Sunteți pe pagina 1din 26

Omorul săvârşit de către o persoană care a mai

comis anterior un omor

1)Omorul deosebit de grav reprezintă fapta presoanei care săvârşeşte


un omor în împrejurări considerate de legiuitor ca fiind deosebit de grave. Aceste
agravante justifică aplicarea unor sancţiuni foarte severe şi sunt expres şi limitativ
prevăzute de lege. Ele constituie elemente circumstanţiale şi nu circumstanţe
agravante, fiind componente ale conţinutul infracţiunii.
Infracţiunea este prevăzută de art. 176 C. pen. şi face parte din titlul
II - „Infracţiuni contra persoanei”, capitolul I – „Infracţiuni contra vieţii,
integrităţii corporale şi sănătăţii”, secţiunea I – „Omuciderea” din partea specială
a Codului penal.
Fapta este a doua variantă calificată a omorului şi, după cum
sugerează şi denumirea marginală a textului care o reglementează, prezintă cel
mai ridicat grad de pericol social dintre infracţiunile contra persoanei.
Conţinutul juridic al infracţiunii cuprinde conţinutul juridic al
omorului simplu, alături de şapte elemente circumstanţiale.
Conform art. 176 C. pen., constituie omor deosebit de grav „omorul săvârşit în
vreuna din următoarele împrejurări:
a) prin cruzimi;
b) asupra a două sau mai multe persoane;
c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;
e) asupra unei femei gravide;

1
f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în
timpul sau în legătură cu îndepinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale acestora;
g) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în
timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale acestora”.
Omorul deosebit de grav nu era reglementat de Codul penal de la
1864, dar erau prevăzute agravante ale omorului simplu, cum ar fi omorul
săvârşit cu voinţă (art. 225), omorul calificat (art.234), omorul cu premeditare
(art. 232), omorul rudei în linie ascendentă, soţului sau soţiei (art. 280)1. Codul
penal de la 1936 prevedea această infracţiune într-un text introdus în 1957 (art.
464¹). Elementele circumstanţiale erau: premeditarea când imprima faptei un
caracter deosebit de grav, omorul săvârşit prin cruzimi sau torturi şi omorul
săvârşit asupra a două sau mai multe persoane, deodată sau prin acţiuni diferite.
Pedeapsa era cea capitală.
Actualul Cod a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, incriminând
omorul în trei modalităţi: omorul simplu, omorul calificat şi omorul deosebit de
grav. În 1996, prin legea 140, a fost introdus în textul art. 176 elementul
circumstanţial de la litera e): omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist,
jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndatoririle de serviciu sau
publice ale acestora. O ultimă agravantă, cea de la litera f), a fost introdusă prin
art. 54 din Legea 278/2006.

1
Ion Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1987, p. 16;

2
Circumstanţa agravanta prevăzută în
art. 176 alin 1 lit c)

2)În Codul penal din 1937 era reglementată recidiva specială de la


crimă la crimă, când infractorul, după executarea integrală a unei pedepse
criminale sau după graţiere, comitea a doua crimă. Nu avea relevanţă dacă prima
crimă a fost consumată sau a rămas sub formă de tentativă, sau dacă făptuitorul
a avut calitatea de autor, instigator sau complice, însă amnistia şi prescripţia
exculdeau aplicarea textului. Dată fiind condiţia executării integrale a pedepsei
aplicate pentru prima crimă, recidiva nu poate să fie decât postcondamnatorie2.
În actualul Cod penal este instituită o modalitate specială de omor
deosebit de grav, alcătuită pe ideea recrudescenţei criminale sau concursul
special de crime. Ea nu este altceva decât transpunerea textului anterior privind
recidiva specială de la crimă la crimă într-un text în Partea specială a Codului
penal, acolo unde de altfel face parte3. Şi este justificată aplicarea tratamentului
penal prevăzut de legiuitor ţinând seama că „ acela care a mai comis un omor
prezintă un pericol la fel de mare ca şi cel care ucide două persoane prin aceeaşi
activitate materială sau cu aceeaşi ocazie”4.
Periculozitatea deosebită a infractorului care a ridicat cu intenţie
viaţa a două sau a mai multor persoane caracterizează această modalitate a
omorului deosebit de grav.

2
Traian Pop, „Comentar” în „Codul penal adnotat”, Bucureşti, 1937, vol I, p. 267-268;
3
Ion Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1987, p. 88;
4
George Antoniu, „Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială”, vol. I, p. 94;

3
3)Această infracţiune are ca obiect juridic generic relaţiile sociale a
căror formare, desfăşurare şi normală desfăşurare implică respectul valorii vieţii
umane şi al normelor care o ocrotesc.
Obiectul juridic special îl constituie viaţa unei persoane determinate
şi relaţiile sociale a căror formare, normală desfăşurare şi dezvoltare necesită
protejarea vieţii acelei persoane. Mai exact, se protejează „expresia corporală a
vieţii, adică ansamblul de funcţii şi procese organice care asigură individului
prezenţă biologică şi care, odată distruse, suprimă calitatea de fiinţă vie a
persoanei”5.
Obiectul material al infracţiunii îl reprezintă corpul unei persoane în
viaţă, deoarece asupra acestuia acţionează făptuitorul.
Întrucât viaţa persoanei nu poate exista decât în corpul acesteia,
există o unitate organică între obiectul juridic şi obiectul material al acestei
infracţiuni6. După consumarea infracţiunii, persoana pierde calitatea de subiect
pasiv şi devine obiect material al infracţiunii iar în caz de tentativă trasăturile
subiectului pasiv care este în viaţă se confundă cu totul cu cele ale obiectului
material7.
4)Subiectul activ este calificat întrucât trebuie să fie vorba de o
„persoana care a mai săvârşit un omor”. Nu are importanţă, la încadrarea faptei,
forma de participaţie, adică nu contează dacă primul omor a fost săvârşit in
calitate de autor, instigator sau complice. Aceast lucru se deduce din dispoziţiile
art. 144 Cod penal, care, explicând înţelesul unor termeni sau expresii din legea
noastră penală, arată că prin săvârşirea unei infracţuni sau comiterea unor
infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre care legea le pedepseşte
5
I. Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1987, p. 22;
6
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, „Instituţii de drept penal: curs selectiv pentru licenţă”, ediţia a II-a, Editura
Trei, Bucureşti, 2003, p. 284;
7
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, „Drept penal, partea specială”, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
p.19;

4
indiferent de forma de participare la comiterea acestora: autor, instigator suu
complice8.
Infracţiunea prevăzută în art. 176 lit. c) este susceptibilă de
săvârşirea în participaţie sub forma coautoratului, instigării sau complicităţii,
singura condiţie fiind ca şi aceştia din urmă să aibă anterioritate faptică. Astfel,
este vorba de o circumstanţa personală şi, în consecinţă, nu se transmite
participanţilor. Aceştia vor răspunde pentru omor deosebit de grav numai dacă
au şi ei antecedentul cerut de lege autorului9. Participaţia penală este posibilă
atât sub forme ocazionale, cât şi sub forme organizate (asociaţii, grupări etc.)10.
Subiecul pasiv general şi mediat este societatea, vătămată prin
săvârşirea unei fapte antisociale şi prin dispariţia unuia dintre membrii săi.
Subiectul pasiv special şi imediat este persoana a carei viaţă a fost
suprimată ca urmare a activităţii desfăşurate de către subiectului activ. Rezultă
deci că subiect pasiv al acestei infracţiuni poate fi doar o persoană in viaţă. După
consumarea faptei, subiectul pasiv nu va mai fi o persoană, ci o victimă11.
În cazul în care prima faptă este o tentativă de omor iar cea de-a
doua un omor consumat, dispoziţiile art. 176 lit. c) Cod penal sunt aplicabile
chiar dacă subiectul pasiv al amândurora este una şi aceeaşi persoană, căci
obiectul juridic al infracţiunii de omor deosebit de grav îl constituie relaţiile ce
ocrotesc viaţa omului ca valoare socială.
Este adevărat că uciderea repetată a aceleiaşi persoane nu este
posibilă, însă în legătură cu ipoteza că primul omor a rămas în faza tentativei,
nici o dispoziţie a legii nu prevede condiţia ca cele două fapte repetate de omor,
8
Titus Pungă, „Omorul deosebit de grav, în varianta prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. c) din Codul penal, cu
referire la anterioritatea faptică”, Dreptul nr. 1/2004, p. 133;
9
Octavian Loghin, Tudorel Toader, „Drept penal român.Partea specială”, Casa de editură şi presă „Şansa”,
Bucureşti, 1994, p. 88;
10
I. Gheorghiu-Brădet, „Drept penal român – partea specială”, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Europa
Nova,Bucureşti, 1994-1996 , p.75;
11
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, „Drept penal – partea specială” Ediţia a III-a, conform Noului Cod
penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2005., p. 20;

5
vizate prin dispoziţiile art. 176 lit. c) Cod penal, să fie indreptate impotriva unor
persoane diferite. În lipsa unei atare condiţii, tentativa primului omor,
considerată separat, fiind pedepsibilă – cu excepţia cazului prevăzut în art. 20
alin. ultim Cod penal, potrivit căruia nu există tentativă când imposibilitatea de
consumare a infracţiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea
– atrage agravarea prevăzută în art. 176 lit. c) Cod penal.
Pe de altă parte, gravitatea pericolului social pe care îl prezintă
faptuitorul nu diferă după cum subiectul pasiv al celor două fapte repetate este
acelaşi, ori victimele acestor fapte sunt diferite, cu atât mai mult cu cât, uneori,
identitatea de subiect pasiv poate fi întâmplătoare12.
Trebuie facută o precizare, şi anume, infracţiunea de omor deosebit
de grav prevăzută în art. 176 lit. c Cod penal implică existenţa a două
infracţiuni, autonome, de omor, săvârşirea celei dintâi constituind însă o
circumstanţă agravantă legală a celei de-a doua. Nu întotdeauna tentativa de
omor şi omorul consumat subsecvent, ambele comise asupra aceleiaşi victime,
îşi pastrază, fiecare, propria individualitate, pentru a se putea justifica aplicarea
art. 176 lit. c Cod penal, în ceea ce priveşte pe cea din urma. Foemele
infracţionale au, după cum se ştie, caracter absorbant, în sensul că forma
perfectă (infracţiunea consumată) absoarbe forma imperfectă (tentativa), dacă,

12
Tribunalul Suprem, decizia penală nr. 17/1979, în Revista Română de Drept nr. 9/1979, p. 66 sau în Culegere
de decizii alae Tribunalului Suprem pe anul 1979, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980, pag 403-
407 - „În ipoteza când prima faptă este o tentativă de omor, ca în speţă, iar cea de a doua un omor consumat,
ambele având acelaşi subiect pasiv, infracţiunea prevăzută de textul de lege menţionat poate fi realizată în forma
sa consumată şi, deci, poate forma şi obiect al tentativei. Totodată, trebuie ţinut seama de faptul că obiectul
juridic al infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. c Cod penal îl constituie relaţiile ce
ocrotesc viaţa omului ca valoare socială, nici o prevedere a legii neprevăzând condiţia ca fapta repetată de omor
să fie repetată împotriva unor persoane diferite. În lipsa unei atare condiţii, dispoziţia din ultimul alineat al
textului, care prevede pedepsirea tentativei, se aplică la toate situaţiile concrete în care faptele pot fi săvârşite, cu
singura excepţie prevăzută de art. 20 alin. ultim Cod penal, conform căreia nu există tentativă când
imposibilitatea consumarii infracţiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea, ceea ce nu este
cazul în speţă. Soluţia din decizia atacată nu se justifică nici în raport de gravitateapericolului social ce-l
reprezintă făptuitorul care, în cazul când subiectul pasiv la faptelor repetate este acelaşi, nu diferă de cazurile
când victimele acestor fapte sunt persoane diferite mai ales că, uneori, identitatea de subiect pasiv poate fi
întâmplătoare”;

6
desigur, ambele au fost săvârşite în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale. De
aceea dacă, de exemplu, cu aceeaşi ocazie, după o încercare nereuşită de a ucide
o persoană, prin aplicarea unei lovituri de cuţit făptuitorul repetă lovitura şi, de
data aceasta, suprimă viaţa victimei, tentativa se absoarbe, necontestat, în mod
natural în omorul consumat. După unii doctrinari, aceaşi soluţie s-ar impune şi
în cazul în care între cele două acţiuni – prima doar tentativă, iar cealaltă
consumată – s-a interpus un oarecare interval de timp. Din moment ce, pe de o
parte, acţiunea finală are caracter absorbant în raport cu prima, iar, pe de altă
parte, la baza amândurora se află o hotărâre şi o finalitate unică, existenţa unui
interval de timp, chiar apreciabil, care le separă, nu este suficientă, după acesti
autori, pentru a anula unitatea naturală existentă şi a transforma o unitate
naturală de infracţiune într-o pluralitate de infracţiuni13.
5)În doctrina penală se susţine că legea noastră penală incriminează
distinct omorul săvârşit prin acţiuni diferite în împrejurări diferite (adică omorul
săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor, prevăzut în art. 176 lit.
c Cod penal), de omorul asupra a două sau mai multor persoane, prin aceeaşi
acţiune (art. 176 lit b Cod penal). În cazul omorului comis în aceste din urmă
condiţii există ca element specific nu o pluralitate de victime, ci şi voinţa de a
ucide în aceeaşi împrejurare şi prin aceeaşi acţiune două sau mai multe
persoane14 (de exemplu aruncarea unei bombe care a ucis mai multe persoane,
otrăvirea mâncării sau a băuturii pe care au consumat-o victimele). În practica
judiciară, şi apoi printr-o decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem15, s-a
13
V. Papadopol, M. Popovici, Comentariu în „Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1976-1980”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 286;
14
V. Dongoroz, Siegfried Khane, I. Oancea, R. Stănoiu, C. Bulai, I. Fodor „Explicaţii teoretice ale Codului penal
român” vol. III, ediţia a II-a,Ediţia All Beck, Bucureşti 2003, pag. 187;
15
Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 4 din 28 mai 1970, în „Culegere de decizii ale
Tribunalului Suprem pe anul 1970.”, pag. 49-54, - „Pentru încadrarea faptei în art. 176 lit. b Cod penal sigura
condiţie cerută de lege este ca aceasta să fie săvârşită în aceeaşi împrejurare, cu aceeaşi ocazie, fiind indiferent
dacă a fost comisă printr-o singură activitate infracţională sau prin mai multe asemenea activităţi. În această
ultimă situaţie vom avea deci o unitate infracţională legală. În cazul în care cel de-al doilea omor a fost săvârşit
însă după o peroadă de timp care, prin durata ei, indică o nouă activitate infracţională, sau când a fost comis,

7
decis ca exista omor deosebit de grav în varianta prevăzută la art. 176 lit. b Cod
penal şi atunci când două sau mai multe persoane au fost ucise în aceeaşi
împrejurare însă prin mai multe acţiuni (de exepmlu trăgând succesiv focuri de
armă asupra mai multor victime, lovind cu cuţitul două sau mai multe persoane),
diferenţa dintre această situaţie şi cea prevăzută la art. 176 lit. c fiind rezoluţia
infracţională diferită pentru fiecare omor în parte16.
6)În legătură cu cerinţa legii referitoare la săvârşirea anterioară a
altui omor, cerinţă care trebuie să fie îndeplinită pentru ca noul omor să poată fi
încadrat în dispoziţiile art. 176 lit. c Cod penal, s-au pus unele probleme, cu
privire la soluţionarea cărora au fost exprimate opinii diferite în practica
judiciară şi în literatura de specialitate.
Una dintre aceste probleme priveşte forma, după faza de realizare a
activităţii infracţionale, în care trebuie să se prezinte omorul anterior săvârşit.
Unii autori şi-au exprimat părerea că, penru existenţa elementului
circumstanţial „un alt omor” fapta trebuie să fi fost săvârşită anterior, printr-o
acţiune diferită şi să constituie un omor consumat17. După o altă opinie, pentru
existenţa omorului deosebit de grav în varianta prevăzută la lit. c Cod penal, nu
este neapărat necesar ca omorul săvârşit anterior să fie un omor consumat,
antecedentul făptuitorului putând fi şi o tentativă de omor18.
a)În sprijinul primei opinii se susţine19 că legiuitorul nu foloseşte în
text expresia „infracţiunea de omor”, ci termenul de „omor”, care figurează ca
chiar după un timp mai scurt dar în împrejurări diferite, nu mai există o unitate infracţională, ci infracţiuni
distinctepentru a căror sancţionare urmează a se aplica dispoziţiile legale care reglementeaza pluralitatea de
infracţiuni, facându-se aplicare a dispoziţiilor din art. 176 lit. c Cod penal.”;
16
Alexandru Boroi, „Infracţiuni contra vieţii”, Editura All Beck, Bucureşti 1999, pag 143;
17
V. Dongoroz şi colaboratori, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, ediţia a II-a,Ediţia All
Beck, Bucureşti 2003, pag. 187;
18
I. Grigoraş, „Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia unor împrejurări care determină
formele calificate sau deosebit de grave ale infracţiunii de omor” în Revista Română de Drept nr. 8/1975, pag.
39-40; în acelaşi sens Tribunalul Suprem decizia nr. 17/1975 în Revista Română de Drept nr. 9/1979, pag. 66;
19
O. Loghin „Cu privire la corecta încadrare a unor fapte în dispoziţiile art. 176 lit. c Cod penal” în Analele
Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Editura Stiinţe Juridice, Tomul XXIX, 1983, pag.
61;

8
denumire a faptei prevăzute de art. 174 Cod penal, faptă care constituie un omor
consumat. Dacă ar fi vrut ca dispoziţiile art. 144 Cod penal să-şi găsească
aplicare în cazul omorului deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. c Cod penal,
legiuitorul ar fi folosit pentru caracterizarea antecedentului făptuitorului nu
expresia „a mai săvârşit un omor”, ci expresia „a mai săvârşit o infracţiune de
omor”. În sprijinul celor afirmate vine constatarea că, atunci când o anumită
exprimare din legea penală trebuie interpretată în lumina dispoziţiilor art. 144,
legiuitorul nu omite niciodată folosirea termenului „infracţiune”. În acest sens,
pot fi date numeroase exemple din partea generală a Codului penal, cum sunt
dispoziţiile referitoare la aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, cele referitoare
la pluralitatea de infracţiuni, la eliberarea condiţionată, precum şi în legile
speciale atunci când se are în vedere aplicarea dispoziţiilor art. 144 Cod penal.
Tot susţinătorii acestu punct de vedere mai afirmă că, dacă s-ar
admite prin expresia „a mai săvârşit un omor” atât săvârşirea anterioară a unui
omor consumat cât şi săvârşirea anterioară a unei tentative de omor, atunci, din
motive de consecvenţă, ar trebui admis că prin expresia „omorul săvârşit în una
dintre următoarele împrejurări”, folosită de legiuitor la începutul textului,
trebuie să înţelegem, la fel, atât săvârşirea unui omor consumat cât şi a unei
tentative de omor, în una din împrejurările arătate în continuare, printre care şi
cea prevăzută la lit. c. Aceasta cu atât mai mult cu cât în literatura de specialitate
s-a arătat – e drept, cu prilejul cercetării altor probleme legate de aplicarea art.
176 lit. c Cod penal – că termenul de „omor” de la începutul art. 176 Cod penal
şi termenul de „omor” folosit la lit. c a textului nu pot avea decât aceeaşi
semnificaţie20. Interpretând şi termenul de „omor” din prima parte a textului în
lumina dispoziţiilor art. 144 Cod penal s-ar ajunge la concluzia că ne vom afla în

20
V. Papadopol, „Consideraţii la corecta încadrare – ca omor deosebit de grav – a faptei celui care a mai săvârşit
un omor”, în Revista Română de Drept nr. 2/1977, pag. 96;

9
prezenţa unui omor deosebit de grav în formă consumată şi atunci când o
persoană, după săvârşirea unei tentative de omor săvârşeşte din nou o tentativă
de omor. O asemenea concluzie, evident, nu ar putea fi acceptată. Făptuitorul
urmează a fi supus răspunderii penale pentru noua faptă săvârşită. Dacă această
faptă constituie o tentativă de omor, raspunderea penală a făptuitorului nu poate
fi stabilită pentru un omor consumat, ci tot pentru o tentativă de omor. Existând
însă împrejurarea care atribuie omorului caracterul deosebit de grav – săvârşirea
anterioară a altui omor – răspunderea faptuitorului se va stabili nu pentru omor
simplu, ci pentru tentativă la omor deosebit de grav. De altfel, se ştie că tentativa
la forma agravată a unei infracţiuni presupune existenţa, în momentul
întreruperii executării infracţiunii sau în momentul rămânerii acestei executări
fară efect, a împrejurării pe care legea o prevede ca circumstanţă agravantă21.
Aşa fiind, dacă o persoană care a mai săvârţit un omor începe executarea unui
nou omor, executare care este însă întreruptă sau, fiind dusă până la capăt,
rămâne fără rezultat, fapta constituie tentativă la omorul deosebit de grav
prevazut de art. 176 lit. c22.
Deasemeni, susţinătorii23 acestei opinii mai afirmă faptul că
aplicarea dispoziţiilor art. 144 Cod penal în cazul art. 176 lit. c ar conduce şi la o
altă consecinţă care nu poate fi acceptată. Astfel, susţin ei, dacă antecedentul
făptuitorului poate consta şi într-o tentativă de omor, atunci cel care, nereuşin să
ucidă o persoană la prima încercare, reia ulterior activitatea sa infracţională şi,
de data aceasta reuşeste să producă rezultatul dorit, urmează să răspundă pentru
omor deosebit de grav. Ei susţin că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului atunci
cand a prevăzut această circumstanţă agravantă. Este adevărat că, în situaţia de
21
V. Dongoroz şi colaboratori, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, partea specială, Editura
Academiei RSR, Bucureşti 1971, pag. 200;
22
O. Loghin „Cu privire la omorul deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. b şi c Cod penal, Analele Ştiinţifice
ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Editura Stiinţe Juridice, 1975, pag. 80;
23
C. Bulai „Curs de drept penal. Partea specială.”, vol. I, ediţia a II-a, Editura Tipografia Universităţii, Bucureşti
1976, pag. 112;

10
mai sus, se poate constata o anumită persistenţă a făptuitorului în săvârşirea
omorului; după încercarea nereuşită de a ucide victima, acesta nu renunţă la
hotărârea sa infracţională, ci, reluând ulterior executarea, o realizează integral.
Dar, această persistenţă a făptuitorului priveşte realizarea unei singure hotărâri
infracţionale, uciderea unei singure persoane. Or, chiar din redactarea
dispoziţiilor art. 176 lit. c Cod penal rezultă cu claritate că, pentru aplicarea
acestor dispoziţii, este necesar ca făptuitorul să fi săvârşit în baza unor rezoluţii
infracţionale distincte, două omoruri: unul anterior, pentru care a fost sau nu
condamnat definitiv, şi unul după un anumit interval de timp de la comiterea
celui dintâi, omor care urmează a fi încadrat în dispoziţiile art. 176 lit. c Cod
penal.
Un alt argument adus în sprijinul acestei opinii24 este acela că există
deosebiri esenţiale – sub aspectul periculozităţii sociale a făptuitorului – între cel
care a încercat să ucidă o persoană dar nu a reuşit din cauze independente de
voinţa sa şi cel care a suprimat efectiv viaţa unui om. Afirmaţia pune în discuţie
o chestiune reglementată de lege, şi anume tratamentul juridic mai blând al
tentativei în raport cu cel prevăzut pentru infracţiunea în formă consumată. Dacă
nu ar exista deosebiri esenţiale, sub aspectul periculozităţii sociale a
făptuitorului, între cel care săvârşeşte o tentativă şi cel care săvârşeşte o
infracţiune consumată, sancţionarea mai blândă a celui dintâi nu ar fi cu nimic
justificată. Or, legiuitorul a prevăzut, ca regulă, sancţionarea celui care a săvârşit
o tentativă cu o sancţiune cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea
maximului pedepsei prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune în formă
consumată. Mai mult, potrivit art. 21 alin. 1 Cod penal, tentativa nu se
pedepseşte întotdeauna, ci numai în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel,

24
O. Loghin, T Toader „Drept penal român. Partea specială”, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti 1994,
pag. 89;

11
dacă tentativa prezintă o periculozitate socială mai redusă în raport cu cea a
infracţiunii consumate, atrăgând, potrivit legii, aplicarea unei sancţiuni mai
blânde, atunci cu atât mai munlt nu trebuie considerat deosebit de grav omorul
săvârşit de către o persoană care anterior nu a săvârşit un omor consumat, ci
numai o tentaivă de omor. Numai un asemenea făptuitor care a suprimat efectiv,
în împrejurări diferite, viaţa a cel puţin două persoane, la fel ca cel care a ucis
cel puţin două persoane în aceeaşi împrejurare, se dovedeşte a fi deosebit de
periculos, astfel încât aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă îşi poate găsi într-
adevăr justificarea.
b)Alţi autori au opinat, dimpotrivă, că nu ar fi neapărat necesar ca
omorul anterior să fie un omor consumat, antecedentul făptuitorului putând fi şi
o tentativă de omor25. De fapt, aceasta este şi opinia majoritară în doctrină,
practica mai recentă exprimându-şi acelaşi punct de vedere26. Această a doua
opinie a fost adoptată şi de către instanţa supremă27, iar motivarea adusă în
sprijinul ei este corectă şi elocventă. Astfel, Tribunalul Suprem statueză faptul
că „Dispoziţiile art. 176 lit. c Cod penal (…) sunt aplicabile şi în cazul în care
prima faptă constituie o tentativă de omor şi nu o infracţiune de omor
consumată. Această concluzie se deduce din dispoziţiile art. 144 Cod penal,
care, explicând înţelesul unor termeni sau expresii din legea noastră penală arată
că, prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege
săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca

25
Valerian Cioclei „Drept penal.Partea specială. Infracţiuni contra persoanei”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti 2007, pag. 52;
26
Curtea de Apel Bucureşi, secţia penală, decizia nr. 552/1999 în „Cureta de Apel Bucureşti. Culegere de
practică judiciară în materie penală-1999”, Editura Rosetti, 2001, pag. 122 – „Există omor deosebit de grav,
prevăzut de art. 176 lit. c) Cod penal, şi atunci când aceasta a fost comis de o persoană care a mai săvârşit o
tentativă la infracţiunea de omor.”
27
Tribunalul Suprem, decizia 17/1979 în Revista Română de Drept nr. 9/1979, pag. 66; Tribunalul Suprem,
secţia penală, decizia nr. 663/1979 şi decizia nr. 12/1979, ambele în „Repertoriul alfabetic de practică judiciară
în materie penală pe anii 1976-1980”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 288;

12
autor, instigator sau complice. Împrejurarea că textul art. 176 lit. c) Cod penal
foloseşte expresia săvârşirea unui omor, iar nu săvârşirea unei infracţiuni de
omor nu poate infirma concluzia de mai sus. Într-adevăr, nu există raţiuni pentru
care expresiei săvârşirea unei infracţiuni, în general, explicată în art. 144 Cod
penal, să i se atribuie un alt înţeles decât expresiei, săvârşirea unui omor, sau a
unei alte infracţiuni, concretizată prin denumirea acesteia. Nici unul dintre
criteriile de interpretare a textelor de lege nu permite a se înţelege, în primul caz,
infracţiunea în orice fază sancţionată de lege, precum şi participaţia, iar în cazul
al doilea numai infracţiunea consumată, săvârşită de autor.”
S-a mai afirmat faptul că, dacă s-ar fi urmărit luarea în
considerarea, ca primă faptă, numai omorul consumat, prin lege s-ar fi pus
condiţia ca autorul să fi „ucis” o persoană, ceea ce, însă, nu se prevede astfel28.
Nici sub aspectul raţiunii care au dus la încriminarea infracţiunii de
omor deosebit de grav, cu referire la pericolul social ce-l reprezintă pentru
societate persoana făptuitorului, nu se justifică neluarea în considerare a
tentativei ca primă faptă de natură a caracteriza modalitatea examinată. Din
acest punct de vedere, nu există deosebiri esenţiale între acela care comite mai
întâi o tentativă de omor – când moartea nu s-a produs datorită unor cauze
străine de voinţa autorului, care, prin activitatea sa, a epuizat conţinutul
elementului material al infracţiunii – şi apoi un omor consumat şi acela care,
după ce a comis un omor consumat, săvârşeşte din nou un omor.
7)În literatura de specialitate29, cât şi în practica judiciară s-a arătat
că nu are iportanţă, pentru existenţa elementului circumstanţial prevăzut în art.
176 lit c Cod penal, dacă pentru fapt de omor anterioară autorul fusese sau nu
28
Titus Pungă „Omorul deosebit de grav, în varianta prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. c din Codul penal, cu
referire la anterioritatea faptică.” în Dreptul nr. 1/2004;
29
Valerian Cioclei „Drept penal.Partea specială. Infracţiuni contra persoanei”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti 2007, pag. 53; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, „Drept penal, partea specială”, Ediţia a III-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005, p.88; I. Dobrinescu „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii
Socialiste Române, Bucureşti 1987, pag. 89;

13
condamnat definitiv30. Astfel, unii autori susţin faptul că nu are relevanţă pentru
existenţa acestei agravante dacă pentru primul omor autorul a fost condamnat
sau nu, esenţială fiind numai constatarea (copia rechizitoriului depus cu ocazia
judecăţii) că anterior infractorul a mai comis un omor31. Plenul Tribunalului
Suprem a decis de asemenea că această circumstanţă agravantă este aplicabilă
atât în situaţia în care pentru primul omor infractorul a fost condamnat anterior
printro hotărâre definitivă, cât ţi în cazul în care acesta este judecat deodată
pentru toate omorurile săvârşite în împrejurări diferite32.
S-au exprimat, însă, şi opinii contrare, opinii care susţin că, prin
reţinerea omorului deosebit de grav, în varianta săvârşirii anterior a unui alt
omor, în condiţiile în care pentru acesta din urmă nu s-a pronunţat o hotărâre
definitivă de condamnare, se încalcă principiul principiul prezumţiei de
nevinovăţie. Astfel, în cazul în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru
infracţiunea de omor, iar în cursul judecăţii se depune la dosarul cauzei, de către
procurorul de şedinţă, copia rechizitoriului prin care inculpatul a fost trimis în
judecată separat, pentru săvârşirea, anterioară celui pentru care era judecat, a
unui alt omor, iar instanţa de judecată schimba încadrarea juridică a faptei în
omor deosebit de grav în varianta prevazută la lit. c Cod penal. Se consideră că,
prin condamnarea inculpatului pentru omor deosebit de grav, se aduce atingere
principiului prezumţiei de nevinovăţie a acestuia. Aceasta pentru că instanţa de
judecată ia în considerare şi constată, la încadrarea juridică a faptei, o infracţiune
de omor pentru care nu există, însă, o hotarâre definitivă de condamnare (sau, ca
în situaţia expusă mai sus, nu există nici o hotărâre judecătorească, ci doar
rechizitoriul parchetului). Cu alte cuvinte, instanţa de judecată consideră că
30
Curtea de Apel Suceava, decizia penală nr. 215/2002 în G. Josan „Probleme de drept rezolvate în semestrul I al
anului 2002 de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală” în „Dreptul” nr. 12/2002, pag 180-181;
31
G. Antoniu, Comentariu în „Codul penal comentat şi adnotat, partea specială”, vol. I, de T. Vasiliu, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 91-96;
32
Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 4 din 28 mai 1970, în „Culegere de decizii ale
Tribunalului Suprem pe anul 1970.”, pag. 49-54;

14
inculpatul mai săvârşise un alt omor, deşi i-au la cunoştinţă de acest lucru printr-
un rechizitoriu. Este incontestabil că trimiterea în judecată a unei persoane
pentru săvârşirea unei infracţiuni nu echivalează sub nici o forma cu
condamnarea acesteia, rechizitoriul fiind doar actul de sesizare a instanţei de
judecată şi deci, un act anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti. În egală
masură, vinovăţia unei persoane şi deci condamnarea acesteia se stabilesc doar
prin hotărâre penală definitivă. Aşadar, se impune concluzia că instanţa investită
cu judecarea cauzei nu poate constata existenţa altui omor decât pe baza
hotărârii definitive de condamnare, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca
principiul preyumţiei de nevinovăţie a inculpatului. Acest principiu consacrat de
literatura de specialitate, ce ocupă un loc de frunte printre principiile
fundamentale ale procesului penal, îşi are consacrarea atât în Constituţia
României, în Codul de procedură penală, cât şi în numeroase documente
internaţionale ratificate de România (cu ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului sau Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice).
În exemplul de mai sus s-a avut în vedere situaţia în care cele două
infracţiuni de omor ar fi judecate separat, în cadrul a două dosare penale
distincte. Însă, poate exista şi situaţia în care acestea se conexează, urmând a fi
judecate împreună şi soluţionate simultan, prin aceeaşi hotărâre judecătorească,
context în care se pune din nou problema încadrării juridice a faptelor. Se
consideră de către unii autori că, şi în acestă situaţiie, nu se poate reţine omorul
deosebit de grav, în varianta art. 176 lit. c, pentru cel de-al doilea omor în ordine
cronologică, pentru acelaşi argument – acela că pentru primul omor nu există o
hotărâre judecătorească definitivă. Pe de altă parte instanţa de recurs –
pronunţând, în principiu, o hotărâre definitivă – poate schimba încadrarea
juridică a faptei, din concurs real de infracţiuni de omor, în omor deosebit de
grav, în varianta art. 176 lit c Cod penal, după cum – dacă constată în legătură

15
cu primul omor o cauză care înlătură caracterul penal al faptei – poate dispune
achitarea pentru aceasta şi, drept consecinţă, nu mai poate reţine omorul
deosebit de grav în ceea ce priveşte a doua faptă33.
8)Pentru realizarea acestei infracţiuni de omor deosebit de grav este
lipsit de relevanţă timpul care s-a scurs de la omorul anterior până la acela care
face obiectul actualei încadrări juridice34. Deci, nu are relevanţă împrejurarea că
pentru prima faptă a intervenit prescripţia, ori s-a împlinit termenul de
reabilitare35, sau dacă fapta a fost amnistiată36. Incriminând acest omor deosebit
de grav, legiuitorul a avut în vedere un antecedent al făptuitorului – săvârşirea
anterioară a altui omor – şi acest antecedent există, caracterizându-l ca deosebit
de periculos, indiferent dacă a intervenit sau nu reabilitarea, amnistia ori
prescripţia, cu atât mai mult cu cât aceste împrejurări înlătură numai răspunderea
penală sau consecinţele condamnării, nu şi fapta în realitatea ei.
De asemenea, nu interesează dacă pentru omorul anterior, autorul
beneficiase de vreo cauză de atenuare a pedepsei, cum ar fi depăşirea limitelor
legitimei apărări sau ale stării de necesitate, provocare etc37. Dacă a beneficiat de

33
Florin Radu, Cristiana Radu „Încadrarea juridică a faptei inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea unui
omor, în condiţiile în care săvârşise anterior un alt omor, pentru care nu fusese condamnat definitiv.” în Dreptul
nr. 10/2006, pag. 186-190;
34
Gh. Diaconescu „Infracţiuni în codul penal român”, vol. I, Editura Oscar Print, 1997, pag. 176;
35
Tribunalul Suprem, decizia nr. 109/1973 în Revista Română de Drept nr. 6/1973, pag. 163 – „Există
omordeosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. c Cod penal şi atunci când de la primul omor a trecut un timp
îndelungat - în speţă 31 de ani - şi s-a comis cel de-al doilea omor; deci există infracţiunea de la art. 176 lit. c
chiar dacă s-a împlinit termenul de reabilitarea pentru prima condamnare de omor şi s-a comis alt omor.”;
Tribunalul Suprem, decizia nr. 2899/1976 în „Culedgere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976”;
Tribunalul Suprem, decizia nr. 3319/1974 în Revista Română de Drept nr. 7/1975, pag. 72;
36
Tribunalul Municipiului Bucureşti, decizia nr. 19/1992 în „Culegere de Practică Judiciară Penală pe anul
1990”, pag. 227 – „Omorul se consideră deosebit d grav, încadrându-se în prevederile art. 176 lit. c, chiar dacă
pentru o a ltă faptă de omor, comisă anterior, inculpatul a beneficiat de amnistie în baza Decretului nr. 11/1988”;
37
Valerian Cioclei „Drept penal.Partea specială. Infracţiuni contra persoanei”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti 2007, pag. 53; Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 3921 din 10 iulie 1971 în „Culegere de
decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1971, pag. 305. Vezi în sens contrar V. Dongoroz, Gh Dărângă, S.
Khane, D. Lucinescu, A. Nemes, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican „Noul Cod penal şi Codul penal
anterior prezentare comparativă”, Editura politică, Bucureşti 1968, pag. 114;

16
o astfel de cauză, instanţa de judecată va ţine seam de aceasta la stabilirea,
individualizarea pedepsei omorului deosebit de grav38.
9)În ce priveşte tratamentul penal al celui de-al doilea omor, terbuie
să ţinem seama că acest ultim omor constă într-o infracţiune distinctă e primul
omor, pentru care se aplică dispoziţiile de agravare plus cele privitoare la starea
de recidivă sau la concursul de infracţiuni39. Ne aflăm deci în faţa unei pluralităţi
de infracţiuni, în care numai a doua faptă este supusă dispoziţiile speciale de
agravare şi tratamentului prevăzut de art. 176. lit. c Cod penal. Astfel, dacă
pentru omorul sau omorurile săvârşite anterior, făptuitorul a fost condamnat
definitiv, ultima faptă de omor se încadrează în dispoziţiile art. 176 lit. c Cod
penal, aplicându-se, totodată, şi dispoziţiile referitoare la recidivă, iar dacă,
neexistând o hotărâre definitivă de condamnare, toate aceste omoruri se judecă
deodată, primul este sancţiunat – ca omor unic40 – în raport cu condiţiile în care
s-a săvârşit, fiecare dintre celelalte încadrându-se în dispoziţiile art. 176 lit. c
Cod penal, cu aplicarea în final, şi a dispoziţiilor referitoare la concursul de
infracţiuni. Deşi în doctrină s-a emis şi opinia potrivit căreia, în acest caz,
pedeapsa se stabileşte doar potrivit regulilor de la art. 176 Cod penal, opinia
dominantă, confirmată de practică este că „dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni şi la recidivă sunt incidente”41. Aplicarea acesto dispoziţii nu
echivalează cu o dublă agravare42, ci cu o aplicare corectă a legii. Dacă art. 176
lit. c Cod penal ar exculde aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de

38
V. Dongoroz şi colaboratori, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, ediţia a II-a,Ediţia All
Beck, Bucureşti 2003, pag. 187; Octavian Loghin, Tudorel Toader, „Drept penal român.Partea specială”, Casa de
editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 89;
39
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 141/1999 în Dreptul , nr. 7/2000, pag. 60;
40
„… dacă prima faptă a rămas în fază de tentativă sau beneficiază de scuza provocării, aceste împrejurări
influenţează pedeapsa care trebuie să se execute” Ion Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, pag. 91;
41
C. Bulai, A Filipaş, C. Mitrache „Instituţii de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2003-
2004”, Editura Trei, 2003, pag. 298;
42
Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 4 din 28 mai 1970, în „Culegere de decizii ale
Tribunalului Suprem pe anul 1970.”, pag. 49-54

17
infracţinuni sau la recidivă, s-ar ajunge, în situaţia în care instanţa de judecată ar
considera că nu este necesară aplicarea detenţiunii pe viaţă, la un maxim
aplicabil făptuitorului, mai mic decât cel aplicabil în cazul omorului calificat,
deşi acesta din urmă, potrivit aprecierii legiuitorului, nu prezintă gravitatea celui
dintâi43. Conform opiniei contrare, s-a susţinut că nu sunt aplicabile regulile
recidivei şi ale concursului de infracţiuni în raport cu omorul anterior, deoarece
legiuitorul a efectuat din aceste împrejurări un element circumstanţial al
omorului; ca urmare, în aceste cazuri se aplică pedeapsa prevăzută pentru
omorul deosebit de grav şi nu aceea care ar fi rezultat din aplicarea dispoziţiilor
privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă44.
Trebuie precizat că, în concepţia instanţei supreme, intervenţia
vreuneia din situaţiile prevăzute de art. 38, în raport cu prima infracţiune de
omor, înlătură numai posibilitatea apicării agravantei recidivei
(postcondamnatorii ori postexecutorii), dar nu înlătură încadrarea juridică a
faptei în art. 176 lit. c, aceasta subzistă indiferent de poziţia în care s-ar afla
primul omor în raport cu cel de-al doilea45. În literatura juridică s-a exprimat şi
punctul de vedere contrar, în sensul că nu există agravanta pe care o analizăm, în
cazul în care omorul anterior s-ar afla în vreuna din situaţiile la care se referă art.
38 Cod penal; aceste cazuri, excuzând starea de recidivă, împiedică luarea în
considerare a omorului ca antecedent susceptibil să atragă aplicarea agravantei46.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 38 Cod penal, la stabilirea stării de recidivă nu
se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la înfracţiunile săvârşite în

43
Octavian Loghin, Tudorel Toader, „Drept penal român.Partea specială”, Casa de editură şi presă „Şansa”,
Bucureşti, 1994, p. 90;
44
V. Dongoroz şi colaboratori, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, ediţia a II-a,Ediţia All
Beck, Bucureşti 2003, pag. 187;
45
George Antoniu, Constantin Bulai „Practică Judiciară Penală vol. III, partea specială”, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1992, pag. 35;
46
V. Dongoroz şi colaboratori, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” vol. III, ediţia a II-a,Ediţia All
Beck, Bucureşti 2003, pag. 187; Ion Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, p. 90;

18
timpul minorităţii, al celor din culpă, celor amnistiate ori de faptele care nu mai
sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală, deci acestea nu mai sunt
susceptibile de consecinţe juridice penale, şi s-ar putea trage concluzia că cerinţa
prevăzută de art. 176 lit. c Cod penal, privind săvârşirea unui „alt omor” nu este
îndeplinită dacă omorul respectiv intră într-unui din cazurile menţionate. S-a
spus că starea de minoritate a infractorului la data săvârşitrii primei infracţiuni
exceptează de la regula instituită de art. 176 lit. c Cod penal, cu motivarea că ne
aflăm, când e vorba de infractori minori, în faţa unui regim penal de excepţie47.
10)Prin „omor”, în cazul art. 176 lit. c Cod penal, se înţelege numai
fapta prevăzută de Codul penal cu această denumire. În consecinţă, antecedentul
cerut de lege făptuitorului nu există dacă acesta a săvârşit anterior o altă
infracţiune care a avut ca urmare moartea unei persoane48, cum ar fi
pruncuciderea, uciderea din culpă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, viol
care a avut ca urmare moartea victimei sau orice alte fapte care, deşi au avut ca
urmare pierderi de vieţi omeneşti, nu sunt caracterizate de legea penală ca
infracţiuni de omor. Semnificaţia care se dă expresiei „alt omor” nu corespund
limbajului obişnuit, ci este strict juridică, echivalentă cu „infracţiunea de omor”,
asa cum este ea prevăzută la srt. 174 Cod penal.
Este neîndoielnic că agravanta prevăzută de art. 176 lit. c Cod penal
imlică în mod necesar comiterea anterioară a unui omor cu intenţie. Prevăzând o
pedeapsă mai grea pentru omorul săvârşit „de către o persoană care a mai comis
un omor”, legiuitorul n-a avut în vedere şi situaţiile în care – în cadrul primei
fapte – moartea victimei constituie un rezultat preterintenţional, ci doar cazurile
în care făptuitorul, având reprezentarea acestei urmări, a dorit sau a acceptat
producerea ei.
47
Gr. Râpeanu „Curs de drept penal al R.S.R. Partea specială”, Bucureşti, 1969, pag. 106;
48
V. Papadopol, „Consideraţii la corecta încadrare – ca omor deosebit de grav – a faptei celui care a mai săvârşit
un omor”, în Revista Română de Drept nr. 2/1977, pag. 43;

19
Într-o decizie a fostului Tribunal Suprem s-a apreciat că tâlhăria
care a avut ca urmare moartea victimei poate constitui un antecedent care să
atragă aplicarea art. 176 lit. c Cod penal. În speţă, judecând cauza, Tribunalul
judeţean Vâlcea, prin sentinţa penală nr. 33/1975, l-a londamnat pe inculpatul în
cauză la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi, în baza art. 20
raportat la art. 176 lit. c Cod penal, în situaţia în care acesta săvârşise întâi
infracţiunea de tâlhărie ce a avut ca urmare moartea victimei şi apoi o tentativă
de omor. Tribunalul Suprem, prin decizia nr. 944 din 15 aprilie 1976, a respins
recursul inculpatului, menţinând horărârea primei instanţe.
Problema care s-a pus este aceea de a se şti dacă tâlhăria soldată cu
moartea victimei, săvârşită în trecut, poate imprima omorului comis ulterior,
caracterul de „deosebit de grav” prevăzut de art. 176 lit. c Cod penal. Tâlhăria,
aşa cum rezultă din titulatura Titlului III din partea specială a Codului penal în
viguare, este o infracţiune contra patrimoniului, deşi conţinutul său complex
include pe lângă acţiunea care constituie fapta de furt şi acte de violenţă,
ameninţare sau alte forme de constrângere îndreptate contra persoanei. Tâlhăria
care a avut ca urmare moartea persoanei, ca şi în cazul celorlalte forme de
agravare a acestei infracţiuni, impune ca urmarea (adică moartea) să fie
preterintenţionată, deci să fi depăşit intenţia făptuitorului, fiindu-i imputabilă ca
rezultat al culpei sale. Deci, infracţiunea de tâlhărie – infracţiune complexă – în
forma prevăzută de art. 211 alin ultim Cod penal nu poate fi asimilată cu
infracţiunea de omor în sensul art. 174 Cod penal şi, în consecinţă, în situaţia
săvârşirii ulterioare a unui omor intenţionat, ea nu poate constitui un antecedent
care să imprime faptei comise ulterior caracterul de „deosebit de grav” în sensul
aceluiaşi text de lege49. S-a spus că, dacă infracţiunea de tâlhărie în forma

49
Alexandru Viaşu „Consideraţii la corecta încadrare – ca omor deosebit de grav – a faptei celui care a mai
săvârşit un omor”, în Revista Română de Drept nr. 2/1977, pag. 41;

20
agravată s-a comis cu preterintenţie - făptuitorul neprevăzând moartea victimei,
deşi putea şi trebuia să o prevadă, sau sperând în mod uşuratec că ea nu se va
produce – omorul săvârşit ulterior nu este susceptibil de încadrare în dispoziţiile
art. 176 lit. c Cod penal. Dacă însă făptuitorul a prevăzut însă moartea victimei
şi urmărind sau acceptând producerea acestui rezultat, atunci agravanta de la
omorul deosebit de grav este pe deplin aplicabilă celui de-al doilea omor; din
moment ce anterior făptuitorul a mai comis un omor, nu există nici o raţiune de
a se face distincţie, sub aspectul aplicării agravantei, după cum acel omor a fost
săvârşit sau nu în legătură cu comiterea unei tâlhării. Deci, în vederea corectei
încadrări juridice a celei de a doua fapte, instanţa este obligată să verifice, pe
baza situaţiei de fapt reţinută prin hotărârea de condamnare anterioară, dacă în
cazul tâlhăriei moartea victimei a fost un rezultat preterintenţional sau cauzat cu
intenţie; în prima situaţie omorul săvârşit ulterior va fi încadrat în dispoziţiile
art. 174 Cod penal, pe când în cea de-a doua, în prevederile art.176 lit. c Cod
penal.
În literatura de specialitate s-a susţinut şi ideea că pruncuciderea ar
putea să determine aplicarea agravantei de la omorul deosebit de grav. Astfe, s-a
afirmat că, deşi infracţiunea de pruncucidere constituie o infracţiune autonomă,
un tip aparte de omucidere, cu o denumire proprie, în esenţă rămâne o faptă de
omor sancţionată mai blând, în considerarea condiţiilor speciale în care
acţionează subiectul activ al infracţiunii şi, fiind o faptă ce se săvârşeşte cu
intenţia de a suprima viaţa copilului nou-născut, în ipoteza săvârşirii, ulterior a
unui nou omor, acesta se încadrează în dispoziţiile art. 176 lit. c Cod penal. În
sprijinul acestui punct de vedere se mai poate invoca argumentul că, sancţionând
mai aspru „omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis un omor”,
legiuitorul – referindu-se la prima infracţiune – nu a avut în vedere numai
infracţiiunea de omor din art. 174 şi formele sale agravate, prevăzute în art. 175

21
şi art.176 Cod penal, ci orice faptă de omor, în genere, dacă a fost comisă cu
intenţie. În literatura de specialitate predomină opinia potrivit căreia
pruncuciderea şi omorul sunt două infracţiuni-tip distincte, autonome – fiecare
cu un conţinut normativ propriu şi cu o denumire proprie – chiar dacă, în esenţă,
cea dintâi este o faptă de omor. Împrejurarea că pruncuciderea figurează, alături
de infracţiunea de omor, în aceeaşi secţiune din Codul penal, nu trebuie să ducă
la altă concluzie, chestiune statuată si de către Tribunalul Suprem50. Folosirea
termenului de „omor”, pentru desemnarea ambelor infracţiuni – cea anterioară,
care constituie elementul de agravare, şi cea comisă ulterior – arată că acestea nu
pot fi decât infracţiuni de omor prevăzute în art. 174-176 Cod penal. Or, din
moment ce este cert că dintre cele două fapte de omor ultima nu poate consta şi
într-o pruncucidere, faţă de caracterul necesar omogen al acestor fapte, se
impune concluzia că nici cea dintâi nu poate consta decât tot numai întro
infracţiune de omor (simplu, calificat sau deosebit de grav), nu şi într-o
pruncucidere. De altfel, este şi normal să fie aşa, deoarece, după cum am arătat,
raţiunea agravantei constă în periculozitatea socială deosebită a persoanei
autorului unui omor repetat, iar uciderea copilului nou născut, săvârşit imediat
după naştere, de către mama aflată într.o stare de tulburare pricinuită de naştere,
nu relevă o asemenea periculozitate socială a persoanei încât să justifice – în
cazul săvârşirii unterioare a unui omor – aplicarea unui tratament penal de
gravitatea celui prevăzut de art. 176 Cod penal.
La infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.
183 Cod penal), ca şi la tâlhăria care a avut moartea victimei, consecinţa –
moartea victimei – este urmarea unei intenţii depăşite, fiind deci vorba de o
infracţiune preterintenţionate, nu ne găsim în situaţia unui omor sau a unei

50
Tribunalul Suprem, decizia nr. 3426/1973 în Revista Română de Drept nr. 8/1975, pag. 71;

22
forme calificate a acestuia care să imprime uciderii comisă ulterior caracterul de
omor deosebit de grav în sensul art. 176 lit c Cod penal.
Faptele de omor pentru care se pronunţă achitarea inculpatului
trimis în judecată, în baza art. 10 lit. a-e Cod procedură penală (fapta nu există,
fapta nu este prevăzută de legea penală, fapta nu a fost săvârşită de inculpat,
lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, se constată o cauză care
înlătură caracterul penal al faptei), nu se iau în considerare în caracterizarea unui
alt fapt de ucidere, produs ulterior, ca fiind un omor deosebit de grav. Deci, nu
omorul ca „realitate” ne obligă să ne conformăm dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit.
c Cod penal, ci omorul ca modalitate de intervenţie juridică sau element
producător de efecte juridice, în lipsa cărora el nu are semnificaţie penală51.
Întrucât tentativa la forma agravantă a unei infracţiuni presupune
existenţa, în momentul întreruperii executării ori a rămânerii acesteia fără
rezultat, a împrejurării care constituie circumstanţă agravantă, în cazul omorului
deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. c Cod penal, există tentativă atunci
când o persoană, care a mai săvârşit un omor, începe executarea unui alt omor,
executare care este, însă, întreruptă sau rămasă fără rezultat, datorită unor
împrejurări independente de voinţa ei.
Circumstanţa este personală şi, în consecinţă, nu se va transmite
participanţilor. Aceştia vor răspunde pentru omor deosebit de grav numai dacă şi
în persoana lor există antecedentul cerut de lege autorului.
11)În actualul Cod penal circumstanţele care agravează omorul sunt
grupate în două categorii, sub denumiri de omor calificat şi de omor deosebit de
grav. Noul cod penal prevede o singură variantă agravată de incriminare a
infracţiunii de omor, şi anume omorul calificat (art. 179 lit. a-i) atunci când fapta

51
Ion Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1987, pag. 90;

23
se comite cu premeditare, asupra soţului sau unei rude apropiate, asupra unui
minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, profitând de starea de neputinţă a
victimei de a se apăra, asupra unei femei gravide, prin cruzimi, asupra a două
sau a mai multor persoane, pentru săvârşirea sau ascunderea unei tâlhării sau
pirateri şi în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale victimei52. Nu a mai fost preluat ca circumstanţă agravantă a omorul
comis de o persoană care a mai săvârşit anterior un omor, deşi este o împrejurare
deosebit de gravă a infracţiunii de omor. Astfel, comiterea unui omor de către o
persoană care a mai săvârşit un omor nu este mai puţin gravă decât împrejurarea
comiterii omorului asupra a două sau mai multor persoane reţinută ca
circumstanţă a crimei de omor calificat în art. 179 lit. g din noul Cod penal.
Împrejurarea care atribuie omorului în această ultimă formă un caracter deosebit
de grav constă în numărul victimelor infracţiunii, pe când la săvârşirea unui
omor de către o persoană care a mai comis anterior un omor, pericolul social
deosebit se referă la un antecedent al făptuitorului care demonstrează persistenţa
sa în săvârşirea faptei şi îl caracterizează ca deosebit de periculos.
S-ar ajunge la situaţii de neacceptat, şi anume ca o persoană care ar
comite trei fapte de omor, de exemplu după condamnări definitive, să nu existe
posibilitatea plicării pedepsei cu detenţia pe viaţă care se aplică în cazul de omor
calificat53. Pe de altă parte nici agravanta prevăzută în art. art. 179 lit. g noul Cod
penal nu acoperă situaţia comiterii de către o persoană a mai multor omoruri la
diferite intervale de timp (criminal în serie), fără a fi condamnat definitiv pentru
vreuna din ele. Aplicarea numai a regulilor concursulul de infracţiuni sau a

52
Ion Lefter „Omorul calificat potrivit noului cod penal” în Revista de drept penal nr. 2/2006, pag. 71-73;
53
Spre exemplu, un minor care săvârşeşte o infracţiune de omor poate fi pedepsit cu închisoare de la 3 la 12 ani
(art. 123 alin. 1 lit. b noul Cod penal). După liberare comiţând o nouă infracţiune de omor i se poate aplica
pedeapsa detenţiei severe de la 15 la 25 de ani, iar după liberare, dacă săvârşeşte o nouă faptă în stare de recidivă
i se aplică regulile concursului de infracţiuni putând fi sporit cu 5 ani până la 30 de ani.

24
recidivei nu ar face decât să sporească pedeapsa cu cel mult 5 ani, până la
maximul general de 30 de ani, dar niciodată să se aplice detenţiei pe viaţă.
Pentru aceste considerente se crede că agravanta comiterii unui
omor de către o persoană care a mai săvârşit anterior un omor trebuie să fie
reintrodusă în noul Cod penal ca o variantă de sine stătătoare sau ca o variantă a
agravantei prevăzută în art. 179 lit. g, care ar fi trebiut să aibă următoarea
formulare: „asupra a două sau mai multor persoane sau de către o persoană care
a mai comis anterior un omor”.

25
26