CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA

PTRIMONIU ŞI LA OCROTIREA ACESTUIA

SECŢIUNEA 1: NOŢIUNEA DE PATRIMONIU ŞI OCROTIREA ACESTUIA

În planul drepturilor şi libertăţilor universal recunoscute şi reflectate în creaţii

legislative, dreptul la proprietate ocupă un loc important, menţinându-şi şi astăzi un
rol esenţial în modelarea societăţii fără a avea vârsta ei.
Proprietatea este atât în sens economic, cât şi în sens juridic, expresia supremă
a accesului oamenilor la posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor, numai ea conferind
titularului toate aceste atribute pe care doar el le va putea exercita în plenitudinea lor,
în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice in
vigoare1.
Expresia tipică a proprietăţii este patrimoniul, iar ocrotirea relaţiilor sociale
referitoare la acesta a costituit întodeauna o preocupare fundamentală a statului de
drept, patrimoniul fiind strâns legat de însăşi persoana membrilor grupului social, de
dezvoltarea si consolidarea relaţiilor de convieţuire, de asigurarea stabilităţii şi ordinii
in societate.
După cum se ştie ocrotirea relaţiilor patrimoniale este asigurată in principiu de
alte ramuri ale dreptului ( dreptul civil, administrativ, dreptul muncii, etc.), ocrotirea
penală a acestor relaţii având caracter subsidiar; acesta inseamnă că legea penală
acţionează numai când se dovedesc ineficiente celelalte mijloace juridice nepenale sau
extrajudiciare, dar în măsura în care este ineficientă ea constituie forma de atac la
adresa acestor valori sociale intervenţia legii penale devine unica modalitate de
combatere a unor asemenea fapte2.

1
Liviu Pop - Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag.31
2
George Antoniu - Ocrotirea penală a patrimoniului, în Revista de Drept Penal nr.1/2001, pag.9

1
 Concepţia civilistă asupra patrimoniului ca sumă a raporturilor juridice, adică a
drepturilor şi obligaţiilor relative ce aparţin unei persoane, nu poate fi transferată în
dreptul penal aşa cum este ea evocată în civil. Dreptul penal asigură ocrotirea
patrimoniului prin combaterea faptelor îndreptate direct sau indirect împotriva
bunurilor exterioare asupra cărora se exercită drepturile patrimoniale, adică asupra
acelor bunuri care, în materialitatea lor, ar putea fi sustrase, însuşite, distruse, sau
tulburată posesiunea lor. Aceste lucruri sunt ocrotite nu numai împotriva faptelor prin
care s-ar ajunge la eliminarea efectivă a bunurilor, dar şi împotriva faptelor care ar
pune în pericol situaţia acelor bunuri.
Ocrotirea penală priveşte numai lucrurile care fac parte din activul
patrimoniului, datoriile subiectului, deşi fac parte din patrimoniu, n-ar putea fi obiect
al sustragerii, insuşirii. Deşi în cadrul patrimoniului nu interesează cantitatea şi
calitatea lucrurilor asupra cărora se exercită drepturile patrimoniale, ocrotirea penală a
patrimoniului, ţine seamă de cantitatea şi calitatea lor. Astfel, poate constitui o
agravantă la fapta de furt, sustragerea de bunuri având o anumită calitate sau care a
produs consecinţe deosebit de grave, cum la fel de bine sustragerea unor bunuri în
cantităţi reduse ar putea să înlăture caracterul de infracţiune al faptei3.

CAPITOLUL AL II - LEA
3 ?
George Antoniu - Infracţiuni contra patrimoniului, în Revista de Drept Penal nr.4/2000, pag.19

2
 NOŢIUNEA ŞI ELEMENTELE INFRACŢIUNII DE
FURT
SECŢIUNEA 1: NOŢIUNEA DE FURT SIMPLU

Furtul, cunoscut din cele mai îndepartate timpuri, constituie şi în prezent forma
cea mai tipică dar şi cea mai frecventă de încălcare a patrimoniului fiind în esenţă, ca
manifestare ce reprezintă pericol pentru societate, fapta oricărei persoane care fără
drept ia un lucru mobil ce se află în sfera de stăpânire a unei alte persoane, pentru a-l
trece în propria stăpânire.
Pe scara istoriei furtul se situează printre primele manifestări dăunătoare ale
omului contra omului, iar fapta a fost întodeauna profound dezavuată şi sancţionată
drastic în trecutul îndepărtat chiar cu pedeapsa capitală la unele popoare sau cu
pedeapsa capitală la altele4.
Din nici o legislaţie începând, cu îndepărtata antichitate şi terminând cu epoca
contemporană, incriminarea furtului nu a lipsit în evoluţia istorică a dreptului penal
român – lucru confirmat şi de vechile noastre pravile şi de legiuirile penale anterioare
unirii principatelor.
Ţinând seamă de împrejurările diferite în care se poate comite fapta de luare a
bunului, furtul a fost incriminat şi în forma simplă şi în forma calificată5.
Furtul simplu constă, potrivit articolului 208, alin.1 C.pen., ”luarea unui bun
mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l
însuşi pe nedrept”. Constituie furt şi “orice energie care are o valoare economică
precum şi înscrisurile” precum şi “ luarea în condiţiile alin.1 a unui vehicul, cu scopul
de a-l folosi pe nedrept”.

SECŢIUNEA 2: ELEMENTELE INFRACŢIUNII DE FURT

4
Gheorghe Diaconescu - Infracţiuni în Codul penal român, vol.1, Bucureşti 1997, pag.376
5
Vasile Dobrinoiu – Drept penal.Partea specială. Vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag.279

3
 Subsecţiunea 1: Obiectul infracţiunii
1: obiectul juridic

Furtul, ca toate infracţiunile contra patrimoniului, încalcă relaţiile sociale

referitoare la patrimoniu public sau privat, de aceea aceste relaţii sociale contituie
obiectul lor juridic comun (generic). În ceea ce priveşte obiectul juridic special, în
cazul furtului, constă în relaţiile sociale de ordin patrimonial a caror existenţă şi
dezvoltare sunt esenţial condiţionate de menţinerea situaţiei de fapt, adică de poziţia
fizică pe care un bun o are în sfera patrimonială a unei alte persoane6.
Norma juridică cuprinsă în art.208 C.pen. ocroteşte posesia sau detenţia
bunurilor mobile numai ca situaţii de fapt conform legii. Prin ocrotirea posesiei
conform bunurilor mobile se realizează implicit şi ocrotirea dreptului de proprietate
asupra acestor bunuri. Posesia în principiu este exercitată de proprietar. Sunt însă şi
situaţii în care posesia asupra unui bun mobil poate fi exercitată şi de o altă persoană
decât proprietarul acelui bun. În aceste cazuri apărarea posesiei se efectuează
independent de ocrotirea dreptului de proprietate7.
Posesia este definită de art.1846 Cod civil 8, fiind practic, o situaţie de fapt ce
constă în exercitarea unei puteri şi stăpâniri materiale asupra unui lucru corporal,
manifestată prin acte de păstrare, conservare, uz, folosinţă sau transformare cu voinţa
şi intenţia de a se comporta ca titular al dreptului real 9, iar detenţia constă în exerciţiul
unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu permisiunea şi pe contul proprietarului, fie
în virtutea unui lucru legal sau judiciar. Posesia exercitată de o altă persoană decât
proprietarul poate fi legitimă sau nelegitimă.

6
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii – Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială. Vol. III, Editura Academiei,
Bucureşti, 1971, pag.471
7
Vasile Dobrinoiu – op.cit.,pag.279
8
Fiind deţinerea unui bun sau folosirea de un lucru exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru
9
Gheorghe Mateuţ – “Sinteza teoretică şi practică cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de furt” în Dreptul nr.12/1996,
pag.89

4
 Potrivit legii, posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar şi impotriva
adevăratului proprietar, dacă acesta săvârşeşte infracţiunea de furt, întrucât conform
art.208 C.pen., “fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în
parte făptuitorului, dacă, în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau
deţinerea legitimă a altei persoane”. Posesia şi detenţia legitimă sunt ocrotite, astfel
chiar împotriva sustragerilor comise de proprietar.
Posesia nelegitimă este şi ea apărată, un bun furat putând constitui la rândul
său obiectul material al unui furt. Ocrotirea penală a posesiei nelegitime asupra
bunurilor mobile este necesară, deoarece, în caz contrar, s-ar produce prejudicii de
ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din patrimoniul
altuia, considerat fiind posesor nelegitim al acestor bunuri10. Dispoziţiile art.208,
C.pen. ocrotesc orice deţinere de fapt a bunului, chiar nebazată pe un drept, fiind
controversată chestiunea dacă fapta proprietarului de a-şi lua bunul din stăpânirea
detentorului de rea credinţă constituie sau nu infracţiune.
Art.972 C.civil ocroteşte numai posesia de bună credinţă, consecinţa pe plan
penal fiind că nesocotirea unei asemenea posesii de către proprietarul bunului mobil
care şi-l ia înapoi nu costituie furt. În dreptul civil s-a exprimat opinia că, în situaţiile
în care art.1909 c.civil este inaplicabil şi drept urmare proprietarul îşi revendică bunul
de la posesorul de rea credinţă, ar avea acelaşi drept şi depozitarul sau creditorul gajist
şi aceasta putând introduce acţiunea în revendicare.

10
Vasile Dobrinoiu – Op.cit.,pag.282

5
 2: Obiectul material

Infracţiunea de furt (simplu sau calificat) are ca obiect material bunul mobil
aflat în posesia sau detenţia altuia, asupra căruia se exercită acţiunea de luare, în
condiţiile şi cu scopul prevăzute de articolul 208 Cod penal.
Noţiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil şi se
caracterizează prin aceea că el poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în
altul fără a-şi modifica valoarea11.
Pentru a constitui obiect material al acestei fapte, bunul trebuie să aparţină
cuiva, să nu fi fost abandonat, şi să aibă o valoare pentru cel care îl deţine.
Bunul mobil trebuie să se afle în posesia sau detenţia altcuiva decât făptuitorul
în timpul săvârşirii faptei. Prin urmare nu poate constitui obiect material al furtului,
bunul care s-a aflat în momentul sustragerii în posesia sau detenţia făptuitorului. În
această situaţie se poate, eventual comite o infracţiune de abuz de încredere prevăzută
de art.213 C.pen., dacă cel în cauză şi l-a însuşit, a dispus de el pe nedrept ori a refuzat
să-l restituie.
Nici bunul abandonat, mai precis cel ieşit din posesia unei persoane cu
consimţământul acesteia, nici bunul găsit, adică bunul ieşit din posesia altei persoane
fără voia acesteia, nu pot constitui obiectul material al infracţiunii de furt.
În prima ipoteză – când bunul a fost abandonat – însuşirea bunului nu
constituie infracţiune. În cea de-a doua ipoteză – când obiectul material este un bun
găsit – se comite infracţiunea de însuşire a bunului găsit, prevăzută de art.216 C.pen.,
dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa acestei infracţiuni12.
Bunul mobil, obiect material al infracţiunii de furt, poate fi animat sau
neanimat. Bunurile animate sunt animalele, păsările domestice, vieţuitoarele care
trăiesc în stare naturală dar se pot afla în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt
toate celelalte indiferent de starea lor fizică. De asemenea sunt considerate bunuri
mobile şi banii, titlurile de credit, precum şi orice alte valori cu echivalent bănesc.

11
Gheorghe Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul român. Subiectele dreptului civil. Casa de Editură şi Presă ”Şansa”
SRL, Bucureşti, 1992, pag.89
12
Vasile Dobrinoiu – op.cit., pag.282

6
 La polul celălalt stau bunurile imobile, care nu ar putea fi obiect material al
furtului, dar, în schimb, părţi dintr-un asemenea bun devenite mobile prin detaşare pot
constitui obiect material al acestei infracţiuni13.
Astfel, dacă o casă de locuit nu poate fi furată în întregul ei, în schimb pot fi
furate ţigla, uşile, ferestrele ei, ţevile, diferite instalaţii etc., deoarece o dată ce au fost
detaşate de corpul construcţiei devin corpuri mobile şi însuşirea lor constituie
infracţiunea de furt. Dacă prin detaşarea şi însuşirea acestor bunuri şi a materialelor de
construcţie s-a provocat şi degradarea imobilului respectiv, alături de infracţiunea de
furt subzistă şi cea de distrugere, infracţiuni aflate în concurs14.
Arborii fructiferi, fructele, recoltele pot forma obiect material al furtului după
ce au fost desprinse de sol sau de tulpini15.
Corpul omului şi părţi ale acestuia, cât timp omul este în viaţă, nu pot fi obiect
material al furtului. Va fi furt dacă o persoana îşi însuşeşte anumite adaosuri
detaşabile, ca de pildă proteza, peruca, ochiul de sticlă16.
Este asimilată bunurilor mobile şi, ca atare, poate constitui obiect material al
furtului, şi orice energie care poate fi sustrasă şi care are o valoare economică, cum ar
fi de pildă, energia electrică, termică, hidraulică etc. (art 208, alin. 3 C.pen.)
În cazul sustragerii de energie electrică prin ruperea sigiliilor aplicate pe
contoarele electice, fapta constituie furt calificat comis prin efracţie17.
În practica judiciară, se hotărâse că nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de furt fapta de instalare a unui post telefonic la cablul de alimentare a
altui abonat pe seama căruia se înregistrează şi sunt plătite convorbirile efectuate 18,
opinie contrazisă de noua reglementare.
Potrivit art.208, alin.5 C.pen., se consideră bunuri mobile şi înscrisurile care
fac parte din patrimoniul unei persoane chiar dacă nu au valoare economică. În acest

13
Vasile Dobrinoiu – op.cit., pag.280
14
Teodor Vasiliu, George Antoniu, Ştefan Daneş, George Dărângă, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Doru Pavel, Dumitru
Popescu, Virgil Rămureanu – Codul penal comentat şi adoptat, partea specială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, Vol.I,
1975, pag.256
15
Octavian Loghin, Tudorel Toader – Dreptul penal român, partea specială, Casa de Editură şi Presă “Şansa”SRL.
16
Vintilă Donrogoz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Flodor, Nicoleta Iliescu, Const.Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca –
Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, pag.459
17
George Antoniu, Const.Bulai – Practica judiciară penală, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, pag.109
18
Trib.Judecatoria Vâlcea, dec.pen.nr.813/195, în O.Loghin, T.Toader – Op.cit., pag.229. În sens contrar, CSJ, secţ.pen.dec.
nr.3981/2000, în Dreptul nr.3/2002, pag.172

7
sens fac parte din categoria “inscrisuri” cele cu valoare probantă, cât şi actele scrise
care au valoare independentă, ca de exemplu manuscrisele, memoriile, jurnalele
intime, corespondenţa, etc. În cazul în care actul (înscrisul) serveşte pentru dovedirea
stării civile, pentru legitimare sau identificare, furtul este considerat calificat (art.209
alin.2 lit.b C.pen.).
În final menţionăm că, în contextul articolului 208, alin.4 C.pen., şi vehiculele
pot constitui obiect material al infracţiunii de furt, în cazul când vehiculul a fost
sustras în scopul însuşirii pe nedrept, cât şi în cazul în care sustragerea s-a efectuat în
cazul folosirii temporare.
Furtul săvârşit în scopul folosirii pe nedrept nu poate avea ca obiect material
decât un vehicul susceptibil de folosire, vehiculul lipsit de această aptitudine nu poate
fi furat decât în scopul însuşirii pe nedrept. Aşadar furtul folosinţei presupune ca
făptuitorul să se foloseasca de vehicul pe nedrept după care să-l restituie sau să-l
abandoneze, acesta fiind şi cazul speţei următoare: inculpatul, după ce a consumat
băuturi alcoolice, a hotărât să plece acasă in jurul orei 6 dimineaţa; in faţa blocului său
vede automobilul părţii vătămate (care este şi colegul său de apartament) de la care
avea cheile, hotărându-se astfel să facă o plimbare cu maşina. Merge în marşarier până
în intersecţie şi încercând să vină înapoi, apasă acceleraţia în loc de frână lovind astfel
o maşină parcată regulamentar19. Încadrarea instanţei, la art. 208 al.4 C.pen., este
corectă, speţa fiind expresia corectă a faptei sancţionate de legiuitor întrucât inculpatul
urmăreşte numai folosirea autovehiculului, acesta fiind scopul pentru care îl însuşeşte.
În practică însă, diferenţierea între cele două scopuri, al folosirii şi al însuşirii
– este dificil de realizat. De exemplu dacă se găseşte maşina cu numărul schimbat,
revopsită şi în posesia subdobânditorului este furt în scopul însuşirii pe nedrept, dar
dacă infractorul este găsit la volan, spre exemplu, este dificil de întrevăzut scopul. Fie
că este vorba de un scop sau de celălalt, infracţiunea se consumă şi se sâvârşeşte în
acelaşi moment. Legea nu incriminează folosirea pe nedrept, ci luarea în sopul
folosirii, astfel că este furt consumat, de exemplu atunci când maşina este împinsă de
infractor fiindcă nu are benzină.

19
Judecătoria Botoşani – senţ.pen.nr.1462 din 7 iunie 2002 – nepublicată

8
 Subsecţiunea 2: Subiectul infracţiunii
1. Subiectul activ

Subiect activ al infracţiunii de furt în ipoteza prevăzută de art.208 alin.1

C.pen., poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru
a fi subiect al infracţiunii. În modalitatea alin.3, subiectul activ nu poate fi decât
proprietarul care comite acţiunea de luare a unui bun ce se afla în acel moment în
posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
Persoana care este subiect al infracţiunii prevăzute de art.208 Cod penal
trebuie să îndeplinească condiţiile generale ale răspunderii penale, legea nu cere
făptuitorului o calitate specială. De regulă făptuitorul nu are un drept asupra bunului
pe care îl ia din posesia sau detenţia altuia, fluxul existând şi atunci când cel care
săvârşeşte fapta are total sau parţial un drept de proprietate asupra bunului, cu condiţia
ca bunul să se găsească în momentul săvârşirii faptei în posesia sau detenţia legitimă a
altei persoane. Astfel, de exemplu, săvârşeşte infracţiunea de furt acel proprietar care
sustrage bunul aflat în gaj sau dat cu împrumut la o alta persoană20, coproprietarul care
sustrage bunul aflat în indiviziune, sau nudul proprietar care sustrage bunul de la
uzufructuar, chiriaş, depozitar.
În cazurile în care, potrivit legii ( art. 210 C.pen. ) furtul se urmăreşte numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, subiectul activ este circumstanţiat, în
sensul că trebuie îndeplinită una din urmatoarele condiţii: să fie soţ sau rudă apropiată
în raport cu partea vătămată, să fie minor care comite fapta în dauna tutorelui, să
locuiască împreună cu victima sau să fie găzduit de acesta. Toate aceste calităţi ( soţ,
minor, rudă apropiată, colocatar, găzduit ) trebuie să existe în momentul comiterii
infracţiunii21.
În ceea ce priveşte furtul între soţi, deşi în doctrină au existat soluţii contrare,
menţionăm că fapta unui soţ de a lua unul sau mai multe bunuri comune în scopul

20
O.Loghin, T.Toader – Op.cit., pag.110
21
Vasile Dobrinoiu – Op.cit.,pag.283

9
însuşirii pe nedrept, este furt, împrejurarea că soţii erau despărţiţi în fapt nefiind
relevantă22. De asemenea, infracţiunea de furt între soţi există chiar dacă, anterior
săvârşirii faptei soţii au convenit asupra împărţirii bunurilor, iar bunurile sustrase ar fi
revenit făptuitorului, întrucât, potrivit art.30 alin.2 Codul familiei, o asemenea
convenţie în timpul căsătoriei este nulă23.
În cazul furtului simplu, participaţia este posibilă sub toate formele. În cazul în
care se cere pentru autorul nemijlocit al infracţiunii o anumită calitate, aceasta trebuie
să fie întrunită şi în persoana celorlalţi participanţi, în caz contrar aceştia întrunind
calitatea de complice concomitent, iar nu coautor.
În practica judiciară s-a decis că sustragerea într-o aglomeraţie de persoane a
portofelului din buzunar părţii vătămate şi remiterea acestuia celui de-al doilea
făptuitor în scopul de a asigura însuşirea lucrului fără riscul descoperirii constituie şi
pentru aceasta din urmă coautorat, nu complicitate la săvârşirea infracţiunii de furt24.
Fapta de a tăinui, în mod obijnuit, bunuri provenite din mai multe furturi
succesive, prin ascunderea şi valorificarea repetată a acestora, constituie complicitate
şi nu tăinuire la furturile săvârşite, autorii furturilor continuând să sustragă bunuri
numai cunoscând că au sprijinul moral şi material al celui care le primeşte şi le
valorifică25.
-2. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de furt este orice persoană fizică sau juridică ale
cărei interese parimoniale au fost lezate.
În ceea ce priveşte pluralitatea de subiecţi pasivi, aceasta este posibilă în
ipoteza în care, prin aceeaşi faptă de furt – deci prin aceeaşi acţiune au fost sustrase
bunuri aparţinând unor persoane diferite sau când bunul sustras este în coproprietatea
mai multor persoane, ipoteză cunoscută ca unitate naturală de infracţiune26.

22
Tribunalul Suprem, secţia penală, dec.pen.2819/1983 în R.R.D. nr.1984, pag.66
23
Trib.Jud.Bacău, dec.pen.nr.662/1979, R.R.D. nr.7/1980, pag.55
24
CSJ, sec.pen., dec.nr. 5161/2001, în RPD n.2/2002, pag.157-158
25
Trib.Supr.,secţ.pen.,dec.nr.569/1970, Culegere de decizii pe anul 1970, pag.350
26
Gh.Diaconescu – op.cit.,vol.1, pag.379

10
 Subsecţiunea 3: Conţinutul constitutiv al infracţiunii

A. LATURA OBIECTIVĂ

1. Elementul material

Elementul material constă în acţiunea de luare a unui bun mobil din posesia
sau detenţia altuia ( persoana fizică sau juridică ), fără consimţământul acestuia astfel
încât acea persoană va înceta să mai aibă la dispoziţia sa bunul repectiv.
Prin ”a lua” se inţelege a scoate bunul din sfera de stăpânire a persoanei în
posesia sau detenţia căreia se găsea sau trebuia să se găsesescă, astfel încât acea
persoană va înceta de a mai avea la dispoziţie bunul luat. Luarea este deci o acţiune de
sustragere prin care se schimbă situaţia premisă, adică starea de fapt a bunului sub
raportul poziţiei sale în sfera de stăpânire în care se afla anterior săvârşirii acţiunii de
luare27.
Acţiunea de “luare”, deşi este o acţiune unică, se realizează prin două acte şi
anume: primul ( deposedarea ), care presupune scoaterea bunului din sfera de
stăpânire a posesorului sau detentorului şi al doilea (imposedarea) presupune trecerea
acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului.
De regulă, cele două acte se succed în aşa fel încât este greu a fi delimitate,
despărţite. Cu toate acestea, stabilirea după caz a făptuitorului, dacă a avut loc numai
primul act sau şi cel de-al doilea prezintă o mare importanţă, întrucât în raport cu
acestea se poate face distincţia, delimitarea dintre tentativă şi infracţiunea consumată
de furt28.
Acţiunea de luare se realizează în mod concret în diferite modalităţi: prin
ridicarea, deplasarea bunului, racordarea la sursa de energie, lăsarea bunului în
locul în care se găsea, astfel încât să iasă din sfera de stăpânire a posesorului sau
detentorului şi să intre în sfera de stăpânire a făptuitorului.

27
V.Dongoroz şi colab. – op.cit. pag.462-463
28
V.Dobrinoiu – op.cit., pag.285

11
 Acţiunea de luare poate fi săvârşită şi prin orice alte mijloace decât cu propria
mână, ca de exemplu prin folosirea unor animale dresate, prin momirea păsărilor sau
animalelor29.
De asemenea modul de săvârşire a furtului nu are relevanţă: dacă acesta s-a
comis pe faţă sau pe ascuns, cu ajutorul forţei proprii ori a unor mijloace mecanice. În
concluzie mijloacele de săvâşire a furtului pot fi oricare, excepţie făcând vilolenţa sau
ameninţarea deoarece sunt specifice tâlhăriei, precum şi acele mijloace, care potrivit
art.209 C.pen. conferă furtului caracter calificat.
Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt sunt esenţiale trei
condiţii: lucrul sustras să fie un bun mobil – cerinţă pentru care rămân valabile
afirmaţiile şi discuţiile prezentate la obiectul material al infracţiunii – bunul să se afle
în detenţia sau posesia altei persoane iar acţiunea de luare să fi avut loc fără
consimţământul celui deposedat.
În legătură cu ultimele două condiţii sunt necesare următoarele precizări:
Condiţia ca bunul să se afle în posesia sau detenţia legitimă a altuia în
momentul comiterii acţiunii infracţionale este îndeplinită şi atunci când bunurile s-ar
găsi numai ocazional sau temporar în mâinile făptuitorului. Simplul contact material
ori simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenţia acelui bun.
În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că acela care cere de la un
deţinător un bun spre a-l vedea, nu devine detentor de bunuri, astfel că dacă fuge cu
bunul, săvârşeşte infracţiunea de furt30. Tot astfel, dacă cineva îşi însuşeşte un obiect
lăsat temporar de posesor fără supraveghere ori uitat de acesta într-un anumit loc,
unde el ştia că l-a lăsat, comite infracţiunea de furt31, pentru că în acest caz, s-a pierdut
doar contactul fizic cu bunul, nu şi cel psihic. De aici decurge şi disticţia între
infracţiunea de furt – caz în care se însuşeşte un bun uitat – şi infracţiunea de însuşire
a bunului găsit – caz în care bunul este pierdut, nu există nici contactul fizic şi nici cel
psihic, proprietarul neavând reprezentarea locului în care l-a lăsat.

29
V.Dongoroz şi colab. – op.cit., vol.III, pag.463s
30
Trib.Jud.Tg.Jiu, sent.pen.nr.1184/1075, R.R.D. nr.8/1976, pag.80 cu note I.Horia Diaconescu, II, Vasile Papadopol
31
Trib.Suprem.,secţ.pen., dec.1690/1971, R.R.D. nr.10/1971, pag.174

12
 Infracţiunea subzistă şi în alte situaţii, cum ar fi de exemplu, în cazul luării
unui bun de către femeia de serviciu ori de către un meseriaş, care nu au decât un
contact material cu lucrările aflate în locuiţele în care îşi desfăşoară activitatea şi pe
care le manipulează. Aceştia nedevenind detentori ai bunurilor, sustragerea unor astfel
de lucruri constituie furt32.
Pe de altă parte însă, faptul de a lua pe nedrept un bun mobil care nu există în
realiatate ci numai în mintea făptuitorului sau a unui bun părăsit, care nu se află în
stăpânirea nimănui, nu întruneşte elementele infracţiunii de furt, activitatea necăzând
sub incidenţa legii penale. În această categorie intră şi fapta celui care sustrage un bun
care de fapt se află în stăpânirea sa, existând deci, o faptă putativă, întrucât bunul se
găsea în stăpânirea de fapt a făptuitorului33.
Ultima cerinţă privind elementul material al infracţiunii de furt constă într-o
condiţie negativă – acţiunea de luare să se facă fără consimţământul, persoanei în
posesia sau detenţia căreia se află bunul, căci în situaţia contrară când bunul a fost luat
în baza unei înţelegeri, nu suntem în prezenţa unei infracţiuni, ca atare nu există nici
răspundere penală.
Consimţământul lipseşte fie atunci când persoana vătămată nu şi-a dat seama
de acţiunea făptuitorului, nefiind pusă în situaţia de a-şi exprima sau nu acordul, fie că
şi-a exprimat dezacordul neluat în seamă de făptuitor. Absenţa consimţământului este
prezumată, autorului infracţiunii revenindu-i obligaţia de a dovedi că a avut loc
acordul părţii vătămate anterior sau concomitent săvârşiri faptei 34. Pentru ca luarea
bunului să fie legitimă, consimţământul trebuie dat înainte, fie în timpul săvârşirii
faptei şi să provină de la o persoană capabilă35.
Consimţămâtul dat după luarea bunului nu produce efecte, întrucât furtul a fost
consumat, iar cel dat de un incapabil face operativă cerinţa privind lipsa
consimţământului, fapta constituind infracţiune de furt. În situaţia în care
consimţământul există dar făptuitorul nu are cunoştinţă de el nu se comite infracţiunea
de furt.
32
V.Dobrinoiu – op.cit.,pag.286
33
Gh.Diaconescu – op.cit., pag.379
34
Curtea de Apel Ploieşti, dec.nr.203/1998 – Culegere de practică judiciară, sem.I.1998, pag.63-64
35
O.Loghin, T.Toader – op.cit., pag.263

13
 Cu privire la elementul material al infracţiunii de furt, în literatura juridică, de
lege ferendă, se avansează propunerea de a se elimina din textul art.208 alin 1 C.pen.,
cuvintele “fără consimţământul acestuia”36. Se motivează că acţiunea de sustragere a
unui bun în scopul însuşirii lui nu poate fi concepută altfel decât ca o acţiune
întreprinsă fără voia victimei furtului37.
În cazul furtului săvârşit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept
(art.208 alin.4 C.pen.), fapta se realizează tot printr-o acţiune de luare, numai că,
săvârşind această acţiune, din punct de vedere subiectiv, autorul nu urmăreşte
însuşirea vehiculului ( autoturism ,motocicletă, căruţă), ca entitate materială, ci numai
însuşirea folosinţei lui38. Acest furt se caracterizează prin aceea că are caracter
temporar, deoarece, după folosire, vehiculul este redat posesorului.
Dacă cel care a furat vehiculul în scopul folosirii pe nedrept îşi însuşeşte în
momentul abandonării acestuia unele piese componente ,există două infracţiuni de furt
săvârşite în momente diferite - una prevazută de art.208 alin 4 C. pen., şi cealaltă în
art. 208 alin.1 C.pen., aceste furturi alcătuind un concurs real de infracţiuni39.

36
V.Dobrinoiu – op.cit., pag.287
37
Gh.Diaconescu – Drept penal special, vol.I, Bucureşti, 1994, pag.282
38
Trib.Mun.Bucureşti,sect.a-II-a pen., dec.nr.2454/1975, R.R.D. nr.3/1976, pag.65
39
Trib.Mun.Bucureşti, dec.pen.nr.96/1982, în “Repertoriu de practică judiciară penală pe anii 1981- 1985”

14
 2. Urmarea imediată

În cazul infracţiunii de furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării de

fapt a bunului, în urma finalizării acţiunii de luare, bunul fiind scos din detenţia sau
posesia altuia - şi, deci de sub controlul celui îndreptăţit de a dispunde de bun – şi
trecut în stăpânirea făptuitorului. Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă situaţia
că cele două momente - al deposedării persoanei vătămate şi al împosedării autorului
– se suprapun sau sunt simultane, esenţial fiind doar primul moment, urmarea
imediată producându-se când făptuitorul ridică bunul din locul iniţial.
Ca atare, este produsă urmarea imediată în cazul în care făptuitorul ridică
bunul din locul iniţial şi îl ascunde undeva, chiar şi în locuinţa persoanei vătămate –
de unde direct ori prin intermediul altei persoane, urmează să-l ia ulterior pentru a
intra efectiv în posesia acestuia40. Este suficient ca bunul să nu mai fie la dispoziţia
celui căruia îi aparţine şi ca aceasta să nu mai poată efectua acte materiale asupra lui,
în timp ce făptuitorul a dobândit sau va dobândi în curând posibilitatea să dispună de
bun ca şi cum i-ar aparţine.
Nu contează cât de departe se află bunul de locul în care s-a aflat iniţial, cum
de exemplu se întâmplă când făptuitorul nu scoate bunul din incinta locului de unde l-
a sustras, urmarea imediată considerându-se produsă din moment ce bunul a fost scos
din sfera de stapânire a celui deposedat.
În cazul furturilor din magazine cu autoservire, opinia dominantă la care
aderăm, este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul
unităţii şi ascunderea lui (ori consumarea bunului din magazin), deoarece autorul a
început să efectueze acte materiale asupra bunului ca şi cum ar fi al său.
Este realizată urmarea imediată chiar în cazul în care făptuitorul este deposedat
de bunul furat la scurt timp de la săvârşirea sustragerii – de către victimă ori de către
alte persoane, acelaşi lucru întâmplându-se şi când faptuitorul abandonează bunul luat.

40
Trib.Municip.Bucureşti, dec.nr.6000/1990.Trib.Municip.Bucureşti, dec.nr.485/1990.Ambele speţe în Vasile Papadopol – Culegere
de practică judiciară pe anul 1990, pag.1990, pag.56 şi 66

15
 Însuşirea bunului sustras nu este o cerinţă de care depinde existenţa urmării
imediate ci o cerinţă ce caracterizează elementul subiectiv41.
Menţionăm că, deşi în plan civil urmarea constituie o atingere păgubitoare
adusă persoanei deposedate, ea nu trebuie confundată cu insăşi paguba produsă, de
aceea restituirea sau despăgubirea post factum nu înlătură existenţa urmării imediate.
Luarea bunului mobil din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul
acestuia poate fi făcută în diferite scopuri, există furt numai atunci când această luare
se face în scopul luării pe nedrept. De exemplu, în caz de inundaţie când cineva
salvează lucrurile unei persoane ducându-le într-un loc ferit, scopul special lipseşte şi
nu ne aflăm în prezenţa furtului.

3. Legătura de cauzalitate

Raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul

acesteia este o componentă a luării obiective, care se traduce la nivelul textului
incriminator de la art.208 Cod penal, prin aceea că pentru însăşi realizarea laturii
obiective a furtului să existe o legătură de cauzalitate. Trecerea bunului din sfera de
stăpânire a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului (efectul) să fie
consecinţa directă a activităţii de luare, de sustragere (cauza) desfăşurată de către
acesta din urmă42.

41
V.Dongoroz şi Iacob. – op.cit.vol.1, pag.454
42
T.Vasiliu, D.Pavel, G.Antoniu, V.Papadopol, V.Rămureanu – Codul penal comentat şi adnotat, vol.I, Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1975, pag.258

16
 B. LATURA SUBIECTIVĂ

Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiuni constă în totalitatea

condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul
conştiinţei şi voinţei sale, faţă de materialitatea faptei săvârşite pentru ca această faptă
să constituie infracţiune43.
Infracţiunea de furt se comite cu intenţie directă, deoarece autorul îşi dă seama
că ia bunul din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia şi vrea să
comită fapta punându-l pe posesor sau detentor în imposibilitatea de a-şi exercita
drepturile asupra acelui bun şi producându-i în acest mod o pagubă.
În mod excepţional, însă susţin unii autori 44, alături de intenţia directă, furtul
poate fi săvârşit şi cu intenţie indirectă atunci când bunul furat ar conţine în el un alt
bun a cărui eventuală existenţă făptuitorul a putut-o prevede şi a acceptat rezultatul
eventual al acţiunii sale (cazul clasicului furt al unei poşete în care se află portofelul,
acte de identitate, alte valori). Furtul săvârşit din culpă nu există, nefiind nici
incriminat.
În unele cazuri, deşi manifestarea subiectivă există, adică făptuitorul a avut
intenţia de a lua bunul din posesia sau detenţia altuia, nu va întregi însă conţinutul
infracţiunii atunci când acţiunea de luare a fost săvârşită în împrejurări ce constituie
cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei, cum ar fi starea de necesitate,
iresponsabilitatea etc.
Pentru realizarea laturii subiective nu este suficientă intenţia de a săvârşi
acţiunea de luare fără consimţământul celui în posesia sau detenţia căruia se află acel
bun, ci se mai cere ca această intenţie să aibă ca scop însuşirea pe nedrept a bunului
sustras. Legea cere deci o intenţie calificată prin scop. De aceea, în situaţia în care
scopul autorului nu a fost de a lua bunul pentru a-l stăpâni ci a fost cu totul altul, fapta
nu constituie furt.

43
V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, A.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr. Drept penal. Partea generală. Ed.Europa Nova, Bucureşti 1999,
pag.169
44
V.Dongoroz şi colab. – op.cit., vol.III, pag.465

17
 Scopul însuşirii pe nedrept există atunci când făptuitorul fără a avea vreun
drept asupra bunului, îl ia din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul său,
pentru a face din acest bun un bun al său, comportându-se ca un proprietar faţă de el.
Dar scopul există şi atunci când făptuitorul, având un drept de proprietate sau
copropriatate asupra bunului, îl ia fără consimţământul posesorului, sau detentorului
din acel moment. Însuşirea nu prevede dreptul de proprietate ci de a poseda, iar
această condiţie a însuşirii pe nedrept nu trebuie realizată în fapt, fiind cerută numai ca
scop urmărit de făptuitor. Pentru existenta furtului este suficientă dovada că
făptuitorul a urmărit acest scop, indiferent dacă a reuşit sau nu să-l atingă, şi este
neapărat necesr ca sopul prevăzut de lege să existe în momentul săvârşirii faptei.
În doctrină45 s-a afirmat că scopul furtului nu este îmbogăţirea, profitul
material al făptuitorului (animus lucri faciendi), ci pur şi simplu cel al apropriaţiunii,
al intrării în posesia bunului (animus rem sibi habiendi), adică furtul există chiar dacă
infractorul poate face dovada că nu a profitat, din punct de vedere material, de pe
urma faptei.
În practică pot apărea situaţii când bunul a fost luat de făptuitor pentru
compensarea unei pretinse obligaţii pe care persoana vătămată o avea faţă de el.
În asemenea cazuri, după unele opinii, fapta constituie infracţiunea de furt,
deoarece făptuitorul şi-a însuşit pe nedrept un bun care nu-i aparţine, iar împrejurarea
că victima avea, la randul ei, unele obligaţii faţă de el, nu are nici o relevanţă46.
Alţi autori se raliază însă la interpretarea potrivit căreia asemenea fapte nu pot
constitui infracţiuni de furt în condiţiile în care elementul subiectiv – scopul însuşirii
pe nedrept nu este satisfăcut47. Considerăm că pentru rezolvarea corectă a acestei
probleme, instanţa trebuie de la caz la caz să dovedească “scopul însuşirii ” sau ”
neînsuşirii “ pe nedrept a bunului.
Astfel, intr-o speţă numitul V.I. îi datora o suma de bani vecinului său N.C.
La insistenţele acestuia din urmă de a-i restitui suma de bani V.I. a refuzat în mod
categoric, împrejurare în care inculpatul N.C. i-a sustras tractorul datornicului pentru

45
A.Filipaş, O. Loghin – op.cit., pag.207
46
George Antoniu, Const.Bulai –Practica judiciară penală, op.cit., 109
47
A.Filipaş, O.Loghiş – Op., pag.104

18
a-l determina să îndeplinească pretenţiile sale decurgând dintr-un raport civil. Trebuie
observat că inculpatul, luând tractorul, proprietatea părţii vătămate din posesia
acesteia fără consimţământul său, şi-a manifestat dorinţa de a-l trece fără drept în
proprietatea lui. Pretenţia inculpatului în legătură cu restituirea unei datorii în situaţia
în care ar fi fost legitimă nu poate fi valorificată prin săvârşirea unei fapte socialmente
periculoase, fapta constituind infracţiunea de furt incriminată prin art.208 C.pen.48
Cu privire la elementul subiectiv, remarcăm că există o singură soluţie în care
furtul nu implică intenţia de însuşire a obiectului, ci numai intenţia de a-l folosi. În
acest sens, textul art.208 alin.4 C.pen., prevede că există infracţiunea de furt când se
ia, în condiţiile alin.1, un vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept. De regulă, dovadă
că s-a urmărit acest scop (al folosirii şi nu al însuşirii) rezultă foarte frecvent din
abandonarea vehiculului de către autor, de bunăvoie după folosirea lui.
Astfel, în practică s-a reţinut infracţiunea de furt în art.208 alin.4 C.pen., în
situaţia unui inculpat care, aflându-se la un bar, a observat sub o masă un set de chei
de la un autovehicul, cu ajutorul căruia a descuiat portiera unui autoturism Dacia
1310, care se afla parcat în apropiere, pe care l-a condus pe o distanţă de 18 km, până
aproape de domiciliul său, după care l-a abandonat49.

48
Curtea de Apel Cluj, secţ.pen.dec.nr.116/R/24.02.1998, Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Ciprian Raul Romiţan, Maxim Dobrinoiu
– Cauze penale comentate, partea specială, Editura Semne, Bucureşti, 2003
49
Curtea de Apel Suceava, dec.pen.nr.256/1997, Dreptul nr.8/1998, pag.113

19
 CAPITOTUL III
FAZELE INFRACŢIUNII DE FURT

În cadrul acestui capitol vom analiza modalităţile pe care le poate îmbrăca o

infracţiune în raport cu stadiul până la care a fost dusă ori oprită activitatea
infracţională în raport cu fazele de desfăşurare ale acesteia.
SUBSECŢIUNEA 1: ACTELE PREPARATORII

Actele preparatorii de natură materială sau intelectuală se concretizează când

făptuitorul îşi procură mijloacele de săvârşire a faptei, informaţiile necesare în
legătură cu obiectul material asupra căruia urmează să acţioneze, elaborează planul de
acţiuni sau obţine unele promisiuni de tăinuire, favorizare, nedenunţare 50. Legiuitorul
român nu sancţionează însă actele preparatorii considerând pedepsirea lor
nejustificată.
În anumite situaţii aceste acte pot fi considerate de executare sau pot fi
incriminate ca infracţiune de sine stătătoare, binenţeles numai atunci când
considerarea prin lege şi sancţionarea lor ca tentativă, respectiv ca infracţiune
consumată are loc într-o situaţie de evidentă activitate infracţională la care începerea
activităţii ar cauza consecinţe păgubitoare. Nici în cazul furtului deci, aceste acte nu
constituie o formă pedepsibilă a infracţiunii, ele căpătând relevanţa penală numai dacă
s-a trecut la executare. Datorită acestor acte devine relevantă existenţa premedităţii şi
a complicităţii anterioare.
SECŢIUNEA 2 : TENTATIVA

Ca instituţie a dreptului penal, tentativa e o formă a infracţiunii, o formă

derivată sau atipică faţă de infracţiunea consumată. Fiind o formă atipică a
infracţiunii, tentativa are toate trăsăturile comune şi esenţiale ale infracţiunii. De aceea
toate dispoziţiile penale privitoare la infracţiune sunt aplicabile şi tentativei51.

50
George Antoniu – Tentativa, Editura Societăţii Templus, Bucureşti 1997, pag.45
51
Traian Dima – Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura Lumina Lex,2001, pag.242

20
 La infracţiunea de furt sunt posibile toate formele imperfecte ale infracţiunii;
legea pedepseşte, însă, numai tentativa (art.222 C.pen.). Datorită specificului furtului,
această faptă nu este susceptibilă de forma tentativei perfecte, ci numai a tentativei
imperfecte, inclusiv a tentativei relativ improprii, prin lipsa obiectivului de la locul
unde făptuitorul ştia că se află. În practica judiciară s-a decis că există tentativă
intreruptă de furt, în cazul în care inculpaţii au fost surprinşi de paznici în timp ce
încărcau furaje combinate în saci52.
Există tentativă de furt ori de câte ori acţiunea de luare a bunului aflat în
posesia sau detenţia altei persoane nu a condus la deposedarea acelei persoane,
acţiunea de luare fiind curmată fără voia făptuitorului, înainte ca situaţia de fapt a
bunului să fi fost schimbată ca efect al sustragerii 53. De exemplu, când făptuitorul este
găsit în incinta unui magazin în care a intrat prin efracţie cu intenţia de a sustrage
diferite bunuri.
Speţa următoare priveşte existenţa tentativei atunci când obiectul material
lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. În fapt s-a stabilit că în una din
nopţi, inculpatul a pătruns pe fereastră în locuinţa părţii vătămate, căutând sume de
bani pentru a şi le însuşi, prin obiectele de mobilier. Negăsind valorile ce-l interesau,
s-a deplasat în beci, pentru a-şi însuşi băuturi alcoolice, dar căutările au rămas tot fără
rezultat părăsind imobilul fără a sustrage alte valori. A fost respinsă susţinerea
inculpatului în sensul că a comis o tentativă nepedepsibilă, deoarece nu modul de
concepere a rezoluţiei infracţionale, ci lipsa obiectului material de la locul unde credea
că se află, a determinat imposibilitatea deposedării şi respectiv, imposedării cu valori
aparţinând avutului privat.

52
V.Dobrinoiu – op.cit., pag.290
53
V.Dongoroz şi colab. – op.cit.pag.467

21
 SECŢIUNEA 3 : CONSUMAREA INFRACŢIUNII

Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii

în raport cu fazele desfăşurării activitaţii infracţionale. Se consideră că o infracţiune e
consumată când fapta săvârşită întruneşte integral condiţiile prevăzute de textul
incriminator. Infracţiunea consumată produce integral rezultatul socialmente periculos
urmărit de făptuitor şi prin aceasta se deosebeşte de tentativă care reprezintă o formă
atipică a infracţiunii54.
Fapta de furt este consumată în momentul în care acţiunea de luare a bunului
din posesia sau detenţia persoanei în stăpânirea căreia se află a fost dusă până la capăt,
astfel încât bunul a fost scos din sfera unde se afla la dispoziţia persoanei vătămate.
Mai exact infracţiunea se consumă deci la momentul deposedării persoanei vătămate
când făptuitorul s-a oprit în executarea infracţiunii de furt, după ce a obţinut un anumit
rezultat specific acesteia.
În doctrina şi practica penală au fost elaborate numeroase teorii referitoare la
consumarea furtului55, anume:
A. Teoria contractaţiunii – exprimă concepţia română despre furt (formulată
de Paulus) şi afirmă că furtul se săvârşeşte prin simpla atingere a
bunului, ceea ce înseamnă că furtul se consumă în chiar momentul în
care făptuitorul apucă bunul pe care vrea să şi-l însuşească, indiferent
dacă a reuşit sau nu să-l ia şi să-l păstreze.
B. Teoria amovării ( deplasării ) – cuprinsă într-o formulă a lui Ulpian. Ea
susţine că luarea înseamnă mişcarea, ridicarea sau deplasarea bunului de
la locul în care se afla într-un alt loc. Furtul se consumă deci în
momentul în care făptuitorul ridică bunul din locul unde se află
deplasându-l într-un alt loc.

54
T.Dima – op.cit., pag.243
55
Gh.Mateuţ – op.cit., pag.97

22
 C. Teoria ablaţiunii (transportării) - acţiunea de luare se consumă numai
când bunul este transportat la locul unde făptuitorul intenţionează să-l
depună.
D. Teoria ilaţiunii – furtul este consumat când făptuitorul a reuşit să ascundă
bunul sustras şi şi-a asigurat astfel posibilitatea stăpânirii de fapt
nestingherite asupra lui.
E. Teoria apropriaţiunii - fapta se consumă numai în momentul în care
făptuitorul ajunge în situaţia de a-şi asigura stăpânirea de fapt asupra
bunului.
Această teorie este cea mai răspândită fiind împărtăşită atât de literatura de
specialitate cât şi de practica judiciară, fiind adoptată şi de Codul penal român.
Consumarea infracţiunii implică deci schimbarea situaţiei de fapt, adică
deposedarea subiectului pasiv, prin sustragerea bunului în sfera stăpânirii sale şi
intrarea în posesia făptuitorului.
În practica judiciară s-a considerat în mod corect că fapta inculpatului M.J.
care, profitând de absenţa de la domiciliu a lui A.V. forţează sistemul de încuietori,
pătrunde în interior de unde sustrage un ceas şi două costume de haine, încercând apoi
să dispară, fiind prins după ieşirea din curte de martorul O.M şi predate organelor de
poliţie, constituie infracţiunea consumată de furt, iar nu o tentativă la această
infracţiune56. În momentul când martorul a surprins infractorul cu bunurile sustrase,
fapta se consumase, fiind o infracţiune flagrantă.
Ceea ce deosebeşte tentativa de infracţiunea consumată constă în aceea că, în
cazul tentativei, nu se produce rezultatul urmărit de infractor, nu se consumă
activitatea infracţională. În speţa dată, infractorul a pus în executare acţiunea începută
şi a dus-o până la capăt, respectiv s-a produs rezultatul, adică luarea bunurilor (ceasul
şi costumele de haine ), latura obiectivă a furtului, respectiv acţiunea de luare
realizându-se în totalitate. Ca atare, cel în cauză va răspunde penal pentru comiterea
infracţiunii de furt.

56
Jud.Galaţi, sent.pen.nr.705/1978, în Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Ciprian Raul Romiţan, Maxim Dobrinoiu – Cauze penale
comentate, partea specială, Editura Semne, Bucureşti, 2003, pag.343

23
 SECŢIUNEA 4 : EPUIZAREA INFRACŢIUNII

Ultima din formele infracţiunii, în raport de fazele de desfăşurare a activităţii

infracţionale, este forma faptului epuizat. Această formă a infracţiunii fapt epuizat,
situându-se după momentul consumării infracţiunii, reprezintă o formă derivată a
infracţiunii, deci o formă atipică57.
Infracţiunea fapt epuizat este o formă mai gravă decât cea tipică, deoarece
acumulările cantitative (amplificarea urmăririi, continuarea activităţii) conduc la
salturi calitative pentru infracţiunea fapt epuizat, antrenând şi o răspundere penală mai
grea pentru această formă de infracţiune58.
În cazul infracţiunii de furt, acţiunea de luare a bunului poate îmbrăca uneori
formele activităţii continue, de pildă sustragerea de energie electrică sau termică, sau
forma unei activităţi continue, cum ar fi sustragerea prin acte repetate, de bunuri din
cadrul unui depozit în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
În toate aceste cazuri, elementul material al furtului se prelungeşte după
momentul consumării, iar furtul se consideră epuizat în clipa în care au încetat actele
de prelungire ale activităţii ilicite de luare 59. De acest moment al epuizării depinde
aplicarea dispoziţiilor penale referitoare la prescripţia răspunderii penale, amnistie,
graţiere, aplicarea legii penale în timp.

57
T.Dima – op.cit., pag.244
58
Const.Mitrache – Drept penal român – partea generală, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti,1997, pag.195
59
V.Dongoroz şi colab – op.cit., vol.II, pag.467

24
 CAPITOLUL IV
FURTUL CALIFICAT

SECŢIUNEA 1: SECŢIUNEA DE FURT CALIFICAT

În teoria şi legislaţia penală se face menţiune, în afară de formele infracţiunii

după faza de desfăşurare, şi de formele infracţiunii după gravitatea ei. Şi unele şi
altele, sunt variante ale unei infracţiuni, cu menţiunea că primele sunt determinate de
fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale (tentativa, infracţiunea consumată) pe
când celelalte sunt variante ale infracţiunii după gravitate ( simplă, agravantă ).
Formele infracţiunii nu sunt creaţii arbitrare sau artificiale ale leguitorului ci
creaţii ale realităţii pe care acesta le recunoaşte şi le consacră normativ60.
În teoria şi practica dreptului penal, forma cea mai frecventă a infracţiunii
după gravitatea ei este forma infracţiunii simple iar, pe langă aceasta, forma
infracţiunii agravante, este a doua formă principală după gravitate reprezentând o
formă ce exprimă o gravitate, un pericol social mai mare. Acest grad de pericol social,
poate varia de la o faptă la alta chiar în sfera aceleiaşi infracţiuni. Practic putem
distinge gradul mai mare sau mai mic de pericol social, evaluând întreaga
complexitate a faptei, conţinutul, condiţiile, urmările, circumstanţele acesteia,
particularităţile obiectului, subiectul şi atitudinea lor psihică.
Pornind de la aceste aspecte, furtul este infracţiunea care prezintă cele mai
numeroase posibilităţi de realizare, infracţiunea având un bogat cadru de modalităţi.
La rândul lor, aceste modalităţi sunt diferenţiate, iar imprejurările ce le
particularizează conduc la o cunoaştere mai exactă a gradului de pericol social pe
care îl reprezintă fapta.
Unele din aceste împrejurări au fost evaluate chiar de legiuitor care le prevede
ca şi elemente circumstanţiale ce schimbă caracterul furtului din simplu în calificat,
cel din urmă apărând astfel, ca o variantă a celui dintâi. Existenţa uneia sau mai
multor împrejurări evaluate de legiuitor la săvârşirea faptei constituie specificul
60
I.Oancea – Drept penal. Partea generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, pag.212

25
infracţiunii de furt calificat. Practic, aceasta reprezintă şi diferenţa faţă de forma de
bază a furtului, deoarece, în privinţa conţinutului constitutiv, furtul calificat este
alcătuit din aceleaşi elemente ca şi furtul simplu. Subzistă totuşi o singură diferenţă –
elementul circumstanţial, care nu face parte din elementele esenţiale ale furtului, ci
provine din convertirea unor împrejurări ce pot însoţi infracţiunea de furt calificat în
conţinutul său constitutiv.
De asemenea, este de subliniat, în ceea ce priveşte obiectul material, că furtul
se consideră calificat când se săvârşeşte împotriva anumitor bunuri cum ar fi: produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite ori cisterne (art.209 alin.3 lit.a),
bunuri care fac parte din patrimoniul cultural (art.209 alin 2lit.a), acte care servesc
pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare (art.209 alin.2 lit. b).
De asemenea, furtul este calificat în anumite condiţii de timp (de pildă în timpul
nopţii) sau de loc (într-un loc public, într-un mijloc de transport în comun) ori prin
folosirea anumitor mijloace şi metode (prin efracţie, escladare etc61).
Pentru a avea reprezentarea completă a incriminării actuale a infracţiunii de
furt calificat, evoluţia acestor incriminări este marcată, pentru început, de Pravila lui
Vasile Lupu unde se făcea deosebirea între “furtuşagul mare” şi “furtuşagul mic”, în
prima categorie intrând furtul comis asupra unor lucruri de preţ, când omul este
“învăţat într-un meşteşug a furtuşagului” când “se vor fi zdrobit lacăţi”etc 62. Mai
târziu în 1864, în Codul Penal împrejurările ce agravau delictul de furt erau prevăzute
in art. 309 - 310, iar în art.311 – 315 se arăta ce se înţelege prin casă de locuit,
escaladare, efacţie, chei mincinoase.
Codul penal din 1936, în schimb prevedea chiar furtul calificat sub această
denumire iar în art.525 erau enumerate detaliat împrejurările calificate, după
specificul lor: împrejurări privind locul săvârşirii, timpul săvârşirii, calitatea
făptuitorilor, etc63.

61
V.Dobrinoiu – Op.cit., pag.292
62
George Antoniu, Ştefan Deneş, Teodor Vasiliu, George Dărângă, Dumitru Lucinescu, Doru Pavel, Vasile Papadopol, Dumitru
Popescu, Virgil Rămureanu – Codul penal R.S.R. comentat şi adnotat, Ed.Ştiinţifică Bucureşti, 1972, pag.308
63
V.Dorogoz şi Iacob. – op.cit.vol.III, pag.480 - 481

26
SECŢIUNEA 2 : FURTUL SĂVÂRŞIT DE O PERSOANĂ AVÂND ASUPRA SA
O ARMĂ SAU O SUBSTANŢĂ NARCOTICĂ
Art. 209 Alin 1 Lit. b Cod penal

Împrejurarea la care se referă acest text este de natură să sporească pericolul

social al faptei deoarece făptuitorul care este înarmat sau are asupra sa o substanţă
narcotică se simte mai îndrăzneţ ştiind că prin folosirea mijloacelor pe care le are la
îndemână poate imobiliza sau intimida victima sau orice altă persoană care ar
intervini, asigurându-şi astfel ducerea până la capăt a activităţii sale şi înlăturarea
riscului de a fi prins, iar pe de altă parte deţinerea armei sau substanţei narcotice
implică pericolul utilizării acestora, la nevoie, asupra victimei furtului. De asemenea,
prezenţa acestor mijloace, când sunt vizibile, este de natură să impresioneze victima şi
să-i slăbească capacitatea de apărare.
Această agravantă se reţine, bineânţeles, atunci când nu s-au folosit armele sau
substanţele narcotice, în caz contrar, va subzista infracţiunea de tâlhărie şi nu cea de
furt calificat.
Literatura şi jurisprudenţa de specialitate consideră, de asemenea, că nu are
relevanţă pentru aplicarea circumstanţei faptul că arma sau substanţa narcotică ori
paralizantă este sau nu vizibilă iar victima a ştiut sau nu de existenţa ei 64. Opinia
contrară, promptă şi întemeiată, susţine că există furt calificat în această modalitate
normativă numai dacă armele sunt purtate în ascuns deoarece, în caz contrar, simpla
lor etalare reprezentând un act implicit de ademenire, situaţie care ar atrage încadrarea
faptei în dispoziţiile art. 211 C.pen. referitoare la tâlhărie65.

64
Const.Bulai, Avram Filipaş, Const.Mitrache – Drept penal român, Editura Press Mihaela, Bucureşti, pag.207. În acelaşi sens:
V.Dobrinoiu – op.cit.pag.293
65
Gh.Diaconescu – op.cit.pag.389

27
 S-a precizat în doctrină 66 că proba acestei împrejurări – de la lit.b, alin.1
art.209 – nu este posibilă decât în cazul când făptuitorul a fost surprins în flagrant,
fiindcă altfel folosirea efectivă a armei sau substanţei narcotice transformă furtul în
tâlhărie.
Textul incriminator (art.209 alin. 1lit.b C.pen.) cere ca făptuitorul să aibă
asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă în momentul sustagerii,
neavând relevanţă scopul în care le-a deţinut67. Chiar dacă aceasta se află cu totul
întâmplător la făptuitor, acestă împrejurare a sporit încrederea în reuşita acţiunii sale,
implicând pericolul de a recurge la folosirea lor. Desigur este necesar ca făptuitorul să
fi ştiut că are asupra sa armă sau substanţă narcotică pentru ca agravanta să se aplice.
Menţionăm că furtul calificat de la art.209 alin.1 lit.b exclude folosirea armei
sau substanţei narcotice, în caz contrar realizându-se conţinutul infracţiunii de
tâlhărie. De asemenea textul incriminator nu cere să se stabilească dacă în cazul
concret purtarea armei sau a substanţei narcotice a avut inflenţă asupra victimei sau
dacă a sporit îndrăzneala făptuitorului, neavând relevaţă şi nici scopul în care
făptuitorul le-a deţinut68. Nu este necesar ca arma sau substanţa narcotică ori
paralizantă să fi fost deţinută de făptuitor în scopul de a-i uşura în vreun fel comiterea
infracţiunii69.
Circumstanţa analizată este una referitoare la faptă astfel încât se impune
precizarea că ea se răsfrânge asupra tuturor participanţilor nepurtători de arme sau de
substanţe narcotice, cu condiţia ca aceştia să cunoască împrejurarea folosirii lor de
către făptuitor în momentul săvârşirii faptei.
Pentru o mai bună înţelegere a textului incriminator dar şi pentru o mai bună
încadrare a faptelor comise cu diferite arme, se impune explicarea acestui concept.
Potrivit art.151 C.pen., arme sunt intrumentele, piesele sau dispozitivele astfel
declarate prin dispoziţiile legale. În sfera noţiunii de armă folosită în art.209 alin. 1
lit.b C.pen., nu intră şi obiectele pe care dispoziţiile art.167 alin.2 C.pen. le asimilează
cu armele, deoarce acestea devin arme numai dacă au fost întrebuinţate ca arme de
66
V.Dongoroz şi colab. – op.cit., vol.III pag.476
67
Trib.Suprem, Secţ.Milit.,dec.nr.38/1987, R.R.D. nr.10/1987, pag.75
68
O.Loghin, T.Toader – op.cit.pag.241
69
Trib.milit.Terit. Bucureşti, dec.nr.328/1969, R.R.D. nr.3/1970, pag.146, cu nota de Gh.Şerbănescu şi N.Ciobanu.

28
atac; ori dacă instrumentul a fost folosit pentru a sustrage un bun, fapta nu constituie
furt, ci devine infracţiunea de tâlhărie.
Dacă deţinerea armei a fost fără drept, furtul calificat va intra în concurs cu
infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută în art.279
C.pen70.
Prin substanţă narcotică se inţelege orice substanţă care acţionează asupra
centrilor nervoşi, producând artificial adormirea unei persoane, cauzând imediat o
stare de somnolenţă, de pierdere a cunoştinţei, de diminuare a sensibilităţii şi a
reflexelor (ex. cloroformul, eterul, morfina, etc)71.

70
V.Dobrinoiu – op.cit., pag.293
71
O.Loghin, T.Toader, op.cit.,pag.242

29
 SECŢIUNEA 3 : FURTUL SĂVARŞIT DE O PERSOANĂ MASCATĂ,
DEGHIZATĂ SAU TRAVESTITĂ
Art. 209 Alin.1 Lit. c Cod penal

Folosirea acestor procedee – mascare, deghizare şi travestire introduse prin

Legea nr.140/199672 – este sancţionată mai sever datorită unui anumit profesionalism
al făptuitorului, acesta chibzuind asupra modului de comitere a furtului prin adoptarea
şi folosirea acestor mijloace ce asigură eficienţa acţiunii.
Prin practicarea acestor mijloace infăţişarea făptuitorului este ascunsă, fiind
astfel îngreunată identificarea acesuia. În cazul unei agravante, subiectul activ
utilizează diverse procedee, pe de o parte, pentru a nu fi recunoscut şi identificat, iar,
pe de altă parte, prin folosirea acestor mijloace contribuind la intimidarea şi
înfricoşarea persoanelor vătămate şi îşi ia măsuri pentru a nu putea fi identificat.
Prin mascare se înţelege acoperirea parţială sau integrală a feţei cu un obiect
sau cu un material astfel încât trăsăturile individului să nu poată fi văzute. Cel mai
adesea întâlnit în cauzistica penală atât internă cât şi externă, este aşezarea pe cap a
unui ciorap de mătase de culoare închisă, care datorită plasticităţii sale deformează
părţile proeminente ale feţei şi permite celui astfel mascat o bună vizibilitate,
asigurându-şi totodată şi o bună respiraţie73.
Deghizarea constă în aceea că făptuitorul se îmbracă sau îşi aranjează
înfăţişarea de aşa manieră, încât să nu fie recunoscut. De exemplu, îşi pune barbă
falsă, ochelari, mustaţă, perucă, sau se îmbracă de aşa natură, încât să-şi ascundă
identitatea.
Prin travestire se înţelege apariţia făptuitorului sub un alt sex decât cel pe care
îl are, ceea ce necesită folosirea recuzitei şi a altor procedee trebuincioase (de pildă un
bărbat se îmbracă cu o rochie sau alte articole de îmbrăcăminte ale unei femei, creând
în acest fel falsa impresie că, într-adevăr, este de sex feminin).

72
Publicată în M.O. partea I, nr.289 din 14 noiembrie 1996
73
Gh.Diaconescu – op.cit., pag.390

30
 SECŢIUNEA 4 : FURTUL SĂVÂRŞIT ÎNTR-UN LOC PUBLIC
Art. 209 Alin. 1, lit. e Cod penal

În această situaţie, furtul are un caracter mai grav, deoarece de regulă într-un
loc public, fiind de faţă mai multe persoane, fapte cu şanse sporite de finalizare,
deoarece agolmerarea de persoane face ca atenţia victimei să fie diminuată,
neputându-se concentra la supravegherea şi urmărirea bunurilor pe care le deţine, iar
făptuitorul poate să-şi piardă mai uşor urma în acea mulţime.
Prin loc public (art.152 C.pen.) se înţelege orice loc care prin natura sau
destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului (străzi, şosele, parcuri, staţii CFR,
etc.), precum şi orice alt loc în care publicul are acces în anumite intervale de timp
(restaurante, magazine, expoziţii, etc.)
Agravanta operează, însă, în toate cazurile, chiar dacă în timpul săvârşirii
furtului, în afară de făptuitor, nu se găsea în locul respectiv nici o altă persoană 74,
situaţie discutabilă faţă de prevederile art.152 C.pen care distinge net între publicitatea
virtuală şi cea reală. Pentru aplicarea agravantei, este necesar ca fapta să fi fost
săvârşită în timp ce publicul avea acces în acel loc. Practica şi doctrina penală 75
împărtăşesc această accepţie a agravantei de la art.209 alin.1 lit.e susuţinând că în
acest caz, art.152 nu are aplicabilitate asolută, avându-se în vedere lit.a şi lit. b
articolul în discuţie referindu-se la căile publicităţii faptei sub aspectul obiectului
preocupării legiuitorului. În schimb art.209 prezintă pericol crescut datorită faptului că
el se săvârşeşte într-un spaţiu unde protecţia bunurilor e realizată mai greu, indiferent
dacă sunt sau nu alte persoane în preajmă. A fost exprimată şi opinia contrară, ramasă
singulară, potrivit căreia, în această situaţie este permis numai ocazional sau temporar,
aplicarea agravantei este condiţionată de prezenţa a două sau mai multe persoane, în
numărul cărora nu este cuprins şi făptuitorul76.

74
T.Vasiliu şi colaboratorii – op.cit., vlo.I., pag.270
75
O.Loghin, T.Toader – op.cit., pag.272, Gh.Diaconescu – op.cit., vol.I, pag.390; V.Dobrinoiu – op.cit., pag.295
76
V.Dongoroz şi colab. – op.cit., vol.III, pag.477

31
 Circumstanţa agravantă, prevăzută de art. 209 alin. 1 lit. e, operează deci în
toate aceste situaţii arătate mai sus, chiar dacă în timpul săvârşirii furtului, nu se mai
găseau şi alte persoane în acel loc, deoarece noţiunea de “loc public” are un înţeles
diferit de noţiunea de “faptă săvârşită în loc public” lucru ce decurge din însăşi
raţiunea agravantei, iar opinia contrară rămasă în doctrina noastră penală, şterge
practic această diferenţă, lucru neacceptat de practică şi restul doctrinei noastre.
În marea lor majoritate, instanţele judecătoreşti au cosiderat ca fiind săvârşite
în locuri publice, indiferent de numărul persoanelor aflate în acele locuri, furturi
comise: în faţa unui cămin cultural 77, într-un bufet în timpul cât era deschis 78, în secţia
de cismărie a unei cooperative meşteşugăreşti accesibil publicului în momentul
săvârşirii faptei79; pe rampa unei statii CFR80; dintr-un automobil ce staţiona pe
stradă81; în staţia de autobuz82; în holul unui hotel83; de pe o pajişte aflată în faţa unui
cămin cultural, deoarece prin natura şi destinaţia sa nefiind îngrădită, aceasta este
accesibilă locuitorilor comunităţii84; dintr-un spaţiu dintre blocuri85.
Dimpotrivă, nu constituie furt săvârşit într-un loc public, sustragerea comisă:
dintr-un magazin, oficiu poştal, bufet, şcoală, vagon CFR aflat în triaj etc., dacă în
momentul comiterii faptei, accesul publicului era interzis 86. Tot astfel, în practica
judiciară nu au fost considerate locuri publice: camera de hotel 87, biroul unui fucţionar
în timpul cât nu era deschis publicului 88, biroul unei întreprinderi accesibile numai
angajaţilor acesteia89; de asemenea nu a fost încadrat în art. 209 lit.e C.pen., furtul de
produse din culturile aflate pe câmp, deoarece terenul agricol nu este asimilat, potrivit
legilor penale cu locurile publice.

77
Trib.Sup.,Col.pen., dec.nr.1391/1967, Culegere de decizii pe anul 1967, pag.403
78
Trib.Municip.Bucureşti, secţ.I.pen., dec.,22/1969, R.R.D nr.3/1969, pag.172
79
Trib.Supr.Secţ.pen., dec.nr.7029/1970, Culegere de decizii pe anul 1970, pag.363
80
Trib.Supr.Secţ.pen., dec.nr.3592/1970, Culegere de decizii pe anul 1970, pag.366
81
Trib.Jud.Braşov, dec.nr.95/1970, R.R.D.nr.8/1970, pag.170
82
Trib.jud.Neamţ, dec.nr.94/1970, R.R.D. nr.9/1970, pag.167
83
Trib.Supr.,Secţ.pen.,dec.nr.175/1971, Culegere de decizii pe anul 1971, pag.335
84
Curtea de Apel Ploieşti,dec.pen.nr.238/1998,în “Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Ploieşti” sem.1.1998,pag.66
85
Ibidem, dec.pen.nr.623/1998, pag.67
86
Trib.jud.Timiş, dec.nr.1295/1983, R.R.D. nr7/1983, pag.63
Trib.jud.Botoşani, dec.pen.nr.329/1980, R.R.D. nr.4/1981, pag.116
87
Trib.jud.Braşov, dec.nr.153/1970, R.R.D. nr.6/1970, pag.173
88
Trib.Supr.,Secţ.pen.,dec.nr.1967/1970, R.R.D. nr.11/1972, pag.169
89
Trib.Jud.Timiş, dec.nr.524/1972, R.R.D. nr.11/1971,pag.169

32
 SECŢIUNEA 5 : FURTUL SĂVÂRŞIT ÎNTR-UN
MIJLOC DE TRANSPORT ÎN COMUN
Art. 209, Alin.1 Lit. f Cod penal

În legătură cu această agavantă, este de observat că, de regulă, în majoritatea

mijlocelor de transport în comun există o aglomeraţie mare, ceea ce face ca aceste
mijloace să constituie un loc propice, un teren favorabil pentru comiterea de furturi;
pe de altă parte, de obicei în aceste mijloace de transport călătorii (pasagerii) au
asupra lor diferite bagaje, obiecte de îmbrăcăminte, pachete care, din cauza
aglomeraţiei, rămân în unele situaţii lipsite de pază şi supraveghere, împrejurări de
care beneficiază hoţii90. Ţinând seamă de aceste împrejurări – aglomeraţia existentă,
fluxul în permanentă schimbare a călătorilor, starea de oboseală a unor călători,
distragerea atenţiei acestora, tentaţi să privească drumul – legiuitorul a înţeles să
prevadă ca circumstanţă agravantă a furtului, săvârşirea faptei într-un asemenea mijloc
de transport.
Prin mijloc de transport în comun se înţelege mijlocul de transport care are
anume această destinaţie, adică este destinat a transporta mai multe persoane
împreună (trenuri, autobuze, tramvaie, avioane, vapoare, metroul, maxi – taxi, etc.),
cât şi acela care fără a avea destinaţia mai sus-arătată, este utilizat pentru a transporta
mai multe persoane împreună (ca de pildă, remorca unui tractor).
Interesează deci ca vehiculul să fi avut această destinaţie, expusă mai sus, în
momentul săvârşirii faptei, înţelegându-se prin aceasta că la acel moment vehicolul să
fi slujit efectiv acestui scop ( nu se aplică circumstanţa agravantă dacă, de exemplu
mijlocul de transport era în garajul unitaţii căreia îi aparţinea pentru reparaţie,
întreţinere etc.).
În practică s-a decis că agravanta subzistă şi în cazul în care făptuitorul
sustrage un bun mobil aparţinând unei persoane aflate într-un autobuz, chiar dacă de
faţă nu era decât şoferul şi persoana vătămată şi indiferent dacă autobuzul era în mers

90
V.Dobrinoiu - op.cit., pag.296

33
sau staţiona91, deoarece textul incriminator nu cere nici o condiţie referitoare la
numărul persoanelor care se află în mijlocul de transport şi nici cu privire la faptul
dacă acesta este sau nu în curs de deplasare; după cum este indiferent şi dacă
făptuitorul este el însuşi pasager sau face parte din personalul de servire al mijlocului
de transport în comun.
Pentru existenţa furtului calificat de care ne ocupăm, trebuie ca sustragerea să
aibă ca obiect material bunuri mobile aflate asupra călătorilor sau în locurile afectate
transportului în comun (pe bănci, în reţeaua pentru bagaje, pe culoar etc).
Nu sunt aplicabile prevederile art. 209 lit.f C.pen., în cazul în care sustragerea
este comisă într-un mijloc de transport în comun care în timpul comiterii infracţiunii
nu era utilizat în acest scop, aflându-se de pildă în garaj sau în regia de transporturi
pentru reparaţii.
Obiectul material al furtului, agravat de această împrejurare, îl costituie
bunurile aflate asupra pasagerilor sau în spaţiul afectat transportului: pe bănci, în
reţeaua de bagaje, pe trotuar etc. Bunurile aflate la remiză specială sau la vagonul
special de bagaje, dacă sunt sustrase, formează obiectul unui furt dintr-un loc public 92.
Asta nu înseamnă că bunurile respective, obiectul material al infracţiunii de furt
trebuie să aparţină exclusiv călătorilor, ele pot fi şi ale personalului de deservire a
mijloacelor de transport în comun.
Literatura de specialitate penală a statuat cu privire la taxiuri că acestea nu sunt
mijloace de transport în comun în sensul art.209, alin.1 lit. f , întrucât ele au o
capacitate redusă de transportare iar persoanele care călătoresc cu acestea sunt, de
regulă în relaţie de încredere reciprocă şi, pe de altă parte, există condiţii sporite de
asigurare a bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor. Aceleaşi precizări sunt valabile
şi pentru avioanele particulare sau de agrement93.

91
Trib.Municip.Bucureşti, Secţ.a II-a pen., dec.nr.942/1981, în “Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981- 1985,
op.cit., pag.123
92
V.Dongoroz şi colab. – op.cit., vol.III, pag.477
93
V.Dobrinoiu – op.cit., pag.296, O.Loghin, A.Filipaş – op.cit., pag.115, Gh.Diaconescu – op.cit., pag.392

34
 Alături de această orientare a majorităţii practicii şi a doctrinei penale a fost
exprimată şi o opinie separată, potrivit căreia punctul de vedere exprimat nu trebuie
îmbrăţişat fără rezerve, impunându-se o analiză a stării de fapt de la caz la caz94.
Pornind de la faptul că legea penală nu face nici o determinare a mijoacelor de
transport în comun şi că nici nu trebuie confundate cu noţiuni asemănătoare din alte
domenii, se propune o definiţie a mijloacelor de transport, care să includă toate
mijloacele care oferă posibilitatea reală, efectivă de a transporta în acelaşi timp mai
multe persoane, indiferent dacă acestea sunt sau nu destinate unui scop. În acest
context se impune o diferenţiere între mijloacele de transport în comun tipice
(autobuz, tren, vapor ) şi atipice (taxi ,remorca unui tractor) care, fără a fi destinate
acestui scop, devin astfel de mijloace când furtul săvârşit în spaţiul lor prezintă acelaşi
grad de pericol social ca şi cel săvârşit în prima categorie. Astfel, taxiul devine mijloc
de transport în comun dacă transportă, în acelaşi timp, mai multe persoane care nu se
cunosc între ele (cel puţin făptuitorul şi victima) şi dacă furtul e săvârşit în condiţiile
de natură a justifica raţiunea incriminării ca circumstanţă agravantă.
În aceste condiţii, gradul de pericol social avut în vedere de legiuitor se
realizează în concret, chiar mai evident decât în cazul săvârşirii furtului într-un
autobuz în care se aflau numai şoferul şi făptuitorul. Astfel fără a se pune semnul
egalităţii, între mijloacele tipice şi cele atipice, se apreciază în argumentarea opiniei că
ar fi mai riguros din punct de vedere jurdic ca, în locul aplicării unor soluţii în abstract
şi în lipsa unei interpretări legale, instanţa judecătorească să aprecieze în concret
fiecare cauză, pentru a se putea realiza o analiză a tuturor elementelor stării de fapt, a
gradului de pericol social şi pentru o apreciere în concret a existenţei sau inexistenţei
condiţiilor sancţionatorii în baza art.209 alin.1 lit.f C.pen.

94
M.Bădilă, Titus Popescu – Calificarea furtului săvârşit într-un taxi, în Dreptul nr.6/2000, pag.99-102

35
 SUBSECŢIUNEA 6: FURTUL SĂVÂRŞIT ÎN TIMPUL NOPŢII
Art.209, Alin 1, lit.g Cod penal

Împrejurarea prevăzută în art.209, alin.1 lit.g C.pen este considerată de lege ca

agravantă, deoarece furtul săvârşit în timpul nopţii prezintă un pericol social mult mai
mare decât furtul săvârşit în timpul zilei. Noaptea, oamenii sunt în general mai puţin
apăraţi, fiindcă tot ceea ce în timpul zilei constituie o stânjenire pentru făptuitorii de
furturi dispare o dată cu lăsarea întunericului care îmbie la cele mai temerare acţiuni.
E bine deci, că această încurajare să găsească o frână în sancţionarea mai gravă pe
care legea o prevede pentru furturile calificate95.
Raţiunea acestei agravante constă deci, în aceea că întunericul favorizează
comiterea faptei, permiţând în acelaşi timp dispariţia neobservată a făptuitorului de la
locul săvârşirii furtului, acesta fiind, în acelaşi timp, mai îndrazneţ, existând şi
pericolul ca el să recurgă şi la folosirea unor mijloace violente, iar posibilităţile de
supraveghere a bunurilor de către victimă sunt mult diminuate. De asemenea, noaptea
posibilităţile de pază sunt în aceeaşi măsură diminuate, ceea ce are drept urmare că
riscul surprinderii făptuitorului să fie mult mai mic, iar posibilităţile de a transporta
nestingherit bunurile furate, de a le ascunde şi de a le sustrage sunt mult mai mari. Cel
ce înţelege să se folosească de întuneric, de timpul nopţii pentru a comite furtul se
dovedeşte a fi mai periculos, fiind justificată o mai mare severitate din partea legii
penale96.
O primă problemă privind aplicarea acestei agravante, care a prilejuit
exprimarea unor puncte de vedere diferite atât în literatura juridică, cât şi în practica
instanţelor, a fost aceea a stabilirii semnificaţiei noţiunii de noapte, când începe şi
când se sfârşeşte ea în sensul acestei prevederi a legii penale.
S-a susţinut astfel că noaptea începe de la apusul soarelui şi durează până
acesta răsare din nou, opinie criticată, deoarece nu ţine seamă de faptul că, atat apusul
cât şi răsăritul, nu transformă deodată noaptea în zi şi ziua în noapte, între ele existând
95
V.Dongoroz şi colab. – op.cit.,vol.III.,pag.477
96
Traian Pop – Cod penal adnotat., vol.III., pag.433; Vasile Papadopol, notă la dec.nr.1948 a Trib.reg.Dobrogea, J.N.nr.8/1966,
pag.154; Ion Dobrinescu “Cu privire la furtul comis în timpul noptii”, R.R.D nr.8/1967 pag.102; George Antoniu “Furtul comis în
timpul nopţii”, R.R.D. nr.6/1970, pag.103; T.Vasiliu şi colaboratorii, op.cit., vol.I, pag.271

36
un interval de timp în care cele două momente se întrepătrund. Altă părere susţine că
noaptea începe când oamenii se retrag în casă pentru a se odihni şi deci, durata nopţii
poate varia de la o localitate la alta în funcţie de obiceiuri. Şi această opinie a fost
respinsă, întrucât astfel noaptea ar fi scurtată sau prelungită după obiceiul locului,
realizându-se totodată şi o aplicare neunitară a legii penale pe teritoriul aceleiaşi
regiuni chiar.
S-a mai afirmat chiar că durata timpului nopţii ar fi determinate de textele din
codul de procedură penală şi din cel de procedură civilă contrazic efectuarea unor acte
de procedură între anumite ore ( de exemplu efectuarea percheziţiei)97.
Pentru termenul în timpul nopţii în sensul art.209 alin.1 lit.g C.pen. nu trebuie
avut în vedere în mod exclusiv criteriul astronomic (când apune sau răsare soarele),
căci nici apusul, nici răsăritul soarelui nu transformă ziua în noapte şi noaptea în zi, ci
între apusul sau răsăritul soarelui şi noaptea reală există o perioadă de tranziţie între
cele două fenomene care coexistă şi se întrepătrund. Textul incriminator se referă la
noaptea reală, respectiv intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii,
până când lumina va lua locul întunericului98.
Cum însă noaptea, ca fenomen natural, este influenţată de anotimp, stare
atmosferică, trebuie să se ţină cont de situaţia concretă existentă în fiecare caz în
parte, şi anume de data calendaristică şi ora când a fost săvârşită fapta, poziţia
topografică a localităţii în care s-a comis infracţiunea (fiind ştiut, de exemplu, că în
localităţile situate pe deal, noaptea se lasă mai târziu decât în cele din văi), de
condiţiile atmosferice locale (nori, ceaţă) existente la acea dată. De exemplu, un furt
comis în luna decembrie la orele 19:00 este considerat calificat (săvârşit în timpul
nopţii), pe când furtul comis la aceeaşi oră în luna iulie este numai un furt simplu.
În ceea ce priveşte amurgul şi zorile, literatura de specialitate 99 a acceptat în
unanimitate că amurgul nu face parte din noapte, pentru că întunericul nu s-a instalat,
atenţia oamenilor nu este influenţată de noapte, pe când zorile da, deoarece întunericul

97
T.Vasiliu, D.Pavel – op.cit., vol.I, pag.270-271
98
G.Antoniu, Const. Bulai – “Practica judiciară”, op.cit., pag117
99
V.Dongoroz şi colab. – op.cit., vol.III, pag.478

37
mai persistă şi mai ales pentru că trecerea de la starea de somn la cea de activitate
cotidiană influenţează capacitatea de atenţie a oamenilor.
În practică s-a decis, de exemplu, că nu este implicabilă agravanta de la art.209
alin.1 lit.g în cazul comiterii faptei la data de 15 august 2000, în jurul orei 21:00 100,
când dată fiind poziţia geografică la câmpul localităţii unde s-a comis fapta, nu se
poate spune că întunericul a luat efectiv locul luminii la acea oră de vară, cât timp
apusul soarelui nu intervenise.
Aşadar, prin timpul nopţii se înţelege noaptea reală, când întunericul i-a locul
luminii, amurgul neputând fi considerat întuneric, punct de vedere de altfel împărtăşit
şi de fostul Tribunal Suprem exprimat într-o decizie de îndrumare 101, în care se
precizează că instanţele “trebuie să se ocupe de stabilirea timpului când s-a comis
furtul, în sensul dacă acesta a fost săvârşit de la lăsarea întunericului şi până la
dispariţia acestuia, ţinând seamă de împrejurările concrete de loc, anotimp etc.
Dacă în ceea ce priveşte raţiunea agravării furtului a existat o oarecare
unanimitate de opinii, o problemă mult discutată în doctrină se referă însă la caracterul
obiectiv sau subiectiv al agravantei. Astfel, s-a considerat în unele cazuri că trebuie să
se stabilească, în afara împrejurării că furtul a fost săvârşit în timpul nopţii, existenţa
altor împrejurări, cum ar fi de exemplu, împrejurarea că a fost întuneric la locul sau în
apropierea locului săvârşirii faptei, că făptuitorul s-a folosit de condiţiile prielnice
create în timpul nopţii pentru a se apropia de bunul pe care l-a sustras etc.
Practica penală reflectă opinia de mai sus, în speţe de genul: este furt calificat,
art.209, alin.1, lit.g C.pen., fapta inculpatului de a sustrage o sumă de bani de la
victimă la orele 13.00, când trenul cu care călătorea trece printr-un tunel 102, sau în alte
cazuri în care, de exemplu furtul s-a comis ziua, într-o cameră întunecată, situată la
subsolul unei clădiri103. În toate aceste situaţii, potrivit celei de-a doua opinii care este
şi majoritară, soluţia este greşită, deoarece legiuitorul califică furtul comis în “timpul
nopţii” şi nu când făptuitorul a profitat de întuneric.

100
Dec.pen.nr.321 – R din 26 martie 2001, în Studio UBB, nr.1/2001, pag.158
101
.Trib.Suprem – Dec.îndr.nr. 3/28 martie 1970, în T.Vasiliu, D.Pavel s.a – op.cit.,vol.I pag.272
102
Jud.Suceava – Sent.nr.185/1995, în “Dreptul” nr.1/1996, pag.133
103
.N.Conea – Discuţii în legătură cu forma calificată a furtului săvârşit în timpul nopţii – Notă de la sent.pen. 185/1995 a
Judec.Suceava, în “Dreptul” nr.1/1996, pag.133

38
 Legiuitorul nu a avut în vedere o anumită împrejurare prielnică săvârşirii
furtului în timpul nopţii, ci ambianţa generală pe care o creează noaptea ca fenomen
natural, ambianţă care îngreunează paza bunurilor şi uşurează sustragerea lor. Săvârşit
în această ambianţă, furtul este întodeauna mai grav, potrivit aprecierii legiuitorului,
indiferent dacă locul săvârşirii furtului a fost iluminat artificial, chiar dacă făptuitorul
nu s-a folosit de întuneric pentru a sustrage bunul, circumstanţa există deoarece într-
un fel sau altul, ambianţa creată de noapte i-a uşurat activitatea.
Astfel, agravanta de la lit. g are caracter obiectiv, întrucât dacă legiuitorul ar fi
avut în vedere alte condiţii, le-ar fi prevăzut în mod expres, dar neprevăzând decât
situaţia comiterii furtului în timpul nopţii, pentru existenţa agravantei este suficient să
se stabilească numai această împrejurare104. Astfel furtul săvârşit într-o locuinţă
luminată într-o zi din februarie, în jurul orei 19.00, este furt comis în timpul nopţii,
iarna la acea oră lăsându-se întunericul105.
Adoptând o poziţie intermediară, unii autori apropiindu-se de opinia majoritară
consideră însă că instanţele nu trebuie împiedicate, să constate când este cazul că nu
se întrunesc într-o anumită speta nici unul din motivele pentru care se consideră că
agravanta are un caracter obiectiv. În exemplul propus, sustragerea unui ceas de mână
din buzunarul unui halat, astfel că în această opinie, nu se arată existenţa vreunui
motiv de agravare a răspunderii penale106. Menţionăm că speţa propusă nu face
excepţie de la cele prezentate în argumentarea opiniei privind caracterul subiectiv şi
că nuanţarea situatiei, oricât de subtilă ar fi, nu convinge.
Agravanta prevăzută în art. 209 lit. g C.pen. nu poate fi reţinută – repetăm –
decât în cazul furtului săvârşit efectiv “în timpul nopţii”, nu şi în alte situaţii, în care s-
a profitat de întuneric, cum ar fi de exemplu cazul când furtul s-a comis ziua într-o
cameră întunecată situată la subsolul clădirii, în caz de eclipsă totală de soare, cu
ocazia trecerii trenului printr-un tunel în timpul zilei107.

104
O.Loghin, T.Toader – op.cit., pag.275; V.Dobrinoiu – op.cit., pag.297
105
C.A.Bucureşti, secţia I pen. - Dec.nr.74/A/1996,în V.Papadopol – Culegerea de practică judiciară pe anul 1996, editura “Holding
Reporter”, 1998, pag.99
106
O.Loghin, A.Filipaş – op.cit., pag.116
107
N.Conea, “Discuţie în legatură cu forma calificată a furtului săvârşit în timpul nopţii” – notă la sent.pen.nr.185/1995 a Jud.
Suceava, în Dreptul nr.1/1996 pag.133

39
 În final, mai reţinem două aspecte şi anume că agravanta analizată operează şi
atunci când numai o parte din actele de executare au fost săvârşite noaptea, cât şi
atunci când furtul are loc între soţi, rude apropiate, minor faţă de tutore, dacă aceştia
nu locuiesc împreună.
Per a contrario, agravanta de la art 209, alin.1 lit.g, nu este operantă dacă soţul,
rudele apropiate, făptuitorul locuiesc împreună cu persoana vătămată sau cel din urmă
e găzduit de aceasta. În această situaţie există însă autori care se situează pe o poziţie
diametral opusă, susţinând că agravanta operează ori de câte ori furtul a fost săvârşit
în “timpul nopţii” , indiferent dacă persoanele între care s-a săvârşit furtul locuiesc
sau nu împreună, aceasta fiind soluţia justă dacă aplicăm criteriul obiectiv, al aplicării
agravantei108.

108
T.Vasiliu, D.Pavel s.a. – op.cit., vol.I., pag.273

40
 SECTIUNEA 7 : FURTUL SĂVÂRŞIT PRIN EFRACŢIE, ESCLADARE
SAU PRIN FOLOSIREA FĂRĂ DREPT A UNEI CHEI ADEVĂRATE ORI A
UNEI CHEI MINCINOASE
Art.209, Alin. 1, lit. i Cod penal

Circumstanţa care califică furtul se referă, în acest caz la mijlocul folosit de

făptuitor, demonstrând din partea acestuia o mai mare hotărâre în realizarea hotărârii
infracţionale şi, prin urmare, un grad mai ridicat de pericol social. Întradevăr întâlnind o
dificultate în calea sa spre locul în care vrea să sustragă bunul, făptuitorul nu renunţă la
hotărârea luată, ci depune un efort în plus şi, astfel depăşeşte acea dificultate.
Astfel, în înţelesul dispoziţiei pe care o studiem, prin efracţie se înţelege
înlăturarea violentă, prin rupere, spargere, demontarea oricărui obiect sau dispozitiv de
închidere care are menirea de a împiedica pătrunderea într-un anumit loc, precum şi a
oricărei alte acţiuni pentru realizarea căreia este necesară folosirea forţei şi care are ca
rezultat fie înlăturarea acelor dispozitive, fie punerea lor în situaţia de a face posibilă
intrarea făptuitorului în locul care era închis 109. Violenţa constituie o condiţie sine qua
non pentru existenţa efracţiei. Cu alte cuvinte efracţia presupune neapărat o acţiune
violentă prin care se înlătură dispozitivul de închidere sau un alt obiect care împiedică pe
făptuitor să ajungă la bunul a cărui însuşire se urmăreşte ori la locul unde se găseşte
aceasta110.
În practica judiciară, s-a reţinut această agravantă atunci când furtul a fost comis
prin spargerea geamului, stricarea încuietorii111, prin desfacerea dispozitivului de
închidere a contorului şi de dereglare a mecanismului de înregistrare a consumului de
energie electrică112, prin spargerea ori distrugerea lacătelor, broaştelor ori a altor sisteme
de închidere-încuiere a uşilor, porţilor, casetelor, caselor de bani, prin înlăturarea
plaselor care acoperă fereastra113, etc.
Dacă înlăturarea obiectului sau dispozitivului ce îngreunează pătrunderea s-a
făcut în mod firesc, fără ca făptuitorul să recurgă la o acţiune violentă, agravanta
109
O.Loghin, T.Toader – op.cit., pag.376, T.Vasiliu, D.Pavel s.a. – op.cit., vol.I, pag.274
110
V.Dobrinoiu – op.cit., pag.299
111
O.Loghin – op.cit., pag.274
112
Trib.Supr., dec.nr.2650/1998,R.R.D.nr.9/1984, pag.77
113
Trib.Municip.Buncureşti, dec.nr.2588/1984, “Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981 – 1985”, op.cit., pag.123

41
săvârşirii furtului prin efracţie nu se reţine; cum este cazul în care făptuitorul intră în
curţi deschizând zăvorul unei porţi, care poate fi uşor tras întinzând mâna peste gard.
Chiar dacă aceasta este o încuietoare, deschiderea nu presupune nici o violenţă sau efort,
astfel încât agravanta nu se reţine114. Efracţia poate consta, deci în utilizarea violenţei
pentru înlăturarea încuietoarelor, fie ele interioare (de la intrarea în casă, într-o magazie ,
într-un magazin). Astfel, este furt săvârşit prin efracţie, fapta inculpaţilor care în noaptea
de 30 ianuarie 2006, orele 23 – 01, văzând la parterul unui bloc un magazin alimentar cu
unul din geamuri fisurate, au început să scoată geamul magazinului în care apoi au
pătruns, sustrăgând alimente115.
Ruperea unui sigiliu pentru a pătrunde în locul în care făptuitorul a sustras bunul,
nu constituie însă efracţie, deoarece sigiliul are numai menirea de a servi ca dovadă că
nimeni nu a pătruns în acel loc, el nefiind o piedică de natură a necesita un efort special
din partea făptuitorului. Fapta, realizată în asemena condiţii, va constitui, însă
infracţiunea de rupere de sigilii cu care furtul va intra în concurs real 116; este cazul
furturilor din vagoane CFR, prin ruperea sigiliior cu care acestea sunt prevăzute.
În situaţia în care, însă, inculpatul a desigilat firida şi a legat două conectoare ce
alimentau prizele, fără ca astfel energia consumată să fie înregistrată la contorlul electic,
precizăm că modul de acţionare asupra firidei constituie efracţie, în sensul art.209, alin.1
lit.i C.pen., fapta neputând fi calificată nici ca furt simplu, nici ca un concurs între furt
simplu şi rupere de sigiliu, deoarece, cum am arătat, această infracţiune presupune
existenţa unor sigilii puse de o autoritate117.
Împrejurarea agravantă nu a fost, pe drept cuvânt, reţinută când făptuitorul şi-a
însuşit un casetofon dintr-un autoturism descuiat, prin desfacerea firelor de contact 118 ori
a susras un obiect dintr-un autovehicul, introducând mâna prin geamul deschis şi
deschizând astfel portiera119 sau a pătruns în grajd, de unde şi-a însusit bunul, prin

114
C.A.Constanţa – Dec.pen.nr.36/07.02.1997, în dreptul nr.6/1997, pag.126
115
Jud.Botoşani – Sent.pen. 818 din 4 aprilie 2002 – nepublicată
116
Trib.Supr.Secţ.pen.,dec.nr.1886/1979, R.R.D. nr.6/1980, pag.61; Trib. Jud. Hunedoara, dec.pen.nr.527/1974, R.R.D. nr.8/1984,
pag.62
117
Trib.Supem – Dec.pen.nr.1981/1971, în Colecţia de decizii pe anul 1971,pag.336,în dreptul nr.6/2002
118
Trib.Municip.Bucureşti, Sect.a II-a pen., dec.nr.128/1981 “Repertoriu…1981-1985”, op.cit., pag.119
119
Trib.Jud.Braşov, dec.pen.nr.90/1970 R.D. nr.8/1970, pag.170

42
înlăturarea parului care sprijinea uşa deoarece nu a rupt sau degradat vreun dispozitiv de
închidere a uşii şi nici nu a făcut alte acte de violenţă pentru a putea pătrunde în grajd120.
Efracţia poate consta atât în folosirea actelor de violenţă pentru înlăturarea
dispozitivelor de închidere exterioare (uşi, ferestre etc), cât şi a unor dispozitive de
închidere interioară (de la geamantane, valize, dulapuri etc). Ca atare, agravanta
operează, de pildă, în cazul în care inculpatul, deşi a pătruns în încăpere fără a înlătura
vreun “obstacol” , a forţat încuietorile de la un geamantan aflat în acea încăpere de unde
a furat mai multe bunuri121 (efracţie interioară).
Trebuie subliniat că, în toate aceste cazuri, efracţia califică furtul numai dacă a
servit făptuitorului să pătrundă în locul în care şi-a desfăşurat activitatea infracţională şi
nu dacă, spre exemplu, fugind de la locul faptei, sparge un geam pentru a-şi asigura
ieşirea, caz în care agravanta nu se mai reţine.
De regulă, efracţia are drept consecinţă distrugerea sau degradarea obiectului sau
dispozitivului asupra căruia acţionează autorul (distrugerea uşii, spargerea vitrinei,
degradarea sau distrugerea încuietorii, etc) însă, în alte situaţii nu se comit asemenea acte
păgubitoare (distugeri, degradări, etc) cum ar fi de exemplu, atunci când se demontează
o fereastră pentru a intra în locuinţă, sau portiera de la autoturism pentru a sustrage unele
bunuri.
Atunci când se produc pagube materiale persoanei vătămate prin acţiunea de
efracţie, nu există şi o infracţiune distinctă de distrugere, ci distrugerea este absorbită în
fapta complexă, de furt calificat122.
Prin escaladare se înţelege depăşirea unui obstacol care se întrepune între
făptuitor şi bunul mobil a cărui sustragere se urmăreşte, demonstrându-se astfel o mai
mare străruinţă a făptuitorului în realizarea hotărârii sale infracţionale. Acest obstacol
este real şi nu simbolic, constituind un impediment în calea apropierii agentului de ţintă,
caracter ce trebuie dovedit de cel ce acuză. Escaladarea nu atinge întegritatea
obstacolului, căci, în acest caz fapta ar fi efracţie, ci este vorba numai de o trecere peste
un obstacol pe altă cale decât cea firească, ceea ce necesită din partea făptuitorului şi de
data aceasta un efort suplimentar (sărirea peste un zid, căţărarea pe un perete etc.). Dar
120
Trib.Jud.BistriţaNăsăud, dec.pen.nr.225/1970,R.R.D. nr.11/1970, pag.171
121
Trib.reg.Dobrogea, dec.pen.nr.66/1967, R.R.D. nr.5/1967,pag.171
122
Trib.Municip.Bucureşti, dec.nr. 1944/1976 “Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 – 1980”, pag.169

43
dacă în cazul efracţiei efortul suplimentar al făptuitorului se referă la înlăturarea prin
violenţă a unui dispozitiv de închidere, în cazul escaladării acest efort se referă la
folosirea forţei fizice şi abilităţii pentru depăşirea unui obstacol, care rămâne nedegradat.
În practică cele două acţiuni se reţin împreună de multe ori, de exemplu, în speţă,
în seara zilei de 27 martie 2007, inculpaţii în număr de 3 au pătruns în curtea părţii
vătămate după ce s-au căţărat şi au sărit un gard înalt de 2.20m, apoi au ajuns la partea
din spate a casei, unde se afla o încăpere închisă cu 3 lacăte, pe care le-au tăiat, reuşind
astfel să sustragă bunuri în valoare de 2800 lei123. Dacă, dimpotrivă trecerea peste un
obstacol nu necesită nici un fel de efort suplimentar din partea făptuitorului, furtul este
simplu nu calificat.
De asemenea, ca şi efracţia, escaladarea califică furtul atunci când îl precedă,
numai atunci constituind un mijloc de săvârşire a infracţiunii.
Deci escaladarea – ca mijloc de depăşire a obstacolului – presupune urcarea şi
trecerea pe deasupra îngrădirii (zid, gard, grilaj, fereastră, balcon etc), pentru a se ajunge
la locul unde se găseşte obiectul material, folosindu-se de regulă, scări, funii, stive de
lemne, etc.
După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala escaladare sau efracţie
ulterioară folosită de infractor pentru a-şi asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras,
nu mai prezintă relevanţă pentru calificarea furtului, ci, eventual, doar pentru reţinerea
altor infracţiuni124.
Potrivit prevederilor textului la care ne referim, furtul este calificat şi în situaţia
în care făptuitorul foloseşte pentru deschiderea unor astfel de dispozitive o cheie
adevarată sau o cheie mincinoasă.
În acest context, folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune
întrebuinţarea în mod fraudulos de către făptuitor, chiar a cheii pe care o utiliza în mod
obijnuit la deschidere cel îndreptăţit s-o folosească. Făptuitorul poate ajunge în posesia
cheii adevarate, fie prin sustragere, fie că o găseşte ori îi este încredinţată spre a efectua
o dublură sau pur şi simplu pentru a o păstra o perioadă de timp. Ca atare, nu interesează
pentru reţinerea acestei agravante modalitatea în care cheia adevărată a ajuns în mâinile

123
O.Loghin, T.Toader – op.cit., pag.278
124
V.Dobrinoiu – Op.cit., pag.300

44
făptuitorului: legitimă sau ilegală; astfel, cheia lăsată de proprietar în uşa încuiată
datorită neglijenţei , nu înseamnă o autorizare dată făptuitorului de a folosi, de aceea
fapta sa constituie furt calificat în modalitatea analizată125.
Cheia mincinoasă este cheia falsă, contrafăcută sau orice alt instrument sau
sistem de deschidere care acţionează asupra unui dispozitiv de închidere, fără ca acesta
să fie distrus dau degradat, indiferent dacă e vorba de uşi, portiere de autovehicule,
mecanisme cu care sunt dotate casele de bani sau genţile diplomat etc.
Astfel de dispozitive sunt, de exemplu contrafăcute după modelul original al
cărui tip, dimensiune, formă se obţin fraudulos prin presarea cheii originale pe o
suprafaţă ce conservă fidel amprenta (ceară, plastilină, etc)126.
Spre deosebire de efracţie, când, de regulă prin folosirea violenţei asupra
dispozitivului de închidere, se produc unele distrugeri sau degradări, în cazul folosirii
unei chei mincinoase, dispozitivul mai sus arătat nu este distrus, ci funcţionează ca şi
cum ar fi folosită o cheie adevarată.
Menţionăm că, pentru existenţa furtului calificat prevăzut la art.209,alin.1 lit.i,
C.pen., este necesar să se stabilească că făptuitorul a folosit în mod efectiv unul din
mijloace sau procedeele indicate în norma legală, iar în caz de tentativă va trebui, de
asemenea, să se facă dovada că, în încercarea sa de a săvârşi furtul, făptuitorul chiar s-a
folosit de instrumentele de efracţie, mijloacele de escaladare sau chei adevărate sau false,
nefiind suficientă constatarea că acesta le-a avut asupra sa în momentul surprinderii sale.
Fapta de furt comisă prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei
chei adevărate ori a unei chei mincinoase, după unii autori127, include în conţinutul său,
în mod natural, necesar, inevitabil, fapta de violare de domiciliu, iar furtul comis prin
efracţie şi infracţiunea de distrugere. În mod natural efracţia implică şi o deteriorare sau
distrugere a dispozitivelor de închidere sau a obstacolelor ce împiedică trecerea spre ceea
ce va constitui ulterior obiectul material al furtului, de aceea această acţiune se include
ca agravantă în infracţiunea de furt şi nu constituie o infracţiune separată de aceasta,
transformând, aşadar, furtul comis printr-o efracţie într-o infracţiune complexă.

125
O.Loghin, T.Toader – op.cit., pag.279; V.Dobrinoiu – op.cit., pag.301
126
Gh.Diaconescu – op.cit., vol.I, pag.394
127
O.Loghin, T.Toader – op.cit., pag.279, O.Loghin, A.Filipaş – op.cit., pag.117; V.Dobrinoiu – op.cit., pag.300

45
 Dacă furtul simplu şi cel calificat prevăzut în celelalte litere ale art.209 C.pen.,
pot intra în concurs cu infracţiunea de violare de domiciliu şi respectiv cu infracţiunea de
distrugere, furtul calificat prevăzut în art.209 alin.1 lit.i C.pen exclude în principiu,
posibilitatea unui asemenea concurs, în acest caz infracţiunea de violare de domiciliu
fiind absorbită de infracţiunea de furt calificat128, opinie la care aderăm. Există şi opinia
opusă în sensul că efracţia nu implică şi violarea de domiciliu, infracţiunile fiind
concurente129.
Observăm că obiectul discuţiilor îl constituie numai situaţia de la lit.i, în toate
celelalte modalităti prevăzute, considerându-se unanim că se aplică regulile de la
concurs, la fel ca şi în cazurile în care în succesiunea actelor se realizează două acte
distincte. Astfel, fapta inculpaţilor A.N., A.G., Z.I., care, în noaptea de 20 spre
21.12.2006, au pătruns în curtea persoanei vătămate şi apoi, ajungând în curtea din spate
au smuls belciugul lacătului ce asigura uşa de acces din camera de unde au sustras
bunuri în valoare de 700 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt
calificat în concurs cu violarea de domiciliu130.

SECŢIUNEA 7 : FURTUL PRIVIND UN BUN CARE FACE PARTE DIN

PATRIMONIUL CULTURAL
128
V.Dongoroz şi colab. – op.cit., vol.III, pag479
129
Const.Mitrache – Furt şi violare de domiciliu, în R.D.p nr. 1/1995, pag.124
130
Jud.Botoşani – Sent.pen.nr.1441 din 6 iunie 2002 – nepublicată

46
 ART.209, Alin.2, lit.a Cod penal

Circustanţa care atribuie furtului caracter calificat se referă şi de data aceasta,

la obiectul material al infracţiunii, care trebuie să fie un bun din patrimoniul cultural.
În linii mari patrimoniul cultural cuprinde bunuri culturale mobile şi imobile cu
valoare deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neîlocuit ale patrimoniului
uman creator în relaţia sa cu mediul natural cu mediul istoriceşte construit pe teritoriul
României, ale istoriei şi civilizaţiei naţionale şi universale 131. Agravanta are în vedere
protejarea cât mai eficientă a unor asemenea bunuri.
Regimul bunurilor din această categorie cu totul specială era reglementat,
inţial, prin legea nr. 63/1974, dar, prin Decretul-Lege nr. 90 din 5 februarie 1999 al
Consiliului Frontului Salvării Naţionale privind organizarea şi înfiinţarea Comisiei
Muzeelor şi Colecţiilor, Legea nr 63/1973 a fost abrogată.
În consecinţă, apartenenţa unui bun la acest fond urmează a fi reţinută de
magistrat potrivit procedeelor cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994132 privind
protejarea patrimoniului cultural naţional, completată şi aprobată prin Legea nr.
41/1995133. În sensul acestei ordonanţe, patrimoniul cultural naţional este compus din
bunuri culturale mobile şi imobile cu valoare deosebită, de interes public, care sunt
bunuri de neînlocuit ale potenţialului creator uman în relaţia sa cu mediul natural.
Bunurile mobile sau ansamblul de bunuri imobile care prezintă valoare din punct de
vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic sau tehnico-
ştiinţific sunt monumente istorice. În art.3 se precizează că fac parte din patrimoniul
cultural naţional bunurile ce sunt împărţite în următoarele categorii:
a) Tezaurul patrimoniului cultural naţional, alcătuit din bunuri mobile cu valoare
excepţională şi care beneficiază de protecţie specială;

131
O.Loghin, T.Toader – op.cit., pag.279
132
Publicată in M.O. nr.247/31.08.1994
133
Publicată in M.O. nr.105/30.05.1995

47
 b) Fondul patrimoniului cultural naţional, alcătuit din bunuri mobile cu importanţă
istorică, documentară, artistică, etnologică, ştiinţifică şi tehnică şi care beneficiază de
protecţia acordată prin prevederile ordonanţei menţionate sau a altor acte normative.
Încadrarea unui bun cultural într-una din categoriile de mai sus se face pe baza
criteriilor unice şi a metodologiei stabilite de Ministerul Culturii, magistratului
incubându-i obligaţia de a verifica deci încadrarea bunului sustras134.
Legea nr.182/2000, în art.3, menţionează că patrimoniul cultural menţionat
cuprinde bunuri arheologice şi istorico-documentare de valoare deosebită sau
excepţională, bunuri cu semnificaţie artistică de valoare deosebită sau excepţională,
bunuri de importanţă ştiinţifică sau tehnică de valoare deosebită sau excepţională.
Fondul Arhivistic Naţional al României face excepţie, fiind sub administrarea
Arhivelor Naţionale, precum şi cel încredinţat direcţiilor judeţene ale Arhivelor
Naţionale, în conformitate cu prevederea Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996.
Protejarea patrimoniului naţional prin norme juridice şi alocarea de resurse materiale
şi financiare importante este aşadar una din preocupările majore atât ale statului
român, cât şi ale comunităţii internaţionale, care încă din 1945, prin ONU, a adoptat
Convenţia pentru Protecţia Bunurilor Culturale. Consiliul Europei pune, la rândul lui,
în aplicare programul definit prin convenţia culturală europeană în scopul de a
promova în rândurile publicului conştiinţa necesităţii de a proteja bunurile culturale,
de a colabora în vederea prevenirii infracţiunilor la adresa lor, de a recunoaşte
gravitatea oricărui act care le-ar aduce atingere, de a le reprima în consecinţă 135. Prin
urmare, prin includerea acestei recente circumstanţe agravante, în forma în care a fost
modificată prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, se urmăreşte o mai bună şi
eficientă ocrotire a acestei categorii de bunuri, chiar dacă în Codul penal este
incriminată într-o formă agravantă, distrugerea unor bunuri care au o deosebită
valoare artistică, ştiinţifică, istorică sau o altă valoare socială 136, se impunea o
incriminare pe măsură şi în cazul furtului unor asemenea bunuri137.

134
Gh.Diaconescu – op.cit., vol.I, pag.396
135
E.Tanislav – Protecţia penală a patrimoniului cultural naţional, în R.D.P. nr.2/2001, pag.83, I. Hurdubaie – op.cit., pag.244
136
Art.217 C.pen.
137
G.Nistoreanu.,Al.Boroi. s.a., pag.219

48
 SECŢIUNEA 9: FURTUL PRIVIND UN ACT CARE SERVEŞTE PENTRU
DOVEDIREA STĂRII CIVILE, PENTRU LEGITIMARE SAU
IDENTIFICARE
Art.209,Alin. 2, lit.b Cod penal

Infracţiunea de furt prevăzută în art. 209, alin. 2, lit.b C.pen este considerată ca
prezentânt un pericol social sporit, deoarece scopul pentru care sunt eliberate şi
încredinţate celor în drept aceste acte, este acela de a servi la identificarea persoanelor,
ori sustragerea unor astfel de acte şi posibilitatea folosirii lor frauduloasă, constituie
impedimente în realizarea acestui scop. Din activitatea organelor judiciare rezultă că
asemenea documente sunt sustrase, pentru ca după falsificarea lor, să fie folosite cel
mai adesea, în scopul obţinerii frauduloase a unor valori din patrimoniul părţii
vătămate, de pildă scoaterea unor sume de bani din conturile bancare, ridicarea de
colete de la oficiile poştale, ori pentru a pătrunde în mod fraudulos în sediul unor
unităţi. Alteori, documentele sustrase şi falsificate prin înlocuirea fotografiei, servesc
infractorilor la legitimare în faţa agenţilor publici, anterior sau posterior comiterii
faptului ilicit, în scopul îngreunării, îndepărtării cercetărilor pe piste false.
Actul de stare civilă este actul care stabileşte poziţia judiciară a persoanei
fizice în raporturile sale de familie138. Actul de stare civilă consemnează acte sau fapte
juridice cum sunt naşterea, căsătoria, decesul 139, fiind fără relevanţă dacă actul sustras
era în original sau copie autentificată. Potrivit prevederilor legale, actele de stare
civilă sunt: actul de naştere, de căsătorie, cel de deces sau, eventual, alte acte similare
care servesc pentru dovedirea stării civile.
Din categoria actelor de legitimare sau identificare fac parte acele documente
care dovedesc identitatea persoanei: buletinul sau cartea de identitate, paşaportul sau
cele ce dovedesc apartenenţa unei persoane la o instituţie publică ori privată:
legitimaţia de seviciu, carnet se student etc. sau chiar la o formaţiune politică.

138
V.Dobrinoiu – op.cit., pag302
139
D.Xupulescu - “Acte de stare civilă”, Editura Ştiinţifică si Pedagogică, Bucureşti, 1980, pag.8

49
 Prin acte care servesc pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau
identificare se înţelege numai acele acte prin care persoana îşi poate dovedi, în mod
direct, starea civilă, se poate legitima sau poate fi identificată, iar nu şi cele prin care
s-ar ajunge în mod indirect la stabilirea situaţiei respective, cum ar fi diplomele
şcolare, diverse acte de calificare profesională etc140., certificatul de înmatriculare a
unui autovehicul141 sau diferite chitanţe142.
Asemenea documente, de multe ori sunt furate pentru ca, după falsificarea lor
să fie folosite cel mai frecvent în scopul obţinerii frauduloase a unor foloase cum ar fi
de pildă, scoaterea unor sume de bani din conturile bancare, case de economii sau
asigurări, ridicarea de colete de la oficiile poştale, ori pentru a penetra în mod
fraudulos sediile unor unităţi, etc.; în alte situaţii, actele sustrase şi falsificate (de cele
mai multe ori prin înlocuirea fotografiei) sunt folosite de făptuitori când se
legitimează în faţa reprezentanţilor unor autorităţi, în scopul îngreunării şi zădărnicirii
diverselor cercetări143.
Doctrina şi practica judiciară 144 sunt în consens cu furtul actelor menţionate la
lit.b a art .209, alin.2 se poate comite fie cu intenţie directă, fie cu intenţie indirectă,
dar au refuzat acceptarea incidenţei agravatei când autorul sustragerii unui bun mobil
nu putea prevede, în raport cu existenţa vieţii că odată cu acel bun va fura şi un
document de stare civilă sau de identitate. Agravanta se va aplica numai după ce s-a
avut în vedere latura subiectivă a infracţiunii. Dacă făptuitorul nu a urmărit o
asemenea sustragere, trebuie să ştim dacă el a prevăzut şi a acceptat că odată cu bunul
sustrage şi asemenea acte. Astfel, în situaţia în care obiectul sustas cuprinde în mod
obişnuit asemenea acte, făptuitorul comite infracţiunea de furt calificat în modalitatea
analizată; dimpotrivă însă, dacă bunul sustras conţine numai ocazional, întâmplător
asemenea acte, existenţa intenţiei făptuitorului nu se poate prezuma (de exemplu, să
fure un geamantan, o sacoşă, un fulgarin de ploaie în care, întâmplător, se gaseau, acte
de identificare). Numai dovada contrară că făptuitorul a prevăzut sau putea să prevadă

140
Plenul Trib.Supr., dec.de indr. Nr.8/1962, “Culegere de decizii în materie penală pe anul 1962”, pag.62
141
Trib.Jud.Botoşani, Sent.nr.667/1982, R.R.D. nr.8/1983, pag.65
142
Trib.Supr.,Secţ.pen.,dec.nr.449/1989, Dreptul nr.12/1990, pag.140
143
V.Dobrinoiu – op.cit., pag.302
144
Gh.Diaconescu – op.cit., vol.I, pag.397; O.Loghin, A.Filipaş – op.cit., pag.118

50
acest lucru (de pildă este prieten cu victima şi ştie că aceasta îşi ţine actele în sacoşă,
geamantan, etc.) face operativă agravanta, calificând deci furtul.
În practica judiciară au fost exprimate opinii contradictorii în legătură cu
încadrarea juridică a furturilor de portofele aflate asupra persoanelor, în care se găsesc
alături de bani, acte care servesc pentru dovedirea stării civile, identificare sau
legitimare. În unele cazuri s-a considerat că furtul nu este calificat atâta timp cât
făptuitorul nu a urmărit să sustragă actele respective 145, pe când în alte cazuri s-a
considerat că furtul este calificat independent de această împrejurare146. Instanţa
noastră supremă147 precum şi literatura de specialitate148 împărtăşesc acest din urmă
punct de vedere. În mod obişnuit în portofele pe lângă bani se găsesc astfel de acte,
astfel încât odată cu însuşirea banilor îşi poate însuşi şi actele, astfel că, deşi nu a
urmărit acest rezultat, acceptă posibiltatea producerii lui acţionând cu intenţie directă
(intenţie directă în ceea ce prevede portofelul cu întregul conţinut şi intenţie idirectă în
ceea ce priveşte actele). Furtul este calificat chiar dacă, ulterior furtului portofelului,
autorul reţine banii şi aruncă actele, consumarea faptei se produce în momentul
sustragerii, atunci realizându-se deposedarea victimei şi implicit intrarea bunului în
stăpânirea de fapt a autorului furtului149.
În literatura juridică 150 şi practica judiciară151 s-a susţinut şi părerea rămasă
izolată ca nu ar fi necesar nici posibil a se face apel la noţiunea de intenţie indirectă,
atribuindu-se astfel intenţiei o configuraţie hibridă directă şi indirectă totodată şi
aceasta deoarece, potrivit art.20 C.pen., modalităţie intenţiei sunt determinate de
poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de rezultatul acţiunii sale, iar nu de atitudinea lui
subiectivă faţă de diverse trăsături şi circumstanţe chiar hotărâtoare pentru încadrarea
juridică a acestei acţiuni sau inacţiuni.

145
Trib.Gura Humorului, Sent.pen.nr.87/1955, Trib.reg.Cluj,dec.nr.818/1967, R.R.D. nr.1/1968, pag.155
146
Trib.Municip.Bucureşti, dec.nr.44/1976, R.R.D. nr.7/1977, pag71; Trib.Iasi, dec.nr.1333/1972; R.R.D. nr.1/1973, pag.166
147
Plen.Trib.Supr., dec.de indr.nr.8/1962. Culegere de decizii în materie penală pe anul 1962, pag.75
148
T.Vasiliu, D.Pavel ş.a., op.cit., vol.I, pag.276
149
T.Vasiliu, D.Pavel ş.a., op.cit., vol.I, pag.276
150
V.Papadopol, notă la dec.pen. nr.380/1993, în “Culegere…1993”, op.cit., pag.104-105
151
Trib.Municip.Bucureşti, dec.pen.nr.380/1993, în ”Culegere…1993”, op.cit., pag.104-105

51
 SECŢIUNEA 10 : FURTUL PRIVIND ŢIŢEI, GAZOLINĂ, CONDENSAT,
ETAN LICHID, BENZINĂ, MOTORINĂ, ALTE PRODUSE PETROLIERE
SAU GAZE NATURALE DIN CODUCTE, DEPOZITE, CISTERNE ORI
VAGOANE CISTERNĂ
Art.209, Alin.3, lit.a Cod penal

Gravitatea sporită a furtului având ca obiect material ţiţei, produse petroliere

sau gaze naturale este determinată de însemnătatea acestor resurse energetice, de locul
în care se află, precum şi de consecinţele păgubitoare pe care le poate atrage
săvârşirea faptei, uneori deosebit de grave: scurgeri de ţiţei sau produse petroliere,
incendii, explozii, poluare.
Legiferarea relativ recentă a acestor agravante a fost impusă printre altele de
faptul că, de regulă conductele, componentele sistemului se întind pe zeci sau chiar
sute de kilometri, ceea ce face foarte anevoioasă supravegherea lor şi uşurează
sustragerea unor asemena bunuri.
Pe de altă parte, calificarea faptei şi aplicarea unui tratament penal mai sever
se jutifică prin aceea că sustragerea unor asemenea bunuri este susceptibilă să producă
şi alte consecinţe păgubitoare, de multe ori deosebit de grave, prin declanşarea de
incendii, poluarea mediului, explozii etc152.
În cazul acestei agravante, ca o excepţie, legea asimilează actele de pregătire a
tentativei, astfel încât încadrarea faptei poate ridica probleme, cum face şi următoarea
speţă: în fapt, făptuitorii au fost prinşi sustrăgând produse petroliere din conductă
după ce au umplut mai multe butoaie cu produsul sustras; în acel moment, le-au
abandonat au şi fugit de la locul faptei; cantitatea sustrasă din conductă şi pusă în
recipiente, în momentul prinderii, a fost scoasă de sub posesia părţii vătămate, fiind
deci consumat în ceea ce priveşte această cantitate153.

152
V.Dobrinoiu – op.cit., pag.304
153
Curtea Supremă de Justiţie – Dec.pen.nr.1770/3, în Dreptul nr.7/2003

52
 În cazul deteriorării depozitelor sau cisternelor – consecinţe ce se produc
frecvent în asemenea acţiuni de sustragere – sau a incendierii acestor locuri,
infracţiunea de furt calificat va fi reţinută în concurs cu cea de distrugere prevăzută în
art.263 C.pen.

53
SECŢIUNEA 11 : FURTUL DE INSTALAŢII DE SIGURANŢĂ ŞI DIRIJARE A
TRAFICULUI FEROVIAR, RUTIER, NAVAL, AERIAN ŞI COMPONENTE
ALE ACESTORA, PRECUM ŞI COMPONENTE ALE MIJLOACELOR DE
TRANSPORT AFERNTE
Art.209,Alin.3, lit.f Cod penal

Agravanta se justifică prin greutatea supravegherii unor astfel de bunuri şi prin

importanaţa lor pentru economia naţională .
Echipamentul constituie totalitatea dispozitivelor şi mecanismelor care asigură
funcţionarea unei maşini sau instalaţii. Instalaţiile sunt un ansamblu de obiecte
(maşini, aparate, construcţii) instalate în vederea unui scop determinat.
Pot constitui astfel de echipamente ori instalaţii : componente ale sistemelor
de irigaţie, componente ale reţelelor electrice, dispozitive ori sisteme de semnalizare,
alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică, mijloace de
transport sau orice alte mijloace de intervenţie la incendiu, la accidente pe calea ferată,
rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru, instalaţii de siguranţă şi dirijare a
traficului feroviar, naval aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale
mijloacelor de transport aferente, cabluri, linii echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii154.
Pentru ca această agravantă să opereze, acestea trebuie să fie bunuri de interes
general, lipsa acestora sau aducerea în stare de nefuncţionare prin descompletare
(atunci când furtul poartă asupra unor componente ale acestora) trebuind să aducă
atingere interesului unui număr mare de persoane, private astfel de un serviciu de
interes public.

154
V.Dobrinoiu – op.cit., pag.304

54
 SECŢIUNEA 12 : FURTUL CARE A PRODUS
CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE

Împrejurarea care conferă un caracter mai grav furtului are, în acest caz,
legatură cu consecinţele produse ca urmare a săvârşirii faptei, care sunt ’’deosebit de
grave’’.
Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială sau o
perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia
dintre unităţile la care se referă art.145 C.pen ori altei persoane juridice sau fizice155.
Prin perturbarea deosebit de gravă a activităţii cauzată unui organ de stat, unei
instituţii, regii autonome, societăţi comerciale, altei persoane juridice ori persoane
fizice, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, de fapt se înţelege periclitarea activităţii
unei persoane juridice – publice – ori a unei persoane fizice care le ameninţă însăşi
existenţa (în cazul persoanelor juridice ) sau poate duce la încetarea oricărei activităţi
a acestora.
Stabilirea unor asemenea consecinţe, în cazul comiterii infracţiunii de furt, este
un atribut exclusiv al instanţei de judecată, în baza probelor administrate în cauză156.

155
V.Dobrinoiu – op.cit.,pag.305
156
G.Nistoreanu, Al.Boroi s.a. – op.cit., pag.220

55
 CAPITOLUL V
ASPECTE PROCESUALE, REGIMUL SANCŢIONATOR ŞI
METODOLOGIA INVESTIGĂRII FURTULUI CALIFICAT

SECŢIUNEA 1 : ASPECTE PROCESUALE

Acţiunea penală pentru infracţiunea de furt calificat este pusă în vigoare din
oficiu. Desfăşurarea procesului penal are loc potrivit reglementărilor obişnuite.
În toate situaţiile în care organele de urmărire penală constată în mod direct
săvârşirea unei infracţiuni sau află despre aceasta prin intermediul mijloacelor de
informare în masă, respectivele organe se sesizează din oficiu. De asemenea, organele
de urmărire penală se sesizează din oficiu şi în cazul în care descoperă fapte noi ce
constutuie infracţiuni, cu ocazia desfăşurării urmăririi penale157.
În cazul de infracţiune flagrantă, furtul calificat se urmăreşte şi se judecă
potrivit regulilor privitoare la procedura infracţiunilor flagrante. Competenţa de
cercetare a infracţiunii prevăzută de art.209 alin.1si 2 revine unităţilor de poliţie
locale, sub supravegherea procurorului parchetului de pe lângă judecătorie, iar cea de
judecare în prima instanţă – judecătoriei. În cazul furtului calificat în modalitatea
agravantă – art.209 alin.3 competenţa de cercetare şi judecare revine însă autorităţilor
judiciare superioare situate la nivelul judeţului.
Întrucât infracţiunea de furt contra patrimoniului este o infracţiune care
provoacă daune materiale, nerestituirea bunului sustras ori nerepararea prejudiciului
adus părţii vătămate până la sesizarea organelor de urmărire penală, naşte pentru
aceste organe dreptul şi obligaţia de a lua măsuri asiguratorii (sechestre) asupra
bunurilor mobile şi imobile ale învinuitului sau inculpatului, cât şi ale părţii
responsabile civilmente. Desigur, dispoziţiile referitoare la măsurile asiguratorii sunt
aplicabile nu numai în cazul furtului, ci şi al tuturor infracţiunilor care au ca rezultat
pagube în patrimoniul public ori privat.

157
Ion Neagu – Drept procesual penal.Partea specială – Tratat. Editura Global Lex,2004, pag.56

56
 Există, totuşi, o serie de limite de aplicare, dispoziţiile cuprinse în art.210,
C.pen., derogând de la regula generală, potrivit căreia acţiunea penală este pusă în
mişcare din oficiu. Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu când, deşi
au luat cunostinţă despre săvârşirea unei infracţiuni prin mijloace proprii de
informare, e necesară totuşi plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau o altă
sesizare specială prevazută anume de lege158.
Dispoziţiile art.210 C.pen., prevăd că furtul săvârşit între persoanele arătate în
acest text (soţ, rudă, minor, etc.) se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Prin înscrierea acestei dispoziţii s-a voit ca persoana vătămată,
ţinând seamă de raporturile existente între ea şi făptuitor, se apreciază dacă tragerea la
răspundere penală a acestuia din urmă nu ar afecta în mod grav relaţiile dintre ei şi
dacă nedeclanşarea procesului penal nu ar contribui la schimbarea modului de
comportare a celui care a săvârşit furtul şi la menţinerea unor bune relaţii, care totuşi
trebuie să existe între aceste persoane.
Dispoziţiile art.210 C.pen., sunt aplicabile atât furtului simplu, cât şi furtului
calificat, iar aşezarea textului după articolul în care este prevăzut furtul calificat nu
face decât să confirme acest lucru.
Regimul derogator nu-şi găseşte însă aplicaţiile când împrejuarea calificată
este pluralitatea de făptuitori în care, alături de soţ, rudă, minor etc. au cooperat şi
persoane străine, fiindcă în acest caz furtul nu mai poate fi socotit între persoanele
prevăzute în art.210., C.pen. ci ca fiind un furt la care a participat şi un soţ, rudă
apropiată, etc., rămânând însă posibilitatea ca victima să se împace cu aceste
persoane, potrivit art.210., alin 2 C.pen. Regimul derogator este, de asemenea, exclus
în cazul când furtul s-a comis în dauna mai multor persoane, dintre care unele nu au
calitatea de rudă apropiată sau de persoană care locuieşte împreună sau găzduieşte pe
faptuitor159.
Obligativitatea punerii în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă este
prevăzută de lege numai în ceea ce îi priveşte pe acei participanţi la furt care se
găsesc, faţă de persoana vătămată, în vreuna din relaţiile limitative arătate în art.210,

158
Ion Neagu – op.cit., pag56
159
V.Dongoroz şi colab. – op.cit., vol.III,pag.480; T Vasiliu, D.Pavel s.a – Op.cit., vol.I, pag.287

57
C.pen., pentru ceilalţi acţiunea penală trebuie pusă în mişcare prin rechizitoriu, după
punerea în mişcare a acţiunii penale. Cum însă, în această ipoteză există cazul de
indivizibilitate prevăzut de art.33 a C.proc.pen. şi cum potrivit art.281 C.proc.pen în
materia infracţiunilor arătate la art.279 lit.a-e C.proc.pen., în caz de indivizibilitate
dacă disjungerea nu este posibilă se aplică procedura prevăzută de art.35 C.proc.pen.,
rezulultă că în situaţia în discuţie competenţa revine organelor de urmărire penală, iar
trimiterea în judecată a tuturor participanţilor urmează a se face prin rechizitoriu
procurorului. Plângerea prealabilă adresată direct instanţei de judecată, nefiid un act
de sesizare valabil, instanţa trebuie să o trimită organului de urmările penală.
Art.210 C.pen. menţionează că în toate cazurile în care e incident, împăcarea
părţilor duce la încetarea procesului penal, dacă sigur, îndeplineşte toate condiţiile
cerute de dispoziţiile penale în vigoare: să fie totală, necondiţionată, să privească deci
toate aspectele procesuale.

58
 SECŢIUNEA 2: REGIMUL SANCŢIONATOR

Împotriva infracţiunilor diverse statul de drept trebuie să se apere pedepsind

faptele socotite periculoase pentru societate, arătându-le expres în legi penale menite
să asigure ordinea de drept. Legea penală îşi aduce, ca atare, contribuţia la
statornicirea unui climat de legalitate şi disciplină prin mijloacele ei specifice dar
normele unei societăţi sunt, de asemenea, expresia valorilor ei, iar existenţa, aplicarea
legilor penale şi a pedepselor este şi dovada că în societate se comit încă infracţiuni.
Pedeapsa există de când există societatea embrionară, adică omul, practic de
când există, deci fapte vătămătoare săvârşite de om împotriva omului, fiind mai vechi
decât organizarea societăţii ca stat, decât justiţia organizată a acestuia. Am putea
afirma chiar că pedeapsa derivă din acel sentiment moral care a existat întodeauna şi
care spune că cel ce face rău, să-şi ispaşescă vina, întrucât sentimentul justului sau
injustului, a existat de la începuturi, pedeapsa luând astfel naştere din consideraţii
morale160.
Codul penal intrat în vigoare în 1865 a reuşit să realizeze unificarea legislativă
penală şi să insereze reglementarea faptelor socialmente periculoase, precum şi
pedepsirea lor, ca mai târziu, după constituirea statului naţional unitar român, Codul
penal din 1937 a reflectat o reglementare minuţioasă a infracţiunilor161.
În acest context, pedeapsa reprezintă una din instituţiile fundamentale ale
dreptului penal, potrivit doctrinei române şi Codului penal, au pe de o parte, un rol de
constrângere şi un altul de reeducare, iar porivit art. 40, alin.2 C.pen., prin executarea
ei urmărindu-se formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi de regulile
de convieţuire socială. Pedeapsa pentru infracţiunea de furt este prevăzută chiar în
articolul care îl incriminează, iar modul de materializare este supus regulilor din
partea generală a Codului penal.

160
T.Pop – Drept penal comparat, vol.III, Cluj, 1924, pag.9
161
V.Hanga, Colectiv – Istoria dreptului românesc, tratat, vol.II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, pag.177

59
 Astfel, în cazul furtului calificat prevăzut în art.209 alin.1 si 2, pedeapsa este
închisoarea strictă de la 4 la 18 ani. Furtul care a produs consecinţe deosebit de grave
se pedepseşte cu închisoarea severă de la 10 la 20 de ani. De asemenea, tentativa
infracţiunii de furt calificat există şi se pedepseşte, potrivit art.220 C.pen.
Fiind o formă infracţională, tentativa are o urmare socialmente periculoasă
care se concretizează în stare de pericol ce ameninţă una din valorile sociale ocrotite
de legea penală. De exemplu, în cazul tentativei la infracţiunea de furt, rezultatul
constă în stare de pericol ce se creează în legatură cu dreptul de proprietate al
persoanei fizice sau juridice ori statului. Deci, specific tentativei este lipsa unui
rezultat material, deoarece existenţa unui astfel de rezultat ar duce la consumarea
infracţiunii162.
Ca pedeapsă principală, inchisoarea constă în privarea de libertate a
condamnatului, care se realizează prin scoaterea lui din mediul în care trăieşte şi
aşezarea într-altul precis determinat, fiind astfel exilat pe un termen stabilit prin
hotărârea definitivă de condamnare163.
Pedeapsa închisorii este folosită din timpuri foarte vechi, deoarece ea are
trăsături optime pentru scopul pentru care se aplică. Constrângerea prin pedeapsa
închisorii se poate adapta la toate tipurile de infracţiuni, de orice gravitate, poate fi
utilă pentru evitarea unor fapte similare ulterioare, poate crea timpul necesar pentru
începerea unui program de corijare, ce poate să se deruleze în interiorul pedepsei sau
chair după executarea unei părţi din aceasta sau a terminării executării ei.
Pedeapsa închisorii se aplică fiecărui condamnat în parte, dar regimurile
stabilite de lege sunt specifice unor categorii, clasificate după durata pedepsei, natura
infracţiunii, starea de recidivă, receptivitatea la activitatea recuperatorie sau pentru
categorii speciale cum sunt: tinerii, femeile, străinii, bolnavii şi alţii care necesită o
atenţie deosebită, datorită periculozităţii categoriei sociale din care provin (foşti
poliţisti, judecători, funcţionari superiori, militari s.a.)164.

162
T.Dima – op.cit.,pag.230-231
163
C.Mitrache – op.cit., pag.151
164
Ioan Chiş, Dragoş Răzvan Niţă – Fundamente de Drept Execuţional Penal, Editura A.N.I., Bucureşti, 2004, pag.55-56

60
 În individualizarea pedepsei între aceste limite, legiuitorul a dorit să pună la
dispoziţia instanţelor de judecată un cadru cât mai larg, care să permită o
individualizare cât mai corectă şi o dozare a pedepsei cât mai eficientă, având ca punct
de individualizare cât mai corectă şi o dozare a pedepsei cât mai eficientă, având ca
punct de pornire diferenţierea de poricol social între aceleaşi fapte de furt,
periculozitatea infractorului în anumite împrejurări, modul său de operare,
circumstanţe etc.
Sancţiunile penale pentru furtul calificat prevăzute de lege sunt aplicabile chiar
din momentul ce se constată existenţa vreuneia dintre împrejurările calificate
enumerate în art.209 C.pen. Dacă s-ar constata însă cu privire la aceeaşi faptă de furt
existenţa mai multor împrejurări calificante, ele vor fi considerate împreună ca un
singur element circumstanţial, urmând a se ţine seamă de toate împrejurările la
stabilirea pedepsei în limitele ei speciale165.
Pedeapsa cu închisoare a furtului calificat, alături de multe alte forme
infracţionale, rămâne aşadar cea mai potrivită, chiar dacă într-o opinie 166 s-a exprimat
că furturile neinsoţite de violenţă ar trebui sancţionate cu o pedeapsă pecuniară, iar cel
ce vrea sa se îmbogăţească cu bunul altuia ar trebui sărăcit de bunul lui.
Pedeapsa închisorii are ca trăsătură dinstictă constrângerea. Constrângerea se
referă la atingerea libertăţii uname, a unor libertăţi prevăzute în Constituţie, dar şi în
înţelesul libertăţii de mişcare şi acţiune neîngrădită. În legea 294 din 28 iunie 2004, de
excludere a pedepselor şi măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, constrângerea are ca formă de manifestare progresivitatea. Regula ce se aplică
celor condamnaţi este aceea că pedeapsa începe cu un regim mai sever, iar pe
parcursul executării şi a trecerii unor perioade obligatorii, regimul devine mai uşor,
astfel încât, spre finalizarea executării condamnării şi proximitatea liberării
condiţionate sau la termen, sunt acordate facilităţi de natură a conduce la o mai bună
reinserţie socială167.

165
V.Dongoroz şi colab. – op.cit., volIII, pag.480
166
Cesare Beccaria – Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pag.71
167
Ioan Chiş, Dragoş Răzvan Niţă – op.cit.

61
 SECŢIUNEA 3: PARTICULARITĂŢILE METODOLOGIEI PRIVIND
INVESTIGAREA FURTULUI

Cercetarea furtului - atât în paguba proprietăţii private, cât şi a celei publice –

presupune elucidarea unor aspecte de natură să servească la conturarea elementelor
constitutive ale acestei infracţiuni. Principalele probleme, obiect al probaţiunii, care
trebuie clarificate prin cercetarea furtului sunt, în esenţă următoarele168:
1. Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau detenţia
legitimă a unei persoane sau a unei unităţi din cele prevăzute in art.145.
2. Stabilirea exactă a locului şi momentului săvârşirii faptei. De exemplu: în
funcţie de locul în care s-a sustras, furtul poate fi simplu sau calificat;
comiterea faptei în timpul nopţii conduce la încadrarea acesteia în categoria
furtului calificat.
3. Identificarea mijloacelor şi metodelor folosite în săvârşirea infracţiunii,
servind la încadrarea juridică a faptei în categoria furtului simplu sau calificat
(de exemplu, fapta săvârşită de o persoană având asupra sa o armă sau o
substanţă narcotică ori paralizantă)
4. Identificarea făptuitorului şi a participanţilor la săvârşirea furtului e absolut
necesară pentru conturarea formelor calificate ale furtului şi pentru stabilirea
exactă a răspunderii penale ce revine fiecărui autor sau complice.
5. Identificarea persoanei vătămate, operaţie care trebuie privită şi sub aspectul
identificării posesorului unor bunuri furate şi descoperite asupra autorului.
6. Stabilirea condiţiilor care au favorizat săvârşirea infracţiunii, reprezintă o
sarcină cu caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în drept să
ia măsuri eficace, de asigurare a securităţii, a pazei bunurilor aparţinând
patrimoniului public sau privat169.

168
Emilian Stancu – Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002,pag.546
169
Emilian Stancu – Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002,pag.547

62
 CAPITOLUL VI
PRIVIRE DE ANSAMLU ASUPRA NOULUI COD
PENAL

Analiza de ansamblu a noului cod penal învederează că la elaborare au

prezidat cel puţin trei mari obiective: mai întâi realizarea unui instrument juridic
eficace în lupta cu sfidările grave şi multiple ale fenomenului criminaliţătii, cât şi
reacţia socială la infracţiune din perspectiva intereselor statului de drept, urmărindu-se
consolidarea democraţiei constituţionale şi promovarea relaţiilor sociale specifice
economiei de piaţă, în al treilea rând, o dată cu integrarea principiilor şi soluţiilor de
bază ale deptului penal într-o concepţie realistă, pragmatică, s-a pus un accent
deosebit pe caracterul modern al reglementărilor penale, cu scopul promovării lor în
circuitul european al ideilor de specialitate, asigurându-se într-un grad mai înalt în
integrarea României şi din acest punct de vedere în orientările şi exigenţele în
domeniu ale Comunităţii Europene170.
Noul legiuitor s-a străduit şi a reuşit să elaboreze o lege mai bine sitematizată,
mai completă, mai corespunzătoare, fenomenului infracţional cu care ne confruntăm,
mai temeinic aşezată pe baza noilor principii de politică penală ale statului de drept,
cu o deschidere mai largă în ceea ce priveşte experienţa altor state în materii penale, şi
pe cât a fost cu putinţă mai accesibilă destinatarilor legii penale171.
O inovaţie a legiuitorului se referă la structurarea infracţiunilor (concept care e
totuşi păstrat în tratarea faptelor penale săvârşite cu vinovăţie) în două categorii au
semnificaţii şi tratamente penale diferite : crime şi delicte; caracterizări rezultând din
natura şi durata pedepselor prevăzute pentru fiecare infracţiune în Partea Specială a
codului172.

170
Iulian Poenaru – Proiectul noului Cod penal, în Dreptul nr.8/2003, pag.116
171
G.Antoniu, in R.P.D. nr.4/2004, pag.9
172
Iulian Poenaru, în Dreptul nr.12/2004, pag.5

63
 BIBLIOGRAFIE

1. Prof.univs.dr. Vasile Dobrinoiu – Drept penal. Partea specială. Vol. I, Editura

Lumina Lex, Bucuresti, 2004
2. Conf.univs.dr.Traian Dima – Drept penal. Partea generală. Vol I, Editura
Lumina Lex, 2001
3. Prof.unis.dr. Ion Neagu – Drept procesual penal. Patea specială – Tratat.
Editura Global Lex, 2004
4. Prof.univs.dr. Emilian Stancu – Tratat de criminalistică, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002
5. Conf.univs.dr. Ioan, Chiş, Dragoş Răzvan Niţă – Fundamenele de drept
Execuţional Penal, Editura A.N.I. Bucureşti, 2004
6. Alexandru Boroi, Vasile Dobrinoiu, Valerică Lazăr, Ghe.Nistoreanu, Ioan
Molnar, Ilie Pascu – Drept penal. Partea specială. Editura Europa Nova
Bucuresti, 1999
7. Alexandru Boroi, Vasile Dobrinoiu, Valerică Lazăr, Ghe.Nistoreanu, Ioan
Molnar, Ilie Pascu – Drept penal. Partea specială. Editura Europa Nova
Bucuresti, 1997
8. Cesare Beccaria – Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
1965
9. Constantin Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache – Drept penal român,
Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1997
10. Const. Mitrache – Drept penal român – partea generală, Casa de Editură şi
Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1997
11. George Antoniu – Tentativa, Editura Societaţii Tempus, Bucuresti, 1997
12. George Antoniu, Const. Bulai – Practica judiciară penală, vol.III, Editura
Academiei, Bucureşti, 1992
13. George Antoniu, Ştefan Deneş, Teodor Vasiliu, George Dumitru Lucinescu,
Doru Pavel, Vasile Papadopol, Virgil Rămureanu – Codul penal comentat şi
adnotat, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972

64
14. Ghe. Beleiu – Drept cilil român. Introducere în dreptul român. Subiectele
dreptului civil. Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992.
15. Ghe.Diaconescu – Infracţiuni în codul penal român, vol.1, Bucureşti, 1997
16. Ghe.Diaconescu – Dreptul penal special, vol. I, Bucureşti, 1994
17. D. Xupulescu – Acte de stare civilă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980
18. Ion Oancea – Drept penal. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971
19. I. Hurdubaie – Spaţiu penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei,
Editura Universal Pan, Bucureşti, 1999
20. Liviu Pop – Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1996
21. Octavian Loghiş, Avram Filipaş – Drept penal. Partea specială, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
22. Octavian Loghin, Tudorel Toader – Drept penal român, partea specială, Casa
de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucuresti 1997
23. Traian Pop – Drept penal comparat, vol. III, Cluj, 1992
24. Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Ciprian Raul Romitan, Maxim Dobrinoiu –
Cauze penale comentate, partea specială, Editura Semne, Bucureşti, 2003
25. Vasile Papadopol – Culegerea de practică judiciară penală pe anul 1996,
Editura “Holding Reporter”, 1998
26. Vladimir Hanga, Colectiv – Istoria dreptului românesc, tratat, vol.II, Editura
Academiei R.S.R., 1980
27. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Iona Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta
Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca – Explicaţii teoretice
ale Codului Penal român, partea specială, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti,
1971
REVISTE :
1. “Revista Dreptul” ( nr.12 / 2004 )
2. “Revista de Drept Penal” ( nr.4 / 2004 )
3. “Revista Româna de Drept” ( nr.10 / 1987 )

65