LUCRARE DE LICENŢĂ

1
 CUPRINS

CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE

Secţiunea I: Sediul infracţiunii de tăinuire;

Secţiunea II: Referinţe istorice privind infracţiunea de tăinuire;
Secţiunea III: Elemente de drept comparat;
Secţiunea IV: Noţiunea de patrimoniu ca obiect al ocrotirii penale şi
şi componentelor sale

CAPITOLUL II: ANALIZA INFRACŢIUNII DE TĂINUIRE

Secţiunea I : Conţinutul legal

Secţiunea II: Condiţii preexistente ale infracţiunii de tăinuire
1. Obiectul infracţiunii
- obiectul juridic generic
- obiectul juridic special
- obiectul material
2. Subiecţii infracţiunii
A. Subiectul activ
B. Subiectul pasiv
Secţiunea III: Conţinutul constitutiv al infracţiunii de tăinuire
A. Latura obiectivă
B. Latura subiectivă
Secţiunea IV: Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
Secţiunea V: Practică judiciară

CAPITOLUL III: ANALIZĂ COMPARATĂ A INFRACŢIUNILOR

2
 DE COMPLICITATE ŞI FAVORIZARE A
INFRACTORULUI CU TĂINUIREA

Secţiunea I: Analiză comparată cu infracţiunea de complicitate şi

favorizare a infractorului
Secţiunea II: Analiza complicităţii
Secţiunea III: Situaţii juridice de sancţionare a infracţiunilor de tăinuire
şi favorizare a infractorului

CAPITOLUL V: DELIMITAREA INFRACŢIUNII DE TĂINUIRE

FAŢĂ DE ALTE INFRACŢIUNI

Secţiunea I: Elemente de diferenţiere între infracţiunile de tăinuire şi

complicitate
Secţiunea II: Elemente de diferenţiere între infracţiunile de tăinuire şi
favorizare a infractorului

3
CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE ALE INFRACŢIUNII DE

TĂINUIRE

SECŢIUNEA I: SEDIUL INFRACŢIUNII CONTRA PATRIMONIULUI;

Este bine ştiut că fără respectarea patrimoniului privat sau de stat, nu

poate fi concepută existenţa şi bunul mers al unei comunităţi, al unui stat de
drept, încă din antichitate s-a urmărit şi s-a încercat protejarea patrimoniului
comun sau privat, pedepsindu-se conform obiceiurilor vremii violarea
patrimoniului comun sau privat. S-a constatat astfel încă din cele mai vechi
timpuri că autorii diferitelor furturi atât din patrimoniul comun cât şi din cel
privat au nevoie de terţe persoane care să îi ajute la ascunderea bunurilor
furate, la valorificarea acestora sau chiar la modificarea substanţei bunurilor
furate pentru a le face pierdută urma, îngreunând în acest mod recuperarea
bunurilor respective şi reintroducerea lor in patrimoniul din care au fost
scoase, în timp conturându-se astfel o infracţiune strâns legată de cea de furt,
denumită infracţiunea de tăinuire.
Noţiunea de patrimoniu îşi are originea în latinescul patrimonium,
ceea ce ne face să observăm că ocrotirea acestuia a ocupat un loc important
în preocupările, juriştilor încă din cele mai vechi timpuri.
În legislaţia actuală noţiunea de patrimoniu nu are o definiţie legală,
însă normele juridice fac referire foarte des la acest termen.

4
 În dreptul civil prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor, pe care le are o persoană şi care au o valoare economică, adică,
totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane 1.
Aşadar patrimoniul este un concept juridic ce exprimă un ansamblu de
drepturi şi obligaţii ale unei persoane ca o totalitate independentă de bunurile
pe care la cuprinde la un moment dat patrimoniul, fie că îl privim ca o
entitate strâns legată de persoana subiectului fie ca o universalitate de
drepturi, există în mod obligatoriu la orice subiect de drept. Se înţelege că
din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale şi incorporabile,
bunurile consumptibile sau fungibile, mobile sau imobile, principale şi
accesorii etc. Adică tot ce reprezintă puteri, facultăţi, aptitudini ale
subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice şi a
raporturilor care se nasc prin exercitarea acestor puteri, facultăţi, aptitudini 2.
În accepţiunea dreptului penal noţiunea de patrimoniu are un înţeles
mai restrâns, reprezentând totalitatea bunurilor mobile sau imobile pe care le
posedă la un moment dat o persoană sau o instituţie, noţiune ce o vom
dezvolta în capitolele următoare ale acestei lucrări.
În actualul Cod Penal românesc, infracţiunile contra patrimoniului
sunt cuprinse în titlul III, infracţiunea de tăinuire fiind prevăzută la art.221.
Prin această aşezare în titlul III, în partea specială a Codului penal, a
infracţiunilor contra patrimoniului, imediat după infracţiunile contra
persoanei, subliniază importanţa care se acordă acestor gen de infracţiuni,
statul român acordând o importanţă deosebită protejării patrimoniului, şi
1
T.R. Popescu Brăila - Drept Civil,vol.1, imprimat la Romcart S.A. Bucureşti, 1993, pag 38.
2
Paul Cosmoc - Consideraşii generale asupra patrimoniului, Studii de drept românesc, nr.1/1993 pag.
5-12.

5
incriminând in acelaşi titlu şi fapta de tăinuire întrucât această infracţiune
prin natura ei aduce atingere patrimoniului.
Tăinuirea este inclusă în categoria faptelor contra patrimoniului
întrucât prin comiterea ei se face să se piardă urma bunurilor provenite prin
săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală, îngreunând în acest mod
recuperarea acelor bunuri şi introducerea lor în patrimoniul din care au fost
scoase ilicit. Totodată prin incriminarea tăinuirii se protejează şi activitatea
de înfăptuire a justiţiei3.

SECŢIUNEA II: REFERINŢE ISTORICE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE

TĂINUIRE;

Umanitatea văzută din perspectiva parcurgerii mai multor etape

cronologice, a fost apreciată, ca având rezultate remarcabile din prisma a

3
Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu - Drept penal, partea specială, Editura Europa Nova, 1999,
pag.274

6
două aspecte: capacitatea acesteia de a progresa multidimensional, de a
acumula cunoştinţe, experienţă, de a transmite aceste cunoştinţe şi
experienţe, şi respectiv capacitatea de a reduce efectele negative datorate
progresului tehnologic, economic şi psihosocial.
În cursul diferitelor perioade istorice odată cu apariţia persoanelor
care aduceau atingere patrimoniului, drepturilor sau intereselor altor
persoane, a apărut şi necesitatea pedepsirii acestor persoane pentru a le
determina intr-un fel sau altul să se îndrepte, să nu mai săvârşească
asemenea fapte, pedepsele reprezentând o compensaţie pentru părţile
vătămate.
Cea mai veche lege în acest sens are la bază legea talionului şi este
Codul regelui Hammurabi din Babilon (1972-1749 Î.Hr.), care pedepsea
foarte sever furtul sau pe cel care ascundea hoţul sau bunurile furate, adică
incrimina infracţiunea de tăinuire.
Aceeaşi incriminare a infracţiunii de tăinuire, o regăsim în Grecia
antică în legile lui Lycurg, în Roma antică în Legea celor XII Table. O
referire la infracţiunea de furt, găsim chiar şi în cele zece legi divine ale lui
Moise.
În perioada sclavagistă fapte ca furtul, tâlhăria sau jaful erau aspru
pedepsite4.
Sclavii, în acea perioadă erau consideraţi simple bunuri, deci parte
din patrimoniul unei persoane, cei care ascundeau sclavii fugiţi de pe
domeniile stăpânilor sau facilitau în orice mod fuga acestora erau aspru
pedepsiţi considerându-se că aduceau atingere patrimoniului privat,
4
Emil Molcuţ – Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Şansa, Bucureşti 1993, pag. 39

7
reliefându-se încă de pe atunci o formă primitivă de incriminare şi pedepsire
a infracţiunii de tăinuire, cu toate că nu era definită şi înţeleasă la fel ca în
zilele noastre.
Raportându-se la acea perioadă, acest ajutor se apreciază ca fiind o
faptă contra patrimoniului şi astfel se contura sub forma furtului, dar nu se
poate exclude ideea că era totuşi o formă de favorizare5.
În acel context, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă la al
treilea furt pedeapsa era capitală. Pedeapsa cu moartea se aplica chiar de la
primul furt dacă fapta era gravă. Aceste pedepse deosebit de grave, oglindesc
frecvenţa furturilor şi insecuritatea socială din acea perioadă, conducătorii
fiind obligaţi să ia masuri atât de inumane împotriva hoţilor pentru a controla
cât de cât fenomenul.
Sistemul de drept modern, deşi a eliminat unele exagerări cu privire
la pedepsele aplicate anterior, au menţinut un regim destul de sever pentru
pedepsire anumitor infracţiuni, totodată extinzând cadrul incriminărilor şi la
alte fapte specifice relaţiilor de muncă, economice, sociale interpersonale din
societatea modernă6.
Primele reglementări considerate foarte detaliate, au apărut în dreptul
românesc odată cu pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, codicele
penale ale lui Alexandru Sturza, în Moldova şi a lui Ştirbei Barbu în
Muntenia.

5
Ştefan Cocoş – Drept roman, Bucureşti, Editura All Beck1999, pag.25
6
Teodor Vasiliu – Codul Penal al României, comentat şi adnotat, Partea ganerală, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti,1977, pag.27

8
 Codul Penal român din 1864, cu toate că a fost copiat în mare măsură
după Codul Penal francez, conţine numeroase incriminări inspirate din Codul
Penal prusac, privitoare la apărarea tuturor valorilor sociale.
Dreptul penal român încearcă să se alinieze reglementărilor europene
de drept penal, urmărindu-se prin aceasta apărarea a unei largi sfere de valori
sociale.
Codul penal român din 1936 cuprindea incriminarea infracţiunilor ca:
furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, mutarea semnelor de hotar,
jocul de noroc, specula contra economiei, restrângând toate infracţiunile
contra patrimoniului şi grupându-le după obiectul juridic7.
Cele mai importante schimbări legislative, au avut loc între anii 1944
– 1989, în toate domeniile dreptului. Codul Penal având ca sursa ideologia
sovietică, fiind introdus pentru prima dată în dreptul românesc termenul de
„avut obştesc”, apărând astfel prima ocrotire discriminatorie a avutului
statului.
Odată cu adoptarea acestui Cod Penal se incriminează ca infracţiune
tăinuirea, aşa cum o cunoaştem azi, acest lucru fiind rezultatul dezvoltării
fenomenului infracţional de însuşire şi valorificare a bunurilor provenite prin
comiterea de diverse infracţiuni. Incriminarea infracţiunii de tăinuire, vine în
sprijinul organelor competente, fiind un instrument util în combaterea
infracţiunilor de tot felul.
Importante modificări în legislaţia penală româna au apărut odată cu
adoptarea Constituţiei din 1991, când se renunţă la apărarea discriminatorie a
avutului statului, abrogându-se integral Titlul IV din Codul Penal,
7
Teodor Vasiliu – opera citată, pag. 59

9
proprietatea fiind definită ca publică şi privată, ocrotirea statului fiind
aceeaşi pentru ambele forme de proprietate, infracţiunile contra
patrimoniului fiind incriminate în Titlul III din Codul Penal, sub titlul
„Infracţiuni contra patrimoniului”, (art. 208 – 222)8.
Caracteristic infracţiunilor incluse în acest titlu este că prin săvârşirea
lor se vatămă relaţii sociale de aceeaşi natură, adică relaţiile care se
constituie şi se dezvoltă în jurul unor valori importante pentru societate.
Cu toate că în aparenţă, tăinuirea, nu reprezintă o infracţiune contra
patrimoniului, acesta conferă altor infracţiuni, ca de exemplu: furtul sau
tâlhăria, un caracter organizatoric în săvârşirea acestora. Nu se exclude nici
faptul că persoana care săvârşeşte infracţiunea de tăinuire face parte dint-o
organizaţie criminală, ea fiind ultima verigă în procesul valorificării
bunurilor provenite în urma comiterii de infracţiuni contra patrimoniului 9,
astfel explicându-se legătura infracţiunii de tăinuire cu celelalte infracţiuni
contra patrimoniului.
În actualul Cod Penal infracţiunea de tăinuire este definită la Titlul
III, art221 astfel:
„Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun, ori înlesnirea
valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte
prevăzută de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea pentru sine
ori pentru altul a unui folos material, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 luni
la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

8
Decizia nr. 1/1993 – Curtea Constituşională
9
A.Stoica – Drept penal, Partea specială, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti . 1976. pag. 261

10
 Tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se
pedepseşte10.”

SECŢIUNEA III: ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Într-o privire de ansamblu, toate sistemele de drept modeme cuprind

reglementări ample ale infracţiunilor care aduc atingere proprietăţii şi cele
care împiedică înfăptuirea justiţiei, ca o consecinţă firească a importanţei pe
care o capătă relaţiile sociale privitoare la proprietate şi cele referitoare la
înfăptuirea justiţiei în vederea dezvoltării societăţii şi stimularea interesului
individului la progresul societăţii.
10
Codul Penal – art.221

11
 În orice stat democratic, evoluţia societăţii umane, în complexitatea
acesteia, a demonstrat că necesitatea protejării unor relaţii sociale - care au
început a fi stânjenite - a impus o politică legislativă prin care fiecare organ
investit cu atribuţii legislative a redactat şi emis legi ordinare sau a modificat
conţinutul celor existente, în sensul că faptele catalogate ca ilicite să fie
incriminate, conferind în această direcţie o garanţie ca relaţiile sociale
ameninţate să reintre pe parcursul interacţionării lor normale.
Societăţile civile europene au înţeles importanţa relaţiilor
patrimoniale, bazate pe interese reciproce, şi le-au reglementat, în
complexitatea lor, sub toate aspectele: civil - aspectele de fond şi formă;
procedural civil- mecanismul de valorificare a unor drepturi şi interese
legitime; penal - atunci când aceste relaţii denaturează în prejudicii
considerabile adresate fie patrimoniului, fie persoanei, caracterizate prin
pericol social deosebit.
Transparenţa procesului jurisdicţional a demonstrat că există situaţii
în care înfăptuirea justiţiei poate intra într-un impas care ar putea afecta
rezultatul judecăţii sub diferite forme: ajutarea infractorului să dispară sau să
se sustragă etapelor realizării justiţiei, mărturia mincinoasă, denunţarea
calomnioasă etc.
Aceste posibilităţi care ar putea interveni au fost reglementate în
fiecare stat de drept, în sensul incriminării şi pedepsirii acestora, pentru ca
realizarea justiţiei să consfinţească ordinea de drept existentă în cadrul
oricărui stat democratic, ordine ce a fost stabilită prin conduită şi voinţa
majorităţii cetăţenilor din statele în cauză.
Ţările democratice au realizat că justiţia, ca valoare socială, nu are

12
doar valenţe abstracte, pentru că acţiunile ilicite menţionate pun în pericol nu
numai justiţia ca ideal şi valoare socială necesar a fi permanent asigurată şi
protejată de puterea publică, ci şi drepturi, libertăţi sau interese concrete ale
persoanelor11.
Cadrul legal în domeniul dreptului penal este instituit de Constituţia
României - ca lege fundamentală - şi Codul Penal, ca ansamblu al normelor
imperative ce incriminează faptele antisociale, completat de unele legi
speciale. Se observă astfel că aceste acte normative au fost promulgate,
Constituţia în 1991 şi Codul Penal în 1968, înaintea oricărei încercări a
clasei politice conducătoare de aderare la structurile europene şi cele nord-
atlantice. Această menţiune îşi are relevanţa în faptul că sfera faptelor
antisociale incriminate şi pedepsite, sub orice formă, chiar şi alternativ, este
destul de largă ca să corespundă cerinţelor, în acest domeniu, pentru
integrarea în Uniunea Europeană şi NATO.
În primul rând, preocuparea legiuitorului român este de apreciat în
sensul realizării unui Cod penal cuprinzător, obiectiv, nediscriminator şi să
corespundă viitoarelor realităţi, ce ar putea aduce atingere unor valori sociale
şi ar intra sub incidenţa sa.
În al doilea rând, intenţia indirectă a acestuia a fost de a alinia
actualul Cod penal, cu modificările aduse în ultimul deceniu, în rândul
codurilor din sistemul dreptului continental.
Pentru a individualiza în mod obiectiv infracţiunile de tăinuire,
favorizare a infractorului şi complicitate este necesar să se studieze

11
D.A. Stoica - opera citată, p.l12.

13
reglementările referitoare la aceste trei infracţiuni din unele coduri europene:
Codul Francez de la 1 septembrie 1994, Codul Spaniol din 1973, Codul
German din 1881, Codul Italian din 1930, Codul Portughez din 1982 şi
Codul SUA.
Cea mai recentă reglementare în materie penală din sistemul de drept
continental este Codul penal francez, intrat în vigoare la 1 septembrie 1994.
Cu privire la noutatea acestuia, putem aprecia ca acesta este caracterizat prin
trăsături de obiectivitate şi aliniere la noile realităţi economico-sociale, în
scopul combaterii noilor fenomene manifestate în procesul infracţional
(crima organizată sau infracţionalitatea transfrontalieră).
Cu privire la infracţiunile contra patrimoniului, Codul penal francez
consacră în Cartea a III - a a codului "Crimele şi delictele contra bunurilor".
În primul titlu al cărţii se încadrează incriminările referitoare la furt
(sub formă simplă, fiind sancţionat cu pedeapsă privativă de libertate până la
3 ani şi sub mai multe forme agravante - furtul cu violenţă de către o
persoană înarmată ori de o bandă organizată - care ajung a fi pedepsite cu
10-25 de ani sau cu pedeapsa privativă de libertate pe viaţă, plus cu amendă,
în raport cu consecinţele produse prin infracţiune), la extorcare (obţinerea
prin violenţă, ameninţare a unei semnături, angajament, renunţări la un drept,
remitere de fonduri, dezvăluirea unui secret), la şantaj, abuz de încredere, la
escrocherie12.
În cadrul Titlului II este incriminată, pe lângă distrugere, degradare,
deteriorarea de bunuri, fapte frauduloase săvârşite prin intermediul
calculatoarelor şi infracţiunea de tăinuire.
12
l' Nouveau Code penal- Editions u.G.E. Paris. 1993.

14
 În dreptul penal francez tăinuirea nu prezintă un pericol social
ridicat. Reglementarea acesteia vizează înlesnirea oferită autorului unei
infracţiuni de furt, fie sub formă simplă, fie sub formă agravată, prin care îi
asigură acestuia însuşirea bunurilor rezultate din comiterea infracţiunilor,
prin ascunderea acestora sau îi asigură contravaloarea bunurilor, rezultată
printr-o activitate comercială ilicită.
În doctrina penală franceză, tăinuitorul apare în calitate de infractor
ca urmare a unei activităţi ingrate desfăşurată de acesta: cea de valorificare a
unor bunuri corpuri delicte. Nu în puţine cazuri, doctrinarii francezi au
alăturat comiterea infracţiunii de tăinuire de conceptul de crimă organizată.
Această conjugare la nivel conceptual a fost determinată de un alt fenomen
contemporan dezvoltat la o anumită categorie de infractori: asocierea în
vederea comiterii unor infracţiuni, punerea în execuţie a rezoluţiei
infracţionale pe parcursul căreia grupul de persoane se organizează şi
evoluează13.
În concluzie, tăinuirea în dreptul penal francez rămâne o infracţiune
de sine stătătoare, care întregeşte sistemul de garanţii impus pentru apărarea
principalei valori sociale: patrimoniul şi, implicit, relaţiile legate de
proprietate. Cu privire la noţiunea de favorizare a infractorului şi la celelalte
infracţiuni ce vizează înfăptuirea justiţiei, Codul penal francez incriminează
în Cartea a-IV-a a Titlului II, atingerile aduse autorităţii statului. În
Capitolul II sunt incriminate faptele care aduc atingere administraţiei
publice, în Capitolul III sunt incriminate faptele de îndeplinire a îndatoririlor

13
Jean Prade/- Droit penale economique, Editure Dallez, 1990.

15
de serviciu în mod necinstit, iar în Capitolul IV sunt incrilninate faptele care
aduc atingere justiţiei.
Interesantă este voinţa legiuitorului francez de a introduce capitolul
privitor la faptele ilicite care aduc atingere justiţiei în titlul referitor la
atingerile aduse autorităţii statului. Un argument ar fi acela că valoarea
primordială într-un stat democratic este autoritatea statală. Consacrarea unei
astfel de valori supreme se datorează unei concepţii individuale şi unitare
asupra statului de drept. Acesta presupune cele trei puteri: puterea
legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească14.
Această concepţie are rolul de a consolida relaţiile dintre puterile
statului, conferindu-le, fiecăreia, importanţa pe care o merită şi atribuţiile pe
care să le folosească drept pârghii în asigurarea unui climat de linişte socială,
unei armonii între categoriile variate ale societăţii şi unei politici legislative
civile şi penale eficiente şi în strictă concordanţă cu realitatea.
Capitolul IV din Codul penal francez incriminează următoarele fapte:
nedenunţarea unei infracţiuni, distrugerea de documente ce ar putea constitui
probe, intimidarea unei persoane - care a fost victima unei crime, de a nu
face plângere sau a reveni asupra plângerii, refuzul de a face dreptate sau de
negare a dreptăţii săvârşit de un magistrat, influenţarea sau intimidarea unui
judecător, arbitru, interpret, expert, avocat al unei părţi fapta unui magistrat,
arbitru, expert de a primi daruri, avantaje, pentru a îndeplini sau a se abţine
de la un act al funcţiei; fapta de a nu aduce la cunoştinţa organelor judiciare
a probei inocenţei unei persoane; mărturia mincinoasă; încercarea de a

14
S. Gilbert Tixier -- Droit peDale, Editure Da11cz, 1994.

16
determina mărturia mincinoasă.
În Secţiunea a III-a se incriminează faptele care aduc atingere
respectului datorat justiţiei, denunţarea calomnioasă şi nerespectarea
măsurilor de siguranţă.
Favorizarea infractorului este prevăzută în Secţiunea a II-a şi
completează multitudinea infracţiunilor menite să protejeze valoarea socială
a înfăptuirii justiţiei.
Faţă de Codul penal român, cel francez are o viziune proprie asupra
atingerilor aduse acestei valori sociale. Se observă că abundenţa de
incriminări vizează acoperirea unei sfere cât mai largi a posibilelor fapte
ilicite, dar aduce ca noutate incriminarea faptelor care aduc atingere
respectului datorat justiţiei (art.434). Dacă unii doctrinari au considerat ca
ineficace această reglementare, noutatea în cauză, mai presus de orice,
consfinţeşte rolul autorităţii judecătoreşti în cadrul statului democratic.
O altă apreciere distinctivă de dreptul nostru penal este aceea a
includerii în această categorie de infracţiuni a unor fapte de corupţie
săvârşite de magistraţi sau experţi. Această individualizare originală
urmăreşte tocmai să privească orice atingere adusă autorităţii judecătoreşti ca
o atingere adusă înfăptuirii justiţiei.
În acest context creat de legislaţia franceză, infracţiunea de favorizare a
infractorului urmăreşte a viza numeroasele relaţii sociale care ar putea intra
sub incidenţa acestei incriminări şi, mai mult, de a elimina toate posibilităţile
prin care o persoană oarecare ar putea ajuta un infractor, sub orice formă şi
să aducă astfel perturbaţii procesului de judecată şi tragere la răspundere a
persoanei acuzate.

17
 În doctrina franceză s-a pus problema în ce măsură favorizarea unui
infractor acuzat că ar fi comis o infracţiune ce prezintă un pericol social
scăzut, se poate diferenţia de favorizarea unui infractor care a comis o faptă
ilicită ce prezintă pericol social mai ridicat.
Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că nu se poate vorbi despre o
diferenţiere clară. Ambele cazuri reprezintă favorizări explicite, dar acestea
trebuie privite sub aspectul abstractului. Adică, fiecare dintre cele două
infracţiuni trebuie privite individual, iar aprecierea relaţiei infracţionale
trebuie circumscrisă situaţiilor care le caracterizează şi individualizează.
Bineînţeles că, între cele două exemple anterioare există o legătură la nivel
structural şi conceptual, dar luând fiecare caz în parte, aprecierea trebuie să
fie influenţată de specificul cauzei15. Mai presus de toate, incriminare a unei
astfel de fapte ilicite asigură protecţia unei relaţii sociale specifice.
În celelalte coduri penale europene de influenţă franceză, în
incriminarea faptelor de tăinuire şi favorizare a infractorului se continuă
concepţia impusă de dreptul penal francez.
Codul penal portughez, intrat în vigoare la 23 septembrie 1982,
reglementează, în Titlul IV, infracţiunile contra patrimoniului sub denumirea
"Crime contra proprietăţii". Sunt incriminate faptele de furt simplu, furt
calificat, furtul între membrii familiei, furtul din necesitate, înşelăciunea,
şantajul, frauda în dauna creditorilor. Tăinuirea nu este prevăzută expres, dar
se poate deduce din alte incriminări.
Consideraţia pentru care legiuitorul portughez nu a recurs la

15
Ge,1I!vif!ve Grinndiceli - De1age, Droit pena1e, Ed.Dallcz, 1995. 19 Codul penal portughez (22
septembrie 1982).

18
incriminare a unei astfel de fapte este că aceasta nu prezintă pericol social,
de multe ori persoana vizată de o astfel de incriminare aflându-se în
necunoştinţă de cauză (eroare de fapt).
Cu privire la infracţiunile care aduc atingere înfăptuirii justiţiei şi
implicit, la favorizarea infractorului, Codul penal portughez incriminează în
Capitolul II faptele de evadare din locurile de detenţie a unei persoane legal
deţinute, nerespectarea obligaţiilor impuse de o hotărâre judecătorească etc.
În Capitolul III sunt incriminate faptele îndreptate contra realizării justiţiei:
declaraţia mincinoasă a unei părţi în proces, mărturia mincinoasă,
determinarea la mărturia mincinoasă, denunţarea calomnioasă, simularea de
infracţiune, obţinerea prin violenţă şi ameninţare de declaraţii, represiune a
contra unei persoane inocente, arestarea ilegală etc16.
Favorizarea infractorului este prevăzută ca infracţiune în Codul
penal portughez. Această incriminare priveşte ajutorul - sub orice formă, dat
unei persoane împotriva căreia s-a dovedit comiterea unei infracţiuni şi care
a fost pusă sub acuzaţie.
În art.411 s-a incriminat favorizarea infractorului săvârşită de un
funcţionar. Această faptă este considerată a prezenta un pericol social mai
ridicat decât cea anterioară. Calitatea subiectului activ, respectiv cea de
funcţionar, conferă incriminării în cauză un caracter calificat.
Această dublă incriminare a unei posibile infracţiuni ţine doar de
calitatea infractorului de a fi funcţionar sau a nu fi funcţionar. Legea penală
portugheză nu face distincţia dintre un funcţionar public şi un funcţionar ca

16
Codul penal gennan (1881).

19
noţiune singulară. Prin menţionarea termenului de funcţionar, în cadrul
normei în cauză, fără a face vreo distincţie, se doreşte a se acoperi o gamă
largă de persoane ce a putea intra sub incidenţa prezentei norme juridice
penale.
Codul penal german, în vigoare din 1881, reglementează în capitole
diferite, atacurile contra proprietăţii. În Capitolul al XIX-lea se cuprind
următoarele infracţiuni: furtul simplu, furtul agravat, furtul săvârşit cu arme
sau în bandă, abuzul de încredere, furtul atenuat când este comis de o rudă
ori de cel care locuieşte împreună cu victima, folosirea ilicită a unui
autovehicul, sustragerea de energie electrică. În Capitolul XX se
incriminează furtul comis prin violenţă şantajul şi şantajul cu violenţă17.

SECTIUNEA IV: IMPORTANŢA OCROTIRII PATRIMONIULUI PRIN

, , NORMELE DREPTULUI PENAL”

Noţiunea de patrimoniu îşi are originile în termenul latinescul

17
Codul penal gennan (1881).

20
patrimonium, care etimologic provine de la pater, care înseamnă putere18.
În legislaţia actuală noţiunea de patrimoniu nu are o definiţie legală,
însă normele juridice fac referire la acest termen. În accepţiunea legii penale
noţiunea de patrimoniu nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Din
punctul de vedere al dreptului civil patrimoniul înseamnă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au o valoare
economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea
drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane19.
Aşadar, patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de
drepturi şi obligaţii ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate
independentă de bunurile pe care le cuprinde la un moment dat patrimoniul;
fie că îl privim ca o entitate strâns legată de persoana subiectului fie ca o
universalitate de drepturi există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar
când pasivul depăşeşte activul); el nu se poate niciodată înstrăina ci se poate
transmite la moartea subiectului în momentul când voinţa acestuia care îi dă
caracterul de unitate, se stinge. Din cuprinsul patrimoniului fac parte,
bunurile corporale şi incorporale, bunurile comsumtibile sau fungibile,
mobile sau imobile, principale şi accesorii, etc. Adică tot ceea ce reprezintă
puteri, facultăţi, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al
valorii lor economice şi a raporturilor care se nasc din exerciţiul acestor
puteri, facultăţi, aptitudine20.
În dreptul penal, care apără valorile şi relaţiile sociale esenţiale ale

18
Ştefan Cocoş, Drept roman, voI. 1, Ed. Ari press, Bucureşti, 1996, pag. 200
19
R.Popescu-Brăila, Drept Civil, voLI imprimat la Romcart S.A,Bucureşti, 1993,pag.38
20
Paul Cosmoc, Consideraţii generale asupra patrimoniului, Studii de drept românesc, fir. 1/1993 pag.
5-12.

21
societăţii, care sunt prevăzute în C. Pen şi alte legi penale sau nepenale cu
dispoziţii penale, noţiunea de patrimoniu, nu este reglementată, dar se face
referire la unele elemente care îl compun: proprietate", "bunuri mobile sau
imobile", etc. Noţiunea de patrimoniu, în doctrina penală, este raportată la
infracţiunile care se pot comite împotriva acestuia şi are un înţeles mai
restrâns, făcând referire la bunuri, nu ca la o universalitate de bunuri,
drepturi şi obligaţii, ci în individualitatea lor susceptibile de a fi sustrage de
făptuitor prin mijloace frauduloase. Infracţiunea n-ar putea fi niciodată
îndreptată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, deoarece
acesta va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor din
care se compune. Infracţiunea se îndreaptă contra bunurilor care fac parte din
patrimoniu, la activul acestuia, însemnând bunurile şi implicit drepturile,
pasivul care reprezintă obligaţiile sau datoriile nu prezintă nici un interes
pentru infractor. După cum se poate observa, între bun şi patrimoniu există
corelaţia de tipul: parte-întreg21.
După cum este reglementat un bun, se poate deduce ce caracter avea
proprietatea din care a fost sustras de către infractor. Există o clasificare
prevăzută în normele juridice pe baza unor caracteristici distincte fiecărei
categorii de bunuri, precum şi în funcţie de forma de proprietate în care se
află.
Bunurile publice se regăsesc în prevederile Constituţiei, în art.135
alin. 4 care prevede: "Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de
comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorific abil şi
acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele
21
Gheorghe Beleiu. Drept civil român, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1995, pag. 91.

22
naturale ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice.", dar sfera bunurilor publice este
lărgită şi de Legea nr.18/1991 privind fondul funciar ca şi Legea nr.56/1992
privind frontiera de stat a României şi Legea nr.69/1991 privind
administraţia publică locală.
În sensul Legii 18/1991 coroborată cu act. 475-478 C. Civ., fac parte
din domeniul public următoarele bunuri: terenurile pe care sunt construcţii
de interes public, pieţele, căile de comunicaţii (drumuri, căi ferate), reţelele
stradale, parcuri publice, porturi, aeroporturi, terenuri cu destinaţie
forestieră, albiile râurilor (Dunărea are un regim special ca fluviu), cuvele
lacurilor de interes public, trenuri pentru rezervaţii naturale, monumentele de
orice natură (istorice sau naturale ), terenurile pentru nevoile apărării
statului, terenurile pentru uz public, terenurile precum şi institutele de
cercetare ştiinţifică şi de învăţământ agricol sau silvic.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 105/2001 privind frontiera de stat prevede
"culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat fac parte din
domeniul public al statului şi se administrează de către autorităţile
administraţiei publice locale, în condiţiile stabilite prin hotărâre a
Guvernului".
Bunurile publice locale sunt reglementate de Legea 69/1991
modificată şi republicată la 18 aprilie 1996, reprezentând totalitatea
terenurilor şi clădirilor precum şi al accesoriilor acestora, unde îşi desfăşoară
activitatea organele locale sau reprezintă interes public local, precum şi
organele centrale din teritoriu sau reprezintă interes naţional.
Alte norme care reglementează domeniul public se regăsesc în Legea

23
nr. 17 din 9 august 1990 stabileşte regimul juridic al apelor maritime22.
Caracteristic proprietăţii publice este şi faptul că este inalienabilă,
însemnând că nu poate avea alt proprietar de drept decât statul român,
reprezentat prin unităţile administrativ-teritoriale şi instituţii publice. Statul
român, în baza unor reglementări specifice, poate pentru o valorificare mai
bună a unui bun public să îl cesioneze sau să îl închirieze unei persoane
juridice sau fizice, publice sau private, dar niciodată să îl vândă.
Bunurile proprietate privată, nu sunt reglementate de Constituţie, dar
acestea pot fi identificate prin interpretarea logică a legii, folosind procedeul
"per a contrario", astfel, ce nu este proprietate publică sigur este proprietate
privată, deoarece nu există altă formă de proprietate. Această situaţie rezultă
din art.135 alin.2 din Constituţie: "Proprietatea este publică sau privată".
Legea penală nu este interesată de titularul proprietăţi; această aserţiune
reiese şi din art.41 alin.2 .din Constituţie Proprietatea privată este ocrotită în
mod egal de lege, indiferent de titular": persoană fizică sau persoană juridică
privată, ori statul.
Bunurile mobile sunt în proprietate privată, dacă se află în posesia
sau proprietatea unei persoane fizice sau juridice private, ori sunt accesorii
unui bun imobil privat în conformitate cu principiul "accessorium sequitur
suun principale" ("bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului său
principal").
Bunurile private nu sunt inalienabile, astfel proprietarul, persoană
fizică, juridică sau statul în limita legii poate dispune de acestea după

22
Republicată în MOf. DT. 765/21 octombrie 2002. 8 I.P.Filipescu, op. cit pag. 75.

24
propriul interes. Proprietarul are drept asupra bunurilor sale de: "usus,
fructus şi abusus", fără a fi tulburat din drepturile pe care le are asupra
bunului, deci proprietarul de facto şi de iure are prerogative asupra bunului
său de: dispoziţie, posesie şi folosinţă, fiind singurul în măsură de a schimba
starea de fapt în care se află acesta23.
Persoanele care administrează şi pot avea în posesie aceste bunuri,
aflate în proprietate privată sunt de trei categorii, persoane fizice, persoane
juridice şi statul.
Persoanele fizice şi persoanele juridice sunt reglementate şi definite în
baza dispoziţiilor Decretului fir. 31/1954.
- Persoana fizică este definită ca subiectul individual de drept, adică
omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.
-Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică "un
colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege este titular de
drepturi subiective şi obligaţii civile. În art. 26 lit. e din Decretul fir.
31/1954 se stipulează condiţiile care caracterizează o persoană juridică,
astfel: se defineşte ca persoană juridică, orice organizaţie "care are o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui
scop anume în acord cu interesul obştesc,,24.
- Statul ca persoană juridică publică poate avea o proprietate privată
în conformitate cu Legea nr.31/1990 art. 35 care stabileşte că: "bunurile
constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia, deci dacă este o
regie autonomă sau o societate comercială cu capital social majoritar de stat
23
I.P. Filipescu. Op. cit, pag. 75.
24
Gh. Beleiu, op. cit., pag. 71.

25
şi are bunuri aduse aport în întreprindere, acestea devin proprietatea privată a
statului. Potrivit art. 5 din Legea nr. l5/1990 "Regia autonomă este
proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar în exercitarea dreptului de
proprietate regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de
bunurile pe care le are în patrimoniu"; iar în art.20 alin.2 din aceeaşi lege se
prevede că "bunurile din patrimoniul societăţii sunt proprietatea acesteia" 25.

25
I.P. Filipescu. Op. cit, pag. 105.

26
CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACŢIUNII DE TĂINUIRE

SECŢIUNEA I: CONŢINUTUL LEGAL

Recuperarea bunurilor scoase dintr-un patrimoniu prin săvârşirea unei

fapte prevăzute de legea penală este împiedicată dacă aceste bunuri sunt
primite sau dobândite de o altă persoană, dacă sunt transformate sau dacă li se
înlesneşte valorificarea. Asemenea fapte prezintă pericol social, deoarece,
făcând ca să li se piardă urma bunurilor şi împiedicând, în felul acesta,
reîntoarcerea lor în patrimoniul din care au fost scoase în mod ilicit, aduc
atingere, ca şi celelalte fapte prevăzute ca infracţiuni contra patrimoniului,
relaţiilor sociale cu caracter patrimonial. Întrucât, intervenind după săvârşirea
faptei din care provin bunurile respective, primirea dobândirea, transformarea
sau înlesnirea valorificării acestor bunuri nu constituie o activitate de
complicitate, fapta a fost incriminată distinct sub denumirea de tăinuire. În

27
situaţia unei promisiuni repetate de a tăinui bunuri ce urmează a fi sustrase şi
întărirea acestei promisiuni prin cumpărarea repetată a unor bunuri cunoscând
că acestea provin din furt constituie, în conformitate cu dispoziţiile art.26 Cod
penal, complicitate la infracţiunea de furt26.
Ca infracţiune distinctă, tăinuirea şi-a găsit locul în raport cu obiectul
său juridic, în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, chiar dacă bunul
tăinuit nu provine dintr-o faptă prevăzută ca infracţiune patrimonială,
deoarece ceea ce interesează sunt relaţiile sociale legate de obiectul material
al infracţiunii, care constituie un bun patrimonial27.
Infracţiunea de tăinuire, deşi este o infracţiune autonomă, ea nu poate
fi totuşi concepută fără o faptă prevăzută de legea penală din care provine
bunul tăinuit. Condiţionarea infracţiunii de tăinuire de săvârşirea anterioară a
altei fapte din care provine bunul tăinuit, o caracterizează pe aceasta, ca fiind,
în acelaşi timp, şi o infracţiune corelativă28.

26
Decizia l1T.558/0 1 ian.1998 a Curţii de Apel Timişoara, Sec.Pen.
27
V. Dongoroz, Gh.Daranga, Explicaţii teoretice ale Codului penal vol.III, pa.145.
28
V. Dongoroz, S.Kahane - Drept penal. Partea specială, vol.IIl pag.572.

28
SECŢIUNEA II: CONDIŢII PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII DE
TĂINUIRE

1. Obiectul infractiunii

a) Obiectul juridic special.

Infracţiunea de tăinuire, făcând parte din categoria infracţiunilor

contra patrimoniului, are ca obiect juridic special, în primul rând, relaţiile
sociale cu caracter patrimonial. Este vorba, ca şi în cazul celorlalte infracţiuni
din aceeaşi categorie, de ocrotire, prin incriminarea faptei, a integrităţii
patrimoniului. Ocrotirea penală se realizează, însă, în cazul tăinuirii, prin
asigurarea reîntoarcerii în patrimoniu a bunurilor care au fost scoase în mod
ilicit din cadrul acestuia.
În afara relaţiilor sociale cu caracter patrimonial, tăinuirea aduce
atingere şi relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, deoarece, făcând
să se piardă urma bunurilor scoase în mod ilicit din patrimoniul unei
persoane, prin săvârşirea ei se stânjeneşte, în acelaşi timp, identificarea şi
sancţionarea infractorilor, ceea ce constituie o împiedicare a înfăptuirii
normale a justiţiei29.

b) Obiectul material
29
V. Dongoroz, S.Kahane - op.cit., vol.IIl, pag.570.

29
 Infracţiunea de tăinuire are ca obiect material bunul tăinuit, adică
bunul care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, pe care tăinuitorul
l-a primit, dobândit, transformat sau a cărui valorificare a înlesnit-o.
Deşi textul nu arată în mod expres că bunul trebuie să fie mobil,
totuşi, întrucât în mod firesc, numai un astfel de bun poate fi tăinuit, cerinţa
ca bunul să fie mobil rezultă, implicit, din definiţia infracţiunii.
Obiectul material al infractiunii poate fi constituit dintr-un singur bun
mobil sau din mai multe asemenea bunuri; legiuitorul a folosit singularul
pentru caracterizarea obiectului material al infractiunii, dar aceasta nu
înseamnă ca fapta nu se poate referi şi la o pluralitate de bunuri. Bunul sau
bunurile trebuie să provină dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Nu pot
constitui obiect material al infractiunii bunurilor care provin dintr-o faptă ce
nu se încadrează în sfera penalului (ex. faptă prevăzută ca fiind contravenţie).
Nu este însă necesar ca fapta prevăzută de legea penală din care provine
bunul să constituie neapărat infractiune pentru cel care a săvârşit-o. Ca
urmare, fapta nu constituie infractiune atunci când ea a fost săvârşită de un
alienat mintal, un minor iresponsabil sau dacă - în momentul comiterii,
făptuitorul se afla în eroare de fapt.
De regulă, obiectul material al infractiunii de tăinuire este un bun care
provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală tot ca infractiune contra
patrimoniului (furt, înşelăciune, abuz de încredere, etc.). Poate constitui însă
obiect material al infractiunii de tăinuire şi un bun provenit dintr-o faptă
prevăzută de legea penală ca altă infractiune (luare de mită, trafic de
influenţă, şantaj, etc.). Un acelaşi bun poate constitui obiectul material al mai

30
multor infracţiuni de tăinuire, dacă, cu privire la acel bun, se săvârşesc, în
mod succesiv, acte de tăinuire de către persoane diferite, care cunosc
provenienţa sa ilicită. În sfârşit, nu interesează dacă cel care a săvârşit fapta
din care provine bunul tăinuit a fost sau nu descoperit, ori dacă, fiind
descoperit, a fost sau nu pedepsit. Cea ce interesează este ca bunul să provină
dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

2. Subiectii infractiunii

Existenţa infractiunii de tăinuire nu este condiţionată de vreo calitate

specială a făptuitorului, ceea ce înseamnă ca infracţiunea poate fi săvârşită de
orice persoană.
Infracţiunea de tăinuire poate fi săvârşită şi de proprietarul bunului
tăinuit, dacă acel bun provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi
săvârşită în dauna posesorului legitim al bunului. Totuşi, subiect al
infractiunii de tăinuire nu poate fi autorul faptei din care provine bunul şi nici
instigatorul sau complicele acestuia30, în afară de cazul în care, ulterior
săvârşirii faptei, în afara împărţirii produsului, infractorii au primit, dobândit
etc. de la autor, bunuri, în scop de a obţine un folos material31.
În acest caz, tăinuirea intră în concurs cu instigarea sau complicitatea,
apărând ca o activitate nouă, independentă de participarea la săvârşirea

30
V.Dongoroz, S.Kahane, Op.cit., vol.III, pag.571
31
Gh.Daringa, M.Zeles - Infracţiunea de tăinuire contra avutului personal sau particular, RRD 4/1971, pag.47-48.

31
infractiunii din care provin bunurile respective.
Infracţiunea de tăinuire este susceptibilă de săvârşire cu participaţie,
atât în forma coautoratului cât şi în forma instigării sau a complicităţii.
Dacă trei sau mai multe persoane primesc împreună bunurile sustrase
de o altă persoană, fapta lor se încadrează în art.221 C. penal., reţinându-se
totodată circumstanta agravantă prevăzută în art.65 lit. a C. penal.
Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, faţă
de care s-a comis fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul
tăinuit. Poate exista un subiect pasiv ori o pluralitate, după cum fost un singur
deţinător sau posesor ori mai multi.

SECŢIUNEA III: CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII DE

TĂINUIRE

A. Latura obiectivă.

32
 Infracţiunea de tăinuire are conţinuturi alternative; ea se poate realiza,
sub aspectul elementului material, prin săvârşirea uneia din următoarele
acţiuni: primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării unui
bun prevăzut dintr-o faptă prevăzută de legea penală.
A primi un bun înseamnă a lua bunul în posesie sub orice titlu
(depozit, gaj etc.). Bunul poate fi primit direct de la cel care a săvârşit fapta
din care provine acel bun sau prin intermediul unei alte persoane.
Au fost exprimate opinii diferite în legătură încadrarea faptei celui ce
distruge bunul chiar în momentul primirii. Astfel, după o opinie32 (V. Sopon),
fapta constituie infracţiunea de tăinuire, iar după altă opinie33 (Gh. Daringa,
M. Zeles), infracţiunea de favorizare a infractorului. Ne însuşim această din
urmă opinie, deoarece, cel ce distruge bunul, cunoscând că provine dintr-o
infractiune, chiar în momentul în care primeşte acel bun, nu urmăreşte
realizarea unui interes material - aşa cum cere art.221 C penal - ci ştergerea
urmelor infractiunii, pentru a-l scăpa de pedeapsă pe infractor. Aşadar, fapta
nu poate constitui decât infracţiunea de favorizare a infractorului, afară de
cazul în care distrugerea este săvârşită cu intenţia de a pricinui o pagubă
proprietarului acelui bun, caz în care fapta va constitui infractiune de
distrugere.
Dobândirea bunului, cea de-a doua modalitate de săvârşire a
infractiunii, constă în luarea bunului în stăpânire, în mod definitiv, astfel încât
dobânditorul să se poată comporta faţă de acesta ca un adevărat proprietar. Nu
32
V. Sopon, notă la 0.2479/1958 a T.Cap., co1.Il, Leg.pop. 11/1959, pag.76.
33
Gh.Oaringa. M. Zeleş, lucr.cit., pag.50.

33
interesează modul cum se dobândeşte bunul (cumpărare, donaţii, schimb etc.).
În cazul dobândirii bunului prin cumpărare, cumpărătorul, cunoscând
provenienţa ilicită a acestuia, săvârşeşte infracţiunea de tăinuire chiar dacă
plăteşte echivalentul valorii reale a bunului, bineînţeles cu condiţii să fi
urmărit prin aceasta obţinerea unui folos material.
Săvârşeşte, de asemenea, infracţiunea de tăinuire dobânditorul bunului
care, în schimbul restituirii preţului care l-a plătit pentru acel bun, îl restituie
autorului faptei, deoarece, în acest caz, cunoscându-se în momentul
dobândirii bunului provenienţa acestuia orice activitate ulterioară acestui
moment nu are o influenţă asupra existenţei infractiunii. Dimpotrivă,
săvârşeşte infracţiunea de furt şi nu infracţiunea de tăinuire, cel care îşi
însuşeşte, fără o înţelegere prealabilă, bunul aruncat de autorul unui furt
urmărit public, deoarece în acest caz făptuitorul nu face decât să ia, în scopul
însuşirii pe nedrept, a unui bun aparţinând altuia. Dacă fapta este însă
săvârşită pe baza unei înţelegeri cu autorul furtului, intervenind după
săvârşirea de către acesta a faptei, cel care ia bunul aruncat comite - după caz
infracţiunea de tăinuire sau de favorizare a infractorului. Transformarea
bunului, cea de-a treia modalitate de săvârşire a faptei, constă în modificarea
substanţei sau a formei bunului ori, cel puţin, a aspectului exterior al acestuia,
în aşa fel încât să nu mai poată fi uşor de recunoscut (de ex.: topirea unui
obiect de podoabă şi confecţionarea din materialul obţinut a unui alt obiect,
vopsirea cu altă culoare a unei biciclete furate). Transformarea poate fi
efectuată de cel care a primit sau dobândit bunul ori de o altă persoană.
Înlesnirea valorificării înseamnă a ajuta, în orice mod, la înstrăinarea bunului
spre a ajunge un avantaj. Aceasta se poate face prin punere în vânzare,

34
intermediere, desfacere cu amănuntul etc. Comiterea oricăreia dintre aceste
acţiuni duce la realizarea infracţiunii de tăinuire. În practica judiciară s-a
decis că săvârşeşte această infracţiune acela care, în schimbul unui fals
material, dă ajutor să se scoată dintr-o unitate economică bunurile sustrase, pe
care apoi le transportă pentru a le valorifica, sau cel care cumpără de la un
şofer o cantitate de balast sustrasă din şantier şi care a fost transportată la
domiciliul său cu autovehiculul unităţii, ori care după ce a determinat pe altul
să comită un furt, cumpără bunul sustras. De asemenea, comite infracţiunea
de tăinuire persoana care, fiind de faţă la săvârşirea unei tâlhării, primeşte de
la unul din făptuitori un bun al victimei.
Primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării bunului
constituind modalităţi alternative de realizare a infracţiunii de tăinuire, pentru
existenţa infracţiunii, este suficient să se săvârşească numai una dintre aceste
acţiuni. Dacă în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, făptuitorul
săvârşeşte mai multe dintre acţiunile arătate (ex.: transformă bunul şi îi
înlesneşte valorificarea), infracţiunea de tăinuire nu-şi pierde caracterul
unitar.
Urmarea imediată constă din schimbarea situaţiei de fapt a bunului prin
trecerea lui în altă sferă patrimonială ori prin modificarea substanţei şi formei
sale, prin aceasta reducându-se efectiv posibilitatea de recuperare a bunului
de către posesorul sau deţinătorul acestuia, ceea ce contribuie la menţinerea
consecinţelor pregătitoare ale faptei principale.
Între acţiunea faptului ce formează elementul material al laturii
obiective şi urmarea imediată, trebuie să existe o legătură de cauzalitate, de
regulă, aceasta rezultând din materialitatea faptei.

35
2. Latura subiectivă.

Infracţiunea de tăinuire se săvârşeşte numai sub forma intenţiei

calificate, tăinuitorul cunoscând de la început că bunul pe care-l primeşte,
dobândeşte etc., provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi, cu toate
acestea, vrea să-l primească, dobândească etc., adică reacţionează cu rea
credinţă34.
Nu interesează dacă tăinuitorul a cunoscut sau nu încadrarea juridică a
faptei din care provine bunul, împrejurările comiterii acestei fapte, cel care a
săvârşit-o, dacă acesta răspunde sa nu pentru fapta săvârşită; ceea ce se cere
este ca tăinuitorul să fi ştiut în momentul primirii, dobândirii etc., că acel bun
provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală.
Cunoaşterea provenienţei ilicite a bunului poate rezulta din diferite
împrejurări de fapt, de exemplu, locul în care este ascuns bunul, preţul
exagerat de redus cu care este oferit spre vânzare etc. Instanţa de judecată va
ţine seama de toate aceste împrejurări, stabilind, în fiecare caz, dacă
făptuitorul a cunoscut sau nu provenienţa ilicită a bunului. Dacă făptuitorul
nu a cunoscut provenienţa ilicită a bunului, fapta nu constituie infracţiunea de
tăinuire. Făptuitorul nu-şi angajează răspunderea penală nici în cazul în care,
deşi a crezut că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, totuşi
acel bun a avut o provenienţă licită.
Latura subiectivă a infracţiunii de tăinuire include şi scopul obţinerii de

34
D.2105/1955 a T.S., cal. p., Leg.Pop. 12/1961, pag.1O2; D.1l44/1965 a T. Reg.Dobrogea, RRD
4/1966, pag.170.

36
făptuitor a unui folos material pentru sine sau pentru altul. Folosul urmărit
trebuie să fie, aşadar, material, adică de natură patrimonială. Nu interesează
dacă făptuitorul urmăreşte folosul pentru sine sau pentru altul. De asemenea,
nu interesează dacă făptuitorul a realizat sau nu folosul urmărit, fiind suficient
ca acest scop să fi existat în momentul săvârşirii faptei35.
Dacă făptuitorul nu a urmărit obţinerea unui folos material pentru sine
sau pentru altul, fapta nu constituie infracţiunea de tăinuire. Într-un astfel de
caz, primirea, dobândirea etc., a bunului provenit dintr-o faptă prevăzută de
legea penală, dacă acea faptă este infracţiune, constituie infracţiunea de
favorizare a infractorului, deoarece, neurmărind obţinerea unui folos material,
făptuitorul se manifestă ca o persoană care a înţeles să-l ajute pe infractor
pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea
pedepsei ori pentru a asigura acestuia folosul sau produsul infracţiunii36.

SECŢIUNEA IV: FORME. MODALITĂŢI. SANCŢIUNI

În ceea ce priveşte formele acestei infracţiuni, trebuie luate în

considerare următoarele aspecte: acte pregătitoare, consumarea şi epuizarea
35
D.1l6/1963 a T.S., col.p., IN 10/1963, pag.170.
36
D.Pave - Unele probleme privind favorizarea infractomlui şi omisiunea denunţării în materia infracţiunilor continue şi
continuate, JN. 3/1964, pag.85.

37
infracţiunii.
Tăinuirea, fiind infracţiune comisivă este susceptibilă de acte
pregătitoare cât şi de executare, dar legea penală nu sancţionează nici actele
pregătitoare, nici tentativa.
Tăinuirea se consumă în momentul executării cu intenţie a oricăreia
din acţiunile specifice: primirea, dobândirea, transformarea, înlesnirea
valorificării bunului provenit din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, făptuitorul cunoscând sursa provenienţei acestui bun.
În literatura de specialitate au fost exprimate puncte de vedere care se
diferenţiază, după cum tăinuirea este considerată o infracţiune continuă sau o
infracţiune momentană37.
Primul punct de vedere a rămas izolat, marea majoritate a autorilor
împărtăşind opinia contrarie potrivit căreia infracţiunea de tăinuire se
realizează printr-o acţiune de moment, adică o acţiune care nu necesită
trecerea unui anumit interval de timp.
Faptul că tăinuitorul deţine în continuare bunul tăinuit nu are nici o
relevanţă sub raportul existenţei infracţiunii; şi în cazul furtului, infractorul
deţine mai departe bunul sustras, dar acest aspect nu este de natură să confere
faptei caracterul unei infracţiuni continue. Practica judiciară, în marea ei
majoritate, consideră şi ea tăinuirea o infracţiune momentană38.

37
Trib.Suprem, secţ.pen., dec.2564/1987, RRD 7/1988, pag.71.

38
D.2105/1955 a TS., col.p. C. D. 1955, vol.lII pag.90 in sens contrar, D.2479/1958 a TS., col.II,
Leg.Pop. 11/1959, pag.73

38
 Ca infracţiune momentană, tăinuirea se consumă în momentul în care
oricare dintre acţiunile prevăzute în art.221 C.penal este dusă până la capăt,
producându-se urmarea periculoasă a faptei.
În ceea ce priveşte epuizarea infracţiunii, tăinuirea se poate comite în
forma infracţiunii continuate atunci când ea vizează un complex de bunuri
provenite din aceeaşi faptă prevăzută de legea penală sau din diferite fapte,
sau în varianta în care acţiunea de transformare a bunului tăinuit impune mai
multe operaţiuni ce pot fi executate la diferite intervale de timp. Într-o
asemenea situaţie, tăinuirea se va epuiza odată cu executarea ultimului act
din componenta activităţii făptuitorului, iar sancţionarea acestuia se va face
prin raportare la acest moment.
Potrivit art. 221 C.penal, tăinuirea prezintă mai multe modalităţi
normative: tăinuirea prin primirea bunului sau prin dobândirea lui ori prin
transformarea acestuia sau prin înlesnirea valorificării lui. Modalităţile faptice
sunt numeroase în raport cu variatele procedee folosite de tăinuitori, dar
acestea se vor avea în vedere la individualizarea pedepsei.
De asemenea, potrivit art.221 C.penal, tăinuirea se sancţionează cu
închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiune a aplicată să poată depăşi
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit.
Aşa cum s-a subliniat în literatura juridică penală, această limitare priveşte
maximul prevăzut de lege pentru sancţiunea corespunzătoare faptei prevăzută
de legea penală, din comiterea căreia a provenit bunul, iar nu pedeapsa
concretă aplicată celui care a comis această faptă. Tăinuirea săvârşită de soţ
sau rudă apropiată nu se pedepseşte.
Calitatea de soţ trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei.

39
 În ceea ce priveşte sancţiunile civile, tăinuitorul nu va fi obligat la
plata despăgubirilor civile alături de cel care a săvârşit fapta prevăzută de
legea penală, decât pentru valoarea bunurilor tăinuite sau a pagubei rezultate
din fapta sa39.

SECŢIUNEA V: ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

La analiza oricărei infracţiuni, şi pentru o mai bună înţelegere a

acesteia trebuie să studiem şi practica judiciară întrucât practica judiciară
reprezintă interpretarea legii de către cei puşi să o aplice. Astfel putem
enumera câteva exemple:
1. Prin sentinţa penală nr. 1138 din 29 septembrie 1994 a Judecătoriei
Găeşti, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul P.D. a fost condamnat
pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.
Instanţa a reţinut că, la 10 decembrie 1990, inculpaţii U.M. şi S.V. s-
au înţeles cu inculpatul P.D. ca acesta să-i transporte cu autoturismul său, în
39
D. Nr.175/ A din 29 oct.l998 emisă de Curtea de Apel Cluj, secţia penală.

40
oraşul Găeşti, pentru a sustrage bunuri dintr-un magazin. Ajunşi la destinaţie,
inculpatul P.D. a rămas în maşină, iar ceilalţi doi inculpaţi au pătruns în
magazin prin efracţie şi au sustras bunuri în valoare de 146.000 lei. Cu
aceeaşi maşină bunurile au fost transportate la domiciliul inculpatului L.F. şi
împărţite între cei trei.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 26 din Codul penal, complice este persoana care, cu
intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală sau care promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va
tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar
dacă promisiunea nu mai este îndeplinită.
Fapta inculpatului P.D. care, anterior săvârşirii infracţiunii de furt, a
acceptat să-i transporte pe autori cu autoturismul său la locul faptei, a asigurat
paza în timpul sustragerii bunurilor şi apoi a transportat bunurile sustrase la
domiciliul unuia dintre autori, primind şi el o parte din bunuri, constituie
complicitate la infracţiunea de furt, iar nu infracţiunea de tăinuire.
Această din urmă faptă se realizează fie prin dobândirea unui bun
provenit din infracţiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării
bunului, după săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi fără o
promisiune anterioară, făcută în acest sens, autorului, ceea ce nu este cazul în
speţă.
În consecinţă, urmează a se schimba încadrarea juridică din
infracţiunea de tăinuire, în complicitate la infracţiunea de furt calificat40.

40
Sentinţa penală nr.1138 din 29.09.1994 a Judecătoriei Găieşti

41
 2. Prin sentinţa penală nr. 83 din 10 februarie 1994 a Judecătoriei
Vălenii de Munte, inculpatul B.D. a fost condamnat pentru săvârşirea
infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 din Codul penal.
Instanţa a reţinut că inculpatul a ajutat pe autorul unei infracţiuni de
furt să valorifice bunurile sustrase.
Prin decizia nr. 216 din 31 martie 1995 a Tribunalului Prahova,
pronunţată în apel, şi decizia nr. 279 din 27 iunie 1995 a Curţii de Apel
Prahova, pronunţată în recurs, soluţia primei instanţe a fost menţinută.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta constituie
infracţiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 din Codul penal, iar nu aceea de
favorizare a infractorului, este fondat.
Fapta inculpatului, de a se înţelege cu autorul unui furt, după
săvârşirea de către acesta a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase
şi de a împărţi preţul obţinut, constituie infracţiunea de tăinuire prevăzută în
art. 221, iar nu aceea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 din
Codul penal. Ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni, raportate la speţă, îl
constituie scopul de a obţine un folos material pe care-l urmăreşte făptuitorul,
caracteristic in fracţiunii de tăinuire41.

3.Tăinuirea nefiind o formă a participaţiei, tăinuitorul nu poate fi

41
Decizia Penală nr. 2332 din 23 octombrie 1996.Pag-187. Tăinuire. Favorizare. Emitent: CURTEA SUPREMĂ DE
JUSTIŢIE - s. penală publicată în: "D.c.S.J." 1997 - Set 6

42
obligat la plata despăgubiri lor, solidar cu autorul infracţiunii, decât în raport
cu valoarea bunurilor ce fac obiectul tăinuirii, iar nu în solidar la acoperirea
întregului prejudiciu cauzat prin infracţiune.
Prin sentinţa penală fir. 1063 din 9 octombrie 1996 a Judecătoriei
Piatra Neamţ, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul A.M. a fost
condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută în art. 221 din
Codul penal şi a fost obligat la plata despăgubirilor civile în sumă de 834.000
de lei, solidar cu autorul infracţiunii de furt.
Instanţa a reţinut că, la 24 iulie 1994, inculpatul I.M. a sustras dintr-un
magazin suma de 834.000 de lei din care, ulterior, a dat inculpatului A.M.
250.000 de lei, acesta din urmă cunoscând că banii provin din infracţiune.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Tăinuitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, solidar cu
autorul furtului, decât în limita valorii bunurilor tăinuite şi a pagubei cauzate
prin fapta sa.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a dobândit din
banii sustraşi de I.M. numai o parte, şi anume suma de 250.000 de lei,
cunoscând că aceasta provine din infracţiune.
Aşa fiind, instanţa trebuia să oblige pe inculpat la plata despăgubirilor,
solidar cu I.M., numai în limita sumei de 250.000 de lei42.

42
Decizie Penală nr. 2846 din 9 decembrie 1997 Tăinuire. Despăgubiri. Solidaritate emitent: CURTEA SUPREMĂ DE
JUSTIŢIE - s. penală publicată în: Culegere de decizii pe anul 1997

43
 4. Constituie complicitate la tâlhărie, iar nu tăinuire de bunuri, fapta
celui care atrage, după o înţelegere prealabilă cu alţii, o persoană ce însoţeşte
pe victimă, în scopul de a o lăsa pe aceasta singură, pentru a putea fi atacată şi
deposedată de bani, urmată de participarea la împărţirea acelor bani.
Împrejurarea că inculpatul nu a comis nici un act de ajutor în timpul atacării
şi deposedării victimei nu are relevanţă cât timp acţiunea sa, fără să fi fost
indispensabilă, a folosit, totuşi, la comiterea tâlhăriei prin aceea că a pus
victima în situaţia să rămână singură şi să nu se mai poată apăra.
Prin sentinţa penală nr. 81 din 1 aprilie 1998 a Tribunalului Prahova a
fost condamnat, între alţii, inculpatul AJ. pentru complicitate la infracţiunea
de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, b, d şi e, cu
aplicarea art. 75 lit. c şi a art. 37 lit. b Cod penal.
S-a reţinut că în seara zilei de 23 decembrie 1997, fiind în înţelegere
cu alţi trei inculpaţi, din care doi minori, inculpatul a invitat pe Gh. Al., care
ieşise cu partea vătămată L. I. într-un bar, să consume împreună cu el bere.
După ce inculpatul a intrat cu Gh. Al. într-un alt bar, ceilalţi trei
inculpaţi au urmărit pe partea vătămată şi, imobilizând-o cu un spray
paralizant, au doborât-o şi au deposedat-o de suma de 460.000 lei, pe care au
împărţit-o cu inculpatul A.J.
Apelul declarat de inculpatul AJ. a fost respins prin decizia penală nr.
215 din 23 iunie 1998 a Curţii de Apel Ploieşti.
Declarând recurs, acest inculpat a cerut schimbarea încadrării juridice
în infracţiunea de tăinuire de bunuri.
Recursul nu este fondat.
Este adevărat că dobândirea unui bun, de către o persoană care

44
cunoaşte că acel bun provine din săvârşirea unei fapte penale, constituie
infracţiunea de tăinuire de bunuri prevăzută de art. 221 alin. 1 Cod penal, dar,
activitatea inculpatului A.J., necontestată, de a promite celorlalţi inculpaţi că
va îndepărta pe Gh. Al. de partea vătămată, ceea ce a şi realizat, a ajutat,
desigur mediat, la săvârşirea faptei de tâlhărie, întrucât, deşi nu a fost
indispensabilă, a folosit totuşi, la comiterea ei, prin aceea că partea vătămată a
rămas singură şi nu s-a mai putut apăra atunci când a fost atacată pentru a fi
deposedată de bani.
Ca urmare, recursul declarat de inculpat a fost respins 43.

5.Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu are relevanţă dacă

inculpatul a urmărit deposedarea victimei de un anumit bun mai înainte de
exercitarea violenţei sau dacă urmărirea realizării acestui scop a intervenit în
timpul folosirii violenţelor pentru realizarea altei finalităţi, cum este aceea de
a o bate pe victimă. Tot astfel, participarea unui inculpat la lovirea şi
imobilizarea victimei, concomitent cu deposedarea acesteia de bani de către
un alt făptuitor, urmată de primirea unei părţi din banii sustraşi, constituie
infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de tăinuire de bunuri.
Prin sentinţa penală nr. 69 din 6 aprilie 1998 a Tribunalului Brăila a
fost condamnat inculpatul minor P.O. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie
prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a şi e, cu aplicarea art. 99 alin. 3 Cod penal.
43
Decizie Penală nr. 209 din 27 ianuarie 1999 Tâlhărie, complicitate. Modalitate de săvârşire, emitent: CURTEA
SUPREMĂ DE JUSTIŢIE - s. penală, nepublicată

45
 S-a reţinut că în ziua de 3 mai 1997, în timp ce se afla în apropierea
unui magazin din Brăila, inculpatul P.O. şi alţi doi minori (în vârstă de 13 ani
şi, respectiv, 11 ani) s-au înţeles să bată pe minorul B.D. care se îndrepta spre
ei. În momentul apropierii victimei, cei trei au început să o lovească,
doborând-o, după care inculpatul şi unul din minori au imobilizat-o, în care
timp celălalt minor i-a sustras, din buzunar, suma de 15.000 lei. Apoi,
inculpatul şi ceilalţi făptuitori au fugit spre faleza Dunării, unde au împărţit
banii.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 260
din 24 iunie 1998 a Curţii de Apel Galaţi.
Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice în
infracţiunea de tăinuire.
Recursul nu este fondat.
Pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii de tăinuire, este necesar ca
inculpatul să nu participe în nici un mod la săvârşirea infracţiunii ci, potrivit
art. 221 Cod penal, doar să primească sau să înlesnească valorificarea unui
bun, cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte prevăzută de legea
penală, dacă prin aceasta a urmărit să obţină un folos material. Or, participând
activ la săvârşirea faptei ce a avut ca urmare deposedarea victimei, prin
violenţă, de suma de 15.000 lei, inculpatul a comis acte intrând în conţinutul
laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie. Astfel, acţiune a sa de a lovi şi
imobiliza pe victimă se completează reciproc cu activităţile celorlalţi
făptuitori, al căror rezultat final a condus la deposedarea victimei de suma de
15.000 lei, care a fost împărţită între toţi participanţii.
Ca urmare, fapta inculpatului fiind corect încadrată în infracţiunea de

46
tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a şi e, cu aplicarea art. 99 alin. 3 Cod
penal, recursul a fost respins44.
6. Constituie infracţiunea de complicitate la furt, cumpărarea repetată
a unor bunuri cunoscând că acestea provin din furt, deoarece promisiunea de
tăinuire repetată a unor asemenea bunuri ce urmează a fi sustrase, devine
complicitate în conformitate cu dispoziţiile art. 26 Cod penal.
Prin sentinţa penală nr. 286/1997 Judecătoria Timişoara a condamnat
doi inculpaţi la câte 2 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de furt
calificat în formă continuată prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art.
208, art. 209 lit. e şi g Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
Prima instanţă a reţinut că în perioada 11 decembrie 1995 - 11 martie
1996 autori necunoscuţi au pătruns prin efracţie în mai multe unităţi
comerciale, de unde au sustras bunuri, iar o parte din bunurile sustrase au fost
găsite la locuinţa unuia dintre inculpaţi care le-a cumpărat de la celălalt
inculpat, iar acesta la rândul său le-a cumpărat din piaţă de la persoane
necunoscute, reţinându-se că ambii inculpaţi cunoşteau că bunurile respective
proveneau din furt.
Apelul inculpaţilor prin care susţineau că nu sunt vinovaţi de
săvârşirea faptei, a fost admis de instanţa de apel, Tribunalul Timiş, prin
decizia penală nr. 1129/1997, care în baza art. 1l pct. 2 lit. a Cod procedură
penală raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală l-a achitat pe inculpatul
G. A. întrucât din probele administrate nu rezultă vinovăţia, deci lipseşte unul

44
Decizie Penală nr. 336 din 4 februarie 1999 Tâlhărie. Tăinuire. Distincţie, emitent: CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE -
s. penală, nepublicată

47
din elementele infracţiunii, inculpatul neştiind că bunurile cumpărate de la
celălalt inculpat sunt furate, iar cu privire la inculpatul T.G. a schimbat
încadrarea juridică în infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod
penal, căci din probele administrate nu rezultă că a cunoscut modul de
procurare a bunurilor, dar faţă de numărul mare de bunuri achiziţionate şi
preţul plătit, sub valoarea reală, inculpatul şi-a dat seama că bunurile provin
din comiterea unor fapte penale.
Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de Parchetul de pe
lângă Tribunalul Timiş, a casat decizia instanţei de apel şi a menţinut sentinţa
primei instanţe, întrucât din probele administrate, dar greşit analizate şi
interpretate de instanţa de apel, rezultă vinovăţia celor doi inculpaţi pentru
săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt calificat.
Potrivit art. 26 din Codul penal, complice este persoana care cu
intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută în
legea penală, sau care promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va
tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar
dacă promisiunea nu este îndeplinită.
Fapta inculpaţi lor de a cumpăra în mod repetat bunuri care proveneau
din furt constituie complicitate la infracţiunea de furt, iar nu infracţiunea de
tăinuire.
Această din urmă faptă se realizează fie prin dobândirea unui bun
provenit din infracţiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării
bunului, după săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală şi fără o
promisiune anterioară, făcută în acest sens autorului, ceea ce nu este cazul în

48
speţă45.

7.Printre altele, prin sentinţa penală nr. 248/13 august 1998 a

Tribunalului Bacău unul dintre inculpaţi a fost condamnat la 1 an şi 6 luni
închisoare pentru comiterea infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod
penal.
S-a reţinut în fapt că autorul furtului s-a întâlnit la data de 21 aprilie
1998 cu coinculpatul N.G.C. spunându-i că are un radiocasetofon pe care
doreşte să-l vândă şi i-a promis că-i dă 50.000 lei dacă-i găseşte cumpărător.
După ce a găsit un cumpărător, cei doi s-au prezentat la locul stabilit, dar
acesta a venit însoţit de partea vătămată care şi-a recunoscut radiocasetofonul
astfel că vânzarea nu a mai avut loc fiind sesizate organele de poliţie.
Constatându-se că în modul arătat inculpatul N.G.C. l-a ajutat pe
autorul furtului să valorifice bunul sustras, a fost găsit vinovat pentru
infracţiunea de tăinuire.
Instanţa de apel a stabilit că în realitate acest inculpat a căutat doar un
cumpărător pentru obiectul furat, rămas în posesia autorului, iar vânzarea nu a
avut loc deoarece la locul de întâlnire "cumpărătorul" a venit împreună cu
partea vătămată care şi-a recunoscut bunul, pe care în acest fel l-a şi recuperat
de la autorul sustragerii.
În art. 221 Cod penal, care descrie infracţiunea de tăinuire şi modul de
sancţionare, sunt prevăzute mai multe modalităţi de înfăptuire respectiv
primirea bunului furat, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării
45
Decizie Penală nr. 558 din 29 aprilie 1998 Complicitate. Tăinuire. Elemente constitutive, emitent: CURTEA DE APEL
TIMIŞOARA, publicată în: CULEGERE DE DECIZII PE ANUL 1998

49
acestuia, cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte penale.
Inculpatul nu a desfăşurat niciuna din activităţile înscrise în text şi
analizându-se ultima ipoteză a conţinutului infracţiunii, aceea de înlesnire a
valorificării bunului, se constată că aceasta nu s-a consumat, deoarece nu s-a
produs schimbarea situaţiei de fapt a bunului prin trecerea lui în altă sferă
patrimonială.
Împrejurarea că a căutat un cumpărător şi a luat contact cu acesta,
constituie doar acte de pregătire, fapte rămase fără rezultat, astfel că
inculpatul a fost greşit condamnat deoarece în cazul tăinuirii, nici actele
preparatorii şi nici tentativa nu se pedepsesc.
Pentru motivele arătate a fost admis apelul inculpatului vizat şi în fond
acesta a fost achitat pentru infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod
penal, în temeiul art. 1l pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 litera d Cod procedură
penală46.

8. În lipsa unei înţelegeri prealabile cu privire la însuşirea bunului,

preluarea peste gard a acestuia constituie doar o acţiune de înlesnire a
săvârşirii furtului. Aşa fiind, participaţia îmbracă forma complicităţii, şi nu a
coautoratului.
Prin Sentinţa penală nr. 782 din 29.05.1998, Judecătoria Sectorului 1
46
Decizie Penală nr. 330 din 5 noiembrie 1998 Tăinuire. lipsă elementele constitutive ale infracţiunii, emitent: CURTEA
DE APEL BACĂU, publicată în: JURISPRUDENTA PE ANUL 1998

50
Bucureşti l-a condamnat pe inculpatul N.N. în baza art. 208 - 209 lit. a Cod
penal, cu aplicarea art. 37, lit. a Cod penal, la 5 ani închisoare, cu aplicarea
art. 71 - 64 Cod penal.
A fost menţinută liberarea condiţionată a inculpatului pentru un rest
de 586 zile rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară de 6 ani şi 7 luni
închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 583/1992 a Judecătoriei
Sectorului 1 Bucureşti.
S-a dedus detenţia preventivă de la 17.10.1997 la zi.
S-a constatat prejudiciul acoperit.
În baza art. 118 lit. d Cod penal s-a confiscat suma de 200.000 lei de
la inculpat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
În ziua de 14.04.1997, inculpatul, împreună cu făptuitorul V.L. au
consumat băuturi alcoolice, apoi s-au deplasat la un atelier particular din str.
Bârlogeni, sectorul 1. Aici, V.L. a escaladat gardul şi din curte a sustras un
compresor electric, pe care l-a dat peste gard inculpatului N.N. Ambii
făptuitori au transportat compresorul la domiciliul inculpatului, apoi, a doua
zi, l-au vândut martorului T.I. cu suma de 200.000 lei. În cursul cercetării
penale, compresorul a fost ridicat de organele de poliţie şi restituit părţii
vătămate R.D. Cumpărătorul de bună-credinţă TI. nu a solicitat restituirea
preţului achitat inculpatului N.N.
Făptuitorul V.L. a fost trimis în judecată, dar, faţă de împrejurarea că
N.N. s-a sustras urmăririi penale, cu privire la el s-au disjuns cercetările.
Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost respins de
Tribunalul Bucureşti

51
 Secţia a II-a penală prin Decizia penală nr. 1262 din 15.10.1998, ca
nefondat.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, criticându-le
pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât în mod greşit s-a reţinut
participarea sa sub forma coautoratului, deşi a ajutat numai la transportul
compresorului şi la valorificarea acestui a, iar pedeapsa aplicată este prea
mare.
Recursul este fondat.
În tot timpul procesului, inculpatul a susţinut că nu s-a înţeles cu V.L.
să sustragă compresorul, că nu a cunoscut intenţia acestuia şi că numai după
ce compresorul i-a fost dat peste gard, a înţeles că a fost sustras şi l-a ajutat pe
V.L. să-l transporte şi apoi să-l valorifice.
La rândul său, V.L., în declaraţia existentă la dosarul de urmărire
penală, a arătat că l-a rugat pe inculpat să-l ajute să transporte un tub de
oxigen, ce-i este necesar pentru o lucrare particulară, spunându-i că-l
împrumută de la un prieten care are un atelier de reparaţii auto, situat pe str.
Bârlogeni. În continuare, ajungând la respectivul atelier, constatând că poarta
este încuiată, i-a cerut inculpatului să-l aştepte în stradă, iar el a escaladat
gardul. După ce a căutat un tub de oxigen, dar nu l-a găsit, dintr-un dulap,
aflat în curte, a luat un compresor de aer cu roţi, pe care l-a dat peste gard
inculpatului N.N. şi împreună l-au transportat la domiciliul acestuia şi apoi l-
au valorificat.
Din coroborarea acestor probe rezultă că între inculpat şi V.L., autorul
sustragerii, nu a existat nici o înţelegere prealabilă cu privire la însuşirea
compresorului, că N.N. a rămas în stradă, iar preluarea peste gard a

52
compresorului nu este o activitate indispensabilă realizării infracţiunii, ci
constituie doar o acţiune de înlesnire a săvârşirii furtului.
Ca atare, participaţia inculpatului a fost sub forma complicităţii,
nicidecum a coautoratului. Potrivit art. 26 Cod penal, complice este persoana
care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte
penale.
În momentul în care V.L. i-a dat peste gard compresorul sustras,
inculpatul şi-a dat seama de caracterul ilicit al faptei comise de acesta şi a
acceptat să-l ajute.
Prin urmare, fără a analiza complet şi corect probele dosarului,
instanţa de fond a dat o încadrare juridică greşită faptei reţinute în sarcina
inculpatului, şi i-a aplicat o pedeapsă neproporţională cu întinderea vinovăţiei
sale.
Aflându-se în prezenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 385^9 pct.
14 şi 17 Cod procedură penală, Curtea urmează a admite recursul inculpatului
şi, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, va casa decizia
tribunalului şi parţial sentinţa primei instanţe.
Rejudecând, în baza art. 334 Cod procedură penală, Curtea va
schimba încadrarea juridică a faptei comise de inculpat din art. 208 - 209 lit. a
Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a, în art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a,
cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.
La individualizarea pedepsei ce va fi aplicată inculpatului se va reţine
că acesta este recidivist, dar a avut o participare redusă la comiterea faptei şi
ulterior a contribuit la acoperirea prejudiciului, indicând, organelor de poliţie,
persoana care a cumpărat compresorul şi ajutând la transportul acestuia până

53
la atelierul părţii vătămate.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei urmează a fi menţinute47.
Se va deduce detenţia preventivă a inculpatului de la 17.10.1997 la
25.01.199948.

9. Situaţia premisă a infracţiunii de tăinuire este existenţa unei fapte

prevăzute de legea penală, din care provine bunul tăinuit. Legătura obiectivă
între cele două fapte constă în aceea că existenţa faptei secundare nu este de
conceput fără prealabila săvârşire a faptei principale.
Prin Sentinţa penală nr. 48 din 03.02.1998, Judecătoria Feteşti, în baza
art. 334 Cod procedură penală a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea
de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. i Cod penal, cu
aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea de tăinuire, prevăzută de
art. 221 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, text în baza
căruia a condamnat inculpatul P.L. la o pedeapsă de 10 luni închisoare, pe

47
Că, în speţă, inculpatul este complice la furt, a cărui săvârşire a înlesnit-o prin actele de ajutor arătate în cuprinsul deciziei,
este indiscutabil. Dar nu cumva primind de la autor o parte din suma obţinută din vânzarea bunurilor furate de acesta a comis
şi infracţiunea de tăinuire, în concurs cu cea de furt?
Tăinuirea constă în primirea unor bunuri provenite din săvârşirea infracţiunii, cu conştiinţa provenienţei lor, însă
exclude orice contribuţie anterioară sau concomitentă la săvârşirea faptei.
A vând în vedere că, în speţă, inculpatul a primit o parte din banii obţinuţi din valorificarea bunului, despre care
aflase că a fost sustras, se poate susţine că inculpatul a săvârşit şi fapta de tăinuire în concurs cu fapta de complicitate la furt.
(A.N.)

48
Decizie Penală nr. 77 din 1999 Complicitate. Coautorat. Distincţie. Furt calificat emitent: CURTEA DE APEL
BUCUREŞTI - s. I penală publicată în: CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ DIN 1999

54
care a suspendat-o condiţionat, În baza act. 81 - 82 Cod penal, pe un termen
de încercare de 2 ani şi 10 luni.
S-a făcut aplicarea art. 359 Cod procedură penală. S-a luat act că
prejudiciul cauzat părţii vătămate S.C. "A.S.A." Borduşani a fost recuperat
integral, fiind obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Prima instanţă a reţinut că inculpatul locuieşte în comuna Borduşani şi
în perioada campaniei de recoltare a orzului, în zilele de 7 şi 8.07.1997 s-a
deplasat cu căruţa tatălui său la ieşirea din comuna Cegani pentru a sustrage
orz din autovehiculele ce transportau cereale de pe terenurile S.C. "A.S.A."
Borduşani către Silozul Feteşti.
S-a susţinut că, în momentul staţionării autovehiculelor, se urca în
remorca acestora şi încărca saci cu orz pe care apoi îi arunca în şanţul de pe
marginea drumului, continuând cu ridicarea acestora şi transportul lor cu
atelajul hipo spre domiciliu.
Acţionând în acest mod, inculpatul a strâns În locuinţa sa 35 saci cu
orz, adică 1.400 kg cereale, pe care în ziua de 10.07.1997 le-a predat pe
numele bunicii sale V.Z. la S.C. "F.I." S.R.L. Borduşani, fiind primite de
administratorul V.V., căruia nu i-a relatat provenienţa orzului.
Pentru orzul predat, inculpatul urma să primească în aceeaşi zi suma
de 830.000 lei de la achizitor, însă la întoarcerea spre domiciliu P.L. a fost
depistat de către lucrătorii de poliţie, împrejurare în care şi-a recunoscut fapta.
Instanţa de fond a reţinut, din coroborarea probelor administrate, în
fapt, că la Începutul lunii iulie 1997, În timpul campaniei de recoltat cereale
inculpatul a dobândit, în mod repetat, cantitatea de 1.400 kg orz în valoare de
930.000 lei de la diverşi şoferi de autovehicule ce transportau cereale, prin

55
plata unor sume de bani, cunoscând că orzul provine de la partea vătămată, iar
şoferii nu erau îndreptăţiţi să valorifice bunurile.
S-a concluzionat că fapta întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea
art. 41 alin. 2 Cod penal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Feteşti, care a criticat-o pentru schimbarea încadrării juridice a
faptei, deoarece din probe s-a stabilit că inculpatul a sustras cantitatea de
1.400 kg orz boabe prin escaladarea oblonului de la autocamioane şi nu că a
cumpărat cantitatea menţionată pe care ulterior a vândut-o la o unitate de
achiziţii produse agricole.
Prin Decizia penală nr. 643/A/1998 a Tribunalului Ialomiţa a fost
respins apelul parchetului, ca nefondat.
În considerentele deciziei, tribunalul a reţinut că, din ansamblul
probator efectuat, nu s-a dovedit că inculpatul a sustras orzul,
argumentându-se cu procesul-verbal de depistare şi cu declaraţiile
inculpatului, cele iniţiale necoroborându-se cu nici o altă probă, iar
experimentul judiciar nu constituie o probă directă, ca de altfel nici
declaraţiile martorilor asistenţi la experimentul judiciar.
Decizia menţionată a fost recurată de Parchetul de pe lângă Tribunalul
Ialomiţa pentru greşita schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de furt
calificat în cea de tăinuire, considerându-se că, în condiţiile situaţiei de fapt
reţinute de către ambele instanţe, respectiv repetabilitatea faptelor prin
"cumpărare" de orz de la conducătorii de autovehicule, care le sustrăgeau de
la societatea care-i angajase pentru transport, inculpatul avea reprezentarea

56
acestui aspect.
Recursul declarat s-a considerat ca fiind fondat, fiind examinat de
Curte prin prisma prevederilor art. 385^9 pct. 17 Cod procedură penală.
S-a reţinut că situaţia premisă a infracţiunii de tăinuire este existenţa
unei fapte prevăzute de legea penală, din care provine bunul tăinuit.
Legătura obiectivă între cele două fapte constă în aceea că existenţa
faptei secundare nu este de conceput fără prealabila săvârşire a faptei
principale, aceasta precedând tăinuirea.
Din materialul probator administrat în cauză nu a rezultat că şoferii
autovehiculelor din care sa sustras produsul au avut cunoştinţă de faptă, cu
atât mai mult că ar fi primit o sumă de bani pentru a-i permite inculpatului să
sustragă cantitatea permisă, situaţie de fapt care, într-adevăr, nu ar fi schimbat
cu mult încadrarea juridică, fiind în discuţie numai calitatea de autor sau
complice la infracţiunea de furt, faţă de repetabilitatea faptelor şi înţelegerea
prealabilă.
Infracţiunea s-a consumat la momentul apropriaţiunii bunului (al
orzului) adică al deposedării, inculpatul acţionând cu intenţie, ştiind cărui
patrimoniu aparţine şi că nu are consimţământul persoanei vătămate.
Concluzionând, s-a arătat că faptele săvârşite de inculpat întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 lit. i Cod
penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi nu ale infracţiunii prevăzute de
art. 221 alin. 1 Cod penal, fiind incidente dispoziţiile art. 334 Cod procedură
penală privind schimbarea încadrării juridice.
De asemenea, au fost particularizate criteriile individualizării judiciare
la cazul concret, reţinându-se distinct şi prevederile art. 74 Cod penal cu

57
regimul sancţionator corespunzător, ale dispoziţiilor art. 71 - 64 Cod penal
privind pedeapsa accesorie. Astfel, Curtea a admis recursul declarat de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa împotriva Sentinţei penale nr. 48
din 03.01.1998, pronunţată de Judecătoria Feteşti şi a Deciziei penale nr. 643/
A din 30.10.1998 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, a casat integral decizia şi
în parte sentinţa şi în fond a schimbat încadrarea juridică dată faptei din
infracţiunea prevăzută de art. 221 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod
penal în infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 lit. i Cod penal, cu aplicarea
art. 74 lit. a, b şi c Cod penal.
În baza art. 208 - 209 lit. i Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art.
74 lit. a, b şi c Cod penal a condamnat pe inculpatul P.L. la 10 luni închisoare,
cu aplicarea art. 71 - 64 Cod penal, menţinând celelalte dispoziţii49.

10. Fapta de a lua parte la adoptarea hotărârii de a săvârşi o tâlhărie, la

stabilirea modului de a acţiona, la pândirea victimei şi la urmărirea ei, urmată
de participarea la împărţirea bunurilor sustrase acesteia de către autor prin
violenţă, caracterizează complicitatea la infracţiunea de tâlhărie, iar nu
infracţiunea de tăinuire care constă, între altele, din primirea unui bun,
cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără
vreo contribuţie cu caracter de înlesnire a săvârşirii acesteia de către autor.
Prin Sentinţa penală nr. 390 din 7 decembrie 2000, Tribunalul Braşov
49
Decizie Penală nr. 623 din 1999, Furt calificat. Tăinuire. Distincţie emitent: CURTEA APEL BUCUREŞTI - s. II-a penală
publicată în: CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ DIN 1999

58
a condamnat pe inculpaţii B.L. şi T.M. pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a şi e Cod penal, pe inculpatul P.V.
pentru complicitate la această infracţiune şi pe inculpaţii M.D., D.C. şi D.S.
pentru infracţiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 Cod penal.
Instanţa a reţinut că inculpaţii, tineri care se cunoşteau de mai multă
vreme, au hotărât, la sugestia şi pe baza semnalmentelor date de inculpatul
P.V., să agreseze o femeie, factor poştal, şi să-şi însuşească prin violenţă banii
destinaţi plăţii pensiilor, aflaţi asupra ei.
La 15 februarie 2000, inculpaţii au aşteptat ieşirea din oficiul poştal a
factorului; aceasta neapărând, inculpaţii au pornit în urmărirea altei femei,
partea vătămată I.M., de asemenea factor poştal la acel oficiu, cu intenţia de a
o jefui. Dându-şi seama că aceasta îl cunoştea pe inculpatul M.D., grupul s-a
întors lângă oficiul poştal, în urmărirea părţii vătămate rămânând inculpatul
P.V. care îi ţinea pe ceilalţi la curent cu traseul parcurs de femeie, folosind un
telefon mobil.
Când partea vătămată a intrat într-un imobil, grupul de inculpaţi au
Fost anunţaţi de P.V., iar inculpaţii B.L. şi T .M. au mers în acel loc, au intrat
în holul imobilului şi au atacat pe poştaş, sustrăgându-i 63 de milioane de lei.
În acest timp inculpaţii M.D., D.C. şi D.S. au rămas lângă oficiul poştal unde,
după săvârşirea tâlhăriei, au revenit şi ceilalţi inculpaţi şi, apoi, au împărţit,
toţi cei 6, banii jefuiţi.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia penală nr. 87 din 18 aprilie 2001,
a admis apelul părţii civile, majorând despăgubirile, precum şi apelul
inculpatului P.V., pentru care a schimbat încadrarea juridică din complicitate
la tâlhărie în tăinuire. Apelurile declarate de procuror şi de inculpaţii T.M.,

59
B.L., M.D. şi D.C. au fost respinse.
Recursul declarat de procuror, cu motivare a că instanţele au încadrat
greşit faptele inculpaţilor P.V., M.D., D.C. şi D.S. ca infracţiuni de tăinuire,
în loc de complicitate la tâlhărie, este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că prima instanţă a stabilit o
corectă stare de fapt. Această instanţă şi, apoi, cea de apel, au considerat însă
greşit că cei patru inculpaţi la care se referă recursul sunt tăinuitori, atât timp
cât ei au hotărât împreună să săvârşească infracţiunea şi să participe efectiv la
aceasta, lucru ce nu s-a realizat în condiţiile stabilite de ei datorită unui
concurs de împrejurări, iar nu datorită voinţei lor.
Sub acest din urmă aspect este de reţinut că persoana vizată ca victimă
nu a apărut, motiv pentru care planul a fost schimbat de inculpaţi, victimă
devenind I.M., faţă de care s-a acţionat în modalitatea stabilită iniţial, dar nu
cu participarea efectivă a tuturor inculpaţilor, în principal datorită faptului că
victima îl cunoştea pe D.M. şi exista riscul ca făptuitorii să fie uşor
identificaţi. Aceste modificări ale planului privind persoana vizată şi
participarea efectivă a inculpaţi lor nu prezintă relevanţă juridică.
O dată ce au hotărât împreună să săvârşească tâlhăria, chiar dacă în
cele din urmă nu toţi au participat la aceasta, efectiv, ca autori, iar după
comiterea ei au împărţit cu toţii banii sustraşi prin violenţă, inculpaţii care nu
sunt autori ai tâlhăriei au acţionat în calitate de complici, şi nu de tăinuitori.
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, hotărârile
atacate au fost casate şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor conform
considerentelor ce preced50.
50
Decizie Penală nr. 769 din 12 februarie 2002 Tâlhărie. Complicitate. Tăinuire. Încadrare juridică emitent: CURTEA

60
 11. Încadrarea juridică corectă a faptei de a primi, în mod repetat,
bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea unei fapte penale, este
aceea de complicitate la furt calificat în formă continuată, şi nu de tăinuire,
deoarece prin atitudinea sa repetată de primire a bunurilor respective
inculpatul i-a ajutat pe autorii sustragerilor, întărindu-le convingerea că
activitatea lor este uşurată, având asigurată valorificarea.
În cazul în care procurorul nu a declarat apel asupra cuantumului
pedepselor, iar prin admiterea apelurilor inculpaţilor s-au aplicat prevederile
art. 81 - 82 din Codul penal, prin recursul procurorului nu se poate solicita
majorarea pedepselor, ci numai înlăturarea dispoziţiilor din decizia penală
privitoare la individualizarea pedepselor.
În caz contrar s-ar încălca principiul neagravării situaţiei în propria
cale de atac.
Prin Sentinţa penală nr. 428 din 31.10.2000, Judecătoria Feteşti l-a
condamnat pe inculpatul V.D.S. la 6 luni închisoare pentru infracţiunea
prevăzută de art. 208 - act. 209 alin. lit. a, e, g, i şi alin. 2 lit. c din Codul
penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 99 şi următoarele şi art. 74 - 76 din
Codul penal, iar pe inculpatul T.I. tot la 6 luni închisoare pentru infracţiunea
prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 - art. 209 alin. 1 lit. a, e, g, i şi alin. 2
lit. c din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 75 lit. c din Codul penal

SUPREMĂ DE JUSTIŢIE - s. penală, nepublica t ă

61
şi art. 74 şi 76 din Codul penal.
Prin aceeaşi sentinţă penală a fost achitat inculpatul S.M., în baza art.
11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, pentru
infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 - art. 209 alin. 1 lit. a, e, g
şi i, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, şi de asemenea, în baza art.
11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b^1) din Codul de procedură penală, cu
referire la art. 18^1 din Codul penal, pentru infracţiunea de tăinuire prevăzută
de art. 221 alin. 1 din Codul penal şi sancţionat cu 500.000 lei amendă
administrativă.
S-a reţinut în fapt că, în perioada iulie - decembrie 1999, inculpatul
U.D.S., singur şi uneori ajutat de inculpatul T.I. (care asigura paza), a sustras
prin efracţie, noaptea, din 13 autoturisme, parcate în locuri publice, diferite
bunuri, în valoare totală de 10.935.000 lei. În noaptea de 30.12.1999, cei doi
au sustras un autoturism şi întrucât au fost depistaţi l-au abandonat şi au fugit.
În sarcina inculpatului S.M. s-a reţinut că în aceeaşi perioadă în trei
rânduri a cumpărat bunuri de la inculpatul T.I., cunoscând că acestea provin
din furturi (trei radiocasetofoane şi boxele aferente), pe care le-a revândut cu
un preţ mai mare.
Pentru acest inculpat, prima instanţă a reţinut că din cele trei acte de
cumpărare de bunuri, provenind din infracţiune, de către inculpatul S.M.,
primul act constituie tăinuire (şi a aplicat art. 18^1 din Codul penal), iar
pentru celelalte două acte lipseşte unul din elementele constitutive ale
infracţiunii de complicitate la furt, respectiv latura subiectivă.
Prin Decizia penală nr. 488 din 22.12.2001 a Tribunalului Ialomiţa, s-
a respins apelul declarat de procuror pentru greşita achitare a inculpatului

62
S.M. şi totodată s-au admis apelurile inculpaţilor U.D.S. şi T.I. şi s-a făcut
aplicarea dispoziţiilor art. 81 - 82 din Codul penal, pentru pedepsele de câte 6
luni închisoare aplicate acestora de prima instanţă.
Această decizie penală a fost atacată cu recurs de procuror cu privire
la greşita achitare a inculpatului S.M., precum şi cu privire la aplicarea greşită
a dispoziţiilor art. 81 - 82 din Codul penal asupra pedepselor de câte 6 luni
închisoare la care au fost condamnaţi inculpaţii U.D.S. şi TI., în raport de
numărul mare al actelor de sustragere (13 acte de furt) şi de caracterul
organizat al acestor activităţi.
Recursul declarat de procuror este fondat.
După cum s-a arătat cu ocazia expunerii stării de fapt, inculpaţii
U.D.S. şi T.I. au comis un număr mare de acte de sustragere de bunuri prin
efracţia încuietorilor unui număr de 13 autoturisme, parcate în locuri publice,
în toiul nopţii, precum şi sustragerea unui autoturism pe care apoi l-au unui
autoturism pe care apoi l-au abandonat, ca urmare a intervenţiei unor martori.
Pe de altă parte, inculpaţii nu sunt încadraţi în vreo formă de activitate
utilă pentru întreţinerea lor, obişnuind să umble noaptea în scopul comiterii
unor acte de sustragere.
În consecinţă, aplicarea unor pedepse reduse, sub limita minimă
prevăzută de lege pentru aceste infracţiuni, nu se justifică, faţă de pericolul
social concret al faptelor şi al circumstanţelor personale, în sensul
prevederilor art. 72 din Codul penal, acestea nefiind de natură să asigure
reeducarea lor şi prevenirea comiterii altor sustrageri.
Cum însă procurorul nu a declarat apel, în sensul sus-arătat, iar
recursul vizează doar netemeinicia suspendării condiţionate a executării

63
pedepselor de câte 6 luni închisoare, dispusă de instanţa de apel, ca urmare a
admiterii apelurilor celor doi inculpaţi, Curtea va admite recursul
procurorului numai sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 81 - 82 din
Codul penal, deoarece altfel s-ar încălca principiul neagravării situaţiei în
propria cale de atac (prevăzută la apel în art. 372 din Codul de procedură
penală şi la recurs în art. 385^8 din Codul de procedură penală).
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul S.M., criticile procurorului sunt de
asemenea întemeiate, reţinându-se că acest inculpat avea cunoştinţă despre
activitatea infracţională a celorlalţi doi inculpaţi, iar prin actele sale de
primire repetată a bunurilor sustrase le-a întărit acestora convingerea că au
asigurată valorificarea uşoară a bunurilor sustrase de ei, astfel încât încadrarea
juridică a acţiunilor acestui inculpat este aceea de complicitate la infracţiunea
de furt calificat în formă continuată.
În consecinţă, Curtea, în baza art. 385^13 pct. 2 lit. d din Codul de
procedură penală, a admis recursul declarat de procuror, a casat parţial
ambele hotărâri şi, rejudecând în fond, I-a condamna1 pe inculpatul S.M. la 4
luni închisoare, în baza art. 26 raportat la art. 208 - art. 209 alin. 1 lit. a, e, g
din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, art. 99 şi
următoarele şi art. 74 şi 76 din Codul penal.
De asemenea, a înlăturat aplicarea art. 81 - 82 din Codul penal pentru
ceilalţi doi inculpaţi51.

51
Decizie Penală nr. 434 din 26 martie 2001, Complicitate la infracţiunea de furt calificat în formă continuată. Tăinuire.
Diferenţiere. Recurs. Neagravarea situaţiei în propria cale de atac, emitent: CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - Secţia 1
penală, nepublicată

64
 11. Scoaterea de sub urmărire penală, cu privire la o anumită
infracţiune, limitează posibilitatea schimbării încadrării juridice de către
instanţă pentru fapta respectivă.
Prin Sentinţa penală nr. 2197/2001 a Judecătoriei Sectorului 3
Bucureşti, în baza art. 1l, pct. 2, lit. a, raportat la art. 10, lit. d din Codul de
procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului I.I., pentru infracţiunea
prevăzută de art. 221 din Codul penal.
A fost obligat inculpatul la plata echivalentului în lei a sumei de 700
USD către partea civilă C.C.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de
04.03.2001, ora 2,30, partea vătămată C.C. a parcat maşina sa pe o alee, iar în
aceeaşi zi, în jurul orei 8,30, a constatat dispariţia acesteia.
După ce a reclamat la poliţie furtul maşinii, în aceeaşi zi, în jurul orei
20,00, s-a întâlnit cu F.L., căruia i-a relatat cele întâmplate, rugându-l să ia
legătura cu orice persoană care ar şti ceva în legătură cu maşina sa.
F.L. a luat legătura cu inculpatul I.I., care i-a spus că va întreprinde
toate demersurile, stabilind să se întâlnească cu cei doi după o oră, la
benzinăria M.
În jurul orei 21,30, cei trei s-au întâlnit şi inculpatul a telefonat unui
anume I.P., care a spus că pentru a obţine maşina trebuie să plătească suma de
700 USD, precizând că va veni cineva cu maşina.
Inculpatul i-a spus părţii vătămate că îi datorează pentru serviciul
făcut suma de 700 USD.

65
 După aproximativ 10 minute, a apărut un individ în vârstă de 20 - 25
ani, căruia partea vătămată i-a dat cei 700 USD, din care inculpatul a oprit
100 USD.
Partea vătămată nu a reuşit să recupereze maşina şi nici suma de bani
dată.
S-a reţinut că fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii prevăzute de art. 221 din Codul penal şi, deşi există temeiuri
pentru încadrarea în dispoziţiile art. 215 alin. 1 din Codul penal, s-a apreciat
că schimbarea încadrării juridice ar fi nelegală, în condiţiile în care s-a dispus
scoaterea de sub urmărire penală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Sectorului 3, apreciind că, în măsura în care instanţa consideră că
sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, trebuie să se
dispună schimbarea încadrării juridice.
Prin Decizia penală nr. 774/A din 08.05.2002 a Tribunalului Bucureşti
- Secţia a II-a penală, s-a admis apelul, s-a desfiinţat în parte sentinţa şi, în
fond, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a schimbat încadrarea
juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 221 din Codul penal, în art.
215 alin. 1 din Codul penal, text de lege în baza căruia s-a dispus
condamnarea inculpatului la 1 an şi 6 luni închisoare, cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni,
şi s-au aplicat dispoziţiile art. 359 din Codul de procedură penală.
S-a dedus prevenţia inculpatului, de la 06.03.2001 la 24.04.2001, şi s-
au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a reţinut că instanţa a fost sesizată cu o anumită faptă, şi nu cu

66
încadrarea juridică dată acesteia. Această faptă întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 1 din Codul penal şi s-
a aplicat o pedeapsă corespunzătoare.
Împotriva acestei decizii, inculpatul I.I. a declarat recurs, nemotivat în
scris. Inculpatul, deşi legal citat, a lipsit la termenul de judecată.
Verificând decizia atacată, pe baza lucrărilor şi materialului din
dosarul cauzei, Curtea a constatat că recursul este fondat, reţinând
următoarele:
Prin rechizitoriul din 29.03.2001, s-a dispus trimiterea în judecată a
inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 221 din Codul penal şi
scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute
de art. 215 din Codul penal.
A stabili că instanţa este sesizată numai cu o situaţie de fapt
contravine cuprinsului rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei,
care, la rândul său, procedează conform art. 317 din Codul de procedură
penală, privind obiectul judecăţii.
Este adevărat că instanţa poate schimba încadrarea juridică a faptei,
însă, în speţă, scoaterea de sub urmărire penală dispusă pentru infracţiunea
prevăzută de art. 215 din Codul penal limitează această posibilitate.
Împotriva scoaterii de sub urmărire penală, prin ordonanţă sau
rechizitoriu, se poate face plângere sau se poate relua urmărirea penală,
existând posibilitatea trimiterii din nou în judecată, aceasta fiind posibilitatea
ca inculpatul să fie judecat pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 din
Codul penal, evitându-se situaţia în care împotriva inculpatului ar exista o
scoatere de sub urmărire penală neinfirmată şi o condamnare pentru aceeaşi

67
faptă, cu aceeaşi încadrare juridică.
Acestea sunt motivele, care se adaugă la cele menţionate de instanţa
de fond, pentru care s-a admis recursul, s-a casat decizia instanţei de apel şi s-
a menţinut sentinţa instanţei de fond52.

12. În cazul când inculpatul ajută pe autorul unui furt pentru a-i
asigura folosul infracţiunii, şi anume prin ajutarea acestuia la vânzarea
bunului furat şi primeşte, pentru aceasta, o recompensă materială de la autor,
fapta constituie o unică infracţiune, şi anume aceea de tăinuire, iar nu două
infracţiuni, de favorizare şi tăinuire53.

13. Fapta celui care determină pe altul să săvârşească o faptă

prevăzută de legea penală şi cumpără de la autor bunul provenit din săvârşirea
infracţiunii constituie numai instigare, iar nu şi tăinuire, aflate în concurs.
Prin sentinţa penală nr. 426 din 30 noiembrie 1994 a Judecătoriei
Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul BJ. a fost
52
Decizie Penală nr. 1332 din 17 iulie 2002, Judecata. Obiect. Scoaterea de sub urmărire penală cu privire la o anumită
infracţiune. Schimbarea încadrării juridice. Inadmisibilitate, emitent: CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - Secţia 1 penală,
nepublicată

53
Decizie Penală nr. 1332 din 17 iulie 2002, Judecata. Obiect. Scoaterea de sub urmărire penală cu privire la o anumită
infracţiune. Schimbarea încadrării juridice. Inadmisibilitate, emitent: CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - Secţia 1 penală,
nepublicată

68
condamnat pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de furt calificat,
prevăzută în art. 25 raportat la art. 208 alin. 1 şi art. 209 lit. a din Codul penal,
şi a infracţiunii de tăinuire, prevăzută în art. 221, cu aplicarea art. 33 lit. a şi
art. 34 lit. a din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în luna aprilie 1993, inculpatul a determinat pe
B.C. să sustragă bunuri aparţinând unei instituţii, pe care apoi le-a cumpărat
cu suma de 2.500 lei.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 221 din Codul penal, tăinuitor este persoana care primeşte,
dobândeşte sau înlesneşte valorificarea unui bun, cunoscând că provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit
obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material.
Înţelegerea dintre cel care dobândeşte un bun cunoscând că provine
din săvârşirea unei fapte penale şi autorul acesteia fiind ulterioară comiterii ei,
tăinuitorul nu este participant la infracţiune.
Cum, în speţă, infracţiunea de furt calificat a fost săvârşită de către
B.C. în urma determinării sale, cu intenţie, de către inculpatul B.J.,
înţelegerea fiind ca cel dintâi să-i dea bunul sustras în schimbul unei sume de
bani, inculpatul nu a comis şi o infracţiune distinctă de tăinuire, ci numai pe
aceea de instigare la furt54.

54
Decizie Penală nr. 329 din 13 februarie 1996, P-143. Instigare. Tăinuire. Infracţiune unică. Concurs
de infracţiuni, emitent: CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE - s. penală publicată în: "D.C.SJ." 1997 -
Set 4

69
 14. Fapta inculpatului de a transporta, după o prealabilă înţelegere, pe
autorii infracţiunii de furt la locul săvârşirii faptei, cu autoturismul său, de a-i
aştepta şi apoi de a-i duce, împreună cu bunurile sustrase, la locuinţa unuia
dintre ei, unde acestea au fost împărţite, constituie complicitate la infracţiunea
de furt, iar nu aceea de tăinuire55.

CAPITOLUL III
55
Decizie Penală nr. 1142 din 10 mai 1996, P-168. Complicitate. Tăinuire. Elemente constitutive. emitent: CURTEA
SUPREMĂ DE JUSTIŢIE - s. penală publicată în: "D.C.S.J." 1997 - Set4

70
 ANALIZĂ COMPARATĂ CU INFRACŢIUNILE DE
COMPLICITATE ŞI FAVORIZARE A INFRACTORULUI
CU TĂINUIREA

SECŢIUNEA I: ANALIZĂ COMPARATĂ CU INFRACŢIUNEA DE

COMPLICITATE, ŞI FAVORIZARE A INFRACTORULUI

Infracţiunile de tăinuire şi favorizare a infractorului, prin natura lor, nu

exclud posibilitatea realizării elementelor materiale a celor două în
participaţie penală.
Argumentul principal ar fi că participaţia penală nu este determinată
de anumite condiţii fixe, ci are un caracter întâmplător, ocazional, fiind
determinată de anumite aspecte concrete, în care sub realizarea prin cooperare
unei infracţiuni apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârşirii sau a
ascunderii urmelor ei56. În plus, practica judiciară a demonstrat de nenumărate
ori că majoritatea infracţiunilor sunt săvârşite în participaţie. Această
statistică a fost comentată din punctul de vedere al dinamicii fenomenului
infracţional şi al necesităţii infractorului de a-şi apropia rezultatul faptei ilicite
prin căutarea ajutorului altei persoane.
În cazul infracţiunilor de tăinuire şi favorizare a infractorului, în funcţie
de forma vinovăţiei, se are în vedere participaţia penală ca o conlucrare cu
56
V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, pag.l42.

71
intenţia a două sau mai multe persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni sau
ca o contribuţie involuntară la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte
prevăzute de legea penală.
Tăinuirea reprezintă o infracţiune contra proprietăţii, care constă în
ajutorul dat făptuitorului unei alte infracţiuni pentru valorificarea produsului
infracţional.
Prin natura infracţiunii, tăinuirea se constituie ca o formă de
complicitate. Argumentul acestei situaţii juridice rezidă din voinţa
legiuitorului român de a sancţiona această faptă materială de complicitate, în
sensul că aceasta reprezintă o atingere gravă, manifestată în mod indirect,
proprietăţii private sau publice.
O problemă curioasă este aceea dacă în cazul infracţiunii de tăinuire
poate subzista instituţia complicităţii. În acest caz, se poate apela la o formă a
complicităţii şi anume, cea mijlocită: complicitate la complicitate, care
reprezintă sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca acesta să
poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei.
Sub acest aspect majoritatea jurisprudenţei s-a pronunţat în sensul
acceptării existenţei complicităţii în cazul infracţiunii de tăinuire.
Într-un prim aspect, complicitatea este o formă a participaţiei penale
ce constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice
mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care, înainte ori în
timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta
sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu este
îndeplinită.
Prin activitatea sa, complicele nu săvârşeşte în mod nemijlocit fapta

72
prevăzută de legea penală, ci înlesneşte această săvârşire, făcând, prin
sprijinul pe care-l dă, ca autorul s-o comită mai uşor, mai repede şi mai
sigur57.
Complicele pregăteşte realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea
să poată fi săvârşită, creează autorului condiţii propice pentru desfăşurarea
activităţii infracţionale de tăinuire sau favorizare a infractorului, acte care
atribuie contribuţiei sale caracterul unei participaţii accesorii secundare58.
O problemă preliminară este aceea dacă în cazul infracţiunii de
favorizare a infractorului subzistă complicitatea, în sensul că această faptă
ilicită se realizează fără vreo înţelegere prealabilă cu persoana care întruneşte
calitatea de infractor (învinuit, inculpat, sau condamnat).
Majoritatea doctrinei penale a fost de acord cu existenţa complicităţii
în acest caz, însă cu respectarea condiţiei ca persoana care are calitatea de
complice să acţioneze fără vreo înţelegere prealabilă cu infractorul favorizat.
În caz contrar, complicitatea va fi raportată la infracţiunea comisă de acea
persoană.
Continuarea analizei infracţiunilor de tăinuire şi favorizare a
infractorului impune stabilirea unor puncte de reper:
- natura juridică;
- condiţii;
- feluri.
Din perspectiva naturii juridice, în doctrină s-au exprimat două teorii:
- complicitatea ca delict distinct;

57
C. Bulai, pag.204.
58
T. Vasiliu şi colab., op.cit., pag.179.

73
 - unitatea de infracţiune.
Prima teorie emite ideea că se comit atâtea infracţiuni câţi participanţi
există, indiferent de forma de participare.
A doua teorie consideră că toţi participanţii răspund pentru aceeaşi
infracţiune, deoarece complicitatea nu este o infracţiune ci un mod de
săvârşire a acesteia. Există o singură infracţiune cu mai mulţi făptuitori, iar nu
atâtea infracţiuni câţi participanţi59. Majoritatea doctrinei penale române şi-a
afirmat poziţia în legătură cu infracţiunile de tăinuire şi favorizare a
infractorului prin susţinerea celei de-a doua teorii.
Pentru existenţa complicităţii, în ambele cazuri trebuie îndeplinite
anumite condiţii.
O primă condiţie ar fi aceea că între obiectul juridic al faptei prevăzute
de legea penală săvârşită de autor şi obiectul juridic al actelor de complicitate,
trebuie să existe identitate. Această identitate trebuie să existe între obiectul
juridic al complicităţii şi obiectul juridic al tăinuirii şi favorizării
infractorului.
Există cazurile infracţiunilor complexe, când infracţiunea comisă de
autor absoarbe în conţinut infracţiunea la care a ajutat complicele (exemplu:
cazul unei tâlhării - complicele ajută numai la furt şi contribuie la lezarea unei
singure relaţii sociale, atrăgând un pericol social sporit). Acest aspect nu se
raportează celor două infracţiuni discutate.
O a doua condiţie se referă la raportul subiecţilor, în sensul că trebuie
să existe un autor şi un complice. Complicele poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii, iar
59
PE. Trousse, Revue de drept penal m.1-2, 1957, pag.160

74
numărul complicilor este nelimitat teoretic, fiecare aducându-şi contribuţia
cerută de autor.
Sub aspectul laturii obiective, se cere să existe o faptă a autorului care
a săvârşit nemijlocit infracţiunea la care complicele a executat acte de
înlesnire sau de ajutare.
În cazul infracţiunii de tăinuire trebuie clarificată activitatea desfăşurată
de complice. În general, se apreciază contribuţia complicelui ca o înlesnire,
dare de ajutor sau promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din
infracţiune sau promisiunea de favorizare a infractorului.
Realizarea elementului material de tăinuire (dobândirea, primirea,
înlesnirea) nu se poate compara cu promisiunea de tăinuire, care subzistă ca
formă a complicităţii, chiar dacă nu e realizată.
În mod similar, se pune problema raportării promisiunii de favorizare a
infractorului la însăşi infracţiunea incriminată cu această denumire.
Înlesnirea reprezintă actele îndeplinite anterior începerii executării
elementelor materiale celor două infracţiuni. Unele exemple ar fi: crearea de
condiţii de natură să uşureze tăinuirea produselor altor infracţiuni sau
procurarea de mijloace în vederea favorizării infractorului. Ajutorul priveşte
actele îndeplinite chiar în timpul săvârşirii faptei, în orice moment, între
perioada de începere a executării şi până la consumare ori epuizare, acte care
au fost utile autorului infracţiunilor60.
În cazul în care ajutorul nu este dat autorului din cauză că
participantul complice a fost împiedicat sau, deşi l-a dat, nu este folosit, fiind
considerat impropriu sau de prisos, contribuţia dată rămâne o simplă tentativă
60
Tribunalul Suprem, secţia penală, Dec.nr.1435/l983.

75
la complicitate, fără semnificaţie juridică.
Promisiunea de tăinuire sau de favorizare constituie un mijloc de
întărire a hotărârii infracţionale luată de altă persoană şi astfel contribuie şi ea
la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Din punct de vedere subiectiv, se cere ca, în caz de complicitate,
complicele să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă în ceea ce priveşte
ajutorul pe care-l dă autorului în comiterea faptei prevăzută de legea penală.
Sub aspect subiectiv, complicele cunoaşte activitate a autorului şi
prevede rezultatul ei socialmente periculos, având conştiinţa că pin activitatea
sa contribuie la săvârşirea, de către autor, a faptei prevăzute de legea penală şi
voieşte să desfăşoare acea activitate, dorind sau numai acceptând să
coopereze la comiterea ei61.
Pentru existenţa complicităţii, nu are relevanţă dacă între autor şi
complice a existat sau nu o înţelegere, nici dacă, în momentul săvârşirii
faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat62.

SECŢIUNEA II: ANALIZA COMPLICITĂŢII

Din perspectiva felurilor complicităţii, contribuţia complicelui este

apreciată ca fiind morală sau materială.
Complicitatea morală, în cazul infracţiunilor de tăinuire sau favorizare
a infractorului, constă în activitatea desfăşurată de către complice, prin care se

61
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.2762/l989.
62
Tribunalul mun.Bucureşti, secţia a-II-a penală, decizia nr.158/l995.

76
ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unei infracţiuni.
Complicitatea morală în aceste cazuri îmbracă mai multe aspecte:
- activitatea de întărire a hotărârii infracţionale luată de autorul
infracţiunii sau de întreţinere a acesteia;
- sfaturile date, instrucţiunile cu privire la cum să comită infracţiunea
sau chiar procurarea de informaţii şi date cu privire la împrejurările,
modalitatea, locul timpul săvârşirii infracţiunii, despre victimă, etc.;
- prezenţa complicelui la locul săvârşirii faptei pe baza înţelegerii
prealabile cu autorul pentru a-l ajuta, în caz de nevoie, întrucât el creează
acestuia curaj, sânge rece, o stare favorabilă punerii în aplicare a hotărârii
infracţionale luate63, autorul simţindu-se în siguranţă, păzit;
- pânda la locul faptei, în momentul comiterii de către autor, constituie
o formă a complicităţii morale, deoarece a întărit moralul infractorului,
determinându-l să acţioneze dezinvolt;
- promisiunea de ajutor făcută de complice, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui lucrurile provenite din infracţiune ori că va
favoriza pe făptuitor, este o altă formă a complicităţii morale, chiar dacă
ulterior acesta nu-şi îndeplineşte promisiunea făcută.
În literatura juridică s-a admis că promisiunea de nedenunţare, atunci
când denunţarea constituie o obligaţie, reprezintă şi ea o complicitate morală,
deoarece, fiind asigurat că nu va fi denunţat, autorul este încurajat în
realizarea hotărârii luate.
Complicitatea materială constă într-o activitate de ajutare, înlesnire

63
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia ill.1686/1984. 69 c.S.J., secţia penală, decizia nr.860/1993.

77
efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârşită
de autor.
Materializarea ajutorului material ia una din următoarele forme:
- procurarea pentru autor, a unor instrumente sau mijloace, cu ajutorul
cărora acesta săvârşeşte fapta penală, cum ar fi: obiecte, substanţe, arme;
- confecţionarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente ori
mijloace cu care să săvârşească fapta periculoasă;
- înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul săvârşirii
faptei;
- înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în cala exercitării acţiunii.
În raport de importanţa ce o reprezintă pentru activitatea autorului, ele
pot fi considerate cauze secundare, care au contribuit la conducerea efectului
sau condiţii care doar au favorizat producerea lui.
În continuare, aprecierea complicităţii trebuie să ţină cont de trei
realităţi:
- momentul săvârşirii tăinuirii sau favorizării infractorului;
- relaţia dintre activităţi;
- forma ajutorului dat infractorului.
În funcţie de momentul săvârşirii celor două infracţiuni, complicitatea
poate fi: anterioară sau concomitentă.
Complicitatea anterioară constă în contribuţia dată înainte de
săvârşirea faptei, pe diferite căi: procurare de mijloace sau informaţii,
confecţionarea sau adaptarea de instrumente.
Complicitatea concomitentă constă în contribuţia dată concomitent cu
săvârşirea faptei şi anumite acte de ajutor în timpul executării. În raport de

78
relaţia dintre activităţile complicelui şi autorului, complicitatea se prezintă ca
mijlocită sau nemijlocită.
Complicitatea mijlocită există în cazul infracţiunii de tăinuire, când
sprijinul este dat prin intermediul altui participant. Modul de realizare a
acesteia impune trei modalităţi:
- complicitate la instigare, adică sprijinul acordat de complice
instigatorului în acţiunea acestuia de a determina o persoană la săvârşirea
vreunei alternative prevăzute de art.221 C. penal.
- complicitate la complicitate, adică sprijinul dat de complice unui alt
complice pentru ca acesta să poată ajuta eficient săvârşirea infracţiunii de
tăinuire, de o terţă persoană.
- instigarea la complicitate, adică determinarea unei persoane de a
săvârşi sprijinirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de
complicitate de orice fel.
Complicitatea nemijlocită există atunci când sprijinul este acordat de
complice direct autorului infracţiunii de tăinuire.
Din prisma formei ajutorului dat autorului, complicitatea se poate
realiza fie prin acţiune, fie prin inacţiune.
Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire
sau de ajutor la săvârşirea faptei ilicite.
Complicitatea prin inacţiune constă în neîndeplinirea de către
complice a unor acte pe care este obligat să le îndeplinească, neîndeplinirea
constituindu-se ca o înlesnire sau ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei
ilicite (de exemplu: portarul nu încuie uşa pentru ca autorul infracţiunii de
favorizare a infractorului să poată intra şi să-şi pună în aplicare rezoluţia

79
infracţională).
În concluzie, complicele va primi o pedeapsă mai uşoară decât cea
stabilită pentru autorii infracţiunilor analizate, având în vedere contribuţia lor
la săvârşirea infracţiunii care nu are aceeaşi importanţă ca cea a autorului.
Există cazuri când complicele, prin natura activităţii desfăşurate, dă un
ajutor foarte important la săvârşirea infracţiunii, fără de care autorul n-ar fi
putut desfăşura activitatea infracţională. Astfel, instanţa de judecată va putea
aplica complicelui o pedeapsă mai mare decât cea a autorului 64.

SECŢIUNEA III: SITUAŢII JURIDICE DE SANCŢIONARE A

INFRACŢIUNILOR DE TĂINUIRE ŞI
FAVORIZARE A INFRACTORULUI

Situaţii juridice de sancţionare a faptelor ilicite de tăinuire şi de

64
T. Vasiliu şi colaboratorii, op.cit., pag.197.

80
favorizare a infractorului prevăzute de Codul penal, sunt instigarea (art.25) şi
coautoratul (art.24).
Art.25 C. penal defineşte persoana instigatorului ca acea persoană
care, cu rea credinţă, determină a altă persoană să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
Raportarea acestei instituţii de drept penal la infracţiunile de tăinuire
şi favorizare a infractorului, presupune ca persoanele instigate să se identifice
în subiecţii activi ai infracţiunilor menţionate anterior.
Caracteristic situaţiei menţionate mai sus este faptul că instigatorul
desfăşoară o activitate materială, externă, în scopul de a transmite hotărârea
luată altei persoane.
Datorită conţinutului psihic al instigării, instigatorul este denumit şi
autor moral al infracţiunii, ca unul are face să se nască şi să se realizeze
laturile subiective ale infracţiunilor.
Practica judiciară a relevat, în aceeaşi măsură cu stadiile criminologice,
că instigarea unei persoane la comiterea acestor două infracţiuni, nu este o
activitate întâmplătoare ocazională. Mobilul acesteia are rădăcini adânci în
acţiunile derulate de anumite structuri antisociale (grupări de infractori, crimă
organizată etc.).
Uneori aceste structuri încearcă instigarea unor persoane la comiterea
infracţiunilor de tăinuire şi de favorizare a infractorului, în sensul asigurării,
ascunderii, apropierii produsului diferitelor infracţiuni comise.
Prin această metodă se încearcă crearea unui paravan pentru adevărata
criminalitate. Periculozitatea acestei situaţii se răsfrânge atât asupra societăţii
umane, cât şi aspra autorităţilor investite în combaterea acestor fapte, mai ales

81
unităţile operative ale Ministerului de Interne.
Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi multiple, de la
simple sfaturi, îndemnuri rugăminţi sau insinuări, până la constrângere,
corupere (promisiuni de daruri sau alte foloase) etc. Determinarea poate fi
realizată prin acte, cuvinte spuse sau scrise şi chiar prin gesturi sau semne cu
o semnificaţie neîndoielnică.
În cazul tăinuirii de bunuri sau alte obiecte rezultate din săvârşirea altor
infracţiuni, instigarea poate lua una din următoarele forme:
- determinarea primirii sau dobândirii de astfel de bunuri;
- determinarea valorificării acestora, dacă se află în posesia acelei
persoane;
- determinarea persoanei de a căuta cumpărători pentru o astfel de
categorie de bunuri.
Practica judiciară a consemnat o multitudine de fapte prin care se
poate realiza infracţiunea de instigare la tăinuire, iar realitatea socială, la
rândul ei, oferă posibilitatea întrunirii cerinţelor cerute pentru existenţa
instigării. Cu privire la infracţiunea de favorizare a infractorului, instigarea
poate lua forma uneia dintre modalităţile:
- determinarea ascunderii unei persoane care se sustrage urmăririi
penale, judecăţii, executării pedepsei;
- determinarea oferirii ajutorului în vederea deplasării a unei astfel de
persoane;
- determinarea ajutorării persoanelor evadate din unităţile autorizate
de detenţie;
- determinarea la procurarea de obiecte sau bunuri în vederea ştergerii

82
urmelor infracţiunii săvârşite de o persoană.
În ambele infracţiuni trebuie clarificate formele pe care le poate
îmbrăca instigarea, din punct de vedere juridic. Instigarea urmată de executare
se caracterizează printr-o concordanţă perfectă între activităţile întreprinse de
instigator şi instigat. În acest caz instigarea e pedepsibilă.
Aceeaşi natură juridică o are instigarea neurmată de executare. Există
formă de instigare atunci când instigatorul a determinat la săvârşirea celor
două infracţiuni, instigatul a acceptat, însă ulterior desistă ori împiedică
voluntar producerea rezultatului său, din alte motive, nu trece la executare (de
exemplu: nu au fost condiţii favorabile ca să transporte produsele
infracţiunilor anterioare, în scopul preluării lor)65.
Contra împrejurărilor expuse mai sus, instigarea neizbutită există
atunci când instigatorul determină unele persoane să comită cele două
infracţiuni, iar acele persoane nu acceptă. Neacceptarea are ca finalitate
nereuşita instigatorului să le sădească în conştiinţă hotărârea infracţională.
Această situaţie juridică nu este pedepsită de legea penală.
O altă situaţie juridică de sancţionare este coautoratul, în cazul
infracţiunilor de tăinuire sau de favorizare a infractorului.
Această situaţie apare rar în jurisprudenţa penală română privitoare la
infracţiunile de tăinuire şi de favorizare a infractorului, însă depinde, în mare
măsură de amploarea fenomenului infracţional desfăşurat anterior
momentelor comiterii celor două infracţiuni.
Dacă infracţiunile desfăşurate sunt sub formă continuă sau continuată,
produsele infracţionale sunt, cantitativ, mari, iar valorificarea lor necesită
65
Tribunalul mun. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr.325/1994

83
acţiune a concertată a două sau mai multe persoane.
Aceste referiri sunt teoretice şi, ca să subziste cele menţionate
anterior, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, trei condiţii66:
- activitate a coautorilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi
obiect juridic. În cazul de faţă, obiectul juridic este reprezentat fie de relaţiile
sociale ce ocrotesc proprietatea privată, fie de relaţiile sociale care protejează
înfăptuirea justiţiei;
- coautorii să săvârşească în mod nemijlocit faptele prevăzute de legea
penală, nemijlocirea trebuie privită ca o executare directă67;
- să existe legătură subiectivă între coautori; în lipsă, fiecare persoană
va fi considerată autor al unei fapte distincte, iar actele lor vor fi doar conexe.
Cooperarea materială nu este de ajuns.
În concluzie, infracţiunile de tăinuire şi de favorizare a infractorului
sunt pedepsite când fapta este consumată şi epuizată. Datorită unor instituţii
juridice penale, mai există unele situaţii de pedepsire: complicitatea,
instigarea şi coautoratul.
Aprecierea acestor trei situaţii juridice se face în strânsă legătură cu
circumstanţele în care faptele ilicite au fost comise, cauzele favorizatoare
comiterii lor, împrejurările atenuante sau agravante manifestate în momentul
săvârşirii infracţiunilor.
Dinamica infracţională a furnizat jurisprudenţei numeroase cazuri, în
care important era nu numai diversitatea faptică, ci şi participaţia penală. În
funcţie de mobilul infractorilor, aceştia pot instiga o persoană la săvârşirea
66
V. Papadopol- Codul penal comentat şi adnotat. pag.148.

67
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.1362/1983.

84
infracţiunii de tăinuire sau la complicitate la aceeaşi faptă. În funcţie de
amploarea rezultatului produs, se manifestă coautoratul la tăinuire.

CAPITOLUL IV
DELIMITAREA INFRACŢIUNII DE TĂINUIRE FAŢĂ DE
ALTE INFRACŢIUNI
SECŢIUNEA I: ELEMENTE DE DIFERENŢIERE INTRE INFRACŢIUNILE
DE TĂINUIRE ŞI COMPLICITATE
Unele dificultăţi în a delimita tăinuirea de complicitate se datorează
faptului că în ambele cazuri apare ideea de ajutor dat la săvârşirea unei fapte

85
prevăzute de legea penală. Totuşi, dacă la complicitate ajutorul este dat
înainte sau în timpul săvârşirii faptei, la tăinuire acest ajutor este întotdeauna
ulterior săvârşirii faptei principale. Mai mult, pentru existenţa infracţiunii de
tăinuire este necesar ca făptuitorul să nu fi promis ajutorul înainte sau în
timpul săvârşirii faptei. În caz contrar, fapta va avea semnificaţia unei
complicităţi şi nu a unei tăinuiri, în conformitate cu dispoziţiile alt. 26 C. pen.
Tăinuitorul nu va putea fi niciodată participant la săvârşirea infracţiunii
principale. Spre exemplu, dacă în cazul unei infracţiuni de furt, dacă un
participant asigură paza la locul săvârşirii faptei şi apoi primeşte o parte din
bunurile sustrase, el nu va fi considerat tăinuitor prin raportare la infracţiunea
principală de furt, ci va răspunde pentru complicitate morală concomitentă la
aceasta. Nu se vor putea reţine în concurs complicitate la furt şi tăinuire în
raport cu aceeaşi faptă. Calitatea de tăinuitor nu mai există în aceste
împrejurări68.
De asemenea, nu comite infracţiunea de tăinuire, ci complicitate
morală, acela care primeşte în mod obişnuit pentru a ascunde sau valorifica
bunuri dobândite prin furturi repetate săvârşite de aceeaşi persoană69. Soluţia
se impune deoarece tăinuirea repetată echivalează cu o promisiune anticipată:
de tăinuire şi este un mijloc de a-l sprijini pe autorul sustragerii, acesta având;
un plus de siguranţă în săvârşirea faptelor următoare, ştiind că îşi va putea
valorifica imediat bunurile sustrase.
Se poate, deci concluziona că esenţiale în stabilirea diferenţei dintre
tăinuire şi complicitate este cunoaşterea cu exactitate a două moment:

68
Decizia nr. 1142/1996 a C.S.J., secţia penală, în B.J./1996 pag.129-130
69
Tribunalul Judeţean Timiş, dec. Penală nr. 1043/1983, în C. Bulai, G. Antoniu, op. Cit. pag 145-146

86
momentul în care a fost dat efectiv ajutorul la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală şi momentul în care a intervenit înţelegerea în legătură cu acest
ajutor.
SECŢIUNEA II: ELEMENTE DE DIFERENŢIERE ÎNTRE INFRACŢIUNILE
DE TĂINUIRE ŞI FAVORIZARE A INFRACTORULUI.
Din simpla lecturare a art.221 şi 264 C. penal putem observa diferenţe
între cele două infracţiuni, astfel infracţiunea de tăinuire se referă la exclusiv
la ascunderea, cumpărarea sau dobândirea în orice alt mod a diferitelor bunuri
provenite din infracţiuni, fără o înţelegere prealabilă cu infractorul. Desigur
este şi acesta o formă de favorizare a infractorului, dar aceasta se constituie
infracţiune de sine stătătoare, fiind clar delimitată de infracţiunea de
favorizare a infractorului.
La fel cum am arătat şi în secţiunea anterioară, infracţiunea de tăinuire
nu poate exista decât după comiterea unei infracţiuni, pe când infracţiunea de
favorizare a infractorului poate exista şi pe timpul comiterii unei infracţiuni,
cu condiţia să nu fi existat o înţelegere prealabilă în acest sens între infractor
şi favorizator. De exemplu un infractor fura diferite bunuri dintr-o societate
comercială, iar o altă persoană care trece întâmplător pe acesta îl anunţă fără
motiv sau pentru a obţine diferite foloase, că spre respectiva societate
comercială se îndreaptă o patrulă de poliţie, infractorul reuşind în acest fel să
fugă cu bunurile sustrase fără a fi prins, respectiva persoană îl favorizează pe
infractor prin aceea că l-a ajutat la ducerea la bun sfârşit a infracţiunii,
infracţiunea de favorizare a infractorului fiind săvârşită in timpul comiterii
unei alte infracţiuni dar fără a exista nici un fel de înţelegere între cei doi.
Având în vedere aceeaşi speţă, infracţiunea de tăinuire poate fi

87
săvârşită doar după încheierea comiterii infracţiunii de furt fie prin
depozitarea bunurilor, fie prin cumpărarea acestora sau prin modificarea
formei sau substanţei bunurilor. Cu toate acestea, legat de aceeaşi speţă, se
conturează infracţiunea de tăinuire doar dacă făptuitorul cunoaşte că bunurile
respective provin din comiterea unei infracţiuni.
Infracţiunea de tăinuire se poate lega doar de infracţiunile contra
patrimoniului, pe când infracţiunea de favorizare a infractorului se poate lega
de orice altă infracţiune prevăzută de legea penală

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia României;
2. Codul penal român;
3. Codul de procedură penală al României;
4. Vintilă Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. TIiescu, C, Bulai,
R. Stănoiu: Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II, partea
specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971;
5. Vasile Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, Al. Boroi, V.
Lazăr: Drept penal, partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999 ;
6. C. Mitrache: Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi presă
Şansa SRL, Bucureşti. 1994;
7. O. Loghin, A. Filipaş: Drept penal, partea specială, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1983;
8. C. Bulai: Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi pedagogică,

88
Bucureşti,1992;
9. M. Basarab: Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983;
10. I. Oancea: Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1971;
11. V. Papadopol: codul penal comentat şi adnotat, vol., parte generală, Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1972;
12. Tudor Popescu-Brăila: Drept civil, vol. 1, Imprimat la Romcart,
Bucureşti, 1993;
13. Gh. Beleiu: Drept civil român, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L.,
Bucureşti, 1995;
14. Ştefan Cocoş:, Drept roman, vol. 1, Ed. Aris Press, Bucureşti, 1996;
15. I.P.Filipescu: Drept civil, Ed. Actam, Bucureşti, 1996;
16. D.Pavel: Unele probleme privind favorizarea infractorilor şi omisiunea
denunţării în materia infracţiunilor continui şi continuate, în J.N. nr.3/1964;
17. D.V. ZIătescu: Infracţiunea de omisiune a nedenunţării, în J.N.
nr.6/1968;
18. Paul Cosmoc: Consideraţii generale asupra patrimoniului, în Studii de
drept românesc,nr.l /1993;
19. G. Antoniu, C. Bulai: Practica judiciară penală, vol. III, parte specială,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1992;
20. Vasile Dobrinoiu şi colaboratorii: Drept penal. Partea specială, Editura
"Europa Nova", Bucureşti, 2000.
21. Gh.Nistoreanu, A. Boroi: Curs selectiv pentru examenul de licenţă,
Editura "AllBack", Bucureşti, 2003.

89
22. Maria Zolyneak: Drept penal. Partea specială, Universitatea "AL. I.
Cuza" Iaşi, 1973.
23. Rodica M. Stănoiu: Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
24. G. Antoniu: Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, Editura
Ştiinţifică. Bucureşti, 1972.
25. V. Rămureanu: Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
26. Jurisprudenţă: Deciziile penale ale Curţii Supreme de Justiţie

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai complet site cu referate

90