Capitolul VI Infracţiuni contra patrimoniului

NOŢIUNEA, CARACTERIZAREA GENERALĂ ȘI TIPURILE

INFRACŢIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI

Infracţiunile contra patrimoniului reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în Capitolul

VI al Părţii speciale a Codului penal al Republicii Moldova, fiind fapte prejudiciabile, săvârșite
cu intenţie sau din imprudenţă, care vatămă – în mod exclusiv sau în principal – relaţiile sociale
cu privire la patrimoniu.
Respectiv, obiectul juridic generic al infracţiunilor din grupul analizat îl constituie
relaţiile sociale cu privire la patrimoniu.
În terminologia legii penale, noţiunea de patrimoniu are exact același înţeles ca și în
terminologia dreptului civil: “totalitatea drepturilor și obligaţiilor patrimoniale (care pot fi
evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active și pasive, strâns legate între ele, aparţinând
unor persoane fizice și juridice determinate”.
Referitor la caracterizarea rolului și locului patrimoniului, privit, în primul rând, ca
valoare socială fundamentală, acesta reprezintă o condiţie de participare la raporturile juridice de
ordin patrimonial. Bunurile și drepturile ce constituie obiectul acestor raporturi permit persoanei
să-și îndeplinească obligaţiile cu caracter economic. În această ipostază, patrimoniul apare ca o
condiţie a capacităţii juridice a persoanei și deci ca o valoare socială care trebuie să fie apărată
prin toate mijloacele juridice, inclusiv cele de drept penal.
În al doilea rând, patrimoniul este o emanaţie a personalităţii, deoarece drepturile și
obligaţiile patrimoniale sunt caracteristice subiectelor de drept.
Apărarea persoanei ca subiect de drept înseamnă și apărarea acesteia ca titulară a unui
patrimoniu.
În fine, dar nu în ultimul rând, sub unul dintre elementele patrimoniului, și anume:
dreptul de proprietate, un drept real tipic, este recunoscut ca drept fundamental al omului,
prevăzut în tratatele și convenţiile internaţionale.
Astfel, de exemplu, conform art. 17 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. De asemenea, potrivit art.1 din
Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor
fundamentale1, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condiţiile
prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internaţional.
Termenul “proprietate” și cel de “drept de proprietate” nu sunt sinonime.
În corespundere cu alin. (1) al art. 2 din CP al RM, legea penală apără, împotriva
infracţiunilor, de rând cu alte valori sociale, și proprietatea, nu însă dreptul de proprietate. Faptul
că scopul legii penale constă, printre altele, în apărarea penală a proprietăţii, denotă fără putinţă
de tăgadă că proprietatea constituie chintesenţa patrimoniului. În alţi termeni, apărând
proprietatea, legea penală protejează, implicit, patrimoniul. De aceea, abordarea problemei
privind apărarea penală a proprietăţii într-un context mai larg – al apărării penale a patrimoniului
– se impune cu necesitate și nu are decât să faciliteze înţelegerea corectă a semnificaţiei noţiunii
de patrimoniu ca valoare socială.
Astfel, menţionăm că relaţiile sociale de proprietate se referă la apropierea bunurilor, a
obiectelor dreptului de proprietate, care sunt fie mijloace de producţie, fie produse ale activităţii

1
omului. Termenul “apropiere”, utilizat în context, se referă la apropierea înţeleasă nu ca proces
de producţie, ci ca premisă și, totodată, ca rezultat al acestui proces. Desemnând în fond o stare
de apartenenţă a bunurilor, proprietatea poate fi privită ca latura statică a producţiei sociale.
Așadar, totalitatea relaţiilor de producţie cuprinde, pe de o parte, latura statică a
producţiei sociale, iar, pe de altă parte, latura dinamică a acesteia.
Altfel spus, ea cuprinde, în primul rând, starea de apartenenţă a bunurilor – statului,
persoanelor juridice sau fizice. De aceea, atunci când făptuitorul săvârșește o infracţiune contra
patrimoniului, victima este lipsită de posibilitatea de a poseda bunurile ce i-au fost sustrase,
distruse, deteriorate, ocupate etc., în același timp fiind lipsită de posibilitatea de a le repartiza,
schimba, consuma sau de a le utiliza pentru producerea altor bunuri.
Dacă latura statică a producţiei sociale se exprimă în proprietate, atunci ce exprimă latura
dinamică a producţiei sociale? Aceasta din urmă exprimă procesul de funcţionare reală a
relaţiilor sociale de proprietate în diversele ramuri ale economiei naţionale. De aceea, procesele
însoţite de utilizarea, reproducţia și circuitul proprietăţii trebuie raportate la sfera activităţii
economice. Latura
dinamică a relaţiilor de producţie, adică relaţiile sociale economice (privite în accepţiune
îngustă), trebuie raportate, din punctul de vedere al dreptului penal, la obiectul juridic generic al
infracţiunilor prevăzute în Capitolul X “Infracţiuni economice” din Partea specială a Codului
penal al Republicii Moldova.
Denumirea “Infracţiuni contra patrimoniului” a Capitolului VI din Partea specială a
Codului penal în vigoare este, în raport cu ocrotirea pe care o asigură legea penală, mai adecvată
decât denumirea “Infracţiuni contra proprietăţii”, pe care o avea Capitolul III din Codul penal
anterior. Or, legea penală exercită această ocrotire sub aspectul menţinerii poziţiei faptice a
bunurilor, poziţie care poate să derive din alte drepturi reale decât din dreptul de proprietate.
Noţiunea de patrimoniu, privită ca universalitate ideală, este mult mai cuprinzătoare decât
noţiunea de proprietate, incluzând, în afara expresiei sale juridice – dreptul de proprietate, toate
celelalte drepturi reale, precum și drepturile de creanţă, alături de obligaţiile patrimoniale, de
asemenea orice situaţie care prezintă chiar numai o aparenţă de drept. În același timp, nu putem
face abstracţie de faptul că proprietatea constituie chintesenţa patrimoniului.
Aceasta este explicaţia pentru care legiuitorul enumeră, la alin. (1) al art. 2 din CP al RM,
printre valorile sociale funda mentale, ocrotite de legea penală împotriva infracţiunilor, tocmai
proprietatea, nu însă patrimoniul.
Fiind reglementat de legea civilă, patrimoniul este apărat, în primul rând, prin mijloace de
drept civil. În cazul faptelor prevăzute de normele Capitolului VI din Partea Specială a Codului
penal, patrimoniul este supus însă unor vătămări care fac necesară intervenţia mijloacelor de
drept penal. Toate aceste fapte sunt prejudiciabile, pentru că aduc atingere unei valori sociale
fundamentale și fac cu neputinţă circuitul civil. Împotriva acestora, mijloacele de drept civil sunt
neputincioase, deoarece se limitează la repararea prejudiciului, adică la refacerea activului
patrimonial. Dar ele nu pot să prevină, prin represiune, repetarea unor astfel de fapte care creează
starea de nesiguranţă a proprietăţilor și de insecuritate a circuitului civil. De aceea, se impune
incriminarea și sancţionarea penală a faptelor de acest gen, fără să excludă, ci, dimpotrivă, să
facă mai active mijloacele de drept civil de reparare a prejudiciului.
Fiecare din infracţiunile contra patrimoniului are și un obiect juridic special, format din
relaţiile sociale referitoare la anumite valori sociale specifice: relaţiile sociale cu privire la
posesia asupra bunurilor mobile (în cazul infracţiunilor de la art. 186, 187 din CP al RM);
relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor imobile (în cazul infracţiunii de la art. 193

2
din CP al RM); relaţiile sociale cu privire la substanţa, integritatea și potenţialul de utilizare a
bunurilor (în cazul infracţiunilor de la art. 197 din CP al RM) etc.
Dar pe lângă infracţiunile cu obiect juridic simplu, mai există și infracţiuni cu obiect
juridic complex și infracţiuni cu obiect juridic multiplu, făcând parte din același capitol al legii
penale. În cazul ultimelor, relaţiile sociale, referitoare la anumite valori sociale specifice care
derivă din patrimoniu, sunt vătămate nu în mod exclusiv, ci în principal. Totodată, în mod
adiacent, se aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la anumite valori sociale specifice, care
derivă din alte valori sociale fundamentale decât patrimoniul.
Printre infracţiunile cu obiect juridic complex se numără: tâlhăria (art. 188 din CP al
RM); șantajul (art. 189 din CP al RM); escrocheria (art. 190 din CP al RM) etc. Totodată, se
poate remarca vătămarea, în mod adiacent, a unor relaţii sociale referitoare la valorile sociale
specifice, care derivă din alte valori sociale fundamentale decât patrimoniul, la unele modalităţi
agravate ale infracţiunilor cu obiect juridic simplu. Aceste modalităţi sunt prevăzute la: lit. e) din
alin. (2) al art. 187; lit. a), b) al alin. (2) al art. 197 din CP al RM etc.
Printre infracţiunile cu obiect juridic multiplu pot fi enumerate: delapidarea averii străine
(art. 191 din CP al RM); dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se știe că au fost
obţinute pe cale criminală (art. 199 din CP al RM). Astfel de infracţiuni, ca și infracţiunile
complexe, au unul sau câteva obiecte juridice secundare. Însă, spre deosebire de infracţiunile
complexe, ele reprezintă o singură acţiune (inacţiune), și nu un sistem de acţiuni (inacţiuni).
În principiu, toate infracţiunile contra patrimoniului au un obiect material.
În cazul unor infracţiuni complexe din grupul examinat se poate vorbi chiar despre
prezenţa a două obiecte materiale – obiectul material principal și obiectul material secundar. În
orice caz, obiectul material al infracţiunilor contra patrimoniului îl formează, în mod prioritar,
anumite bunuri. Unele dintre infracţiunile contra patrimoniului (de exemplu, cele prevăzute la
art. 186-188, 190-192 din CP al RM etc.) nu pot avea ca obiect material decât un bun mobil.
Dimpotrivă, infracţiunea de la art. 193 din CP al RM nu poate avea ca obiect material decât un
bun imobil. Dar există și infracţiuni care au, ca obiect material, orice fel de bun – mobil sau
imobil (de exemplu, infracţiunile prevăzute la art. 197 din CP al RM).
De regulă, în calitate de victimă a infracţiunilor contra patrimoniului evoluează posesorul
de fapt. În acest sens, se poate consemna că, incriminând faptele îndreptate contra patrimoniului,
legea penală are în vedere nu poziţia juridică a victimei, ci fapta ilicită a subiectului. Victima nu
are obligaţia să probeze că deţine careva poziţie juridică în raport cu bunul ce i-a fost sustras,
distrus, deteriorat etc. prin comiterea faptei infracţionale.
Totuși, în unele situaţii, legiuitorul indică, chiar în dispoziţia normei penale, trăsăturile
victimei: persoana agresată (art. 188 din CP al RM); proprietarul, posesorul, deţinătorul, rudele
sau apropiaţii acestora (art. 189 din CP al RM); proprietarul (art. 193, 196 din CP al RM) etc.
Sub aspectul laturii obiective, este necesar a menţiona că infracţiunile contra
patrimoniului se comit, în majoritatea cazurilor, prin acţiune. Numai în cazul faptelor
infracţionale prevăzute la art. 196, 197, 198 din CP al RM se poate săvârși și o inacţiune.
Cea mai mare parte a faptelor incriminate în cadrul Capitolului VI din Partea specială a
Codului penal sunt infracţiuni materiale. Pe de altă parte, infracţiuni formale sunt cele prevăzute
la art. 188, 189, 192 din CP al RM etc. Totuși, chiar în ipoteza unora dintre infracţiunile formale,
anumite modalităţi aggravate pot adopta forma unei infracţiuni materiale (de exemplu,
modalităţile de la lit. f) din alin. (2) al art. 188, de la lit. e), f) din alin. (3) al art. 189 din CP al
RM).

3
 Semnele secundare ale laturii obiective sunt, în general, irelevante pentru calificarea
infracţiunilor contra patrimoniului. Totuși, pentru unele din aceste infracţiuni, existenţa
următoarelor semne este obligatorie: 1) metoda: pătrunderea în încăpere, în alt loc pentru
depozitare sau în locuinţă (lit. c) din alin. (2) al art. 186; lit. d) din alin. (2) al art. 187; lit. d) din
alin. (2) al art. 188 din CP al RM) etc.; 2) modul: ascuns (art. 186 din CP al RM); deschis (art.
187
din CP al RM); 3) mijloacele: armă sau alte obiecte folosite în calitate de armă (lit. e) din alin.
(2) al art. 188; lit. b) din alin. (3) al art. 189 din CP al RM); 4) locul: încăpere, alt loc pentru
depozitare sau locuinţă (lit. c) din alin. (2) al art. 186; lit. d) din alin. (2) al art. 187; lit. d) din
alin. (2) al art. 188 din CP al RM); buzunare, genţi sau alte obiecte prezente la victimă (art. 192
din CP al RM); 5) timpul: timpul unei calamităţi (lit. a) din alin. (3) al art. 186; lit. a) din alin. (3)
al art. 187; lit. a) din alin. (3) al art. 188 din CP al RM) etc.
Din punctul de vedere al laturii subiective, menţionăm, în primul rând, că forma de
vinovăţie la majoritatea infracţiunilor analizate se exprimă prin intenţie. Doar faptele incriminate
la art. 198 și 200 din CP al RM sunt săvârșite din imprudenţă.
Majoritatea infracţiunilor contra patrimoniului presupun existenţa obligatory a scopului
de cupiditate. Prezenţa acestui scop nu se cere în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 193, 197,
199 din CP al RM.
De regulă, subiect al infracţiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică
responsabilă, care la momentul săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta răspunderii penale: 14 ani
(art. 186-188; alin. (2)-(4) ale art. 189; alin. (2), (3) ale art. 190; alin. (2) ale art. 192; alin. (4) al
art. 196; alin.(2) art.197 din CP al RM) sau 16 ani (în celelalte cazuri). De asemenea, în cazul
unor fapte infracţionale din grupul examinat, legea cere ca subiectul să aibă o calitate specială:
persoana căreia i s-au încredinţat în administrare bunurile victimei (art. 191 din CP al RM) etc.
Luând în consideraţie specificul faptei prin care se aduce atingere obiectului juridic
special, precum și prezenţa sau lipsa scopului de cupiditate, tipologia infracţiunilor contra
patrimoniului poate fi înfăţișată în felul următor:
1) infracţiuni săvârșite prin sustragere (art. 186-188, 190-192 din CP al RM);
2) infracţiuni având scop de cupiditate, care nu sunt săvârșite prin sustragere (art. 189,
196 din CP al RM);
3) infracţiuni comise în scop de cupiditate, având o natură mixtă (art. 194 din CP al RM);
4) infracţiuni comise fără scop de cupiditate (art. 193, 197, 199 din CP al RM).
Se impune o precizare cu privire la natura infracţiunilor din cel de-al treilea subgrup sus-
menţionat: datorită modalităţilor de realizare, aceste infracţiuni îmbină atât caracteristicile
infracţiunilor săvârșite prin sustragere, cât și ale infracţiunilor comise în scop de cupiditate, însă
nu prin sustragere.
Ca urmare, infracţiunile de la art. 194 din CP al RM nu pot fi incluse nici la primul tip
menţionat, nici la cel de-al doilea.

4
 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
SĂVÂRȘITE PRIN SUSTRAGERE

1. Noţiunea și semnele sustragerii

Prin “sustragere” se înţelege luarea ilegală și gratuită a bunurilor mobile din posesia
altuia, care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia, săvârșită în scop de cupiditate
(profit).
Această definiţie doctrinară a noţiunii de sustragere cuprinde următoarele șapte semne
constitutive, care au un caracter necesar și suficient: 1) “luarea”; 2) “din posesia altuia”; 3) “a
bunurilor mobile”; 4) “ilegală”; 5) “gratuită”; 6) “care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv
acestuia”; 7) “săvârșită în scop de cupiditate (profit)”.
Semnele nominalizate sunt obligatorii pentru orice infracţiune contra patrimoniului,
săvârșită prin sustragere. Absenţa oricăruia din aceste semne ne permite să percepem cele comise
deja nu în calitate de sustragere, ci ca alt gen de infracţiune, sau, în genere, ca faptă care nu are
relevanţă penală.
Considerăm binevenită examinarea semnelor constitutive ale noţiunii de sustragere în
cadrul analizei elementelor componenţei generice a infracţiunii de sustragere, componenţă ce
formează un sistem integral.
Abordând problema obiectului infracţiunilor săvârșite prin sustragere, menţionăm că, la
toate aceste infracţiuni, obiectul juridic comun îl constituie relaţiile sociale cu privire la posesia
asupra bunurilor mobile.
Desfășurarea normală a relaţiilor sociale interesând existenţa, dezvoltarea și consolidarea
patrimoniului impune respectarea posesiei asupra bunurilor, adică a poziţiei, de fapt, în care se
află, din punctul de vedere al păstrării și al destinaţiei lor, bunurile ce ţin de sfera patrimonială a
victimei.
Prin comiterea de sustragere a acestor bunuri, violându-se reglementările ce sunt
destinate să asigure poziţia de fapt a bunurilor aparţinând altor personae fizice, persoanelor
juridice sau statului, se aduce, implicit, o gravă atingere relaţiilor și valorilor sociale menţionate
mai sus. Anterior săvârșirii sustragerii, bunul se află într-o anumită poziţie, cu relevanţă socială,
care constă în faptul că el se găsește în posesia de fapt a unei alte persoane decât făptuitorul.
Sustragerea implică, pe de o parte, preexistenţa acestei situaţii privitoare la poziţia
bunului, iar, pe de altă parte, săvârșirea acţiunii prin care bunul este scos, în mod ilicit, din
această poziţie și trecut în același mod într-o altă poziţie, sub stăpânirea făptuitorului.
De obiectul juridic comun al infracţiunilor săvârșite prin sustragere se ţine seama atât la
stabilirea gradului de pericol social generic, cât și la determinarea gradului de pericol social
concret al faptelor care aparţin acestui subgroup al infracţiunilor contra patrimoniului. Cercetarea
obiectului infracţiunilor săvârșite prin sustragere nu se poate limita la obiectul juridic comun.

Obiectul material al infracţiunilor săvârșite prin sustragere îl constituie bunurile care au o

existenţă materială, care sunt create prin munca omului și care dispun de valoare materială și cost
determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru făptuitor. Astfel, în calitatea lor de obiect

5
material al infracţiunilor analizate, bunurile se caracterizează printr-un ansamblu de aspecte de
natură socială, economică, fizică și juridică.
Sub aspect social, obiectul material al sustragerii este constituit din bunurile în a căror
creare este investită munca umană, prin care bunurile sunt detașate de starea lor naturală.
Aspectul examinat este important mai ales în planul delimitării infracţiunilor contra
patrimoniului, săvârșite prin sustragere, de unele infracţiuni ecologice (de exemplu, de
infracţiunile prevăzute la art. 231, 233, 234 din CP al RM).
În general, aplicarea muncii umane constituie o condiţie pentru trecerea entităţilor
materiale din categoria de produse ale naturii în categoria de valori material-marfare create prin
munca omului. Totuși, nu trebuie absolutizată teza conform căreia produsele naturii se desprind
din starea lor naturală doar materializând în sine o anumită măsură a muncii umane. Cauza
constă în aceea că, la ora actuală, majoritatea componentelor materiale ale mediului înconjurător
sunt legate, într-un fel sau altul, de activitatea prealabilă de investire a muncii umane. Cu alte
cuvinte, aceste componente sunt trecute prin “filtrul” muncii anterioare a omului (de exemplu,
sub formă de lucrări de regenerare a pădurilor, de strămutare a animalelor sălbatice etc.).
Dacă însă componentele indicate, care materializează în sine munca omului (fâșiile
forestiere artificiale, animalele sălbatice strămutate etc.), ulterior există în condiţii naturale
(firești, neartificiale), atunci aceste componente nu vor putea forma obiectul material al
sustragerii. Aceasta deoarece scopul lucrărilor de regenerare, de strămutare etc. constă nu în a
introduce aceste
componente în circuitul marfar, ci în a restabili sau a păstra echilibrul ecologic, favorabil vieţii și
activităţii omului. Prin urmare, infracţiunile, care au ca obiect material asemenea componente,
aduc atingere, în ultimă instanţă, nu relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu, ci relaţiilor sociale
cu privire la integritatea mediului înconjurător, deci constituie infracţiuni ecologice.
Dimpotrivă, este posibilă situaţia când: 1) produsele naturii sunt detașate de starea lor
naturală datorită muncii aplicate; 2) produsele naturii își păstrează legătura cu mediul natural, dar
sunt incluse în procesul de producţie.
În această situaţie, cele comise sunt calificate ca sustragere, dacă se exprimă, de exemplu,
în: acţiunile de prindere a peștelui sau de capturare a animalelor, crescute de întreprinderi
specializate în încăperi sau locuri special construite sau adaptate; acţiunile de luare în posesie a
roadei crescute, dar care nu a fost culeasă; acţiunile de luare în posesie a copacilor care au fost
tăiaţi și pregătiţi pentru stivuire, comercializare sau transportare etc.
În concluzie, este necesar a specifica că, pentru a delimita obiectul material al
infracţiunilor contra patrimoniului, săvârșite prin sustragere, de infracţiunile ecologice prevăzute
la art. 231, 233, 234 din CP al RM, este nevoie de a stabili scopul aplicării muncii umane asupra
componentelor materiale ale mediului înconjurător. Dacă acest scop a constat în a restabili sau a
păstra situaţia ecologică favorabilă pentru viaţa și activitatea omului, atunci cele săvârșite
formează una din faptele infracţionale incriminate la art. 231, 233 sau la art. 234 din CP al RM.
Din contra, dacă scopul în care s-a aplicat munca umană asupra componentelor materiale ale
mediului înconjurător s-a exprimat în a include componentele date în circuitul marfar, în
procesul de producţie, atunci cele comise se califică potrivit normelor corespunzătoare cuprinse
în Capitolul VI din Partea specială a Codului penal.
Sub aspect economic, bunurile care formează obiectul material al infracţiunilor săvârșite
prin sustragere trebuie să aibă o valoare materială (economică) și un cost determinat.
Prezenţa valorii materiale (economice) constă în aceea că, în calitate de bunuri apar
valorile material-marfare, precum și alte valori care au cost și expresia bănească a acestuia –

6
preţ. Costul exprimă valoarea obiectivă a bunului, utilitatea socială a acestuia. Dacă bunul are
doar o valoare subiectivă, sentimentală, având o utilitate individuală, el nu va putea forma
obiectul material al infracţiunilor săvârșite prin sustragere (de exemplu, o agendă, o poză a unei
cunoștinţe, un jurnal intim cu însemnările persoanei etc.). Aceasta deoarece un astfel de bun nu
va putea fi evaluat în bani. Or, pentru a fi considerat parte a sferei patrimoniale a unei persoane,
bunul trebuie să poată fi evaluat în bani, cerinţă ce se desprinde chiar din definiţia noţiunii de
patrimoniu conţinută la art. 284 al Codului civil.
Există bunuri care, pe lângă o utilitate individuală, au și o utilitate socială: pozele unor
celebrităţi (mai ales cu autografele acestora), jurnalele intime ale acestora, scrisorile lor etc.
Evident, asemenea bunuri, constituind exponate muzeale, piese de arhivă, obiecte de vânzare-
cumpărare sau de licitaţie, trebuie recunoscute ca obiect material al infracţiunilor săvârșite prin
sustragere.
Sub aspect fizic, bunurile, privite ca obiect material al infracţiunilor săvârșite prin
sustragere, trebuie să fie bunuri mobile. Reprezentând unul dintre semnele constitutive ale
noţiunii de sustragere, calitatea de bun mobil permite delimitarea infracţiunilor săvârșite prin
sustragere de infracţiunea prevăzută la art. 193 din CP al RM (“Tulburarea de posesie”).
Limitarea obiectelor materiale ale sustragerii la bunurile mobile are ca explicaţie faptul că
sustragerea este înţeleasă tradiţional ca deplasare a bunurilor în spaţiu de pe o locaţie permanentă
sau provizorie, în rezultatul căreia făptuitorul devine stăpânul de facto al acestor bunuri, iar
posesorul precedent încetează a le mai stăpâni.
În contrast, un bun imobil nu poate constitui obiectul material al sustragerii. De altfel, cu
privire la un asemenea bun, realizarea acţiunii de luare e de neconceput: nu poţi lua ceva care
este imutabil prin definiţie. Pentru bunurile imobile, prezintă importanţă nu numai legătura lor
solidă de sol, dar și destinaţia lor funcţională, care nu poate fi realizată în lipsa unei asemenea
legături.
Multe din bunurile imobile sunt, în același timp, bunuri indivizibile. De aceea, oricare
atingere având natura sustragerii, săvârșită prin influenţarea asupra acestor bunuri, ar însemna fie
anularea, ca rezultat al divizării lor, a destinaţiei economice pe care o aveau, fie, cel puţin, o
depreciere considerabilă.
Dacă un bun imobil nu poate fi sustras, în schimb părţile dintr-un asemenea bun, devenite
mobile prin detașare, pot constitui obiectul material al faptei date. De exemplu, dacă o casă nu
poate fi sustrasă, în schimb pot fi sustrase ușile, ferestrele acesteia etc. Dacă prin detașarea
părţilor dintr-un imobil s-a provocat și distrugerea sau deteriorarea imobilului respectiv, alături
de fapta de sustragere subzistă și acea prevăzută la art. 197 din CP al RM, faptele fiind calificate
în concurs.
În conformitate cu alin. (5) al art. 288 din Codul civil, bunuri mobile sunt considerate
inclusiv banii și titlurile de valoare.
Banii reprezintă echivalentul universal al costului, fiind o marfă distinctă care exprimă
preţul oricăror altor genuri de bunuri. Ca obiect material al infracţiunilor săvârșite prin
sustragere, banii pot fi reprezentaţi prin valuta naţională sau străină.
De asemenea, cardurile sau alte carnete de plată, din moment ce nu constituie titluri de
valoare, nu pot forma obiectul material al infracţiunii săvârșite prin sustragere. Luarea ilegală a
cardurilor sau a altor carnete de plată, în prezenţa unor probe suplimentare, poate forma
pregătirea de sustragere a mijloacelor bănești corespunzătoare. În mod similar, în prezenţa
probării intenţiei de a comite ulterior sustragerea hainelor persoanei de la vestiarul restaurantului,
teatrului, cafenelei etc., trebuie calificată luarea ilegală de la victimă a jetonului cu număr de

7
identificare, care nu poate constitui obiectul material al sustragerii, însă poate fi mijlocul de
săvârșire a acesteia.
Sub aspect juridic, bunurile, privite ca obiect material al infracţiunilor săvârșite prin
sustragere, trebuie să fie străine pentru făptuitor. În alţi termeni, evocând unul dintre semnele
constitutive ale noţiunii de sustragere, bunul trebuie să se afle, în momentul săvârșirii
infracţiunii, în posesia altuia. Fapta va fi calificată ca sustragere atât în cazul în care bunurile au
fost luate de la proprietar sau posesorul legitim, cât și în cazul în care ele au fost luate de la un
posesor nelegitim, de exemplu de la persoana care a sustras anterior aceste bunuri. Pentru
calificare nu contează dacă bunurile, sustrase de la posesorul lor de fapt, au fost dobândite de el
legitim sau nelegitim nici dacă dorinţa acestuia de a dispune de ele corespundea normelor
juridice și morale. În același timp, dacă făptuitorul ia bunurile de la posesorul nelegitim, pentru a
le transmite proprietarului sau posesorului legitim, fapta nu poate forma sustragerea.
Aceasta deoarece nu are loc o înstrăinare a bunurilor, ci o revenire a acestora în sfera
patrimonială a victimei. În genere, “sustragerea” propriului bun nu vatămă relaţiile sociale cu
privire la posesia asupra bunurilor mobile. Revendicarea, prin metode ilegale, a propriului bun
(de exemplu, revendicarea de către proprietar a bunului aflat la o altă persoană care este
posesorul lui legitim) sau a bunului asupra căruia făptuitorul admite că ar avea careva drepturi
trebuie calificată ca samavolnicie (art. 352 din CP al RM sau art. 175 din Codul cu privire la
contravenţiile administrative) sau ca pregătire de escrocherie (art. 26 și art. 190 din CP al RM)
(dacă a fost probată intenţia făptuitorului de a obţine compensarea pentru bunul, sub aparență,
dispărut).

Latura obiectivă a infracţiunilor săvârșite prin sustragere are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea de luare ilegală și gratuită;
2) urmările prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile.
Optând pentru termenul “luare”, în vederea desemnării acţiunii prin care se săvârșește
sustragerea, am ajuns la concluzia că tocmai acesta caracterizează cel mai deplin și corect toate
formele posibile ale sustragerii. Considerentele în spri jinul acestei afirmaţii sunt următoarele: 1)
acest termen indică asupra faptului că, până la săvârșirea acţiunii prejudiciabile, bunul se găsea
în posesia altuia; 2) prin conţinutul său semantic, acest termen măr tu risește despre
inevitabilitatea prejudiciului patrimonial efectiv ca urmare a sus tra gerii săvârșite; 3) indicând
mecanismul de atingere a obiectului juridic comun al infracţiunii săvârșite prin sustragere, acest
termen reflectă cel mai exact însuși procesul de influenţare nemijlocită infracţională din exterior
asupra bunului străin, privit ca obiect material al sustragerii; 4) termenul dat determină cel mai
reușit momentul de consumare a sustragerii.
Fapta prejudiciabilă din contextual sustragerii poate fi caracterizată prin trei acţiuni
posibile:
a) luarea bunurilor străine;
b) trecerea bunurilor străine în folosul făptuitorului sau al unor terţe persoane;
c) luarea bunurilor străine și trecerea lor în folosul făptuitorului sau al unor terţe
persoane.
Referindu-ne la esenţa noţiunii de luare, trebuie de spus că pentru a încălca starea de
apartenenţă a anumitor bunuri ale posesorului, acesta trebuie lipsit de posibili tatea socială de a-
și exercita puterea asupra acestor bunuri. Acest lucru se întâmplă atunci când bunurile sunt

8
despărţite fizic de către făptuitor de cealaltă masă patrimonială. În cazul sustragerilor, ca metodă
de realizare
a unei astfel de departajări poate evolua luarea. Dar oare, în cazul delapidării, făptuitorul nu
operează prin intermediul luării?
În cazul delapidării, făptuitorul este persoana căreia bunurile i-au fost încredinţate în
temeiul legii. Însă, ele sunt încredinţate pentru executarea unor atribuţii strict determinate. Pentru
a săvârși sustragerea și a deveni posesor ilegal, făptuitorul ia bunurile din fondurile
proprietarului. Luarea se face de la proprietar, nu de la făptuitorul însuși (lucru imposibil), prin
aceasta aducându-
se atingere poziţiei bunurilor care aparţin sau interesează patrimonial unităţii publice sau private.
În context, nu putem să nu amintim de aserţiunea din cadrul doctrine penale române, potrivit
căreia luarea “se săvârșește fie cu mișcarea și ridicarea bunu ui din locul unde se află, fie cu
lăsarea bunului în același loc, dar, în orice caz, cu încetarea dispoziţiunii posesorului de până
atunci asupra bunului și stabilirea dispoziţiunii asupra acestuia.
Necesitatea specificării ilegalităţii acţiunii de luare, ca semn constitutiv al noţiunii de
sustragere, rezultă din săvârșirea sustragerii pe calea violării iminente a prevederilor legislative
ce reglementează regimul posesiei asupra bunurilor, și, implicit, din săvârșirea sustragerii numai
în formele cerute de normele incri mi na toare din cadrul Capitolului VI al Părţii speciale a
Codului penal (criteriul obiectiv al ilegalităţii). De asemenea, necesitatea specificării ilegalităţii
acţiunii de luare, ca semn constitutiv al noţiunii de sustragere, rezultă din lipsa la făptuitor a
oricăror drepturi asupra bunurilor luate (criteriul subiectiv al ilegalităţii).
De aici se desprinde că luarea bunurilor, asupra cărora făptuitorul are un drept, nu este o
sustragere, chiar dacă această luare a fost realizată în una din formele cerute la art. 186-188, 190-
192 din CP al RM. În prezenţa unor condiţii necesare, asemenea acţiune poate fi calificată ca
samavolnicie.
În calitate de alt semn constitutiv al noţiunii de sustragere, examinat în contextul laturii
obiective a sustragerii, trebuie consemnată gratuitatea luării bunurilor de către făptuitor. Luarea
ilegală, dar echivalentă (integral compensată) a bunurilor altuia nu constituie sustragere,
deoarece în acest caz posesorului nu i-a fost cauzat nici un prejudiciu patrimonial.
Gratuitatea luării are loc în cazurile în care această luare se realizează fără o despăgubire
în bani pe măsură a costului bunului luat sau fără o acordare a echivalentului sub formă de
muncă sau bunuri de aceeași valoare, fie cu despăgubire simbolică ori neadecvată a costului
bunului luat.
De exemplu, primirea mijloacelor bănești pentru munca efectiv prestată, deși în baza unor
documente falsificate sau incorect perfectate, nu constituie o sustragere. Aceasta deoarece luarea
ilegală nu este legată, în acest caz, de cauzarea unui prejudiciu patrimonial, dacă făptuitorul îl
compensează printr-un echivalent sub formă de muncă.
Totodată, dacă remunerarea muncii se face nu numai cu luarea în calcul a cantităţii și
calităţii muncii prestate, dar mai include și diverse sporuri de retribuţie (pentru anii serviţi,
pentru munca în localităţile îndepărtate, pentru gradul știinţific etc.), atunci primirea ilegală
intenţionată a unor asemenea sporuri de către persoanele care nu au dreptul să beneficieze de ele
se califică nu doar conform art. 361 din CP al RM, dar și ca sustragere (sub formă de
escrocherie). Însă, în acest caz, mărimea sustragerii o va forma nu întreaga sumă a banilor
primiţi, ci numai acea parte a ei care constituie sporul procentual de retribuţie sau diferenţa dintre
salariul obișnuit și cel majorat.

9
Luarea ilegală va fi considerată gratuită și atunci când compensarea costului bunurilor luate a
avut loc deja după săvârșirea sustragerii, după consumarea acesteia ca urmare a căinţei sincere.
În conformitate cu lit. g) a art. 76 din CP al RM, această circumstanţă poate atenua răspunderea
penală pentru sustragere, dar nicidecum să-l absolvească pe făptuitor de ea.
Despre lipsa gratuităţii luării, ca absenţă a semnului constitutiv al noţiunii de sustragere,
se poate vorbi în situaţia acordării compensării corespunzătoare până la consumarea sustragerii,
nu însă ulterior acesteia.
Ca parţială, compensarea costului bunurilor luate trebuie considerată în funcţie de
mărimea părţii în raport cu întregul, ca: 1) lipsa sustragerii infracţionale (operând prevederea de
la alin. (2) al art. 14 din CP al RM); 2) sustragere în proporţii mici din avutul proprietarului (art.
51 din Codul cu privire la contravenţiile administrative); 3) sustragere prevăzută la alin. (1) al
art. 186-188, 190 sau la art. 192 din CP al RM; 4) sustragere săvârșită cu cauzarea de daune în
proporţii considerabile (lit. d) din alin. (2) al art. 186; lit. f) din alin. (2) al art. 187; lit. f) din alin.
(2) al art. 188; lit. c) din alin. (2) al art.190; lit. c) din alin. (2) al art. 191 din CP al RM); 4)
sustragere în proporţii mari (alin. (1) al art. 195 din CP al RM); 5) sustragere în proporţii
deosebit de mari (alin. (2) al art. 195 din CP al RM).
Pentru a alege corect una din aceste soluţii, este necesară analiza tuturor circumstanţelor
concrete ale cazului, cu luarea în seamă, când o cere situaţia, a opiniei victimei.
Infracţiunile săvârșite prin sustragere (cu excepţia tâlhăriei și a pungășiei) sunt infracţiuni
materiale. Așadar, la calificarea infracţiunilor date este imperioasă determinarea urmărilor
prejudiciabile pe care le provoacă luarea ilegală și gratuită a bunurilor mobile din posesia altuia.
În cazul fiecărei infracţiuni săvârșite prin sustragere (cu excepţiile sus-menţionate), asupra
obiectului material se produc schimbări privind bunul care formează acest obiect, schimbări în
poziţia de fapt a acestui bun, legate de trecerea lui din sfera patrimonială a victimei în sfera
patrimonială a făptuitorului. Expresia juridică, pe planul dreptului civil, a acestor schimbări
materiale (gol patrimonial) este prejudicial patrimonial cauzat victimei. Dar de ce numai
prejudiciul patrimonial, nu și cel moral? Răspunzând la această întrebare, menţionăm, în primul
rând, că, întotdeauna, răspunderea penală pentru infracţiunile contra patrimoniului, în general, și
pentru infracţiunile săvârșite prin sustragere, în special, era și este condiţionată de mărimea
prejudiciului cauzat. Anume această concepţie se desprinde din interpretarea prevederilor art.
126 din CP al RM. De altfel, experimentul eșuat de promovare a tezei conţinute în redacţia
iniţială a alin. (2) al art. 126 din CP al RM nu vine decât în sprijinul acestei concepţii. Iar sensul
acestei concepţii este următorul: conștiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă în vizorul său toate
semnele
laturii obiective a infracţiunii; nu-i poţi imputa unei persoane ceva care nu era cuprins de
conștiinţa ei la momentul săvârșirii infracţiunii. Or, determinarea mărimii prejudiciului moral,
precum și probarea acestuia, întotdeauna a fost dificilă, fapt la care se face referință și în doctrina
juridico-civilă.
În al doilea rând, așa cum rezultă din prevederile art. 1398 și art. 1422 ale Codului civil,
reparaţia prejudiciului moral este posibilă numai în cazurile prevăzute de legislaţie (de exemplu,
în cazul încălcării drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi în ipoteza atingerii aduse vieţii,
sănătăţii, libertăţii, inviolabilităţii sexuale și libertăţii sexuale sau a altor valori sociale care
privesc
persoana). Evident, oricare infracţiune, implicând o încălcare a drepturilor victimei, pricinuiește
acesteia cel puţin suferinţe de ordin moral, dacă victima este capabilă să conștientizeze că i-au
fost încălcate anumite drepturi. Însă, la fel de adevărat este că nu orice infracţiune generează

10
dreptul victimei la reparaţia prejudiciului moral cauzat prin respectiva infracţiune. În această
ordine de idei, sprijinim punctul de vedere exprimat în doctrina juridico-civilă, potrivit căruia
“infracţiunile care aduc atingere unor valori sociale ce ţin de patrimoniu (de exemplu, furtul,
escrocheria etc.), deși în majoritatea cazurilor cauzează victimei suferinţe morale, nu atrag
apariţia la aceasta a dreptului subiectiv de reparaţie a prejudiciului moral; prin corelaţie, la
făptuitor nu apare obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat”. Logic, rezultă că prejudicial
moral nu poate fi o componentă a prejudiciului provocat de infracţiunile contra patrimoniului, în
general, și a infracţiunilor săvârșite prin sustragere, în special. Excepţie constituie cazurile când,
în mod adiacent, se aduce atingere relaţiilor sociale cu privire la libertatea psihică, integritatea
corporală, sănătatea persoanei (lit. e) din alin. (2) al art. 187, art. 188 din CP al RM). În toate
celelalte cazuri, luarea în calcul a prejudiciului moral la calificarea infracţiunii ar echivala cu
încălcarea flagrantă a principiului legalităţii.
Pentru a imputa cuiva săvârșirea sustragerii, este necesar a stabili că golul patrimonial,
creat în sfera patrimonială a victimei, și, implicit, sporirea atestată în cadrul sferei patrimoniale a
făptuitorului reprezintă efectul tocmai al luării ilegale și gratuite a bunurilor mobile din posesia
victimei.
Nu putem finaliza analiza laturii obiective a sustragerii fără a examina problema privind
momentul de consumare a acestei fapte. Infracţiunile săvârșite prin sustragere (cu excepţia
tâlhăriei și a pungășiei) se consideră consumate din momentul în care bunurile au fost luate din
posesia altuia, iar făptuitorul are posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de acele bunuri la
dorinţa lui. Dacă făptuitorul nu a obţinut posibilitatea reală de a se folosi de bunurile luate sau de
a dispune de ele la propria dorinţă, adică nu a dus infracţiunea până la capăt din cauze
independente de voinţa lui, cele comise urmează a fi calificate ca tentativă de sustragere (art. 27
și art. 186, 187, 190 sau art. 191 din CP al RM).
Criteriul, în baza căruia a fost determinat momentul de consumare a sustragerii, se
întemeiază, așadar, nu pe deposedare (scoaterea bunului din sfera patrimonială a victimei), ci pe
imposedare (trecerea acelui bun în sfera patrimonială a făptuitorului). Dacă deposedarea nu a fost
urmată de cel de-al doilea act – imposedarea, nu putem vorbi despre sustragere consumată.
Posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunurile altuia la propria dorinţă a
făptuitorului nu presupune, necesarmente, ca acesta să înceapă să se folosească efectiv sau să
dispună de acele bunuri. Dacă ne amintim că dreptul de proprietate presupune existenţa a trei
atribute – posesia, folosinţa și dispoziţia – atunci, pentru a considera că sustragerea este
consumată, doar primul atribut – posesia – trebuie să existe la modul obiectiv, în realitate,
celelalte două – folosinţa și dispoziţia – existând doar subiectiv, în sfera psihică a făptuitorului.
Așadar, prin “posibilitatea reală de a folosi sau a dispune de bunurile luate la propria dorinţă” se
înţelege situaţia când aceste bunuri se află în posesia făptuitorului și el singur hotărăște cum să
procedeze cu ele mai departe – să le consume, să le vândă, să le transmită altor persoane etc.
Altfel spus, are loc o îmbinare a două criterii: a criteriului obiectiv (bunurile se află în posesia
făptuitorului) și a criteriului subiectiv (făptuitorul se consideră proprietar al bunurilor luate).
O examinare aparte reclamă problema privind momentul consumării sustra gerii săvârșite
de pe teritoriul unui obiectiv păzit. De regulă, în astfel de cazuri, sustragerea se consideră
consumată din momentul scoaterii bunurilor în afara teri toriului păzit. În același timp, reţinerea
făptuitorului având asupra lui, la ieșirea din obiectivul păzit, bunurile respective formează
tentativa de sustragere.

11
 Lucrătorul învestit cu paza unui obiectiv, care a contribuit intenţionat la săvârșirea
sustragerii de către o altă persoană (de exemplu, a înlăturat obstacolele din calea săvârșirii
sustragerii), trebuie tras la răspundere pentru complicitate la sustragere.
În acord cu prevederile art. 56 din CP al RM, persoana care a ascuns bunurile pe teritoriul
obiectivului păzit, având scopul scoaterii lor ulterioare în afara acestui teritoriu, în cazul
retrocedării din propria voinţă a bunurilor date, poate fi liberată de răspunderea penală în
legătură cu renunţarea de bunăvoie la săvârșirea infracţiunii.
Până când bunurile nu au fost scoase de pe teritoriul obiectivului păzit, sustragerea nu
poate fi considerată consumată, chiar dacă aceste bunuri au fost separate de restul și au fost
pregătite pentru scoaterea lor ulterioară sau dacă a avut loc înţelegerea prealabilă cu lucrătorul
învestit cu paza obiectivului respectiv. De asemenea, sustragerea nu poate fi considerată
consumată în cazul în care a fost scoasă numai o parte din bunuri, existând intenţia făptuitorului
de a sustrage toate bunurile selec tate. Aruncarea bunurilor, peste gard, unui alt participant la
infracţiune, care a fost de îndată reţinut, de asemenea trebuie calificată ca sustragere
neconsumată (în formă de tentativă), deoarece făptuitorii nu obţinuse încă posibilitatea reală de a
se folosi sau a dispune de acele bunuri la dorinţa lor.
La fel, o examinare aparte necesită problema privind momentul de consumare a
sustragerii titlurilor de valoare, dat fiind că există câteva tipuri de astfel de titluri. Astfel,
sustragerea titlurilor de valoare la purtător și a titlurilor de valoare la ordin, girate în alb, trebuie
considerată consumată din momentul luării lor fizice și, implicit, trecerii lor în folosul
făptuitorului. Sustragerea titlurilor de valoare nominative și a titlurilor de valoare la ordin, girate
la ordin, trebuie considerate consumată din momentul înregistrării transferului de drepturi asupra
acestor titluri de valoare în sistemul de ţinere a registrului deţinătorilor titlurilor de valoare sau
din momentul în care făptuitorul a obţinut posibilitatea reală de a exercita drepturile ce rezultă
din acele titluri de valoare. Luarea fizică a titlurilor de valoare nominative sau la ordin, girate la
ordin, care nu este urmată de o luare juridică a acestor titluri, trebuie calificată ca tentativă de
sustragere.

12