CUPINS

1. Concepții privind pedeapsa cu moartea………………………………………………….2

1.1.Teoria beccariană…………………………………………………………………….2

1.2.Teoria lombrosiană………………………………………...…………………………3

2. Reglementarea pedepsei cu moartea în lume…………………………………………….4

3. Reglementarea pedepsei cu moartea în dreptul românesc………………………………..5

4. Argumente “pro” și “contra” aplicării pedepsei cu moartea……………………………..7

4.1.Exemple “pro”………………………………………………………………………..8

4.2.Exemple “contra”…………………………………………………………………….9

5. Mijloace brutale de execuție folosite de-a lungul timpului...............................................11

6. Bibliografie........................................................................................................................14

1
 1. Conceptii privind pedeapsa cu moartea.

Pedeapsa capitală este cea mai aspră formă de represiune care a existat vreodată. Tema acestui
tip de sancțiune a fost dezbatută încă din cele mai vechi timpuri de personalități precum Cicero,
Caesar sau Sfântul Augustin, însă, abia începând cu secolul al XVIII-lea, odată cu scrierile lui
Cesare Beccaria, statele au început să acorde o atenție sporită teoriilor umaniste ce militau în
favoarea renunțării la pedeapsa cu moartea. O importanță la fel de mare a reprezentat teoria
lombrosiană, potrivit căreia unii oameni, încă de la naștere, au un anumit instinct criminal care se
poate dezvolta pe parcursul vieții. De aceea, cel mai bine este ca astfel de indivizi să fie definitiv
și irevocabil izolați de societate, pentru a nu o pune în pericol.
Este pedeapsa cu moartea constituțională sau nu? Aceasta este una din problemele
controversate existente la nivel global în momentul de față. De-a lungul timpului societatea a
căutat diferite forme de menținere a ordinii. Astfel, s-a ajuns la adoptarea unor norme de conduită
care să facă diferența între ceea ce este sau nu este permis. Ulterior, a apărut pedeapsa ca măsură
luată împotriva nerespectării unei reguli de conduită. De exemplu, pedeapsa morții civile
prevăzută în legiuirile medievale, care a fost abolită în Franța în 1854, iar în statul Victoria din
Australia abia în 1958, avea la bază ficțiunea că cel condamnat este „ca și mort”, încetând a mai fi
subiect de drept. Dacă era căsătorit, căsătoria se considera desfăcută prin deces, deschizându-se
succesiunea celui „decedat”, iar actele pe care le încheia după condamnare se loveau de o nulitate
absolută, fiind considerate inexistente.
Teoria beccariană și teoria lombrosiană
1.1. Teoria beccariană

În secolul al XVIII-lea, Cesare Beccaria lansa o teorie conformă cu cele susținute până atunci
de Cicero, Caesar, Sf. Augustin, Sir Thomas More, dar într-o formă modernă, care avea să atragă
atenția anumitor state europene și să le determine, într-un final, să desființeze pedeapsa capitală.
Cesare Beccaria spune: „Pentru mine este o absurditate ca legea, care exprimă voința comună și
detestă și pedepsește omuciderea, să comită ea însăși una și, pentru a împiedica cetățenii de la a

2
săvârși o crimă, să comande comiterea uneia în public.”1, militând astfel împotriva pedepsei
capitale, pe care o numește „această risipă inutilă de chinuri care nu i-a făcut niciodată pe oameni
mai buni.”2
Un alt argument adus de Beccaria în sprijinul abolirii pedepsei cu moartea este faptul că
„pe măsură ce supliciile devin mai crude, sufletele oamenilor se obișnuiesc. Nu intensitatea
pedepsei are cel mai mare efect asupra sufletului omenesc, ci durata ei.”3Cesare Beccaria mai
preciza că este imoral ca statul să recurgă la omor, că execuțiile nu sunt necesare pentru protejarea
societății, că lungii ani de servitute oferă un exemplu mai bun si că spânzurarea atrage simpatie
pentru criminal: „Nu este utilă pedeapsa cu moartea pentru exemplul de cruzime pe care-l dă
oamenilor.” Tot el este cel care afirmă: „Spectacolul înspăimântător, dar trecător al morții unui
ticălos este o frână mai slabă împotriva infracțiunilor decât îndelungul și continuul exemplu al
unui om privat de libertatea sa.”
Criminologia clasică, a cărui reprezentant este Beccaria, este caracterizată de centrarea
studiului criminologic asupra faptei comise, de considerarea liberului arbitru ca fundament al
oricărei acțiuni umane și de proporționalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei. Ulterior,
cercetările privind crima, criminalul și criminalitatea capătă un caracter constant ca urmare a
influenței curentului pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului, a apariției clinicilor de
psihiatrie, a studiilor din penitenciare asupra deținuților. Astfel, apare criminologia pozitivistă,
care se caracterizează prin următoarele trăsături: centrarea studiului criminologic asupra
făptuitorului, determinismul ca fundament al acțiunii umane și proporționalizarea pedepsei în
funcție de pericolul pe care îl prezintă făptuitorul. Reprezentanții școlii pozitiviste italiene sunt:
Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet, André-Michel Guerry etc.
„Dacă din perspectiva clasicilor, sistemul pedepselor trebuie umanizat, iar pedeapsa cu moartea
trebuie să fie utilizată cu reținere și numai în anumite situații de o gravitate extremă, din punctul
de vedere al pozitiviștilor prioritară este ideea de apărare socială fermă, mai ales în raport cu cei
predestinați să devină criminali, față de care trebuie dispuse măsuri de siguranță chiar ante
delictum”4.

1
Cesare Beccaria – Despre infracțiuni si pedepse, Editura Rosetti, București, 2001, pagina
103.
2
Idem, p.97.
3
Idem, p.99.
4
Olivian Mastacan – Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul Juridic, București,
2010.

3
1.2.Teoria lombrosiană

„Curentul antropologic inițiat de Cesare Lombroso vedea în infracțiune un fenomen biologic,

în infractor o ființă anormală, un criminal înnăscut, ceea ce justifică, în interesul apărării sociale,
măsurile represive cele mai eficace, inclusiv pedeapsa cu moartea, pentru a-l face inofensiv.”5 În
concepția lui Enricco Ferri, crima are o determinare multiplă. El împarte factorii angrenați în
producerea infracțiunii în trei categorii, și anume: factori antropologici, factori fizici și factori
sociali, dintre aceștia el acordând prioritate factorilor sociali. Încă din cele mai vechi timpuri, au
existat diferite tipuri de pedepse aplicate.

Teoria lombrosiană parcurge trei faze. În prima este dezvoltată ideea naturii atavice a
criminalului, apoi cea a raportului dintre degenerescență și criminalitate și în final cea a
criminalității ca formă de epilepsie, impulsurile criminale fiind considerate similare convulsiilor
epileptice. De asemenea, el creează portretul omului criminal bazat pe studii ample, precizând că
unele viscere și mușchi rudimentari atestă importanța și preexistența tendințelor criminale într-o
măsură mai mare la organismele inferioare sau în perioada fetală. Germenii nebuniei morale și ai
delincvenței se găsesc, în mod normal, în primele vârste ale omului, așa cum în fetus se găsesc
constant anumite forme care la adult sunt monstruozități. Copilul ar fi, astfel, considerat o ființă
„lipsită de simț moral”, precizează Cesare Lombroso.
Studiile realizate de Franz Joseph Gall și Benedict August Morel au influenț at cercetările
lui Cesare Lombroso, dar și pe cele ale celorlalți reprezentanți ai pozitivismului.

2. Reglementarea pedepsei capitale în lume.

Pedeapsa capitala este inca practicata in numeroase tari din intreaga lume, desi in ultima
vreme protestele internationale care vizeaza abolirea ei au inceput sa ia amploare, dupa cum nota
Deutsche Welle la inceputul lui octombrie, sub titlul „Pedeapsa capitala pe cale de disparitie”.
Potrivit unui raport al Amnesty International pentru anul 2009, 58 de tari si regiuni mentin
pedeapsa cu moartea, chiar daca multe dintre ele nu o mai aplica in realitate – in 35 de state in care
delincventii mai pot fi condamnati la moarte, sentinta nu a mai fost executata de peste 10 ani.

5
Iulian Poenaru – Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex, București, 1994,
pag. 88.

4
 Totusi, tari precum China, Iran, SUA sau Arabia Saudita continua sa aplice pedeapsa
capitala chiar daca executarea ei nu este conforma cu Drepturile Omului, fapt recunoscut de
Adunarea Generala a ONU inca din 1966. In cadrul unui dosar pe marginea acestui subiect, BBC
scrie, citand Amnesty International, ca China executa cei mai multi oameni anual, cifra fiind
estimata la 1.718 pentru 2008, desi numarul ar fi mult mai mare in realitate. In acelasi an, Iranul a
executat cel putin 346 de oameni, SUA 111, Arabia Saudita 102 si Pakistanul 36.
De cealalta parte, potrivit raportului, 95 de state din intreaga lume au decis sa nu mai aplice
pedeapsa cu moartea nici pentru crimele cele mai grave, lege valabila atat pe timp de pace, cat si
de război. In alte 9 tari, pedeapsa capitala se mai poate aplica doar in caz de razboi. In plus, la 18
decembrie 2008, ONU a adoptat rezolutia 63/168, care le cere statelor sa inghete executiile si sa ia
in considerarea abolirea pedepsei cu moartea.
Pedeapsa cu moartea a fost abolită pentru toate infracțiunile în Italia (1994), Germania
(1987), Noua Zeelandă (1989), Andora (1990), Angola (1992), Australia (1985), Austria (1968),
Belgia (1996), Canada (1998), Croația, Cehia, Irlanda și Ungaria (1990), Danemarca (1978),
Spania (1995), Finlanda (1972), Franța (1981), Monaco (1962), Moldova (1995), Namibia și
Nepal (1990), Norvegia (1979), Polonia (1997), Portugalia (1976), Regatul Unit (1998), Republica
Dominicană (1966), Suedia (1972), Elveția (1992), Venezuela (1863), România (1989).
În prezent, în Europa, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor, mai puțin în
Belarus, unul din motivele pentru care Belarus nu este membră a Consiliului Europei fiind
aplicarea pedepsei cu moartea. Autorităţile publice refuză, însă, să desființeze pedeapsa capitală
pe motiv că societatea nu este pregătită să renunţe la ea, ca dovadă invocând referendumul din
1996, în care 80,44% din populație a votat în favoarea păstrării pedepsei cu moartea.

3. Reglementarea pedepsei cu moartea in dreptul romanesc.

Chiar dacă referitor la legile Daciei, mai ales înainte de cucerirea romană, datele istorice
sunt extrem de puține, Olivian Mastacan6 susține opinia conform căreia “voia căpeteniilor și
drepturile firii par să fi avut puterea legii scrise”, iar după constitutirea statului dac, adunarea
poporului înarmat , formată exclusiv din bărbați, avea dreptul să hotărască la propunerea
căpeteniilor, condamnarea la moarte. Evoluția formațiunilor statale românești a deternimat și
modificarea cauzelor si a conditiilor care atrageau pedeapsa capitală.
6
Olivian Mastacan, op.cit. p.59 și următoarele.

5
 Specific Evului Mediu, atât în Ț ările Române cât și în alte țări, este varietatea
modalitaților de executare a pedepsei capitale. În spațiul românesc, potrivit izvoarelor existente,
era executată prin spânzurare, decapitare, tragere în țeapă, arderea de viu, înecare, îngropare de
viu sau prin sugrumare.

Faptele care atrăgeau pedeapsa capitală sunt numeroase și eterogene sub aspectul naturii
lor. Atrăgeau pedeapsa cu moartea faptele care aduceau atingere religiei sau bisericii (erezia și
ierosilia) ori cele îndreptate împotriva autorității centrale (domnului), cunoscute sub diferite
denumiri: hiclenie, viclenie, vicleșug, hainie); neascultarea, omorul intenționat, paricidul, tâlhăria,
furtul, chiar și furtișagul dacă era comis în mod repetat, incendierea, răpirea de fată sau femeie,
sodomia, incestul, adulterul, defăimarea, falsificarea de monedă.

Ulterior adoptării Regulamentelor Organice și a unor evenimente istorice deosebite în

epocă, demersurile de modernizare a legislației, inclusiv a celei penale, au avut impact și asupra
reglementării pedepsei capitale. În principiu, pedeapsa capitală a fost menținută în legislația
Principatelor Române până la adoptarea Codului Penal din 1864, dar dispozițiile legale erau mult
mai precis determinate, iar executarea pedepsei era considerabil umanizată. Astfel, pedeapsa cu
moartea era mult mai rar aplicată.

Odată cu adoptarea Codul Penal de la 1864 sancțiunea aplicării pedepsei cu moartea a fost
abolită, ca urmare a influențelor europene existe. Soluția abolirii pedepsei cu moartea nu a pus
capăt confruntării de idei și a pozițiilor pro și contra acestui tip de pedeapsă. De altfel, aceasta a
fost reintrodusă in Codul Penal al lui Carol al II-lea din 1936 și menținută pe toată durata
regimului politic comunist, fiind abolită prin Decretul –Lege din 7 ianuarie 1990, ultimii
condamnați la executarea pedepsei cu moartea prin împușcare fiind soții Ceaușescu.

Nicolae T. Buzea menționează că pedeapsa cu moartea „ar fi putut figura în legile şi

pentru timpurile de pace, nu numai pentru cele de război, pentru ca prin forţa ei intimidantă să fie
instrument al civilizaţiunii şi al ordinii sociale, aşa cum este şi astăzi la popoarele cele mai culte şi
cele mai conştiente de drepturile omului şi mai devotate principiului de libertate individuală”7.
În România, art. 22 din Constituție reprezintă o interdicție a pedepsei cu moartea, de la
care nu pot exista excepții. Pedeapsa cu moartea este considerată a fi contrară drepturilor naturale

7
Nicolae T. Buzea – Filosofia dreptului penal, Iași, 1933, pag. 195-196.

6
ale omului. Constituția României8 are la bază pozițiile beccarianiste și pe cele contrare
concepțiilor școlii pozitiviste exprimate în domeniul dreptului penal și al criminologiei.
Un studiu al Asociatiei ProDemocratia (APD), prezentat in 2011, arata ca, in cazul in care
ar fi consultati printr-un referendum, 91% dintre romani ar vota pentru reintroducerea pedepsei cu
moartea.

4. Argumente “pro” si “contra” aplicării pedepsei cu moartea.

Promotorii pedepsei cu moartea invocă drept argumente, în principal, nevoia de apărare

socială împotriva unor indivizi de periculozitate socială, evidențiată de starea de multirecidivă în
care se găsesc, cât și caracterul și urmările deosebit de grave ale unor genuri de infracțiuni.
Eliminarea fizică a infractorului în asemenea situații, ar fi, în opinia acestora, singura soluție aptă
să asigure integral funcția preventivă socială a pedepsei, iar impactul pedepsei și executarea
acesteia, prin efectul intimidant produs, ar fi de natură să garanteze, pe cale de consecință, și
realizarea celei de-a doua funcții a pedepsei, aceea de prevenție generală.

Din perspectiva partizanilor abolirii pedepsei cu moartea, argumentele țin de caracterul

sacru al vieții, de posibilitatea pronunțării și executării acestei pedepse în urma unor posibile erori
judiciare și de incompatibilitatea flagrantă între acest tip de pedeapsă și exigențele unei societăți
democratice. Nici funcția intimidantă a pedepsei nu este, în viziunea celor care se opun pedepsei
cu moartea, neapărat realizată în sistemele de drept care o consacră. Există, de altfel, nu puțini
autori, care susțin că într-un fel, pedeapsa cu detențiunea pe viață, mai ales în ipoteza în care
aceasta nu este remisibilă, este mai aspră decât pedeapsa cu moartea.

„Pedeapsa cu moartea este o frână pentru creșterea numărului infracțiunilor cele mai
9
grave.”
Pentru început, trebuie menționat instinctul primar prezent în fiecare dintre noi. Atunci când
suntem martorii unei cruzimi sau când mass-media promovează știri ce au caracter violent, nu ne
putem abține de la a gândi ce e mai rău despre cei ce au comis acele fapte ilicite, de la a dori să li
se întâmple același lucru, exact ca în legea talionului: ”ochi pentru ochi și dintre pentru dinte”. Prin
simplul fapt că suntem oameni, înainte de a fi cetățeni, empatizăm cu victimele care au fost supuse
8
Constituția României, art.22.
9
Iulian Poenaru, op.cit., p.115.

7
unor fapte abominabile și, la fel ca apropiații acestora din urmă, căutăm să instituim dreptatea,
astfel încât ajungem să dorim pedeapsa capitală pentru anumite tipologii umane. Acest tip de
sancțiune este necesară pentru apărarea vieții umane, dar și pentru ocrotirea și salvarea unor
valori culturale și sociale aflate sub protecția legii. Deși la o primă vedere poate părea crud și
imoral să promovăm pedeapsa capitală, trebuie să ne amintim că aceasta nu este decât o măsură de
represiune. Așadar, doar acei indivizi care acționează ca și cum ar avea drept de viață și de moarte
asupra altora, care ii supun pe ceilalți la torturi fizice și psihice sunt vizați.
Există o serie de motive care spijină introducerea pedepsei capitale în legile interne ale
unui stat.
Exemple pro:
Să luăm exemplul unor criminali din Columbia: Pedro Lopez și Luis Garavito. Primul,
supranumit "Monstrul din Andes", este bănuit ca ar fi violat și ucis peste 300 de fetițe, în toată
America de Sud. În 1980, le-a arătat polițiștilor mormintele a 53 dintre victimele sale, toate cu
vârste cuprinse între 9 și 12 ani.
În 1983, Lopez a fost găsit vinovat pentru uciderea a 110 fete în Ecuador și a mărturisit
alte 240 de crime comise în țările învecinate.
Luis Garavito, alias "Bestia", violator și ucigaș în serie, a mărturisit în 1999 că a omorât și
sodomizat 140 de băieți. În închisoare, el a desenat hărți cu locurile în care și-a îngropat
victimele, al căror număr total ar putea depăși 300. Garavito a fost condamnat inițial la 30 de ani
de închisoare, pedeapsa maximă în Columbia, însă i-a fost micșorată sentința la 22 de ani pentru
că a marturisit omorurile și a ajutat autoritățile să găsească trupurile.
Statul trebuie să îi apere pe cei slabi, inofensivi - în cazul de față copiii - și să le asigure
protecția. Este absurd să ne ghidăm după un cvasiprincipiu pe care să-l aplicăm în cazurile de mai
sus, precum: ”pedeapsa cu moartea nu respectă drepturile omului”. Cine le respectă pe ale
victimelor?! Statul ar trebui post mortem să facă acest lucru prin refuzarea dreptului la viață
ucigașului. Un al doilea motiv ar fi unul pur economic. Condamnarea la închisoarea pe viață nu
este eficientă deoarece deținuții sunt întreținuți de societate, lucru care este, într-o mare măsură,
anormal și departe de a fi moral. De asemenea, pedeapsa capitală ar trebui să se aplice și din
motive de siguranță și protecție pentru ceilalți membri ai societății.
Individul condamnat pe viață poate face rău cuiva prin intermediul unei terțe persoane
care nu se află în spatele gratiilor. De cele mai multe ori, cei care comit crime cu premeditare sunt

8
irecuperabili. Chiar dacă inițial nu par atât de rău-intenționați precum am crede și au avut un
moment de rătăcire, după timpul petrecut după gratii, acești indivizi, în loc să își schimbe
comportamentul în unul moral și să adopte o altă mentalitate în viață, își petrec timpul în
inchisoare gândindu -se la noi modalități de a face rău celor din jur direct sau prin intermediul
celor din exterior. Mai mult decât atât, e foarte puțin probabil ca un individ să își schimbe
principiile după 20 de ani în care a avut timp să le sedimenteze.

Dezavantajele instituirii pedepsei capitale constau, pentru început, în faptul că se pot

comite greșeli iremediabile. Au existat o mulțime de cazuri în istorie în care abia după moartea
acuzaților, când era, în mod evident, prea târziu, s-a descoperit că aceștia fuseseră, în realitate,
nevinovați.

Exemple contra:

De exemplu, în 1953, Berthely, un tânăr de 19 ani analfabet și debil mintal a fost acuzat că
a ucis un agent de poliție și, în cele din urmă spânzurat. Ulterior, s-a descoperit că adevăratul
vinovat era complicele său în vârstă de 16 ani, Craig.10
Mai mult decât atât, există situații precum cea a dezertorului Eddie Slovik din timpul celui
de-al doilea Război Mondial, care a fost executat pentru că a dezertat, în ciuda faptului că își
exprimase dorința de a fi transferat, în care pedeapsa capitală nu-și avea rostul.
Laurence Thibault remarca într-un studiu din 1977 că pedeapsa cu moartea favorizează
violența, promovând o „concepție viciată” în relația dintre individ și stat.
Un alt factor semnificativ situat împotriva pedepsei capitale este religia.
Susţinătorii religiei reclamă faptul că viaţa a fost dată omului de Dumnezeu şi doar El
poate să ia viaţa cuiva. Totuși, se scapă din vedere faptul că nu pot fi înviate persoanele al căror
drept absolut a fost grav încălcat, astfel încât tot Dumnezeu să fie cel care să le judece11.

În cadrul discuției asupra pedepsei cu moartea, înainte de toate, se pune întrebarea, dacă
amenințarea, dispunerea sau executarea acestei pedepse este permisă statului. Statului i se poate

10
Iulian Poenaru, op.cit., p.139.
11
http://drept.unibuc.ro

9
acorda dreptul de a dispune pedeapsa cu moartea , dacă este văzut ca o organizare socială coerentă,
supraindividuală, bazată pe tradiții, iar puterea statală e percepută ca garanta și păstrătoarea
principiului dreptății. De asemenea, este important și ca statul să aibă această percepție asupra sa,
mai ales dacă își recunoaște și aprobă propria legătură cu legea morală naturală subordonată lui și
drepturile omului fundamentate pe aceasta, prestatale, intangibile și inalienabile. Putem afirma si
că statul, în exercitarea atribuțiilor sale, este îndatorat legii morale.
Cea mai înaltă sarcină a statului este aceea de a respecta și de a proteja demnitatea și
drepturile omului, ca și realizarea binelui public prin apărarea și impunerea dreptății. Aici intră și
restabilirea ordinii de drept în cazul încălcării ei. Din această sarcină fundamentală a statului
rezultă și puterea sa punitivă, adică împuternicirea de a provoca un rău celui ce violează legea, ca
represalii și ispășire pentru fapta sa. Dacă, deci, dreptul violat sau nimicit de cel ce încalcă legea și
răul care trebuie să i se aplice drept pedeapsă este o cerință a dreptății care sancționează, atunci
am putea spune, în mod just, că uciderea trebuie pedepsită cu moartea,mai ales presupunând că la
făptuitor este vorba de o responsabilitate și o vină deplină.
Însă, împotriva pedepsei cu moartea se aduce, înainte de toate, următorul argument:
principial, statul nu are dreptul de a dispune de viața unui om, nici a unui criminal, deoarece nu
statul i-a dat omului viața și de aceea nu îi este permis să i-o ia în nicio împrejurare – viața
omului nu vine de la stat, ci ea este de origine extra și prestatală.
Împotriva ideii de pierdere din propria vină a dreptului de a trăi, adversarii pedepsei cu
moartea invocă sacralitatea vieții pe care statul trebuie să o respecte chiar și în cazul unui
criminal.
În concluzie, soluția care ar trebui să existe în societățile actuale ar fi una de compromis,
în care drepturile și libertățile fundamentale ale omului să fie apărate, să nu fie îngrădite în vreun
fel, iar în cazul în care un individ le ignoră, să nu se mai bucure de același statut pe care l-ar fi avut
dacă nu ar fi comis o crimă. Consiliul Europei ar trebui să aibă în vedere un număr limitat de
situțaii legate exclusiv de crimă, cărora să le aplice pedeapsa cu moartea în vederea oferirii de
protecție și siguranță celorlalți membri ai societății care nu au încălcat dreptul la viață al celor
din jur.

10
 Pedeapsa cu moartea este o dezbatere politica puternic contestata, dar nu a fost intotdeauna
atat de controversata. Executiile au fost pedeapsa capitala in societati inca de cand umanitatea a
cunoscut o aparenta forma de civilizatie. Mijloacele de executie erau incredibil de brutale si
variate, iar urmatoare erau unele dintre cele mai intense, terifiante si violente.

Plutonul de executie
Plutonul de executie exista inca de cand s-a inventat
praful de pusca. Pentru a linisti constiinta membrilor
plutonului, una dintre arme este neincarcata, astfel incat,
fiecare dintre ei isi poate spune ca a fost nevinovat, pentru
ca nu stiau a cui nu este incarcata. Aceasta pedeapsa cu
moartea este inca practicata (desi mai putin formalizata)
in mare parte a lumii. Cel mai recent exemplu a fost in iunie 2010 in Statele Unite inUtah.

Scaunul electric
La fel ca si camera de gazare, scaunul electric a fost vazut ca o evolutie
umana, folosind puterea stiintei pentru a provoca un final rapid unei vieti
crude. Insa asta nu s-a intamplat de fiecare data. Cateva greseli au marcat
istoria scaunului electric, prin scene publice prelungite ceea ce a dus la
spasme ingrozitoare si sangeroase, pedeapsa care a fost vazuta de cele mai
multe ori cruda.

Presarea
A devenit celebra in America din cauza cazului lui Giles
Correy (singurul american care a fost ucis prin aceasta metoda),
care a fost presat pana la moarte in timpul Judecatilor
Vrajitoarelor din Salem, in Salem, Massachusetts. Pentru a-l

11
face sa recunoasca ca este un vrajitor, a fost asezat intre doua panouri mari, iar deasupra lor
greutatea era crescuta. Giles a negat vehement si se spune ca ultimele sale cuvinte au fost mai
multa greutate."

Arderea pe rug
Arderea pe rug a devenit deja un cliseu cinematografic, care e
popular mai ales din cauza brutalitatii sale, dar si din cauza
suspansului creat de pregatirea necesara, cand butuci de lemn sunt
asezati incet in jurul victimei, care este legata de un stalp in
mijlocul focului. Moartea prin ardere este una dintre cele mai
dureroase si e suficient sa stam aproape de un foc pentru a ne da
seama cat de chinuitor poate fi o astfel de moarte.

Mersul pe scandura
Mersul pe scandura este vazut o gluma intre piratii din povesti, insa
versiunea din viata reala nu este atat de vesela: cu membrele legate (sau
nu) pedepsitul este impins cu varful unei sabii sa iasa pe o scandura
deasupra apelor pline cu rechini din mijlocul oceanului. O pedeapsa cu
moartea prelungita si sarata era dreptatea pe care unii si-o faceau singuri
in mijlocul apelor.

Pantofii de ciment
Gangsterii moderni s-au inspirat de la piratii din trecut si au creat o
versiune urbana a mersului pe scandura. „Dormitul cu pestii" a devenit o
parte din lexicon, facand referire la pantofii de ciment pe care razbunatori
gangsteri ii turnau pe picioarele clientilor lor care nu plateau. Asa cum
fac vanzatorii de pantofi de peste tot din lume, si ei promiteau ca pantofii
vor dura o eternitate. Pentru ca isi aruncau victima cu pantofi cu tot de pe
un pod.

12
Seppuku
Seppuku este o pedeapsa cu moartea ce consta intr-un ritual de sinucidere
cerut de cultura japoneza, care era practicat aproape mai intotdeauna de catre
samurai, deoarece face parte din codul lor de onoare (Bushido). Pentru a evita
sa cada in mainile inamicilor sau pentru a-si recapata onorarea dupa un act
criminal sau unul rusinos, samuraii isi faceau seppuku, ceea ce insemna
eviscerarea cu o sabie scurta, de preferinta in prezenta unui prieten apropiat
pentru a termina fapta cu o decapitare rapida. Seppuku a fost inregistrata pana
in 1970, dupa o lovitura de stat esuata.

Gratarul
Ororile acestei pedepse cu moartea sunt usor de imaginat pentru oricine
care a participat la o petrecere cu gratar; consta practic in frigerea unui om
viu pe un gratar peste un pat de carbuni. Era o pedeapsa pentru cei care
cauzau neplaceri si erau considerati tradatori – un mod oribil de a muri.

Taurul de arama
Taurul de arama era, de fapt, un cuptor in forma de un taur,
suficient de mare pentru a putea contine un om. Nelegiuitul era pus
in burta fiarei, si inchis inauntru. Sub taur era pornit un foc, iar
cand victima incepea sa se prajeasca urletele lui si fumul ieseau din
gura taurului. La fel ca si celelalteaceasta pedeapsa cu moartea a
fost extrem de chinuitoare

Camera de gazare
Camera de gazare a fost folosita in masa pe timpul Holocaustului, in al doilea
razboi mondial, si folosita ca pedeapsa cu moartea din 1924 pana in 1999. La
sfarsitul secolului XX, camera de gazare a fost abolita, pentru ca era cruda si
neobisnuita, si in mai multe cazuri, detinutilor le lua pana la 11 minute sa
moara.

13
 BIBLIOGRAFIE

1. Cesare Beccaria, Despre infracțiuni si pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001.

2. Olivian Mastacan, Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul Juridic, București,
2010.

3. Iulian Poenaru, Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex, Bucuresti,
1994.

4. Nicolae T. Buzea, Filosofia dreptului penal, Iași, 1933.

5. Constituția României, Modificata si completata prin Legea de revizuire a Constitutiei

României nr. 429/2003.

SITE-uri

1. www.drept.unibuc.ro

2. www.ro.wikipedia.org

3. www.roportal.ro

14