Capitolul IV Infracţiuni privind viata sexuala

NOŢIUNEA, CARACTERIZAREA GENERALĂ ȘI TIPURILE INFRACŢIUNILOR

PRIVIND VIAŢA SEXUALĂ

Infracţiunile privind viaţa sexuală reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în Capitolul

IV al Părţii speciale a Codului penal al Republicii Moldova, fiind fapte prejudiciabile, săvârșite
cu intenţie, care vatămă – în mod exclusive sau în principal – relaţiile sociale cu privire la viaţa
sexuală a persoanei.
Rezultă că obiectul juridic generic al infracţiunilor din grupul menţionat îl constituie
relaţiile sociale cu privire la viaţa sexuală a persoanei.
Viaţa sexuală a persoanei este o valoare socială importantă, care se identifică cu atributul
vital al conservării individului și speciei, cu însăși raţiunea de a fi a persoanei. Viaţa sexuală a
persoanei a apărut o dată cu persoana, ca individ social. Caracterul și formele ei s-au schimbat pe
măsură ce s-a reformat structura socială. Cultura modernă exercită influenţă asupra persoanei,
determinând-o să-și perfec ţio neze viaţa sexuală. Dragostea unei persoane culte a încetat a mai fi
doar un instinct al înmulţirii, transformându-se într-un factor esenţial al evoluţiei ei spirituale.
Relaţiile sociale cu privire la viaţa sexuală intră în alcătuirea relaţiilor sociale conjugale,
dar ele au existat și până la apariţia căsătoriei, ca instituţie socială; ele există alături de căsătorie
și în afara acesteia. Însăși raţiunea desfășurării relaţiilor sociale conjugale constă în satisfacerea
necesităţii sexuale, în dorinţa de a lăsa urmași. La baza acestor relaţii se găsește activitatea
sexuală a persoanei, având o origine firească. Dar realizarea acestei necesităţi are și un character
social, deoarece familia este elementul de bază al societăţii, factorul principal socio-coagulant.
De aceea, infracţiunile privind viaţa sexuală, având o profundă semnificaţie anti socială,
generează repercusiuni deosebit de dăunătoare pe plan social, contra desfășu rării normale a
vieţii sexuale a persoanelor. De vreme ce respectarea atributelor inalienabile ale persoanei în
sfera relaţiilor sociale cu privire la viaţa sexuală constituie una din bazele existenţei societăţii,
vătămarea acestor relaţii creează o stare de nesiguranţă socială, un dezechilibru deosebit de
primejdios pentru însăși existenţa societăţii. De aceea, reacţia penală împotriva respectivelor
infracţiuni constituie o necesitate imperioasă.

1
 Fiecare dintre infracţiunile privind viaţa sexuală are și un obiect juridic special, constituit
din relaţiile sociale privitoare la anumite valori sociale specifice, care derivă din viaţa sexuală a
persoanei. Aceste valori sociale specific sunt: libertatea sexuală și inviolabilitatea sexuală.
Libertatea sexuală înseamnă libertatea persoanei împotriva agresiunilor și abuzurilor sexuale cu
character infracţional, condiţionată de autodeterminarea persoanei în planul deciderii de sine
stătătoare cu cine și în ce formă să-și satisfacă necesitatea sexuală. Dacă libertatea sexuală
presupune exteriorizarea prealabilă a dorinţei persoanei de a-și satisface necesitatea sexuală,
atunci inviolabilitatea sexuală presupune lipsa (de exemplu, în cazul persoanei care este în
imposibilitate de a-și exprima voinţa) sau irelevanţa (de exemplu, în cazul persoanei lipsite de
discernământ din cauza stării sănătăţii) unei asemenea dorinţe. Ca o componentă a categoriei de
inviolabilitate sexuală a persoanei apare noţiunea de inviolabilitate sexuală a minorului. Acesta,
datorită vârstei sale, nu este capabil să aprecieze independent semnificaţia etico-socială a
propriei decizii, fapt care poate fi exploatat de infractori. De aceea, legea penală îi apără
inviolabilitatea sexuală, indiferent de manifestarea voinţei lui.
Pe lângă relaţiile sociale cu privire la valorile sociale sus-numite, infracţiunile, prevăzute
în Capitolul IV al Părţii speciale a Codului penal pot adduce atingere relaţiilor sociale cu privire
la libertatea psihică, integritatea corporală, sănătatea sau viaţa persoanei (care pot constitui
obiectul juridic secundar al infracţiunii).
Toate infracţiunile privind viaţa sexuală (cu excepţia celei prevăzute la art. 173 din CP al
RM) au un obiect material care constă în corpul persoanei.
Victimă a acestor infracţiuni poate fi orice persoană fizică, dacă legea nu prevede altfel.
Restricţionarea cercului de victime pentru unele infracţiuni sau modalităţi de infracţiuni se face,
de regulă, după criteriul de vârstă: minor (lit. b) din alin. (2) al art. 171; lit. b) din alin. (2) al art.
172 din CP al RM); persoana care nu a atins vârsta de 16 ani (art. 174 și art. 175 din CP al RM);
persoana care nu a atins vârsta de 14 ani (lit. b) din alin. (3) al art. 171; lit. a) din alin. (3) al art.
172 din CP al RM).
În afară de criteriul vârstei, la circumscrierea victimei cu calităţi speciale mai poate
contribui criteriul raporturilor preexistente dintre făptuitor și victimă: persoana care se află în
grija, sub ocrotirea, protecţia, la educarea sau tratamentul făptuitorului (lit. a) din alin. (3) al art.
171 din CP al RM).

2
 În planul laturii obiective, infracţiunile privind viaţa sexuală se comit numai prin acţiuni.
Aceste acţiuni presupun un raport sexual sau un alt act sexual, sau un alt contact sexual, ori o
activitate complementară contactului sexual.
Alături de aceste acţiuni care au un caracter principial pot subzista acţiuni adiacente,
constând în constrângere explicită sau implicită, folosită ca procedeu de încălcare a obiectului
juridic secundar al infracţiunilor analizate.
Toate faptele infracţionale prevăzute la art. 171-175 din CP al RM sunt infracţiuni
formale. Numai în cazurile indicate la lit. d)-f) din alin. (3) al art. 171 și la lit. c)-e) din alin. (3)
al art. 172 din CP al RM se poate vorbi că infracţiunile adoptă forma unei infracţiuni materiale.
Sub aspectul laturii subiective, este necesar a menţiona că toate infracţiunile privind viaţa
sexuală se săvârșesc numai cu intenţie. În cazul unor modalităţi agravate ale violului sau
acţiunilor violente cu caracter sexual, făptuitorul manifestă imprudenţă faţă de urmările
prejudiciabile produse (vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, decesul victimei,
alte urmări grave). Latura subiectivă a infracţiunilor examinate nu include vreun motiv sau scop
special. Aceste semne însă trebuie luate în considerare la individualizarea pedepsei.
De regulă, infracţiunile prevăzute în Capitolul IV al Părţii speciale a Codului penal pot fi
săvârșite de orice subiect care îndeplinește condiţiile generale, adică este o persoană fizică
responsabilă, care la momentul comiterii infracţiunii a atins vârsta de: 14 ani (art. 171, 172, 175
din CP al RM) sau 16 ani (în celelalte cazuri). Totuși, e important să se ţină seama de faptul că
subiectul unor infracţiuni din acest grup trebuie să aibă, obligatoriu sau alternativ, aceeași sau
altă apartenenţă sexuală decât victima (de exemplu, în cazul violului, trebuie să aibă o
apartenenţă sexuală diferită de cea a victimei).
Cât privește tipologia infracţiunilor privind viaţa sexuală, aceasta poate fi prezentată în
felul următor:
1) infracţiuni contra inviolabilităţii sexuale și libertăţii sexuale a persoanei (art. 171, 172,
173 din CP al RM);
2) infracţiuni contra inviolabilităţii sexuale a minorilor (art. 174, 175 din CP al RM).

3
 INFRACŢIUNI CONTRA INVIOLABILITĂŢII SEXUALE ȘI
LIBERTĂŢII SEXUALE A PERSOANEI

Violul
Raportul sexual, săvârșit prin constrângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de
imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voinţa, reprezintă forma cea mai gravă
de încălcare a vieţii sexuale a persoanei.
Violul poate duce la vaste leziuni ale organelor genitale și ale ţesuturilor adiacente, el se
poate solda cu serioase dereglări neuropsihice care ar putea marcavictima pentru tot restul vieţii,
ducând la sociopatia acesteia. Tocmai în idea de a sublinia deosebita gravitate a acestei
infracţiuni, legiuitorul a așezat-o la începutul capitolului consacrat infracţiunilor privind viaţa
sexuală.
Obiectul juridic special al violului are, de cele mai dese ori, un character complex,
constând din:
1) obiectul juridic principal – relaţiile sociale cu privier la inviolabilitatea sexuală și
libertatea sexuală a persoanei;
2) obiectul juridic secundar – relaţiile sociale cu privire la libertatea psihică, integritatea
corporală, sănătatea sau viaţa persoanei.
În cazul faptelor de la lit. b) din alin. (2) și de la lit. b) din alin. (3) ale art. 171 din CP al
RM, obiectul juridic principal îl formează relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea sexuală a
minorilor.
Obiectul material al infracţiunii prevăzute la art. 171 din CP al RM îl constituie corpul
persoanei.
Victimă în cazul violului poate fi nu numai o femeie, dar și un bărbat. Actualmente,
persoanele de sex feminin dau dovadă de nu mai puţină iniţiativă decât persoanele de sex
masculin în sfera relaţiilor sociale privind viaţa sexuală.
Însă practicii îi sunt cunoscute foarte puţine cazuri de evoluare a bărbaţilor în calitate de
victime ale violului.
Pentru existenţa infracţiunii de viol nu interesează vârsta victimei. Dacă însă persoana
este minoră (inclusiv cea care are vârsta sub 14 ani), infracţiunea ia formele agravate prevăzute
la lit. b) din alin. (2) și la lit. b) din alin. (3) ale art. 171 din CP al RM.

4
 La fel nu interesează dacă victima este căsătorită sau divorţată, nici dacă a avut o
experienţă sexuală înainte de viol. În doctrina penală este consacrată noţiunea “viol conjugal”, de
aceea nu se exclude nici posibilitatea săvârșirii violului asupra soţiei (soţului). De asemenea,
victimă a violului poate fi chiar o persoană sancţionată administrativ pentru practicarea
prostituţiei.
Este important ca, în toate aceste ipoteze, victima să aibă o altă apartenenţă sexuală decât
autorul. E posibil însă și coautoratul la viol, când o parte a laturii obiective este executată de o
persoană de aceeași apartenenţă sexuală.
De aceea, în cazul coautoratului, victima trebuie să aibă o altă apartenenţă sexuală, decât
persoana care realizează raportul sexual, principala parte a laturii obiective a violului.
Latura obiectivă a infracţiunii analizate se exprimă în fapta prejudiciabilă, concretizată în
acţiuni de două tipuri:
1) acţiunea principală: raportul sexual;
2) acţiunea adiacentă:
a) constrângerea fizică;
b) constrângerea psihică;
c) profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voinţa.
Latura obiectivă a violului este întregită numai atunci când acţiunea principală a fost
săvârșită în asociere cu oricare dintre acţiunile adiacente.
Privitor la acţiunea principală, menţionăm că prin “raport sexual” se înţelege săvârșirea
unui act sexual normal (sub aspect fiziologic), care constă în introducerea membrului viril în
vagin sau în vestibulul vaginului, astfel creându-se condiţii pentru concepere. Prin urmare, nu
este vorba de o simplă atingere a organelor genitale, ci este necesar să aibă loc actul fiziologic de
îmbinare a celor două sexe.
Orice alte acte sau contacte sexuale, care nu corespund condiţiilor specificate mai sus, nu
pot intra sub incidenţa noţiunii de raport sexual. În acest sens, nu este corect a opera cu concepte
de tipul “raport sexual firesc” și “raport sexual nefiresc”. În realitate, există noţiunea de raport
sexual, pe de o parte, și noţiunea de act sau contact sexual, pe de altă parte. Această distincţie
este
importantă, deoarece contează la delimitarea violului de infracţiunile conexe privind viaţa
sexuală.

5
 Săvârșirea violului cunoaște două etape:
1) înfrângerea sau paralizarea prin constrângere – fizică sau psihică – a rezistenţei
victimei ori profitarea de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și exprima
voinţa;
2) săvârșirea raportului sexual, săvârșire care a fost pregătită prin activitatea desfășurată
la prima etapă.
Așadar, infracţiunea de viol presupune un raport sexual fără a exista consimţă mântul
persoanei cu care se dorește a avea raport sexual. Această nesocotire a voinţei victimei se poate
înfăţișa sub trei modalităţi, corespunzătoare celor trei acţiuni adiacente, cu caracter alternativ, din
alcătuirea faptei prejudiciabile examinate.
Constrângerea fizică se poate exprima în: lovirea victimei; vătămarea intenţionată a
integrităţii corporale sau a sănătăţii; imobilizarea victimei prin legare; fixarea prin intermediul
cătușelor de obiecte nemișcătoare; dezgolirea violentă a organelor genitale și atribuirea unei
poziţii anumite corpului victimei; răsucirea mâinilor în articulaţii; deţinerea forţată într-o
încăpere încuiată etc.
Constrângerea psihică se manifestă de cele mai dese ori prin ameninţarea apli cării
imediate a violenţei fizice, dacă victima nu se va conforma cerinţelor făptuitorului. Este esenţial
ca această ameninţare să fie percepută ca una reală, care poate fi pusă imediat în executare, ceea
ce constituie factorul de presiune psihică, de supri mare a voinţei victimei. Ameninţarea se poate
exprima verbal, prin gesturi speciale, prin demonstrarea armelor, a cătușelor, a frânghiei sau a
altor asemenea obiecte.
Este posibil ca constrângerea fizică să se îmbine, să se interconecteze cu constrângerea
psihică: deţinerea îndelungată a victimei într-o încăpere întunecoasă, fără apă și mâncare;
constrângerea victimei la săvârșirea raportului sexual, prin aplicarea violenţei, într-un astfel de
loc unde nu poate apela la ajutorul nimănui, conștientizând sentimentul acut de singurătate și
neajutorare; ameninţarea de a abandona victima fără bani și haine într-o localitate îndepărtată
(mai ales pe timp de iarnă), în cazul în care ea refuză raportul sexual etc.
Așadar, comun pentru constrângerea fizică și constrângerea psihică este faptul că
împotrivirea victimei la raportul sexual e înfrântă prin producerea unui rău, a cărui amplificare
nu poate fi evitată decât prin acceptarea raportului sexual. Aptitu dinea acestui rău de a

6
constrânge (adică de a o face pe victim să nu-și mai poată dirija acţiunile, să nu mai poată fi
stăpână pe propriul
corp) se apreciază în fiecare caz concret, în funcţie de circumstanţele în care s-a exercitat
constrângerea, precum și de posibilităţile reale ale victimei de a opune rezistenţă. Nu contează
dacă rezistenţa victimei a fost ușor înfrântă sau nu. Mai mult, constrângere va exista și atunci
când, dându-și seama că în condiţiile create orice rezistenţă ar fi inutilă și chiar periculoasă
pentru viaţa sau sănătatea ei, victima nu opune nici o rezistenţă făptuitorului. Ceea ce interesează
la calificare este ca raportul sexual să se fi produs fără consimţământul victimei; numai așa se
poate atesta vătămarea inviolabilităţii sexuale și a libertăţii sexuale a persoanei.
Totodată, în situaţia în care victima nu opune nici o rezistenţă făptuitorului, din conduita
ei trebuie să rezulte refuzul categoric de a intra în raport sexual. Dacă rezistenţa victimei a fost
de circumstanţă (de formă), și nu categorică (adică putea fi interpretată și în sens de acceptare a
raportului sexual), cele comise nu pot fi calificate ca viol.
Examinând problema constrângerii fizice în vederea înfrângerii rezistenţei victimei, este
necesar a aborda ipoteza în care victima se află de mai mult timp în relaţii amicale cu persoana
acuzată de viol. În astfel de situaţii, caracterul violenţei, intensitatea, motivarea și orientarea ei
trebuie cercetate cu deosebită atenţie. Este cunoscut că unor adolescente le sunt specifice
sentimentele de timiditate, modestie, pudoare firească. Aceste calităţi comportamentale se
manifestă într-un mod special atunci când are loc raportul sexual benevol acceptat (mai ales, care
are loc prima dată). În astfel de cazuri, aproape întotdeauna se opune o pretinsă rezistenţă, care
nu poate fi înfrântă doar prin cuvinte, îndemnuri, înduplecări. Și atunci, conștientizând starea
dată, partenerul interpretează că adolescenta acceptă raportul sexual, și este pus în faţa faptului
de a aplica, în forme adecvate, anumite eforturi fizice.
Evident, o asemenea “violenţă” nu poate fi calificată drept constrângere fizică în
contextul violului. Referindu-se la această “violenţă”, știinţa consider următoarele: “Această
agresivitate acceptată apare ca o trăsătură masculină, exprimată prin dorinţa de a domina-poseda
a bărbatului și prin dorinţa femeii de a fi dominată-posedată de către bărbat. În această situaţie,
comportamentul
psihosexual implică în mod obligatoriu un anumit nivel de agresivitate, care are rolul de a
declanșa actul în sine, de a-l întreţine și de a-l finaliza”.

7
 În alt context, este necesar a consemna că atât constrângerea fizică, cât și cea psihică,
trebuie aplicate pentru a determina victima să săvârșească raportul sexual. Dacă însă
constrângerea a fost exercitată în alte scopuri, fapta nu poate fi calificată conform art. 171 din CP
al RM, ci potrivit art. 151-152, 287 din CP al RM etc.
Pentru calificare nu contează dacă constrângerea a fost exercitată de aceeași persoană
care a săvârșit raportul sexual sau de către o altă persoană.
Dacă raportul sexual a fost realizat de o persoană, iar constrângerea – de o altă persoană,
vom fi în prezenţa coautoratului la infracţiunea de viol, când fiecare dintre coautori execută o
parte din latura obiectivă a infracţiunii.
Raportul sexual, chiar și contrar voinţei persoanei, însoţit de ameninţarea de a distruge
sau a deteriora bunurile acelei persoane ori de ameninţarea de a răspândi știri defăimătoare
despre ea, nu poate fi calificat ca viol. Totodată, constrângerea unei persoane la raport sexual
prin ameninţarea de a răspândi știri defăimătoare despre ea se califică în conformitate cu art. 173
din CP al RM.
Nu se încadrează în noţiunea de viol fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, prin
promiterea de beneficii materiale sau de angajare la muncă etc., determină o persoană de a avea
cu el raport sexual. Nici hărţuirea sexuală nu face parte din latura obiectivă a violului. Prin
“hărţuire sexuală” se vor înţelege actele repetate, comise de făptuitor pentru a necăji, a chinui, a
nu da cuiva pace, a cicăli, a sâcâi, acte susceptibile să neliniștească persoana hărţuită, în așa fel
încât aceasta este determinată să accepte propunerile de natură sexuală ale făptuitorului.
În afară de constrângerea fizică și constrângerea psihică, acţiunea adiacentă în cazul
violului se poate exprima în profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și
exprima voinţa.
Imposibilitatea de a se apăra presupune incapacitatea fizică de a opune rezistenţă
făptuitorului care încearcă să aibă raport sexual cu victima (de exemplu, în cazul defectelor fizice
exprimate în amputarea piciorului sau mâinii, al oboselii extreme, al unei poziţii incomode în
care a fost surprinsă victima etc.).
Imposibilitatea de a-și exprima voinţa presupune o stare psihofiziologică ce lipsește
victima de putinţa de a-și da seama de ceea ce se petrece cu ea sau de a-și manifesta voinţa (de
exemplu, în cazul vârstei fragede, al oligofreniei, al altor stări patologice de natură psihică, al

8
somnului hipnotic sau letargic, al leșinului, al ebrietăţii de grad avansat (nu întotdeauna însă), al
comei, al morţii clinice etc.).
La calificare este irelevant dacă starea de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima
voinţa este sau nu provocată chiar de făptuitor.
Legea penală cere ca făptuitorul să profite de starea în care se află victima, ceea ce
înseamnă că aceasta și-a dat seama de situaţia dificilă a victimei și a folosit prilejul pentru a
întreţine un raport sexual cu ea.
Ca și în cazul constrângerii fizice sau psihice, în ipoteza profitării de imposibilitatea
victimei de a se apăra ori de a-și exprima voinţa, lipsește consimţământul victimei. Diferenţa
constă doar în faptul că în acest din urmă caz, lipsa de consimţământ nu este explicită.
Starea de imposibilitate a victimei de a se apăra ori de a-și exprima voinţa poate avea un
caracter permanent sau provizoriu. În cazul în care are un character provizoriu, este important ca
ea să se suprapună momentului săvârșirii raportului sexual.
Infracţiunea de viol este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată din momentul
începerii raportului sexual, adică din momentul introducerii depline sau parţiale a membrului
viril în cavitatea vaginală. Se consideră consumat și acel viol când membrul viril a fost introdus
doar în vestibulul vaginului, dar din anumite cauze (ejacularea ante-portas, reacţia de vaginism,
acţiunile de rezistenţă reușite ale victimei etc.) nu a fost introdus în profunzime.
Pentru a considera violul consumat, nu este obligatorie confirmarea deflorării sau a
gravidităţii victimei sau făptuitoarei de sex feminin.
Acţiunile îndreptate nemijlocit spre săvârșirea raportului sexual (dezbrăcarea victimei,
imobilizarea ei, aplicarea violenţei faţă de ea pentru a-i înfrânge rezistenţa etc.), dar care nu au
condus la începerea raportului sexual, din cause ce nu depind de voinţa făptuitorului, formează
tentativa de viol. Acţiunile date pot forma tenta tiva de viol numai dacă au fost întreprinse în
scopul săvârșirii raportului sexual.
Renunţarea de bunăvoie la săvârșirea violului este o circumstanţă care exclude
răspunderea pentru tentativa de viol. Însă, așa cum rezultă din prevederile alin. (3) al art. 56 din
CP al RM, în acest caz, făptuitorul poate fi tras la răspundere pentru acţiunile pe care le-a realizat
de facto (de exemplu, pentru infracţiunea prevăzuta la art. 175 din CP al RM etc.). Dacă victima
a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu, vătămarea intenţionată – gravă, medie

9
sau ușoară – a integrităţii corporale sau a sănătăţii), pentru a împiedica consumarea violului, acea
faptă va fi considerată ca fiind săvârșită în stare de legitimă apărare.
Latura subiectivă a infracţiunii de la art. 171 din CP al RM se exprimă, în primul rând, în
vinovăţie sub formă de intenţie directă. Motivele violului constau în: năzuinţa satisfacerii
necesităţii sexuale (de cele mai dese ori); răzbunare; năzuinţa de a dezonora victima în faţa
altora; năzuinţa de a determina victima să se căsătorească cu făptuitorul etc.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii
infracţiunii a împlinit vârsta de 14 ani.
În cele ce urmează vor fi supuse analizei agravantele violului care necesităa fi examinate:

Violul săvârșit repetat (lit. a) din alin. (2) al art. 171 din CP al RM).
Violul se consideră repetat, dacă făptuitorul a comis anterior un alt viol, cu condiţia că
acesta nu a fost condamnat pentru vreunul din ele și că nu a expirat termenul de prescripţie.
Dacă făptuitorul realizează două sau mai multe raporturi sexuale asupra aceleiași victime
și în executarea aceleiași intenţii infracţionale, violul prezintă forma prelungită de săvârșire a
infracţiunii unice, consumându-se în momentul comi terii ultimului raport sexual; în acest caz,
făptuitorul nu poate fi tras la răspun dere conform lit. a) din alin. (2) al art. 171 din CP al RM.
Dacă raporturile sexuale au fost săvâr șite cu două sau mai multe victime, chiar în cazul unei
întreruperi de scurtă durată între aceste raporturi, trebuie aplicată dispoziţia de la lit. a) din alin.
(2) al art. 171 din CP al RM.
La săvârșirea a două sau mai multor violuri, pentru care este prevăzută răspundere la
diferite alineate ale art. 171 din CP al RM cele comise se califică de sine stătător, conform
regulilor concursului de infracţiuni. Calificarea este similară în situația săvârșirii, într-un caz, a
violului consumat sau a realizării autoratului la viol, iar în alt caz – a tentativei de viol sau,
respectiv, a complicității la viol.

Violul săvârșit cu bună-știinţă asupra unui minor (lit. b) din alin. (2) al art. 171 din CP
al RM).
Având în vedere prevederea de la lit. b) din alin. (3) al art. 171 din CP al RM, victima
violului săvârșit cu bună-știinţă asupra unui minor trebuie să aibă vârsta între 14 și 18 ani. Mai
mult, făptuitorul trebuie să aibă certitudinea privind vârsta victimei (din maniera de conduită a

10
acesteia, din aspectul ei exterior sau din alte surse). Dacă făptuitorul presupunea, în mod
întemeiat,
că victima a împlinit majoratul, agravanta analizată nu-i poate fi imputată. O asemenea ipoteză se
poate atesta în cazul victimelor care au o vârstă cu puţin sub 18 ani sau care, datorită proceselor
de accelerare, arată mai în vârstă.

Violul săvârșit de două sau mai multe persoane (lit. c) din alin. (2) al art. 171 din CP al
RM).
Această agravantă se aplică în situaţia în care asupra victimei violului acţionau de comun
acord nu mai puţin de două persoane.
Violul săvârșit de două sau mai multe persoane are loc în următoarele cazuri:
1) coautoratul;
2) săvârșirea infrac ţiunii de către o persoană care întrunește semnele subiectului
infracţiunii, în comun cu o persoană care nu întrunește aceste semne;
3) săvârșirea infracţiunii de către o persoană care întrunește semnele subiectului
infracţiunii, prin intermediul unei persoane care nu întrunește aceste semne.
Ca viol săvârșit de două sau mai multe persoane sunt calificate nu doar acţiunile
persoanelor care au săvârșit raportul sexual, dar și acţiunile persoanelor care, prin aplicarea
constrângerii fizice sau psihice faţă de victimă, au făcut posibilă săvârșirea acestuia.
Coautor al violului săvârșit de două sau mai multe persoane asupra unei femei poate fi și
o femeie. Dacă aceasta din urmă aplica lovituri victimei, pentru a-i înfrânge rezistenţa, sau ţinea
victima imobilizată, pentru ca ceilalţi coautori (de sex masculin) să poată săvârși raportul sexual,
sau a ajutat la aducerea victimei în starea de imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima
voinţa, sau a săvârșit pe altă cale acţiunea adiacentă din cadrul violului, atunci persoana
respectivă îndeplinește o parte a laturii obiective a violului, deci trebuie considerată coautor al
violului.
Agravanta analizată a violului funcţionează și atunci când făptuitorii, acţio nând conjugat
și aplicând constrângerea fizică sau psihică faţă de mai multe per soane, săvârșesc ulterior,
fiecare din ei, un raport sexual cu una dintre aceste persoane.
Violul săvârșit de două sau mai multe persoane trebuie deosebit de complici tatea la viol,
când cele comise sunt calificate potrivit art. 42 și art. 171 din CP al RM. Com pli cele la viol este

11
persoana care: a ademenit victima într-un loc dinainte con venit, comod pentru săvârșirea
violului; a pus la dispoziţie mijlocul său de trans port, în scopul săvârșirii violului; a pregătit
mijloacele necesare aducerii victimei în starea de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima
voinţa; a săvârșit cu victima un raport sexual benevol, creând imediat condiţiile pentru comiterea
violului de către alte persoane, cu care a intrat în înţelegere prealabilă etc.
Persoana poate fi considerată complice la viol numai dacă între fapta ei și viol există o
legătură de cauzalitate. În alţi termeni, aceasta trebuie să-și dea seama că fapta ei are menirea să
contribuie la săvârșirea violului de către alte persoane.

Violul însoţit de contaminarea intenţionată cu o boală venerică (lit. e) din alin. (2) al
art. 171 din CP al RM).
Din rândul bolilor venerice fac parte: sifilisul, blenoragia, șancrul moale,
limfogranulomatoza pubiană etc. Contaminarea victimei cu o altă boală decât cea venerică
exclude aplicarea acestei agravante.
Condiţiile în care agravanta dată funcţionează sunt următoarele:
a) făptuitorul cunoaște că suferă de o boală venerică;
b) între săvârșirea raportului sexual cu victima și boala de care aceasta s-a contaminat
există legătura de cauzalitate;
c) faţă de urmările prejudiciabile sub formă de contaminare cu boală venerică a fost
manifestată intenţia – directă sau indirectă.
Calificarea suplimentară conform art. 211 din CP al RM nu este necesară.

Violul persoanei care se află în grija, sub ocrotirea, protecţia, la educarea sau
tratamentul făptuitorului (lit. a) din alin. (3) al art. 171 din CP al RM).
Faţă de preexistenţa unei situaţii speciale privitoare la relaţiile dintre făptuitor și victimă,
săvârșirea de către persoana învestită cu asemenea responsabilităţi a infracţiunii de viol asupra
persoanei care tocmai trebuie să se bucure de prezenţa făptuitorului și de sprijinul lui, constituie
dovada unei sporite periculozităţi sociale a faptei și a făptuitorului. De aceea, legiuitorul a
considerat, și pe bună dreptate, că atingerea adusă inviolabilităţii sexuale și libertăţii sexuale într-
o astfel de situaţie este susceptibilă de un tratament agravat.

12
 Victima se află în grija făptuitorului atunci când acesta are obligaţia legală, contractuală
sau morală de a acorda victimei asistenţă socială.
Victima se află sub ocrotirea făptuitorului atunci când ultimul are calitatea de tutore sau
de curator în raport cu victima, sau când acesta și-a asumat în fapt sarcina de a ocroti un minor.
Victima se află sub protecţia făptuitorului în cazul în care este privată în mod legal de
libertate, iar cel care a săvârșit violul are obligaţia de a o păzi și suprave ghea.
Victima se află la educarea făptuitorului atunci când el face parte din rândul cadrelor
didactice sau personalului pedagogic, fie este o persoană angajată de către părinţii victimei,
pentru educarea și instruirea acesteia.
Victima se află la tratamentul făptuitorului atunci când acesta din urmă face parte din
personalul medical, aplicând îngrijirea medicală faţă de victim în instituţiile medico-sanitare sau
la domiciliu.

Violul unei persoane despre care nu a atins vârsta de 14 ani (lit. b) din alin. (3) al art.
171 din CP al RM).
Aplicarea acestei agravante este posibilă numai în cazurile în care făptuitorul știa sau
admitea că săvârșește violul asupra unui minor având vârsta de până la 14 ani.
În situaţiile când a avut loc violul unei persoane în vârstă de până la 14 ani, după care
raporturile sexuale ce au urmat au fost săvârșite cu consimţământul victimei, cele comise
formează concursul infracţiunilor prevăzute la art. 171 și art. 174 din CP al RM.

Violul însoţit de contaminarea intenţionată cu maladia SIDA (lit. c) din alin. (3) al art.
171 din CP al RM).
Legiuitorul a prevăzut o răspundere mai aspră pentru contaminarea intenţionată a
victimei anume cu mala dia SIDA, întrucât această boală prezintă un pericol ridicat pentru viaţa
și sănătatea persoanei. În cazul aplicării răspunderii penale pentru modalitatea agravată prevăzută
la lit. b) din alin. (3) al art. 171 din CP al RM, nu este necesară calificarea suplimentară potrivit
art. 212 din CP al RM.

Violul soldat cu alte urmări grave (lit. f) din alin. (3) al art. 171 din CP al RM).

13
 Circumstanţa agravantă analizată funcţionează în acel caz când există legătura de
cauzalitate între viol și urmările grave, adică când se constată că urmările prejudiciabile suportate
de victimă sunt tocmai ale violului comis asupra ei.
Legiuitorul nu a descifrat noţiunea “alte urmări grave”. Din sensul legii, astfel de urmări
pot fi: sinuciderea; pierderea capacităţii de naștere normal (fără cezariană); graviditatea
extrauterină; pierderea capacităţii de a duce o viaţă sexuală; apariţia gravidităţii în cazul
contraindicaţiilor medicale pentru naștere sau întreruperea cursului sarcinii etc.

Acţiuni violente cu caracter sexual

Ceea ce caracterizează infracţiunea prevăzută la art. 172 din CP al RM este că în locul
raportului sexual, care reprezintă manifestarea normală a sexualităţii, instinctul sexual caută a fi
satisfăcut prin acte contrare naturii firești a acestora.
Denaturând instinctul genetic de procreare, acţiunile violente cu character sexual pot duce
la deformarea personalităţii, la conflicte morale, la bulversarea instituţiei familiei, precum și la
alte grave repercusiuni sociale. Acestea condiţionează pericolul social major al faptei
infracţionale examinate, determinând reacţia energică a legii penale în vederea prevenirii și
combaterii acestei fapte.
Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art. 172 din CP al RM are de cele mai
dese ori, ca și în cazul violului, un caracter complex, deoarece acesta îl constituie:
1) relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea sexuală și libertatea sexuală a persoanei
(obiectul juridic principal);
2) relaţiile sociale cu privire la libertatea psihică, integritatea corporală, sănătatea sau
viaţa persoanei (obiectul juridic secundar).
În cazul modalităţilor de la lit. b) din alin. (2) și de la lit. a) din alin. (3) ale art. 172 din
CP al RM, obiectul juridic principal al infracţiunii analizate este format din relaţiile sociale cu
privire la inviolabilitatea sexuală a minorilor.
Obiectul material al acţiunilor violente cu caracter sexual îl constituie corpul persoanei.
Victima în cazul infracţiunii analizate adoptă o postură sau alta, în funcţie de modalitatea
sub care apare acţiunea principală din cadrul laturii obiective: persoana de sex masculin (în cazul

14
homosexualismului); persoana de sex feminin (în cazul lesbianismului); persoana de sex
masculin sau feminin (în cazul satisfacerii poftei sexuale în forme perverse). În cazul primelor
două modalităţi enunţate, victima are aceeași apartenenţă sexuală ca și autorul (sau coautorul
care săvârșește actul sexual).
Latura obiectivă a infracţiunii de la art. 172 din CP al RM se exprimă în fapta pre
judiciabilă, concretizată în acţiuni de două tipuri:
1) acţiunea principală:
a) homosexualismul;
b) lesbianismul;
c) satisfacerea poftei sexuale în forme perverse;
2) acţiunea adiacentă:
a) constrângerea fizică;
b) constrângerea psihică;
c) profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voinţa.
Luând în consideraţie caracterul alternativ al modalităţilor sub care se exprimă acţiunea
principală și acţiunea adiacentă, la calificare va fi suficient a stabili îmbinarea oricăreia din
modalităţile de la acţiunea principală cu oricare dintre modalităţile de la acţiunea adiacentă.
Referindu-ne la acţiunea principală, este necesar a specifica că, în general, aceasta se
exprimă într-o acţiune constând în imitarea raportului sexual, fie într-o altă acţiune care vizează
organele genitale ale bărbatului sau femeii ori alte părţi ale corpului, săvârșită pentru satisfacerea
poftei (necesităţii) sexuale.
O astfel de acţiune nu se rezumă doar la “penetrarea sexuală”, adică la introducerea
membrului viril în cavităţile naturale ale altei persoane, pentru satisfacerea poftei (necesităţii)
sexuale. Se au în vedere și alte acte sau contacte sexuale care implică organele genitale sau alte
părţi ale corpului.
Acţiunea principală în contextul infracţiunii prevăzute la art. 172 din CP al RM nu
constituie un raport sexual. De aceea, în legătură cu această acţiune nu poate fi folosită expresia
de tipul “raport sexual nefiresc”. În caz contrar, vom ajunge la aplicarea legii penale prin
analogie, ceea ce ar reprezenta o gravă încălcare a principiului legalităţii.
Cât privește modalităţile, notele caracteristice sub care se poate prezenta acţiunea
principală, acestea sunt:

15
 • homosexualismul, care reprezintă introducerea membrului viril al unei persoane de sex
masculin în rectul altei persoane de sex masculin;
• lesbianismul, care constituie: contactul dintre organele genitale a două persoane de sex
feminin; manipulările cu aceste organe cu ajutorul degetelor mâinilor; alte asemenea acte și
contacte săvârșite cu ajutorul mâinilor și altor părţi ale corpului;
• satisfacerea poftei sexuale în forme perverse, reprezentând următoarele genuri de acte și
contacte analo-genitale, analo-digitale, oralo-genitale, oralo-anale, faloimitatoare etc.:
– introducerea membrului viril sau a altor părţi ale corpului persoanei de sex masculin în
rectul persoanei de sex feminin;
– actele oralo-genitale între bărbaţi, între femei, între bărbat și femeie;
– imitarea raportului sexual prin săvârșirea unor fricţiuni cu membrul viril în spaţiul
dintre mamelele femeii, coapsele, umărul și gâtul ei, ori pe suprafaţa abdomenului acesteia;
– imitarea actului homosexual pe calea introducerii de către o persoană de sex masculin a
unui mulaj al membrului viril în rectul altei persoane de sex masculin;
– imitarea actului de lesbianism pe calea introducerii de către o persoană de sex feminin a
unui mulaj al membrului viril în cavitatea vaginală ori în rectul altei persoane de sex feminin;
– introducerea de către o persoană de sex feminin a unui mulaj al membrului viril sau a
unei părţi a corpului său în rectul unei personae de sex masculin;
– imitarea “penetrării sexuale” pe calea masturbării unei personae de sex masculin de
către o persoană de sex feminin (sau viceversa) ori a unei persoane de sex masculin de către o
altă persoană de sex masculin;
– săvârșirea (prin constrângere) a actelor sau a contactelor sus-menţionate de către două
sau mai multe persoane, când făptuitorul își satisfice pofta (necesitatea) sexuală prin
contemplarea celor comise.
Noţiunile “constrângerea fizică”, “constrângerea psihică”, “profitarea de imposibilitatea
victimei de a se apăra sau de a-și exprima voinţa”, care se referă la acţiunea adiacentă în
contextul acţiunilor violente cu caracter sexual, au, în principiu, aceeași semnificaţie ca și
noţiunile similare ce caracterizează acţiunea adiacentă în contextul violului.
Infracţiunea examinată este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată din
momentul începerii acţiunilor cu caracter sexual. Nu putem vorbi despre renunţarea de bunăvoie
la săvârșirea infracţiunii analizate dacă s-au traversat următoarele limite:

16
 a) buzele, care delimitează cavitatea bucală – în cazul actului de felaţie asupra victimei;
b) partea anterioară a membrului viril – în cazul actului de felaţie a victimei;
c) labiile mari (sau mici, în funcţie de particularităţile individuale) – în cazul frontajului
sau al unor penetrări în profunzimea vaginului;
d) sfincterul exterior al rectului – în cazul actelor sau contactelor anale.
Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 172 din CP al RM se exprimă, în primul
rând, în vinovăţie sub formă de intenţie directă. Pe lângă năzuinţa satisfacerii poftei (necesităţii)
sexuale, motivele infracţiunii se concretizează în: năzuinţa de a înjosi cinstea și demnitatea
victimei; năzuinţa de a impune victima să îndeplinească în viitor cerinţele făptuitorului, prin
ameninţarea de a răspândi despre ea informaţii defăimătoare, legate de săvârșirea acţiunilor
violente cu caracter sexual; răzbunare; intenţii huliganice etc.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârșirii
infracţiunii a împlinit vârsta de 14 ani. Trebuie evidențiat că subiectul infracţiunii analizate poate
avea rolul de partener activ sau de partener pasiv în cadrul actului sau contactului sexual
respectiv.
În privinţa circumstanţelor agravante de la alin. (2) și (3) ale art. 172 din CP al RM este
admisă o abordare similară celei referitoare la agravantele corespondente ale violului.

Raportul sexual cu o persoană care nu a atins vârsta de 16 ani

Inviolabilitatea sexuală a minorilor constituie o condiţie importantă a dezvoltării sexuale
normale a acestora. Raportul sexual cu o persoană care nu a atins vârsta de 16 ani, dar mai ales
actul de homosexualism sau de lesbianism săvârșit asupra unei asemenea persoane, poate avea
grave repercusiuni nu doar de ordin fizic, dar mai ales de ordin psihosocial.
Deseori, devenind maturi, copiii traumatizaţi sexual se evidenţiază printr-un respect redus
faţă de propria persoană, printr-un simţ hipertrofiat al culpei și rușinii, prin înstrăinare în raport
cu alte persoane, prin înclinaţia spre alcoolism și narcomanie, fiind predispuși spre sinucidere și
victimizare. Nu este exclus ca astfel de personae să comporte un potenţial pericol pentru alţii
pentru tot restul vieţii.
Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art. 174 din CP al RM îl formează
relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea sexuală a persoanelor care nu au atins vârsta de 16
ani.

17
 Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie corpul persoanei.
Victimă a infracţiunii date poate fi numai persoana de sex feminin sau masculin, care la
momentul săvârșirii infracţiunii nu a atins vârsta de 16 ani.
La calificare nu are importanţă gradul de maturizare sexuală a victimei.
Latura obiectivă a infracţiunii de la art. 174 din CP al RM se exprimă în fapta
prejudiciabilă, manifestată prin acţiune. Această acţiune poate îmbrăca oricare din modalităţile
următoare:
1) raportul sexual;
2) homosexualismul;
3) lesbianismul.
Noţiunile de raport sexual, homosexualism și lesbianism nu necesită a fi caracterizate,
deoarece au fost definite cu ocazia analizei infracţiunilor de la art. 171 și art. 172 din CP al RM.
În dispoziţia de la art. 174 din CP al RM nu se face nici o referire la satisfacerea poftei
sexuale în forme perverse (alte acţiuni cu caracter sexual). Astfel de acţiuni săvârșite în lipsa
unei constrângeri fizice sau psihice, a șantajului sau profitând de dependenţa de orice natură a
victimei, precum și de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-și exprima voinţa, pot fi
calificate numai conform art. 175 din CP al RM.
Vulnerabilitatea acestei soluţii (sub aspectul evaluării corecte a pericolului social al
faptei) impune intervenţia legiuitorului, în vederea incriminării altor acţiuni cu caracter sexual,
săvârșite față de o persoană care nu a atins vârsta de 16 ani. Însă la moment, în absenţa unei
alternative, astfel de acţiuni trebuie calificate conform art. 175 din CP al RM.
Sub incidenţa dispoziţiei art. 174 din CP al RM se află raportul sexual,homo sexua lismul
și lesbianismul, care au fost săvârșite cu consimţământul victimei sau prin ameninţarea ce i-a fost
adusă acesteia de a-i distruge sau a-i deteriora bunurile (mobile sau imobile), sau prin orice alt
gen de constrângere – explicită sau implicită (cu excepţia celei specificate în textul art. 171-173
din CP al RM).
Exprimarea consimţământului de către victimă are, în contextul infracţiunii analizate, un
caracter dualist:
1) consimţământul univoc, la a cărui temelie se poate afla curiozitatea, interesul material
sau atracţia sexuală;

18
 2) consimţământul aparent, care constă în neîmpotrivirea victimei, din cauza că ea nu
înţelege semnificaţia celor ce i se întâmplă.
Ultima ipoteză este valabilă în cazul copiilor de vârstă fragedă (de regulă de până la 5-6
ani). Consimţământul aparent al acestora nu are nici o relevanţă juridică, iar făptuitorul este
conștient de acest fapt. De aceea, raportul sexual, actul de homo sexua lism sau lesbianism,
săvârșit cu o persoană de vârstă fragedă, trebuie calificate potrivit lit. b) din alin. (3) al art. 171
sau lit. a) din alin. (3) al art. 172 din CP al RM. În astfel de cazuri, există toţi indicii pentru a
recunoaște că făptuitorul a profitat de imposibilitatea victimei de a-și exprima voinţa.
Infracţiunea prevăzută la art. 174 din CP al RM este o infracţiune formală.
Ea se consideră consumată din momentul începerii raportului sexual, a actului de homo
sexualis m sau lesbianism.
Latura subiectivă a infracţiunii examinate se exprimă, în primul rând, prin vinovăţie sub
formă de intenţie directă. Motivul infracţiunii se concretizează, de cele mai dese ori, în năzuinţa
făptuitorului de a-și satisface necesităţile sexuale.
Este obligatoriu ca făptuitorul să nu presupună, ci să știe cu certitudine că, la momentul
comiterii infracţiunii, victima nu a atins vârsta de 16 ani. Această certitudine se poate datora:
cunoașterii anterioare a victimei; aspectului exterior al acesteia; manierei de conduită a victimei
etc.
Subiectul faptei infracţionale incriminate la art. 174 din CP al RM este persoana fizică
responsabilă, care la momentul săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani. Ca subiect poate
evolua o persoană de sex masculin sau o persoană de sex feminin.

19