Sunteți pe pagina 1din 119

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRÂNCUŞI TG-JIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE SI ADMINISTRATIVE


SPECIALIZAREA – DREPT - ZI

LUCRARE DE DIPLOMĂ
INFRACŢIUNEA DE FURT
(ART. 208 COD PENAL)

Coordonator:
Lect. Univ. Drd. ZOICA ZAMFIRESCU

Absolvent:
GEANĂ MIHAI FELICIAN
TG-JIU
2002

INTRODUCERE

În societatea din trecut furtul a reprezentat deseori o formă de protest


împotriva inechităţii sociale. „A fura este un lucru firesc pentru cel care nu are
nimic” – spunea un proverb. Cu cât inechitatea din societate era mai evidentă şi
mai profundă, cu atât se pedepseau mai aspru faptele de furt.
În societatea de azi hoţia constituie o faptă nedemnă. Ea oglindeşte nu
numai lăcomia, dorinţa de îmbogăţire pe căi ilicite, dar şi dispreţul pentru bunul
altuia, pentru munca acestuia, pentru sacrificiile cu care şi-a procurat bunul.
Merită să amintim în această privinţă şi câteva reflecţii ale înţelepţilor din
trecut. Solon afirma deseori: „Doresc să am bani, dar să-i câştig pe nedrept nu
vreau, căci vine pedeapsa” iar Epicur îndemna pe oameni să se deprindă cu un
trai simplu, modest, care este mai prielnic sănătăţii şi să nu râvnească la bunuri
de prisos, cu atât mai puţin când sunt ale altora.
Infracţiunile contra patrimoniului reprezintă în prezent un fenomen social
complex, rezultat al interacţiunii unor factori sociali şi individuali şi a unor
condiţii favorizante, a căror cunoaştere şi explicaţie solicită eforturi
interdisciplinare şi interinstituţionale din partea tuturor specialiştilor interesaţi în
prevenirea şi combaterea acestor manifestări antisociale.
Departe de a avea o evoluţie întâmplătoare, spontană, manifestările
infracţionale contra patrimoniului îşi află resorturile în societate, apărând ca o
rezultantă a anumitor contradicţii şi disfuncţii ce există la nivel micro şi macro
social şi în care se îmbină, în forme variate şi variabile, factori obiectivi şi
subiectivi, factori economici şi suprastructurali, factori care ţin de domeniul
3
relaţiilor sociale şi al celor interpersonale. De altfel, valorificarea informaţiilor
acumulate până acum în acest domeniu relevă faptul că diversele forme de
manifestare a infracţiunilor comise împotriva patrimoniului şi cauzele acestora
trebuie analizate în cadrul a trei sisteme de corelaţie:
a) sistemul de condiţii interne şi externe care au generat situaţia actuală a
acţiunii infracţionale;
b) sistemul intern de condiţionare a individului care a săvârşit o faptă
antisocială;
c) sistemul condiţiilor sociale care au determinat structurarea şi dezvoltarea
personalităţii infractorului.
În prezent, infracţiunile contra patrimoniului comise în ţara noastră tind
să atingă gradul şi intensitatea celor întâlnite în alte ţări, fiind rezultatul unor
comportamente deviante şi ilegale, care perturbă desfăşurarea normală a
relaţiilor sociale din sfera proprietăţii publice şi private, antrenând o puternică
reacţie instituţionalizată din partea societăţii şi a grupurilor sociale.
Reprezentând, de cele mai multe ori, manifestarea tipică a unor moduri de
organizare socială deficitară, ca şi consecinţa slăbirii controlului social exercitat
de comunitate, aceste acţiuni cu caracter antisocial trebuie analizate în corelaţie
directă cu o serie de transformări sociale, morale, culturale, apărute în societatea
românească în perioada de tranziţie şi care au generat unele dificultăţi în
realizarea acţiunii diferiţilor factori de control şi prevenire socială.
În acest sens, diversele cercetări efectuate în alte ţări relevă faptul că
infracţiunile contra patrimoniului pot îmbrăca cele mai variate forme de
manifestare, în funcţie de anumite cauze şi condiţii favorizante, de modificările
intervenite în anumite sectoare sociale şi economice, de evoluţia legislaţiei, ca şi
de eficienţa fenomenelor de prevenire generală şi specială existente în societate.
Ca problemă socială, manifestată prin încălcarea normelor care protejază

4
relaţiile şi valorile sociale din sfera proprietăţii publice şi private, acest tip de
infracţiuni se caracterizează totodată, printr-o serie de trăsături specifice.
Prin lucrarea de faţă am încercat prezentarea cât mai detaliată a
infracţiunii de furt simplu, prevăzută de art. 208 C. pen. considerată forma tipică
şi cea mai frecventă prin care se aduce atingere patrimoniului. Am socotit
necesară evidenţierea noţiunii de „patrimoniu” precum şi a elementelor comune
principale ale infracţiunilor contra patrimoniului (capitolul I).
Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de furt în prezent trebuiau
subliniate modurile de înţelegere şi de sancţionare ale furtului atât în dreptul
roman, care a constituit izvor de inspiraţie pentru dreptul nostru până în
perioada feudalismului târziu, cât şi în dreptul românesc, şi tot în acelaşi capitol
II era necesară definirea furtului.
Prezentarea tuturor elementelor infracţiunii de furt (obiect, subiect,
conţinut, forme, modalităţi, sancţiuni, aspecte procesuale), aşa cum au fost
elaborate, dezbătute, combătute în doctrina şi practica judiciară, prin
evidenţierea punctelor pro şi contra, existente în literatura juridică de
specialitate s-a făcut în capitolele III, IV şi V.
În ultimul capitol am considerat necesară atât redarea unor elemente de
drept comparat, având în vedere incriminările referitoare la infracţiunile contra
patrimoniului din Codurile penale ale câtorva state membre ale Uniunii
Europene, dar şi prezentarea unor date statistice privind evoluţia infracţiunilor
contra patrimoniului în perioada 1990-1999, relevând tendinţa de creştere a ratei
acestor infracţiuni, şi mai ales a furtului şi tâlhăriei.
Prin prezentarea unor opinii exprimate în perioada în care în România
comunismul controla şi cenzura toate domeniile societăţii, a unor hotărâri date
de instanţele judecătoreşti din acea vreme, laolaltă cu puncte de vedere din
doctrina de după anul 1989 precum şi cu hotărârile instanţelor de judecată din

5
această perioadă, toate atent selectate am încercat obţinerea unei lucrări cât mai
complete.

CAPITOLUL
I

6
1.1. Aspecte referitoare la noţiunea de patrimoniu.

Codul civil şi alte dispoziţii legale folosesc termenul de „patrimoniu” dar


nu îl definesc. Astfel, art. 781, 784 şi 1743 Cod civil se referă la separaţia de
patrimonii, art. 1718 Cod civil face referire la bunurile mobile şi imobile,
prezente şi viitoare, care formează dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari, iar art. 685 Cod civil vizează acceptarea moştenirii sub beneficiu
de inventar pe care o face moştenitorul pentru a opri confuziunea patrimoniului
defunctului cu propriul patrimoniu.
Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice conţine
dispoziţii referitoare la patrimoniul persoanei juridice iar în mod asemănător,
Legea persoanelor juridice din 6 feb. 1924 şi Legea nr. 31/1991 privind
societăţile comerciale folosesc noţiunea de „patrimoniu”.
Observăm deci că patrimoniul a primit o definiţie doar în doctrină dar şi
aici există controverse în ceea ce priveşte noţiunea şi fundamentul juridic al său.
În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce
constituie averea unei persoane. Această definiţie este corectă din punct de
vedere juridic dacă prin bun înţelegem atât lucrurile materiale ce compun averea
unei persoane cât şi toate drepturile pe care le are acea persoană, ce au un
conţinut economic1. În acest înţeles, patrimoniul este ansamblul drepturilor unei

1
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălanescu, Al Băicoianu, „Drept civil român” Editura Naţională S. Ciomei Vol I;
1929 p 844.
7
persoane, deoarece lucrurile materiale prezintă interes pentru jurist în măsura în
care fac obiectul unor drepturi ale omului.
În sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani, care aparţin unei
persoane2.
Patrimoniul cuprinde toate drepturile unei persoane. De asemenea
cuprinde toate obligaţiile ce îi revin aceleiaşi persoane. Acestea însă fac parte
din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot reprezenta o
valoare bănească, deoarece patrimoniul este o sumă de valori iar nu un
ansamblu de lucruri materiale, corporale. Totalitatea drepturilor în expresia lor
bănească alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor în expresia lor
bănească formează pasivul patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ şi un
pasiv3.
Punând accentul pe ideea că patrimoniul este o sumă de valori şi nu un
ansamblu de lucruri materiale, unii autori4 definesc patrimoniul ca fiind expresia
contabilă a tuturor puterilor economice aparţinând unui subiect de drept.
În consecinţă, sunt drepturi şi obligaţii care nu fac parte din patrimoniu
cele care nu au un conţinut economic şi nu sunt evaluabile în bani. Se consideră
că acestea sunt:
- cele personal nepatrimoniale;
- cele care asigură participarea la exerciţiul funcţiei publice;
- acţiunile de stat.
Din cele arătate este clar că nu poate fi primită părerea potrivit căreia
patrimoniul ar cuprinde atât drepturi susceptibile de o evaluare bănească,
2
- C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălanescu, Al Băicoianu, „Drept civil român” Editura Naţională S. Ciomei Vol I;
1929 p 845
- George N. Luţescu – „Teoria Generală a drepturilor reale” Bucureşti 1947 p. 20.
- C Stătescu, C. Bârsan – „Drept civil. Drepturile reale”; Bucureşti 1988 p. 5.
3
Ion P. Filipescu „Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale” Editura Actami Bucureşti 1998; p.
12
4
George N. Luţescu, op. cit p. 21.
8
materială, cât şi drepturile fără echivalent material5, pe motivul că încălcarea
drepturilor fără echivalent material atrage răspunderea pentru obţinerea de
daune-interese izvorâte din daune morale.
Drepturile şi obligaţiile personale nepatrimoniale ale unei persoane nu fac
parte din patrimoniul său. În cazul încălcării unor asemenea drepturi se naşte
dreptul la reparaţie, la despăgubire morală, sau în anumite condiţii materială, iar
dreptul la reparaţie materială face parte din patrimoniul persoanei respective,
fiind distinct de dreptul personal - nepatrimonial încălcat şi pentru care se
acordă despăgubirea materială6.
Pentru mai buna înţelegere a noţiunii de patrimoniu trebuie menţionate şi
caracterele juridice ale sale:
a) patrimoniul este universalitate juridică, universalitate de drept, deoarece
întruneşte două elemente ale universalităţii juridice şi anume:
- este o masă de bunuri, de drepturi şi obligaţii legate între ele şi supuse în
principiu aceluiaşi regim juridic sau o grupare de astfel de mase, având
fiecare un regim juridic determinat;
- bunurile, adică drepturile şi obligaţiile, sunt distincte de universalitate,
astfel încât schimbările ce ele ar suferi nu alterează identitatea
universalităţii, deoarece aceasta cuprinde bunurile numai sub aspectul
valorii lor băneşti.
b) numai persoanele (fizice şi juridice) pot avea un patrimoniu, deoarece
numai ele pot avea drepturi şi obligaţii;
c) orice persoană are un patrimoniu, deoarece orice persoană are drepturi şi
obligaţii evaluabile în bani, iar dacă nu are bunuri are posibilitatea
juridică de a le dobândi;
d) o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu;
5
Gheorghe Mihai, Gabriel Popescu „Introducere în teoria drepturilor personalităţii” Editura Academiei Române
Bucureşti 1992 p. 55.
6
Ion P. Filipescu „Noţiunea de patrimoniu şi relaţiile dintre soţi privind bunurile şi datoriile lor” în revista
„Dreptul” nr.3/1993 p. 87
9
e) patrimoniu poate fi împărţit în mai multe mase de bunuri, fiecare
asemenea masă cu un regim juridic deosebit.
Luând în considerare cele două teorii cu privire la fundamentul juridic al
patrimoniului, şi anume teoria patrimoniului personalitate7 şi teoria
patrimoniului de afectaţiune8, putem afirma că patrimoniul este unul din
atributele personalităţii. El reprezintă o universalitate juridică independentă de
elementele ce o compun, adică de drepturile şi obligaţiile ce-i formează
conţinutul, care pot dispărea, pot să se micşoreze sau să se mărească, dar
patrimoniul ca entitate abstractă rămâne acelaşi.

1.2. Aspecte referitoare la infracţiunile contra patrimoniului


1.2.1. Aspecte generale.

Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului îl constituie


relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin
apărarea patrimoniului mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la
bunuri şi implicit sub aspectul obligaţiei de a menţine poziţia fizică a bunului în
cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general al creditorilor
chirografari.
Aceste relaţii sociale de ordin patrimonial constituie unul dintre
domeniile importante ale structurii societăţii, având un rol esenţial în procesul
complex al evoluţiei oricărui tip de orânduire socială.
După cum am precizat, patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au o valoare economică, adică pot fi
evaluate în bani. Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de
drepturi şi obligaţii ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate

7
C. Hamangiu şi colectiv. Op. cit. p 845. G. N Luţescu op. cit p. 25.
8
Mihai G. Rarincescu „Curs elementar de drept civil” Vol I Bucureşti 1947 p. 596.
10
independentă de bunurile pe care le cuprinde la un moment dat. Fie că îl privim
ca pe o entitate strâns legată de persoană, fie ca pe o universalitate de drepturi,
el există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar şi când pasivul depăşeşte
activul). Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale şi incorporale,
consumptibile ori neconsumptibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii,
etc., adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăţi, aptitudini ale subiectului
privite din punct de vedere al valorii lor economice şi a raporturilor care se nasc
din exerciţiul acestor puteri, facultăţi, aptitudini9.
În dreptul penal noţiunea de patrimoniu în legătură cu infracţiunile care se
pot comite împotriva acestuia are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunurile
nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropriată de
făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite,
gestionate fraudulos, etc.
Infracţiunea nu ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca
universalitate de bunuri pentru că acesta va exista întotdeauna indiferent de
numărul sau valoarea bunurilor componente şi chiar dacă subiectul nu posedă
nimic ori numai datorii. Nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu ci de
unul sau mai multe bunuri care intră în componenţa patrimoniului său. Tocmai
de aceea unii autori consideră că ar fi mai corect să se denumească aceste
infracţiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu
(patrimoniale) decât ca infracţiuni contra patrimoniului10.
s-ar putea susţine că patrimoniul ca universalitate, fiind o abstracţie, nici
nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracţiunea putându-se
îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face
parte efectiv din activul patrimonial al unei persoane. Pasivul patrimoniului,
adică datoriile unei persoane nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru acei
9
Paul M. Cozmovici „Consideraţii generale asupra patrimoniului” în „Studii de drept românesc” nr. 1/1993 p. 5-
12.
10
Gheorghe Nistoreanu, Al. Boroi, I Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr „Drept penal. Partea specială”
Editura Europa Nova, Bucureşti 1999 p. 216.
11
care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte
din patrimoniu şi este cuprins în această noţiune.
Este de observat că incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului,
legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului iar nu poziţia juridică a
victimei. Acesta înseamnă că infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să
săvârşească fapta care i se reproşează şi în raport cu care organele de urmărire
au făcut dovada caracterului ei ilicit. Dacă victima a fost deposedată ilegal de un
bun ea nu este ţinută să facă dovada că avea calitatea de proprietar sau de
posesor ori detentor legitim al bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus
prin săvârşirea infracţiunii11.
Legea penală a considerat că pentru a ocroti patrimoniul şi drepturile
legate de acesta se impune mai întâi să fie apărate situaţiile de fapt existente, în
sensul că acestea trebuie să fie menţinute în starea în care se aflau până la
intervenţia ilicită a făptuitorului întrucât orice modificare a lor, prin fapte ilicite,
duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităţilor patrimoniale care fac
obiectul drepturilor subiective.
Este neîndoielnic că numai atâta vreme cât un bun îşi păstrează situaţia de
fapt stabilită şi cunoscută de cei interesaţi oricine ar putea pretinde că are vreun
drept asupra acelui bun, şi poate demonstra acest lucru, şi-l poate valorifica în
mod real. În ipoteza în care bunul şi-a pierdut situaţia de fapt, de exemplu a fost
sustras, ascuns, distrus, etc. orice valorificare a dreptului privitor la acesta
devine nerealizabilă. Aceasta este şi raţiunea pentru care legea penală
pedepseşte uneori chiar şi pe proprietar în cazul în care prin acţiunea sa
contribuie la schimbarea situaţiei de fapt a unui bun al său în dauna intereselor
legitime ale altor persoane (de ex: furtul incriminat în art. 208 alin. 3 C. pen. sau
distrugerile prevăzute de art. 217 alin. 2,3,4 C. Pen.).

11
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I Fodor, N Iliescu, C. Bulai, R: Stănoiu, V. Roşca, „Explicaţii teoretice
ale Codului penal român, partea specială” Vol III Editura Academiei 1971 p. 444.
12
Prin urmare, schimbarea pe căi ilicite a situaţiei entităţilor patrimoniale
constituie specificul infracţiunilor prevăzute de Titlul III al Codului penal român
sub denumirea de „Infracţiuni contra patrimoniului”.
Schimbările petrecute în societatea românească după anul 1989 au
determinat restructurarea tuturor sferelor vieţii economico-sociale.
În mod firesc, măsurile preconizate privind reorganizarea întregii
activităţi economice şi-au găsit reflectarea şi în plan legislativ, actuala lege
penală nefăcând nici o distincţie – sub aspectul tratamentului juridic – între
faptele îndreptate împotriva proprietăţii publice şi cele care aduc atingere
proprietăţii private.
Reunirea într-un singur titlu a infracţiunilor contra proprietăţii – denumite
generic „Infracţiuni contra patrimoniului” – a avut menirea de a alinia
prevederile legii penale la dispoziţiile cuprinse în Constituţie, în sensul
eliminării tratamentului juridic discriminatoriu, după cum faptele de natură
penală erau îndreptate împotriva „avutului obştesc”, sau „avutului personal”, iar
pe de altă parte a pus capăt opiniilor contradictorii generale privind sfera de
aplicabilitate a noţiunii de „avut obştesc”.
În conformitate cu prevederile constituţionale, tipologia de bază a
sistemului proprietăţii este dată de proprietatea publică şi cea privată,
deosebirile fundamentale şi caracteristicile lor fiind legate de titularul
proprietăţii, de obiectul şi de regimul juridic diferit12. În art. 135 alin. 2,
Constituţia României prevede că „proprietatea este publică sau privată” iar în
art. 41 alin. 2 arată că „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titularul ei”.
Proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
în mod exclusiv, dar acestea pot fi şi titulare ale dreptului de proprietate privată.

12
Mihai Constantinescu, „Constituţia României – comentare adnotată” p 294.
13
Titular al dreptului de proprietate privată poate fi orice subiect de drept –
persoană fizică sau juridică. Observăm deci că în cadrul sistemului proprietăţii,
proprietatea privată constituie regula iar cea publică excepţia.

1.2.2 Enumerarea şi clasificarea infracţiunilor contra


patrimoniului.

Pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale cu principiile


constituţionale dar şi cu realităţile societăţii româneşti, Parlamentul României a
adoptat Legea nr. 140/1996 de modificare şi completare a Codului penal, prin
care, pe lângă alte substanţiale modificări se prevede o reglementare nouă în
materia infracţiunilor contra patrimoniului.
Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din „Infracţiuni contra
avutului personal sau particular” în „Infracţiuni contra patrimoniului”, iar Titlul
IV – „Infracţiuni contra avutului obştesc” a fost abrogat în întregime.
Infracţiunea de delapidare reglementată in Codul penal din 1964 in cadrul
Titlului IV este reformulată şi trecută printre incriminările care fac parte din
Titlul III al Codului penal.
Infracţiunile contra patrimoniului sunt:
- furtul simplu – art. 208
- furtul calificat – art. 209
- tâlhăria – art. 211
- pirateria – art. 212
- abuzul de încredere – art. 213
- gestiunea frauduloasă – art. 214
- înşelăciunea – art. 215
- delapidarea – art. 2151
- însuşirea bunului găsit – art. 216
14
- distrugerea – art. 217 cu variantele: distrugere calificată – art. 218 şi
distrugerea din culpă – art. 219
- tulburarea de posesie –art. 220
- tăinuirea – art. 221
Aşezarea tuturor incriminărilor referitoare la patrimoniu într-o singură
diviziune din Codul penal ar putea duce la concluzia că infracţiunile contra
patrimoniului formează un cadru perfect omogen, nesusceptibil de subdivizări
bazate pe o diferenţiere şi o clasificare ştiinţifică a faptelor incriminate.
Omogenitatea cadrului constă însă numai în unitatea obiectului juridic al
ocrotirii penale, dar faptele incriminate, privite în conţinutul lor sunt însă
eterogene, astfel încât o subdiviziune şi clasificarea lor este teoretic, şi posibilă
şi necesară.
În literatura juridică de drept penal au fost concepute şi susţinute variate
clasificări ale acestor infracţiuni. Unele dintre aceste clasificări au primit, în
total sau în parte, consacrarea în codurile penale moderne, dar nici una dintre ele
nu reprezintă o împărţire perfect ştiinţifică, care să acopere integral şi corect
toate faptele incriminate ca infracţiuni patrimoniale.
Dacă ne raportăm însă la specificul diferitelor acţiuni prin care se aduc
atingeri sociale periculoase patrimoniului, se poate ajunge la o clasificare de real
folos, atât pentru studiul teoretic al infracţiunilor patrimoniale cât şi pentru
exacta lor diferenţiere şi deci pentru corecta încadrare a faptelor în practica
judiciară13.
S-a arătat că legea penală ţine seama de situaţiile de fapt existente în care
se găsesc bunurile (entităţile patrimoniale) pe care le ocroteşte.
Acţiunile ilicite prin care pot fi modificate în mod social periculos aceste
situaţii de fapt sunt:
-acţiunile de sustragere (luare, deturnare),

13
V.Dongoroz şi colectiv., op. cit.,p.448
15
-acţiunile de fraudă (abuz, amăgire),
-acţiunile de samavolnicie (distrugere, degradare, invadare ).
Pe baza acestui criteriu de diferenţiere materială, infracţiunile contra
patrimoniului pot fi clasificate în:
-fapte de sustragere (furt, tâlhărie, piraterie, tăinuire);
-fapte de fraudă (abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înşelăciune,
însuşirea bunului găsit);
-fapte de samavolnicie (distrugerea şi tulburarea de posesie).

16
CAPITOLUL
II

2.1. Instituţia furtului în dreptul roman

Noţiunea furtului a evoluat în decursul secolelor ca şi sancţiunea sa.

17
În epoca primitivă a Romei, furtul era un delict privat ce dădea dreptul
victimei să recurgă la răzbunarea individuală apoi la o compoziţiune bănească.
În epoca clasică furtul tinde să devină un delict public.
Urmărind evoluţia istorică a noţiunii de furt putem distinge câteva
momente mai importante: furtul înainte de Legea celor XII Table, în Legea celor
XII Table, reformele pretorului şi, în fine, furtul în dreptul clasic.
Se pare că la origine, potrivit cutumelor anterioare Legii celor XII Table,
se autoriza răzbunarea privată în cazul lui „fur manifestus” precum şi
percheziţiei „lance licioque”.
„Fur manifestus” este hoţul surprins ţinând încă în mână lucrul furat
precum şi cel care este descoperit în urma unei percheziţii „lance et licio”. În
practică, hoţul fie că era prins asupra faptului înainte de a putea ascunde lucrul
furat, fie că lăsa urme clare de natură să permită identificarea casei în care a
intrat. În acest ultim caz victima delictului nu putea intra imediat în casa celui
bănuit că ar fi comis furtul, ci trebuia să procedeze la o percheziţie solemnă,
care presupunea în primul rând o vestimentaţie specială. Victima furtului purta
un simplu brâu – „licium” - iar în mână ţinea o farfurie – „lans”. Victima se
prezenta în acest fel pentru a nu putea fi acuzată că ar fi introdus în casa celui
urmărit lucrul furat. O altă condiţie cerută de percheziţia „lance et licio” era
prezenţa martorilor care înconjurau casa, păzind toate ieşirile prin care s-ar fi
putut scoate obiectul furat. Descoperirea obiectului în casa celui urmărit era
asimilată cu prinderea asupra faptului.
Legea celor XII Table introduce un sistem mai complet şi mai
perfecţionat de sancţionare a furtului. Legea decemvirală pedepseşte delictul de
furt, indiferent dacă hoţul a fost prins asupra faptului sau nu. S-a menţinut
împotriva lui „fur manifestus” sistemul cutumiar potrivit căruia delincventul
cădea în puterea păgubaşului dar, în acelaşi timp, se prevede şi intervenţia
magistratului.
18
În cazul în care autorul furtului era un om liber puber, era bătut cu nuiele
şi „addictus” de către magistrat păgubaşului care îl putea vinde ca sclav „trans
Tiberim”. Delincventului i se lăsa totuşi posibilitatea de a se înţelege cu victima,
dacă aceasta voia, să-i muncească un anumit număr de zile sau să-i plătească o
sumă de bani.
În două cazuri hoţul om liber puber putea fi omorât:
- când furtul era săvârşit în timpul nopţii;
- când furtul era săvârşit în timpul zilei, dar delincventul era înarmat şi se
apăra pentru a nu fi prins. În acest din urmă caz se cerea ca victima
furtului să cheme vecinii, pentru ca aceştia să ia cunoştinţă de felul în care
a fost comisă fapta.
Delincventul om liber impuber era bătut cu nuiele, urmând ca magistratul
să decidă asupra modului de recuperare a pagubei. Dacă autorul furtului era
sclav acesta era invariabil pedepsit cu aruncarea de pe stânca Tarpeiană.
Legea celor XII Table completează sistemul cutumiar prin introducerea
noţiunii de „furtum nec manifestatum”. Acesta presupune că hoţul nu a fost
prins asupra faptului. Victima furtului intentează în acest caz „actio furti” al
cărui obiect este îndoitul pagubei suferite. În dreptul clasic, „actio furti” se va
numi „actio furti nec manifesti” pentru a o deosebi de acţiunea pretoriană „furti
manifesti”.
În afară de percheziţia „lance et licio”, Legea decemvirală mai cunoaşte
şi o percheziţie nesolemnă, care atrage după sine sancţiunea printr-o acţiune la
triplu contra detentorului – „actio furti concepti”. Această acţiune se dă contra
detentorului, indiferent dacă este sau nu vinovat, spre deosebire de cazul în care
se aplică sancţiunea lui „fur manifestus”, când se cere pe lângă respectarea unor
forme solemne şi dovedirea vinovăţiei detentorului.

19
O acţiune specială – „actio furti oblati” se referă la lucrul furat şi oferit şi
se dădea celui ce cumpăra cu bună credinţă şi prin care se cerea întreitul sumei
plătite celui care i-a furnizat lucrul.
Dispoziţiile Legii celor XII Table ne înfăţişează două sisteme de
reprimare a furtului, primul prezentând un pronunţat caracter arhaic, datând din
epoca în care domnea justiţia privată, pe când celălalt, de dată mai recentă,
introducea sistemul compoziţiunii legale.
Prin reformele sale, pretorul a realizat unificarea sancţiunii delictului de
furt. Aceasta a fost uşurată de folosirea compoziţiunii voluntare private. Legea
celor XII Table prevedea că delincventul putea să evite vânzarea sa ca sclav
„trans Tiberim” prin plata unei sume de bani. Întrucât in lege nu se stabilea nici
o limită a compoziţiunii, victima furtului putea pretinde de la delincvent orice
sumă de bani. Încetul cu încetul s-a statornicit practica de a se cere făptuitorului
o sumă de bani egală cu împătritul lucrului furat. Acest obicei a fost consacrat
de către pretor. Magistratul acorda victimei o acţiune împotriva delincventului,
fixând cuantumul condamnării la cvadruplu.
O altă inovaţie a pretorului constă în faptul că hoţul prins asupra faptului
are dreptul să îşi conteste vina, astfel încât vechea „addictio” este înlocuită cu
un adevărat proces.
Data la care a fost creată „actio furti manifesti” nu ne este cunoscută, dar
ea nu poate fi anterioară sfârşitului republicii. Sancţiunea lui „furtum nec
manifestum”, realizată prin „actio furti nec manifesti” continuă să poarte asupra
dublului valorii lucrului furat.
În urma adoptării legii Aebutia, percheziţia solemnă a dispărut,
menţinându-se percheziţia nesolemnă, cu importante modificări aduse de către
pretor. Pretorul menţine „actio furti concepti” pentru cazul în care lucrul ar fi
fost descoperit la detentor în prezenţa martorilor, dar desigur fără respectarea
unor forme solemne. De asemenea, s-a păstrat şi „actio furti oblati” pentru a
20
asigura detentorului posibilitatea de a se îndrepta împotriva aceluia ce i-a remis
lucrul furat. În acelaşi timp, pretorul a creat acţiunea „furti non exhibiti” şi
„actio furti prohibiti”.
Prin „actio furti non exhibiti” pretorul forţa pe acela la care se găsea prin
percheziţie un lucru furat să-l prezinte magistratului pentru a putea face posibilă
intentarea de către victimă a acţiunii în revendicare. Această acţiune avea ca
obiect obţinerea împătritului valorii prejudiciului cauzat.
Cea de a doua acţiune – „furti prohibiti” – era dată împotriva aceluia ce
refuza să se supună la percheziţia nesolemnă şi purta de asemenea asupra
împătritului. „Actio furti prohibiti” era acordată oricărei persoane care avea
interesul să o intenteze şi nu numai proprietarului.
În dreptul clasic noţiunea de furt dobândeşte noi trăsături, aşa cum se
vede în definiţia dată de către Paul: „furtum est contrectatio rei fraudulosa lucri
faciendi gratia vel ipsius rei vel etiam usus eius possessionisve”14.
„Furtum est contrectatio” semnifică faptul că în această epocă furtul
consta nu numai într-o sustragere, ca în dreptul vechi, ci poate consta şi în
mânuirea, folosirea sau atingerea lucrului altuia.
„Contrectatio rei” desemnează ceea ce azi înţelegem prin fapte ca
escrocheria sau abuzul de încredere. Astfel, comodatarul sau depozitarul care
vinde un lucru primit pentru folosinţă sau pentru păstrare comite în zilele
noastre un abuz de încredere, pe când romanii vedeau în aceste fapte un furt.
În definiţia lui Paul se arată de asemenea că există „furtum vel ipsius rei,
vel etiam usus eius possessionisve”. Pentru a avea „furtum ipsius rei „este
necesar ca lucrul să aparţină unui proprietar în momentul în care este atins.
Găsirea unei comori, de exemplu, nu constituie furt.

14
E. Molcuţ, D. Oancea „Drept roman” Casa de editură şi presă „Şansa” SRL Bucureşti 1995 p. 295
21
„Furtum possessionis” este comis de către însuşi proprietar asupra
bunului său. Acesta este cazul debitorului care îşi reia lucrul dat ca garanţie
creditorului său, înainte de a-şi fi plătit datoria.
Pe lângă furtul care poartă asupra însuşi lucrului, dreptul clasic mai
cunoaşte şi „furtum usus”. Comite furtul uzului cel ce foloseşte lucrul altuia, cu
toate că nu are dreptul, cum este cazul depozitarului ce foloseşte un lucru al
deponentului pe care îl are în păstrare.
Furtul este o „contrectatio fraudulosa lucri faciendi gratia”. Acest lucru
înseamnă că atingerea trebuie să fie frauduloasă şi că trebuie să aibă drept scop
o îmbogăţire. Pentru a fi frauduloasă, „contrectatio” trebuie să fie făcută fără
drept şi cu rea credinţă. În cazul în care cineva aduce atingere unui lucru
crezând că acţionează cu ştirea proprietarului, nu comite un furt.
Delictul de furt presupune, de asemenea, scopul de a obţine un folos.
Când cineva ucide un sclav sau ia lucrul altuia în scopul de a-l distruge, nu
comite un furt şi, prin urmare, va fi sancţionat pentru un alt delict.
Intenţia de a realiza o îmbogăţire este cerută în epoca clasică numai în
anumite cazuri, pentru ca în vremea lui Iustinian să devină o condiţie generală a
furtului. O altă condiţie constă în aceea că lucrul trebuie să fie luat fără voia
stăpânului. Datorită acestui fapt, lucrul ce nu aparţine nimănui nu poate să fie
obiect al furtului.
Distincţia între „furtum manifestum” şi „furtum nec manifestum” este
adesea consemnată în textele dreptului clasic. Potrivit definiţiei lui Sabinus
„furtum manifestum” presupune prinderea delincventului asupra faptului.
Autorii nu sunt de acord asupra momentului până la care durează flagrantul
delict. După opinia lui Sabinus, situaţia se prelungeşte până în momentul în care
lucrul este dus la destinaţie. Potrivit altei opinii, care restrânge sfera noţiunii de
„furtum manifestum”, hoţul trebuie prins la locul în care a fost comis furtul.
Unii autori au considerat că este suficient ca hoţul să fie văzut ţinând lucrul. S-a
22
impus în final punctul de vedere potrivit căruia furtul este flagrant ori de câte ori
delincventul este prins în timp ce comite furtul sau înainte de a fi ajuns la
destinaţie.
Furtul este „nec manifestum” când hoţul nu a fost prins imediat, dar
există probe că furtul a fost comis de el.
În dreptul clasic se degajează şi ideea juridică de complicitate la
comiterea unui furt. Complicele era pedepsit ca şi autorul principal, dar
împotriva lui nu putea fi intentată „condictio furtiva”. Obiectul acţiunilor „furti
manifesti” şi „furti nec manifesti” constă în dreptul de a-l face pe delincvent să
plătească o sumă de bani, sumă ce nu are numai semnificaţia reparării
prejudiciului cauzat prin fapta delictuală.
În scopul obţinerii reparării prejudiciului cauzat, victima are dreptul la o
acţiune specială ce se adaugă mijloacelor de drept utilizate pentru sancţionarea
proprietăţii. Această acţiune este „condictio ex causa furtiva” cunoscută în
lucrârile moderne sub numele de „condictio furtiva”.
Romanii considerau atât de gravă repetarea infracţiunii încât chiar şi o
faptă de mică însemnătate ajungea să fie pedepsită cu moartea dacă infractorul
nu era la prima greşeală. Multă vreme acela ce săvârşea cel de al treilea furt –
„tres furtibus”- era pedepsit cu moartea15.
Deoarece nu se făcea distincţia modernă între furt şi delapidare, o
infracţiune cunoscută sub denumirea de „peculat” a fost considerată furt, deşi
prezintă caracterele delapidării.
Peculatul însemna sustragerea de bunuri din averea publică –„furtum
pecuniae publicae vel fiscalis”. Denumirea infracţiunii venea de la termenul
„pecus”-turmă, pentru că la început averea publică consta mai ales din turme de
vite destinate sacrificiilor religioase. Mai târziu, prin peculat s-a înţeles
sustragerea oricăror bunuri publice. Oricine putea săvârşi această infracţiune,
15
G.Antoniu, Şt. Daneş ,M.Popa „Codul penal pe înţelesul tuturor” Editura Societăţii Tempus , Bucureşti 1995,
p. 64
23
atât funcţionarul care avea în primire averea publică, dar şi cel ce nu avea o
atare calitate16.
Influenţa dreptului roman s-a făcut simţită pe teritoriul nostru imediat
după cucerirea Daciei, la început foarte puternic iar apoi sub formă de izvoare
de inspiraţie pentru normele juridice timpurii româneşti. Astfel, în epoca
feudală, influenţa dreptului roman asupra dreptului românesc s-a exercitat prin
intermediul legiuirilor bizantine şi în special prin intermediul „Bazilicalelor”,
care conţin norme de drept roman adaptate la realităţile feudale ale societăţii
bizantine.
Legiuirile feudale româneşti cum ar fi „Cartea românească de învăţătură”,
„Îndreptarea legii”, „Pravilniceasca condică”, „Codul Calimach” şi „Codul
Caragea” sunt în mare parte inspirate din Basilicale. Pe această cale dreptul
nostru feudal scris aduce cu sine un nou strat de influenţă, continuând linia de
evoluţie a dreptului obişnuielnic17.

2.2. Evoluţia instituţiei furtului în dreptul românesc.

Furtul a constituit întotdeauna o faptă antisocială reprobabilă care a fost


pedepsită prin cele mai variate mijloace încă de pe vremea în care statul dac nu
era format. Astfel în epoca prestatală relaţiile sociale ale geto-dacilor erau
reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, norme respectate de
bună voie de către membrii colectivităţii. Furtul constituia o încălcare deosebit
de gravă a normelor de convieţuire în societate, semn că instituţia proprietăţii
private era în plin proces de formare, după cum arăta Pomponius în lucrarea
„Chorografia”.

16
G. Antoniu ,ş.a., op. cit. p. 83
17
E. Molcuţ, D.Oancea , op. cit. p. 302
24
Apărarea statului şi a proprietăţii private constituiau principalele
dispoziţii cu caracter penal din legile adoptate în vremea lui Burebista, care,
pentru a le conferi mai multă autoritate pretindea că i-au fost inspirate de zei.
În Dacia provincie romană acţiunea în revendicare a fost acordată atât
locuitorilor liberi cât şi peregrinilor (dar cu unele modificări şi restricţii) şi de
asemenea acţiunile cu privire la furt şi la paguba cauzată pe nedrept18.
În Evul Mediu distingem mai multe perioade istorice. Astfel, prima
perioadă, cea a obştilor săteşti şi a normelor sale de conduită (275 e.n. – sec.
VIII e.n.) este caracterizată de existenţa cutumelor şi a regulilor nescrise prin
care erau condamnate faptele antisociale, mai ales crima şi furtul.
A doua perioadă, cea a „ţărilor” şi a „Legii ţării” cuprinde feudalismul
timpuriu (sec. IX-XIV). Legea ţării cuprindea diferite prevederi referitoare la
furt. Această faptă era definită ca luarea pe ascuns a unui bun mobil aparţinând
altei persoane, trăstură ce s-a menţinut şi în legiuirile scrise ulterioare. Legea
ţării interzicea cositul fânului din poiene de către străini, acesta pedepsindu-se
cu despăgubirea proprietarului şi cu arderea fânului cosit pe nedrept. De
asemenea, era pedepsită tăierea pomilor de către străini din livezile şi pădurile
proprietate particulară.
„Statutele” Ţării Făgăraşului (1508) subliniau: „Fur care intră pe din dos
iaste (fur iste solito more vocatur induspes)”. Furul (lat. „fur”) prins asupra
faptului – „furt faţă” – se pedepsea cu moartea prin spânzurare. Când furtul se
comitea cu violenţă, în bandă, cu arme, la drumul mare sau prin pătrunderea cu
forţa în casă se numea tâlhărie („tâlhar” – cuvânt de origine tracă), pedepsită cu
spânzurătoare de obicei la locul faptei. Pentru furtul simplu se aplicau
duşegubine şi despăgubiri în favoarea victimei, iar dacă făptaşul nu putea fi
identificat plăteau satele respective pentru el.

18
E. Cernea, E. Molcuţ „Istoria statului şi dreptului românesc” Casa de editură şi presă „Şansa”, SRL; Bucureşti
1996 p 26
25
O infracţiune împotriva proprietăţii asimilată furtului era hotărnicia falsă
şi mutarea hotarelor în scopul însuşirii pământului străin, pedepsită cu gloabă şi
pradă în folosul celor înşelaţi19.
Tot în această perioadă este de remarcat domnia lui Vlad Ţepeş, în timpul
căruia furtul, asemenea altor fapte antisociale, era pedepsit foarte sever, cu
tăierea mâinilor sau cu moartea prin tragere în ţeapă.
Perioada statelor româneşti şi a dreptului lor în feudalismul dezvoltat
(sec. XIV – 1821) aduce cu sine apariţia primelor reglementări scrise cu privire
la domeniile dreptului. Pravilele bisericeşti din secolele XVI – XVII conţin
norme de drept penal, elaborate într-o formă corespunzătoare concepţiei
religioase asupra infracţiunilor şi pedepselor. Furtul era pedepsit în funcţie de
gravitate cu bătaie, mutilare sau chiar cu pedeapsa capitală.
„Cartea Românească de Învăţătură”, prima codificare legislativă cu
caracter laic din dreptul nostru a fost întocmită de logofătul Eustratie din
porunca lui Vasile Lupu, în anul 1646. În această pravilă se făcea deosebire între
forma simplă a furtului – „furtuşag mic” – şi forma mai gravă a furtului –
„furtuşag mare”. Furtuşagul mare cuprindea furtul comis asupra unui „lucru de
mare preţ, sau când iaste omul învăţat într-acest meşteşug al furtuşagului,…, sau
când va fi făcut scări să se sue la vreo curte domnească sau boierească, sau când
va fi zdrobit lăcăţi…, sau când fură şi pate nevoe tot satul, măcar de-ar fi
furtuşagul cât de micşor”. „Cela ce va face furtuşag mare, de oara dintâi să-l
spânzure”20.
Erau prevăzute şi cazuri în care se renunţa la pedepsirea hoţului. „Ţiganul
sau ţiganca lui, copilul de va fura o dată, de două ori, sau de trei ori găină, gâscă
sau alt lucru micşor, atunci să se ierte, iar de va fi alt lucru mai mare furat,
atunci să se certe ca şi fiece fur”.

19
E: Cernea, E. Molcuţ, op. cit. p 123
20
G. Antoniu, Şt Daneş, M Popa, op. cit. p. 181
26
Trebuie subliniat că în acea vreme infracţiunea de însuşire a bunului găsit
de azi era considerată furt. Astfel, „cela ce va găsi pe un drum, fie ce va fi, veri
mult, veri puţin, de nu va spune şi să strige, să mărturisească cum iaste la dâns
acel lucru şi-l ţine să-l dea cui va fi, acesta ca un fur se va certa”21.
Dispoziţii asemănătoare pravilei lui Vasile Lupu din Moldova o are şi
„Îndreptarea legii” sau „Pravila cea Mare” întocmită de Daniil Pononeanul la
porunca lui Matei Basarab, în Ţara Românească (1652).
Conceptul de furt avea o sferă foarte largă, incluzând pe lângă sustragerea
unui lucru şi neîndeplinirea obligaţiilor de către debitor, după modelul dreptului
roman evoluat. O serie de texte se referă la paza bunurilor agricole (recolte, vite,
pomi, inventar agricol) şi la pedepsele celor ce sustrăgeau sau distrugeau
asemenea bunuri.
Pravila lui Matei Basarab sancţiona astfel furtul: „cela ce va fura un lucru
cât de puţin…, întâiu să-l bată, iară de va fura şi a doua oară să-l însemneze la
nas de o parte, iar de va fura şi a treia oară, acesta să moară în furci”22.
Referiri la aspra pedepsire a furtului face şi cronicarul Miron Costin
atunci când prezintă domnia lui Constantin Duca în Moldova (1701 – 1704).
Această asprime a pedepselor arată frecvenţa infracţiunilor şi gravitatea
lor, determinate şi de situaţia de sărăcie în care se aflau cei mai mulţi dintre
locuitorii ţărilor române.
Trebuie menţionate aici şi „Codul Calimach” (1833) în Ţara Românească
şi „Legiuirea Caragea” (1818) în Moldova – care pentru furt prevedeau în cea
mai mare parte a cazurilor bătaia, iar pentru furturile de bunuri bisericeşti sau
domneşti – „darea prin târg”, adică expunerea hoţului oprobiului public – şi de
asemenea codicile penale ale lui Alexandru Sturdza în Moldova (1826) şi a lui
Barbu Ştirbei în Muntenia (1850) care conţineau dispoziţii cu privire la
infracţiunile contra patrimoniului.
21
G. Antoniu, Şt. Daneş, M. Popa, op. cit., p. 182
22
G. Antoniu, Şt Daneş, M. Popa, op. cit. p 182.
27
Codul penal român din anul 1864, deşi copiat în mare parte după codul
penal francez, cuprindea în capitolul referitor la „Crime şi delicte contra
proprietăţilor” numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac.
Art. 306 definea furtul simplu ca fiind „ luarea lucrului mişcător al altuia
pe sub ascuns, cu cuget de însuşire pe nedrept” această cerinţă fiind interpretată
în sensul de „fără voia” persoanei vătămate, clandestinitatea constituind dovada
evidentă că în fapt luarea bunului cu învoirea persoanei care deţin acel bun era
imposibilă.
Dispoziţia încriminatoare mai cerea ca furtul „încercat” ca şi cel
consumat să fie sancţionat la fel (art. 308). Se considera că nu există furt în caz
de „tainice luări” adică sustrageri săvârşite între soţi şi rude apropiate23. Potrivit
dispoziţiilor art. 308 „ furtul precum şi cercarea de furt se va pedepsi cu
închisoare de la şase zile până la doi ani şi câte o dată cu amendă de la 26 până
la 500 lei”.
Pentru a evidenţia concepţia despre furtul simplu în viziunea codului
penal de la 1864 sunt necesare câteva speţe.
Astfel, „sustracţiunea unor scrisori confidenţiale, făcută de persoana care
le-a scris nu constituie delictul de furt prevăzut de art. 306 Cod penal24.
Creditorul, sechestrând samavolniceşte un lucru mişcător al datornicului
său, nu se face culpabil de delictul de furt, mai ales când există pericol de fugă25.
Faptul de a tăia lemne pe ascuns dintr-o pădure în care făptuitorul este
coproprietar constituie furt, deoarece asupra fiecărui copac tăiat are dreptul de
coproprietate şi un altul, care este vătămat prin tăiere26.

23
V. Dongoroz şi colectiv. , op. cit. p. 471.
24
Cas. II, 244/1893, în „Codul penal adnotat cu jurisprudenţă şi doctrină română şi franceză”, George St.
Badulescu şi George T. Ionescu, Editura Tip ziarului „Curierul judiciar” 1911 p. 129.
25
Alexandre Degre, în „Dreptul” nr. 68/1897, p. 563
26
Cas. 272/1898, Badulescu, Ionescu, op. cit p 132.
28
Faptul de a fi găsit şi prins un câine şi apoi a-l fi ascuns, pentru a nu fi
găsit de stăpânul lui constituie delictul de furt prevăzut şi pedepsit de art. 306 şi
308 Cod penal27.
Uitarea sau lăsarea unui obiect undeva nu constituie nici lăsare în depozit
nici o încredinţare în regulă, astfel încât însuşirea acestui obiect de către o
persoană constituie delictul de furt simplu şi nu cel de abuz de încredere28.
Împrejurarea că faptul din care proveneau lucrurile tăinuite imputat
autorului principal constituie furt iar nu abuz de încredere, cum a fost calificat
când dânsul a fost condamnat, cum şi împrejurarea că lucrurile au fost restituite
păgubaşului, nu face să dispară nici delictul de furt şi nici acela de tăinuire”29.
Codul penal român din 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul
XIV intitulat „Crime şi delicte contra patrimoniului” sistematizat în cinci
capitole astfel: Cap. I – „Furtul”; Cap. II – „Tâlhăria şi pirateria”; Cap. III –
„Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii”; Cap. IV –
„Strămutarea de hotare, desfiinţarea semnelor de hotar, stricăciuni şi alte
tulburări aduse proprietăţii”; Cap. V – „Jocul de noroc, loteria şi specula contra
economiei publice”. Se observă că au fost restrânse în limitele fireşti toate
infracţiunile contra patrimoniului şi grupate pe despărţăminte în funcţie de
obiectul lor juridic.
Art. 524 reglementa furtul simplu astfel: „Acela care ia un lucru mobil ce
nu îi aparţine din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, comite delictul de furt (alin. 1).
Se consideră lucru mobil şi orice energie care are o valoare economică
(alin. 2).

27
Cas II, 2514/1906, Badulescu, Ionescu, op cit. p 132.
28
Cas. II, 200/1898,. Badulescu Ionescu, op cit. p 133
29
Cas II. 115/1894, Ib idem p. 133.
29
Se consideră lucru ce nu aparţine autorului şi acela asupra căruia el are un
drept de proprietate sau se găseşte în posesiunea altuia cu un titlu legal (alin.
3)”.
Pedeapsa pentru furtul simplu era închisoarea de la 3 luni la 2 ani şi
interdicţia corecţională de la 1 până la 2 ani (art. 524, alin. 4), iar dacă furtul era
săvârşit de proprietar sau coproprietar, pedeapsa era închisoarea de la o lună la
un an (art. 527). Furtul între soţi, rude apropiate sau săvârşit de minor în paguba
tutorelui său se urmărea numai la plângerea prealabilă. Tentativa furtului se
pedepsea cu închisoare de la o lună şi jumătate la trei luni (art. 98, alin. 2).
Paralel cu prevederile Codului penal de la 1864 şi cu cele ale Codului
penal din 1936 au existat şi anumite infracţiuni contra patrimoniului prevăzute
în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiţiei Militare, în Codul comercial, în
Codul silvic, în Codul Marinei Comerciale, etc30.
În perioada anilor 1944-1989 s-au produs unele schimbări importante
legislative în toate domeniile dreptului, dar, mai cu seamă în cel al dreptului
penal, în conformitate cu ideologia vremii şi cu modul de a concepe existenţa
proprietăţii, reglementări similare cu ale tuturor ţărilor ex comuniste. În acest
context a fost adoptat Decretul nr. 192/1950 în conţinutul căruia s-a definit
noţiunea de „obştesc” şi implicit, şi aceea de „avut obştesc”. Prin acest act
normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936 un nou capitol
– „Unele infracţiuni contra avutului obştesc” căruia, ulterior, i s-au adus
modificări, mai ales în privinţa agravării pedepselor.
Acest act normativ a marcat momentul în care apare pentru prima dată o
ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat
„particular” sau „obştesc”.
Autorii Codului penal de la 1968 nu au făcut şi nici nu puteau face altfel
decât să consacre mai departe această concepţie de ocrotire diferenţiată a

30
V. Dongoroz şi colectiv. Op. cit. p 473.
30
patrimoniului. De aceea în Titlul III al acestui cod penal au fost prevăzute
infracţiuni contra avutului particular iar în Titlul IV – infracţiunile contra
avutului obştesc.
Art. 208 din acest cod defineşte furtul simplu. Spre deosebire de codul
penal din 1936, acest text adaugă la obiectul material al infracţiunii şi
înscrisurile. De asemenea prevede şi furtul vehiculelor în scopul folosirii.
Sancţiunea era închisoarea de la 3 luni la 2 ani dar în ceea ce priveşte
pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi observăm că durata acesteia
este mai mare în noul cod decât în cel anterior, dar, pe când în sistemul noului
cod această pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă se pronunţă ca pedeapsă
principală închisoarea pe cel puţin doi ani, în sistemul codului penal anterior
aplicarea interdicţiei era întotdeauna obligatorie. Pentru furtul simplu săvârşit de
proprietar sau coproprietar nu mai prevede o reducere de pedeapsă. Tentativa
furtului se pedepsea cu închisoarea de la o lună şi jumătate la un an.
Prin adoptarea Legii nr. 140/1996 privind modificarea şi completarea
Codului penal s-a instituit o ocrotire unitară a patrimoniului, neavând relevanţă
dacă proprietatea este publică sau privată.

2.3. Definiţia şi caracterizarea infracţiunii de furt.

Cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri, furtul constituie şi în prezent


forma cea mai tipică şi, totodată, cea mai frecventă de încălcare a patrimoniului.
A apărut în istoria societăţii umane odată cu apariţia proprietăţii, a statului şi a

31
dreptului. În toate timpurile şi sistemele de drept furtul a fost considerat o faptă
socială periculoasă şi a fost incriminat şi sancţionat ca atare.
Putând fi săvârşit în împrejurări diferite, dintre care unele de natură să
ridice periculozitatea socială a faptei, furtul a fost incriminat atât în formă
simplă cât şi în formă calificată.
În cazul furtului simplu, sediul materiei se află în art. 208 Cod penal care
prevede:
- „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se
pedepseşte cu închisoare de la 1 la 12 ani.
- Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare economică,
precum şi înscrisurile.
- Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau
deţinerea legitimă a altei persoane.
- De asemenea, constituie furt luarea în condiţiile alin. 1 a unui vehicul, cu
scopul de a-l folosi pe nedrept”.
Este evident că furtul face parte din categoria faptelor ce se săvârşesc
printr-o acţiune de sustragere. În forma sa simplă se încadrează fapta de furt,
oricare ar fi circumstanţele ce o însoţesc atât timp cât printre acestea nu se află
vreuna dintre împrejurările care, potrivit legii, constituie un element
circumstanţial al furtului calificat (art. 209 Cod penal).
Furtul, deşi este o faptă prevăzută de legea penală fără vreo limitare,
totuşi el nu are caracter penal şi nu constituie infracţiune ori de câte ori o
dispoziţie din vreo lege specială prevede şi sancţionează anumite fapte de furt ca
simple abateri, ca un ilicit contravenţional.
De asemenea, furtul nu constituie infracţiune atunci când caracterul său
penal este înlăturat de vreuna din cauzele prevăzute în art. 44-51 Cod penal.
32
Fiind cea mai veche infracţiune contra patrimoniului, ea este în acelaşi
timp un cadru general pentru toate celelalte fapte contra avutului31

31
Traian Pop, „Codul penal adnotat”, Vol III, Editura Socec, Bucureşti, 1937, p. 400.
33
CAPITOLUL
III

3.1. Obiectul juridic al infracţiunii de furt.

Obiectul juridic generic este obiectul juridic comun tuturor


infracţiunilor contra patrimoniului, adică relaţiile sociale de natură patrimonială.
34
Obiectul juridic special al ocrotirii penale în cazul infracţiunii de furt îl
constituie relaţiile sociale care pentru normala lor evoluţie presupun respectarea
posesiei sau detenţiei bunurilor mobile aflate în patrimoniul unei persoane fizice
sau juridice32.
Cu alte cuvinte, obiectul juridic special al infracţiunii de furt constă din
relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror existenţă şi dezvoltare sun esenţial
condiţionate de menţinerea situaţiei de fapt, adică poziţia fizică pe care un bun
mobil o are în sfera patrimonială a unei persoane33.
Incriminarea protejează situaţia de fapt, apartenenţa fizică a unui bun
mobil la un anumit patrimoniu. Prin săvârşirea infracţiunii de furt, această
situaţie de fapt se schimbă, pentru că bunurile trec din stăpânirea celui care o
exercită asupra făptuitorului. Legea penală incriminează fapta prin care se aduce
o astfel de schimbare în primul rând pentru că în marea majoritate a cazurilor
situaţia de fapt existentă corespunde unui drept. Apărându-se situaţia de fapt se
apără însuşi dreptul pe care ea se întemeiază34.
Norma de incriminare se referă la posesie sau detenţie deoarece prin
simpla posesie sau detenţie se exteriorizează dreptul de proprietate. Ca atare, în
majoritatea cazurilor, proprietarul fiind în acelaşi timp şi posesorul şi detentorul
bunurilor, prin apărarea posesiei şi detenţiei asupra bunurilor se apără implicit şi
dreptul de proprietate asupra acestora.
Art. 208 constituie un mijloc de drept penal pentru ocrotirea posesiei,
indiferent de natura sa, licită sau ilicită, care este aplicabil numai în cazul
atingerilor aduse patrimoniului prin sustragerea unor lucruri. Când posesia
mobilului a fost pierdută datorită altor cauze, posesorul are la îndemână o
acţiune în restituire sau o acţiune în despăgubiri în cadrul unui proces civil.
32
Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, „Instituţii de drept penal” Editura Trei, Bucureşti, 2001, p.
344.
33
V. Dongoroz şi colectiv. Op. cit. p 58.
34
Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Virgil Rămureanu,
„Codul penal al Republicii Socialiste România, Comentat şi adnotat, Partea specială”, Vol I, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 255.
35
Posesia asupra unui bun mobil poate fi exercitată şi de către o altă
persoană decât proprietarul bunului . Într-un asemenea caz, ocrotirea posesiei se
realizează independent de ocrotirea dreptului de proprietate. Posesia exercitată
de altă persoană decât proprietarul bunului poate fi legitimă sau nelegitimă.
Posesia legitimă este apărată împotriva oricui, chiar şi împotriva proprietarului,
care se face şi el vinovat de săvârşirea infracţiunii de furt, dacă ia bunul în
condiţiile alin. 1 al art. 208 Cod penal, deoarece, potrivit alin. 3 al aceluiaşi text,
„fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau
detenţia legitimă a altei persoane”35.
În doctrină au existat discuţii privind situaţia posesorului de rea
credinţă, măsura în care el este ocrotit de dispoziţiile legale care incriminează
sustragerile din patrimoniul său.
Posesia de rea credinţă nu este ocrotită contra proprietarului bunului
mobil. O asemenea concluzie o deducem printr-o interpretare per a contrario a
dispoziţiilor art. 208 alin. 3 Cod penal, care şi ele nu fac altceva decât să
transpună pe planul dreptului penal regula din dreptul civil, conform căreia
posesorul de rea credinţă nu se poate bucura de prezumţia de proprietate. Faţă
de el dispoziţiile art. 1909 Cod Civil sunt inaplicabile, întrucât art 972 Cod civil
ocroteşte explicit numai posesia de bună credinţă a mobilului. Consecinţa pe
plan civil o constituie posibilitatea pentru proprietar de a uza de acţiunea în
revendicare împotriva posesorului de rea credinţă, iar în plan penal, nesocotirea
unei asemenea posesii de către proprietarul bunului mobil, care şi-l ia înapoi, nu
constituie furt36.

35
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 611/1974 în „Repertoriu alfabetic de practică juridică în materie
penală, pe anii 1969-1975” de Vasile Papadopol şi Mihai Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti 1977, p. 176.
36
Octavian Loghin, Avram Filipaş, „Drept penal român. Partea specială”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1993, p. 198.
36
În dreptul civil s-a exprimat opinia conform căreia în situaţiile în care
art. 1909 Cod civil nu are aplicabilitate şi, drept urmare, proprietarul îşi poate
revendica bunul mobil de la posesorul de rea credinţă, ar avea acelaşi drept şi
depozitarul sau creditorul gajist. Şi aceştia din urmă ar putea uza de acţiunea în
revendicare, deşi, în raport cu adevăratul proprietar sunt detentori precari.
Soluţia se bazează pe obligaţiile detentorilor de a conserva bunul şi de a-l
restitui proprietarului.
Acceptarea acestei soluţii va produce şi pe planul aplicării dispoziţiei
prevăzute în art. 208 alin. 3 Cod penal efecte, în sensul că posesia nelegitimă
poate fi nesocotită – fără a se atrage răspunderea penală – nu numai de către
proprietar ci şi de detentorii care aveau, în raport cu proprietarul, obligaţiile de
conservare şi de restituire a bunului. Aceşti detentori precari trebuie consideraţi
ca acţionând în numele şi în interesul proprietarului. Ei efectuează tocmai
acţiunea pe care legea o permite, prin intermediul dispoziţiei prevăzute în art.
208 alin. 3 Cod penal, proprietarului de a-şi proteja dreptul său, adică de a-şi
urmări bunul aflat în mâinile unui dobânditor nelegitim.
Dar inclusiv posesia de rea credinţă rămâne în sfera de ocrotire a art.
208 în orice alte situaţii decât acelea în care făptuitorul este proprietarul bunului,
sau, aşa cum am opinat, făptuitorul este un detentor precar.
S-ar putea spune că norma juridică penală nu trebuie să ocrotească orice
situaţie de fapt, ci numai pe aceea conformă cu legea. Persoana care a dobândit
un bun pe cale nelegală nu poate pretinde apărarea acestei situaţii cu ajutorul
dreptului. De exemplu, se pune problema pedepsirii hoţului care a furat un bun
de la altul, bun pe care acesta din urmă l-a sustras şi el. Obiectul infracţiunii
reprezintă, în esenţa sa, valoarea ocrotită de legiuitor, o valoare socială pentru
protecţia căreia, prin intermediul normei penale, statul se angajează într-un
raport juridic cu toţi destinatarii legii, şi deci logic ar fi să considerăm că această

37
valoare nu poate fi decât una pozitivă, în acest caz o posesie sau detenţie de
bună credinţă.
Opinia dominantă în doctrina şi practica judiciară penală este în sensul
că şi posesia nelegitimă este ocrotită, cu excepţia proprietarului bunului a cărui
faptă de a-şi lua bunul din stăpânirea detentorului de rea credinţă nu constituie
furt, deoarece nimeni nu poate sustrage bunuri din patrimoniul altuia pe motiv
că vede în titularul patrimoniului lezat un posesor nelegitim. S-ar ajunge la
perturbarea şi instabilitatea relaţiilor patrimoniale, din moment ce fiecare s-ar
socoti îndreptăţit să atenteze la avutul altuia, pe care l-ar considera întemeiat în
mod fraudulos37.
Cel care voieşte să releve caracterul nelegitim al unei posesii nu trebuie
să o facă pe calea sustragerii bunului la care ea se referă, căci o astfel de faptă
vădeşte intenţia de îmbogăţire fără just temei a autorului sustragerii.
În cazul art. 208 Cod penal, putem spune că respectarea situaţiei de fapt,
a poziţiei fizice a bunurilor în patrimoniu constituie o veritabilă situaţie premisă
pe care legea o pretinde ca atare, pentru paşnica posesie şi pentru evoluţia
corespunzătoare a ordinii juridice în relaţiile patrimoniale. Ocrotirea penală
vizează, prin urmare, o stare de fapt, constând în aspectul obiectiv al stăpânirii
unui bun mobil, situaţie comună atât dreptului de proprietate cât şi posesiei sau
detenţiei.
O asemenea înţelegere a obiectului ocrotirii normei juridice din art. 208
Cod penal serveşte, inclusiv, posibilităţii urmăririi mai uşoare a bunului de către
posesorul de bună credinţă care şi-a pierdut posesia (în realitate a pierdut numai
elementul ei material – corpus), datorită furtului, urmărire care se îngreunează
dacă bunul trece în mâinile unui al doilea posesor de rea credinţă.
În consecinţă, în penal, faptul că ulterior sustragerii se dovedeşte reaua
credinţă a posesiei care a încetat datorită sustragerii, sau caracterul nelegitim al

37
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op. cit. p. 346.
38
unei posesii de bună credinţă în raport cu mobilul sustras, nu are efecte asupra
răspunderii penale ale făptuitorului sustragerii, deoarece furtul s-a consumat la
momentul în care, prin schimbarea poziţiei de fapt a bunului, care a fost scos din
avutul victimei şi trecut în posesia făptuitorului, s-a înfrânt dispoziţia legii care
pretinde să nu se modifice starea de fapt a bunului într-un anume patrimoniu38.

3.2. Obiectul material al infracţiunii de furt.

Infracţiunea de furt în oricare din variantele sale (simplu, calificat sau


urmărit la plângerea prealabilă) are totdeauna un obiect material asupra căruia se
efectuează acţiunea incriminantă. Această valoare concretă ocrotită este
reprezentată de bunul mobil.
Prin „bun” se înţelege orice obiect cu existenţă determinată într-un
patrimoniu, prezentând deci un astfel de interes pentru titularul patrimoniului.
Lucrurile care nu au însă o valoare economică de folosinţă pot avea o valoare
specială intrinsecă, aşa cum sunt obiectele de colecţie (mărci poştale uzate,
monede scoase din circulaţie, resturi arheologice etc.) sau o valoare afectivă
(fotografii, relicve, corespondenţă etc.)39, şi pot fi obiect material al furtului,
având o valoare pentru cel care le deţine.
Se observă deci că obiectul material al furtului se caracterizează în
primul rând prin aceea că este un bum mobil, iar în al doilea rând prin faptul că
ele trebuie să se afle în posesia sau detenţia altcuiva decât făptuitorul în
momentul săvârşirii faptei.
Deoarece art. 208 Cod penal asimilează bunurilor mobile şi orice
energie care are o valoare economică precum şi înscrisurile şi, de asemenea,
prevede faptul că există furt şi în cazul luării în condiţiile alin. 1 a unui vehicul,

38
Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 7/1981 în „Revista Română de Drept” nr. 1/1982 p. 73.
39
V. Dongoroz şi colectiv. , op. cit. , p.460.
39
cu scopul de a-l folosi pe nedrept, se impune o tratare amănunţită a fiecărei
categorii în parte.

3.2.1. Bunul mobil – obiect material al infracţiunii de furt.

Noţiunea de bun mobil folosită în dreptul penal corespunde aceleia din


dreptul civil.
Astfel, art. 473 Cod civil prevede că „sunt mobile prin natura lor
corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât acele care se mişcă de
sine precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât
prin o putere străină, precum sunt lucrurile neînsufleţite”.
Observăm deci că bunul mobil se caracterizează prin faptul că el poate
fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul. Vor intra în sfera
obiectului material al faptei mobilele prin natura lor dar şi imobilele prin
destinaţie (sustragerea unui animal de muncă) – adică mobilele pe care
proprietarul unui teren le-a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea lui (art. 468
Cod civil) precum şi toate bunurile mobile pe care proprietarul le-a aşezat pe
fond „în perpetuu” (art. 468 , alin. Ultim Cod civil) adică le-a prins cu ghips,
var, ciment, sau când nu se pot scoate fără a deteriora imobilul (art. 469 Cod
civil). În această situaţie sunt oglinzile, tablourile, ornamentele, statuile, dacă
toate sunt fixate, ele fiind considerate bunuri mobile în cazul furtului40.
Aşadar imobilele nu pot constitui obiect material al infracţiunii
prevăzute de art. 208 Cod penal, dar materialele din care este construită o casă
(tabla sau ţigla de pe acoperiş, ferestrele, uşile, ţevile, etc.), odată ce au fost
detaşate de corpul construcţiei devin bunuri mobile. De altfel, cu privire la un
bun imobil nici nu se poate concepe realizarea acţiunii de luare. Dacă un bun

40
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op. cit., p. 346.
40
imobil nu poate fi furat, în schimb părţile dintr-un asemenea bun, devenite
mobile prin detaşare, pot constitui obiect material al furtului41.
În cazul în care prin detaşarea şi însuşirea unui astfel de bun s-a
provocat şi degradarea imobilului respectiv, alături de infracţiunea de furt
subzistă şi aceea de distrugere, cele două fapte urmând a fi considerate
infracţiuni concurente42.Concursul real de infracţiuni există atât în cazul în care
făptuitorul a intenţionat în mod direct să săvârşească o degradare pentru ca să îşi
poată însuşi apoi bunul desprins din imobil cât şi în cazul în care intenţionând să
fure un bun, a prevăzut şi acceptat posibilitatea degradării imobilului (intenţie
indirectă)43.
Recoltele, arborii, fructele, de îndată ce sunt tăiate sau culese şi
despărţite astfel de sol sau de tulpinile în care erau prinse devin bunuri mobile şi
pot constitui deci obiect material al furtului44.
Este evident că furtul nu se poate referi decât la bunuri mobile
corporale, dar este indiferent dacă acestea sunt bunuri principale sau accesorii,
divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumptibile sau
neconsumptibile. Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Sunt bunuri
animate animalele, păsările domestice precum şi orice vieţuitoare care trăieşte în
stare naturală şi care s-ar găsi în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt
celelalte bunuri, indiferent de starea lor fizică (lichidă, solidă, gazoasă). Banii,
titlurile de credit şi orice alte valori, echivalând bani sunt bunuri mobile45.
Corpul omului şi părţi ale acestuia cât timp omul este în viaţă nu pot fi
obiect material al furtului. În schimb, părţi artificiale ale organismului uman (de
exemplu o proteză, chiar dacă aceasta nu este detaşată în mod obişnuit) pot
41
Decizia de îndrumare 18/1978 a Plenului Tribunalului Suprem în „Îndrumările date de Tribunalul Suprem şi
noua legislaţie penală” Editura Ştiinţifică , Bucureşti, 1979, George Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici,B.
Ştefănescu, p. 101
42
Plenul Tribunalului Suprem, dec. De îndrumare nr. 18/1978
43
T.Vasiliu, D.Lucinescu şi colectiv. „Codul penal al R.S.R.,Comentat şi adnotat”, p. 256.
44
Tribunalul Suprem, s. Penală, dec nr. 1862/1978, în „R.R.D” 1/1981, p. 49.
Judecătoria Suceava, s pen nr. 637/1997 în „Dreptul” nr 4/1998, p. 89..
45
V. Dobrinoiu, A. Boroi , ş. a „Drept penal. Partea specială”, p. 203.
41
constitui obiect al furtului. În cazul sustragerii unei proteze dentare fixe,
confecţionată din aur, cu ocazia autopsierii unui cadavru, infracţiunea de furt
intră în concurs cu infracţiunea prevăzută în art. 319 Cod penal (profanare de
morminte)46. De asemenea, în măsura în care părţi ale corpului uman se găsesc
desprinse de acesta, ele pot constitui obiect al furtului dacă fac parte, spre
exemplu, din patrimoniul unei instituţii care are ca obiect transplantul de
organe47.
Din condiţia cerută bunului mobil de a se afla în posesia sau detenţia
altei persoane decât făptuitorul rezultă că nu poate fi obiect material al
infracţiunii prevăzută de art. 208 Cod penal bunul care s-a aflat în momentul
săvârşirii faptei în posesia sau detenţia făptuitorului, acest bun constituind
obiect al abuzului de încredere.
Lucrurile care nu aparţin cuiva – res nullius – şi lucrurile abandonate de
posesorul lor – res derelictae – nu pot constitui obiect material al furtului.

3.2.2. Energia – obiect material al infracţiunii de furt.

Art. 208 alin. 2 al Codului penal asimilează bunurilor mobile şi orice


energie care are o valoare economică, adică orice energie care se află în circuitul
economic, susceptibilă de captare şi folosire pentru satisfacerea unei trebuinţe a
omului (energie electrică, termică, hidraulică etc.).
Este vorba deci de orice energie cu o valoare susceptibilă de apreciere în
bani şi care poate fi captată, dirijată, măsurată într-un fel oarecare.
Doctrina şi practica judiciară au evidenţiat două puncte de vedere
contradictorii, în ceea ce priveşte furtul de energie electrică şi încadrarea

46
Tribunalul judeţean Timiş, dec nr. 356/1981 în „Codul penal pe înţelesul tuturor”, G. Antoniu, Şt. Daneş, M.
Popa, p. 127.
47
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, „Instituţii de drept penal”, p. 347.
42
juridică a faptei constând în conectarea ilegală la un serviciul telefonic şi
efectuarea de convorbiri telefonice frauduloase.
În cazul sustragerii de energie electrică aceasta se poate face fie prin
montarea la domiciliul făptuitorului a unei prize care ocoleşte contorul electric48,
fie prin ruperea sigiliilor aplicate pe contoarele electrice. Această ultimă
variantă a născut vii controverse vizând încadrarea sa juridică. Astfel, s-a
susţinut că această faptă ar constitui infracţiunea de furt calificat săvârşit prin
efracţie49 dar într-o altă opinie s-a considerat că avem de a face cu un concurs de
infracţiuni, respectiv infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 2 Cod penal
şi cea de rupere de sigilii (art. 243 Cod penal)50. În sprijinul acestei teorii s-a
pornit de la semnificaţia sigiliului ca semn al unei autorităţi sau organizaţii
aplicat pe un obiect spre a servi la conservarea sau la identificarea sa şi
nicidecum ca sistem de închidere a locului unde se află bunul în cauză.
Cu alte cuvinte, ruperea sigiliilor apare ca o acţiune distinctă şi nu ca o
modalitate de efracţie a încuietorilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât ruperea
sigiliului se sancţionează chiar şi în situaţia în care bunul ar fi lăsat mai departe
intact, fapt ce relevă mai ales independenţa acţiunii de rupere a sigiliului de o
eventuală acţiune asupra bunului sigilat. Practica juridică a susţinut atât varianta
infracţiunii de furt calificat51 cât şi pe acea a concursului de infracţiuni52.
Dacă pe lângă săvârşirea infracţiunii de furt, autorii au smuls din diferite
instalaţii piese electrice sau dacă au sustras – prin efracţie din diverse puncte de
alimentare cu energie electrică ale „RENEL” contacte de argint industrial, ne
aflăm în prezenţa unui concurs între infracţiunile de furt şi de distrugere53, în

48
Curtea de Apel Timişoara, dec. pen nr. 38/R/1996 în „Dreptul” nr. 1/2000, p. 98.
49
G. Antoniu, C. Bulai, „Practică judiciară penală”, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992, p. 109.
50
G. Antoniu, ş a., „Practică judiciară penală”, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 128.
51
Tribunalul Suprem, s penală, dec nr. 2650/1986; Tribunalul Suprem, s pen. dec. nr. 1981/1988 în „R.R.D.” nr.
11/1988, p. 62.
52
Trib. Jud. Hunedoara, dec. nr. 564/1986, în „R.R:D.” Nr.8/1988, p. 57.
53
Trib. Suprem., s pen , dec. nr. 56/1987, în R.R.D., 11/1988, p. 81.
43
primul caz, respectiv între infracţiunile de furt şi cea privitoare la regimul
instituit pentru metale preţioase54.
A doua chestiune contradictorie o reprezintă încadrarea juridică a faptei
constând în conectarea ilegală la un serviciu telefonic şi efectuarea de convorbiri
telefonice frauduloase – infracţiune de furt prevăzută de art. 208 alin. 2 Cod
penal sau contravenţie respectând prevederile art. 57 lit. m din Legea nr.
74/1996.
Prin sentinţa penală nr. 1029/1999 a Judecătoriei Drobeta Turnu-
Severin, inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de furt
reţinându-se că s-au conectat la reţeaua telefonică a unui vecin din blocul în care
locuiau şi au efectuat convorbiri telefonice frauduloase, cauzând părţii vătămate
un prejudiciu de 10 milioane lei, prin faptul că aceasta a fost astfel încărcată cu
valoarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpaţi. Împotriva sentinţei sus-
menţionate au declarat apel inculpaţii, apel respins ca nefondat de Tribunalul
Mehedinţi, prin decizia penală nr. 764/1999.
Ambele hotărâri au fost atacate cu recurs de inculpaţi care au susţinut că
fapta lor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Curtea de Apel
Craiova, secţia penală, a considerat că recursul este întemeiat şi prin decizia nr.
451/2000 i-a achitat pe inculpaţi pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 208
alin 2 Cod penal, precizând că fapta lor constituie contravenţie. În motivarea
deciziei s-a arătat că impulsurile telefonice nu pot fi considerate ca fiind energie,
ci un produs al acesteia. Ca atare, folosirea fără drept a impulsurilor telefonice
ca urmare a conectării ilegale la reţeaua telefonică a părţii civile de către
inculpaţi, care au efectuat în acest mod convorbiri telefonice, nu întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de furt. În conformitate cu prevederile
art. 57 lit. m din Legea nr. 74/1996, conectarea neautorizată de echipamente
terminale (telefoane) la liniile de telecomunicaţii ale utilizatorilor constituie

54
G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., p. 118.
44
contravenţie, dacă fapta nu este săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii
penale, să constituie infracţiune.
Aceeaşi soluţie a fost dată şi de alte instanţe judecătoreşti55 care au
considerat că această faptă de instalare şi folosire clandestină a unui post
telefonic la cablul de alimentare al altui abonat nu poate fi considerată ca
infracţiune de furt. Deşi au fost exprimate puncte de vedere asemănătoare şi în
literatură juridică de specialitate56, doctrina ultimilor ani se pare că susţine (cu
câteva excepţii) varianta infracţiunii de furt.
Pentru a lămuri această problemă este necesară aflarea răspunsului la
întrebarea dacă semnalul electromagnetic emis sau recepţionat prin fir, de
transmitere la distanţă a convorbirilor telefonice, face parte din sfera noţiunii de
energie care are o valoare economică.
Trebuie precizat că telefonul format din transmiţător (microfon cu
cărbune) şi electromagnet cu membrană de oţel (receptor) funcţionează ca un
circuit electric, la transmiterea sunetelor prin fir fiind folosit curentul electric
fără de care telefonul nu poate funcţiona. Sunetele recepţionate prin intermediul
telefonului reprezintă semnale electromagnetice, energia electromagnetică fiind
compusă din energia câmpului electric (energie electrică) şi din energia
câmpului magnetic (energie magnetică), cele două câmpuri aflându-se în strânsă
legătură şi generându-se reciproc.
Serviciul telefonic presupune o conversie a energiei electrice prelucrată
de furnizorul de servicii prin centralele telefonice, facilitând astfel transferul
informaţiilor între utilizatorii sistemului. Cu alte cuvinte, prin reţeaua telefonică
nu circulă altceva decât energie electrică prelucrată, cu o configuraţie specială,
diferită de cea din reţelele electrice de utilitate publică. Parametrii acestei
energii electrice sunt modulaţi sub forma variaţiilor de natura impulsurilor, ceea
55
Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, sent pen nr. 813/1987; Trib jud Râmnicu-Vâlcea, dec pen nr. 755/1987 în
„Dreptul” nr. 2/1990, p. 110.
56
Eugen Calomfirescu; „Încadrarea juridică a faptei de instalare clandestină a unui post telefonic” în „Dreptul”
nr. 2/1990, p. 36.
45
ce permite transferul de informaţii sub forma convorbirilor telefonice. Faptul că
furnizorul de servicii telefonice procedează la contorizarea acestora prin
raportarea impulsului la unitatea de timp nu schimbă datele problemei57.
Se observă astfel că impulsurile telefonice au drept suport energia
electrică (socotită purtătorul acestora) şi nu sunt un produs al acesteia. Ele nu
pot să existe aşadar fără suportul lor, constituind un tot unitar. S-a opinat că
întrucât impulsul telefonic este unitatea de măsură a folosirii de către beneficiar
a serviciului telefonic, acesta nu este o energie în sensul art. 208 alin. 2 Cod
penal58. S-a considerat aşadar că impulsul electromagnetic nu este o energie
susceptibilă de apropriere (nu poate fi consumată) şi că nu poate fi deci asimilat
unei energii cu valoare economică. Acest fapt poate fi uşor combătut prin cele
demonstrate mai sus.
O altă opinie exprimată a susţinut că fapta de a cupla în mod clandestin
un post telefonic constituie contravenţie, nefiind întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de furt, iar repararea prejudiciului se rezolvă în
conformitate cu reglementările din materia răspunderii contravenţionale59.
Un alt autor60 precizează că trebuie făcută o distincţie între sustragerile
din reţeaua publică de telecomunicaţii şi cazul când conectarea se face indirect
prin intermediul postului telefonic al unui abonat. Pentru prima ipoteză se arată
că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt, întrucât
impulsurile electromagnetice prin care se realizează transmiterea sau recepţia
prin fir a sunetelor constituie energie care are o valoare economică în sensul
reţinut de art. 208 alin. 2 Cod penal. În situaţia analizată se sustrage atât energie
electrică (care este suportul impulsurilor), dar şi impulsuri electromagnetice
purtătoare de informaţii sub forma propagării sunetelor. În cea dea doua ipoteză,
57
Costică Diţă „Consideraţii în legătură cu încadrarea juridică a faptei constând în conectarea ilegală la un
serviciu telefonic” în „Dreptul” nr. 9/2000, p.113.
58
Silviu Bogdan, notă la decizia pen nr. 50/1999 a Curţii de Apel Cluj, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”
nr. 1/2000, p.40.
59
Eugen Calomfirescu, notă la dec pen nr. 755/1987 a Trib. Râmnicu Vâlcea, în „R.R.D.” nr. 3/1990 p.39.
60
Corneliu Turianu, notă la dec nr. 451/2000 a Curţii de Apel Craiova, în „Dreptul” nr. 11/2001, p. 187.
46
când inculpatul se branşează la un post telefonic al unui abonat, ceea ce s-ar fura
ar fi doar un drept de folosinţă şi fapta ar avea doar caracterul unui delict civil,
deoarece dreptul de folosinţă nu poate fi asimilat unei energii cu valoare
economică.
Este evident că această distincţie este artificială, întrucât abonatul are în
posesia sa energia electrică din reţeaua telefonică, după distribuirea de către
furnizorul de servicii. Prin urmare, obiectul material asupra căruia poartă
acţiunea ilicită a făptuitorului este energia electrică prelucrată de furnizor, care
este susceptibilă de apropriere.
Din moment ce folosinţa unei linii telefonice de către o persoană,
dobândită pe baza unui contract de acces la reţeaua de telecomunicaţii, contra
unei taxe, este lezată prin conectarea clandestină la această linie telefonică
personalizată şi a altor aparate telefonice, în felul acesta utilizatorul liniei fiind
încărcat şi cu plata taxei pentru impulsurile telefonice ale aparatului ilegal
conectat, este evident că avem de-a face cu o infracţiune de furt, utilizatorul
liniei telefonice personalizată fiind prejudiciat cu suma plătită în plus pentru
convorbiri pe care el nu le-a efectuat ci au fost furate din linia sa telefonică.
În concluzie, conectarea echipamentelor terminale la liniile de
telecomunicaţii ale utilizatorilor constituie contravenţie atunci când a fost
executată de persoane fizice sau juridice neautorizate, potrivit art. 57 lit m din
Legea nr. 74/1996. Dar, fapta de conectare neautorizată de echipamente
telefonice fie la linia telefonică principală (inclusiv priza sau nişa telefonică)
care aparţine sau este în administrarea furnizorului, fie la liniile de
telecomunicaţii ale utilizatorilor (abonaţilor telefonici), în cazul în care această
conectare este urmată şi de efectuare de convorbiri telefonice frauduloase,
producându-se aşadar un prejudiciu calculat potrivit tarifelor pentru convorbiri
telefonice (nefiind vorba doar de o simplă conectare neautorizată) ne aflăm în
prezenţa infracţiunii de furt prevăzută de art 208 alin. 2 Cod penal, având ca
47
obiect material energia electromagnetică transmisă prin fir, fără de care
telefonul nu poate funcţiona, printr-o interpretare extensivă a expresiei „orice
energie care are o valoare economică”. În acest sens s-au pronunţat şi instanţele
judecătoreşti în ultima vreme61.
Curtea Supremă de Justiţie a achiesat la această soluţie şi a precizat că
efectuarea de convorbiri prin racordarea ilicită la circuitul telefonic al altei
persoane constituie infracţiunea de furt de energie în sensul prevederilor art. 208
alin 2 din Codul penal.
În fapt, inculpatul, paznic la o şcoală, s-a conectat clandestin, în timpul
serviciului, la circuitul telefonic al şcolii, folosind un aparat telefonic propriu şi
a efectuat convorbiri telefonice cauzând astfel un prejudiciu de 109 milioane lei.
În recurs, inculpatul a susţinut că fapta sa constituie infracţiunea de abuz în
serviciu prevăzută de art 248 Cod penal iar nu aceea de furt, deoarece nu şi-a
însuşit bunurile şcolii. Recursul a fost considerat nefondat deoarece activitatea
infracţională a inculpatului nu a fost săvârşită in exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu şi nu constituie o îndeplinire defectuoasă sau o neîndeplinire a acestora,
funcţia avută înlesnind inculpatului doar posibilitatea de a săvârşi infracţiunea
de furt62.
Merită să prezentăm aici şi punctul de vedere al doctrinei franceze de la
începutul secolului XX cu privire la posibilitatea existenţei furtului de energie
electrică. Această problemă a generat atunci vii controverse, atât în Franţa cât şi
în alte state europene, datorită modului de a înţelege noţiunea de „energie
electrică”. Astfel, s-au susţinut într-o lucrare din anul 1905 următoarele:
„O vie controversă care s-a ridicat aproape în toate statele este asupra
punctului de a şti dacă electricitatea este susceptibilă de furt. O primă opinie o

61
Judecătoria Bacău, sent pen nr. 2149/2000; Trib. Bacău, dec pen nr. 841/2000; Curtea de Apel Bacău, dec. pen
nr. 813/2000, în „Dreptul” nr. 11/2001, p.114.
Judecătoria Cluj-Napoca, sent pen nr. 480/1996; Trib Cluj, dec pen nr. 616/1998; Curtea de Apel Cluj, dec pen
nr. 50/1999 în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai” nr. 1/2000, p. 42.
62
Curtea Supremă de Justiţie, secţ. pen. dec. nr.3981/2000 în „Dreptul” nr. 3/2002, p. 114
48
tăgăduieşte. Electricitatea, zice, nu este un corp material, un lucru corporal, ci o
vibraţiune, o stare particulară a materiei. Această opinie a triumfat în Germania
şi a fost susţinută şi în Franţa. Această opinie însă este viu combătută.
Electricitatea, orice ar fi, un fluid sau energie, ea este susceptibilă de o
proprietate privată, electricitatea este un lucru în sensul art. 379, ea se poate dar
ridica, a o răpi contra voinţei proprietarului. În acest sens au decis curţile şi
tribunalele”63.

3.2.3 Înscrisurile – obiect material al infracţiunii de furt.

Potrivit art. 208 alin. 2 Cod penal sunt asimilate bunurilor mobile şi deci
pot forma obiect material al infracţiunii de furt şi înscrisurile. Pentru acestea nu
se cere să aibă valoare economică, fiind suficient ca ele să facă parte dintr-un
patrimoniu al unei persoane, să fie utile acesteia64.
În lipsa unei precizări legale, prin „înscrisuri” trebuie să înţelegem nu
numai acele acte scrise care au o valoare probantă, ci şi orice alte înscrisuri,
care, având o valoare materială independentă, fac parte din patrimoniul unei
persoane, cum sunt manuscrisele, memoriile, jurnalele intime, corespondenţa
etc.
Nu are relevanţă dacă înscrisul reprezintă o valoare prin el însuşi (de ex:
este un document istoric) sau nu este decât purtătorul unei valori economice, pe
care doar o relevă, dar cu care putem spune că se confundă datorită simbiozei
totale dintre ele (de ex: titlurile la purtător). În acest din urmă caz observăm că,
prin excepţie de la regula că obiect material al furtului îl constituie numai
mobilele corporale, ceea ce se însuşeşte este un bun incorporal care, şi el, poate
sta, deci, ca obiect al posesiunii şi al furtului. Aceasta deoarece, deşi posesia în

63
G. St. Badulescu, G. Ionescu op. cit. p. 136.
64
V. Dobrinoiu, Al. Boroi, ş a, „Drept penal. Partea specială”, p. 205.
49
materie de mobile se referă numai la bunuri corporale (susceptibile de stăpânire
materială), în cazul titlurilor de valoare, întrucât dreptul nu poate fi valorificat
decât prin intermediul înscrisului care îl încorporează, se acceptă că şi înscrisul
respectiv constituie un obiect al posesiei, şi deci şi un posibil obiect material al
infracţiunii de furt65.
Dacă înscrisul este un act care serveşte pentru dovedirea stării civile,
legitimare sau identificare, furtul este calificat potrivit dispoziţiilor art. 209 alin.
2 lit. b. Conform legii, actele de stare civilă sunt actul de naştere, de căsătorie şi
cel de deces. Actele pentru legitimare şi identificare sunt buletinul de identitate,
paşaportul, actul prin care se stabileşte apartenenţa unei persoane la o instituţie,
organizaţie, întreprindere. Nu intră în categoria actelor la care se referă art. 209
alin. 2 lit. b Cod penal actele din care rezultă, indirect, starea civilă a persoanei
(o diplomă de absolvire a unor cursuri de învăţământ etc.) şi deci acestea
constituie obiect material al infracţiunii de furt prevăzut de art. 208 Cod penal.
Agravanta se justifică prin faptul că, sustrăgând astfel de acte, făptuitorul le
poate folosi la săvârşirea altor infracţiuni. În acelaşi timp, prejudiciul pe care îl
suferă persoana vătămată, poate fi, uneori, considerabil. Numeroase sunt
situaţiile în care făptuitorul, sustrăgând un bun mobil, sustrage odată cu acesta şi
acte de natura acelora prevăzute de textul art. 209 alin. 2 lit. b Cod penal.
Agravanta se va reţine, în acest caz, numai după clarificarea laturii subiective a
infracţiunii.
Dacă făptuitorul a urmărit sustragerea actului, fapta va fi caracterizată
ca furt calificat. În situaţia în care agentul nu a urmărit sustragerea
documentului, organul judiciar va trebui să cerceteze dacă făptuitorul a prevăzut
că odată cu bunul, sustrage şi asemenea acte, acceptând acest lucru. Dacă în
obiectul sustras se găsesc în mod obişnuit astfel de acte, atunci făptuitorul a

65
C. Bulai, A. Filipaş, C Mitrache, „Instituţii de drept penal”, p. 347
50
săvârşit furtul calificat, fie şi numai ci intenţia indirectă66. Astfel, este lipsită de
relevanţă împrejurarea că inculpatul nu a vrut decât să îşi însuşească suma de
bani, pentru că el ştiind că în mod obişnuit în borsetă sau portofel sunt ţinute şi
actele ce servesc la identificare sau legitimare, a prevăzut rezultatul însuşirii şi a
actelor odată cu banii şi l-a acceptat, deşi nu l-a dorit, acţionând cu intenţie
indirectă. Fapta se încadrează în prevederile art. 209 alin. 2 lit. b. Cod penal şi
nu constituie furt simplu prevăzut de art. 208 alin. 2 Cod penal67. Dacă însă,
bunul mobil sustras nu face parte din această categorie, conţinând numai
ocazional astfel de acte, nu se poate reţine incidenţa agravantei68.
Încă din anii 1960 s-a pus problema încadrării juridice a faptei de
sustragere a înscrisurilor care nu au o valoare concretă sau au o valoare foarte
redusă, dar a căror folosire permite sustragerea unor valori mari (de ex:
recipisele de depunere a bagajelor, documentele privind expediţia bunurilor sau
mărfurilor, etc.). S-a susţinut că sustragerea acestor înscrisuri, întrucât scopul
infracţiunii nu constă în dobândirea lor, ci în folosirea lor pentru a obţine alte
bunuri nu este decât un act pregătitor. Încercarea de a dobândi pe baza acestor
înscrisuri valoarea sau bunul la care se referă, va constitui tentativă de furt iar
sustragerea efectivă a acelei valori sau bun va constitui infracţiune consumată de
furt. Această opinie a primit puncte de vedere contrarii numeroase în doctrină69.
Deoarece au existat puncte de vedere contrare în ceea ce priveşte
sustragerea carnetelor C.E.C. la purtător şi însuşirea sumelor înscrise în ele,
vom prezenta o speţă care explică foarte bine încadrarea cestei fapte:
„Inculpatul, aflându-se în vizită la partea vătămată, i-a sustras acesteia
cinci carnete CEC la purtător, iar a doua zi, prezentându-se cu acestea la o
unitate CEC a primit suma înscrisă în ele şi şi-a însuşit-o. Judecătoria Novaci,
66
Trib Timiş, dec. pen nr. 945/1987 în „R.R.D.” nr. 11/1987, p. 75; Trib Mun. Bucureşti, secţia a II-a penală,
dec. nr 44/1986 în „R.R.D” nr. 7/1987, p. 71.
67
Trib. Mun. Bucureşti, secţ. a II-a penală, dec nr. 380/1993 în „Dreptul” nr. 2/1995, p. 74.
68
Trib Jud Iaşi, dec pen nr. 970/1976, în „R.R.D.” nr 3/1977, p. 165.
69
Constantin Barbu „Delapidarea şi furtul în paguba avutului obştesc”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973 p.
112.
51
prin sentinţa penală nr. 550/2000 a dispus condamnarea inculpatului în baza art.
208 alin. 1 cu aplicarea art. 37 lit. a şi b Cod penal la pedeapsa de trei ani
închisoare şi în baza art. 215 alin. 2 cu aplicarea art. 37 lit. a şi b Cod penal la
pedeapsa de şase ani închisoare, urmând să execute pedeapsa rezultantă.
Apelul inculpatului vizând greşita condamnare pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 2 Cod penal a fost respins ca nefondat
prin decizia penală nr. 824/A/2000 a Tribunalului Gorj.
Admiţând recursul inculpatului, instanţa de control judiciar a dispus
achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prin lipsa
elementelor constitutive, întrucât a considerat că în cazul depozitului CEC la
purtător nu se înscrie în carnet numele titularului astfel că deţinătorul acestuia se
prezumă a fi şi deponentul sumelor înscrise în carnet. La prezentarea unui
asemenea carnet, depozitarul nu identifică persoana care solicită restituirea
banilor şi nu verifică modul în care a intrat în posesia libretului, fiindcă
operează prezumţia legală că acela care prezintă carnetul la purtător este
deponentul banilor.
Furând libretele CEC şi retrăgând sumele de bani din depozit, inculpatul
nu a indus în eroare unitatea CEC prin folosire de nume, de calităţi oficiale sau
de alte mijloace frauduloase şi nu a cauzat acesteia un prejudiciu. Prin fapta
comisă, inculpatul a cauzat o pagubă unică ce sa localizează exclusiv în
patrimoniul părţii vătămate de la care au fost furate cele cinci librete. În
condiţiile în care prejudiciul încercat de partea civilă este rezultatul direct al
faptei de furt, el nu poate avea în acelaşi timp şi aptitudinea de a reprezenta
urmarea socialmente periculoasă din structura laturii obiective a infracţiunii de
înşelăciune. Pentru aceste motive, inculpatul a fost condamnat doar pentru
săvârşirea infracţiunii de furt70.

70
Curtea de Apel Craiova, dec. pen nr. 294/2001 în „Dreptul” nr. 8/2001 p. 114.
52
3.2.4. Vehiculul – obiect material al infracţiunii de furt.

Obiectul material al furtului poate fi şi un vehicul. Într-un asemenea caz,


furtul poate fi săvârşit fie în scopul însuşirii pe nedrept, fie în scopul folosirii pe
nedrept.
Art. 208 alin. 4 Cod penal prevede existenţa infracţiunii de furt în cazul
luării, în condiţiile alin. 1 ale aceluiaşi articol, a unui vehicul, cu scopul de a-l
folosi pe nedrept. Observăm că furtul la care se referă dispoziţiile art. 208 alin. 4
Cod penal se realizează sub aspectul laturii obiective ca orice alt furt prin
acţiunea de luare a bunului (în speţă, a unui autovehicul) din stăpânirea de fapt a
altei persoane dar sub aspectul laturii subiective acest furt se comite în scopul
folosirii pe nedrept, spre deosebire de furt în general, care se comite în scopul
însuşirii pe nedrept71.
Este evident că obiect material al furtului de folosinţă poate fi numai un
vehicul în întregul său, nu şi părţi din acesta. În privinţa acestor părţi (o roată,
volanul etc.), furtul se realizează numai dacă se stabileşte scopul însuşirii.
Aceasta pentru că textul fiind de strictă interpretare, noţiunea de vehicul nu
poate fi extinsă şi la părţile sale componente.
O parte din aceste furturi se comit în scop de „agrement”, autovehiculul
fiind abandonat după consumarea carburantului din rezervor, dar majoritatea
faptelor de acest gen se săvârşesc în scopul demontării pieselor, subansamblelor

71
Trib. Bucureşti, secţ. a II-a penală, dec. nr. 400/1993 în „Codul penal adnotat cu practică judiciară (1989-
1999)”, Ştefan Crişu, Elena-Denisa Crişu, Editura Argessis Print, 1999, p. 298.
53
şi accesoriilor, acestea fiind ulterior valorificate. Numai vehiculul în întregul său
poate servi folosinţei făptuitorului.
Prin vehicul vom înţelege nu numai autovehiculul acţionat pe principiul
motorului ( automobil, autobuz ) ori al curentului electric (tramvai, troleibuz)
dar şi orice alt vehicul din cele prevăzute de Decretul nr. 328/1996 şi de
Regulamentul său de aplicare, deoarece textul se referă la vehicul în general,
fără distincţie.
Având în vedere scopul prevăzut de text, şi anume de a-l „folosi”,
urmează că vehiculul trebuie să fie în stare de funcţionare. Dacă acesta nu este
susceptibil de a fi folosit potrivit destinaţiei sale (de ex: este defect şi făptuitorul
l-a deplasat fără ajutorul motorului), fapta nu va constitui furt în scop de
folosire, prevăzut de art. 208 alin. 4 Cod penal ci în scop de însuşire (art. 208
alin. 1)72.
Stabilirea existenţei infracţiunii de furt de folosinţă este uneori dificilă,
fiind necesară stabilirea scopului sustragerii: însuşire sau folosinţă.
În fapt, inculpatul a sustras un autovehicul dar, ulterior acţiunii de luare,
sesizând că este urmărit de partea vătămată aflată într-o altă maşină, a accelerat
viteza, a trecut pe lângă baraj şi nu s-a oprit decât atunci când izbindu-se de
zidul unei clădiri nu şi-a mai putut continua drumul. În cazul în speţă acţiunea
de luare a autoturismului s-a prelungit în timp după momentul consumării până
în momentul epuizării când inculpatul a intrat cu maşina în zid. Din acest mod
de comportament, ulterior momentului consumării acţiunii de luare, se poate
deduce intenţia inculpatului de a-şi însuşi autovehiculul şi nu numai de a-l folosi
pe nedrept73.
De asemenea, fapta unei persoane care, lucrând pe un tractor cu brazdă
în cadrul unei societăţi agricole, dar nu ca angajat, ci într-o perioadă de testare

72
Constantin Barbu, „Furtul folosinţei vehiculelor în reglementarea noului cod penal” în „R.R.D.” nr. 2/1969, p.
85.
73
Trib. Jud Sibiu, dec. pen nr. 77/1992 în „Dreptul” nr. 8/1992, p. 85.
54
în vederea unei eventuale angajări, a luat acel tractor, fără aprobarea conducerii
societăţii, deplasându-se cu el la locuinţa sa din altă comună şi avariindu-l,
datorită unei necorespunzătoare folosiri, constituie infracţiunea de furt de
folosinţă, prevăzută de art. 208 alin. 4 şi nu infracţiunea de abuz în serviciu
contra intereselor persoanelor, prevăzută în art. 246 Cod penal74.
Atunci când restituirea autovehiculelor ori a bunurilor şi valorilor
sustrase din acestea nu este posibilă se pune problema evaluării pagubelor
produse. Dacă în privinţa bunurilor sustrase nu se ridică probleme, în cazul
furtului unui autovehicul prejudiciul se compune din:
- valoarea autovehiculului la data comiterii faptei;
- contravaloarea carburanţilor şi lubrifianţilor;
- uzura maşinii în perioada în care a fost scoasă din patrimoniul unităţii sau
persoanei fizice păgubite;
- costul reparaţiilor ocazionate de repunerea în circulaţie75.

3.3. Subiectul infracţiunii de furt.

3.3.1. Subiectul activ.

Infracţiunea de furt poate fi săvârşită de orice persoană; legea nu cere


făptuitorului o calitate specială.
De regulă, făptuitorul nu are nici un drept asupra bunului pe care îl ia
din posesia sau detenţia altei persoane, însă infracţiunea de furt există şi atunci
când cel care săvârşeşte fapta are, în tot sau în parte, un drept de proprietate
asupra bunului care, în acel moment, se găseşte în posesia legitimă a altei
persoane. Practica penală a decis că săvârşeşte infracţiunea de furt – de exemplu
74
Curtea de Apel Bucureşti, secţ. a II-a pen. dec nr. 407/1996, în Şt. Crişu op. cit. p. 299.
75
Constantin Barbu, „Furetul folosinţei vehiculelor în reglementarea noului cod penal” în „R.R.D.” nr. 2/1969, p
85.
55
– proprietarul care sustrage bunul aflat în gaj la o altă persoană76 sau
coproprietarul care sustrage bunul indiviz aflat în posesia altuia77. De asemenea,
s-a reţinut infracţiunea de furt în baza art. 208 alin. 3 Cod penal în cazul în care
inculpatul a sustras oile proprietatea sa, din oborul comunal, fiind aduse acolo
întrucât fuseseră găsite păscând pe terenul unei unităţi agricole care urma să fie
despăgubită78. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Cluj79, precizând că,
în conformitate cu prevederile art. 208 alin. 3 Cod penal, luarea unui bun mobil
din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scop de însuşire
pe nedrept, constituie furt chiar dacă bunul aparţine făptuitorului, dar în
momentul săvârşirii faptei el se găsea în posesia sau deţinerea legală a altei
persoane. S-a reţinut că partea vătămată fusese pusă în posesie cu privire la o
suprafaţă de teren, conform procesului – verbal existent la dosar, împrejurare
cunoscută de inculpată care a sustras fânul de pe acest teren în cunoştinţă de
cauză că terenul a fost atribuit părţii vătămate. Ca urmare, producţia de fân
sustrasă se afla în mod cert în detenţia legitimă a părţii vătămate, iar atribuirea
ulterioară a terenului inculpatului nu are relevanţă sub aspectul încadrării
juridice a faptei.
În situaţia în care subiectul activ îndeplineşte condiţia de soţ sau rudă
apropiată în raport cu partea vătămată, ori este minor şi prin fapta sa îşi
păgubeşte tutorele, sau se află în situaţia de a locui cu victima sau de a fi găzduit
de aceasta, acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă aq
persoanei vătămate, prevedere aflată în textul art. 210 Cod penal. Aceste situaţii
trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei.
Infracţiunea prevăzută de art. 210 Cod penal se deosebeşte de furtul
simplu numai prin caracteristicile subiectului activ şi prin modalitatea specifică
de punere în mişcare a acţiunii prealabile (plângerea prealabilă).
76
Trib. Bucureşti, secţ. a II a, pen. dec. nr. 427/1994, în „Dreptul” nr .2/1995, p. 82.
77
Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1810/1987, în „R.R.D.”, nr. 8/1987, p. 66.
78
Trib. Jud. Mureş, dec. pen. nr. 144/1982, în „Practică judiciară penală”, vol. III, G. Antoniu, C. Bulai, p. 109.
79
Curtea de Apel Cluj, dec. pen. nr. 46/A/1995, în Şt. Crişu, E. Crişu, p. 420.
56
În practica judiciară s-a decis că există furt între soţi dacă unul dintre
aceştia a luat din posesia sau detenţia celuilalt, fără consimţământul său, unul
sau mai multe bunuri comune, în scopul însuşirii pe nedrept80.Art. 210 Cod
penal are incidenţă chiar dacă soţii sunt despărţiţi în fapt81.De asemenea,
infracţiunea de furt există între soţi chiar dacă anterior săvârşiri faptei soţii au
convenit asupra împărţirii bunurilor comune, iar bunurile sustrase ar fi revenit
făptuitorului, deoarece, o asemenea convenţie în timpul căsătoriei nu este
valabilă82.
Prin „rude apropiate” se înţeleg persoanele arătate în art. 149 Cod
penal.
Pentru lămurirea expresiei „cel care locuieşte împreună cu persoana
vătămată” se ia în considerare locul de unde bunul a fost sustras. Acel loc
trebuie să fi fost în folosinţa comună a făptuitorului şi a celui păgubit. Această
folosinţă comună trebuie să aibă o anumită durată care să semnifice stabilitatea
ei. Ori de câte ori locuirea împreună are caracter temporar nu se vor aplica
dispoziţiile art. 210 Cod penal. Nu se consideră că locuiesc împreună persoanele
care ocupă temporar aceeaşi cameră la hotel, acelaşi dormitor la o cabană83, sau
militari cazaţi pentru scurt timp, ocazional în aceeaşi încăpere la căminul de
garnizoană84.
Locuire împreună se exprimă în plan obiectiv, prin accesul efectiv al
colocatarilor la spaţiul locativ respectiv, iar în plan subiectiv este reprezentată
de conştiinţa existenţei relaţiilor de încredere reciprocă specifice locuirii
împreună. Locuirea împreună nu este necesar să se sprijine pe existenţa vreunui
titlu fiind suficient că ea există în fapt.

80
Trib. Suprem, secţ. pen, dec. nr. 2923/1983, în „R.R.D.” nr. 8/1984 p. 66
81
Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1324/1981, în „R.R.D.” nr. 1/1982, p. 67
82
Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr. 662/1979, în „R.R.D.” nr. 7/1980, p. 55
83
Trib. Jud.. Constanţa, dec. pen. nr. 343/1986, în „R.R.D.” nr. 9/1986, p. 74
84
Trib. Suprem, secţ. milit. Dec. nr. 218/1972, în „R.R.D.” nr. 6/1972, p. 97
57
Au fost consideraţi subiecţi activi ai acestei variante a furtului:
concubinii care locuiesc împreună, cu condiţia ca bunul să nu fi fost în detenţia
şi a făptuitorului, militarul în termen care sustrage bunuri din dormitorul comun,
lucrătorul cazat într-un dormitor comun sau cei care folosesc în comun curtea
locuinţei comune85.
Subiect activ al furtului pedepsit la plângerea prealabilă poate fi şi cel
găzduit de către persoana vătămată. Persoana găzduită este aceea care locuieşte
vremelnic la locuinţa persoanei vătămate şi cu acordul acesteia din urmă. Deci,
de esenţa găzduirii sunt două elemente: pe de o parte să fie vorba de intenţia de
locuire în comun, iar pe de altă parte, această situaţie are caracter temporar.
Găzduirea se înţelege ca o situaţie de fapt rezultând din simplul acord de voinţă
al părţilor interesate86.
Nu se va încadra în situaţia prevăzută de art. 210 Cod penal persoana
aflată în vizită sau care este adusă de partea vătămată în locuinţa sa, dar nu cu
intenţia de a o găzdui. Fapta inculpatului de a sustrage bunuri dintr-un hotel
unde era cazat constituie infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 Cod penal şi
nu de art. 210 Cod penal, deoarece nu este vorba de o găzduire a inculpatului ci
de existenţa unui contract civil de prestări servicii, făptuitorul fiind cazat şi nu
găzduit în unitatea hotelieră87.
În cazul furtului, coautoratul şi complicitatea concomitentă sunt
incriminate distinct, constituind infracţiunea de furt calificat (art. 209 alin. 1 lit.
a Cod penal). Agravanta intervine atunci când la locul săvârşirii faptei sunt
prezente două sau mai multe persoane care concură obiectiv (simultan) la
comiterea faptei. Aceştia pot fi coautori sau complici concomitenţi88.
Circumstanţa are un caracter obiectiv, legiuitorul apreciind în mod just, că furtul
săvârşit prin coroborarea eforturilor a două sau mai multor persoane prezintă
85
Trib. Bacău, dec. pen nr.2947/1978, în „R.R.D.” nr. 3/1978, p. 127.
86
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, „Instituţii de drept penal”, p. 350.
87
Trib. Jud. Braşov, dec. pen nr. 376/1993 în „Dreptul” nr. 1/1994, p. 111.
88
Trib. Suprem, secţ. pen dec. nr. 1127/1989, în „Dreptul”, nr 6/1990, p. 27.
58
şanse mai mari de reuşită şi ca atare, el prezintă un grad mai mare de pericol
social.
Furtul simplu este susceptibil de săvârşire cu participaţie numai sub
forma instigării şi a complicităţii anterioare. În ceea ce priveşte această din urmă
formă de participaţie, în practica judiciară, s-a decis că fapta de a tăinui în mod
obişnuit bunuri provenite din mai multe furturi succesive, prin ascunderea şi
valorificarea lor repetată, constituie complicitate şi nu tăinuire la furturile
săvârşite, deoarece autorii furturilor au continuat să sustragă bunuri numai
cunoscând că au sprijinul moral şi material al celui ce le primeşte şi le
valorifică. Observăm că instigatorii şi complicii anteriori vor răspunde ca
participanţi la furt calificat săvârşit în această circumstanţă dacă au cunoscut
existenţa ei (respectiv s-a determinat sau s-a ajutat cu intenţie săvârşirea acestei
forme mai grave a furtului).
Instigatorul care şi asistă la săvârşirea faptei comite o complicitate
concomitentă, prin asistenţă, fapta realizând condiţiile necesare încadrării în
dispoziţiile art. 209 alin. 1 lit. a Cod penal. Prezenţa sa la locul faptei devine un
ajutor moral pentru făptuitor, care acţionează cu mai multă siguranţă. La această
concluzie există şi puncte de vedere contrarii89.

3.3.2 Subiectul pasiv.

Subiect pasiv al infracţiunii de furt poate fi orice persoană fizică sau


juridică. Infracţiunea de furt există chiar dacă nu a fost identificat subiectul
pasiv. Pot exista cazuri în care victima furtului preferă să rămână necunoscută,
mai cu seamă când printre aceste lucruri sustrase se aflau şi unele obiecte
compromiţătoare90.

89
C. Barbu, op. cit. p. 136.
90
Curtea Supremă de Justiţie, secţ. pen, dec. nr. 1699/1997 în „Dreptul” nr. 5/1998, p. 107.
59
Aşa după cum am mai arătat, furtul este pedepsit chiar şi atunci când
subiect pasiv este un posesor sau detentor nelegitim al bunului, cu excepţia
cazului când subiectul activ este proprietarul, posesorul sau detentorul legitim al
bunului, care şi-l recuperează.

60
CAPITOLUL
IV

4. Conţinutul constitutiv al infracţiunii de furt.

61
În doctrina juridică românească au existat puncte de vedere divergente
în ceea ce priveşte structura conţinutului constitutiv al infracţiunii de furt. Marea
majoritate a autorilor91 au inclus cerinţa inexistenţei consimţământului celui
deposedat în cadrul laturii obiective a infracţiunii, dar au existat şi păreri
contrare92, în sensul apartenenţei acestei cerinţe la latura subiectivă a
infracţiunii. S-au adus argumente de către fiecare parte în favoarea opiniei
proprii, astfel încât este greu să se impună în mod clar una dintre acestea. Luând
în considerare motivaţiile date în literatura juridică, am considerat că primul
punct de vedere este întemeiat.
În structura infracţiunii de furt intră ca părţi componente o situaţie
preexistentă, numită situaţie premisă şi conţinutul constitutiv al faptei
incriminate.

4.1. Situaţia premisă.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii, adică ceea ce trebuie să realizeze


făptuitorul în îndeplinirea condiţiilor cerute pentru existenţa infracţiunii se
grefează pe o anumită stare de fapt preexistentă, fără de care nu ar putea fi
realizat acel conţinut. Această stare de fapt poartă numele de „ situaţie premisă”.
În cazul infracţiunii de furt, situaţia premisă constă în existenţa unui bun
care se află în stăpânirea de fapt (posesie sau detenţie) a unei alte persoane decât
aceea care săvârşeşte furtul.
Această stare de fapt constituie o condiţie prealabilă, extrinsecă, faţă de
conţinutul constitutiv al infracţiunii, dar esenţială pentru existenţa acesteia, de
unde şi calificativul de situaţie premisă.

91
V. Dongoroz şi colectiv. op. cit. p. 468
O.Loghin, T. Toader, op. cit. p. 224
V. Dobrinoiu, A. Boroi, op. cit. p. 207
92
C. Bulai ş. a. op. cit. p. 355
62
Activitatea efectuată de o persoană pentru luarea pe nedrept a unui bun
mobil care nu există în realitate, ci numai în imaginaţia făptuitorului, sau a unui
bun părăsit care nu se află în stăpânirea nimănui, nu constituie nici măcar o
încercare de furt, această activitate necăzând sub incidenţa legii penale decât în
cazul când actele săvârşite ar constitui o altă infracţiune. S-a considerat în acest
sens că pătrunderea pe ascuns în locuinţa unei persoane pentru a sustrage un
document compromiţător, dar care în realitate nu există, nu constituie tentativă
la infracţiunea de furt ci infracţiunea de violare de domiciliu93.
De asemenea, nu constituie furt fapta aceluia care sustrage un bun mobil
care, de fapt, se găsea în stăpânirea sa (de ex: fapta unei persoane care sustrage
un bun mobil de la o rudă a sa, neştiind că între timp aceasta murise şi îi lăsase
întreaga sa avere nu constituie infracţiune de furt, deoarece bunul se găsea
virtual în stăpânirea făptuitorului)94.

4.2. Latura obiectivă a infracţiunii de furt.

În cadrul laturii obiective, ca şi în cazul oricărei infracţiuni trebuie


clarificate trei elemente:
- elementul material;
- urmarea imediată;
- legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea ce constituie
elementul material şi urmarea imediată.
De asemenea, latura obiectivă a infracţiunii de furt mai cuprinde şi trei
condiţii – cerinţe esenţiale ataşate elementului material şi absolut necesare
pentru ca fapta săvârşită să poată constitui element material al infracţiunii de
furt.

93
Trib. Jud. Iaşi, dec. pen. nr. 214/1981 în „R.R.D.” nr. 2/1981
94
V. Dongoroz şi colectiv. Op. cit. p. 466
63
4.2.1. Elementul material.

Potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. 1 Cod penal, elementul material al


laturii obiective a infracţiunii de furt simplu constă în acţiunea de luare a unui
bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane fizice sau juridice, fără
consimţământul acesteia.
Acţiunea de luare produce o mutaţie efectivă, obiectivă în realitatea
patrimoniului lezat, în sensul că sunt scoase din acesta bunuri care sunt trecute
în stăpânirea făptuitorului. Acesta din urmă intră, pe calea sustragerii în
stăpânirea de fapt a bunului. Prin „ stăpânirea de fapt” înţelegem chir şi numai
situaţia în care bunul se află la dispoziţia făptuitorului.
Acţiunea de luare se realizează în mod logic prin două acte:
- primul, care presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a
posesorului sau detentorului;
- al doilea, care înseamnă trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a
făptuitorului95.
Aceste două acte se succed în aşa fel încât delimitarea dintre ele se face
foarte greu. Cu toate acestea este necesară stabilirea în fiecare caz concret, dacă
a avut loc numai unul ori ambele, pentru că în funcţie de aceasta se face
distincţia între tentativă şi fapta consumată de furt.
Acţiunea de luare implică un act material, un contact direct cu bunul, în
sensul că făptuitorul acţionează fizic asupra lui. Făptuitorul poate să acţioneze
direct sau prin intermediul altor mijloace pe care le dirijează (instrumente de
apucat, animale dresate, etc.).
În raport de natura bunului, acţiunea se poate săvârşi în diverse moduri
(prin deplasare, ridicare, prin apucare, dosire, detaşare, smulgere, tăiere) şi prin
95
V. Dongoroz, ş a. op. cit p 463.
64
diverse mijloace (cu propria mână, prin folosirea animalelor dresate, prin
momirea păsărilor sau animalelor, prin racordarea la sursele de energie).
Aceasta se poate realiza şi prin inacţiune, prin omisiune (de ex: cel ce deţine
bunuri pentru altul omite să predea unele din acestea şi le reţine pentru el), prin
lăsarea bunului în locul în care se găseşte, dar în aşa fel încât bunul să iasă din
sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului şi să intre în sfera de stăpânire a
făptuitorului.
În marea majoritate a cazurilor, luarea bunului se realizează prin
ridicarea sau deplasarea acestuia. În alte cazuri, luarea nu se poate realiza decât
prin deplasarea bunului (de ex: furtul unui vehicul în scopul folosirii pe
nedrept). Sunt situaţii în care luarea bunului nu implică neapărat ridicarea sau
deplasarea acestuia (de ex: acoperirea unui bun de mici dimensiuni în aşa fel
încât posesorul nu mai ştie unde se află bunul).
Luarea poate îmbrăca forme simple sau complexe, prin folosirea de
manopere menite să ascundă natura şi scopul sustragerii (de ex: sustragerea unei
bijuterii şi lăsarea în locul ei al alteia identice, dar din alt material şi de o
valoare mai mică). Tot luare poate fi considerată tăierea unor pomi ce aparţin
părţii vătămate de către inculpat96.
Furtul poate fi săvârşit pe faţă (manifest), în prezenţa unor persoane care
asistă la sustragere, sau în ascuns (clandestin), atunci când nu este nimeni la
locul de unde se sustrage bunul sau, deşi prezente, persoanele de faţă nu-şi dau
seama că s-a luat un bun. De cele mai multe ori făptuitorul ia bunul în ascuns,
pentru a nu fi identificat şi supus rigorilor legii, dar aceasta nu înseamnă că nu
există numeroase cazuri în care furtul este săvârşit chiar sub ochii posesorului
sau detentorului acelui bun97.
Art. 208 alin. ultim incriminează sustragerea unui vehicul cu scopul de a
fi folosit pe nedrept. Ceea ce se sancţionează prin acest text este furtul nu al
96
Judecătoria Suceava, sent. pen nr. 283/1996 în „Dreptul” nr. 6/1998, p. 110,
97
C. Barbu, op. cit. p 116.
65
vehiculului ca entitate materială, ci furtul folosinţei lui, al uzului său – „furtum
usus”. Furtul folosinţei se deosebeşte de furtul bunului mobil prin aceea că este
temporar98. Şi în cazul însuşirii vehiculului există un furt al folosinţei cuprins în
fapta mai gravă a însuşirii definitive a întregului bun, dar în cazul furtului
uzului, bunul este redat posesorului sau detentorului păgubit, care a pierdut
temporar doar valoarea de întrebuinţare a bunului. Dacă făptuitorul, după ce a
sustras vehiculul, efectuează cu el alte acte decât acelea specifice folosirii lui,
fapta va constitui furt al bunului în integritatea sa materială, având deci caracter
definitiv (de ex: este amanetat).
Luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi constituie de regulă, o
infracţiune continuată. În acest caz, cel care după săvârşirea faptei de către
autor, la un moment dat, călătoreşte şi el cu un astfel de vehicul ştiind că a fost
furat, primeşte şi el folosinţa frauduloasă a vehiculului, fiind tăinuitor, în sensul
art. 221 Cod penal, soluţie propusă în doctrină99.
Infracţiunea de furt simplu poate fi comisă prin orice mijloace, cu
excepţia violenţei sau a ameninţării, deoarece, într-un asemenea caz fapta
constituie tâlhărie, precum şi cu excepţia acelor mijloace care, potrivit art. 209
Cod penal conferă caracter calificat furtului.
Conform dispoziţiilor art. 211 Cod penal, ori de câte ori furtul este
săvârşit cu violenţă, adică „prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori
prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra,
precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea
bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul
să-şi asigure scăparea”, avem de a face cu infracţiunea de tâlhărie. Pentru a
sublinia mai bine diferenţele dintre cele două infracţiuni – de furt şi de tâlhărie –

98
R .R. Brădiceni, notă la dec. pen nr. 353/1981 a Trib. Jud Timiş în „R.R.D.” nr. 10/1981. p. 46.
99
S. Ivan, I. Pascu „ Încadrarea juridică a faptei persoanei care călătoreşte cu un autovehicul, cunoscând că
acesta provine din săvârşirea infracţiunii de furt”, în „R.R.D.” nr. 12/1980, p. 25.
66
se impune prezentarea câtorva soluţii din practica judiciară destul de bogată în
acest sens.
În speţă, sustragerea căciulii de pe capul părţii vătămate s-a făcut fară ca
aceasta să poată opune rezistenţă, neştiind nimic despre acţiunile ce urmau să se
comită asupra sa, deoarece inculpatul s-a apropiat fără a fi văzut, aceasta fiind
deposedată brusc de căciula pe care o avea pe cap şi realizând cele întâmplate
după epuizarea elementului material al infracţiunii, în timp ce infractorul se
îndepărta, fugind de la locul faptei. Ca atare, sustragerea unei căciuli de pe capul
celui care o poartă, în împrejurările menţionate nu s-a făcut printr-o formă de
constrângere a acestuia pentru a-i înfrânge împotrivirea, iar deposedarea nu i-a
produs, în timpul desfăşurării acţiunii de furt, suferinţe fizice sau morale. În
raport cu aceste considerente, fapta inculpatului întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal100.
De asemenea, smulgerea unui lănţişor de la gâtul persoanei vătămate,
împotriva voinţei acesteia, constituie un act de violenţă, în sensul prevăzut de
art. 211 alin. 1 Cod penal, fapta constituind infracţiunea de tâlhărie, iar nu aceea
de furt101.Deşi în această cauză, numeroase instanţe judecătoreşti102 au decis că
fapta ar constitui infracţiune de furt, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit în mod
clar că ea realizează conţinutul infracţiunii de tâlhărie103. Tot practica judiciară a
decis că fapta de a smulge poşeta ţinută sub braţ de persoana vătămată constituie
infracţiunea de tâlhărie şi nu aceea de furt. În motivarea acestei soluţii s-a arătat
că „în sensul art. 211 alin. 1 Cod penal, există violenţă şi atunci când bunul este
smuls din mâna sau de pe corpul părţii vătămate, chiar dacă aceasta, din
neputinţă, sau spaimă, nu a opus rezistenţă făptuitorului.
În speţă, inculpatul chiar dacă aparent a acţionat asupra lucrului, a
adoptat o atitudine de violenţă, comportamentul său reprezentând o modalitate
100
Curtea Supremă de Justiţie, secţ. pen dec nr. 63/1991, în Şt. Crişu, E. Crişu, op. cit p. 248.
101
Ibidem, p. 249
102
Ibidem p. 250.
103
Curtea Supremă de Justiţie, secţ. pen dec. nr. 2215/1998 în „Dreptul” nr. 1/2000 p. 97.
67
de constrângere a victimei, deci se impune reţinerea infracţiunii de tâlhărie şi nu
acelei de furt104.
Fapta de sustragere a unei biciclete, prin smulgerea acesteia din mâinile
unui minor, constituie infracţiunea de tâlhărie şi nu aceea de furt, deoarece
smulgerea este un act de violenţă105.
Se observă că, dacă în cazurile în care violenţele constau în lovituri
aplicate victimei sau ameninţări cu o armă existenţa infracţiunii de tâlhărie este
evidentă, în cazurile în care violenţele constau în alte acţiuni de o intensitate mai
mică trebuie analizate efectele pe care acestea le-au produs asupra victimei,
pentru ca fapta să fie corect încadrată ca infracţiune de tâlhărie sau, dimpotrivă,
ca furt.
Într-o speţă, inculpaţii, care intenţionau să fure flori dintr-o seră,
societate comercială cu capital de stat, fiind convinşi că persoana pe care au
găsit-o la locul faptei este paznic de seră, deşi în realitate acesta era un hoţ ca şi
ei, l-au lovit pe acesta, până când cel bătut le-a dezvăluit adevăratul său rol.
Inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de furt,
însă în mod greşit tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei în
infracţiune de tâlhărie. Corecta calificare a faptei este în infracţiunea de furt,
deoarece atunci când există eroare cu privire la persoana agresată, răspunderea
penală este determinată de ceea ce s-a întâmplat în realitate, nu în raport cu ceea
ce a crezut făptuitorul că se întâmplă106.
O altă soluţie foarte bine motivată este cea dată de Curtea de Apel
Craiova, prin decizia penală nr. 174/2001, prin care a schimbat încadrarea
juridică a faptelor comise de inculpat din infracţiunea de furt107 în cea de
tâlhărie. În fapt, s-a reţinut că inculpatul a călătorit cu o maşină TAXI condusă
de partea vătămată şi când a ajuns la destinaţie a cerut acesteia să aştepte pentru
104
Curte Supremă de Justiţie, secţ. pen dec, nr. 299/2000, în „Dreptul” nr. 5/2001, p. 107.
105
C.S.J., Secţia penală, dec nr. 1719/1999, în „Dreptul” nr. 12/2000, p. 82.
106
Curtea de Apel Constanţa, dec pen nr. 65/1994, în „Dreptul” , nr. 4/1995, p. 93.
107
Jud Craiova, sent. pen nr. 119/2001, în „Dreptul”, nr. 2/2002, p. 67.
68
a consuma vinul din sticla aflată asupra lui. La un moment dat inculpatul a scos
din buzunar un cuţit cu care a lovit în oglinda retrovizoare şi în bordul maşinii,
solicitând părţii vătămate să dea volumul casetofonului mai mare. În acest
context, partea vătămată a fugit, inculpatul s-a suit la volan şi a condus
autoturismul până când a fost prins de organele de poliţie.
Motivarea hotărârii primei instanţe, în sensul că inculpatul nu a exercitat
violenţe asupra părţii vătămate ci asupra bunului, obiect material al infracţiunii,
şi în acest caz nu a fost comisă infracţiunea de tâlhărie ci aceea de furt, este
greşită. Faptele inculpatului au produs părţii vătămate o stare de puternică
temere, în sensul că va fi expusă unui pericol grav, motiv pentru care a fugit din
autovehiculului realizându-se în urma ameninţării exercitate de către inculpat.
O mare atenţie trebuie acordată identificării cazurilor în care furtul
simplu, prevăzut de dispoziţiile are. 208 Cod penal este săvârşit prin acele
mijloace care, potrivit art. 209 Cod penal îi conferă caracter calificat.
În cazul în care două persoane, oprind căruţele în dreptul fâneţei
reclamantului, au luat fiecare câte o cantitate de fân pe care au pus-o fiecare în
căruţa lui, nu poate fi vorba de un singur furt săvârşit în comun de cei doi
infractori, ci de două furturi distincte. Existenţa celor doi în acelaşi loc şi în
acelaşi timp, dar cu activităţi necoordonate – intelectual şi material – în vederea
săvârşirii uneia şi aceleiaşi infracţiuni, ci fiecare acţionând separat, nu duce la
ideea coautoratului, deci corecta încadrare a faptei este aceea de infracţiune de
furt simplu, prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal108.
Practica judiciară a decis că zăvorul unei porţi care poate fi tras
întinzând mâna peste gard nu presupun nici un fel de violenţă sau efort pentru a
fi îndepărtate, astfel încât nu se poate reţine că infracţiunea de furt s-a săvârşit în
condiţiile art. 209 lit. i, Cod penal (prin efracţie)109.

108
Tribunalul Suprem, secţ. pen, dec. nr. 33/1987, în „R.R.D.” nr. 3/1988, p.106.
109
Curtea de Apel Constanţa, dec. pen. nr. 36/1997, în „Dreptul”nr. 8/1997, p.92.
69
În speţă, inculpatul care a furat o bandă transportoare de le un şantier, i-
a spus colegului său de al cărui tractor a legat banda pentru a o transporta acasă
că avea aprobarea conducerii şantierului, aprobare pe care, în realitate nu o avea
va răspunde penal potrivit dispoziţiilor art. 209 lit a Cod penal şi nu conform
textului art. 208 alin. 1 Cod penal, deoarece condiţia legii este realizată şi în
cazul în care unul dintre cei doi făptuitori nu răspunde penal, aflându-se într-o
eroare de fapt110.
De asemenea, dacă inculpatul este invitat de partea vătămată la
domiciliul acesteia şi, profitând de lipsa temporară din cameră a acesteia, îi
sustrage anumite bunuri, părăsind apartamentul prin fereastra deschisă, fapta
constituie infracţiunea de furt simplu prevăzut de art. 208 alin. 1 Cod penal.
Escaladarea, fiind folosită de inculpat numai pentru a ieşi din apartamentul
părţii vătămate cu bunurile furate nu poate fi reţinută ca agravantă în sensul
dispoziţiilor art. 209 lit. i Cod penal111.
Însuşirea unei butelii de aragaz prin decuplarea acesteia cu ajutorul unei
unelte, de la furtunul de alimentare a maşinii de gătit, nu constituie infracţiunea
de furt calificat, deoarece o astfel de unealtă nu poate fi asimilată cu o cheie în
sensul prevederilor art. 209 Cod penal, fapta trebuind încadrată în prevederile
art 208 alin. 1 Cod penal112.
Prima instanţă a condamnat-o pe inculpată pentru săvârşirea infracţiunii
de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art 209 alin. 1 lit. i Cod penal
deoarece aceasta fiind încadrată ca femeie de serviciu la un liceu şi având asupra
sa cheile tuturor camerelor, a pătruns în camera unei profesoare cazată în
căminul şcolii, de unde şi-a însuşit mai multe bunuri. Apelul introdus de
inculpată a fost respins ca nefondat. Instanţa de recurs113 a admis recursul şi a

110
Tri jud Constanţa, dec. pen nr. 69/1993 în „Drept penal român. Culegere de probleme din practica judiciară”,
Tudorel Toader, p. 53
111
Trib Suprem, secţ. pen dec nr. 485/1984 în T. Toader, op. cit p. 56.
112
C. S. J. Secţ. pen, dec nr 1254/1998 în „Dreptul” nr. 10/1999, p. 88.
113
Curtea de Apel Suceava, secţ. pen, dec nr 380/1998, în „Dreptul” nr. 1/2000, p. 82.
70
schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de furt simplu, prevăzută de art. 208
alin. 1 Cod penal. În argumentarea soluţiei adoptate, aceasta a reţinut că
încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de fond este greşită, deoarece aşa
cum confirmă şi administratorul şcolii, i-a dat cheile de la camera părţii
vătămate pentru a deschide în vederea unor reparaţii şi, deci inculpata nu a
folosit fără drept cheia de acces în încăpere.
Furtul de produse agricole de pe câmp nu constituie furt calificat,
săvârşit într-un loc public, deoarece terenul cultivat nu este prin natura sau
destinaţia sa totdeauna accesibil publicului, furtul fiind săvârşit în formă
simplă114. În schimb, sustragerea unui animal de pe islazul comunal sau de pe
drumul comunal constituie furt calificat acestea fiind accesibile publicului, fiind
vorba de o publicitate virtuală115.
De asemenea în mod justificat, jurisprudenţa nu a considerat „locuri
publice” în înţelesul textului art. 209 Cod Penal: corturile amplasate într-un
camping, şantierul unei întreprinderi, camera de hotel, biroul unui funcţionar în
momentul în care nu este deschis publicului, garajul unei unităţi, accesibil
numai personalului unităţii. Tot în legătură cu cele prezentate s-a decis că
sustragerea unei sume de bani de pe tejgheaua barului, chiar de pe partea ei
interioară în lipsa barmanului precum şi furtul săvârşit într-un bar din care
barmanul plecase lăsând uşa deschisă şi fără a fi clienţi de faţă constituie furt
calificat şi nu simplu deoarece barul a rămas accesibil publicului chiar şi în
aceste condiţii116.
O problemă controversată este şi aceea a furtului dintr-un taximetru.
Doctrina şi practica judiciară par a fi de acord că taxiul nu este un mijloc de
transport în comun, fiind destinat unui număr redus de persoane între care, de
regulă, există relaţii de încredere reciprocă, existând şi condiţii sporite de
114
C.S.J. secţ pen. dec nr. 1168/2000 în „Dreptul” nr 11/2001 p. 124.
115
Trib. Suceava dec pen nr. 33/1998 în „Dreptul” nr. 3/2002 p. 65.
116
Trib. Covasna, dec. pen nr. 106/A/1999 în „Dreptul” nr.1/2000, p. 83; Curtea de Apel Suceava, dec pen nr
131/1999 în „Dreptul” nr.1/2000, p. 86.
71
asigurare a securităţii bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor117. Există însă şi
opinii contrare, foarte puţine la număr118, conform cărora taxiul ar fi mijloc de
transport în comun, în anumite cazuri. Astfel, dacă mai multe persoane care se
deplasează într-o direcţie comună, convin să fie transportate în comun de către
acelaşi taxi, fie din cauza unei lipse de taxiuri la un moment dat, fie din alte
cauze, vehiculul ar trebui considerat mijloc de transport în comun, iar gradul de
pericol social al infracţiunii se realizează chiar mai evident decât în cazul
săvârşirii furtului într-un autobuz. Aceasta deoarece furtul poate fi săvârşit mai
uşor iar făptuitorul poate invoca orice pretext pentru a opri maşina şi a-şi asigura
scăparea înainte de a fi descoperită fapta.
Este posibil ca pătrunderea într-o locuinţă, încăpere, curte, dependinţe
etc. să aibă loc fără efracţie, escaladare sau folosirea unei chei adevărate sau
mincinoase, situaţie în care, dacă acţiunea a avut loc fără consimţământul
persoanei care foloseşte locuinţa, fapta comisă va constitui infracţiunea de
violare de domiciliu, ea putând reprezenta o activitate premergătoare furtului.
Violarea de domiciliu deci, îşi pierde independenţa infracţională, prin absorbţie,
numai dacă autorul săvârşeşte furtul prin pătrunderea în locuinţă prin efracţia
încuietorilor, prin escaladare sau folosind chei adevărate sau mincinoase. Dacă
pătrunderea în locuinţă în vederea săvârşirii furtului nu s-a făcut prin mijloacele
indicate, există concurs real între infracţiunile de furt simplu şi violare de
domiciliu119.

4.2.2. Cerinţele esenţiale privind elementul material.

117
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, „Instituţii de drept penal”, p. 365
Trib. Jud. Tulcea,dec. pen. nr. 191/1992, în „Dreptul” nr.4/1993, p. 78
118
Mircea Bădilă, Titus Popescu, „Calificarea furtului săvârşit într-un taxi”, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 43
119
C.S.J. secţ pen. dec, nr. 1016/1995; Curtea de Apel Constanţa, secţ pen dec nr. 185/1996, în „Dreptul” nr.
4/1997, p. 91.
72
Potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. 1 Cod penal, pentru realizarea laturii
obiective a infracţiunii de furt sunt necesare trei cerinţe (condiţii esenţiale)120:
- lucrul sustras să fie un bun mobil;
- bunul mobil să se afle în posesia sau detenţia unei alte persoane;
- acţiunea de luare să fi avut loc fără consimţământul celui deposedat.
Prima cerinţă a fost tratată pe larg în cadrul părţii privitoare la obiectul
material al infracţiunii de furt.
Privitor la a doua cerinţă şi anume ca bunul mobil să se afle în posesia
sau detenţia altei persoane, sunt necesare unele precizări şi completări la cele
relevate în capitolele anterioare în legătură cu acest aspect.
Din punct de vedere al legii penale, termenii de „posesie” şi „detenţie”
au înţelesul de simplă stăpânire de fapt. În dreptul civil, posesia presupune
intenţia de a se comporta ca proprietar şi de a o exercita pentru sine, pe când
detenţia presupune puterea materială asupra lucrului, fără intenţia de a poseda
pentru sine, sub nume de proprietar, ci numai cu intenţia de a deţine. Detentorul
posedă pentru altul. În cazul detenţiei există „corpus” dar nu există „animus
possidendi”121.
Observăm că din punct de vedere al legii penale nu interesează dacă
acela care avea stăpânirea de fapt a bunului de care a fost deposedat era sau nu
proprietar. Dar, în cazul posesiei nelegitime, proprietarul care îşi recuperează
bunul de la posesorul sau detentorul care îl deţine în mod ilegal nu săvârşeşte
furt. Dacă însă o altă persoană decât proprietarul sustrage bunul aflat în posesia
nelegitimă a altei persoane, săvârşeşte infracţiunea de furt prevăzută de art. 208
alin. 1 Cod penal.
În acest sens, instanţa a condamnat-o pe inculpată pentru săvârşirea
infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal deoarece a sustras un
lănţişor de aur din buzunarul altui inculpat care îl luase anterior prin violenţă de
120
V. Dongoroz şi colectiv. „Explicaţii teoretice”, Vol III, p. 463.
121
Ion p. Filipescu, „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 53.
73
la partea vătămată122. Aceeaşi soluţie se poate da în cazul inculpatului care, după
ce partea vătămată a fost pusă în posesie cu o suprafaţă de teren prin hotărâre
judecătorească irevocabilă, a cosit iarba de pe acest teren cu motivarea că
terenul îi aparţine, deşi s-a făcut dovada că acesta a fost pus în posesie cu o
suprafaţă de teren egală dar într-o parcelă învecinată123. Trebuie să prezentăm o
speţă care prilejuieşte stabilirea distincţiei între infracţiunile de furt şi tulburare
de posesie. Astfel, partea vătămată a solicitat instanţei condamnarea inculpatului
pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, constând în aceea că în
fiecare an făptuitorul culege fructele pomilor aflaţi pe terenul său, dar fără a-l
ocupa. Instanţa a precizat că însuşirea fructelor poate constitui acţiune ce intră în
conţinutul laturii obiective a oricăreia dintre aceste două infracţiuni: de furt şi
tulburare de posesie. Dar, în mod curent, atunci când stăpânirea terenului nu este
contestată, însuşirea fructelor realizează conţinutul infracţiunii de furt. Va exista
tulburare de posesie când între părţi există un litigiu civil constând în
contestarea reciprocă a dreptului de stăpânire asupra terenului. Ocuparea
acestuia, ca operaţiune fizică de preluare în stăpânire trebuie să aibă o anumită
durată, care să demonstreze adevărata intenţie de ocupare a terenului. În cazul
furtului, de altfel, autorul nu exprimă public pretinsele drepturi asupra terenului,
cum de regulă se întâmplă în cazul celeilalte infracţiuni124. Fapta a fost
considerată infracţiune de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal.
În cauză, inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de furt
prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal deoarece a cosit fânul de pe terenul
persoanei vătămate, însuşindu-şi recolta. Condamnarea a fost menţinută în apel.
În urma admiterii recursului, cele două hotărâri au fost casate iar inculpatul
achitat în temeiul art. 10 lit. d şi 11 pct. 2 lit. a Cod penal. Din probe a rezultat
că, deşi printr-o sentinţă civilă anterioară, inculpatul a fost obligat să-i predea

122
Trib. Suceava secţ pen, dec. nr. 371/1996 în „Dreptul” nr. 6/1998, p. 78.
123
Trib Suceava, secţ pen., dec nr. 874/1995 în „Dreptul” nr. 6/1998, p. 77.
124
Judecătoria Bacău, sent. pen. nr. 2245/1997, în „Dreptul” nr. 4/1999, p. 123
74
persoanei vătămate posesia terenului, acest lucru nu s-a realizat, inculpatul
exercitând în fapt posesia pe toată durata de la introducerea acţiunii civile şi
până la sustragerea fânului (de altfel, şi după condamnare), chiar dacă a existat
şi o sentinţă de condamnare pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti,
nefinalizată sub aspectul repunerii în situaţia anterioară a părţilor. Or, în speţă,
inculpatul nu a pierdut niciodată posesia terenului, iar persoana vătămată nu a
avut niciodată posesia, nefiind astfel realizată latura obiectivă a infracţiunii de
furt125.
Nu constituie furt nici fapta inculpatului de a recolta fânul de pe un
teren aflat în posesia sa, chiar dacă partea civilă a obţinut certificatul de
moştenitor cu privire la terenul în cauză, aceasta întrucât obţinerea acestui
certificat nu-i transferă părţii civile posesia terenului ci numai dreptul de a-l
revendica126.
În legătură cu cerinţa ca bunul să se fi găsit în posesia sau detenţia
altuia, trebuie precizat că aceasta nu implică în mod necesar ca bunul să se afle
asupra posesorului sau detentorului. Bunul poate fi păstrat în casă ori în curte
sau lăsat în stradă (de ex: un autoturism este lăsat în anumite locuri în care în
mod obişnuit sunt păstrate autovehicule).
Este evident, deci, că bunul nu a ieşit din posesia sau detenţia celui care
îl deţine atunci când acesta de obicei nu-l ţine lângă el. Este cazul animalelor
domestice. Pot fi calificate drept infracţiune de furt, faptele următoare: însuşirea
unor oi depărtate de turma pe care inculpatul o văzuse trecând cu puţin timp în
urmă cu însoţitor127, luarea din drum a unui animal domestic (în speţă – un
cal)128, luarea unui animal aflat fără însoţitor pe islazul comunal129.

125
Curtea de Apel Suceava, secţ. pen, dec. nr. 3/1998 în „Dreptul” nr. 4/1999, p. 124.
126
Trib. Suprem, secţ pen. dec. nr. 910/1978, în „Codul penal al RSR. Comentat şi adnotat”, D. Lucinescu ş. a p.
289.
127
CSJ. Secţ pen dec. nr. 1242/1996, în Şt Crişu, E. Crişu, op. cit p. 429.
128
Trib jud Timiş dec. pen nr. 747/1986, „Culegere de probleme din practica judiciară”, Tudorel Toader, p. 57.
129
Curtea de Apel Bucureşti, secţ I penală, dec. nr. 22/1996 în Şt. Crişu, op. cit p. 430.
75
În toate aceste cazuri avem de a face cu infracţiuni de furt şi nu de
însuşire a bunului găsit, deoarece animalele domestice aflate la păscut sau pe
drum nu au ieşit din posesia proprietarului, care ştie cu aproximaţie locul unde
s-ar putea afla acestea. Ele nu pot fi considerate pierdute, inculpatul putându-şi
da seama că nu este vorba de un bun pierdut.
Nu are importanţă dacă proprietarul deposedat nu ştia că avea posesia
bunului mobil sustras. Luarea bunului în condiţiile prevăzute de art. 208
constituie furt, dacă juridic, el era în posesia victimei. Această soluţie, bazată pe
regula „longa manu traditio” are în vedere faptul că bunul a intrat în
patrimoniul proprietarului, chiar dacă acesta nu a aflat încă acest lucru.
Proprietarul nu trebuie împiedicat să dispună de un asemenea bun care-i
aparţine. Un exemplu în acest sens îl constituie fapta de însuşire a scrisorilor
căzute din cutia poştală130.
Ieşirea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane, pentru a deveni
„res derelictae” (abandonat) trebuie să fie elocventă, altfel luarea bunului poate
fi considerată furt. Însuşirea bunului abandonat nu constituie infracţiune, iar în
ceea ce priveşte bunul mobil, acesta devine obiect material al infracţiunii de
însuşire a bunului găsit, dacă făptuitorul nu îl predă în termenul prevăzut de lege
sau dispune de el ca de un bun propriu.
Dacă cineva îşi însuşeşte un obiect lăsat temporar de posesor fără
supraveghere ori uitat de acesta într-un anumit loc, unde el ştie că l-a lăsat,
comite infracţiunea de furt. De asemenea, există această infracţiune şi în ipoteza
în care inculpatul, ştiind că persoana vătămată caută un lucru, continuă el
căutarea şi, după ce îl găseşte, şi-l însuşeşte, ori găsind lucrul, dispune de el, iar
când este întrebat neagă că l-a găsit sau afirmă că îi aparţine131. Toate aceste
fapte nu pot fi considerate ca infracţiuni de însuşire a bunului găsit.

130
Trib Jud Iaşi, dec pen nr. 846/1985, în „R.R.D.” nr. 3/1986, p. 53.
131
Trib. Suprem, secţ. pen, dec. nr. 2885/1982, în „R.R.D.” nr 3/1983, p. 164.
76
Analog, sunt infracţiuni de furt şi nu de însuşire a bunului găsit,
însuşirea unui mistreţ găsit împuşcat în pădure, deşi i s-a adus la cunoştinţă
inculpatului că în fapt este vorba de un vânat rezultat în urma unei vânători legal
autorizată132, însuşirea unui ferăstrău mecanic pe care inculpatul, mergând prin
pădure, l-a găsit acoperit cu frunze lângă un vagon de dormit al unor muncitori
silvici camuflat tocmai pentru a nu fi observat şi sustras133, fapta inculpatului de
a fi ridicat de lângă o persoană aflată în stare de ebrietate, ceasul căzut de la
mâna acesteia134.
Stăpânirea de fapt nu trebuie confundată cu simplul contact material pe
care o persoană îl are cu un bun. Un asemenea contact nu conferă persoanei nici
posesia şi nici detenţia asupra bunului, iar dacă îl sustrage comite tot
infracţiunea de furt şi nu aceea de abuz de încredere sau înşelăciune. Astfel,
comite infracţiunea de furt şi nu infracţiunea de abuz de încredere, de exemplu,
cel care fuge cu u portmoneu pe care păgubaşul, aflat de faţă, i l-a încredinţat
pentru a scrie pe el135, sau cel care, fiind rugat de păgubaş în sala de aşteptare a
unei gări, să aibă grijă pentru scurtă vreme de o valiză, şi-o însuşeşte, fugind cu
ea.
Referitor la acest ultim caz, printr-o decizie recentă136, Curtea Supremă
de Justiţie a precizat că „însuşirea unui bun mobil încredinţat temporar spre
pază, constituie infracţiunea de abuz de încredere şi nu de furt, deoarece pentru
existenţa contractului de depozit sunt suficiente acordul de voinţă şi predarea
lucrului. Prin această decizie se revine asupra practicii potrivit căreia în
asemenea cazuri fapte constituie infracţiunea de furt”.

132
Curtea de Apel Craiova, dec. pen. nr. 850/1995 în Şt Crişu, E. Crişu, op. cit. p. 431.
133
Trib. Suceava, dec. pen. nr. 663/1997, în „Dreptul” nr. 3/1999, p. 53
134
Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 813/1985, în „R.R.D.” nr. 3/1986, p. 96
135
Jud. Râmnicu Vâlcea, sent. pen. nr. 813/1985, în „R.R.D.” nr. 2/1982, p. 82
136
CSJ, secţ pen. dec nr. 564/1992 în Şt Crişu, E. Crişu, op cit, p. 438.
77
De asemenea, constituie furt şi nu abuz de încredere fapta unei persoane
de a-şi însuşi un bun care i-a fost dat spre a-l examina, în vederea eventualei
cumpărări137.
În susţinerea afirmaţiei că simplul contact material, simpla manipulare a
unui bun, nu conferă nici posesia şi nici detenţia lui trebuie menţionate
hotărârile judecătoreşti conform cărora meşterul chemat la domiciliul unei
persoane pentru a efectua o lucrare, nu este posesor sau detentor al materialelor
puse la dispoziţia sa de către client, pentru efectuarea lucrării şi de asemenea,
femeia de serviciu care lucrează în locuinţa unei persoane nu are decât un
contact material cu lucrurile aflate în acea locuinţă, pe care le manipulează.
Sustragerea bunurilor în aceste situaţii va constitui infracţiunea de şi nu aceea de
abuz de încredere138.
Curtea Supremă de Justiţie139 a decis că pentru existenţa infracţiunii de
abuz de încredere este necesar ca detenţia bunului mobil ce constituie obiectul
material al infracţiunii de abuz de încredere să se întemeieze pe existenţa „unui
titlu”, această condiţie nefiind îndeplinită în situaţia în care inculpatul primeşte
un bun pentru a-l folosi în procesul muncii, având deci doar posesia lui fizică,
ceea ce nu este de natură să transfere pe seama sa posesia sau detenţia în sensul
legii. Prerogativele posesiei şi detenţiei rămânând în continuare titularului
dreptului atitudinea inculpatului de a converti caracterul deţinerii într-o
stăpânire în nume propriu prin efectuarea de acte de dispoziţie (vinderea
acestuia ), întruneşte caracteristicile unei luări a bunului din posesia sau detenţia
altuia, în scopul însuşirii pe nedrept, constituind infracţiunea de furt prevăzut de
art. 208 Cod penal.
Prin decizia Curţii Supreme se face o delimitare clară între conţinutul
constitutiv al infracţiunii de furt şi cel al infracţiunii de abuz de încredere.
137
Trib jud Constanţa, dec. pen. nr. 329/1993 în „Codul penal adnotat cu practică judiciară”, Constantin Sima,
Editura Atlas Lex, 1996, p. 233.
138
V. Dongoroz şi colectiv. Op. cit. p. 470.
139
CSJ, secţ pen. dec. nr. 11/2000 în „Dreptul” nr. 3/2002, p. 112.
78
Elementul de diferenţiere îl constituie situaţia premisă care intră, alături de
conţinutul constitutiv, în structura infracţiunii de abuz de încredere. Această
situaţie constă în raportul juridic patrimonial existent între persoana care deţine
un bun al altuia şi persoana de la care s-a primit acel bun. Dacă raportul juridic
nu este unul patrimonial, care conferă deţinerea bunului cu un anumit titlu, ci
pune doar o persoană în situaţia de a efectua anumite operaţii materiale cu bunul
încredinţat sau asupra acelui bun, în aceste situaţii bunul continuă să fie deţinut
de cel căruia îi aparţine şi, în caz că bunul este însuşit de cel care avea numai un
contact material (fizic, nu juridic) cu bunul, va exista infracţiunea de furt şi nu
cea de abuz de încredere140.
Însuşirea de către un maistru a unor materiale pe care le-a primit pentru
a le folosi în cadrul secţiei, în procesul de producţie, constituie infracţiunea de
furt iar nu delapidare dacă ele nu i se predau fără acte sau sunt ridicate de el de
la magazia unităţii pe baza unui bon sub semnătură, pentru că în ambele situaţii
făptuitorului îi lipseşte calitatea de gestionar141.
Însuşirea bunului mobil încredinţat spre păstrare pe durata unei călătorii
constituie infracţiunea de abuz de încredere şi nu aceea de furt, deoarece lucrul
se afla în detenţia celui ce şi l-a însuşit142, acesta fiind un detentor precar.
În ceea ce priveşte mijloacele de săvârşire a faptei, care deosebesc
infracţiunile de furt şi de înşelăciune, în practica judiciară143 s-a decis că aceste
două infracţiuni nu pot coexista cu privire la acelaşi fapt ilicit şi acelaşi obiect
material, obţinerea unei încadrări juridice excluzând-o pe cea de-a doua.
De asemenea, sustragerea unei sume de bani din teancul de bancnote ce
intrase anterior în posesia victimei, cu ocazia renumărării banilor constituie
infracţiunea de furt şi nu cea de înşelăciune144.
140
Corneliu Turianu „Discuţie cu privire la condiţiile în care poate fi reţinută infracţiunea de abuz de încredere”,
în „Dreptul” nr. 3/2002 p. 113.
141
Curtea de Apel Timişoara, dec, pen. nr 129/A/1992, C. Sima, op. cit. p 234.
142
Curtea de Apel Timişoara, dec. pen nr. 332/A/1995, Şt Crişu, op. cit p. 440.
143
CSJ. Secţ. pen. dec. nr. 484/1992, Şt. Crişu, E. Crişu, op. cit. p. 442.
144
Trib. Sibiu, dec pen. nr. 2890/1996, Şt Crişu, E. Crişu, op. cit. p. 442.
79
În concluzie, atunci când intrarea în posesia unui bun nu este rezultatul
inducerii în eroare a celui căruia îi aparţine acest bun, fapta constituie
infracţiunea de furt, în caz contrar avem de a face cu infracţiunea de înşelăciune,
prevăzută de art. 215 Cod penal.
În ceea ce priveşte cazurile în care o faptă poate fi calificată drept
infracţiune de furt sau gestiune frauduloasă, hotărârile instanţelor de judecată
sunt contradictorii. Astfel, fapta inculpatului care, fiind angajat la o
întreprindere, efectuează un transport cu un vehicul al acesteia, iar în cursul
acestui transport îşi însuşeşte o parte din bunuri, a fost încadrată în prevederile
art. 208 alin. 1 Cod penal într-o primă soluţie145 şi în prevederile art. 214 alin. 2
Cod penal, de către altă instanţă146.
În primul caz soluţia a fost motivată prin aceea că inculpatul nu avea
sarcina de a administra sau conserva marfa respectivă, deoarece nu i-a fost
încredinţată în acest scop. În calitate de prepus al cărăuşului, el a acţionat în
mod independent de relaţiile dintre părţile contractante, săvârşind infracţiunea
de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal.
În cel de al doilea caz, motivarea a fost că în momentul efectuării
transportului, bunurile se aflau în detenţia inculpatului, care era „un fel de
gestionar de fapt”, chiar dacă actele de transfer erau semnate de un delegat al
unităţii care însă nu însoţea transporturile pe parcurs, până la locul de predare.
În aceste condiţii fapta a fost considerată infracţiune de gestiune frauduloasă.
Aşa după cum am precizat, uneori bunul este remis făptuitorului, dar
fără un titlu civil, ci cu totul ocazional, împrejurare cu care el şi-l însuşeşte.
Fapta constituie furt chiar dacă bunul fusese înmânat făptuitorului chiar de către
persoana vătămată deoarece aceasta nu a înţeles nici o clipă, în aceste situaţii, să
cedeze în legătură cu bunul, nici „corpus” şi nici să renunţe la „animus”.

145
Trib. Maramureş, dec. pen. nr. 411/1998, în „Dreptul” nr. 11/2000, p. 85
146
Curtea de Apel Bucureşti, secţ. I penală, dec. nr. 914/1997, în St. Crişu, E. Crişu, op. cit p. 448
80
Sunt situaţii în care cumpărătorul bunului, mai înainte de împlinirea
termenului la care urmează să primească bunul şi să i se transmită proprietatea,
îl sustrage de la vânzător (evident, în scopul de a nu-i mai plăti preţul). Fapta
constituie furt, deşi contractul fusese anterior încheiat, deoarece riscul dispariţiei
bunului îl suportă vânzătorul (situaţia contractelor sinalagmatice în care dreptul
de proprietate se transmite la termen sau sub condiţie).
În cazul contractelor sinalagmatice cu privire la un bun care nu este
individual determinat, ci este nominalizat generic (de ex: lemne, cărbuni, petrol,
vin etc.), transmiterea proprietăţii se face numai în momentul individualizării
lucrului. Până în acest moment, cumpărătorul este creditorul obligaţiei de a i se
transmite proprietatea lucrului. Ca atare, sustragerea unui lucru din grupa
generică şi respectivă nu lezează patrimoniul creditorului, ci al vânzătorului,
acesta din urmă trebuind să-şi îndeplinească totuşi obligaţia faţă de creditorul
său (res perit domino).
Posesia sau detenţia legitimă sunt ocrotite chiar şi împotriva
sustragerilor efectuate de proprietarul lucrului, deşi s-ar putea afirma că
proprietarul nu-şi poate fura propriul bun ci doar valoarea lui de întrebuinţare,
de care eventual, sunt lipsiţi posesorul sau detentorul. Dar art. 208 alin. 3 nu lasă
nici un dubiu în legătură cu natura juridică penală a unei asemenea fapte. Ea
constituie infracţiunea de furt. Raţiunea este aici aceea că, pe de o parte,
posesorul sau detentorul nemaiavând bunul vor trebui să-l despăgubească pe
proprietar (iar acesta va avea şi bunul şi va încasa şi preţul său), iar în al doilea
rând, ei suferă o lezare a intereselor patrimoniale şi prin aceea că eventual, nu
mai pot efectua asupra bunului actele materiale la care erau îndreptăţiţi.
Coproprietarul sau proprietarul devălmaş săvârşeşte infracţiunea de furt
dacă sustrage bunul ce este obiectul proprietăţii comune. Dar, pentru a exista
infracţiunea de furt în aceste cazuri este necesar ca făptuitorul să diminueze
patrimoniul comun în modalitatea sustragerii frauduloase, căci altfel fapta nu va
81
fi furt, iar coproprietarul sau proprietarul devălmaş păgubit va avea deschisă
calea unui proces civil147.
Cea de-a treia condiţie esenţială a elementului material presupune ca
acţiunea de luare să fi fost efectuată fără consimţământul celui deposedat. Dacă
acţiunea de luare a avut loc cu consimţământul posesorului sau detentorului
acelui bun, fapta nu constituie furt, având caracter legitim.
Prin lipsa consimţământului persoanei vătămate se înţelege faptul că la
momentul sustragerii victima fie nu şi-a dat seama de acest lucru (deci nu a fost
pusă în situaţia de a-şi exprima sau nu acordul), fie şi-a manifestat dezacordul
faţă de luarea bunului, dar făptuitorul a nesocotit acest lucru.
Doctrina a apreciat că această cerinţă apare ca o subliniere oarecum
inutilă, deoarece este elementar că nu se poate vorbi de furt atunci când bunul a
fost luat pe baza unui acord de voinţă şi deci, nu a fost sustras. Pentru a avea
corectitudine, această cerinţă ar fi trebuit să privească ilegitimitatea luării, adică
luarea pe nedrept. În textul art. 208 Cod penal, cerinţa „pe nedrept” a fost
ataşată elementului subiectiv ori, scopul însuşirii pe nedrept, implicând
ilegitimitatea însuşirii, face inutilă condiţia privitoare la consimţământ. Această
condiţie a fost menţinută, fiind considerată ca o cerinţă clasică a infracţiunii de
furt148. Ea se subînţelege prin modul în care a fost definit scopul faptei.
Lipsa consimţământului se prezumă, revenind făptuitorului obligaţia de
a proba existenţa acordului părţii vătămate149. Consimţământul trebuie să fie
anterior sau concomitent luării bunului şi cu privire la bunul determinat ce
constituie obiectul luării. De asemenea, consimţământul trebuie să se refere la
însuşirea bunului şi nu la altceva. Dacă făptuitorul nu ştia atunci când a luat
bunul că avea consimţământul posesorului, fapta nu constituie furt150. În cazul

147
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache „Instituţii de drept penal”, p. 354.
148
V. Dongoroz ş. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, Vol. III, p. 480.
149
Curtea de Apel Bucureşti, secţ. a II-a pen. dec. nr. 137/1996, în Şt. Crişu, E. Crişu, op. cit. p. 449.
150
V. Dongoroz ş. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, Vol. III, p. 480.
82
consimţământului condiţionat trebuie respectată condiţia, altfel fapta constituie
furt.
Consimţământul trebuie să emane de la o persoană capabilă. Nu există
consimţământ atunci când posesorul nu şi-l poate da, fiind în imposibilitate
vremelnică (bolnav, stare de intoxicaţie alcoolică sau cu alte substanţe) ori,
datorită vârstei, debilităţii sau alienaţiei mintale nu îşi poate reprezenta
semnificaţia faptei. Nu are importanţă că din punct de vedere al dreptului civil
consimţământul este viciat, câtă vreme cel care l-a dat a realizat semnificaţia şi
importanţa lui (de ex: un copil consimte să i se ia un lucru de o valoare pe care
el o cunoaşte şi de care, în sens nejuridic, poate dispune).
În situaţia în care consimţământul a fost dat după luarea bunului sau
emană de la o persoană incapabilă, cerinţe referitoare la lipsa consimţământului
este îndeplinită deoarece în acel moment infracţiunea este consumată.
În cazul în care consimţământul este viciat, trebuie avut în vedere
distincţia dintre infracţiunea de furt şi cea de înşelăciune.
Într-o speţă s-a reţinut că inculpatul vânduse părţii vătămate un
autoturism, aceasta ulterior plecând din ţară şi parcând maşina în garajul
socrului său. Prezentându-se la acesta, inculpatul a afirmat că, vorbind cu
proprietara la telefon, aceasta şi-a dat acordul ca el să folosească autoturismul
pentru câteva zile. După ce a intrat în posesia maşinii, inculpatul a refuzat să o
restituie, pe motiv că vânzarea ar fi fost lovită de nulitate. Prima instanţă a
încadrat fapta în prevederile art. 208 alin. 1 şi 4 Cod penal, iar instanţa
superioară în grad a respins apelul inculpatului. Instanţa de recurs a admis
recursul, a casat cele două hotărâri anterioare şi a schimbat încadrarea juridică a
faptei în infracţiune de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1 Cod penal.
Decizia a fost motivată prin aceea că autoturismul a fost luat de la
posesor cu consimţământul acestuia, obţinerea consimţământului prin vicleşug
neechivalând cu lipsa lui. Deoarece vicleşugul a constat în prezentarea ca
83
adevărată a unei fapte mincinoase în scopul obţinerii bunului au fost întrunite
elementele infracţiunii de înşelăciune151.
Este evident că toate cele trei condiţii sunt esenţiale în conţinutul
infracţiunii şi trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru a exista infracţiunea de
furt simplu.

4.2.3. Urmarea imediată.

Acţiunea de luare trebuie să aibă ca rezultat fizic deposedarea părţii


vătămate şi lipsirea acesteia de posibilitatea de a mai dispune de un anumit bun.
Urmarea imediată constă în deposedarea celui care avea anterior posesia
sau detenţia bunului, deci scoaterea bunului din sfera de stăpânire a celui
deposedat şi lipsirea acestuia de posibilitatea de a mai dispune de acel bun. Ea
se consideră produsă din moment ce persoana deposedată nu mai are cunoştinţă
de locul unde s-ar găsi bunul sustras şi nu mai are posibilitatea de a efectua
vreun act material cu privire la acel bun. Urmarea imediată se consideră deci,
realizată, chiar şi atunci când bunul sustras este ascuns de făptuitor în chiar
incinta imobilului în care bunul se afla anterior, urmând ca la momentul potrivit
să-l aducă într-un alt loc.
În cazul furturilor din magazin opinia dominantă152 este că urmarea
imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul magazinului şi
ascunderea lui, ori consumarea bunului în magazin, deoarece făptuitorul a
început să efectueze acte materiale asupra bunului ca şi cum i-ar aparţine.
S-a opinat în doctrină153 că, dacă pentru scoaterea bunului dosit
făptuitorul trebuie să înfrunte un control, furtul nu va fi socotit ca fiind
consumat decât după ce făptuitorul a reuşit să dejoace controlul, altfel, lipsind
151
Curtea de Apel Suceva, dec. pen. nr. 635/1999 în „Dreptul” nr. 5/2000, p. 83.
152
V. Dobrinoiu, ş. a , „Drept penal. Partea specială” p. 208.
153
V. Dongoroz ş. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, Vol. III, p. 481.
84
urmarea imediată, fapta va constitui tentativă la infracţiunea de furt. Această
părere nu a fost susţinută de întreaga doctrină.
Este, de asemenea, realizată urmarea imediată chiar şi în cazul în care
făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt interval după săvârşirea
sustragerii, fie de către victimă, fie de către alte persoane. Acelaşi lucru şi atunci
când făptuitorul, din orice motive, abandonează bunul furat. Însuşirea bunului
sustras nu este o cerinţă de care ar depinde existenţa urmării imediate ci o
cerinţă care caracterizează elementul subiectiv.
Pe plan civil urmarea imediată constituie o atingere păgubitoare adusă
persoanei deposedate care, fără a-şi pierde drepturile sale (un act ilicit
neputându-le desfiinţa), în schimb suferă o pagubă prin lipsirea de un bun
(obiect al acestor drepturi) şi de folosinţa lui.
Nu trebuie însă confundată urmarea imediată (schimbarea ilicită a
situaţiei de fapt pe care bunul o avea anterior) cu paguba produsă prin această
urmare. De aceea, restituirea sau despăgubirea post-factum nu înlătură existenţa
urmării imediate154.

4.2.4. Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi


urmarea imediată.

Furtul fiind o infracţiune de rezultat, legătura de cauzalitate este un


element necesar al laturii sale obiective.
Urmare imediată, adică schimbarea situaţiei de fapt, trebuie să fie
consecinţa directă a acţiunii de luare, de sustragere, această acţiune fiind cauza
iar urmarea imediată – efectul.
Urmarea imediată fiind, în cazul acţiunii de luare un rezultat fizic, o
consecinţă materială firească a acesteia, legătura de cauzalitate dintre urmare şi
154
V. Dongoroz ş. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, Vol. III, p. 481.
85
acţiunea de sustragere apare, de asemenea ca firească, iar dovedirea ei rezultă
practic din dovedirea acţiunii de luare şi din producerea urmării imediate155.

4.3. Latura subiectivă a infracţiunii de furt.

Latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii cuprinde, în


general, totalitatea condiţiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului faţă
de obiectivitatea propriului act de conduită, condiţiile cerute de lege pentru ca
acest act să constituie infracţiune. Aceste condiţii sau elemente privesc deci,
atitudinea conştiinţei şi voinţei făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea care
constituie elementul material al infracţiunii, faţă de urmarea imediată şi faţă de
legătura de cauzalitate dintre acestea.
În structura laturii subiective a infracţiunii de furt prevăzută de art. 208
Cod penal intră:
- un element subiectiv, care este intenţia ca formă a vinovăţiei;
- o cerinţă esenţială, care este „scopul însuşirii pe nedrept” a bunului.
Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este intenţia directă.
Făptuitorul îşi dă seama că ia bunul din posesia sau detenţia altuia fără
consimţământul acestuia, şi vrea să săvârşească fapta, punând posesorul sau
detentorul bunului în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile asupra acelui bun
şi cauzându-i o pagubă.
Ca formă a vinovăţiei, culpa este exclusă în cazul infracţiunii de furt.
Furtul săvârşit din culpă nu este posibil şi de aceea nu este incriminat. Aceasta
se deduce din reţinerea de către lege, în conţinutul infracţiunii, a scopului
urmărit de făptuitor.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară se admite că, în mod
excepţional, alături de intenţia directă poate exista, în cazul furtului, şi o intenţie
155
V. Dongoroz ş. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, Vol. III, p. 482.
86
indirectă atunci când bunul furat ar conţine în el un alt bun, a cărui eventuală
prezenţă făptuitorul a putut-o prevedea, acceptând rezultatul eventual al acţiunii
sale (de exemplu, luarea unei haine în care se află o sumă de bani).
De asemenea, constituie infracţiune de furt simplu şi nu furt calificat
fapta aceluia care, cu ocazia furtului mai multor obiecte, îşi însuşeşte şi o sacoşă
cu scopul de a pune în ea bunurile sustrase, iar în acea sacoşă se aflau – situaţie
pe care inculpatul nu o cunoştea – şi acte de stare civilă. Motivarea soluţiei este
că inculpatul nu putea să prevadă că în sacoşă se află acte de stare civilă pentru
că, în mod obişnuit asemenea acte nu se păstrează în sacoşă, care serveşte pentru
transportul cumpărătorilor de uz casnic156.Caracteristic intenţiei furtului este
atitudinea agentului care vrea să dispună de bun ca de al său, cu excluderea
altora (animus domini).
Latura subiectivă a infracţiunii de furt conţine ca o cerinţă esenţială
condiţionarea elementului subiectiv de scopul urmărit de făptuitor. Pentru
realizarea laturii subiective a infracţiunii de furt nu este suficientă intenţia de a
săvârşi acţiunea de luare a unui bun fără consimţământul celui care îl are în
posesie sau detenţie, ci se mai cere ca această intervenţie să aibă drept scop
însuşirea pe nedrept a bunului sustras. Legea cere, deci, o intenţie calificată prin
scop.
Scopul furtului nu este îmbogăţirea, profitul material al făptuitorului
(animus lucri faciendi), ci pur şi simplu, cel al apropriaţiunii, al intrării în
posesia bunului (animus rem sibi habendi)157. Aceasta înseamnă că furtul există
chiar dacă infractorul poate face dovada că nu a profitat materialmente cu nimic
de pe urma faptei.
Prin urmare, pentru a se putea reţine săvârşirea infracţiunii de furt,
trebuie să se dovedească scopul luării bunului, acest lucru având valoarea unei

156
Trib. Iaşi, dec. pen. nr. 970/1982 în „R.R.D.” nr. 2/1983. p. 82
157
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op cit. p. 356.
87
condiţii sine qua non. Numai dovedirea fără dubii a scopului luării bunului –
adică însuşirea – poate conferi caracter penal faptei.
Scopul, care în general nu este un element constitutiv al infracţiunilor ci
numai un element constitutiv al anumite infracţiuni trebuie să însoţească actul
sustragerii chiar dacă uneori nu se realizează efectiv. Nu se cere ca însuşirea
bunului să se facă pentru sine, luarea fiind posibilă pentru altul. Scopul însuşirii
nu implică neapărat scopul de a face din bunurile sustrase lucruri ale sale. Există
furt, chiar dacă, la îndemnul altei persoane, făptuitorul a sustras bunurile spre a
le da acesteia, care în asemenea situaţie are calitatea de instigator158.
Lipsa scopului nedreptei însuşiri face ca fapta să nu aibă un caracter
infracţional. În acest sens, în practica judiciară159 s-a decis că fapta bărbatului
care, surprinzându-şi soţia cu un bărbat îmbrăcat sumar, i-a luat acestuia câteva
obiecte, cu intenţia de a le folosi ca probe în procesul de divorţ, nu constituie
infracţiune de furt, faptei lipsindu-i scopul însuşirii pe nedrept. De asemenea, nu
constituie furt fapta unuia dintre soţi de a lua din posesia celuilalt soţ, fără
consimţământul acestuia, copiile unor scrisori pentru a le depune la dosar, ca
probe în procesul de divorţ160, şi nu există scopul însuşirii pe nedrept dacă după
ce a violat victima, făptuitorul i-a luat ceasul spre a o determina să mai vină şi la
o nouă întâlnire, când ar fi urmat să-i restituie bunul161.
Soluţiile de mai sus nu au fost primite fără rezerve, de aceea în literatura
juridică şi în practica judiciară162 s-au exprimat îndoieli că n-ar exista scopul
însuşirii în astfel de împrejurări, chiar dacă însuşirea nu a avut caracter definitiv.
Într-o altă speţă prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru
infracţiunile de violare de domiciliu şi furt prevăzute de art. 192 alin. 2 Cod
penal şi art. 208 alin. 1 Cod penal, condamnare menţinută şi în apel. În fapt,
158
Trib. Jud. Cluj , dec. pen. nr. 427/1984 în „R.R.D.” nr. 1/1985, p. 92.
159
Trib. Suprem, secţ pen. dec. nr. 2704/1984 în C. Sima, op. cit. p. 236.
Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr 851/1983, în G. Antoniu, C. Bulai, op. cit. p. 106.
160
G: Antoniu, C. Bulai op. cit. p. 109.
161
Trib. Jud. Ilfov, , dec. pen. nr. 1114/1983 în „R.R.D.” nr. 4/1984. p. 51.
162
Trib. Suprem, secţ pen. , dec. pen. nr. 323/1979 în „R.R.D.” nr. 11/1980 p. 126.
88
inculpatul care a vândut un cal părţii vătămate, primind doar jumătate din bani
la data predării bunului, văzând că nu primeşte diferenţa de preţ şi că moneda se
devalorizează pe zi ce trece, a intrat în gospodăria persoanei vătămate (în
prezenţa acesteia), a luat calul şi l-a dus acasă, restituind după câteva zile
avansul primit.
Instanţa de recurs163 a casat cele două hotărâri şi a pronunţat achitarea
pentru ambele infracţiuni, în temeiul art. 10 lit. d şi art. 11 pct. 2 lit. a Cod proc.
penală. În privinţa infracţiunii de violare de domiciliu s-a arătat că pătrunderea
inculpatului în curtea persoanei vătămate nu s-a făcut fără consimţământul
acesteia, deoarece aceasta nu s-a opus în nici un fel acestui lucru, fiind dovedit
că după încheierea convenţiei de vânzare, acesta mai fusese la locuinţa
cumpărătoarei stăruind în plata diferenţei de preţ.
În privinţa faptei de furt, acesteia îi lipseşte o cerinţă a laturii subiective
– scopul însuşirii pe nedrept. Inculpatul, care nu are cunoştinţe juridice
referitoare la momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra lucrului
vândut, a fost convins că nu a pierdut dreptul de proprietate pe perioada
cuprinsă între predarea lucrului şi plata integrală a preţului, fapt ce se deduce
din modul cum a acţionat (a somat-o pe cumpărătoare să deschidă uşa grajdului
şi să dezlege ea singură animalul – comportament tipic de stăpân). Prin urmare,
inculpatul nu a conştientizat nici un moment că îşi însuşeşte pe nedrept bunul,
faptei lipsindu-i o componentă a laturii subiective pentru a constitui infracţiune
de furt.
O chestiune foarte controversată atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă
este aceea referitoare la încadrarea juridică a faptei unei persoane de a lua un
bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, pentru
a-l determina la o anumită conduită, la care făptuitorul se crede îndreptăţit.

163
Curtea de Apel Suceava, dec. pen nr. 411/1999, în „Dreptul”, nr. 12/2000, p. 116.
89
Într-o primă opinie, fapta de luare a unui bun din posesia sau detenţia
altuia, fără consimţământul acestuia, pentru a constrânge victima la restituirea
altui bun, plata unei datorii, compensarea unei obligaţii etc. s-a apreciat că nu
realizează elementul subiectiv al infracţiunii de furt, deoarece în aceste cazuri,
scopul infracţiunii – însuşirea pe nedrept – nu ar fi realizat.
În această opinie se susţine că trebuie să diferenţiem între „scopul
însuşirii pe nedrept” şi „scopul însuşirii pe drept”, apreciindu-se că fapta unei
persoane de a-şi face singură dreptate nu ar fi pedepsibilă, deoarece creditorul
nu poate să stea în inactivitate atunci când vede că nu-şi poate valorifica dreptul.
În susţinerea acestui punct de vedere, recent164, Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie a promovat un recurs în anulare împotriva sentinţei
penale nr. 773/1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti cu privire la o inculpată –
proprietara unui imobil, care i-a luat chiriaşului fără consimţământ, un
calculator şi un fax pe care i le-a amanetat pentru că nu-şi achitase
contravaloarea convorbirilor telefonice şi consumului de energie electrică. S-a
apreciat că pedeapsa este greşit aplicată, deoarece ori de câte ori bunul nu a fost
luat pentru a fi însuşit ci pentru orice altceva – fapta nu mai poate fi considerată
furt. În motivarea recursului în anulare se susţine că inculpata, în calitate de
creditor, avea dreptul să ia bunurile de la partea vătămată, pentru că nu a urmărit
să şi le treacă definitiv în posesie, fără drept, ci pentru a-şi asigura o cale prin
intermediul căreia să îşi realizeze creanţa, deoarece prin conduita sa, debitorul îi
periclita serios interesele. Cu această motivare s-a cerut achitarea inculpatei în
temeiul art. 10 lit. d şi art. 11 pct. 2 lit. a din Codul de procedură penală.
Prin urmare, nu numai că se acceptă teza că o persoană are voie să-şi
facă dreptate singură, dar se admite, în ideea dreptului la „autoajutorare
legitimă”, cu pericolul unui arbitrariu care ar justifica multe infracţiuni de furt
sau tâlhărie că un creditor şi-ar putea însuşi un bun al altuia, fără

164
Recurs în anulare, nr. 252/1998.
90
consimţământul acestuia, pretinzând o datorie imaginară a persoanei vătămate
sau o pretenţie de complezenţă. O asemenea poziţie este de neacceptat pentru că
multe din persoanele care ar comite veritabile furturi ar putea să rămână
nepedepsite.
În susţinerea opiniei de mai sus se afirmă că incriminarea infracţiunii de
furt nu a urmărit să rezolve penaliceşte litigiile civile dintre părţi, fapt care ar fi
o substituire nedorită, o interpretare extensivă a normei judiciare penale. Deşi
fapta unei persoane de a-şi face dreptate singură este reprobabilă şi tulbură
ordinea socială, producând nesiguranţă în cadrul relaţiilor care privesc avutul
personal, legislaţia noastră nu o incriminează.
În lipsa unei reglementări exprese, cum ar fi cea din fostul Cod penal
rus, art. 200, care prevedea ca infracţiune fapta unei persoane de a-şi face
singură dreptate, asemenea manifestări ar ieşi din sfera ilicitului penal.
Opinia contrară, a existenţei infracţiunii de furt este dominantă. În
sprijinul acestui punct de vedere se susţine că în cazurile în care făptuitorul a
sustras un obiect pentru a determina victima să aibă o anumită comportare, nu
lipseşte cerinţa subiectivă „în scopul însuşirii pe nedrept”, deoarece, în
momentul sustragerii, făptuitorul acţionează cu intenţia de a-şi însuşi efectiv şi
definitiv obiectul, dacă persoana vătămată nu va îndeplini condiţia pusă165.
Ideea susţinută de o parte a doctrinei şi jurisprudenţei că în cazul unei
agresiuni contra proprietăţii constând în însuşirea fără consimţământul
posesorului a unui bun, agresiune care coincide cu un conflict preexistent între
patrimoniile făptuitorului şi victimei, n-ar exista furt deoarece nu se creează un
prejudiciu, nu are suficiente argumente pentru a fi susţinută.
În sprijinul acestui al doilea punct de vedere se mai pot invoca
următoarele:

165
CSJ. Secţ. pen. dec. nr. 1732/1995 în „Dreptul”, nr. 4/1996, p. 160.
91
- legea penală nu ocroteşte numai relaţiile sociale privind patrimoniul, care
sunt periclitate prin săvârşirea infracţiunii de furt, ci şi ordinea publică
rezultată în urma aplicării legilor. Cel care îşi face singur dreptate
rezolvând un conflict personal cu caracter patrimonial, altfel decât
prevede legea, afectează ordinea socială şi trebuie să suporte consecinţele
faptei sale.
- prin nepedepsirea unor asemenea fapte, se creează posibilitatea ca o
persoană care are o pretenţie materială în contra alteia să-şi însuşească un
bun al acesteia, ştiind că dacă nu va fi descoperită rămâne cu bunul şi
ulterior îşi poate satisface şi pretenţia, iar dacă va fi prinsă va putea să se
sustragă răspunderii penale, invocând dreptul său asupra unor bunuri din
patrimoniul victimei.
- o persoană ar putea recurge la calea de a-şi face singură dreptate, atunci
societatea nu ar avea instituite prin legi mijloace pentru rezolvarea unor
asemenea probleme. România este însă un stat de drept iar potrivit art. 16
(2) din Constituţie – „nimeni nu este nai presus de lege”.
Acţiunea în justiţie este singurul mijloc de realizare a unui drept, fiind
forma în care statul menţine starea de legalitate în societate.
Nu putem absolutiza nici argumentul că „nimeni nu îşi poate face singur
dreptate”. Poate creditorul să stea în inactivitate atunci când vede că nu îşi mai
poate valorifica dreptul, iar autoritatea întârzie să intervină? În doctrina mai
veche166 s-a exprimat punctul de vedere conform căruia un asemenea act
individual de justiţie nu este în realitate, de natură să tulbure ordinea de drept,
fiind un act moral şi prin aceasta neopunându-se ordinii de drept. Aceasta
deoarece fapta nu poate fi pusă alături de fapta celui care ia bunul fără nici o
justificare.

166
M.I. Papadopolu, „Codul penal de la 1936 adnotat” Editura Socec, Bucureşti 1937, p. 124.
92
Dacă făptuitorul foloseşte ca pretext pentru o veritabilă însuşire o
datorie reală sau imaginară a persoanei vătămate sau dacă ceea ce pretinde
făptuitorul în schimbul restituirii bunului este un fapt care, evident, nu se poate
realiza, ori pretenţia sa este mai mult un pretext pentru a reţine definitiv bunul
această faptă va constitui infracţiunea de furt167.
Prin urmare, realizarea unui drept nu se poate face dacă prin modul de
acţionare se încalcă o regulă stabilită prin legi, iar activitatea ce urmează a fi
desfăşurată ar răspunde conceptului unei infracţiuni.
De lege ferenda, pentru a nu se crea o imunitate (prin interpretarea
diferită a dispoziţiilor art. 208 alin. 1 Cod penal) la adăpostul căreia să se comită
atacuri contra patrimoniului şi pe de altă parte, având în vedere pericolul social
mai redus al infracţiunii de furt prin care cineva îşi face singur dreptate, apreciez
că ar fi util (aşa cum a existat şi există şi în codurile penale ale altor state) ca şi
în codul nostru penal, să se sancţioneze ca o infracţiune sui generis fapta cuiva
de a-şi însuşi un bun al altuia, pentru satisfacerea unui drept sau unei pretenţiuni
legitime. O asemenea modificare a legii, ar exclude orice contraziceri pe
marginea textului alin. 1 şi alin. 4 al art. 208 Cod penal, punând capăt
controverselor din practica judiciară şi literatura de specialitate.
Există o singură excepţie când furtul nu implică intenţia de însuşire a
obiectului ci numai intenţia de a-l folosi. O atare situaţie care se abate de la
principiu, avea nevoie de o dispoziţie prevăzută explicit de lege. Este cazul în
care obiectul material al furtului îl constituie un vehicul sustras pentru a fi
folosit. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează prin aceea că există scopul
luării vehiculului, dar nu pentru a fi însuşit ci pentru a fi folosit pe nedrept. În
acest caz scopul se realizează în raport cu folosinţa bunului şi nu cu însuşirea
lui.

167
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op. cit. p. 359.
93
Scopul folosirii pe nedrept nu implică voinţa făptuitorului de a face
bunul luat un bun al său, de a-l apropria, de a face acte de dispoziţie cu privire la
acesta ci voinţa făptuitorului de a întrebuinţa numai în mod temporar bunul,
ceea ce va permite posesorului sau detentorului acelui bun de a reintra, după un
timp, în stăpânirea acestuia. De regulă, dovada că s-a urmărit acest scop al
folosirii rezultă mai întotdeauna din abandonarea autovehiculului de către
făptuitor, de bunăvoie, după folosirea lui. Pentru stabilirea cerinţei privitoare la
scopul de a folosi nu prezintă importanţă pentru cât timp îşi propusese
făptuitorul să folosească vehiculul. Legea nu face deosebire între vehiculele cu
tracţiune mecanică şi cele cu tracţiune animală.
Această reglementare specială a furtului privitor la vehicule se justifică
prin uşurinţa cu care pot fi săvârşite astfel de fapte, dovedită practic prin însăşi
frecvenţa acestor furturi.
În cazul în care anterior săvârşirii infracţiunii de furt, inculpatul comite
acte de violenţă împotriva părţii vătămate, dar neurmărind însuşirea bunului ci
din cu totul alte motive, cele două acţiuni ale sale neavând legătură subiectivă
între ele, nu se poate reţine existenţa infracţiunii de tâlhărie, fapta constituind un
concurs real între infracţiunea de furt şi infracţiunea de loviri. Această soluţie se
impune deoarece prin săvârşirea actelor de violenţă făptuitorul nu urmăreşte
însuşirea pe nedrept a bunului. Astfel, nu se poate reţine în sarcina făptuitorului
comiterea infracţiunii de tâlhărie atunci când acesta nu a săvârşit actele de
violenţă pentru a sustrage bunurile aflate asupra victimei ci pentru a se răzbuna,
sau ca o ripostă spontană faţă de comportarea agresivă a persoanei vătămate sau
în cazul în care făptuitorul observă că după săvârşirea violenţelor victima a
pierdut un bun şi şi-l însuşeşte168. În toate aceste cazuri s-a reţinut săvârşirea
infracţiunii de furt.

168
Trib. Sibiu, dec. pen nr. 682/1992, în C. Sima, op. cit, p. 210.
94
Condiţia însuşirii pe nedrept este cerută ca o finalitate urmărită de
făptuitor, indiferent dacă este atinsă sau nu.
De observat că în literatura juridică străină unii autori (de exemplu:
Jeschesck, Mantovani, Padovanii ş.a.) şi-au exprimat serioase îndoieli că scopul
însuşirii ar aparţine laturii subiective a infracţiunii. După aceştia scopul
caracterizează caracterul acţiunii, deci aparţine de latura obiectivă a infracţiunii
şi nu de cea subiectivă.

95
CAPITOLUL
V

5.1. Formele infracţiunii.

5.1.1 Actele preparatorii.

96
Furtul ,realizându-se în genere printr-o manifestare fizică pozitivă -
acţiunea de luare - deci prin comisiune, activitatea desfăşurată de făptuitor în
efectuarea acestei acţiuni poate trece prin faza actelor de pregătire, faza actelor
de executare, faza consumării şi faza epuizării (există deci un iter criminis).
Actele preparatorii efectuate în vederea săvârşirii faptei nu sunt
incriminate de lege şi nu constituie deci o formă pedepsibilă a infracţiunii de
furt, oricât de evidentă ar fi destinaţia acestor acte.
În cazul în care s-a trecut la efectuarea actelor de executare, actele
preparatorii capătă relevanţă juridică penală, ele integrându-se în contribuţia
autorului, când au fost efectuate de acesta, sau constituie acte de complicitate
anterioară când au fost efectuate de alţi participanţi.
Datorită actelor preparatorii devin relevante existenţa premeditării şi a
complicilor anteriori169.
Orice activitate anterioară începerii acţiunii de luare constituie un act de
pregătire (de ex: deplasarea unei biciclete aflate în faţa unui restaurant şi
aşezarea acesteia într-un loc mai ferit, tot în stradă, pentru a putea fi mai uşor
luată ulterior, adunarea unor informaţii cu privire la locul unde se află bunul a
cărui sustragere se urmăreşte, ori fotografierea unui asemenea loc, pregătirea
unor instrumente necesare săvârşirii faptei), iar orice activitate posterioară
momentului când bunul a intrat în sfera de stăpânire a făptuitorului (de ex:
restituirea bunului), nu are nici o influenţă asupra existenţei infracţiunii.

169
V. Dongoroz şi colectiv. Op cit. p. 372.
97
5.1.2. Tentativa.

Infracţiunea de furt, realizându-se prin comisiune este susceptibilă de


toate formele imperfecte ale infracţiunii. Legea pedepseşte însă numai tentativa
la infracţiune, într-un text distinct de la finele titlului infracţiunilor contra
patrimoniului (art. 222 Cod penal). Datorită specificului furtului, această faptă
nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei perfecte ci numai a
tentativei imperfecte. De asemenea, este posibilă tentativa relativ improprie,
prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul ştia că se află.
Fapta este în stare de tentativă atunci când acţiunea de deposedare a
persoanei vătămate a început dar ea nu a fost dusă până la capăt, întrerupându-
se, şi deci imposedarea făptuitorului nu s-a putut realiza.
Spre exemplu, făptuitorul este prins în locuinţa unei persoane în timp ce
demonta capacul unei casete pentru a sustrage lucruri de valoare, sau, aflat într-
o încăpere, este surprins în timp ce deplasa bunul pentru a-l arunca pe fereastră
în grădină. De asemenea, va constitui tentativă de furt pătrunderea ilegală a
făptuitorului în domiciliul unei persoane cu intenţia de a sustrage bunuri. Există
tentativă de furt în cazul în care inculpaţii au fost surprinşi de paznici în timp ce
încărcau furaje combinate în saci şi în situaţia în care inculpaţii după ce au
pătruns în locuinţa persoanei vătămate pentru a sustrage bunuri, au luat o sumă
de bani pe care au introdus-o într-o sacoşă aflată asupra lor pe care au
abandonat-o în apartament în momentul în care persoana vătămată s-a întors
acasă170.

170
Trib. Mun. Bucureşti, Secţ I penală, dec. nr. 422/1991, V. Papadopol „Culegere de practică judiciară penală”,
Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1992, p. 99.
98
Dacă făptuitorul întrerupe actele de executare din propria iniţiativă,
renunţând la însuşirea bunului, aceasta reprezintă o desistare, neexistând
infracţiunea de furt şi nici măcar tentativa acestuia.

5.1.3. Consumarea.

Fapta de furt este consumată în momentul în care acţiunea de luare a


bunului din posesia sau detenţiunea persoanei căreia se afla a fost dusă până la
capăt aşa încât bunul a fost scos din sfera unde se afla la dispoziţia subiectului
pasiv şi a trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului, indiferent de durata
acestei stăpâniri.
Dacă în cazul altor infracţiuni delimitarea tentativei de forma
consumată se poate face cu destulă uşurinţă, în cazul furtului problema poate
ridica dificultăţi. Aceasta explică, de altfel, şi numeroasele teorii referitoare la
consumarea furtului. Dintre aceste teorii amintim:
teoria potrivit căreia furtul se consumă în momentul când făptuitorul
apucă, cu mâna sau instrumentul de care se foloseşte, bunul pe care urmăreşte să
şi-l însuşească pe nedrept, indiferent dacă a reuşit să-l ia şi să-l păstreze;
teoria potrivit căreia furtul se consumă în momentul când făptuitorul
ridică bunul din locul unde se află, deplasându-l în alt loc;
- teoria potrivit căreia furtul se consumă în momentul luării bunului în
stăpânirea de fapt a făptuitorului;
- teoria potrivit căreia furtul se consumă în momentul când făptuitorul
ajunge în situaţia de a-şi asigura stăpânirea asupra bunului;
- teoria potrivit căreia consumarea furtului este determinată de ridicarea şi
transportarea bunului în locul unde făptuitorul a avut intenţia de a-l
depune.

99
Dintre aceste teorii, de cea mai largă răspândire se bucură teoria potrivit
căreia, luarea bunului presupunând două acte – scoaterea bunului din posesia
sau detenţia altuia şi intrarea făptuitorului în stăpânirea acelui bun – furtul se
consumă în momentul realizării celui de-al doilea act, adică în momentul
imposedării. Această teorie este denumită de unii autori171 teoria „oprehensiunii”
iar de alţii172, teoria „apropriaţiunii”, cea din urmă denumire fiind considerată
mai exactă.
Potrivit teoriei „apropriaţiunii”. Care este împărtăşită atât în literatura de
specialitate cât şi în practica judiciară, o faptă concretă constituie aşadar,
tentativă sau furt consumat, după cum începerea acţiunii de luare a fost sau nu
urmată de realizarea actului imposedării, adică de intrare a făptuitorului în
stăpânirea de fapt a bunului. Dacă executarea acţiunii de luare a fost întreruptă,
neducând la imposedarea făptuitorului, fapta constituie tentativă, iar dacă
executarea acţiunii de luare a fost dusă până la capăt, făptuitorul intrând în
stăpânirea de fapt a bunului, fapta constituie furt consumat.
Nu interesează cât timp s-a aflat bunul în stăpânirea făptuitorului şi nici
dacă acesta a efectuat asupra lui acte de dispoziţie. Fapta constituie furt
consumat chiar dacă făptuitorul nu a reuşit să păstreze bunul, fiind prins imediat
după luarea acestuia.
În cazul prinderii de către persoana vătămată a autorului în momentul în
care acesta voia să părăsească curtea cu bunurile furate, infracţiunea de furt este
consumată şi nu în fază de tentativă, pentru că infracţiunea a fost realizată în
toate elementele ei nefiind relevantă împrejurarea că autorul nu a reuşit să-şi
păstreze bunurile furate173. De asemenea constituie infracţiune consumată de furt
şi fapta aceluia care ia o bicicletă de pe culoarul blocului şi observând că a fost
descoperit o abandonează pe scări174.
171
V. Dobrinoiu ş. a , op. cit p. 210.
172
V. Dongoroz şi colectiv. Op. cit p. 380.
173
Trib. Suprem secţ. pen. dec. nr. 845/1981 în C. Sima, op. cit. p. 189.
174
Trib. Mureş, dec. pen. nr. 1196/1996, în „Dreptul”, nr. 2/1997, p. 110.
100
5.1.4. Epuizarea.

În anumite situaţii, furtul poate fi o infracţiune continuă, de pildă


sustragerea de energie electrică, sau infracţiune continuată, de exemplu
sustragerea prin acte repetate de bunuri din cadrul unui depozit cu îndeplinirea
tuturor condiţiilor art. 41 alin. 2 Cod penal. În asemenea situaţii, în afara
momentului consumării, există şi un moment al epuizării, care este, după caz,
momentul încetării acţiunii de luare (în cazul formei continue) sau momentul
săvârşirii ultimei acţiuni de luare (în cazul formei continuate.
În cazul intervenţiei unui act de clemenţă (o amnistie, de exemplu),
persistenţa actelor ce conferă faptei un caracter continuu sau continuat şi după
intervenirea actului de clemenţă, determină irelevanţa acestuia în raport cu fapta
respectivă. Când unele acte ale infracţiunii de furt se încadrează în art. 208 Cod
penal iar altele în dispoziţiile art. 209 Cod penal, poate exista caracterul
continuat al faptei, pedeapsa aplicându-se pe baza dispoziţiilor art. 209175.
Observăm astfel că, epuizarea fiind o formă a infracţiunii, circumstanţele ivite în
faza de prelungire vor fi ţinute în seamă la încadrarea furtului (simplu sau
calificat) şi la individualizarea pedepsei.
Pentru existenţa infracţiunii continuate este necesară unitatea de
rezoluţie delictuală a infractorului. Ca atare, două furturi săvârşite de acelaşi
infractor, dar în locuri diferite şi în dauna unor persoane diferite fără a se
constata unitatea de rezoluţie delictuală a infractorului nu pot constitui împreună
o infracţiune continuată ci un cumul real de infracţiuni176.

5.2. Modalităţile infracţiunii.


175
Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 241/1971, în „R.R.D.” nr. 4/1972, p. 167.
176
Tribunalul Suprem, dec. pen.nr. 215/1982, în C. Sima, op. cit. p. 193.
101
Codul penal conţine dispoziţii incriminatorii sintetice dar cuprinzătoare,
astfel încât toate modalităţile pe care le-ar putea prezenta o infracţiune să poată
fi încadrate în dispoziţia incriminatoare.
Acest procedeu a determinat fixarea unor limite speciale distanţate
pentru pedeapsa fiecărei infracţiuni, astfel încât să fie posibilă o cât mai justă
proporţionalizare a sancţiunii în raport cu modalităţile concrete ale faptelor.
Modalităţile normative ale furtului simplu, potrivit art 208 Cod penal
sunt:
- furtul de bunuri materiale;
- furtul de energii sau înscrisuri;
- furtul unui bun care aparţine în întregime sau în parte făptuitorului;
- furtul unui vehicul cu scopul de a-l folosi.
Furtul este infracţiunea care prezintă cele mai numeroase şi mai variate
posibilităţi de realizare, cu particularităţi care duc, în mod firesc, la existenţa
unui bogat cadru de modalităţi faptice ale infracţiunii. Particularităţile care
diferenţiază aceste modalităţi privesc elementele structurale ale infracţiunii de
furt sau aspectele exterioare ale acesteia. Astfel, cu privire la obiectul material
avem: furturi de obiecte uzuale, furturi de animale, furturi de vehicule etc.
În raport cu subiecţii activi există furturi cu făptuitor unic, furturi între
rude sau coproprietar, furturi săvârşite de personal de serviciu, etc. Din punct de
vedere al locului şi al timpului se cunosc: furturi săvârşite în locuinţe, furturi de
pe câmp, furturi săvârşite în timpul transportului etc.
După felul executării şi mijloacelor de executare a acţiunii de luare sunt
de asemenea posibile o gamă largă de modalităţi.
Împrejurarea care particularizează fiecare modalitate de furt, dând un
colorit propriu faptei săvârşite, serveşte la cunoaşterea mai exactă a gradului
concret de pericol social pe care îl prezintă acea faptă şi a periculozităţii
102
făptuitorului. Unele din aceste împrejurări au fost evaluate de însuşi legiuitor
prevăzându-le ca elemente circumstanţiale care schimbă calificarea furtului din
simplu în furt calificat.
Celelalte împrejurări care pot particulariza infracţiunea de furt simplu şi
care nu atrag schimbarea calificării trebuie să fie totdeauna ţinute în seamă şi
confruntate cu ansamblul circumstanţelor concrete pentru a se vedea dacă ele
urmează sau nu să fie considerate, după caz, ca împrejurări agravante sau
atenuante. Aceeaşi circumstanţă particulară poate, uneori, în raport cu alte
împrejurări să fie considerată ca o agravantă, iar alteori ca o atenuantă.
Cuantumul pagubei cauzată prin furt, poate servi la proporţionalizarea
pedepsei în raport însă de toate celelalte circumstanţe ale faptei. Oricât de redus
ar fi prejudiciul material, fapta păstrează gradul de pericol social concret
corespunzător minimului special al pedepsei, fiindcă acest grad de pericol social
reprezintă gravitatea infracţiunii de furt în modalităţile ei cele mai uşoare,
această gravitate (grad de pericol) fiind determinată nu de consecinţele civile ale
faptei ci de importanţa relaţiilor sociale pe care legea penală înţelege să le
ocrotească. Când legiuitorul a voit să dea eficienţă prejudiciului material în
caracterizarea faptei de furt a făcut-o în mod precis prin dispoziţii de lege şi
chiar în cazul acesta ţinând seama şi de alte împrejurări speciale177.

5.3. Sancţiuni.

Apărarea patrimoniului se realizează în cadrul sistemului de drept


românesc atât prin mijloace extrapenale cât şi prin mijloace penale. În cadrul
mijloacelor extrapenale putem include Codul civil, Codul familiei, Codul

177
V. Dongoroz şi colectiv, op. cit. p. 468.
103
comercial precum şi alte acte normative. Din punct de vedere penal, patrimoniul
este apărat prin dispoziţiile Codului penal precum şi prin legi penale speciale.
Art. 208 Cod penal prevede ca sancţiune pentru infracţiunea de furt
simplu închisoarea de la 1 la 12 ani.
Conform art. 222 Cod penal tentativa acestei infracţiuni se pedepseşte
cu închisoare (de la 6 luni la 6 ani).
Bunurile sustrase prin săvârşirea furtului şi găsite la făptuitor sunt
restituite persoanei vătămate. Lucrurile care au servit la săvârşirea furtului,
precum şi cele aflate la făptuitor şi pe care acesta în mod vădit le-a dobândit prin
infracţiune sunt supuse confiscării speciale dacă nu sunt reclamate de vreo
persoană vătămată sau dacă nu au fost sechestrate penal pentru asigurarea
despăgubirilor datorate victimei.
Când făptuitorul a înstrăinat bunurile sustrase iar banii obţinuţi au fost
consemnaţi sau au servit la achiziţionarea a diferite bunuri, acestea vor servi la
despăgubirea persoanei vătămate.
Când furtul este săvârşit de un minor, limitele pedepsei cu închisoarea
se vor reduce la jumătate ori se va aplica o măsură educativă.
În cazul în care furtul intră în concurs cu alte infracţiuni se vor aplica
regulile din materia concursului în cazul stabilirii sancţiunii.

5.4. Aspecte procesuale.

Infracţiunea de furt simplu este supusă din punct de vedere al urmăririi


penale şi al judecăţii regulilor procesuale obişnuite.
Acţiunea penală se pune în mişcare de către procuror la propunerea
organului de urmărire penală care este sesizat fie de către persoana vătămată, fie

104
printr-un denunţ, fie din oficiu. Procesul penal se desfăşoară potrivit
reglementării obişnuite atât în faza de urmărire penală cât şi în faza judecăţii.
Persoana vătămată poate aduce acţiunea sa civilă în cadrul procesului
penal pornit împotriva făptuitorului iar pentru realizarea despăgubirilor cuvenite
persoanei vătămate, se vor lua măsurile asigurătorii necesare.
De la regimul procesual obişnuit fac excepţie faptele de furt săvârşite în
condiţiile art. 210 Cod penal, derogarea constând în aceea că acţiunea penală se
pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul
când furtul a fost săvârşit de un soţ în paguba celuilalt soţ, ori de către o rudă
apropiată în dauna altei rude apropiate sau de către un minor în paguba tutorelui
său ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este
găzduit de aceasta.
În cazul în care făptuitorul a sustras, prin aceeaşi activitate infracţională
mai multe bunuri dintre care unele aparţinând persoanelor prevăzute de textul
art. 210 Cod penal, acţiunea penală va fi pusă în mişcare din oficiu, fapta fiind
din punct de vedere penal indivizibilă178.

178
V. Dongoroz şi colectiv. Op. cit. p. 471.
105
CAPITOLUL
VI

6.1. Elemente de drept comparat în materia infracţiunii de


furt.

Şi în materia apărării patrimoniului, dreptul statelor europene a evoluat


pe parcursul timpului. Astfel, trebuie să menţionăm că în Grecia antică se aplica
în cazul furtului şi pedeapsa cu moartea prin supliciul lapidării (aruncarea cu
pietre), al crucii, al focului şi prin biciuire până la moarte. În Evul Mediu, legile
106
date de Carol cel Mare, denumite „Capitulare”, prevedeau că hoţii vor fi
pedepsiţi prima dată prin scoaterea unui ochi, apoi li se va tăia nasul iar a treia
oară vor fi omorâţi. În Franţa hoţul era însemnat cu un „v”(voleur). Legea
engleză pedepsea cu moartea prin spânzurătoare furtul, chiar şi când producea
un prejudiciu infim.
Toate legiuirile moderne cuprind reglementări ample ale infracţiunilor
care aduc atingere proprietăţii, consecinţă firească a importanţei pe care o capătă
relaţiile de proprietate pentru dezvoltarea societăţii şi pentru stimularea
interesului individului la progresul societăţii.
Cea mai recentă reglementare este aceea a noului cod francez, intrat în
vigoare la 1 septembrie 1994. Cartea a III-a a acestui cod este consacrată
„Crimelor si delictelor contra bunurilor”. Titlul I din această carte cuprinde
incriminările referitoare la furt (în formă simplă se pedepseşte cu închisoare
până la trei ani). La formele agravate ale furtului, amenda care este cumulativă
ajunge până la un milion de franci. O altă infracţiune este extorcarea (obţinerea
prin violenţă, ameninţare a unei semnături, angajament, renunţări la un drept,
dezvăluirea unui secret, remiterea de fonduri, de valori, sau a unui bun),
şantajul, escrocheria, abuzul de încredere. În cadrul Titlului II sunt incriminate
tăinuirea, distrugerea, degradarea, deteriorarea de bunuri, ca şi faptele
frauduloase prin intermediul calculatoarelor.
Codul penal spaniol, în vigoare din 1973, cu modificările aduse până în
anul 1992, reglementează în Titlul XIII delicte contra proprietăţii. Printre
incriminările cuprinse în acest titlu figurează furtul sub forma sustragerii prin
violenţă şi ameninţare (art. 500-506), furtul fără violenţă şi ameninţare (art.
514), fiecare din aceste incriminări având o formă simplă şi o formă agravată.
Codul penal german în vigoare de la 15 mai 1871, cu modificările aduse
până la 1 octombrie 1989, reglementează în capitole diferite atacurile contra
proprietăţii. Astfel, în capitolul al XIX-lea cuprinde incriminarea furtului simplu
107
(sancţionat cu pedeapsa privativă de libertate până la 5 ani), a furtului agravat
(cu pedeapsa privativă de libertate până la 10 ani). Mai este incriminat în acest
capitol furtul săvârşit cu arme ori în bandă, furtul atenuat când este comis de o
rudă ori de cel care locuieşte împreună cu victima, folosirea ilicită a unui
autovehicul, sustragerea de energie electrică. În capitolul XX este incriminat şi
furtul cu violenţă.
Codul penal italian intrat în vigoare în anul 1930, reglementează în
Titlul XIII infracţiunile contra patrimoniului: furtul simplu şi agravat, uzurparea,
răpirea precum şi faptele comise prin fraudă (înşelăciunea, camăta, însuşirea
bunului pierdut etc.).
Codul penal portughez intrat în vigoare la 23 septembrie 1982 cu
modificările aduse până la 3 iulie 1992, reglementează infracţiunile contra
patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de „Crime contra proprietăţii”. Sunt
incriminate faptele de furt simplu, furt calificat, furtul între membrii familiei,
furtul din necesitate etc.
Codul penal model american (în ediţia 1985), elaborat de Institutul
american de drept în vederea orientării legislaţiei penale a statelor americane,
reglementează infracţiunile contra proprietăţii în art. 220 şi următoarele: faptele
de furt cu violenţă, furtul simplu, primirea de lucruri furate, furtul de servicii,
folosirea neautorizată a unui vehicul, înşelăciunea etc.

6.2. Date statistice privind evoluţia infracţiunilor de furt în


perioada 1990-1999.

Delimitându-ne de unele mituri şi stereotipuri vehiculate în literatura


juridică şi preluate de mass-media, care stabilesc o cauzalitate liniară între
furturile, tâlhăriile şi celelalte infracţiuni comise împotriva patrimoniului şi

108
nivelul redus de conştiinţă al anumitor indivizi care comit asemenea infracţiuni,
studiul de faţă încearcă să evidenţieze principalele tendinţe de evoluţie ale
acestor infracţiuni, prin identificarea factorilor de risc care le potenţează sau
favorizează, insistând asupra următoarelor aspecte mai importante:
- dinamica infracţiunilor de furt;
- tipologia indivizilor care comit infracţiuni contra patrimoniului;
- mediile sociale şi factorii de risc ce favorizează apariţia acestor
infracţiuni.
Statisticile judiciare referitoare la evoluţia infracţiunilor contra
patrimoniului comise în diverse ţări relevă faptul că aceste acte antisociale se
produc cel mai frecvent, amploarea şi intensitatea lor reprezentând peste 50%
din totalul infracţiunilor comise anual. Din acest punct de vedere, România nu
putea face excepţie. În perioada analizată (1990-1999), au fost inculpate un
număr de 568 522 de persoane pentru comiterea infracţiunilor de furt, tâlhărie,
delapidare, gestiune frauduloasă şi înşelăciune, acestea reprezentând în medie
53,7% din totalul persoanelor inculpate pentru diferite infracţiuni.
Ca tendinţă generală se poate aprecia că, începând cu anul 1990 şi până
în anul 1997, infracţiunile contra patrimoniului au cunoscut o evoluţie
preponderent ascendentă, pentru ca după această dată ele să descrească simţitor,
existând indicii că se vor menţine la aceleaşi cote sau chir că se vor diminua în
continuare.
Tabelul nr. 1
Dinamica persoanelor inculpate pentru infracţiuni contra
patrimoniului în perioada 1990-1999.
Anul Persoane inculpate Creştere sau Creştere sau descreştere
descreştere faţă de faţă de anul precedent
1990 (%) (%)
1990 30 339 - -
1991 49 901 64,5 64,5
1992 57 011 87,6 14,2
1993 59 020 94,5 3,5

109
1994 67 715 116,6 11,3
1995 69 287 128,4 5,4
1996 69 211 128,1 0,1
1997 71 102 134,4 2,7
1998 56 213 85,3 20,9
1999 40 723 34,2 27,6
Total 568 522 - -
(Studiu criminologic realizat de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie)

Această evoluţie pare să confirme faptul că, după 1989, infracţiunile


care au fost comise împotriva patrimoniului au cunoscut o creştere explozivă şi
chiar alarmantă, pe fondul dispariţiei fostei „proprietăţi socialiste” şi convertirii
acesteia în alte forme de proprietate publică şi al extinderii marcante a
proprietăţii private, lipsită însă de o protecţie juridică adecvată din partea
instituţiilor de control social, preocupate în special de apărarea proprietăţii
publice. Această ipoteză va trebui verificată şi completată cu alte date statistice
şi cazuistice, în momentul de faţă statisticile oficiale neputând oferi o imagine
clară a infracţiunilor comise contra patrimoniului public, comparativ cu cele
împotriva patrimoniului privat. Oricum, volumul infracţiunilor contra
patrimoniului comise după 1989 este mult superior celui din perioada dictaturii
comuniste, când anual se înregistrau 25 000-30 000 delicte majoritatea
covârşitoare atentând şi prejudiciind proprietatea „socialistă” de stat.
Infracţiunile de furt şi furt calificat deţin ponderea covârşitoare în
ansamblul infracţiunilor contra proprietăţii, fiind cele mai frecvent comise în
societatea românească. În perioada 1990-1999 în România au fost inculpate un
număr de 469 936 de persoane pentru comiterea infracţiunilor de furt şi furt
calificat, ceea ce reprezintă în medie 82,6% din totalul celor trimişi în judecată
în aceeaşi perioadă pentru infracţiuni contra patrimoniului (vezi tabelul nr. 2).

Tabelul nr. 2
Ponderea persoanelor inculpate pentru furt în totalul persoanelor trimise
în judecată pentru infracţiuni contra patrimoniului între 1990-1999
110
Anul Total trimişi în Ponderea în totalul celor trimişi în judecată
judecată pentru furt pentru infracţiuni contra patrimoniului (%)
1990 24 762 81,6
1991 40 271 80,7
1992 47 240 82,9
1993 49 094 83,2
1994 55 857 85,0
1995 58 154 83,9
1996 57 997 83,8
1997 58 716 82,6
1998 45 900 81,7
1999 31 945 78,4
Total 469 936 82,6

Ca tendinţă generală se poate aprecia că în perioada 1990-1997,


infracţiunile de furt şi furt calificat au cunoscut o creştere spectaculoasă,
ajungând să reprezinte în 1994, chiar 85% în ansamblul infracţiunilor contra
patrimoniului, pentru ca după anul 1997, ele să scadă sensibil, dar continuând să
deţină o pondere ridicată în totalul infracţiunilor care lovesc în proprietatea
publică şi particulară.
Creşterea importantă an de an a numărului inculpaţilor trimişi în
judecată pentru furt (în 1997, de exemplu această creştere a fost cu 249,7% mai
mare decât în 1989) demonstrează că furtul reprezintă în societatea românească
modalitatea cae mai frecventă şi operativă de promovare de bunuri şi valori
utilizată de anumiţi infractori, fără o anumită pregătire şcolară dar care sunt
specializaţi în acest gen de infracţiuni (vezi tabelul nr. 3).

Tabel nr. 3
Dinamica persoanelor inculpate pentru infracţiuni de furt în perioada
1990-1999
Anul Total Creştere /descreştere faţă Creştere/descreştere faţă de anul
de 1990 (%) precedent (%)
1990 24 762 - -
1991 40 271 62,6 62,6
1992 47 240 90,8 17,3
1993 49 094 98,3 3,9
111
1994 55 857 125,6 13,8
1995 58 154 134,9 4,1
1996 57 997 134,2 0,1
1997 58 716 137,1 0,3
1998 45 900 85,4 21,8
1999 31 945 29 30,4
Total 469 936 - -

Repartiţia infracţiunilor de furt în profil teritorial relevă o distribuţie


relativ uniformă a acestora, existând totuşi zone în care aceste infracţiuni
marchează creşteri spectaculoase (judeţele Gorj, Suceava, Alba) şi altele în care
furturile înregistrează scăderi importante (judeţele Cluj, Neamţ, Dolj, Mureş,
Vâlcea, Argeş).
Din punct de vedere al mediului de locuire, cele mai multe infracţiuni de
furt sunt comise în mediul urban (mai mult de jumătate), unde sunt concentrate,
de altfel, cele mai multe şi importante bunuri şi valori ce aparţin proprietăţii
publice şi private.
Din analiza distribuţiei infractorilor contra patrimoniului în funcţie de
sex şi starea civilă, rezultă că bărbaţii deţin ponderea covârşitoare în
infracţiunile de furt. Persoanele necăsătorite comit mai frecvent astfel de
infracţiuni decât cele căsătorite.
Peste jumătate din numărul infracţiunilor contra patrimoniului sunt
comise de persoane tinere, aflate în perioada maturităţii, dar care manifestă
tendinţe de a obţine bunuri şi valori prin mijloace ilegale, uneori folosind chiar
violenţa şi forţa fizică(vezi tabelul nr. 4).
Tabel nr. 4
Distribuţia infractorilor contra patrimoniului în funcţie de grupa de vârstă
Tipul de VÂRSTA INFRACTORILOR
infracţiune Minori 18-20 ani 21-34 ani 35-54 ani Peste 55 ani
FURT 8,3 14,4 46,0 28,8 2,5
TÂLHĂRIE 17,4 19,0 48,89 13,9 0,9
ÎNŞELĂCIUNE 1,1 2,7 45,6 43,5 7,1

112
Peste 80% dintre cei care comit furturi au doar studii primare şi
gimnaziale, persoanele cu studii superioare fiind extrem de puţin implicate în
astfel de infracţiuni. De asemenea peste două treimi din infractorii care comit
furturi sunt persoane fără ocupaţie.
Într-o proporţie covârşitoare, persoanele care comit acte ce prejudiciază
patrimoniul public şi privat sunt infractori primari (de ex: în cazul furtului -
peste 70%). Ponderea ridicată a infractorilor fără antecedente penale,
comparativ cu proporţia redusă a infractorilor recidivişti relevă faptul că în cazul
furturilor, apar şi se multiplică anual noi generaţii de infractori, ceea ce face
extrem de dificilă activitatea de depistare şi neutralizare în timp util a acestora
de către instituţiile specializate de control.

CONCLUZII

Infracţiunile contra patrimoniului reprezintă o problemă socială


complexă, ale cărei consecinţe şi moduri de soluţionare interesează întreaga
societate românească, astfel încât cunoaşterea şi explicarea cauzelor care le
generează sau condiţionează trebuie să polarizeze nu numai interesul juriştilor,
criminologilor şi sociologilor, ci şi al altor categorii de specialişti din domeniul
poliţiei, procuraturii şi justiţiei. Deoarece asemenea infracţiuni nu pot fi
analizate separat, ci numai în cadrul interdependenţei diverselor manifestări
antisociale care caracterizează actuala stare infracţională din societatea noastră,
113
studiile şi cercetările juridice trebuie să ofere mijloacele cele mai eficiente
pentru descoperirea şi neutralizarea precoce a infracţionalităţii din sfera
patrimoniului.
Infracţiunile ce apar în sfera proprietăţii în general, au o determinare
complexă, implicând o serie de corelaţii şi determinări multiple între factorii de
personalitate şi cei care ţin de socializarea şi integrarea individului în
comunitate şi viaţa socială. De cele mai multe ori, în acest domeniu avem de-a
face cu o convergenţă a diferiţilor factori sociali, economici, culturali şi
individuali care pot determina sau nu apariţia unor manifestări antisociale contra
patrimoniului.
Infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 Cod penal reprezintă forma
tipică a infracţiunilor contra patrimoniului şi totodată şi cea mai frecventă,
constituind un cadru general pentru toate celelalte infracţiuni din această
categorie.
Deşi, faţă de infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 Cod
penal care are o pondere semnificativă în totalul infracţiunilor de furt comise în
societatea românească, sunt totuşi numeroase şi infracţiunile de furt simplu
prevăzute de art. 208 Cod penal, cu precădere cele reglementate de textele
aliniatelor 2 şi 4 ale aceluiaşi articol (furtul de energii cu valoare economică şi
furtul vehiculelor în scopul folosinţei).
Abordarea etiologică a infracţiunilor de furt nu trebuie disociată de
existenţa unei stări de anomie socială prelungită la nivel economic, legislativ şi
moral care afectează România după anul 1989. Aceasta a generat multiple
disfuncţii şi efecte secundare negative cum ar fi creşterea decalajelor între
nivelul aspiraţiilor şi mijloacele legitime de care dispun o serie de indivizi şi
grupuri pentru obţinerea de bunuri, servicii şi valori materiale, diminuarea
autorităţii şi slăbirea funcţiilor de control social a principalelor instituţii
specializate în prevenirea şi combaterea infracţionalităţii precum şi apariţia unor
114
grupuri şi medii sociale care favorizează fenomene de devianţă şi
infracţionalitate în sfera patrimoniului.

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative:

1. Constituţia României din 21 noiembrie 1991. Publicată în


Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991. Emitent
Parlamentul României.
2. Codul civil din 1 ianuarie 1967 actualizat. Publicat în Broşura
nr 0 din 1 ianuarie 1997. Emitent Parlamentul României.

115
3. Codul penal din 1 ianuarie 1969 actualizat. Publicat în
Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997. Emitent
Parlamentul României.
4. Codul de procedură penală din 1 ianuarie 1969 actualizat.
Publicat în Broşura nr. 0 din 1 ianuarie 1996. Emitent
parlamentul României.
5. Legea nr. 197 din 13 noiembrie 2000 pentru modificarea şi
completarea unor dispoziţii din Codul penal. Publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 15
noiembrie 2000.

II. Literatură de specialitate:

1. Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile


Dobrinoiu, Ilie Pascu, Valerică Lazăr – „Drept penal. Partea
specială”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999.
2. Octavian Loghin, Tudorel Toader – „Drept penal. Partea
specială”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – SRL, Bucureşti,
2001.
3. Octavian Loghin, Avram Filipaş – „Drept penal. Partea
specială”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
4. Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache –
„Instituţii de drept penal. Curs selectiv pentru licenţă 2001 şi
2002 cu ultimele modificări ale codului penal”, Editura Trei,
Bucureşti 2001.
5. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor,
Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor

116
Roşca – „Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea
specială”, Vol III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
6. Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Dumitru
Lucinescu, Vasile Padopol, Virgil Rămureanu, Ştefan Daneş,
Gheorghe Dărângă, Dumitru C. Popescu – „Codul penal al
Republicii Socialiste România, comentat şi adnotat. Partea
specială”, Volumul I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1975.
7. George Antoniu, Ştefan Daneş, Marin Popa - „Codul penal pe
înţelesul tuturor”, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995.
8. Constantin Barbu – „Delapidarea şi furtul în paguba avutului
obştesc”, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.
9. Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Vasile Teodorescu –
„Criminalitatea in România în perioada de tranziţie. Teorii,
tendinţe, prevenire”, Editura Lică, Piteşti, 2001.
10. Emil Molcuţ, Dan Oancea – „Drept roman”, Casa de editură
şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1995.
11. Emil Molcuţ, Emil Cernea – „Istoria statului şi dreptului
românesc”, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti,
1996.
12. Constantin Hamangiu – I. Rosseti-Bălănescu, Al Băicoianu
– „Tratat de drept civil”; vol. II; Editura Naţională S. Ciomei;
Bucureşti 1929.
13. Constantin Stătescu, C. Bârsan – „Drept civil-Teoria generală
a drepturilor reale”; Tipografia Universităţii Bucureşti; 1980.
14. G. N. Luţescu – „Teoria generală a drepturilor reale” Editura
didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1974.

117
15. Ion P. Filipescu – „Dreptul de proprietate şi alte drepturi
reale” Editura Actami Bucureşti 1998.
16. Gheorghe Mihai, Gabriel Popescu „Introducere în teoria
drepturilor personalităţii” Editura Academiei Române
Bucureşti 1992.
17. Mihai G. Rarincescu „Curs elementar de drept civil” Vol I
Bucureşti 1947.

III. Practică judiciară.


1. Revista „Dreptul” numerele 1/1990 – 4/2002, „Uniunea
Juriştilor din România”.
2. George St. Badulescu şi George T. Ionescu - „Codul penal
adnotat cu jurisprudenţă şi doctrină română şi franceză”,
Editura Tip ziarului „Curierul judiciar” 1911.
3. Traian Pop, „Codul penal adnotat”, Vol III, Editura Socec,
Bucureşti, 1937.
4. Vasile Papadopol şi Mihai Popovici - „Repertoriu alfabetic de
practică juridică în materie penală, pe anii 1969-1975”,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977.
5. „Revista Română de Drept” nr. 1/1976-3/1989.
6. George Antoniu, Vasile Papadopol, Mihai Popovici,Barbu
Ştefănescu - „Îndrumările date de Tribunalul Suprem şi noua
legislaţie penală” Editura Ştiinţifică , Bucureşti, 1979.
7. G. Antoniu, C. Bulai - „Practică judiciară penală”, vol. III,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1992.
8. Ştefan Crişu, Elena-Denisa Crişu - „Codul penal adnotat cu
practică judiciară (1989-1999)”, Editura Argessis Print, 1999.

118
9. Tudorel Toader - „Drept penal român. Culegere de probleme
din practica judiciară”, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1996.
10. Constantin Sima - „Codul penal adnotat cu practică judiciară
(1969-1995)”, Editura Atlas Lex, 1996.
11. Curtea de Apel Bucureşti – „Culegere de practică judiciară
penală pe anul 1998, cu note de Vasile Papadopol”, Editura
Holding Reporter, Bucureşti, 1998.

119
120