Capitolul III Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei

NOŢIUNEA ȘI CARACTERIZAREA GENERALĂ A INFRACŢIUNILOR CONTRA LIBERTĂŢII,

CINSTEI ȘI DEMNITĂŢII PERSOANEI
Infracţiunile contra libertăţii, cinstei și demnităţii persoanei reprezintă grupul de
infracţiuni prevăzute în Capitolul III al Părţii speciale a Codului penal al Republicii Moldova,
fiind fapte prejudiciabile, săvârșite cu intenţie, care vatămă – în mod exclusiv sau în principal –
relaţiile sociale cu privire la libertatea persoanei.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor din acest grup îl constituie relaţiile sociale
privitoare la libertatea persoanei.
O dată cu abrogarea art. 170 din CP al RM și, implicit, cu dezincriminarea faptei de
calomnie1, nu mai putem susţine că ar exista vreo infracţiune, prevăzută de normele Capitolului
III din Partea specială a Codului penal, care ar vătăma, în mod exclusiv sau în principal, relaţiile
sociale cu privire la cinstea și demnitatea persoanei. De aceea, sub aspectul corelaţiei dintre
obiectul juridic special și obiectul juridic generic, constatăm că obiectul juridic generic al
grupului
examinat de infracţiuni îl formează doar relaţiile sociale cu privire la libertatea persoanei, fapt ce
trebuie recunoscut ca just fără demonstraţie, deoarece toate, fără excepţie, vatămă această
valoare socială și relaţiile sociale aferente. Este de datoria legiuitorului să reajusteze denumirea
Capitolului III al Părţii speciale a Codului penal, în legătură cu modificările operate la acest
capitol.
Concepută ca valoare socială, ocrotită de legea penală, libertatea persoanei este un atribut
al acesteia, inerent din momentul nașterii. Deloc întâmplător chiar, în art. 1 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, se menţionează: Toate fiinţele umane se nasc libere și egale în
demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune și conștiinţă și trebuie să se comporte unele
faţă de celelalte în spiritul fraternităţii.
Din această prevedere rezultă că libertatea dă posibilitate persoanei să valorifice în
practică toate însușirile, interesele și dorinţele legitime și rationale ale sale, singura limită fiind
aceea a legii, care impune respectul datorat stării de libertate a semenilor săi. Deci, ordinea de
drept, fără de care nu poate fi concepută o societate, impune, prin normele sale, oarecare limite

1
libertăţii, dar, în același timp, garantează această libertate atât în interesul persoanei, cât și în
interesul societăţii.
Ca suveranitate morală și posibilitate conștientizată, libertatea persoanei condiţionează
formarea continuă în societate a relaţiilor care ridică la gradul superior valoarea persoanei. Fără
libertate persoana nu-și poate găsi afirmarea, iar toate celelalte atribute ale ei, inclusiv viaţa și
sănătatea, își pierd în mare parte valoarea, deoarece, numai în măsura în care este liberă,
persoana se poate bucura pe deplin de viaţă și de celelalte atribute ce-i sunt inerente. Întrucât
nimănui nu-i
este îngăduit să aducă atingere, în condiţii de ilegalitate, libertăţii, legea asigură ocrotirea acestei
valori sociale, inclusiv prin mijloace specifice dreptului penal.
Fiecare din infracţiunile cuprinse în Capitolul III din Partea specială a Codului penal are
un obiect juridic special, format din relaţiile sociale care privesc, în mod obligatoriu, libertatea
persoanei. În funcţie de infracţiunea concretă, libertatea persoanei poate fi vătămată în
deplinătatea ei (de exemplu, cea prevăzută la art. 167 din CP al RM), fie sub anumite aspecte ale
acesteia: libertatea fizică (de exemplu, cele prevăzute la art. 164, 166 din CP al RM etc.), sau
libertatea alegerii muncii (infracţiunea prevăzută la art. 168 din CP al RM).
Majoritatea faptelor infracţionale din cadrul grupului examinat au un obiect juridic
special simplu. Unele însă au un obiect juridic special complex, cum ar fi infracţiunea de trafic de
fiinţe umane (art. 165 din CP al RM).
În cadrul grupului de infracţiuni din Capitolul III din Partea specială a Codului penal
aproape că nu întâlnim un obiect material. Totuși, la unele dintre aceste infracţiuni (de exemplu,
cea de la art. 167 din CP al RM) sau la unele dintre modalităţile de realizare a lor (de exemplu, a
celei de la lit. e) din alin. (2) al art. 166 din CP al RM), poate să apară și un obiect material.
În anumite cazuri, când cere situaţia, sunt reliefate calităţile speciale ale victimei: femeia
gravidă (lit. c) din alin. (2) al art. 164; lit. c) din alin. (2) al art. 165 din CP al RM); minor (lit. d)
din alin. (2) al art. 164; lit. c) din alin. (2) al art. 166 din CP al RM) etc.
Sub aspectul laturii obiective, trebuie de consemnat, înainte de toate, că infracţiunile
examinate se comit, de regulă, prin acţiune. Totuși, privaţiunea ilegală de libertate (art. 166 din
CP al RM) poate fi săvârșită și prin inacţiune.
În variantele lor neagravate, toate infracţiunile prevăzute în Capitolul III al Părţii speciale
a Codului penal sunt infracţiuni formale. În cazul unor moda lităţi agravate, acestea adoptă

2
aspectul de infracţiune materială (de exemplu, modalităţile de la lit. b) din alin. (3) al art. 164;
lit. b) din alin. (3) al art. 165 din CP al RM etc.).
În unele cazuri, semnele secundare ale laturii obiective a infracţiunii au un caracter
obligatoriu: 1) metoda: înșelăciune, constrângere etc. (art. 167 din CP al RM); 2) mijloacele:
armă sau alte obiecte folosite în calitate de armă (lit. g) din alin. (2) al art. 164; lit. f) din alin. (2)
al art. 166 din CP al RM) etc.
În planul laturii subiective, toate infracţiunile analizate sunt săvârșite cu intenţie.
Totodată, în cazul unor modalităţi agravate (de exemplu, ale infracţiunilor de la lit. b) din alin.
(3) al art. 164; lit. b) din alin. (3) al art. 165 din CP al RM etc.), nu este exclusă posibilitatea
manifestării imprudenţei faţă de urmările prejudiciabile.
De regulă, nici motivul infracţiunii, nici scopul acesteia nu au careva relevanţă la
calificarea infracţiunilor din Capitolul III al Părţii speciale a Codului penal.
Uneori însă aceste semne ale laturii subiective devin indispensabile pentru întregirea
componenţei de infracţiune:
1) motivul: interesul material (lit. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM);
2) scopul: întoarcerea unei datorii a cărei mărime nu este stabilită în mod rezonabil (lit. a)
din alin. (1) al art. 165 din CP al RM).
De regulă, subiectul infracţiunilor examinate poate fi orice persoană fizică responsabilă,
care la momentul săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta de 14 ani (pentru infracţiunea de la art.
164 și cele de la alin. (2) și (3) ale art. 166 din CP al RM) sau de 16 ani (în celelalte cazuri).
Totuși, faptul că legiuitorul utilizează, în prevederea de la lit. c) din alin. (1) al art. 165 din CP al
RM, formula “abuz de putere”, ne face să recunoaștem că, în această ipoteză, traficul de fiinţe
umane poate fi săvârșit doar de un subiect special: persoana cu funcţie de răspundere dintr-un
organ al autorităţii publice.

ANALIZA INFRACŢIUNILOR CONCRETE CONTRA LIBERTĂŢII,

CINSTEI ȘI DEMNITĂŢII PERSOANEI

Răpirea unei persoane

Această infracţiune contra libertăţii persoanei prezintă un pericol social vădit, deoarece
victima este extrasă, fără a-și fi exprimat acordul, din micromediul său social, fiind lipsită un

3
anumit timp de putinţa de a lua parte la viaţa socială, adică de a se manifesta, potrivit situaţiei
sale, în procesul de realizare a valorilor materiale și spirituale și de a participa la circulaţia lor. În
plus, oricare răpire a unei persoane presupune, ca potenţialitate sau în subsidiar, aplicarea
violenţei faţă de victimă, scoţând în evidenţă gradul comparativ mai mare de pericol social al
acestei infracţiuni în raport cu celelalte fapte infracţionale din același grup.
Obiectul juridic special al răpirii persoanei îl formează relaţiile sociale cu privire la
libertatea fizică a persoanei. Prin “libertate fizică” trebuie de înţeles posibilitatea persoanei de a
se mișca, de a circula și de a activa după voinţa sa, în limitele statornicite de normele juridice.
Este posibil ca, prin răpirea unei persoane, să fie vătămate, în mod adiacent, relaţiile
sociale cu privire la integritatea corporală, sănătatea sau libertatea psihică a persoanei. În astfel
de situaţii, aceste relaţii sociale reprezintă obiectul juridic secundar (cu caracter alternativ) al
infracţiunilor analizate; pe cale de consecinţă, relaţiile sociale cu privire la libertatea fizică a
persoanei ocupă locul obiectului juridic principal.
În cazul modalităţii de la lit. b) din alin. (3) al art. 164 din CP al RM, obiectul juridic
secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la sănătatea sau viaţa persoanei.
În genere, trebuie să recunoaștem că, întrucât răpirea unei persoane nu presupune o
influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei răpite, această infracţiune nu are
obiect material. Totuși, presupunând în subsidiary aplicarea violenţei asupra victimei, dar și
ţinând seama de modalitatea de la lit. b) din alin. (3) al art. 164 din CP al RM, corpul persoanei
devine, indiscutabil, obiectul material al răpirii unei persoane.
De regulă, victimă a răpirii de persoane poate fi oricare persoană fizică.
Totuși, nu va exista această infracţiune atunci când între persoana luată ilegal și cel care o
ia ilegal există raporturi specifice reglementate de norme extrapenale (de exemplu, de normele
din Codul familiei). De aceea, luarea ilegală de către unul din părinţi a copilului de vârstă
fragedă, cu care celălalt părinte nu-i permite să comunice, nu se califică potrivit art. 164 din CP
al RM. De asemenea, nu poate fi considerată victimă a acestei infracţiuni fratele, sora, nepotul
(considerat în raport cu bunicii), dacă făptuitorul acţiona, în opinia lui, în interesele copilului.
Latura obiectivă a răpirii unei persoane se exprimă în fapta prejudiciabilă concretizată în
acţiunea de răpire a unei persoane.
De regulă, săvârșirea acestei acţiuni presupune existenţa următoarelor trei etape
succesive: 1) capturarea persoanei; 2) luarea și deplasarea acesteia din habitatul ei permanent sau

4
provizoriu (locul de trai, de muncă, de odihnă, de tratament etc.); 3) reţinerea persoanei (cu
privarea deplină de libertate) împotriva voinţei sale sau neluându-se în seamă voinţa ei.
În calitate de acţiuni adiacente (ajutătoare), care pot însoţi răpirea unei persoane, trebuie
numite: aplicarea violenţei; ameninţarea cu aplicarea violenţei; înșelăciunea etc. În asemenea
cazuri, structura laturii obiective a infracţiunii analizate se complică, adoptând forma unei
infracţiuni complexe.
În ce privește aplicarea violenţei, răpirea unei persoane o absoarbe numai pe cea care este
necesară asigurării realizării sale (vătămarea intenţionată medie sau ușoară a integrităţii
corporale ori a sănătăţii; maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă). Aplicarea violenţei,
care depășește această necesitate, realizează concursul de infracţiuni între răpirea unei persoane
și vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Durata reţinerii ilegale a persoanei răpite nu are importanţă la calificarea infracţiunii
prevăzute la art. 164 din CP al RM.
Nu poate fi calificată ca răpire a unei persoane cazul de imitare a acestei infracţiuni, când
“victima” părăsește benevol locul aflării sale, după care, împreună cu “răpitorul”, cer o
recompensă, sub aparență că e pentru eliberarea ei.
În asemenea situaţii, latura obiectivă a răpirii unei persoane lipsește, dar sunt prezente
componenţele unor astfel de infracţiuni ca șantajul (art. 189 din CP al RM) și escrocheria (art.
190 din CP al RM). Întrucât art. 164 din CP al RM este o normă generală în raport cu art. 280 din
CP al RM, care prevede răspunderea pentru luare de ostatici, apare necesitatea delimitării celor
două fapte infracţionale. Sub aspectul laturii obiective, putem evidenţia următoarele criterii de
delimitare:
a) destinatarii revendicărilor înaintate de către făptuitor: victima sau persoanele apropiate
ei – în cazul răpirii unei persoane; statul, organizaţia internaţională, persoana juridică sau fizică,
ori un grup de persoane – în cazul luării de ostatici;
b) personalitatea victimei: care interesează direct făptuitorul – în cazul răpirii unei
persoane; care, de cele mai dese ori, nu interesează făptuitorul – în situaţia luării de ostatici,
deoarece victima este nu un obiectiv, ci un mijloc de presiune asupra destinatarului revendicării;
c) modul de luare și de reţinere: ascuns cu meticulozitate – în cazul răpirii unei persoane,
doar persoanele apropiate fiind contactate de către făptuitor, cu respectarea tuturor măsurilor de

5
precauţie pentru a nu fi descoperit; făcut public, deseori prin intermediul mass-media – în cazul
luării de ostatici.
Infracţiunea de răpire a unei persoane este o infracţiune formală. Ea se consideră
consumată din momentul reţinerii persoanei (cu privarea deplină de libertate) împotriva voinţei
acesteia sau neluându-se în seamă voinţa ei.
Latura subiectivă a infracţiunii de la art. 164 din CP al RM se exprimă, în primul rând, în
vinovăţie sub formă de intenţie directă. Motivele răpirii unei persoane pot fi dintre cele mai
variate: răzbunarea, gelozia, concurenţa neloială, intenţiile huliganice etc. În cazul în care
motivul ia forma interesului material, răspunderea se agravează, fapta fiind calificată conform lit.
f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii
infracţiunii a împlinit vârsta de 14 ani.
În cele ce urmează ne vom referi la agravanta de la lit. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al
RM – “din interes material” – care comportă explicaţii în contextual infracţiunii analizate,
precum și la agravanta de la lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM – “cu aplicarea armei sau
altor obiecte folosite în calitate de armă” – care nu a fost caracterizată anterior.
Răpirea unei persoane, săvârșită din interes material (lit. f) din alin. (2) al art. 164 din
CP al RM).
În cazul răpirii unei persoane, cel mai frecvent motiv este interesul material. Astfel,
interesul material se poate manifesta prin năzuinţa făptuitorului de a obţine de la victimă sau
persoanele apropiate ei un folos material (de exemplu, banii oferiţi făptuitorului în scopul
“răscumpărării” victimei). În general, răpirea unei persoane, însoţită de cererea de a se transmite
bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului, ori dreptul asupra acestor bunuri, sau de a
săvârși acţiuni cu caracter patrimonial, trebuie calificată numai conform alin. (4) al art. 189 din
CP al RM. Având în vedere prevederile art. 118 din CP al RM, în astfel de cazuri nu este
necesară calificarea suplimentară conform art. 164 din CP al RM. Uneori, revendicările privind
transmiterea banilor sau a altor avantaje materiale ori privind săvârșirea în folosul făptuitorului a
unor acţiuni cu caracter patrimonial sunt avansate în contul restituirii de către victim a datoriei
anterior asumate sau în contul achitării de către victimă a recompense pentru serviciul anterior
prestat de către făptuitor (care s-a dovedit a fi nejustificat), sau în contul compensării unui alt
prejudiciu material cauzat realmente de către victimă. Dacă prezenţa acestor circumstanţe va fi

6
probată, cele comise trebuie calificate conform art. 164 din CP al RM (cu excepţia lit. f) din alin.
(2)) și art. 352 din CP al RM (“Samavolnicia”).
Sunt însă posibile situaţii când nu este necesară apelarea la alte norme penale, fapta fiind
calificată conform lit. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM (de exemplu, când victima este
răpită pentru o perioadă anumită de timp, pentru a o lipsi de posibilitatea de a încheia o tranzacţie
profitabilă sau de a lua parte la o licitaţie etc., caz în care făptuitorul își sporește activul
patrimonial pe seama victimei; când făptuitorul manifestă dorinţa de a obţine un câștig material
pentru a executa în schimb comanda de răpire etc.).
Răpirea unei persoane, săvârșită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în
calitate de armă (lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM) Fiind săvârșită într-o astfel de
împrejurare, răpirea unei persoane este mai gravă, deoarece relevă un grad sporit de
periculozitate socială a făptuitorului, acesta înţelegând să recurgă pentru săvârșirea infracţiunii la
mijloace de natură să-i asigure într-o mai mare măsură reușita. În conformitate cu alin. (1) al art.
129 din CP al RM, prin “arme” înţelegem instrumen tele, piesele sau dispozitivele astfel
declarate prin dispoziţiile legale.
O asemenea dispoziţie legală se conţine în Legea cu privire la arme, adoptată de Parlamentul
Republicii Moldova la 18.05.1994: “Arma individuală este un dispozitiv (mijloc material),
destinat (adaptat) prin construcţie și util din punct de vedere tehnic pentru vătămarea unei
persoane, unui animal, pentru apărarea contra unui atac sau pentru imitarea proprietăţilor sale de
luptă”.
Armele individuale (sprescurtat – armele) pot fi de mai multe tipuri: a) arme de
infanterie: de foc; cu tuburi cu gaze (pneumatice); mecanice; b) arme albe: cu lamă; percutante;
balistice; c) arme de autoapărare: cu gaze toxice neutralizante; cu aerosol; cu cartușe cu gaze;
pulverizatori mecanici; electrocutante.
De asemenea, armele pot fi de fabricaţie industrială sau de fabricaţie artizanală. Oricare
din aceste tipuri de arme poate fi aplicată ca mijloc de săvârșire a infracţiunii prevăzute la art.164
din CP al RM. Or, legiuitorul nu a indicat nicio limitare a tipurilor de arme ce pot fi aplicate la
răpirea unei persoane.
Este important ca în raportul de expertiză criminalistică să fie stabilit dacă obiectul,
aplicat la răpirea unei persoane, reprezintă sau nu o armă. În prezenţa unor temeiuri legale,

7
acţiunile persoanei care a aplicat arma în procesul săvârșirii răpirii trebuie calificate suplimentar
conform art.290 din CP al RM.
Cât privește cea de-a doua categorie a mijloacelor de comitere a infracţiunii analizate –
alte obiecte folosite în calitate de armă – acestea sunt obiecte având o altă destinaţie decât cea de
vătămare a unei persoane, a unui animal ori decât cea de apărare contra unui atac sau pentru
imitarea proprietăţilor de luptă. Acestea pot fi utilizate contrar destinaţiei lor, anume – în calitate
de armă (briceag, topor, rangă, bâtă, foarfece, cuţit de bucătărie etc.). Totodată, obiectele folosite
în calitate de armă pot fi și animate (de exemplu, câinii dresaţi).
Aplicarea, în cadrul răpirii, a unei arme inutilizabile sau defectate (fapt cunoscut
făptuitorului), ori a unei machete (imitaţii) de armă, ori a unui obiect asemănător cu arma nu
formează, de regulă, circumstanţa agravantă prevăzută la lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al
RM. Excepţie constituie cazurile când obiectele nominalizate sunt aplicate ca obiecte folosite în
calitate de armă (de exemplu, victima este lovită în tâmpla capului cu patul de oţel al unui pistol
defectat sau cu macheta de plumb a unui pistol etc.). În asemenea cazuri, se aplică prevederile de
la lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM.
Pentru calificare nu importă dacă armele sau obiectele, folosite în calitate de armă, au fost
pregătite sau adaptate din timp, sau au fost luate de la locul capturării unei persoane ori de la
locul unde aceasta a fost deplasată. Pentru incriminarea agravantei examinate, nu este suficient
ca făptuitorul să aibă asupra sa, în timpul răpirii, arma sau obiectul folosit în calitate de armă.
Este necesar ca acestea să fie aplicate în vederea anihilării victimei sau a persoanelor care au
încercat să împiedice răpirea victimei ori s-o elibereze. Prin “anihilare” trebuie de înţeles
violenţa sau ameninţarea cu aplicarea violenţei (demonstrarea armei în scopul înfricoșării,
sprijinirea cuţitului de gâtul victimei, agitarea pumnului cu boxul îmbrăcat, tragerea focurilor de
armă pe deasupra capului victimei sau în imediata apropiere de picioarele ei etc.). Răpirea unei
persoane, săvârșită cu aplicarea armei sau a altor obiecte, folosite în calitate de armă, nu necesită
calificare suplimentară conform art.155 din CP al RM.

Munca forţată
Supunerea la o muncă forţată sau obligatorie constituie un act de silnicie, deoarece lipsește
consimţământul celui supus la o astfel de muncă. Prin săvârșirea acestei fapte se răpește
posibilitatea persoanei fizice de a-și allege liber munca pe care o va presta. Caracterul periculos

8
al infracţiunii prevăzute la art. 168 din CP al RM rezidă în flagranta încălcare a libertăţii
persoanei, alături de posibilele atingeri aduse altor valori sociale, reprezentând alte attribute
inerente persoanei.
Obiectul juridic special al muncii forţate îl constituie relaţiile sociale cu privier la
libertatea persoanei de a-și alege munca și de a o presta după voinţa sa.
Este posibil ca, în cazul unor modalităţi ale infracţiunii examinate să fie vătămate,
adiacent, relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală, sănătatea sau libertatea psihică a
persoanei.
În genere, obiectul material lipsește la infracţiunea de muncă forţată. Totuși, în cazul
aplicării violenţei faţă de victimă este necesar să recunoaștem că corpul victimei va fi obiectul
material al acestei infracţiuni.
Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 168 din CP al RM se exprimă în fapta
prejudiciabilă constând din următoarele patru acţiuni cu character alternativ:
1) forţarea unei persoane să presteze o muncă împotriva dorinţei sale;
2) forţarea la muncă obligatorie;
3) ţinerea persoanei în servitute pentru achitarea unei datorii;
4) obţinerea muncii sau a serviciilor prin înșelăciune, constrângere, violenţă sau
ameninţare cu violenţa.
În prima ipostază, victima este determinată, prin constrângere, să îndeplinească o muncă,
pe care din proprie iniţiativă și voinţă nu ar îndeplini-o.
În cea de-a doua ipostază, victima este pusă în situaţia de a presta o muncă la care nu era
obligată, însă de parcă ar fi avut îndatorirea de a o efectua.
Este necesar a menţiona că, în termenii Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii
privind munca forţată sau obligatorie9, prima ipostază este numită “muncă forţată”, iar cea de-a
doua – “muncă obligatorie”. Totuși, cele două noţiuni reprezintă părţi ale unui tot coerent,
diferenţa între ele fiind de nuanţă, nu de principiu. Chiar în textul Convenţiei sus-numite cele
două noţiuni
formează, prin juxtapunere, una singură, definită ca “orice muncă sau serviciu pretins unui
individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare, și pentru care numitul individ nu s-a oferit de
bunăvoie”. Din această perspectivă, expresia “muncă forţată”, folosită în legislaţia Republicii
Moldova, se referă, în egală măsură, și la noţiunea de muncă obligatorie.

9
 În cea de-a treia ipostază, victima se află în totală dependenţă de făptuitor, care dispune
de ea, deoarece victima nu a fost în stare să-i achite datoria. Privitor la caracteristicile
conceptului “servitute”, facem trimitere la explicaţiile privind fapta de la lit. a) din alin. (1) al art.
165 din CP al RM.
În ce privește cea de-a patra ipostază, sub care se poate înfăţișa fapta prejudiciabilă
analizată, ea se referă la obţinerea efectivă a muncii sau a serviciilor prin următoarele metode:
înșelăciune, constrângere, violenţă sau ameninţare cu violenţa. În cazul aplicării violenţei,
aceasta nu poate depăși gradul de gravitate al vătămării intenţionate ușoare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii.
În caz contrar, fapta va trebui calificată prin concurs: art. 168 din CP al RM și art. 151
din CP al RM sau art. 152 din CP al RM.
Pentru întregirea laturii obiective este necesar ca munca să fie prestată în alte cazuri decât
cele prevăzute de dispoziţiile legale. Astfel, conform alin. (2) din art. 44 al Constituţiei
Republicii Moldova, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994, nu constituie
muncă forţată:
a) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfășurate în locul acestuia de cei care,
potrivit legii, nu satisfac serviciul militar obligatoriu;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie
sau de libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum și cele care
fac parte din obligaţiile civile normale, stabilite de lege.
Evident, în nici unul dintre aceste cazuri, dispoziţia de la art. 168 din CP al RM nu este
susceptibilă de aplicare.
Infracţiunea de muncă forţată este o infracţiune formală. Ea se consider consumată din
momentul în care victima a fost lipsită de libertate în ce privește prestarea muncii.
Latura subiectivă a infracţiunii analizate se exprimă, în primul rând, în vinovăţie sub
formă de intenţie directă. De regulă, motivul infracţiunii constă în interesul material.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii
infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani.

10