare etc.)
2. In funcţie de caracterul sursei normative, izvoarele se diferenţiază in izvoare
directe sau indirecte. Primele reprezintă forme de exprimare nemijlocită din
care derivă norma (ex. actele normative). Cele din urmă nu sunt cuprinse in acte
normative, dar la ele se referă aceste acte, implicandu-le in conţinutul
lor. Astfel de izvoare indirecte sunt obiceiul şi regulile de convieţuire socială.
3. Izvoarele dreptului se diferenţiază şi după criteriul sursei de cunoaştere a
dreptului, in funcţie de care distingem izvoare scrise (documente, inscripţii
ş.a.) şi izvoare nescrise (date arheologice, tradiţii orale etc.)
Conceptul de izvor de drept defi neşte forma specifi că dobandită de voinţa
socială generală in acopul impunerii ca obligatorii, la un moment dat, a anumitor
reguli in manifestarea raporturilor sociale, formă determinată de modul de
exprimare
a regulilor de drept.
Clasifi carea izvoarelor dreptului
I. După caracterul sursei normative
Directe
Legile;
Hotărarile Guvernului;
Dispoziţiile Guvernului;
Hotărarile Parlamentului.
Indirecte
Obiceiul juridic;
Actele organizaţiilor nestatale, insă
acestea obţin forţă juridică şi devin
izvoare de drept după recunoaşterea
sau sancţionarea lor de către stat.
II. După caracterul raportului dintre conţinut şi formă
Material
(conţinutul izvorului)
Formal
(forma de exprimare)
III. După criteriul sursei de cunoaştere a dreptului
Scrise
(documente, inscrisuri)
Nescrise
(date arheologice, tradiţii orale)
Dreptul contemporan al Republicii Moldova constituie un sistem care cuprinde
următoarele categorii de izvoare:
• Actele normative ale organelor de stat (fi e ale puterii legislative, fi e ale
puterii executive): legea şi actele normative subordonate legii;
• Actele normative emanand de la organizaţii, asociaţii, persoane juridice
avand un caracter nestatal, privat;
• Alte categorii de izvoare: contractul normativ, obiceiul juridic sau cutuma
(in mod excepţional), regulile de convieţuire sociale.
Izvoarele dreptului contemporan se integrează intr-un sistem unitar, implicand
o ierarhie cu următoarele caracteristici: Coexistenţa diferitelor forme de exprimare
a dreptului, in care forma determinantă
o reprezintă dreptul scris, dispunand de o modalitate unică de
exprimare: actul normativ. Acesta comportă mai multe atuuri:
– in comparaţie cu celelalte forme (de exemplu, cu obiceiul juridic), permite
exprimarea concisă şi precisă a voinţei legiuitorului şi a regulilor de
conduită pe care ea le prescrie;
– subiectul de drept accede mai lesne la inţelegerea conţinutului reglementării,
ceea ce constituie o premisă a conformării practice la exigenţele
normei. Totodată, se restrang posibilităţile interpretării şi aplicării
arbitrare a legii;
– sporeşte capacitatea adaptivă a dreptului la solicitările societăţii;
– asigură folosirea unor forme adecvate şi a tehnicilor moderne in elaborarea,
sistematizarea, interpretarea şi aplicarea dreptului, intemeiate pe
o metodologie unitară de tehnică legislativă;
– apără şi promovează mai efi cient legalitatea, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
– facilitează ordonarea şi ierarhizarea in sistem a izvoarelor de drept, după
criteriul forţei lor juridice determinată de natura organului emitent şi
de poziţia sa ierarhică; in cadrul sistemului normativ, legii ii revine locul
central, celelalte acte normative urmand a i se conforma;
– permite, ca urmare a activităţii normative, recunoscută de stat, a subiectelor
colective de drept privat, cristalizarea unor forme noi de exprimare
a dreptului scris;
– asigură preeminenţa actelor normative ale statului in ierarhia izvoarelor
de drept.
b) In sistemul de drept al Republicii Moldova, obiceiul juridic sau cutuma,
regulile de convieţuire socială pot deveni izvoare de drept numai in mod
excepţional şi numai atunci cand legea le invocă in mod expres.
c) Spre deosebire de alte sisteme de drept, acela al Republicii Moldova
nu concede practicii judiciare şi doctrinei juridice, calitatea de izvor de
drept.
Actele normative ale organelor puterii şi administraţiei de stat
Defi niţia legii.
In sensul ei cel mai larg, legea reprezintă orice normă de drept elaborată de
un organ de stat.
In sens strict, legea inseamnă numai acel act normativ care este elaborat de
către puterea legislativă după o procedură specială şi care, reglementand cele mai
importante relaţii sociale, dispune de o forţă juridică superioară celorlalte acte
normative ce i se conformează.
Principalele trăsături ale legii:
1. puterea legislativă este competentă să emită legea (Parlamentul). Intr-un
stat democratic, toate celelalte legi trebuie să se conformeze prevederilor
Constituţiei;
2. deoarece legea reglementează cele mai importante relaţii sociale, ea reprezintă
principalul izvor de drept;
3. legea se distinge de celelalte acte normative, implicit faţă de alte acte ale
organului
legislativ (de exemplu, hotărare a Parlamentului) şi prin procedura
de adoptare (iniţiativa legislativă, avizarea proiectului legii, dezbaterea sa,
votarea, semnarea actului legislativ de către preşedintele organului legislativ,
promulgarea legii de către Preşedintele Republicii Moldova, publicarea
ei in Monitorul Ofi cial al Republicii Moldova);
4. legea dispune de o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative
ale statului.
Clasifi carea legilor:
I. In funcţie de autoritatea lor juridică:
– constituţionale (Constituţia, legile de modificare şi completare a
Constituţiei);
– organice (Codul penal, Codul muncii, Legea privind asigurarea obligatorie
de asistenţă medicală etc.)
– ordinare.
II. După criteriul conţinutului lor:
– materiale (normează activitatea subiectelor de drept şi relaţiile dintre ele)
– procesuale (stabilesc forma de desfăşurare a unei acţiuni sau activităţi
publice sau private, inclusiv forma de emitere sau intocmire a actelor
juridice).
III. După criteriul reglementării juridice:
– cu caracter civil;
– cu caracter penal;
– cu caracter administrativ;
– cu caracter fi nanciar etc.
IV. După sfera de cuprindere a relaţiilor sociale reglementate:
– generale;
– speciale;
– excepţionale.
Actele normative subordonate legii.
a) Decretele Preşedintelui Republicii Moldova cu caracter normativ, sunt emise
in situaţiile prevăzute de Constituţie şi legi (cu ocazia declarării mobilizării,
a instituirii stării de urgenţă ş.a).
Hotărarile şi dispoziţiile cu caracter normativ ale Guvernului Republicii
Moldova se intemeiază pe calitatea acestuia de a fi organul suprem al
administraţiei publice, exercitandu-şi autoritatea pe intreg teritoriul
ţării.
c) Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile, dispoziţiile miniştrilor şi ale
celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei
de stat (de exemplu, Banca Naţională) se adoptă in baza prevederilor
exprese ale legii, decretelor, hotărarilor.
d) Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice iau forma
deciziilor şi dispoziţiilor.
e) Tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care Republica Moldova
este parte reprezintă izvoare externe ale dreptului care creeză, direct sau
indirect, efecte pe plan intern, atunci cand, după ratifi carea lor, legislaţia
naţională se pune in acord cu dreptul internaţional.
Alte izvoare ale dreptului
Pe langă autorităţile de stat, publice, in societatea noastră există şi acţionează
numeroase organizaţii şi asociaţii nestatale sau private de diferite tipuri.
In marea lor majoritate, ele se organizează şi funcţionează după propriile lor
statute, elaborate in baza unor prevederi exprese ale organelor de stat sau in
concordanţă cu exigenţele generale ale legii. Actele acestor organizaţii nu au,
in mod obişnuit, un caracter juridic, membrii lor respectandu-le benevol sau
prin aplicarea mijloacelor de sancţionare acceptate de colectiv. Organizaţiile
nestatale incheie diferite acte juridice cu caracter civil, comercial, de dreptul
muncii; uneori pot emite acte juridice unilaterale specifice, individuale sau
chiar normative, in măsură să provoace efecte şi in afara lor, recunoscute şi
garantate de stat. Sub incidenţa izvoarelor de drept intră doar actele juridice
unilaterale cu caracter normativ; ele reglementează raporturi juridice proprii
acestor organizaţii.
1. Obiceiul juridic sau cutuma – reprezintă regulile cristalizate in decursul
timpului şi acceptate cu rang de lege din strămoşi.
2. Contractul normativ – contractul ce nu se referă la un raport juridic concret,
dar stabileşte reguli cu caracter general, care să servească la orientarea
părţilor.
3. Regulile de convieţuire socială – sunt un izvor indirect al dreptului şi
aceasta doar atunci cand legea se referă expres la ele (de exemplu, art. 287
Cod penal – huliganismul).
4. Practica judiciară şi doctrina juridică – hotărarile instanţelor de judecată
şi ştiinţa juridică.

3. Conexiunea dreptului cu alte ramuri de drept

Sistemul dreptului include numeroase ramuri, cum ar fi: dreptul

constituţional, administrativ, financiar, muncii, funciar, civil, familiei, penal,
procesual-penal, procesualcivil, internaţional public, internaţional privat. O rapidă
trecere în revistă a câtorva va lămuri asemănările şi deosebirile dintre diferitele
norme juridice şi va contura mai clar ideea de ramură de drept. a) Dreptul
constituţional este un asamblu de norme juridice prin care se stipulează organizarea
şi exercitarea puterii de stat. Obiectul dreptului constituţional îl constituie
totalitatea normelor prin care este organizată puterea suverană, precum şi normele
care reglementează exercitarea puterii. Putem spune, sintetic, că obiectul dreptului
constituţional îl constituie relaţiile sociale care iau naştere în cadrul organizării şi
exercitării puterii de stat. b) Dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale ce
apar în procesul organizării şi înfăptuirii de către organele de stat a activităţii
executive. Cu alte cuvinte, obiectul dreptului administrativ îl constituie
reglementarea relaţiilor juridice care se statornicesc în procesul organizării şi
exercitării activităţii executive. c) Dreptul financiar reglementează relaţiile sociale
care apar în sfera activităţii financiare a statului. Relaţiile juridice financiare sunt
foarte complexe. Ele apar în procesul întocmirii, aprobării şi executării bugetului
de stat, între organele statului, între organele de stat şi cetăţeni, între organele de
stat şi organizaţiile neguvernamentale. d) Dreptul muncii conţine norme juridice
prin care se instituie importante drepturi şi obligaţii pentru angajator şi angajat,
dându-se raportului de muncă o reglementare ce îmbină interesele generale cu
interesele personale. e) Dreptul funciar reglementează relaţiile sociale privind
proprietatea funciară şi anumite aspecte referitoare la toate categoriile de raporturi
funciare. Aşadar, dreptul funciar cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturi funciare în legătură cu folosirea pământului, pădurilor,
apelor aflate în proprietatea publică sau privată. f) Dreptul civil poate fi definit ca
acea ramură a dreptului care reglementează marea majoritate a raporturilor
patrimoniale, unele raporturi personale nepatrimoniale, precum şi condiţia juridică
a persoanelor fizice şi persoanelor juridice. Normele dreptului civil reglementează
în principal raporturile patrimoniale cum sunt cele de proprietate, raporturile
contractuale, raporturile de vânzare – cumpărare, etc.
g) Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc ce fapte
sunt considerate infracţiuni şi care este pedeapsa pe care trebuie să o aplice instanţa
de judecată celor ce s-au făcut vinovaţi de săvârşirea infracţiunii. Deci, dreptul
penal reglementează raporturile dintre puterea de stat şi persoanele care au săvârşit
infracţiuni, în legătură cu aplicarea pedepsei, în conformitate cu legea. Prin toate
normele sale, dreptul penal apară ordinea socială, dreptul şi interesele legitime ale
cetăţenilor. Aşadar, obiectul dreptului penal îl constituie reglementarea raporturilor
juridice legate de săvârşirea unor fapte socialmente periculoase. h) Dreptul familiei
este acea ramură a dreptului care reglementează raporturile născute din căsătorie,
rudenie şi adopţie, vizând întărirea familiei pe baza principiului deplinei egalităţi în
drepturi dintre bărbat şi femeie şi ocrotirea prin toate mijloacele a mamei şi
copilului. i) Dreptul internaţional cuprinde normele create în cadrul relaţiilor dintre
state, cu participarea şi pe baza acordului de voinţă al acestora. Prin urmare, statele
sunt creatoare ale dreptului internaţional, acestea participând la relaţiile
internaţionale ca state suverane şi independente, egale între ele. De asemenea,
unele norme de drept internaţional pot exista şi pe calea practicii îndelungate şi a
recunoaşterii tacite de către state a caracterului lor obligatoriu, ceea ce se numeşte
cutumă internaţională. Tratatele internaţionale sunt acele „contracte” care asigură
cea mai solidă stabilitate relaţiilor internaţionale, prevăd precis drepturile şi
obligaţiile părţilor, regulile ce trebuie respectate.