MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
CZU: 343. 915 (478)(043.2)=135,1
R 82

Criminalitatea minorilor:
aspect penal, psihologic şi criminologic

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (Drept penal şi criminologie)

Teză de doctor în Drept

Coordonator ştiinţific:
Dr., conf.,univ.,
Carpov Trofim

Autor
Rotaru Oxana

Chişinău
2007
 CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Tratamentul penal al minorilor

§ 1. Sorgintea noţiunilor de “delincvenţă juvenilă” şi “minoritate penală” şi a

constituirii unei tratări penale distincte
§ 2. Evoluţia conceptului de minoritate penală
§ 3. Răspunderea penală a minorilor conform legislaţiei autohtone
§ 4. Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state

Capitolul II. Personalitatea delincventului minor: concept şi aspecte psihologice,

sociale şi biopsihice

§ 1. Personalitatea delincventului juvenil: la confluenţa factorilor psihologici şi

psihosociali
§ 2. Coraportul aspectelor sociale şi biologice ale personalităţii criminalului minor şi
rolul factorilor psihici în etiologia criminală
§ 3. Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincvenţei
juvenile
§ 4. Narcomania – un viciu al adolescenţilor contemporani (aspecte teoretice şi studiu
practic)

Capitolul III. Măsuri de profilaxie şi prevenţie a delincvenţei juvenile

§ 1. Modalităţile de intervenţie privind ameliorarea situaţiei minorului infractor

§ 2. Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în Republica
Moldova
§ 3. Munca în folosul comunităţii prin prisma minorului delincvent

Sinteza rezultatelor obţinute

Propuneri şi recomandări
Biblografia
Adnotări
Abrevieri
Anexe

1
 Introducere

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia

Mileniul trei reclamă necesitatea elaborarării unor strategii în continuă modificare de
autoevaluare şi autoperfecţionare a societăţii. În acest context, un rol aparte revine studierii şi
combaterii criminalităţii minorilor ca un factor inerent oricărei societăţi. Sub aspect statistic,
observăm scăderea infracţiunilor săvârşite de minori în România de la 14,4 % în 1991 până la 7 %
1
în 2002. Situaţia este similară şi în Federaţia Rusă, unde numărul infracţiunilor săvârşite de minori
2
a scăzut de la 8,5 % în 1991 până la 5,5 % în 2002. De altă natură, însă, este situaţia în R.M., unde
3
ponderea minorilor condamnaţi a ajuns de la 11,2 % în 2003 la 14,1 % în 2005. Astfel, pentru
infracţiuni excepţional de grave, deosebit de grave şi grave au fost condamnaţi circa 77, 6 %.
În acest context, considerăm bine-venită implicarea UNICEF-ului, Institutului pentru Reforme
Penale (în continuare IRP), în promovarea reformelor în domeniul Justiţiei Juvenile. Astfel, în
septembrie 2003 reprezentanţa UNICEF în Moldova a implementat proiectul “Alternative la
detenţie şi asistenţă juridică pentru minorii din sistemul de justiţie penală”; în august 2004 a fost
iniţiat proiectul “Acordarea asistenţei juridice şi psihosocicale pentru copii în sistemul de justiţie
penală”. În luna noiembrie 2003, Fundaţia SOROS - Moldova, în scopul unei continuităţi a
activităţilor, a asigurat implementarea proiectului “Reforma sistemului pedepselor penale şi
4
promovarea alternativelor la detenţie”.
De asemenea, în perioada 25-26 mai 2004 IRP a organizat seminarul “Reforma Justiţiei
5
Juvenile în RM. Probleme şi perspective”. La 11.01.2005 s-a desfăşurat seminarul de instruire
“Implementarea probaţiunii presenţiale şi a muncii neremunerate în beneficiul comunităţii pentru
6
minori în sistemul de justiţie penală”. La 1-2 aprilie 2005 a avut loc seminarul de instruire pentru
colaboratorii instituţiilor penitenciare din Chişinău, Rezina, Cahul, Lipcani, Rusca, Bălţi, Tighina,

1
Jecu V., “Prevenirea delincvenţei juvenile şi minorul victimă”, Bucureşti, 1998, pag. 45.
2
Кузнецова Н., “Криминология”, Москва, 2004, стр. 263.
3
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, Chişinău, 2005, nr. 8, pag. 13-14.
4
IRP, “Lucruri mici pentru un viitor mare”, Chişinău, 2004, pag. 2.
5
IRP, “Buletin informativ”, Chişinău, 2004, nr. 2, pag 6.
6
IRP, “Buletin informativ”, Chişinău 2005, nr. 1, pag. 3.

2
 7
în care sunt deţinuţi minorii în conflict cu legea. Iar în perioada 4-10 iulie 2005, în cadrul
proiectului “Alternative la detenţie pentru copiii în conflict cu legea”, desfăşurat în parteneriat şi cu
sprijinul financiar al Reprezentanţei UNICEF în Moldova, a fost efectuată o vizită de studiu în
Polonia, care a avut drept scop studierea aprofundată a practicii şi legislaţiei avansate de tratament
8
al copiilor în conflict cu legea.
Prin urmare, actualitatea temei propuse pentru studiu este determinată de:
- creşterea numărului infractorilor, precum şi diversificarea infracţiunilor săvâşite de către
minori;
- necesitatea constituirii unei metodologii şi a unei metode implicate în cercetarea
delincvenţei juvenile în scopul identificării particularităţilor infracţiunilor săvârşite de
către minori, a factorilor ce contribuie la orientarea minorilor spre un comportament în
dezacord cu legea şi a condiţiilor de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor;
- modificarea şi completarea legislaţiei în domeniu;
- apariţia în RM a unor noi servicii promovate atât prin intermediul organismelor statale, cât
şi în sectorul nonguvernamental (ofiţeri de probaţiune, centru de plasament pentru minori
etc.). De aceea, cercetarea este de actualitate, oferind acestor servicii o bază metodologică
în vederea organizării activităţii monorilor cu comportament delincvent.

Criza adolescenţei intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare şi afirmare. În opinia

cercetătorilor, adolescenţii manifestă un interes sporit pentru fenomenul social. Fiind conştienţi de
lacunele pe care le au la acest capitol, ei se angajează cu curiozitate excesivă în perceperea şi
evaluarea ambianţei.
În acest context, cercetătorul rus E. Enikeev distinge:
− Reacţia de protest faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor, sau
invers, de interdicţii abuzive, care pot provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi
casa, vagabondajul, iar uneori chiar un comportament antisocial;
− Reacţia de negare a modelului propus de adulţi;
− Reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;
− Reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de dificil;
− Reaţia de emancipare, de eliberare de standardele impuse de adulţi într-o formă radicală,
manifestată prin negarea valorilor şi a normelor cu caracter social;
− Reacţia de aderare la grup, în special la cel al semenilor;

7
IRP, “Buletin informativ”, Chişinău, 2005, nr. 2, pag. 2.
8
IRP, UNICEF, “Justiţia Juvenilă”, Buletin informativ, Chişinău, 2005, pag. 2.

3
 − Reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi
9
specifice adolescenţilor.
Cercetătorii Eleonora şi Sheldon Gluck, studiind două loturi de minori (delincvenţi şi
nedelincvenţi), au evidenţiat următoarele deosebiri:
− Din punct de vedere temperamental, delincvenţii sunt mai energici, mai impulsivi,
agresivi, distructivi, adesea chiar sadici;
− Au o constituţie cu precădere mezomorfică (atletică);
− Tind spre exprimări directe, nu împărtăşesc valorile şi normele sociale;
− Provin în special din familii instabile sub aspect afectiv, lipsite de ţinută morală.
După cercetătorul român N. Mitrofan, delincvenţii juvenili pot fi clasificaţi în funcţie de o
serie de criterii:
− Prezenţa sau absenţa intenţiei;
− Numărul de infracţiuni comise;
− Gradul de normativitate psihică;
− Gradul de responsabilitate;
10
− Motivaţia.
Din cele menţionate anterior conchidem că problema criminalităţii minorilor este una cheie
în criminologie. De altfel, problema a stârnit nu doar interesul juriştilor, ci şi al psihologilor,
pedagogilor. Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă o vom neglija azi,
mâine vom avea o generaţie tânără de infractori – oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din
propria vină, ci şi din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor chemaţi să le faciliteze
integrarea în ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii.
Scopul şi obiectivele tezeiю Scopul de bază al prezentei lucrări vizează analiza aprofundată
a concepţiilor, ipotezelor, afirmaţiilor doctrinare ale specialiştilor în materie de drept penal,
criminologie, psihologie atât din Republica Moldova, cât şi din alte state, precum şi elaborarea
măsurilor de profilaxie şi combatere a acestui flagel.
Obiectivul principal trasat este de a conferi o nouă dimensiune acestui fenomen atât de pe
poziţiile domeniului ştiinţific, cât, mai cu seamă, de pe poziţiile sociale ale condiţiilor materiale de
viaţă. În vederea atingerii obiectivului preconizat, ne propunem să abordăm următoarele probleme:
− Analiza originii şi evoluţiei criminalităţii minorilor;
− Analiza comparată a tratamentului penal al minorului în legislaţiile unor state;

9
Еникеев М., “Основы общей и юридической психологии”, Москва, 1996, стр. 315-316.
10
Mitrofan N., Butoi T., “Psihologia judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 76.

4
 − Sinteza rezultatelor cercetărilor psihologice în problema investigată;
− Studierea independenţei factorilor de risc ai delincvenţei juvenile;
− Fundamentarea necesităţii prevenirii şi combaterii acestui flagel.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al investigaţiilor
În scopul atingerii obiectivului investigat, urmărind abordarea graduală a problemelor
enunţate, în procesul elaborării lucrării de faţă a fost selectat materialul doctrinar teoretic, normativ-
legislativ, precum şi cel referitor la concepţiile în materia delincvenţei juvenile.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării îl constituie tezele principale ale
filozofiei dreptului, teoriei dreptului internaţional, dreptului penal naţional şi internaţional, dreptului
procesual-penal, al psihologiei sociale şi judiciare, medicinei, biologiei, precum şi altor materii
socio-umane care au fost puse la baza studiului. Atenţionăm asupra faptului că metodele, tehnicile,
procedeele folosite au fost determinate de pronunţatul caracter interdisciplinar al fenomenului supus
studiului. Prin urmare, investigarea problemei în cauză s-a bazat pe studierea materialului legislativ
existent în domeniu, folosind în plan diacronic şi sincronic diverse metode generale şi speciale,
respectiv:
− Metoda analizei istorice, folosită pentru cercetarea sorginţii noţiunilor “delincvenţă
juvenilă” şi “minoritate penală”, precum şi în vederea stabilirii evoluţiei acestora;
− Metoda analizei logice (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare) utilizate
constant pe tot parcursul lucrării;
− Metoda analizei comparative, folosită cu incidenţă maximă în vederea stabilirii
răspunderii penale a minorilor în diferite state;
− Metoda statistică, folosită în vederea elucidării caracterului cantitativ-calitativ al
delincvenţei juvenile;
− Metoda analizei sistematice, care a avut drept scop cercetarea regulilor juridice
comunitare de ordin instituţional, material şi procedural;
− Metoda previzională sau prospectivă care a avut drept scop elaborarea politicilor în
materie de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile.
Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările doctrinare ale
unor asemenea state ca: Franţa, Germania, România, Rusia, Ucraina, Polonia, Australia, Elveţia,
Argentina, Olanda, Danemarca, Suedia, Japonia şi, bineînţeles, Republica Moldova.
Baza juridico-doctrinară a investigaţiei este fundamentată şi de lucrările iluştrilor savanţi
atât din ţară, cât şi de peste hotare, respectiv: Carpov T., Barbăneagră Al., Brînză S., Ulianovschi
X., Gladchi Gh., Rusnac S., Ciobanu I., Pitulescu I., Kuzneţova N., Luneev V., Mitrofan N. etc.

5
 Baza normativ-legislativă, metodologică şi empirică a lucrării o constituie Principiile
Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei Juvenile (Principiile de la Riyadh), Regulile
Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la măsurile neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo),
Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori
(Regulile de la Beijing); Recomandarea 1526 (2001) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
“O campanie împotriva traficului de minori pentru dezamorsarea filierei de est a Europei: cazul
Moldovei”; Recomandarea 1065 (1987) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind
traficul şi alte forme de exploatare a copiilor; Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii de la
02.05.1996.
Inovaţia ştiinţifică a lucrării
Lucrarea în cauză este una de pionierat în domeniul criminalităţii minorilor, fiind la
interferenţa a trei ştiinţe, respectiv: drept penal, criminologie şi psihologie cu implicaţii în medicină,
sociologie etc., fapt ce dovedeşte caracterul complex al problemei supuse studiului.
În vederea atingerii obiectivelor trasate ale investigaţiei, a fost cercetat fenomenul
delincvenţei juvenile sub toate aspectele posibile – de la concepte, sensuri, definiţii, evoluţie
istorică, aspect compartiv până la propuneri concrete în materie de prevenţie.
Prezintă interes, de asemenea, anchetele statistice efectuate pe două eşantioane de control,
respectiv studenţi şi liceeni, în vederea stabilirii impactului folosirii substanţelor narcotice şi
catalogării acestora în categoria factorilor de risc ai delincvenţei juvenile.
Nu mai puţin relevante s-au dovedit a fi rezultatele anchetării minorelor deţinute la Rusca şi
în Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău cu privire la afirmaţiile psihologilor S. Freud, D.
Aichon, Kate Freidlender referitor la problema investigată.
Un rol aparte revine studiului comparat al legislaţiei penale în circa 15 state şi concluziilor
de rigoare, şi anume, instituirea judecătoriilor specializate pentru minori, al căror personal ar avea
o pregătire necesară nu doar în domeniul dreptului, ci şi al psihologiei sociale şi, implicit, al
psihologiei minorilor, aplicarea în mod prioritar a măsurilor educative, precum şi sistematizarea
într-un capitol aparte a pedepselor aplicate minorilor şi a particularităţilor acestor pedepse.
Susţinem şi în continuare ideea conform căreia este mult mai simplu să preîntâmpini o
maladie decât să o tratezi, fapt pentru care a fost studiată instituţia probaţiunii şi a muncii în folosul
comunităţii în speranţa ca tinerii delincvenţi să fie resocializaţi, pentru ca ulterior să nu completeze
rândul infractorilor majori.
Suntem de părerea că propunerile enunţate, odată implementate, vor îmbunătăţi considerabil
legea penală naţională atunci când discrepanţele încă sesizabile vor dispărea, acesta fiind un
deziderat realizabil!

6
 Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării
Importanţa teoretico-aplicativă a studiului întreprins este argumentată de:
− Analiza complexă a problemei: criminalitatea minorilor sub aspect penal, criminologic şi
psihologic cu elucidarea unor asemenea aspecte ca: vârsta şi particularităţile răspunderii
penale a minorilor; interesele şi aptitudinile delincventului minor; individualităţile
tipologice de caracter ale acestuia, stabilirea factorilor de risc şi coraportului dintre
aspectele sociale şi biologice ale personalităţii criminalului minor; elaborarea măsurilor
de profilaxie şi combatere;
− Elucidarea premiselor, genezei şi evoluţiei istorice a problemei investigate prin prisma
legislaţiei babiloniene (Codul lui Hamurapi), legislaţiei Romei şi Greciei Antice (Legea
Cornelia de Sicaris), legislaţiei franceze (instituţia Brephotropia), legislaţiei spaniole
(Codul lui Alfons al X-lea din 1263), legislaţiei gemane (Ordonanţa lui Carol al V-lea
din 1532), precum şi a legislaţiei din Ţările Româneşti (Pravila lui Matei Basarab de la
1652, Pravila lui Vasile Lupu de la 1646, Codul penal al lui Barbu Ştirbei de la 1853), a
legislaţiei actuale din Republica Moldova;
− Studierea sub aspect comparat a legislaţiei vizând răspunderea penală a minorilor în
diverse state (România, Franţa, Germania, Olanda, Polonia, Japonia etc.) în vederea
elucidării aspectelor pozitive şi a formulării unor noi propuneri;
− Vizitarea şi anchetarea minorilor deţinuţi în penitenciarele din Rusca, Lipcani şi
Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău în scopul elaborării politicilor optime de
resocializare a acestor minori;
− Investigarea sociologică a liceenilor şi studenţilor în vederea stabilirii factorilor de risc ai
delincvenţei juvenile;
− Studierea literaturii de specialitate, sistematizarea practicii aplicării legislaţiei penale
naţionale şi internaţionale, a legislaţiei altor state, fapt ce ne face să concluzionăm că
perfecţionarea legislaţiei penale, a practicii aplicării acesteia reprezintă una dintre cele
mai importante probleme atât ale ştiinţei criminologice, cât şi ale dreptului penal;
− Analiza literaturii de specialitate în domeniul investigat şi elaborarea studiilor de caz
prezentate în cadrul conferinţelor naţionale şi internaţionale.
Concluziile şi recomandările prezentei teze pot fi de un real folos la trasarea unor direcţii
distincte în materie de prevenţie a criminalităţii minorilor. Autoarea îşi propune să sensibilizeze
opinia publică în domeniul investigat, or de fiecare membru al societăţii, în mod special de jurişti,

7
criminologi, psihologi depinde viitorul acestui stat, în mod special integrarea reprezentanţilor tinerei
generaţii în viaţa economică, socială, politică a ţării.
Pornind de la considerentele enunţate anterior, ne exprimăm speranţa ca lucrarea să-şi
găsească potenţialul cititor nu doar în rândul specialiştilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor
şi lucrătorilor practici, dar şi în persoana cititorului neavizat.

Aprobarea rezultatelor obţinute

Cercetarea a fost elaborată în cadrul Catedrei Drept Penal şi Criminologie de la
Departamentul Drept, ULIM şi reprezintă rezultatele cercetării întreprinse pe parcursul a nouă ani
de activitate.
Materialele cercetărilor, concluziile şi recomandările investigaţiilor şi-au găsit reflectare în
publicaţiile conferinţelor internaţionale: simpozioanele ştiinţifice “Simposia Professorum” din
cadrul Departamentelor Drept, Psihologie şi Asistenţă Socială, ULIM, precum şi în revistele de
specialitate “Analele Ştiinţifice ale ULIM”, “Analele Ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare”,
“Avocatul Poporului”, “Themis” etc.
Materialele cercetărilor sunt utilizate de autoare în procesul de predare a cursurilor: drept
penal, statistica judiciară, criminologie, drept execuţional penal în cadrul Departamentului Drept,
ULIM.

Structura tezei
Teza include trei capitole; caracteristica generală ca iniţiere în studiu; încheierea ce
inserează concluzii şi recomandări; bibliografia având la bază suportul documentar şi doctrinar al
lucrării; adnotarea; cuvintele-cheie ale lucrării; lista abrevierilor şi anexele.

Capitolul I. Tratamentul penal al minorilor

§ 1. Sorgintea şi conţinutul noţiunilor de delincvenţă juvenilă, minoritate penală şi a

constituirii unei tratări penale distincte
Realitatea practică, precum şi studiul literaturii de specialitate relevă faptul că fenomenele
sociale, regăsite în conţinutul conceptelor de devianţă, delincvenţă, infracţionalitate, criminalitate,

8
preocupă tot mai intens nu numai specialiştii în domeniu, ci şi factorii politici, guvernamentali,
opinia publică, în general, atât pe plan intern, regional, cât şi internaţional.
Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă se are în vedere faptul că urmările
acestor fenomene, mai ales ale celor care intră sub incidenţa delincvenţei, infracţionalităţii şi
criminalităţii afectează, în cel mai înalt grad, valorile fundamentale ale societăţii, pe un plan mai
larg, şi ale persoanelor direct vizate, pe unul mai restrâns, respectiv drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, existenţa şi buna funcţionalitate a societăţii democratice şi instituţiilor
statului său de drept.
Un segment distinct al acestor preocupări este caracterizat de delincvenţa juvenilă,
determinată de implicarea din ce în ce mai mare a minorilor în comiterea faptelor antisociale, de
vârsta tot mai scăzută a participanţilor proveniţi din această categorie, de efectele faptelor lor în
plan individual şi social.
Ar fi de remarcat că atât în unele discursuri teoretice, cât şi în limbajul practicienilor se
invocă, destul de frecvent, noţiunile de - devianţă, delincvenţă, delincvenţă juvenilă,
infracţionalitate, criminalitate, uneori cu anumite confuzii şi, oricum, mai puţin accesibile
publicului larg, cu atât mai mult cu cât în luările de poziţii pe această problemă accentul a revenit
genului proxim şi mai puţin diferenţelor specifice. În astfel de condiţii am apreciat că o
11
caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi bine-venită.
Aşadar, conceptul de "delincvenţă juvenilă" cuprinde două noţiuni distincte, care urmează a
12
fi precizate, şi anume, conceptul de devianţă şi conceptul de juvenil. Deşi ambii termeni au intrat
în limbajul curent şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt folosiţi adesea cu
înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Adică, lipsa unei definiţii
unanim acceptate constituie o sursă de confuzii, care poate distorsiona rezultatele investigaţiilor
criminogene. Termenul de "delincvenţă juvenilă" nu se întâlneşte nici în legislaţia penală din ţara
noastră, nici în dreptul pozitiv din alte state. El este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii
de vârstă, consolidându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi
determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere mintală a subiectului activ al
infracţiunii.
Conceptul de "delincvenţă juvenilă" este sinonim în anumite limbi, cum ar fi italiana,
germana, franceza, cu noţiunea de "criminalitate juvenilă" (criminalita giovanile, criminalite

11
Rotaru O., “Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor”, În “Avocatul poporului”,
Chişinău, 2005, nr. 4-6, pag. 26-28.
12
Aramă E., "Istoria dreptului”, Chişinău, 1997, pag. 23-24.

9
juvenile, juderd kriminalitat). Cu toate acestea, la origine, şi anume în limba latină, aceste cuvinte
aveau înţelesuri diferite. Verbul "delinquere" avea accepţia de "a greşi", "a scăpa din vedere", "a
lipsi" (subiectul "delictul" semnifica, în primul rând, "greşeală"), în timp ce prin "crimen" se
înţelegea "crima" la care se asociau semnificaţiile de "acuzare", "imputare", "pricinuire a unui rău".
Interesant e că în literatura de specialitate anglo-saxonă, cu precădere în cea nord-americană,
termenul de "delincvenţă" a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency), care nu se confundă cu
sfera şi conţinutul noţiunii de "criminalite" (criminality).
Prin delincvenţă, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se înţeleagă o serie de
fapte ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenţa
repetată şi îndelungată de la şcoală etc.).
Un interes deosebit prezintă şi abordarea psihologică a acestei noţiuni, prin care se încearcă
să se explice în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectuală, afectivă şi volitivă,
capabilă să menţină un echilibru între interesele, nevoile şi aspiraţiile sale, precum şi a mijloacelor
legitime de realizare a acestora. Din această perspectivă, criminalul apare ca un individ cu o
insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele
sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Prin urmare, se încearcă a fi
scoase în evidenţă atât personalitatea delincventului, cât şi mecanismele interne (mobiluri,
motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul delincvent.
În opinia criminologilor francezi, impulsurile şi instinctele antisociale coexistă în acelaşi
individ, alături de cele sociale, într-o formă mai mult sau mai puţin latentă. Astfel, J. Pinatel susţine
în lucrarea “Teoria personalităţii criminale” că diferenţa dintre personalitatea delincventului şi
nondelincventului rezidă în gradul diferit de intensitate a anumitor trăsături specifice. De aceea,
"trecerea" la comiterea delictelor, care se produce mult mai rapid în cazul delincventului, se
datorează anumitor trăsături ce caracterizează personalitatea acestuia, şi anume: egocentrismul,
agresivitatea, labilitatea, indiferenţa afectivă, indiferenţa morală.
R. Stănoiu consideră că, în anumite cazuri, poate fi identificată o "stare periculoasă a
subiectului", care explică înclinaţia acestuia de "a trece la act".
Sub aspect psihologic, criminalitatea apare ca un produs ineluctabil al personalităţii
individului, ea incluzând acele comportamente care violează normele juridice, întrucât indivizii
13
respectivi nu dispun de capacitatea de a le respecta şi a de li se supune. Din acest motiv, unii
psihologi sunt tentaţi să considere delincvenţa ca o formă de "ajustare" a unei inferiorităţi fizice sau
a unei frustraţii, ceea ce generează predispunerea individului către agresivitate şi violenţă. De aceea

13
Pitulescu I., “Delincvenţa juvenilă”, Bucureşti, 2002, pag. 17.

10
capacităţile funcţionale ale indivizilor urmează a fi apreciate numai în raport cu standardele
normative, iar imposibilitatea de a respecta aceste reguli trebuie asociată controlului motivaţiilor
14
individuale şi responsabilităţii individului implicat în actul antisocial.
Transgresând normele şi valorile sistemului social, individul poate fi, deci, atât o persoană
insuficient maturizată sub raport social sau neintegrată social, cât şi o persoană care refuză sau nu
15
poate să se supună normelor juridice ale colectivităţii. Conform acestei perspective,
comportamentul delincvent se datorează fie unor dificultăţi care-l împiedică pe individul respectiv
să acţioneze conform prescripţiilor normei, fie existenţei unei personalităţi perfecte, normele căreia
sunt incompatibile cu standardele de normalitate şi moralitate ale grupului sau colectivităţii din care
face parte. Pornind de la aceste considerente, distingem:
a) delincventul nevrotic, care manifestă un comportament generat de conflictele de natură
psihică;
b) delincventul patologic, al cărui comportament este determinat în mod organic;
c) delincventul normal, care se identifică cu modelul obişnuit de delincvent, preluându-i
caracteristicile.
Evidenţiind aceste trăsături ale personalităţii delincvenţiale, ştiinţa psihologică este obligată
să le pună în dependenţă de caracteristicile mediului social şi cultural în care trăieşte individul,
apelând la rezultatele cercetărilor sociologice.
Reieşind din cele menţionate anterior, considerăm posibil ca termenul de "delincvenţă
juvenilă" să fi fost introdus şi generalizat cu intenţia de a nu asocia conotaţiile prea grave ale
conceptului de "criminalitate" cu faptele comise de minori.
Întrucât în vorbirea curentă din ţara noastră, precum şi din alte state ca România, Italia,
Franţa cuvântul "crimă" este asociat cu un regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus, prin
acceptarea tacită, şi conceptul de "delincvenţă", generalizându-l în mod treptat în cazul minorilor,
fără să se elimine însă conceptul de "criminalitate". De aceea aceste cuvinte continuă să fie folosite
cu aceeaşi semnificaţie. Spre exemplu, în Franţa şi în Italia termenul de "criminalitate juvenilă" este
întâlnit cu precădere în literatura juridică, în timp ce sintagma "delincvenţă juvenilă" este folosită
mai frecvent în cercetările criminologice, sociologice şi psihologice.
În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului de "minor", V. Dongoroz consideră
că acesta prezintă inconvenientul de a fi prea vag şi de a crea confuzia cu accepţia pe care acest

14
Кудрявцев В., “Криминология”, Москва, 1995, стр. 17-18.
15
Кузнецова H., “Криминология”, Москва, 1994, стр. 7-11.

11
cuvânt o are în dreptul civil. Amintim că minoritatea penală nu este echivalentă cu minoritatea
civilă, limitele lor superioare fiind diferite.
De aceea s-a propus ca în ştiinţa penală să fie folosiţi termenii de “copil”, “adolescent”,
“adult” şi “vârstnic”, care corespund adesea unor tratamente penale diferite, termeni cu care
operează ştiinţa criminologică.
În dreptul internaţional se conturează tot mai mult un consens în a defini drept copil orice
persoană sub vârsta de 18 ani. În acest sens, oricine sub această vârstă are dreptul la protecţie
specială în cadrul unui proces. Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de
16
libertate definesc drept minor “orice persoană sub vârsta de 18 ani”. Articolul 1 al Convenţiei
ONU cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice persoană în vârstă de pînă la 18
ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu legislaţia
naţională”, astfel că vârsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte. La stabilirea limitei
de vârstă de la care copiii răspund penal trebuie luată în considerare maturitatea emoţională,
mentală şi intelectuală a copiilor.
Prevederile Convenţiei au fost incluse în dreptul naţional al R.M. Astfel, Legea cu privire la
drepturile copiilor prevede că un copil este orice persoană sub 18 ani, iar Codul penal al R.M
17
stabileşte limita de vârstă de la care începe răspunderea penală – 16 ani.
În unele lucrări cu referire la delincvenţa juvenilă este întâlnit şi termenul de
"predelincvenţă". El desemnează în mod nedifirenţiat fie situaţia minorului care, deşi a săvîrşit o
faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal din cauza vârstei, fie situaţia minorului care are
un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă
astfel că minorul respectiv este un delincvent potenţial. Dar, etichetarea anticipată a unei conduite
ca fiind premonitorie pentru un comportament infracţional viitor este improprie şi nu reflectă o
18
analiză conceptuală corectă.
De aceea în unele legislaţii cu caracter de ocrotire (România, Franţa), minorii aflaţi în
asemenea situaţii sunt încadraţi în categoria "copiilor în pericol" de a comite fapte penale datorită
condiţiilor necorespunzătoare de mediu social şi unei ambianţe imorale care favorizează sau pot
induce comportamente deviante.
Totodată conceptul de “delincvenţă” nu este sinonim şi, deci, nu se confundă cu noţiunea de
“devianţă”. Altfel spus, sfera conceptului de "devianţă" este mai largă şi cuprinde ca formă
particulară noţiunea de “delincvenţă”. În acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice act,

16
Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.
17
IRP, Ghid pentru specialiştii în domeniul justiţiei penale, Chişinău, 2004, pag. 5.
18
Cioclei V., “Manual de criminologie”, Bucureşti, 1999, pag. 37-42.

12
conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup
19
social particular”. Este un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist şi
cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice "deviere" de conduită care nu are un caracter patologic
constatat medical şi reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută astfel de
membrii unui grup social.
În unele lucrări de referinţă din domeniul sociologiei se dă o extensie excesivă acestui
termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la aşteptările unui grup sau ale unei
colectivităţi complexe, considerându-se în mod nejustificat că aceste aşteptări sunt echivalente cu
normele sociale scrise sau nescrise existente în societate. Atât în limba română, cât şi în cea
franceză, termenul "devianţă" este preluat din limba engleză, în care "deviance" are înţelesul de
abatere de la normele acceptate. Originea cuvântului o găsim în limba latină, în care verbul
"deviare" înseamnă "abatere de la drum" (via - cale, drum); elementul esenţial pentru înţelegerea
accepţiei exacte a termenului de “devianţă" îl reprezintă conceptul de "normă”.
Unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai logicii deontice G.H. von Wright, arată că
termenul “normă" este sinonim cu “model”, “standard”, “reglementare”, “regulă” şi “lege”, dar în
nici un caz cu “aşteptare”. El este întâlnit cu înţelesul de "lege" în ştiinţele naturii şi în logică. Spre
deosebire încă de fenomenele lumii naturale, unde normele au un caracter descriptiv, relevând legi
sau regularităţi care nu pot fi modificate, în viaţa socială normele scrise sau nescrise prescriu o
anumită conduită, asociind întotdeauna încălcare lor cu un anumit tip de sancţiune (morală sau
legală). Cu alte cuvinte, normele sociale nu rezultă din relaţiile interne, impersonale şi de
neschimbat, care dirijează fenomenele şi procesele din lumea naturală, ci au un caracter exterior şi
variabil în timp şi spaţiu, fiind o creaţie a omului. Ele au rolul de a orienta comportamentele
individuale sau colective, în funcţie de anumite criterii generale acceptate ca reguli de conduită. O
asemenea orientare este nu numai recomandată, ci şi impusă prin reacţia socială (sancţiunea) pe
care o generează încălcarea unei norme cu un anumit grad de generalitate. Aceasta se explică prin
faptul că normele sociale, prin sancţiunile lor, sunt instrumente de apărare a valorilor la care se
raportează majoritatea membrilor unui grup social cu o organizare stabilă şi de durată.
Susţinem părerea conform căreia conceptul de "devianţă" poate fi definit ca un
comportament uman individual sau colectiv, care încalcă una sau mai multe norme scrise sau
nescrise impuse printr-un sistem de reacţii sociale (sancţiuni) care ocrotesc valorile general
acceptate de un grup social relativ stabil şi de durată.

19
Nistorianu Gh., Păun C., “Criminologie”, Bucureşti, 1995, pag. 23-26.

13
 20
Autorii lucrării "Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind delincvenţa"
consideră că există trei tipuri de devianţă: morală, funcţională şi penală, în timp ce I. Pitulescu
susţine existenţa a încă două tipuri: devianţa minorilor cu tulburări de comportament şi devianţa
alienaţilor mental.
Din cele menţionate anterior conchidem că termenul "juvenil" (delincvenţa juvenilă) se
referă numai la grupa de vârstă a minorităţii (minoratului). Considerăm oportună precizarea,
deoarece unii cercetători au inclus în conţinutul acestui termen şi categoria aşa-numiţilor "tineri
adulţi". Suntem de părerea însă că extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de vârstă
care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată. În primul rând, nu s-a ajuns la un
consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa-numitei grupe de vârstă a "tinerilor adulţi". Unii
cercetători se referă la grupa de vârstă 19 - 21 de ani, alţii o extind până la vârsta de 23 sau chiar de
25 ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor săvârşite de aceşti tineri în conceptul de
21
"delincvenţă juvenilă" nu mai este de natură strict psihologică sau psihosocială. Deşi, luarea în
considerare a unor asemenea motive poate să pară nejustificată în condiţiile în care maturitatea
biologică şi mintală accelerată a copiilor şi adolescenţilor este un fenomen aproape general în lumea
contemporană, totuşi ele sunt menţinute în susţinerea caracteristicilor aparte ale tinerilor din această
22
grupă de vârstă. În plus, s-a recurs la argumente sociale şi de politică penală. S-a arătat că, din
cauza complexităţii vieţii sociale din statele care au atins un anumit grad de dezvoltare economică,
integrarea în structurile sociale de muncă necesită o prelungire a duratei şcolarizării, precum şi o
perioadă mai lungă de adaptare.
Pe de altă parte, aplicarea unui regim sancţionar identic cu cel al adultului ar întrerupe
pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de formare, pregătire şi integrare a "tânărului
adult", facilitând marginalizarea lui socială postpenală şi sporind dificultăţile inserţiei sale în viaţa
activă. De aceea, pentru "tinerii adulţi" s-a preconizat un regim sancţionator aparte, care priveşte
atât durata anumitor pedepse, cât şi modul de executare a lor. Mai mult ca atât, aceste considerente
psihologice, sociale şi de o politică penală au fost consacrate în legislaţia penală din unele state
dezvoltate. Spre exemplu, în Germania Legea privind instanţele judecătoreşti pentru minori
(Judendgerichtsgesetz) din 11.12.1974 prevede că "tânărul adult" între 18 şi 21 de ani nu poate fi
condamnat decât la o pedeapsă de maximum 10 ani, iar atunci când din examenul de personalitate
rezultă că dezvoltarea morală şi psihică este întârziată, judecătorul poate dispune aplicarea uneia
dintre măsurile educative sau pedepsele prevăzute de lege pentru minori. De asemenea, legea din

20
Stoica M., "Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind delincvenţa", Arad, 1997, pag. 3-9.
21
Rădulescu S., "Introducere în sociologia delincvenţei juvenile", Bucureşti, 1990, pag. 53-57.
22
Oancea I., "Probleme de criminologie", Bucureşti, 1998, pag. 15-21.

14
12.08.1966, prin care se legiferează modul de executare a măsurii disciplinare cu caracter penal
"arestul pentru minori" (arestul în timpul liber, arestul de scurtă durată de la una la şase zile, arestul
de lungă durată de la o săptămână la patru săptămâni), prevede că poate fi aplicată şi "tinerilor
adulţi".
În România, în cadrul reformei din 1977 a regimului minorilor, s-a preconizat o reducere cu
23
o pătrime a pedepselor în cazul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani neîmpliniţi.
Ar fi de menţionat că în SUA în categoria "tineri adulţi" intră persoanele cu vârsta cuprinsă
între 20 şi 23 de ani, în timp ce în Republica Moldova răspunderea penală survine de la 16 ani, iar
în cazuri speciale (şi anume, în cazul comiterii infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional
de grave) de la 14 ani. Considerăm că, problema sistemului sancţionator penal distinct pentru
"tinerii adulţi" trebuie să constituie obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe, în care să se
analizeze contextul social, moral şi economic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă
istorică, luându-se în considerare şi eficacitatea lui preventivă generală şi specială. Mai întâi
de toate este însă necesară o analiză a conceptului de "tânăr adult" pentru a se preciza
temeiurile de natură diferită care impun şi justifică din punct de vedere logic folosirea acestui
termen în cercetarea criminologică şi în legislaţia penală din ţara noastră. Criminalitatea
persoanelor din categoria "tinerilor adulţi" nu poate fi integrată în sfera şi conţinutul de
"delincvenţă juvenilă" care, în opinia noastră, cuprinde infractorii minori între 14 şi 18 ani
neîmpliniţi.

§ 2. Evoluţia conceptului de minoritate penală

Minoritatea penală este un concept cunoscut din timpuri străvechi de unele popoare şi care
şi-a găsit expresia juridică în legislaţia scrisă sau în dreptul cutumiar al primelor organizări statale.
Deşi informaţiile în această privinţă sunt lacunare ori incerte, se poate spune că încă din cele mai

23
Pitulescu I,. Op.cit., pag. 58.

15
vechi timpuri copilul şi, într-o oarecare măsură, adolescentul au fost consideraţi o categorie juridică
distinctă, cu drepturi şi răspunderi limitate. Această diminuare a responsabilităţii a fost consacrată
în primul rând prin dispoziţiile cu caracter penal. De aceea s-a şi spus că "dreptul minorului", ca
ansamblu coerent de norme juridice codificat în unele state moderne (de exemplu: Germania), îşi
are originea în vechile legislaţii penale, care atenuau răspunderea copiilor şi adolescenţilor pentru
săvârşirea anumitor fapte considerate infracţiuni.
Cercetările istorice n-au scos însă în evidenţă o asemenea orientare în legile anterioare
instituţiilor juridice ale Romei şi Greciei Antice. Cu toate acestea, însă, criteriul de vârstă este luat
în considerare doar ca element de compoziţie al pedepsei în cadrul unui sistem de drept bazat pe
justiţia privată, în care ideea de reparare a prejudiciului prin răspundere şi prin echivalenţa pedepsei
cu paguba suferită este predominantă. Ca exemplu poate fi menţionat dreptul vechilor evrei, în care
atenuarea pedepsei în cazul unei fapte comise de un copil este determinată de considerente strict
obiective, care aveau în vedere capacitatea de muncă a vinovatului. Răspunderea unui minor (copil)
care urma să fie sacrificat religios pentru fapta săvârşită costă mult mai puţin decât cea a unui adult
24
în vârstă de până la 60 de ani.
Mai mult, legislaţia babiloniană (Codul lui Hamurapi) face răspunzător pentru un prejudiciu
nu pe cel care l-a cauzat, ci persoana care este mai aptă să dea o satisfacţie materială victimei sau
rudelor acesteia. Neglijarea totală a criteriului subiectiv în aprecierea vinovăţiei făptuitorului şi
luarea în considerare numai a elementului obiectiv şi material a fost şi una dintre cauzele care a
determinat aplicarea pedepsei unor grupuri sau colectivităţi şi chiar animalelor şi cadavrelor.
Ideea răspunderii subiective este întâlnită, într-o formă rudimentară, şi în operele unor
filozofi din Grecia Antică. Spre exemplu, Aristotel considera că actele involuntare (exemplu:
uciderea din culpă) nu trebuie pedepsite, întrucât nu au fost săvârşite cu intenţie. De pe această
poziţie el susţine iresponsabilitatea penală a copilului. Aceeaşi teză este susţinută şi de Platon
pentru anumite fapte comise de un copil. Cu toate acestea, în dreptul pozitiv atenian omuciderea
25
involuntară era pedepsită şi în cazurile când fapta era săvârşită de un copil.
La romani însă apare cu mult mai multă claritate ideea de responsabilitate determinată de
maturizarea fiziologică şi implicit psihică. Astfel, unii jurisconsulţi considerau că vârsta constituie
un element suficient pentru prezumarea pubertăţii, stabilind vârsta de la 14 ani ca element de
referinţă pentru debutul acestei perioade din dezvoltarea psihofiziologică a fiinţei umane. Asocierea

24
Чиркин C., "История государства и права зарубежных стран”, Москва, 2000, стр. 12-14.
25
Rotaru O., “Evoluţia conceptului de minoritate penală”, Chişinău, ULIM, Symposia professorum, 2002, pag. 191-
198.

16
acestor criterii (habitus corporis et numerus annorum) cu un sistem de sancţiuni care atenuau
răspunderea penală a impuberului constituie principalul element invocator care va marca întreaga
evoluţie a dreptului penal. În susţinerea acestui punct de vedere reamintim că în lucrarea
"Instituţiile", deşi se referă la domeniul dreptului privat, jurisconsultul Gaius (sec. II d.Hr.) prezintă
modul în care dreptul roman pozitiv nuanţa conceptul de "impuber", prefigurând astfel ideea relativ
modernă de "discernământ". El făcea o distincţie între "puberi" şi copii "pubertaţi proximi" (aproape
de pubertare). Spre exemplu, pentru fiecare gen de furt (furtul flagrant, furtul de imobil, furtul de
oameni liberi etc.) se prevedea o anumită pedeapsă. Este foarte probabil că, în multe din aceste
cazuri, răspunderea impuberului era înlăturată pe considerente de vârstă sau de imaturitate
biologică. De exemplu, Legea Cornelia de Sicaris considera că dolul (vinovăţia) nu era compatibil
cu nivelul de maturitate psihică şi somatică a copilului (infans) sub 7 ani în cazul în care acesta
săvârşea o omucidere. El era asimilat cu alienatul mintal (furiosus).
Împăratul Theodosiu (379-395 d. Hr.) este cel care legal a stabilit pragul copilăriei (infantia)
la vârsta de 7 ani. Pentru anumite fapte, copiii de sex masculin în vârstă de până la 10, 5 ani şi cei
de sex feminin care nu au împlinit 9, 5 ani erau asimilaţi cu infantes, adică cu copiii de până la 7
ani.
Împăratul Justian (527-565 d. Hr.) va fixa împlinirea vârstei de 14 ani ca debut al pubertăţii.
În mod tradiţional, fata de 12 ani era considerată puberă (nubilă). Cu toate acestea, spre apusul
imperiului, în perioada când frecvenţa foarte mare şi amploarea tulburărilor interne ameninţau
stabilitatea puterii, era aplicat principiul "malitia supplet aetatem" (răutatea se substituie vârstei),
adică gravitatea faptei şi pericolul ei social determină prezumţia de responsabilitate a minorului,
indiferent de vârsta acestuia, ceea ce reprezintă un regres în tratamentul penal al minorului. De
exemplu, deşi minorul era exclus de la tortură, în cazul crimelor de lezmajestate (fapte care aduceau
jignire persoanei sau autorităţii unui suveran), el putea fi supus unui asemenea tratament, în aşa
mod admiterea acestei excepţii a permis o serie de abuzuri care au devenit regulă.
Destrămarea şi căderea Imperiului Roman a fost un proces de lungă durată, în care dreptul
cutumiar al popoarelor cucerite sau al popoarelor migratoare a dobândit o importanţă covârşitoare.
Obiceiurile lor juridice, influenţate adesea de cele ale localnicilor şi ale locului, au devenit
principalul izvor de drept în epoca timpurie a Evului Mediu.
Conform obiceiurilor multor popoare migratoare, cum au fost cele venite din nordul
Europei, o persoană care nu purta arme din cauza vârstei fragede era considerată minor. În cazul în
care minorul săvârşea o infracţiune, el era exonerat de plata amenzii către colectivitate (fredus), în
schimb familia sa urma să plătească răscumpărarea pedepsei private (faidus), pentru a nu fi supusă

17
răzbunării victimei. Prin urmare, răspunderea penală a minorului era condiţionată iniţial de un
anumit grad de maturizare somatică.
În studii relativ recente privitoare la evoluţia răspunderii penale a minorului s-a arătat că,
ulterior, sub influenţa obiceiurilor locale în care se manifestase influenţa legislaţiei romane, s-au
stabilit anumite criterii obiective, care luau în considerare vârsta minorului. Astfel, la franci şi la
26
saxoni vârsta era de 12 ani, la suabi - 13 ani, iar la francii tripuari, burgunzi şi vizigoţi - 14 ani.
Stabilirea minorităţii în funcţie de vârstă genera însă numeroase dificultăţi, din cauza
obligativităţii documentelor de stare civilă care să ateste data naşterii. Şi în materie de răspundere
există o varietate foarte mare de puncte de vedere şi de soluţii judiciare. În unele legislaţii locale,
neîmplinirea vârstei stabilite constituia o cauză irefutabilă de înlăturare a răspunderii penale a
minorului, în timp ce, potrivit altor cutume, ea ducea doar la atenuarea pedepselor. În literatura de
specialitate se menţionează o cutumă din Ragusa, prin care minorul era scos de sub jurisdicţia de
drept comun, faptele sale fiind judecate de suveranul cetăţii, ceea ce constituie un început de
specializare a instanţelor pentru minori şi o intenţie explicită de a asigura minorilor respectivi o
protecţie juridică.
În sec. IV în Franţa este menţionată existenţa unui stabiliment pentru copiii abandonaţi,
numit Brephotropia. Instituţii similare bazate pe ideea de ocrotire şi educaţie sunt menţionate şi în
documentele din sec. V (în Franţa) şi sec. VIII (în Italia), ele fiind considerate drept pietre pe
temelie ale viitoarelor instituţii de reeducare.
Odată cu apariţia şi consolidarea statelor europene centralizate şi în perioada anterioară
Revoluţiei Franceze, un regim jurisdicţional bazat pe libertatea neîngrădită a judecătorului se
instaurează nu numai în Franţa, ci şi în alte ţări occidentale. Au fost abandonate criteriile care
stabileau răspunderea minorului în funcţie de aptitudinile sale psihice şi somatice de a mânui armele
în raport cu o vârstă la care se prezumă că a ajuns la o anumită fază de dezvoltare biologică. Nici
ordonanţa penală din 1670 din Franţa (act de referinţă în aplicarea justiţiei criminale) nu conţine
vreo menţiune în legătură cu un regim sancţionar diferit pentru minori. S-a arătat că situaţia aparte a
minorului care nu împlinise vârsta răspunderii penale a fost eliminată din criteriile de
individualizare şi aplicare a sancţiunilor, deşi în dreptul pozitiv al epocii respective se păstrează prin
cutumă împărţirea tripartită a răspunderii minorului în funcţie de vârsta şi de gravitatea faptei
(iresponsabil, răspundere atenuată şi răspundere deplină).
Studiile de drept comparat referitoare la regimul penal al minorilor din aceeaşi perioadă au
pus în evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferenţe între Franţa şi alte state europene. De

26
Smochină A., "Istoria statului şi dreptului ţărilor de peste hotare", Chişinău, 2002, pag. 37-49.

18
exemplu, în Anglia se admitea că minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspundea penal, iar
cel care avea vârsta între 7 şi 14 ani era pedepsit ca un adult, dacă se dovedea că avea capacitatea de
a-şi da seama de vinovăţia cu care a săvârşit fapta. În Spania, Codul lui Alfons al X-lea din 1263
consacră principiul că minorul care nu a împlinit 10,5 ani sau chiar 12/14, în cazul fetelor şi
băieţilor care săvârşeau o infracţiune contra bunelor moravuri, nu era pedepsit penal. De asemenea,
27
minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus torturii şi beneficia de o răspundere atenuată.
În vechiul drept german, ordonanţa din 1532 a lui Carol al V-lea, deşi nu se referea în mod
special la iresponsabilitate sau răspunderea atenuată a minorului, conţinea totuşi o dispoziţie care
punea accent pe elementul subiectival infracţiunii, fapt ce permitea practicii judiciare să
diferenţieze aplicarea pedepsei în funcţie de vârsta făptuitorului.
În Ţările Româneşti, Pravila lui Matei Basarab din 1652 din Muntenia ("Îndreptarea legii")
şi Pravila lui Vasile Lupu din 1646 din Moldova prevăd o serie de dispoziţii prin care se consacră
iresponsabilitatea minorului care nu a împlinit 7 ani (aşa-numiţii "coconi ") şi o răspundere atenuată
pentru cei în vârstă de până la 12 ani (în cazul femeilor) şi 14 ani (în cazul bărbaţilor). Mai mult,
pentru anumite fapte este prevăzută o atenuare a pedepselor şi în cazul tinerilor în vârstă de până la
25 de ani, care erau consideraţi tot minori. În ambele legi se constată influenţa dreptului roman
28
preluat prin intermediul legislaţiei bizantine.
În această perioadă se constată o anumită orientare spre constituirea unui sistem de
individualizare a executării pedepselor prin înfiinţarea unor stabilimente anume destinate
condamnaţilor minori. De exemplu, papa Clement al XI-lea a construit în 1703 o închisoare pentru
minori, iar Maica Tereza a construit în nordul Italiei un penitenciar în care funcţionau secţii speciale
destinate femeilor şi minorilor. Drept exemplu de organizare modernă de către unul dintre
întemeietorii ştiinţei penitenciare, englezul John Howard (1726-1790), a fost menţionată închisoarea
pentru minori înfiinţată în 1775 la Gand (Ţările de Jos).
Revoluţia Franceză din 1789 a constituit un moment de cotitură în dreptul penal al
minorului şi în modul cum va fi conceput în sec. XIX - XX sistemul represiunii judiciare în statele
europene. Acest moment este marcat de apariţia Codului revoluţionar francez de la 1791 (precedat
de publicarea celebrului Tratat al lui Cesare Beccaria "Despre infracţiuni şi pedepse" de la 1766, în
care pentru prima dată este utilizată noţiunea de "discernământ" preluată din limba latină, verbul
"discernere" are înţelesul de "a spera", "a distinge", "a înţelege"): "Atunci când un acuzat declarat
vinovat a comis infracţiunea pentru care este urmărit înaintea împlinirii vârstei de 16 ani, juraţii vor

27
Smochină A., Op. Cit. pag. 79.
28
Pitulescu I., Op.cit. pag. 89-93.

19
decide conform normelor obişnuite de deliberare asupra următoarei probleme: vinovatul a săvârşit
infracţiunea cu sau fără discernământ?".
Primele texte legale importante din sec. XIX, care se referă la regimul penal al minorului, le
găsim în Codul Penal din 1853 al lui Barbu Ştirbei, care în art. 54 menţionează că minorul în vârstă
de până la 8 ani nu răspunde penal, fiind considerat iresponsabil. Art. 55 prevedea că minorul între
8 şi 15 ani nu răspunde penal decât dacă se dovedeşte că "acuzatul a lucrat fără pricepere".
Prevederile din Codul Penal al lui Barbu Ştirbei sunt preluate şi introduse în Codul Penal
din 1864, care prevede în Titlul VI "Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micşorează
pedeapsa" următoarele:
Art. 61 - Infracţiunea comisă de un copil mai mic de 8 ani deplini nu se pedepseşte,
Art. 62 - Crimele sau delictele comise de un minor, ce are vârsta de la 8 ani deplini până la
15 ani deplini, nu se vor pedepsi, dacă se va decide de judecată că acuzatul a lucrat fără pricepere.
Codul de procedură penală din 1864 nu prevedea instanţe şi proceduri speciale de judecată
pentru minorii infractori, astfel încât regimul executării pedepsei privative de libertate de către
minori nu s-a deosebit multă vreme de cel al condamnaţilor adulţi, care se caracteriza printr-un mod
29
inuman de detenţie în localuri sau încăperi insalubre.
Prima reformă a regimului penitenciar care a avut loc în Moldova în 1832 în temeiul
Regulamentului Organic a omis însă separarea infractorilor minori de cei adulţi. Această măsură a
fost luată cu 30 de ani mai târziu, în 1864, prin "Regulamentul general pentru arestele districtuale
din toată ţara" (1864), care pregătea intrarea în vigoare a Codului penal din 1864. El va rămâne în
vigoare până în 1874, când a fost adoptată "Legea asupra regimului închisorilor" şi a fost elaborat şi
aplicat "Regulamentul general al casei centrale de corecţiune pentru minori", prin care au fost create
aşa-numitele "case de educaţiune corecţionale", atât pentru infractorii minori, între 8 şi 20 de ani,
care acţionaseră cu discernământ, cât şi pentru cei care nu împliniseră vârsta de 8 ani şi săvârşiseră
fapte prevăzute de legea penală. În ambele tipuri de instituţii minorii trebuiau să efectueze munci
agricole, fiind pregătiţi ca ucenici într-o meserie. În fond, se aplicau dispoziţiile Codului Ştirbei,
preluate în Codul penal din 1864, singurul element novator fiind înfiinţarea unei închisori pentru
minori la mănăstirea Cernica.
În 1936 intră în vigoare un nou Cod Penal, al cărui art.138 prevedea că: "Minor este acela
care nu a împlinit vârsta de 19 ani; copilul este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
30
adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi".

29
Ibidem, pag. 95-99.
30
Уголовный кодекс УССР, Москва, 1950, стр. 37-38.

20
 Ulterior, este elaborat un act normativ de modificare a regimului personal al minorului şi
anume, Legea din 24 septembrie 1938, conform căreia minor este acela care nu a împlinit vârsta de
18 ani.
În urma tratatului Ribbentrop-Molotov din 23.08.1940 pe teritoriul Moldovei a fost folosită
31
legislaţia Ucrainei.
La 23 martie 1961 a fost adoptat Codul Penal al RSSM. Art. 10 al acestuia prevedea: "Sunt
supuse răspunderii penale persoanele care în momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de
16 ani. Persoanele între 14 şi 16 ani care au săvârşit o infracţiune urmau a fi supuse, conform
Codului Penal din 1961, răspunderii penale numai în baza art. 88-91, 93; art. 95-98, art. 102, art.
32
121, art. 120, art. 123, art. 127, art. 225.2, 227.1, 83".
Conform actualului Cod Penal, răspunderea survine de la 16 ani (în unele cazuri de la 14
ani), deşi au fost tentative de a micşora această vârstă până la 12 ani.
Cercetările din domeniul psihologiei, pedagogiei etc. susţin faptul că odată cu atingerea
vârstei de 12-13 ani minorul este în stare să-şi aprecieze conştient comportamentul său, să prevadă
consecinţele lui, iar în legătură cu aceasta şi să aleagă varianta care-i convine mai mult, care
corespunde intereselor sale.
Standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală juvenilă sunt stabilite
în Convenţia ONU “Cu privire la drepturile copilului”. Astfel, art. 40 dispune că statele vor stabili o
vârstă minimă sub care copiii vor fi prezumaţi neavând capacitatea de a viola legea penală. Deşi
convenţia respectivă nu stabileşte expres vârsta concretă minimă care ar duce la dobândirea
capacităţii penale, Comitetul ONU responsabil de monitorizarea conformării cerinţelor convenţiei a
criticat jurisdicţiile în care vârsta minimă de răspundere penală este de 12 ani sau inferioară
acesteia. Un alt document de importanţă primordială în acest domeniu îl reprezintă Regulile de la
Beijing – Regulile standard minime ale ONU pentru administrarea justiţiei juvenile, în
comentariile cărora se menţionează că “vârsta minimă a răspunderii penale diferă pe larg graţie
condiţiilor istorice sau culturale. Abordarea modernă trebuie să ia în consideraţie faptul dacă copilul
poate trăi în conformitate cu componentele morale şi psihologice ale răspunderii penale. Aceasta
înseamnă că un copil, în virtutea discernământului şi înţelegerii sale individuale, poate fi tras la
răspundere pentru un comportament esenţialmente antisocial. Dacă vârsta răspunderii penale este
fixată la un nivel prea jos sau dacă nu există o limită minimă de vârstă, noţiunea de răspundere ar
33
deveni fără sens”.

31
Tratatul Ribbentrop-Molotov din 23.08.1940.
32
Codul Penal al RM din 1961, Chişinău, 1961, pag. 27-28.
33
Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., “Drept penal. Partea generală”, Chişinău, 2005, pag. 176-177.

21
 În baza celor menţionate anterior conchidem că vârsta minimă a răspunderii penale nu
trebuie să fie inferioară vârstei când persoana capătă anumite cunoştinţe, inclusiv în domeniul
dreptului, experienţă de viaţă, ajunge la un nivel de maturitate necesară pentru a se putea conforma
principiilor legii penale.
Standardele internaţionale stabilesc un număr de principii directoare privind justiţia juvenilă.
Acestea se bazează pe obligaţiile statului de a asigura interesul superior al fiecărui copil şi de a
garanta ca măsurile luate faţă de copiii care au încălcat legea să fie proporţionale cu gravitatea
infracţiunii comise şi iau în considerare circumstanţele personale ale fiecărui minor.
Conform art. 24 (1) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice,
precum şi Principiului nr. 2 al Declaraţiei drepturilor copilului, “orice copil are dreptul la protecţie
din partea familiei, statului şi societăţii, drept ce rezultă din statutul său de minor”.
Art. 3 (1) al Convenţiei cu privire la drepturile copilului stipulează că interesul superior al
copilului trebuie să fie luat în considerare cu prioritate în toate acţiunile ce vizează copiii, inclusiv
cele întreprinse de judecată, instituţiile, organele administrative sau legislative.
Regulile 5 şi 17.1 de la Beijing prevăd că sistemul de justiţie juvenilă trebuie să evidenţieze
starea minorului şi să asigure că orice reacţie faţă de copiii care au încălcat legea este întotdeauna
proporţională cu personalitatea acestora şi cu circumstanţele faptei săvârşite.
Art. 40 (1) al Convenţiei cu privire la drepturile copilului stabileşte că statele trebuie să
recunoască dreptul fiecărui copil, acuzat de comiterea unei infracţiuni, de a fi tratat într-o manieră
compatibilă cu promovarea simţului de demnitate şi valoare ale minorului, luând în considerare
vârsta minorului şi dorinţa de a promova reintegrarea copilului şi asumarea unui rol constructiv în
societate.
Sistemele de justiţie juvenilă ar trebui să promoveze drepturile şi siguranţa copiilor, să
protejeze starea fizică şi mentală a minorilor şi să ia în calcul necesitatea de reabilitare a acestora,
garanţiile respective fiind stipulate de art. 14 (4) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile
Civile şi Politice, precum şi de Regula nr.1 din regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi
de libertate.
Art. 5 (e) al Principiilor de la Riyadh stabileşte că politicile promovate trebuie să ia în
consideraţie faptul că comportamentul adolescentului face adesea parte din procesul de maturizare
şi de creştere şi tinde să dispară spontan, în majoritatea cazurilor, odată cu maturizarea şi
34
transformarea într-un om adult.

34
IRP, “Ghidul pentru specialişti din domeniul justiţiei juvenile”, Chişinău, 2004, pag. 6-7.

22
 Prin urmare, susţinem ideea conform căreia minoritatea constituie în general o scuză
atenuată legală, stabilindu-se o prezumţie de iresponsabilitate, prezumţie care până la o anumită
vârstă (sfârşitul copilăriei) are un caracter absolut, înlăturând răspunderea penală, pentru ca ulterior,
până la vârsta majoratului, să aibă un caracter relativ, putând fi contrazisă prin dovezi din care
rezultă că minorul este răspunzător din punct de vedere penal pentru fapta săvârşită. Se are deci în
vedere o abatere complexă a răspunderii penale a minorului, în care prevalează un examen global al
personalităţii acestuia, care poate să conducă o instanţă specializată de judecată la pronunţarea unei
măsuri educative cu caracter de ocrotire sau cu caracter penal ori la pronunţarea unei pedepse pe
35
baza cunoaşterii evoluţiei morale şi dezvoltării psihice a minorului.

§ 3. Răspunderea penală a minorilor conform legislaţiei autohtone

Conform alin.1, art. 21 CP al RM, “sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice
responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani”.
Calitatea de subiect al infracţiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înţelege
şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum şi
capacitatea de a-şi stăpâni şi a dirija în mod conştient actele de conduită în raport cu cele existente.
Reieşind din particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în teoria dreptului penal s-a
impus necesitatea de a stabili o limită de vârstă sub care răspunderea penală a minorului să fie
exclusă.
Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, în momentul
săvârşirii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, şi nu de la naştere,
omul dobândeşte capacităţile psihice care-i oferă posibilitatea de a conştientiza acţiunile sale şi de a
şi le putea stăpâni.
Din alin.1, art. 21 CP rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi
subiect al infracţiunii. Această înseamnă că, până la atingerea vârstei de 14 ani, din punct de vedere
penal, inexistenţa responsabilităţii persoanei fizice este absolută şi în niciun caz nu se va putea
dovedi existenţa ei.
Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice este de 16 ani.
Minorii între vârsta de 14 şi 16 ani poartă răspundere penală numai săvârşirea infracţiunilor indicate
36
expres în alin. 2, art.21.

35
Rotaru O., „Evoluţia conceptului de minoritate penală”, Chişinău: ULIM, Symposia professorum, 2005, pag. 191-
198.
36
Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu,Chişinău, 2003, pag. 73-75.

23
 Prin urmare, legea penală prevede două limite de vârstă la care persoana poate fi trasă la
răspunde penală: 14 şi 16 ani.
În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a
minorului (ziua, luna, anul naşterii). Astfel, conform Hotărârii Plenului CSI cu privire la practica
judiciară, în cauzele penale privind minorii se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în
ziua naşterii, ci începând cu ziua următoare a acesteia. La constatarea vârstei de către expertiza
medico-legală ziua naşterii inculpatului urmează a fi considerată ultima zi a acelui an, care este
stabilită de experţi, iar în cazul constatării vârstei printr-un număr minimal şi un număr maximal de
ani, instanţa de judecată urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de
37
expertiză.
Temeiurile răspunderii penale sunt unice şi se aplică în egală măsură faţă de orice persoană
care a împlinit vârsta cerută de lege (art. 5 şi art. 51 CP). Însă vârsta minorului este luată în
consideraţie la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei penale.
Astfel, persoana în vârstă de până la 18 ani poate fi liberată de răspundere penală în temeiul
38
prevederilor art. 54 CP : ”persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă s-a constatat că
39
corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale”.
Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul respectării
următoarelor condiţii cumulative:
• Infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima dată;
• Infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
• Instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a individului este posibil fără ca
făptuitorul să fie supus răspunderii penale.
Infracţiunea se consideră comisă pentru prima dată, când persoana care nu a împlinit 18 ani
a comis într-adevăr pentru prima dată o infracţiune sau în cazul în care această infracţiune este
comisă nu pentru prima dată, dar cu condiţia că pentru infracţiunea anterior săvârşită au trecut
termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală sau au fost stinse antecedentele
penale.

37
Hotărârea cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii din 22.11.2004.
38
Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 74.

24
39
Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, pag. 45.

25
 Se consideră uşoară sau mai puţin gravă infracţiunea pentru care legea penală prevede
pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani sau până la 5 ani inclusiv (art.16
CP).
Drept condiţie care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată fără a
fi supusă răspunderii penale amintim diverse circumstanţe atenuante ce se referă atât la
personalitatea infractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi: căinţa sinceră, autodenunţarea,
contribuţia activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau
40
înlăturarea daunei cauzate şi alte împrejurări.
În corespundere cu prevederile alin. 2 al prezentului articol, în cazul în care sunt întrunite
condiţiile indicate anterior, faţă de minori pot fi aplicate o serie de măsuri de constrângere cu
caracter educativ, prevăzute în partea generală (cap. X) şi specificate ca măsuri de siguranţă în art.
98, şi anume:
• Măsuri de constrângere cu caracter medical;
• Măsuri de constrângere cu caracter educativ;
• Expulzarea;
• Confiscarea specială.
Art. 54 din Codul Penal prevede liberarea de răspunderea penală a minorilor.
Aplicarea liberării de răspundere penală a minorilor este posibilă numai în cazul respectării
următoarelor condiţii cumulative:
• infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară;
• infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
• instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a minorului este posibil
fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale, ţinând cont şi de recomandările
serviciilor de resocializare expuse în raportul anchetei sociale.
Art. 93 din Codul Penal prevede liberarea de pedeapsă a minorilor.
Dacă la momentul pronunţării sentinţei se constată că scopul pedepsei poate fi atins fără
aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat de pedeapsa respectivă şi internat într-o
instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum
şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art. 104 Cod
41
Penal.

40
Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 150.
41
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale privid minorii din

26
22.11.2004.

27
 Conform art.311, alin. 1 Cod de Executare al RM hotărârea instanţei de judecată adoptată în
temeiul art.54 şi 104 din CP, se expediază oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află
domiciliul minorului.
Astfel, avertismentul în calitate de măsură de constrângere cu caracter educativ, conform
art.104 CP RM, constă în explicaţia dată minorului despre pericolul pe care îl prezintă fapta comisă
şi preîntâmpinarea de a nu săvârşi noi infracţiuni. Codul Penal nu se referă expres la conţinutul
acestei măsuri educative, a cărei parte integrantă constă în explicaţia dată minorului despre pericolul
pe care îl comportă în sine infracţiunea, despre daunele survenite în urma săvârşirii infracţiunii, cu
preîntâmpinare că, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni, faţă de el vor fi luate măsuri mai severe,
inclusiv aplicarea pedepsei cu toate consecinţele negative prevăzute de legea penală. Această
măsură educativă poate fi aplicată minorilor în vârstă de 14-15 ani în cazul săvârşirii de infracţiuni
neînsemnate (uşoare sau mai puţin grave), al căror pericol social caracteristic infracţiunii concrete
nu este evident pentru adolescenţii de această vârstă (de exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunilor în
domeniul informaticii).
Alin. 2, art. 311 cod de executare al RM prevede că avertismentul, ca măsură de
constrângere, se face în scris, contra semnătură, în termen de 5 zile, în sediul oficiului de executare
în a cărui rază teritorială se află domiciul minorului. Oficiul de executare informează, în termen de
5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii.
Factorul negativ prezent în cazul aplicării acestei măsuri este că ea nu va avea efect fără vreo
explicaţie nu numai a consecinţelor juridice – lucru pe care îl poate face judecătorul, dar şi a
semnificaţiei sociale, de fapt a celor săvârşite – lucru pe care trebuie să-l facă un psiholog.
O altă măsură de constrângere cu caracter educativ este încredinţarea minorului pentru
supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat,
măsură care constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea persoanelor nominalizate (părinţi,
tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a exercita controlul asupra
comportamentului minorului, a întreprinde activităţi educative în vederea îndepărtării lui de la
mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate. Această măsură poate fi efectivă dacă
mediul familial sau cel în care se află minorul îl poate influenţa pozitiv.
La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă că persoanele cărora
minorul le este încredinţat se bucură de autoritate, au o influenţă pozitivă asupra acestuia şi pot
exercita controlul corespunzător asupra lui.

26
 Alin. 3, art.311 Cod de executare al RM prevede că oficiul de executare în a cărui rază
teritorială se află domiciul minorului asigură primirea semnăturilor persoanelor responsabile pentru
plasarea, ca măsură de constrângere, a minorului sub supravegherea părinţilor, persoanelor care îi
înlocuiesc sau a organelor specializate de stat. Oficiul de executare informează, în termen de 5 zile,
instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii.
Aplicarea acestei măsuri este imposibilă când nu se găseşte o persoană sau o instituţie care
să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză; în asemenea cazuri măsura internării într-o
instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai bine-venită.
Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recuperarea prejudiciului
cauzat victimei sau altor persoane prin săvârşirea infracţiunii. La aplicarea acestei măsuri trebuie să
se ia în considerare starea materială a minorului, prezenţa surselor de venit propriu, angajarea în
câmpul muncii etc.
Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea lucrărilor de restabilire, reparaţie de către
minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri, instanţa trebuie să ţină cont atât de capacităţile
42
fizice, cât şi de abilităţile de muncă ale minorului.
Alin. 4, art.311 Cod de executare al RM prevede că hotărârea privind obligarea ca măsură de
constrângere, a minorului de a repara prejudiciile cauzate se expediază pentru executare oficiului de
executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului. Oficiul de executare informează, în
termen de 5 zile, instanţa de judecată despre executarea hotărârii.
Soluţionând acţiunea civilă în procesul penal în conformitate cu art. 387 CPP, instanţa de
judecată concomitent va aplica şi prevederile art.1407 CC, care reglementează răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de un minor cu vârsta cuprinsă între 14 şi18 ani.
În cazul când minorul de 14-18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru repararea
prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat integral sau în partea nereparată de către părinţi
(adoptatori) sau curator, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.
Obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara prejudiciul cauzat de un minor
de 14 - 18 ani încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins majoratul, precum şi în cazul
când, înainte de a fi atins majoratul, acesta dobândeşte bunuri sau venituri suficiente pentru
repararea prejudiciului.
Această obligaţiune a persoanelor indicate încetează odată cu atingerea majoratului de către
condamnat, precum şi în cazul în care el, până la atingerea majoratului, dispune de sume băneşti ce

42
IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de monitorizare.”, Chişinău, 2005,
pag. 22-23.

27
urmează a fi încasate de la condamnat şi de la părinţii sau tutorii acestuia, sau dispune de venituri
43
ori de alt patrimoniu suficient pentru restituirea pagubei cauzate prin infracţiune.
În contextul celor menţionate anterior venim cu propunerea de a completa sistemul
pedepselor cu o asemenea pedeapsă adresată minorilor. Pedeapsa de a obliga minorul să repare
paguba ar putea fi aplicată acestuia în calitate de pedeapsă alternativă pedepsei cu închisoarea sau
arestul, exclus ca pedeapsă la 29.06.06. Actualmente, fiind o măsură educativă, aplicabilă în cazul
liberării minorului de răspundere penală sau pedeapsă, datorită particularităţilor de ordin
biopsihologic ale personalitărţii minorului, ea nu este tot timpul percepută de către minor ca o
responsabilizare pentru faptele sale. Din aceste considerente, completarea cadrului de pedepse din
Codul Penal cu o asemenea pedeapsă poate avea un efect educativ mai mare decât în cazul aplicării
acesteia în urma liberării de răspundere sau pedeapsa penală.
Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare
psihologică. Măsura dată, care poartă un caracter mixt, complex educativ-curativ, se ia faţă de
minorii, ale căror deficienţe fizice sau psihice, inadaptabilitate socială, traumă psihică, rezultate din
comiterea infracţiunii sau cauzate de mediul lor de viaţă, împiedică formarea normală a
personalităţii lor. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică atunci când tratamentul
medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare a minorului la libertate.
Alin. 5, art. 311 Cod de executare al RM prevede că hotărârea privind obligarea, ca măsură
de constrângere ca măsură de constrângere a minorului de a urma tratamentul medical, de
erabilitare psihologică se trimite oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciul
minorului, care asigură controlul executării de către minor a măsurii cu caracter educativ aplicate.
În termen de 5 zile de la terminarea cursului de tratament, oficiul de executare încunoştiinţează
despre aceasta instanţa de judecată anexând rezultatele tratamentului.
Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o
instituţie curativă şi de reeducare reprezintă o măsură educativă privativă de libertate, care constă
în plasarea minorului în instituţiile speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată, care însă nu
poate dura mai mult decât până la atingerea vârstei de 18 ani. În cazuri excepţionale, prelungirea
termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vârstei de 18 ani este permisă
numai până la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii (alin. 2, art. 93 CP).
Instituţiile speciale de învăţământ şi de reeducare sunt şcolile de tip internat sau casele de
copii, unde se efectuează o supraveghere deosebită, care nu poate fi realizată în regim de libertate,

43
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale privid minorii din
22.11.2004.

28
în cadrul altor măsuri, în special prin încredinţarea acestor minori părinţilor sau altor persoane.
Aceste instituţii sunt destinate minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere.
În aceste instituţii minorul urmează programe de instruire sau pregătire profesională
corespunzătoare aptitudinilor sale. În RM există o instituţie rezidenţială specială plasată în satul
Soloneţ, Soroca şi care încearcă să obţină statut de centru de reabilitare social-pedagogică pentru
copii şi adolescenţi, cu scopul refacerii psihologice şi a reintegrării sociale a acestora.
Alin. 6, art. 311 Cod de Executare al RM prevede hotărârea privind internarea, ca măsură de
constrângere, a minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie
curativă şi de reeducare se trimite oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul
minorului, care asigură plasarea minorului în instituţia stabilită. Oficiul de executare informează, în
termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii. 44
În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, măsura dată, ca şi măsura
obligării la tratament medical de reabilitare psihologică, are o natură complexă educativ-curativă,
destinată minorilor care suferă de anumite reţineri în dezvoltarea mentală, fie alte deficienţe de
adaptare, de ordin psihologic, alte maladii psihice sau fizice, care nu pot fi înlăturate, iar tratamentul
nu poate fi efectuat decât în urma internării în aceste instituţii (şcoli internate, instituţii curative).
Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie concomitent de îngrijire medicală şi de un
regim special de instruire şi educaţie. Necesitatea aflării în această instituţie trebuie periodic
examinată, iar măsura internării trebuie anulată în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea
45
ei şi dacă pare a fi oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative.
Art. 487 CPP al RM stabileşte că aflarea minorului în instituţia specială de învăţământ şi de
reeducare sau în instituţia curativă şi de reeducare poate fi încetată până la atingerea majoratului
dacă minorul, datorită corectării nu mai are nevoie de influenţare prin această măsură. Prelungirea
aflării persoanei în instituţiile menţionate după atingerea majoratului se admite doar până la
terminarea de către ea a învăţământului general sau profesional. Chestiunea încetării sau prelungirii
duratei aflării persoanei în instituţiile menţionate se soluţionează, în temeiul demersului organuli
specializat de stat care asigură corectarea minorului de către judecătorul de instrucţie al instanţei
care a adoptat sentinţa sau al instanţei în raza teritorială a căreia se găseşte domiciliul minorului, în
termen de 10 zile de la primirea demersului.
La examinarea demersului sunt citaţi minorul condamnat, reprezentantul lui legal,
apărătorul, procurorul şi reprezentantul organului specializat de stat. Neprezentare acestor persoane,

44
Codul de Executare al Republicii Moldova. Chişinău, 2005, pag. 54.
45
IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de monotorizare.”, Chişinău, 2005,
pag. 23.

29
cu excepţia procurorului, nu împiedică execuatrea demersului în cazul în care cauza poate fi
examinată în lipsa lor.46
În conformitate cu art.111 alin.1 lit. (a) al Codului Penal, minorii în privinţa cărora au fost
aplicate măsuri de constrângere cu caracter educativ se consideră ca neavând antecedente penale.
Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu caracter educativ,
iar în cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrângere cu caracter educativ de către
minor, instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate
47
şi trage vinovatul la răspundere.
Săvârşirea infracţiunii de către un minor constituie o circumstanţă atenuantă la stabilirea
pedepsei (p. 6 art.76 CP), faţă de minori nu se aplică detenţiunea pe viaţă (alin.3 art. 71 CP:
”detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor”), închisoarea ca pedeapsă faţă de ei
poate fi aplicată pe un termen ce nu depăşeşte 15 ani (alin. 3 art. 70 CP: “La stabilirea pedepsei
pentru o persoană care la data săvârşirii infracţiunii nu a atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii
nu poate depăşi 15 ani”).
Cercetând faptele săvârşite de persoane în vârstă de până la 18 ani, instanţa de judecată
trebuie să studieze detaliat toate împrejurările care au avut puncte de contact cu infracţiunea şi au
contribuit la săvârşirea acesteia. Art. 475 CPP al RM prevede că judecată este întotdeauna obligată
să stabilească:
1. vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);
2. condiţiile în care trăieşte şi este ducat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi
psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;
3. influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;
4. cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii.
Judecata este întotdeauna obligată să cerceteze condiţiile în care a trăit şi a fost educat
48
minorul-infractor, cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii concrete.
Conform alin.1, art. 21 CP RM, pentru ca persoana fizică să fie pasibilă de răspundere
penală, pe lângă vârsta cerută de lege aceasta urmează a fi şi responsabilă. Astfel, dacă în art. 21 CP
responsabilitatea este prevăzută ca semn ce caracterizează persoana fizică în calitate de subiect al
infracţiunii, atunci art. 22 CP ne dă noţiunea acesteia: ”Responsabilitatea reprezintă starea
psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum

46
CPP al Republicii Moldova. Chişinău, pag. 310.
47
Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, pag. 79-85.

48
Borodac A., Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994, pag. 88.

30
şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile”. Şi în acest context menţionăm că
definirea responsabilităţii reprezintă un factor novator pentru actuala legislaţie penală, deoarece în
CP din 1961 aceasta era lipsă, considerându-se că responsabilitatea constituie condiţia normală a
persoanei, deşi acest lucru rezultă din reglementările art.11 CP: ”Nu formează infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă este săvârşită de o persoană iresponsabilă”.
În opinia cercetătorilor V. Dongoroz şi I. Vintilă, responsabilitatea reprezintă starea psiho-
fizică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul faptelor sale, de a-şi da seama de
valoarea şi de urmările lor, precum şi capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în
raport cu acţiunile proprii. Prin urmare, starea de responsabilitate sau de capacitate psihică a
persoanei presupune că aceasta posedă însuşirile psihice, precum ar fi inteligenţa, raţiunea, care o
fac capabilă să înţeleagă caracterul socialmente periculos al acţiunilor sau inacţiunilor pe care le
săvârşeşte şi să fie capabilă de a se abţine de la săvârşirea acţiunilor interzise sau să efectueze
49
acţiunile ordonate de lege. I. Moraru şi V. Predescu definesc responsabilitatea drept totalitatea
particularităţilor psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi
necesitatea acţiunilor sale în strânsă legătură cu legile de dezvoltare a societăţii şi să aprecieze
50
consecinţele faptelor sale atunci când el acţionează contrar acestei unităţi.
Prin urmare, responsabilitatea reprezintă starea psihologică proprie normală, fiind în acelaşi
timp opusă responsabilităţii prevăzute de art. 23 CP, respectiv, persoana nu putea să-şi dea seama de
acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei
tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.
Considerăm oportun a sublinia că iresponsabilitatea trebuie deosebită de arieraţia sau
înapoierea mintală a minorului, care facilitează considerabil capacitatea lui de a înţelege sensul
acţiunilor şi de a le dirija. În cazul când apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la
capacitatea de percepere justă a împrejurărilor ce au importanţă pentru cauza penală, este necesară
efectuarea expertizei medico-legale: psihologice, psihiatrice ori psihologo-psihiatrice. În acest sens,
în şedinţa de judecată pot fi audiaţi şi specialişti în domeniul psihologiei copiilor şi adolescenţilor
(psiholog, asistent social şi pedagog). În cazul când se constată că minorul suferă de debilitate
mentală, care nu este legată de o boală psihică, instanţa de judecată trebuie să stabilească dacă el a

49
Dongoroz V., Vintilă. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol.I. Bucureşti, 1969, pag. 393.
50
Moraru I., Predescu V. Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică judiciară. Bucureşti, 1962, pag.
103.

31
fost pe deplin conştient de săvârşirea actelor şi să aplice procedurile judiciare prevăzute în art. 475,
51
alin. 2 CPP.
Art. 143 al CPP al RM indică expres cazurile în care efectuarea expertizei este absolut
necesară. Astfel, expertiza psihiatrico-legală a minorilor reprezintă un lucru extrem de dificil atât
sub aspect medical, cât şi juridic. Dificultăţile expertizei psihiatrico-legale a minorilor, adică a
persoanelor cu vârsta de până la 18 ani, sunt determinate atât de particularităţile comportamentale
specifice acestei vârste, cât şi de evoluţia manifestărilor clinice (care diferă de cea urmărită la
adulţi) ale maladiilor psihice. Psihozele acute la această vârstă se manifestă adeseori atipic,
polimorf, nediferenţiat, prezentând dificultăţi în diagnosticul pozitiv şi cel diferenţiat. Concomitent
la minori sunt constatate foarte frecvent asocieri neobişnuite de diverse simptome şi sindroame,
52
preponderent emoţional-voliţionale.
Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de gravitatea infracţiunii săvârşite,
minorul, în baza art. 54 CP, poate fi liberat de răspunderea penală şi internat într-o instituţie
specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori faţă de el se
53
pot aplica alte măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art.104 CP.
În literatura de specialitate, responsabilitatea mai este denumită capacitate penală sau
imputabilitate.
Responsabilitatea presupune existenţa a doi factori, şi anume a factorului intelectiv şi a celui
volitiv.
Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înţelege caracterul
prejudiciabil al faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-şi manifesta voinţa şi de
a-şi dirija acţiunile. Aceşti doi factori există în mod cumulativ, iar lipsa unuia din ei duce la
inexistenţa responsabilităţii şi, prin urmare, la starea de iresponsabilitate.
Responsabililtatea implică particularităţile personalităţii făptaşului (matură, imatură,
nevrotică, psihotică etc.). Dintre particularităţile personalităţii citate mai sus, mai importante, sub
aspectul expertizei psihiatrico-legale a minorilor, ar fi următoarele: imatură (infantilă), nevrotică,
dizarmonică (psihopatică), psihotică şi deteriorată, demenţială (retardată mental). Persoanele
psihopatice, în general, acţionează cu discernământ şi, de regulă, sunt responsabile de acţiunile
săvârşite. În asemenea cazuri, expertul-psihiatru se confruntă cu dificultăţile ce ţin de diferenţierea
tulburărilor de personalitate propriu-zise, de debutul unor patologii endogene, care iniţial ar putea fi

51
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale privid minorii din
22.11.2004.
52
IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 90-91.
53
Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 80.

32
umbrite de un comportament psihopatiform. Astfel, în cazul expertizei minorilor este strict necesar
să ţinem cont de faptul că, potrivit criteriilor de diagnostic expuse în ICD-10 (clasificarea
internaţională a tulburărilor mentale şi de comportament), “… este improbabil ca diagnosticul de
tulburare de personalitate să fie cel corect pentru un pacient care nu a împlinit încă vârsta de 16-17
ani”, deoarece tulburarea de personalitate tinde să apară în copilăria tardivă sau în adolescenţă şi
54
continuă să se manifeste în viaţa adultă.
Un studiu statistic epidemiologic în ceea ce priveşte cazurile de expertiză psihiatrică-legală a
minorilor, efectuat în RM, a demonstrat o creştere considerabilă a delincvenţei juvenile pe fundalul
infracţionalităţii generale. Astfel, minorii delincvenţi reprezintă 21% din numărul total al
infractorilor cu tulburări de personalitate, supuşi expertizei psihiatrice-judiciare în perioada 1999-
2004. Dintre subiecţii incluşi în studiu, fiecare al 5-lea avea vârsta sub 18 ani, iar aproximativ 30%
dintre delicte, inclusiv 21,9% dintre crimele deosebit de grave, au fost săvârşite de către minorii
retardaţi mental. Acelaşi studiu a evidenţiat că doar 1,4% dintre minorii retardaţi mental şi 1,8%
dintre persoanele cu diverse tulburări de personalitate au fost recunoscuţi de către comisiile de
expertiză psihiatrico-legală fără discernământ asupra faptei, iar de către instanţa de judecată –
iresponsabili. De notat că majoritatea minorilor supuşi expertizei psihiatrice judiciare, în pofida
faptului că sufereau de tulburări psihice, care nu exclud responsabilitatea, au fost oferiţi justiţiei şi
în mare parte sancţionaţi cu privaţiune de libertate. Astfel, tinerii nimeresc în “societatea”
55
infractorilor înveteraţi, fenomen nefavorabil pentru dezvoltarea psihosocială a minorului.
În practica judiciară se întâlnesc frecvent cazuri când se confruntă competenţele expertizei
medico-psihiatrice şi ale expertizei psihologice judiciare, confuziile fiind cauzate de calificarea
stării de afect pe dosarele penale. Dat fiind faptul că afectul reprezintă o stare emoţională foarte
puternică, manifestată în situaţii-limită de către persoana încadrată în norma psihică, formularea
acestei concluzii intră în atribuţiile expertizei efectuate de către psiholog.
În cazul când apar confuzii referitoare la starea de normă (sănătate) psihică (responsabilitate-
iresponsabilitate), este indicată mai întâi expertiza medico-psihiatrică şi, dacă se constată că
respondentul nu are patologii psihice, se efectuează expertiza psihologică judiciară, care stabileşte,
la rândul ei, un eventual afect.
Concluziile expertizei psihologice judiciare sunt utilizate în procesul judiciar în următoarele
situaţii:
- în cazul studierii mecanismelor crimei săvârşite: dinamica, motivele, cauzele crimei;

54
IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 96-97.
55
IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 98-99.
 - pentru demonstrarea şi calificarea acţiunilor, concluziile expertizei având statut de probă,
în special vizând componenta subiectivă a crimei (vina, motivaţia), precum şi pentru
argumentarea necesităţii de a efectua alte expertize specializate;
- la verificarea cazurilor de pricinuire involuntară a daunei de către o persoană care nu a
putut să evite urmările negative ale acţiunilor proprii;
- pentru a stabili circumstanţele care atenuează pedeapsa (afectul, retardul mental), dar care
nu exclud capacitatea de exerciţiu;
- în scopul aplicării măsurilor judiciare echitabile vis-a-vis de inculpat, ţinând cont de
particularităţile lui individuale şi de impactul situaţiei asupra comportamentului
56
respectivului subiect.
Atenţionăm asupra faptului că între responsabilitate şi vinovăţie există o strânsă legătură,
astfel responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă lipseşte
responsabilitatea, nu se mai poate pune problema vinovăţiei ca semn al infracţiunii, întrucât o
persoană iresponsabilă nu poate acţiona cu vinovăţie (cu intenţie sau imprudenţă). Prin urmare,
responsabilitatea reprezintă premisa vinovăţiei.
De asemenea, urmează să facem distincţie între responsabilitate şi răspundere penală.
Responsabilitatea constituie consecinţa existenţei capacităţii biopsihice a persoanei de a-şi da seama
de caracterul prejudiciabil al faptei şi de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile. Răspunderea penală
reprezintă o condamnare publică care obligă infractorul să suporte consecinţele prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită. Numai o persoană responsabilă, care a săvârşit o faptă cu vinovăţie, o
infracţiune, este supusă răspunderii penale (alin. 2 art. 51 CP). Prin urmare, responsabilitatea
57
constituie şi o premisă a răspunderii penale.

§ 4. Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state

În vederea formării unei viziuni cât mai ample asupra problemei investigate, precum şi a
elucidării aspectelor pozitive şi negative ale legislaţiei naţionale în comparaţie cu legislaţiile penale
ale altor state referitoare la capitolul respectiv, ne-am propus studiul literaturii de specialitate în
următoarea ordine:
• Tratamentul penal al minorilor în statele cu tradiţie (Franţa, Germania, Federaţia Rusă,
Olanda);

56
IRP “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, pag. 124-125.
57
Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, pag. 77.

34
 • Tratamentul penal al minorilor în statele ex-socialiste (România, Polonia, Letonia,
Ucraina);
• Tratamentul penal al minorilor în alte state (Suedia, Elveţia, Danemarca, Argentina,
Japonia, Australia).
TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN STATELE CU TRADIŢIE
Legislaţia Franţei
Codul Penal al Revoluţiei Franceze de la 1791, cunoscut în literatura de specialitate sub
denumirea de Codul lui brumar de anul IV, precum şi Codul Napoleon (1810) fixau ca limită a
minorităţii penale vârsta de 16 ani, fără a prevedea prezumţia de iresponsabilitate a persoanei
minore.
Totodată, atunci când se considera că minorul a săvârşit fapta cu discernământ, acesta urma
a fi condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate mai puţin riguroasă decât cea care
se aplică unui infractor major (beneficiind de scuza atenuantă a vârstei), ispăşind-o în instituţiile
penitenciare alături de infractorii majori.
Ceva mai târziu, în 1850, s-a dispus înfiinţarea unor “colonii penitenciare” destinate
nemijlocit delincvenţilor minori. Studiile efectuate în epoca respectivă, cu referire la modul de
funcţionare a acestora, au determinat că regimul “coloniilor penitenciare” era similar cu cel al
penitenciarelor, fapt ce genera apariţia aceloraşi consecinţe nocive asupra dezvoltării psihice şi
morale a minorilor ca şi închisorile de drept comun destinate adulţilor şi drept rezultat, regimul
similar al ispăşirii pedepsei privative de libertate în cadrul celor două tipuri de instituţii penitenciare
a dus atât la apariţia recidivelor, cât şi la formarea unor infractori cu o periculozitate deosebită.
Pentru a se evita aceste efecte nedorite, judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată,
conform legii din 1898, li se oferea dreptul de a încredinţa supravegherea şi paza delincventului
minor, după caz, părinţilor, unei rude, unei instituţii de caritate ori asistenţei sociale.
Mai performantă, în acest sens, pare a fi legea din 1906, care prevedea ridicarea cenzului de
vârstă a minorităţii penale de la 16 la 18 ani. Totodată, minorul între 16 şi 18 ani neîmpliniţi nu
beneficia de atenuarea pedepsei. Regimul răspunderii penale a minorului legiferat prin Codul Penal
de la 1810 a fost modificat abia prin Legea din 22.07.1912. Menţionăm că legea dată cuprindea o
serie de dispoziţii totalmente noi pentru epoca respectivă şi care, în mod nemijlocit, au influenţat
reforma legislaţiei penale din numeroase ţări europene. În acest context, amintim înfiinţarea
Tribunalului pentru copii şi adolescenţi ca secţie specializată a tribunalului corecţional, competent
să judece delincvenţii minori cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Aici urmează să distingem:

35
 - Minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani beneficia de o prezumţie absolută de
iresponsabilitate penală, fiind judecat de un tribunal civil care dezbătea cauzele respective
în camera de consiliu şi pronunţa o măsură educativă;
- Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani neîmpliniţi se punea problema dacă au
acţionat ori nu cu discernământ, iar atunci când acesta era dovedit, tribunalul pentru copii
şi adolescenţi aplica o pedeapsă privativă de libertate sau măsura nou-înfiinţată a
“libertăţii supravegheate”, de care însă beneficia doar minorul în vârstă de până la 16 ani;
- Minorul între 13 şi 16 ani neîmpliniţi ce a săvârşit fapta penală cu discernământ putea
beneficia de o reducere de pedeapsă, care însă nu se aplica în cazul minorilor între 16 şi
18 ani, condamnaţi ca şi infractorii majori.
Regimul penal actual al delincventului minor este cel reglementat de Ordonanţa din
02.02.1945 cu modificările ulterioare. Prin acest act normativ a fost suprimată problema vizând
discernământul pentru toţi minorii care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Mai mult ca atât, a fost
extins beneficiul regimului sancţionator atenuat şi pentru minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, lăsând
totuşi judecătorului posibilitatea ca, în anumite cazuri convenţionale de excepţie, să nu recurgă la
diminuarea pedepsei, arătând în hotărâre acele motive speciale care l-au determinat să o ia.
Conform aceleiaşi Ordonanţe din 1945, a fost legiferată prezumţia de iresponsabilitate a minorului
până la împlinirea vârstei de18 ani. Referitor la minorii de 13 ani, prezumţia are un caracter absolut,
prin urmare, nu poate fi înlăturată prin nici un mijloc de probă. Faţă de aceşti minori pot fi luate
măsuri educative (asistenţă, supraveghere, educaţie), iar în caz de contravenţie ei pot fi doar
mustraţi de “tribunalul de poliţie”.
În 1975 în Franţa este adoptată Legea conform căreia minorul care nu a împlinit 16 ani poate
fi “pus sub protecţie judiciară” pe o durată de cel mult 5 ani, adica până la vârsta care corespundea
în trecut majoratului civil. În mod excepţional, minorii între 13 şi 18 ani pot fi condamnaţi la o
pedeapsă cu închisoarea dacă trăsăturile lor de personalitate fac necesară aplicarea unei asemenea
sancţiuni ori dacă se sustrag în mod sistematic de la executarea unei măsuri de reeducare. În acest
ultim caz se aplică în mod obişnuit o suspendare condiţionată a executării pedepsei cu punerea la
încercare şi se dispune trimiterea minorului într-un “centru de găzduire” pentru supravegherea
conduitei sale în perioada de încercare.
În cazul contravenţiilor, minorul nu poate fi condamnat decât la o amendă, care nu poate fi
înlocuită, în caz de neexecutare, cu închisoarea. În cazul contravenţiilor de clasa a V-a (al delictelor

36
şi crimelor), minorul de 13-18 ani poate fi pedepsit cu închisoarea, beneficiind de o reducere la ½ a
58
duratei prevăzute pentru infracţiunea dată.
Reducerea pedepsei are un caracter de principiu, deoarece judecătorul are dreptul ca, printr-o
hotărâre special motivată şi în cazuri de excepţie, să aplice minorului între 16 şi 18 ani aceeaşi
pedeapsă ca şi cea prevăzută pentru infractorii majori.
În funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de felul pedepsei prevăzute de lege, regimul
sancţionator se prezintă astfel:
- în cazul crimelor pedepsite cu moartea (pedeapsa cu moartea fiind abolită prin Legea
din 9 octombrie 1981), cu recluziunea criminală sau cu detenţia pe viaţă, pedepsele pentru minori
sunt înlocuite cu închisoarea de la 10 la 20 de ani;
- în cazul infracţiunilor sancţionate cu recluziune sau detenţie de la 10 la 20 de ani ori de
la 5 la 10 ani, pedeapsa pentru minori o constituie privarea de libertate executată în penitenciar pe o
durată care nu poate depăşi ½ din termenul maxim prevăzut de lege pentru infractorii majori.
Atenţionăm că nu este vorba despre un sistem derivat al pedepselor pentru minori, deoarece în cazul
aplicării circumstanţelor atenuante instanţa trebuie să ia în considerare pedeapsa aplicabilă
infractorului major, pentru ca ulterior să opereze reducerea la ½ a termenului prevăzut pentru
delincventul minor;
- în cazul infracţiunilor sancţionate cu alte pedepse, acestea sunt înlocuite cu pedeapsa
închisorii de cel mult 2 ani; dacă minorul a săvârşit un delict corecţional sau o contravenţie din cele
prevăzute de clasa a V-a, durata pedepsei pentru minori nu poate depăşi ½ din cea care i s-ar fi
aplicat unui infractor major.
În cazul considerat ca fiind situaţie de excepţie, în care un minor este acţionat cu o pedeapsă
de jurisdicţia competentă (Curtea cu juri sau tribunalul pentru minori), instanţa poate pronunţa
suspendarea executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei cu punerea la încercare, iar din
1983 minorul între 16 şi 18 ani poate fi condamnat la prestarea muncii de interes general în
beneficiul unei instituţii publice sau al unei asociaţii cu scop de binefacere, dar nu mai mult de 120
de ore, ce urmează a fi efectuate în maximum un an de la pronunţare. Oricare însă ar fi pedeapsa
aplicată minorului, ea poate fi completată cu măsura “libertăţii supravegheate” sau cu o măsură de
59
siguranţă.

58
Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 127-130.
59
Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, pages 1814-1816.

37
 Delincvenţii minori sunt de competenţa unei jurisdicţii speciale, cu excepţia celor care au
comis anumite contravenţii încadrate în clasa a IV-a şi care sunt de competenţa instanţelor de drept
comun.
Jurisdicţia specială este formată din judecătorul de minori, tribunalul pentru minori, Camera
specială a Curţii de Apel şi Curtea de Juri pentru minori.
1. Judecătorul pentru minori este ales dintre judecătorii de la tribunalul unde îşi are sediul şi
tribunalul pentru minori şi este delegat în această funcţie pe o durată determinată (3 ani), după o
pregătire specială într-un centru de formaţie profesională al Ministerului Justiţiei, acesta fiind
competent să judece contravenţiile de clasa a V-a, precum şi delincvenţele, cu excepţia celor comise
împreună cu majorii şi îndreptate contra siguranţei statului. Judecătorul pentru minori efectuează şi
cercetarea penală, în acest caz fiind în drept să pronunţe numai o măsură educativă sau de
supraveghere, care însă nu constă în internarea sau trimiterea minorului într-o instituţie publică sau
privată de libertate supravegheată. În celelalte cazuri, dosarul urmează a fi trimis în faţa tribunalului
pentru minori.
2. Tribunalul pentru minori constituie o instanţă compusă din judecătorul pentru minori şi
doi asesori desemnaţi pe o perioadă determinată de Ministerul Justiţiei, la propunerea preşedintelui
Curţii de Apel. Asesorii urmează a fi aleşi dintre persoanele care nu depăşesc vârsta de 30 de ani şi
care s-au remarcat prin interesul pe care-l manifestă pentru problemele copilăriei şi adolescenţei.
Tribunalul este competent să judece anumite contravenţii, precum şi toate delictele (cu excepţia
celor contra siguranţei statului împreună cu majori) şi chiar crimele săvârşite de minori între 13 şi
16 ani. Spre deosebire de judecătorul pentru minori, tribunalul pentru minori este competent să
aplice orice măsură educativă şi de supraveghere sau o pedeapsă privativă de libertate redusă,
conform criteriului arătat.
3. Hotărârile judecătorului şi ale tribunalului pentru minori pot fi atacate în faţa Camerei
Speciale a Curţii de Apel compusă din trei magistraţi, dintre care unul are calitatea de delegat cu
ocrotirea copiilor şi adolescenţilor.
4. Curtea de Juri pentru minori a fost înfiinţată conform legii din 1951 şi este compusă
dintr-un magistrat de la Curtea de Apel, căruia îi revine rolul de preşedinte, din doi asesori aleşi
dintre judecătorii de minori şi din 9 juraţi desemnaţi dintre simplii cetăţeni, prin tragere la sorţi.
Curtea de Juri este competentă să judece numai crimele comise de minorii cu vârsta cuprinsă între
16 şi 18 ani, cu excepţia crimelor contra siguranţei statului, pentru care este competentă Curtea de
60
Siguranţă a Statului.

60
Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, pages 2113-2120.

38
 Conform Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM cu privire la practica judiciară
în cauzele penale privind minorii, aceste cauze penale se judecă de un complet de judecată formată
din judecători cu experienţă bogată, specializaţi în acest domeniu şi numiţi pentru a judeca
asemenea cauze prin ordinul preşedintelui instanţei.
Considerăm bine-venit acest tratament penal aplicat minorilor în Franţa şi optăm pentru
înfiinţarea judecătoriilor specializate în RM, care ar examina infracţiunile săvârşite de minori,
judecătorii în cauză având atât studii juridice, cât şi psihologice. După cum a fost menţionat deja,
minorii au trăsături specifice comportamental–caracteriale, care urmează a fi luate în calcul la
stabilirea pedepsei.

Legislaţia Germaniei
Legislaţia penală a minorului în Germania este marcată încă de la începutul secolului XX de
preocuparea pentru un tratament diferenţiat al delincventului minor în raport cu infractorul major.
Am semnalat aceeaşi tendinţă şi în Franţa, dar, spre deosebire de această ţară, în Germania regimul
penal al minorilor este integrat într-un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem
complex de măsuri cu caracter social-educativ şi de protecţie, în care aspectele represive constituie
o excepţie cu reguli stabile printr-o legislaţie bine diferenţiată şi adaptată specificului acestei grupe
de vârstă. În acest sens, de menţionat că Germania este una dintre puţinele ţări din lume în care
există o Lege privind bunăstarea tineretului (Jugendwohlfahrtgesetz), care constituie un act de
referinţă în domeniul tratamentului social şi al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării
unor condiţii normale de viaţă copiilor şi tinerilor.
Considerăm oportună adoptarea unei legi similare de către Parlamentul Republicii Moldova
în vederea asigurării condiţiilor optime de instruire, de activitate a tinerilor în ţara noastră şi implicit
a stopării procesului migraţional.
Regimul penal al minorului şi “tânărului adult” (Herranwachsende) este prevăzut în Legea
tribunalelor pentru tineret (Jugendgerichtsgesetzbuch) din 1923 cu modificările ulterioare, care se
completează cu dispoziţiile Codului penal. Germania este una dintre ţările care au o legislaţie
penală separată pentru minori în ceea ce priveşte partea generală.
Principiul consacrat în legătură cu răspunderea minorului este că minoritatea penală
cuprinde grupa 14-18 ani neîmpliniţi, iar “tânărul adult” este persoana între 18 şi 21 de ani
neîmpliniţi. Minorul până la vârsta de 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se poate lua
decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei executare este dată în
competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau înfiinţate de “oficiile de tineret” locale
(Jugendamnt). Minorul între 14 şi 18 ani este considerat răspunzător, dacă în momentul săvârşirii

39
faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi intelectual care să-i permită înţelegerea caracterului ilicit
al conduitei sale. Faţă de minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad de maturitate se pot
lua numai măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte, minorul între 14 şi 18 ani
beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi înlăturată prin dovedirea
maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit al faptei săvârşite. Faţă de
minorul care a săvârşit o infracţiune se pot lua în principiu numai măsuri educative. Atunci când
acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancţionat cu măsuri de corecţie sau cu o
pedeapsă. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate dispune ca în locul măsurilor de
corecţie sau al pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de psihiatrie sau într-o instituţie
61
privativă de libertate.
Faţă de delincvenţii minori se pot lua, de asemenea, anumite măsuri de siguranţă şi de
“îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul comun, şi anume, internarea într-un
spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim privativ de libertate sau supravegherea
conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire cum este, de pildă,
conducerea unui vehicul. Măsurile de siguranţă pot rămâne în vigoare şi după împlinirea
majoratului. De asemenea, judecătorul poate dispune faţă de delincventul minor mai multe măsuri
educative sau de corecţie, precum şi măsuri educative asociate cu măsuri corective. Arestul pentru
minori nu poate fi cumulat cu măsura educativă a asistenţei educative (Fǘrsorgeerziehung).

Măsuri educative
• Îndrumări de comportare, care constau în indicaţii şi interdicţii dispuse de judecătorul de
minori, potrivit cărora trebuie să fie organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare educaţia
acestuia, şi anume: îndrumări care privesc localitatea de domiciliu, indicaţia să locuiască
la o familie sau într-un cămin, indicaţia să înveţe o meserie sau să urmeze o şcoală,
îndrumarea de a efectua o muncă, interdicţia de a avea relaţii cu anumite persoane şi de a
frecventa anumite locuri.
• Asistenţa educativă şi plasamentul pentru îngrijire în cazul minorului care se află într-o
stare de pericol moral ori a cărui dezvoltare fizică sau psihică este periclitată. Asistenţa
este asigurată de către o persoană desemnată de instanţa judecătorească de tutelă şi de
Oficiul pentru minori şi tineret.
Măsurile de corecţie sunt dispuse de judecător atunci când acesta consideră că măsurile
educative nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului şi constau în:

61
Rotaru O., “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu comparat”, Analele ULIM,
2004, vol. 5, pag. 118-120.

40
 • Avertisment, prin care judecătorul îi arată minorului caracterul ilegal al faptei săvârşite şi îl
previne asupra posibilelor consecinţe ale săvârşirii unei noi infracţiuni.
• Obligarea reparării prejudiciului şi plata unei contribuţii băneşti către o colectivitate de
interes public. Este o măsură de corecţie care constă în despăgubirea materială a victimei pentru
paguba provocată de infracţiune, în adresarea de scuze victimei şi în obligarea minorului de a plăti
din propriile sale mijloace o contribuţie bănească unei instituţii de utilitate comunitară. Arestul
pentru minori poate fi un arest de sfârşit de săptămână, cu supunerea minorului la o serie de
activităţi de interes comunitar în timpul liber de la sfârşitul săptămânii sau reţinerea lui într-o
instituţie anumită destinată executării acestei măsuri (minimum o săptămână şi maximum 4
săptămâni), un arest de scurtă durată (de la 2 la 6 zile) şi un arest de lungă durată (de la o săptămână
la 4 săptămâni) executate într-una dintre instituţiile menţionate mai sus. Hotărârea se pronunţă în
câteva zile sau în câteva săptămâni.
Pedepse
Pedeapsa pentru minori se pronunţă atunci când instanţa de judecată apreciază că măsurile
educative şi măsurile de corecţie nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului sau dacă
infracţiunea este gravă şi impune, ca urmare a vinovăţiei cu care a fost comisă, aplicarea unei
pedepse. Pedepsele sunt împărţite în pedepse cu o durată determinată şi pedepse cu o durată
nedeterminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o durată determinată, termenul minim
este de 6 luni, iar cel maxim de 5 ani. Dacă pentru infracţiunea săvârşită legea penală prevede o
pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci pedeapsa maximă la care minorul poate fi condamnat este de
10 ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată nu poate depăşi 4 ani, stabilindu-se în momentul
pronunţării şi durata sa minimă. Intervalul dintre limitele pedepsei nu poate fi mai mic de doi ani.
Pedeapsa pe o durată nedeterminată poate fi prelungită sau redusă de instanţa de judecată în timpul
executării sau poate fi transformată în pedeapsă pe o durată determinată.
Legea instanţelor pentru minori prevede în mod distinct pentru această categorie de
făptuitori posibilitatea “suspendării executării cu punerea sub supraveghere” şi “suspendarea
pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere” a minorului.
Suspendarea executării cu punerea sub supraveghere se poate dispune în cazul în care
pedeapsa pronunţată nu depăşeşte un an şi dacă judecătorul apreciază că judecarea cauzei şi
aplicarea pedepsei constituie un avertisment care face ca executarea sancţiunii de către minor să fie
necesară.
O altă posibilitate este suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere.
Judecătorul poate amâna pronunţarea hotărârii, dacă nu are certitudinea că pedeapsa constituie
mijlocul cel mai eficace de îndreptare a conduitei minorului. În acest caz, el dispune punerea

41
minorului sub supraveghere pe o perioadă de minimum 1 an şi de maximum 2 ani, stabilind reguli
de comportare a minorului şi o serie de obligaţii pe care acesta trebuie să le execute.
Instanţele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori şi Camera
Penală pentru Minori. Pe lângă fiecare dintre aceste ultimele două instanţe funcţionează procurori
pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca preşedinte, şi doi
asesori (juraţi), care trebuie să fie un bărbat şi o femeie. Camera Penală pentru Minori este formată
din 3 judecători de profesie şi 2 asesori (juraţi). Asesorii sunt aleşi de instanţă pentru o perioadă de
4 ani, din listele de asesori propuşi de consiliile locale pentru bunăstarea tineretului. Şedinţele de
judecată nu sunt publice şi se desfăşoară, de regulă, în clădiri separate de cele în care sunt judecaţi
infractorii majori.
Este salutabilă hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de minorul care a săvârşit o
infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a structura măsurile luate faţă de minori în măsuri
educative, de corecţie şi pedepse. Şi în acest context venim cu propunerea ca legiuitorul din ţara
noastră să pună accentul în mod special pe măsurile preventive, şi nu pe cele represive.
Legislaţia Federaţiei Ruse
Codul Penal al Federaţiei Ruse a fost adoptat de Duma de Stat la 24.05.1996, cu
modificările şi completările din 15.01.2002. Conform secţiunii a V-a a CP, “Răspunderea penală a
minorilor”, capitolul XIV vizează particularităţile răspunderii penale şi ale pedepselor aplicate
minorilor.
Art. 87 “Răspunderea penală a minorilor”:
Alin. 1. Minor este considerată persoana care la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit
14 ani, dar nu a împlinit 18 ani;
Alin. 2. Minorilor ce au săvârşit infracţiunea le poate fi aplicată pedeapsa penală sau măsuri
cu caracter educativ.

Art. 88 “Tipurile pedepselor aplicate minorilor”:

Alin . 1. Faţă de minori pot fi aplicate următoarele pedepse:
a) amendă;
b) interdicţia de a practica o anumită activitate;
c) lucrări obligatorii;
d) arestul;
d) privarea de libertate pe o anumită perioadă.

Art. 89 “Stabilirea pedepsei minorului”:

42
 Alin. 1. În vederea stabilirii pedepsei minorului urmează a fi luate în calcul condiţiile de
viaţă şi de educare a acestuia, nivelul dezvoltării intelectuale, alte trăsături ale personalităţii, precum
şi influenţa asupra sa a celor vârstnici.
Alin. 2. Vârsta minimă ca circumstanţă atenuantă este luată în cumul cu alte circumstanţe
62
agravante şi atenuante.
Art. 90 “Aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ”:
Alin. 1. Minorul care pentru prima dată a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
poate fi eliberat de răspundere penală dacă se constată că este posibilă corijarea lui datorită aplicării
măsurilor obligatorii cu caracter educativ.
Alin. 2. Minorului îi pot fi aplicate următoarele măsuri obligatorii cu caracter educativ:
a) preîntâmpinarea;
b) transmiterea sub supravegherea părinţilor, a persoanelor ce îi înlocuiesc sau a unui organ
de stat specializat;
c) obligarea acestuia de a înlătura dauna pricinuită;
d) limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale referitor la comportamentul
minorului.
Alin. 3. Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri cu caracter educativ, a căror
durată este stabilită de organele ce le numesc.
Alin. 4. În caz de neexecutare sistematică de către minor a măsurilor cu caracter educativ,
acestea urmează a fi anulate, iar materialele urmează a fi transmise pentru atragerea minorului la
răspundere penală.
Art. 91 “Conţinutul măsurilor obligatorii cu caracter educativ”:
Alin. 1. Preîntâmpinarea constă în explicarţia dată minorului privind paguba adusă prin
acţiunile sale şi consecinţele săvârşirii repetate prevăzute de actualul cod.
Alin. 2. Transmiterea minorului sub supravegherea părinţilor sau a persoanelor ce îi
înlocuiesc constă în obligativitatea acestora de a ţine sub control comportamentul minorilor.
Alin. 3. Obligareaea minorului de a înlătura dauna pricinuită este aplicată având în vedere
proprietatea acestuia şi capacitatea de a lucra.
Alin. 4. Limitarea timpului liber a minorului vizează interdicţia de a vizita anumite localuri,
posibilitatea de a merge în alte localităţi fără permisiunea organului de stat specializat.

62
Уголовный кодекс Росийской Федераций, Москва, 2002 стр. 53.

43
 Art. 92 “Liberarea de răspundere a minorului”:
Alin. 1. Minorul condamnat pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave poate fi liberat de
răspundere penală cu aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ, prevăzute în art. 90.
Alin. 2. Minorul condamnat pentru infracţiuni mai puţin grave poate fi liberat de pedeapsă,
dacă se va constata că scopul pedepsei poate fi atins prin internarea acestuia într-o instituţie
educativ-curativă pentru minori. Totodată, perioada internării într-o asemenea instituţie nu poate
depăşi termenul pedepsei stabilit pentru infracţiunea săvârşită.
Alin. 3. Aflarea în instituţia respectivă poate fi încetată până la expirarea termenului
prevăzut de alin. 2 al articolului respectiv, dacă va exista hotărârea organului de stat specializat,
conform căreia minorul, pentru a se corija, nu mai are nevoie de o asemenea măsură. Prelungirea
termenului de aflare într-o astfel de instituţie după expirarea termenului stabilit este posibilă doar în
cazul în care se cere finalizarea studiilor.
Art. 93 “Liberarea condiţionată înainte de termen”:
Liberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor ce au săvârşit
infracţiuni la vârsta minoră şi au fost condamnate la pedeapsa privativă sau la lucrări corecţionale
după ispăşirea:
- a cel puţin 1/3 din pedeapsa stabiltă de instanţă pentru o infracţine uşoară sau mai puţin
gravă;
- a cel puţin ½ din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune gravă;
- a cel puţin 2/3 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune deosebit de gravă.

Art. 94 “Termenul de prescripţie”:

Termenul de prescripţie în cazul liberării minorilor de pedeapsă penală este micşorat în
jumătate.
Art . 95 “Stingerea antecedentelor”:
Pentru persoanele care au săvârşit infracţiunea până la atingerea vârstei de 18 ani stingerea
antecedentelor are loc astfel:
- un an după ispăşirea privaţiunii de libertate pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave;
- trei ani pentru infracţiuni grave şi excepţional de grave.

Art. 96 “Aplicarea prevederilor actualului capitol faţă de persoanele cu vârsta cuprinsă

între 18 şi 20 de ani”:

44
 În cazuri excepţionale, având în vedere caracterul acţiunii săvârşite, precum şi personalitatea
infractorului, instanţa poate să aplice prevederile capitolului respectiv faţă de persoanele cu vârsta
de 18-20 de ani, cu excepţia internării acestora în instituţii cu caracter educativ sau curativ-educativ,
precum şi în coloniile de educare a minorului.
Considerăm bine- venită decizia legiuitorului rus de a sistematiza într-un capitol aparte
pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestor pedepse şi venim cu propunerea ca asemenea
sistematizare să conţină şi Codul Penal al RM.

Legislaţia Olandei
CP al Olandei a intrat în vigoare la 1.09.1886. Capitolul VIII A al CP, cu modificările din
7.07.1994,este intitulat “Condiţiile speciale destinate minorilor”. Astfel, conform art. 486 CPP, nu
pot fi supuse răspunderii penale persoanele ce n-au atins vârsta de 12 ani. Pentru minorii cu vârsta
cuprinsă între 12 şi 18 ani sunt prevăzute sancţiuni respective, cea mai severă fiind detenţia în
penitenciarul destinat tinerilor infractori pentru o perioadă ce nu depăşeşte 24 de luni (art. 77i),
63
scopul politicii penale fiind educarea tinerei generaţii în spiritul respectului legii.
Conform art. 77(a) al CP, pentru persoanele ce au vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani drept
măsuri de pedeapsă nu pot servi: detenţia, detenţia în penitenciar, lucrul în folosul comunităţii.
Faţă de minori, conform alin. 4 art. 77h, pot fi aplicate următoarele măsuri de pedeapsă:
- deţinerea în instituţiile pentru tineri;
- confiscarea averii;
- privarea de veniturile primite ilegal;
- compensarea pagubei.
Referitor la detenţia minorului, aceasta poate să dureze, în conformitate cu art. 77i:
a) minimum o zi şi maximum 12 luni, dacă persoana nu a împlinit vârsta de 16 ani la
momentul săvârşirii infracţiunii;
b) maximum 24 de luni, în situaţiile ce nu cad sub incidenţa punctului a.
Perioada de detenţie a minorului urmează a fi stabilită cu indicarea zilelor, săptămânilor,
lunilor.
Minorii îşi ispăşesc pedeapsa privativă de libertate în instituţiile de stat sau în instituţiile
subsidate de Ministerul Justiţiei în acest scop (art. 65 al Legii cu privire la ajutorul acordat
tinerilor).

63
Волженкин В., Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001,
стр.4.

45
 În anumite situaţii, conform art. 77j CP, Ministrul Justiţiei poate subsemna referitor la:
- întreruperea executării hotărârii minorului pentru o perioadă ce nu depăşeşte trei luni;
- eliberarea temporară a persoanei ce-şi execută pedeapsa în instituţiile pentru minori,
sub garanţie.
Prezintă interes, în opinia noastră, alin. 2 al acestui articol, conform căruia judecătorul ce a
stabilit pedeapsa în orice moment poate elibera minorul ce-şi ispăşeşte pedeapsa sub “cuvântul de
onoare” al acestuia, fiindu-i stabilită o perioadă de probare ce nu va depăşi doi ani şi care va începe
din ziua a 15-a din momentul înmânării personale a înştiinţării (alin. 2, art. 77y).
Am menţionat anterior că pentru delictul săvârşit minorul urmează să achite o amendă.
Astfel, conform alin 1 art. 77l, suma prevăzută în calitate de amendă nu trebuie să fie mai mică de 5
guldeni şi mai mare de 5 mii guldeni.
Dacă amenda a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, dar nu are loc achitarea acesteia,
judecătorul poate dispune detenţia minorului, drept contravaloare a amenzii, care trebuie să fie
proporţională cu suma ce urmează a fi achitată.
Perioada de detenţie a minorului pentru imposibilitatea achitării amenzii nu trebuie să fie
mai mică de o zi şi mai mare de trei luni (alin. 2).
Judecătorul, conform alin. 1 art. 77m, poate stabili o sancţiune alternativă, dar numai la
rugămintea învinuitului, în care urmează să fie formulat caracterul acestei sancţiuni.
Lucrul în folosul comunităţii, ca varietate a sancţiunilor alternative, nu trebuie să depăşească
200 ore, atunci când durata programului instructiv nu trebuie să fie mai mare de 200 ore (alin. 4) şi
să nu depăşească 6 luni (alin. 5). În cazul în care sunt stabilite câteva sancţiuni alternative, numărul
total de ore nu trebuie să depăşească 240 (alin. 6).
Articolul 77n prevede că judecătorul poate stabili o sancţiune alternativă numai după ce va
primi încheierea Consiliului de tutelă şi apărare a intereselor copilului referitor la posibilitatea
executării sancţiunii alternative propuse.
Astfel, în cazul stabilirii lucrului în folosul comunităţii, decizia instanţei judiciare va
cuprinde: numărul total de ore ce urmează a fi executat; timpul începerii programului de lucru şi
timpul finisării; caracterul şi conţinutul lucrului ce urmează a fi efectuat.
În cazul programului de studii va fi indicată perioada de instruire; timpul începerii şi timpul
finisării; instituţia în care se va desfăşura programul, precum şi caracterul şi conţinutul programului
de studii.
Sancţiunea alternativă, conform alin. 3, poate fi stabilită doar cu acordul învinuitului.
Privarea minorului de dreptul de a conduce, conform art. 77r, poate fi efectuată doar în baza
art. 179, 180 ale Legii cu privire la regulile de circulaţie din 1994.
 Judecătorul poate dispune detenţia în instituţiile pentru tineri, conform art. 77s, atunci când:
- a fost săvârşită o infracţiune pentru care judecata poate dispune ţinerea sub arest;
- atunci când siguranţa altor persoane, precum şi siguranţa generală necesită acest lucru;
64
- dacă această sancţiune e spre binele învinuitului.
Dacă a fost emisă hotărârea de detenţie a minorului în instituţiile pentru tineri, atunci
judecătorul urmează să se pronunţe asupra locului şi posibilităţilor de executare a acesteia (alin.1
art. 77v). Ministrul Justiţiei, conform alin. 4, urmează să emită o hotărâre asupra locului executării
pedepsei, ţinând cont de părerea judecătorului şi de convingerile personale, riguroase ale tânărului.
În decurs de 14 zile (alin. 2 art. 77w) cel condamnat poate să contesteze hotărârea
Ministrului Justiţiei referitor la locul executării pedepsei în Consiliul Consultativ de pe lângă
Ministerul Justiţiei ce se ocupă cu problemele de tutelă şi apărare a intereselor copiilor, menţionate
în art. 81 al Legii privind ajutorul tinerilor.
Condamnatul poate fi asistat de un avocat (alin. 3). Contestarea trebuie prezentată în formă
scrisă, Ministrului Justiţiei, care o transmite în decurs de o lună Consiliului Consultativ (alin. 4),
acesta urmând să ia o decizie în maximum 14 zile (alin. 7).
În baza art. 77ff, cheltuielile pentru detenţia minorului sau detenţia în instituţiile pentru
65
tineri sunt suportate de către stat.
Prezintă interes, în opinia noastră, faptul că perioada de detenţie pentru tinerii infractori nu
poate depăşi 24 de luni, precum şi faptul că judecătorul care a pronunţat sentinţa îl poate elibera
“sub cuvânt de onoare” pe tânărul aflat în conflict cu legea, stabilindu-i o perioadă de încercare. De
asemenea, un element nou al legislaţiei olandeze, comparativ cu cele analizate anterior, îl constituie
munca în folosul comunităţii, pentru care optăm şi noi.

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN STATELE EX-SOCIALISTE

Legislaţia României
Regimul penal al minorului este prevăzut în titlul IV al CP al României, denumit
“Minoritatea”, fiind modificat prin Decretul nr. 218/1977, care abroga implicit sistemul de
sancţionare a infractorilor minori prevăzut de CP adoptat la 21.06.1968. Prin Legea nr. 104/1992 a
fost abrogat Decretul nr. 218/1977 şi a reintrat în vigoare Titlul IV al Părţii generale a CP cu unele
66
modificări.

64
Rotaru O., “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu comparat”. Analele ULIM,
2004 Vol. 5 pag. 110-112.
65
Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, стр. 200-225.
66
Crişu C., “Codul penal. 69 legi speciale care prevăd sancţiuni penale” , pag. 63-72.
 Conform art.113 al CP al României, care prevede limitele răspunderii penale, minorul care
nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Este supusă răspunderii penale persoana cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 16 ani dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ şi răspunde penal
67
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani.
În opinia noastră, prezintă interes, sub aspect comparativ, prevederile CP al României de la
1936, care au determinat înăsprirea represiunii nu numai în schimbarea prin legea din 24.09.1938 a
intervalului de vârstă al minorităţii penale de la 14 ani la 12-18, deşi vârsta majoratului civil a rămas
nemodificată (21 ani), ci au afectat şi alte dispoziţii referitoare la profilaxia şi combaterea
delincvenţei juvenile prin mijloace de drept penal. Astfel, prin aceeaşi lege a fost prevăzută
posibilitatea ca, în cazul minorilor fără discernământ care au săvârşit fapta în stare de ebrietate,
părinţii acestora să fie pedepsiţi contravenţional, fiind consideraţi infractori. De asemenea, printr-o
completare adusă art.114 Cod penal la 7.10.1939, minorul de 15 ani împliniţi care săvârşea o
infracţiune ce “interesa ordinea publică sau siguranţa interioară sau exterioară a statului” era
pedepsit ca şi majorul. Modificarea din 24.09.1938 a redus de la 16 la 15 ani vârsta de la care
minorul putea fi sancţionat în cazul unei fapte calificate drept crimă cu pedeapsă de maximum 10
ani. Începând cu 7.10.1939, minorul de la 12 la 15 ani care săvârşea cu discernământ un atentat
contra Suveranului, familiei regale, şefilor statelor străine şi demnitarilor statului, din motive care
prevedeau exercitarea funcţiilor încredinţate acestor persoane, sau săvârşea o tâlhărie cu omor sau
un asasinat politic era pedepsit cu închisoare corecţională de la 5 la 20 de ani.
Ca urmare a modificărilor intervenite prin legea din 26.01.1939, competenţa instanţelor
pentru minori (care până la acel moment judecau crimele, delictele şi contravenţiile comise de
minori în vârsta de până la 19 ani) a fost restrânsă numai la minorii infractori sub 15 ani, urmând ca
cei care au depăşit această vârstă să fie judecaţi de instanţele ordinare de drept comun.
Prin urmare, drept element novator al legislaţiei penale din 1969 îl constituie scoaterea
minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi a celui care a acţionat fără discernământ de sub
68
incidenţa legii penale.
În conformitate cu art. 114 al CP al României, faţă de minorul care răspunde penal se poate
lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de
gravitatea faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui,
de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să
caracterizeze persoana minorului.

67
Codul Penal al României. pag. 63.
68
Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 88-90.
 Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este
69
suficientă pentru îndreptarea minorului.
Articolul 139 al CP din 1936 obligă instanţa de a dispune culegerea informaţiilor despre
starea morală a minorului, precum şi despre condiţiile în care acesta a crescut şi a trăit. Aceeaşi
dispoziţie este preluată de art. 482 al Codului de procedură penală din 1969 sub denumirea
“Obligativitatea efectuării anchetei sociale”, subordonând-o exclusiv scopului individualizării
70
judiciare a măsurii educative sau a pedepsei.
Sistemul sancţionar, prevăzut pentru minorii infractori în legislaţia penală din 1969,
stipulează divizarea acestuia în sancţiuni de drept penal (măsuri educative) şi sancţiuni penale
(pedepse).
Legislaţia penală actuală consideră măsurile educative drept principala modalitate de reacţie
socială faţă de minorul infractor, pedepsele constituind doar o formă subsidiară, condiţionată de
aprecierea dată de instanţa de judecată că luarea unei măsuri educative “nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului”.
Aşadar, conform art.115 CP, faţă de minori se pot lua următoarele măsuri educative:
a) mustrarea;
b) libertatea sub supraveghere;
c) libertatea sub supraveghere severă;
d) internarea într-un centru de reeducare;
e) internarea într-o instituţie medical-educativă.
Menţionăm că, sub aspect comparativ, libertatea sub supraveghere severă era lipsă în
vechiul Cod Penal.
A. Mustrarea, conform art.116 CP, constă în “dojenirea minorului, în explicarea gravităţii
faptei săvârşite, în sfătuirea minorului de a se purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare,
atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură
mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
B. Libertatea sub supraveghere (art.117 CP) ca măsură educativă a libertăţii sub
supraveghere constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supravegherea părinţilor
săi, a celui care l-a adoptat sau a tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii
satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de
încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea acesteia.

69
Codul Penal al României. pag. 47.
70
Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 90.

49
C. Libertatea sub supraveghere severă (art.118 CP).
Menţionăm că această măsură de pedeapsă aplicată minorului este o noutate pentru Codul
Penal Român din 2005. Astfel, măsura educativă a libertăţii sub supraveghere severă constă în
lăsarea minorului în libertate pe o perioadă între un an şi trei ani, sub supravegherea unei instituţii
legal însărcinate cu supravegherea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.
Supravegherea poate consta în includerea minorului în programe de reintegrare socială,
precum şi în acordarea de asistenţă şi consiliere. Pe durata supravegherii severe, instanţa poate să
impună minorului respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de art.17 alin. 3.
Dacă minorul a devenit major la data judecării, se dispune, în locul măsurii educative a
libertăţii sub supraveghere severă, o amendă sub forma zilelor-amendă între 15 şi 30 de zile, fiecare
zi fiind socotită între 50 mii şi 300 mii lei sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 100
71
şi 200 de ore.
D. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare (art.119 CP) se ia în scopul
reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a primi educaţia necesară şi o pregătire
profesională potrivit aptitudinilor sale.
Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se dispune cu privire la minorul
care, în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu nevoile de reeducare, are posibilitatea de a se
îndrepta fără a i se aplica o pedeapsă. În timpul internării minorului i se asigură posibilitatea de a
primi educaţia necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale.
Măsura se va lua pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei
de 18 ani. În mod excepţional, măsura educativă a internării poate dura până la împlinirea vârstei de
20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată de 18 ani sau dacă gravitatea faptei
săvârşite, nevoile de reeducare a minorului şi necesitatea continuităţii procesului său de pregătire
justifică aceasta.
De menţionat că din cercetările criminologice efectuate în unele state europene, inclusiv în
România, rezultă în mod evident că minorii care au fost supuşi unei măsuri de reeducare într-o
instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea
măsurii educative decât minorii care au executat o pedeapsă privativă de libertate în regim
penitenciar.

71
Codul Penal al României. pag. 66.

50
 E. Măsura internării într-o instituţie medical-educativă (art.120 CP al României) se ia faţă de
minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un
72
regim special de educaţie.
Asemenea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, internarea într-o
instituţie medical-educativă reprezintă o măsură privativă de libertate, care se ia pe timp
nedeterminat şi poate dura doar până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura poate fi ridicată şi
înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia.
Dispunând ridicarea măsurii, instanţa poate să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de
reeducare.
Codul Penal al României din 2005 a fost completat cu o dispoziţie nouă, conform căreia,
dacă minorul a devenit major la data judecării, se poate dispune internarea într-o instituţie medical-
educativă până la împlinirea vârstei de 20 de ani sau în locul măsurii educative a internării într-o
instituţie medical-educativă se poate dispune obligarea la tratament medical şi amenda sub forma
zilelor-amendă între 10 şi 20 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50 mii şi 200 mii lei sau munca în
folosul comunităţii pe o perioadă între 50 şi 150 de ore.
Pedepsele aplicate minorului se execută în regimul prevăzut în Legea pentru executarea
pedepselor.
Pedepsele complementare nu se aplică minorului.
Condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi
sau decăderi.
Conform noului Cod Penal al României din 2005, faţă de minori nu este aplicată amenda
drept o măsură alternativă la pedeapsa închisorii.
Suspendarea condiţionată a executării pedespei aplicate minorului este prevăzută de art.124
CP al României. Astfel, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului,
termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de
timp de la 6 luni la 2 ani, stabilit de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată constă în zile-amendă,
termenul de încercare este de 6 luni.
Pe durata termenului de încercare, dar până la împlilnirea vârstei de 18 ani, instanţa poate
dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane din cele arătate în art.117 ori unei
instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor sau serviciului de reintegrare socială şi
supraveghere. Totodată, instanţa poate stabili pentru minori una sau mai multe obligaţii prevăzute la

72
Ibidem. pag. 49.

51
alin. 3, art. 117, iar după împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate să-l oblige pe minor să respecte
măsurile de supraveghere ori obligaţiile prevăzute de art.103 şi art.107.
Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art. 117 alin. 3, art. 103 şi
art. 107 poate atrage revocarea suspendării condiţionate potrivit art.104 alin. 2 şi art. 107 alin. 2.
În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor stabilite de instanţă,
potrivit art.103, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104 alin. 2.
Art. 125 CP al României prevede suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată
minorului. În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate minorului, termenul
de încercare se compune din durata pedepsei cu închisoarea, la care se adaugă un interval de timp
de la un an la 3 ani, stabilit de instanţă. Pe durata termenului de încercare, instanţa poate dispune
luarea vreuneia din măsurile prevăzute în art.124 alin. 2.
Renunţarea la pedeapsa aplicabilă minorului este prevăzută de art. 126 CP al României
conform căruia, în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii sau cu pedeapsa închisorii
stricte de cel mult 2 ani, instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă minorului care nu a avut
antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar
fără aplicarea unei pedepse.
Conform art. 127 CP al României, “Amânarea aplicării pedepsei minorului” în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani,
instanţa, după stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia, dacă minorul nu are
antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l acoperi şi
după săvârşirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei.
În cazul în care instanţa amână aplicarea pedepsei, aceasta fixează în cuprinsul hotărârii data
la care urmează să se pronunţe asupra pedepsei, care nu poate depăşi doi ani în momentul
pronunţării hotărârii. Intervalul de timp dintre momentul pronunţării hotărârii şi data fixată de
instanţă constituie perioada de probă pentru minor.
În perioada de probă, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune
încredinţarea minorului unei persoane din cele arătate la art.117 ori unei instituţii legal însărcinate
cu supravegherea minorului sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, putând să
dispună totodată pentru minor unele din obligaţiile prevăzute în art.117 alin. 3.
Dacă minorul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă, instanţa poate să nu
aplice nici o pedeapsă, iar dacă minorul nu a avut o conduită corespunzătoare, instanţa poate fie să

52
amâne încă o dată pentru acelaşi termen aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele
73
prevăzute de lege.
Susţinem hotărârea legiuitorului român în ceea ce priveşte amânarea aplicării pedepsei
minorilor, precum şi faptul că regimului penal al minorilor îi este consacrat un titlu aparte din Codul
Penal şi considerăm oportun ca acest lucru să fie preluat şi de legislatorul Republicii Moldova.

Legislaţia Poloniei
CP al Poloniei a fost adoptat la 6.06.1997 şi a intrat în vigoare la 1.01.1998.
În opinia cercetătoarei N. Kuzneţova, CP al Poloniei prezintă noutăţi faţă de CP de la 1969
sub aspectul apariţiei unor noi capitole în partea specială, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunile
contra securităţii informaţiei, excluderea clasificării infracţiunilor în “grave” şi “mai puţin grave”,
74
tipologizarea acestora în infracţiuni şi delicte.
Conform principiilor enumerate în codul respectiv, este pasibilă de răspunderea penală
persoana care a atins vârsta de 17 ani (§1 art.10).
Minorul care, la atingerea vârstei de 15 ani, săvârşeşte una din infracţiunile prevăzute de
art.134 (tentativa la viaţa Preşedintelui Poloniei); art.148 (săvârşirea unui omor); art. 156
(vătămarea gravă a sănătăţii); art. 163 (săvârşirea unei infracţiuni ce pune în pericol viaţa
oamenilor); art. 173 (infracţiuni contra securităţii circulaţiei); art. 197 (violul); art. 252 (deţinerea de
ostatici); art. 280 (furtul) poate fi tras la răspundere penală, în baza principiilor menţionate în Cod,
dacă circumstanţele, precum şi nivelul de dezvoltare a persoanei vinovate, caracteristicile personale
şi condiţiile de viaţă necesită acest lucru, în mod special dacă măsurile educative nu s-au soldat cu
rezultatele dorite (§ 2 art.10).
Conform §3 al aceluiaşi articol, în situaţiile menţionate anterior (cu referire la §2) pedeapsa
nu poate depăşi 2/3 din plafonul pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită. Instanţa poate
recurge, de asemenea, la aplicarea unei pedepse mult mai blânde.
Referitor la persoana care a săvârşit infracţiunea la atingerea vârstei de 17 ani, dar neavând
18 ani împliniţi, instanţa poate recurge la aplicarea măsurilor educative, medicale atunci când
circumstanţele cazului, precum şi nivelul de dezvoltare a celui vinovat, trăsăturile personale şi
75
condiţiile de viaţă necesită acest lucru (§4 art.10).

73
Codul Pena,. 69 de legi speciale care prevăd sancţiuni penale, Bucureşti, 2005, pag. 63-72.
74
Кузнецова Н., Уголовный кодекс Республики Польша. Уголовные кодексы стран Восточной Европы. Минск,
1998, стр. 3 –6.
75
Уголовный кодекс Республики Польша. Минск, 1998, стр. 10-11.

53
 Atenţionăm asupra faptului că, conform §1 art. 54, “la stabilirea pedepsei unui minor
instanţa se ghidează de caracterul educativ al acesteia”.
Faţă de persoana de vârstă tânără, ce a săvârşit o infracţiune cu intenţie, ca măsură
obligatorie este stabilită supravegherea (§2 art. 73), iar faţă de persoana care la momentul săvârşirii
infracţiunii n-a atins vârsta de 18 ani nu poate fi aplicată ca măsură de pedeapsă detenţia pe viaţă
76
(§2 art. 54).

Legislaţia Letoniei
Începând cu 1.04.1999 a intrat în vigoare noul CP al Republicii Letone, cunoscut sub
denumirea de “Legea penală a Republicii Letone”, înlocuind astfel CP al RSS Letone din 1960.
Structural, CP al Republicii Letone se împarte în 2 părţi: Generală şi Specială incluzând 25
77
de capitole şi 356 de articole.
Prin prisma problemei investigate, menţionăm că, conform capitolului 3, “Pedeapsa”, faţă de
minori nu poate fi aplicată pedeapsa privativă de libertate. Art. 11 CP al Republicii Letone prevede
că răspunderea penală survine de la 14 ani pentru toate acţiunile infracţiunii săvârşite indiferent de
78
gravitatea lor.

Legislaţia Ucrainei
CP al Ucrainei a fost adoptat la 5.04.2001. Conform alin.1, art. 22, capitolul IV, “Persoana
supusă răspunderii penale”, sunt pasibile de răspundere penală persoanele care la momentul
săvârşirii infracţiunii au atins vârsta de 16 ani.
Persoanele care au săvârşit infracţiunea, având vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, pot fi
supuse răspunderii penale pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni: omor intenţionat (art. 115-
117); tentativa asupra vieţii unui funcţionar de stat, a lucrătorului organelor de drept, militarului în
termen, judecătorului, reprezentantului unui stat străin (art. 112, 348, 379, 400, 443); cauzarea
intenţionată a leziunilor corporale grave (art. 121, alin. 3 al art. 345, 346, 350, 377, 398);
diversiunea (art. 113); banditismul (art. 257); actul terorist (art. 258); deţinerea de ostatici (art. 147,
349); violul (art. 152); furtul (art. 185); tâlhăria (art. 186, 262, 309); distrugerea intenţionată a

76
Уголовный кодекс Республики Польша. Минск, 1998, стр. 74.
77
Карпов Т., Устурой М., “Основные черты нового уголовного кодекса Латвийской Республики”, Symposia
professorum, ULIM, Chişinău, 2001, стр. 154-161.
78
Уголовный кодекс Латвийской Республики. Уголовные кодексы стран Восточной Европы, Минск,1999,
стр. 15.

54
proprietăţii (alin.2 art. 194, 347, 352, 378); deteriorarea căilor de comunicare şi a mijloacelor de
79
transport (art. 277); deţinerea ilegală a mijloacelor de transport (art. 289); huliganismul (art. 296).
Capitolul XV al CP al Ucrainei este destinat trăsăturilor specifice răspunderii penale şi
aplicării pedepselor faţă de minori.
Astfel, conform alin.1 art. 97, “minorul care a săvârşit pentru prima dată o infracţiune mai
puţin gravă poate fi eliberat de răspunderea penală dacă corijarea acestuia este posibilă fără
folosirea pedepsei”. În aceste cazuri instanţa poate recurge la aplicarea măsurilor obligatorii, cu
caracter educativ, prevăzute de alin. 2 art.105.
În cazul în care minorul se eschivează de la executarea măsurilor obligatorii, cu caracter
educativ, ce i-au fost aplicate, instanţa dispune anularea acestora, minorul urmând a fi tras la
răspundere penală (alin. 3 art. 97).
Faţă de minorul considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, în baza alin.1 art. 98, instanţa
poate aplica următoarele tipuri de pedeapsă:
- amenda;
- lucrul în folosul comunităţii;
- lucrul corecţional;
- arestul;
- privarea de libertate pe o perioadă determinată.
De asemenea, faţă de minori pot fi aplicate şi pedepse suplimentare cum ar fi amenda şi
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a se ocupa cu o activitate anume (alin. 2 art.
98).
Amenda, ca măsură de pedeapsă, este prevăzută doar faţă de minorii ce dispun de un venit
personal sau de o proprietate ce poate fi sechestrată (alin.1). Mărimea amenzii urmează a fi stabilită
de instanţa judiciară, în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite şi reieşind din situaţia materială a
minorului, în limitele a 500 venituri minime ale cetăţeanului, stabilite de legislaţie şi care nu sunt
supuse impozitării (alin. 2).
Lucrul în folosul comunităţii (alin.1 art. 100) poate fi stabilit minorului cu vârsta cuprinsă
între 16 şi 18 ani, cu perioada cuprinsă de la 30 la 120 de ore, şi constă în prestarea serviciilor de
către minor fie în afara orelor de învăţătură, fie în afara serviciului de bază. Durata acestei pedepse
nu poate depăşi 2 ore în zi.

79
Уголовный кодекс Украины. Комментарий отдельных положений. Нормативные документы и
коментарии. Киев, 2001, стр. 18-19.

55
 Lucrul corecţional (alin. 2 art. 100) poate fi stabilit minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi
18 ani, la locul său de muncă, pe o perioadă cuprinsă între 2 luni şi un an. Din remunerarea
minorului condamnat la lucru corecţional în folosul statului, prin hotărârea judecătorească, sunt
reţinute de la 5 la 10 % (alin. 3).
Arestul, o altă varietate a măsurilor de pedeapsă (art. 101) poate fi aplicat minorului care la
momentul pronunţării sentinţei a atins vârsta de 16 ani, urmând a fi ispăşit în condiţii izolate, în
instituţii speciale destinate acestui scop, cu o perioadă de la 15 la 45 de zile.
Pedeapsa sub formă de privare de libertate (alin.1 art.102) nu poate fi aplicată persoanelor
care la momentul săvârşirii infracţiunii n-au atins vârsta de 18 ani pe o perioadă mai mare de 10 ani,
iar pentru infracţiunile deosebit de periculoase însoţite de omor premeditat – 15 ani. Minorii
condamnaţi la pedeapsa privativă de libertate îşi ispăşesc pedeapsa în instituţii speciale, cu caracter
educativ.
Privarea de libertate nu poate fi aplicată minorului care pentru prima dată a săvârşit o
infracţiune mai puţin gravă (alin. 2). Pedeapsa privativă de libertate urmează a fi aplicată minorului
în următoarele cazuri:
- pentru săvârşirea repetată a unei infracţiuni uşoare – de cel mult 2 ani;
- pentru infracţiuni mai puţin grave - pe o perioadă de cel mult 4 ani;
- pentru infracţiuni grave – pe o perioadă de cel mult 7 ani;
- pentru infracţiuni deosebit de grave – cel mult 10 ani (alin. 3).
La stabilirea pedepsei unui minor instanţa urmează să ia în considerare şi condiţiile de viaţă,
de dezvoltare, precum şi alte calităţi personale ale minorului (alin.1 art. 103). Pentru cumulul de
infracţiuni pedeapsa privativă de libertate a minorului nu poate depăşi 15 ani (alin. 2).
Conform art.104 CP, instanţa poate dispune eliberarea minorului de la ispăşirea pedepsei
privative de libertate (când aceasta a fost stabilită pe o perioadă nu mai mare de 5 ani), stabilindu-i
un termen de încercare de la un an la doi. În cazul eliberării minorului de pedeapsa privativă de
libertate şi stabilirii unui termen de încercare, instanţa poate încredinţa tutela minorului unei
persoane, cu acordul sau la dorinţa acestuia, care urmează să efectueze şi lucrul educativ (alin. 4,
art.104).
Minorul care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi eliberat de pedeapsă
dacă instanţa va considera că recunoscându-şi greşeala şi având ulterior un comportament
iresponsabil la momentul emiterii sentinţei, nu este necesară aplicarea pedepsei (alin.1 art.105). În
acest caz, instanţa îi stabileşte minorului următoarele măsuri forţate, ce poartă un caracter educativ,
respectiv:
- preîntâmpinarea;

56
 - limitarea “timpului liber” şi stabilirea cerinţelor speciale faţă de comportamentul
minorului;
- transmiterea minorului pentru supraveghere părinţilor sau persoanelor care îi înlocuiesc,
colectivului pedagogic sau de muncă (cu consimţământul acestuia), precum şi unor
cetăţeni la rugămintea acestora;
- obligarea minorului ce a împlinit vârsta de 15 ani şi care dispune de proprietate sau are
venituri să returneze paguba materială pricinuită;
- îndreptarea minorului într-un centru instructiv-educativ, până la corijarea acestuia, dar pe
o perioadă ce nu va depăşi 3 ani (alin. 2 art.105).
Faţă de persoanele ce-şi ispăşesc pedeapsa privativă de libertate pentru infracţiunile
săvârşite până la atingerea vârstei de 18 ani poate fi aplicată eliberarea condiţionată înainte de
termen, indiferent de gravitatea infracţiunii săvârşite (alin.1 art. 107). Eliberarea condiţionată
înainte de termen poate fi aplicată în cazul în care inculpatul, prin atitudinea sa faţă de muncă şi
învăţătură, a demonstrat corijarea sa (alin. 2).
Eliberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor ce au săvârşit
infracţiuni până la atingerea vârstei de 18 ani, după ce au ispăşit:
- cel puţin 1/3 din termenul stabilit pentru pedeapsa privativă de libertate pentru
infracţiunile uşoare sau mai puţin grave;
- cel puţin 1/2 din perioada privativă de libertate pentru infracţiunile grave săvârşite cu
intenţie sau deosebit de grave săvârşite din imprudenţă;
- cel puţin 2/3 din pedeapsa privativă de libertate stabilită de instanţă pentru infracţiunile
intenţionate, deosebit de grave sau în cazul în care persoana, ispăşindu-şi pedeapsa
privativă de libertate, a fost eliberată condiţionat de pedeapsă, dar până la finisarea
perioadei neexecutate a pedepsei şi până la împlinirea vârstei de 18 ani a săvârşit din nou
o infracţiune intenţionată pentru care a fost condamnată la privarea de libertate.
Faţă de minori nu se aplică înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu una mai blândă (alin. 4).
Stingerea antecedentelor penale faţă de persoanele ce au săvârşit infracţiuni până la
atingerea vârstei de 18 ani are loc în conformitate cu art. 88-91 ale respectivului cod.
Considerăm oportun ca ideea dată să fie preluată şi de legislatorul moldovean.
Astfel, în baza alin. 2 art.108 sunt consideraţi a avea antecedente penale minorii:
- condamnaţi la ispăşirea unei pedepse, nefiind legată cu privarea de libertate, după
ispăşirea acestei pedepse;
- persoanele condamnate la pedeapsa privativă de libertate pentru infracţiunile uşoare, dacă
în decurs de un an de la executarea pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune;

57
 - persoanele condamnate la privaţiunea de libertate pentru infracţiunile grave, dacă în
decurs de 3 ani din momentul ispăşirii pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune;
- persoanele condamnate la privaţiune de libertate pentru săvârşirea infracţiunilor deosebit
de periculoase, dacă în decurs de 5 ani din momentul ispăşirii pedepsei n-au săvârşit o
nouă infracţiune.
Stingerea antecedentelor penale înainte de termen poate fi aplicată persoanei ce-şi ispăşeşte
pedeapsa privativă de libertate pentru infracţiuni grave şi deosebit de grave, săvârşite până la
atingerea vârstei de 18 ani, atunci când persoana dată dă dovadă că s-a corijat, însă la finisarea a cel
80
puţin 1/2 din antecedentele penale stinse.

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN ALTE STATE

Legislaţia Suediei
Prima lege relativ sistematizată a Suediei a apărut în 1734 sub denumirea “Cartea dreptului”.
Conform acestei legi, normele juridico-penale erau reglementate în baza a două legi, dintre care
prima determina cercul de infracţiuni, iar cea de-a doua reglementa măsurile de pedeapsă. În 1864 a
fost adoptat primul CP sistematizat, care a activat până în 1962, când a fost adoptat actualul CP
intrat în vigoare la 1.01.1965.81
CP al Suediei nu este totalmente codificat, aşa încât afară de CP activează o serie de legi şi
acte juridico-penale. În acest context, răspunderea penală a minorului este reglementată de Legea
privind asistenţa socială (1980) şi Legea privind tutela asupra tinerilor (1990).
Conform prevederilor art. 6, capitolul I din CP al Suediei (modificat prin Legea nr. 942 din
1988), răspunderea penală survine de la atingerea vârstei de 15 ani, deşi răspunderea penală totală
este prevăzută la împlinirea vârstei de 21 de ani.
Alin. 2, art. 3, cap. 26 din CP al Suediei, “Despre detenţia cu închisoarea” (modificat prin
Legea nr. 211 din 1981), prevede că “faţă de persoana ce nu a împlinit 21 de ani nu poate fi aplicată
pedeapsa cu închisoarea”, în timp ce art. 7, capitolul 29, “Despre stabilirea pedepselor”,
menţionează că “nici o persoană care nu a atins vârsta de 21 de ani, indiferent de infracţiunea
82
săvârşită, nu poate fi condamnată la detenţia cu închisoare pe viaţă”.
Faţă de persoanele care au vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani legislatorul prevede nişte reguli
liberale. Astfel, alin.1, art. 5, cap. 30, “Despre modul de alegere a pedepselor” (modificat prin
Legea nr. 604 din 1998) prevede că “dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană ce nu a atins

80
Уголовный кодекс Украины. Киев, 2001, стр. 70-85.
81
Беляев С., Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 5-24.
82
Уголовный кодекс Швеции. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, 206, стр. 237.

58
vârsta de 18 ani, instanţa poate dispune pedeapsa sub formă de închisoare doar în cazul în care
pentru aceasta există temei extraordinar, dar nu înainte de a emite hotărârea vizând tutela închisă
asupra minorului (respectiv, deţinerea în scop educativ în instituţii corecţionale destinate
infractorilor minori)”.
Alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte că “dacă persoana care a săvârşit o infracţiune a împlinit
18 ani, dar nu a împlinit 21 de ani, instanţa poate dispune pedeapsa cu închisoarea, doar reieşind din
83
importanţa penală a infracţiunii”.
În opinia noastră, prezintă interes şi cap. 31 din CP al Suediei, “Transmiterea minorului spre
tutela specială”.
Astfel, alin.1, art.1 (modificat prin Legea nr. 604 din 1998) prevede că: “Dacă persoana care
a săvârşit infracţiunea nu a împlinit 21 de ani, aceasta urmează a fi supusă tratamentului medical
sau faţă de ea pot fi luate alte măsuri în corespundere cu prevederile Actului despre Serviciile
Sociale (nr. 620 din 1980) ale Actului privind instrucţiunile generale asupra tutelei minorului (nr.
52 din 1990). În acest caz, instanţa poate dispune transmiterea cazului/dosarului în Uniunea socială
de bunăstare în vederea îndeplinirii cerinţelor necesare pentru tratament prevăzute de planul curativ
elaborat de Consiliu pentru învinuit”.
Dacă însă importanţa penală, natura infracţiunii sau activitatea infracţională anterioară a
învinuitului necesită acest lucru, instanţa poate dispune transmiterea spre tratare cu aplicarea
suplimentară a uneia din următoarele măsuri:
- amendă-zi, dar nu mai mult de 200;
- prestarea unei munci neremunerate sau participarea la anumite activităţi speciale
organizate pe o durată de cel puţin de 20 de ore şi de cel mult de 100 de ore (alin. 3).
În cazul în care prin infracţiunea săvârşită a fost adus un prejudiciu material, instanţa poate
dispune, în legătură cu transmiterea spre tratare, modul şi timpul în care cel învinuit urmează să
presteze părţii vătămate un asemenea serviciu care i-ar permite să restabilească sau să minimalizeze
prejudiciul material cauzat.
Faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune până la atingerea vârstei de 18 ani şi este
pasibilă de pedeapsa cu închisoarea instanţa poate dispune tutela închisă, care însă va fi de cel puţin
84
14 zile şi de cel mult 4 ani.
Instrucţiunile privind executarea tutelei asupra minorilor se conţin în Actul despre
executarea tutelei închise asupra minorilor din 1998.

83
Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 238-240.
84
Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 244-247.

59
 Legislaţia Elveţiei
Izvorul de bază al dreptului penal elveţian îl constituie CP de la 1937 alături de Constituţia
Elveţiei, legile penale ale federaţiei (Legea Federală despre răsputerea penală din 1937, Codul
militar-penal din 13.06.1927, Codul militar procesual penal din 23.03.1979, Legea federală despre
85
răspunderea penală a minorilor etc.), legislaţia penală a cantoanelor şi legislaţia penală străină.
CP al Elveţiei este alcătuit din trei cărţi: I – Noţiuni generale; II – Noţiuni speciale; III –
86
Intrarea în vigoare şi aplicarea CP.
Prima carte conţine norme ce vizează acţiunea legii penale în timp şi spaţiu, pedepsele,
măsurile de siguranţă, precum şi răspunderea penală a minorilor. Astfel, art.100, cap. 5, “Tineretul”,
stabileşte hotarele de vârstă ale răspunderii penale. Conform alin.1, “dacă persoana la momentul
săvârşirii infracţiunii a atins 18 ani, dar nu a atins vârsta de 25 de ani, atunci, în conformitate cu
art.100 şi 100 ter (eliberarea condiţionată şi anularea pedepsei), activează normele legii date. În
cazul în care consideră necesar, judecătorul adună date despre comportamentul persoanei, condiţiile
de viaţă şi educaţie ale acesteia, informaţii vizând sănătatea fizică şi psihică a persoanei date şi
faptul dacă poate fi educată prin muncă (alin. 2)”.
Dacă persoana suferă de anumite defecte în dezvoltarea sa, dacă este ameninţată de ceva,
vagabondează sau se eschivează de la lucru şi activitatea sa infracţională este în legătură directă cu
cele enunţate anterior, atunci judecătorul poate să îndrepte această persoană într-o instituţie
instructivă, dacă această măsură de pedeapsă va putea preîntâmpina pericolul săvârşirii de către
persoana dată a unor noi infracţiuni (alin.1 art.100 bis).
Instituţiile de muncă şi educare activează independent de alte instituţii similare prevăzute de
legea dată.
Persoana urmează a fi atrasă la lucru conform dispoziţiilor punctului 3, alin.1, art.100 bis.
Aceasta se face ţinându-se cont de capacitatea persoanei, în special de capacitatea de a se întreţine
în libertate. În măsura posibilităţilor urmează să fie luate în considerare dezvoltarea sa fizică şi
intelectuală, cunoştinţele profesionale şi fortificarea caracterului.
Persoanei trebuie să i se acorde posibilitatea de a se instrui profesional sau a-şi exercita
activitatea în afara instituţiei (alin. 2 art.100 bis).
Conform alin.1 art.100 ter, persoana poate fi eliberată condiţionat de organul competent, cu
stabilirea perioadei de încercare de la un an la trei, dacă se presupune că ea va fi sârguincioasă în

85
Лапшина Н., Швейцарский уголовный кодекс 1937, Москва, 1947, стр. 11.
86
Серебриников А., Уголовный кодекс Швейцарии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург,
2002, стр. 12-68.

60
muncă şi ascultătoare, iar odată pusă în libertate va da dovadă de un comportament adecvat.
Persoana eliberată condiţionat urmează a fi supusă supravegherii.
Dacă persoana eliberată în perioada de încercare nu respectă cerinţele înaintate, cu toate că a
fost oficial preîntâmpinată de organul competent, acesta din urmă poate dispune reîntoarcerea
persoanei în instituţia penitenciară (alin. 2, art. 100 ter).
În cazul în care persoana este condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni, atunci în baza
alin. 3 art.100 ter, i se poate refuza reîntoarcerea în instituţie.
Reîntoarcerea persoanei în instituţia penitenciară durează maximum 2 ani, durata generală
însă nu poate depăşi 4 ani, fiind anulată de organul competent odată cu atingerea de către persoana
condamnată a vârstei de 40 de ani (alin. 4).
În cazul în care nu se dispune reîntoarcerea persoanei în instituţia penitenciară, organul
competent urmează să-l înştiinţeze pe cel eliberat, să-i dea instrucţiunile de rigoare şi să-i
prelungească perioada de încercare pentru cel mult 1/2 din termenul stabilit iniţial (alin. 5).
Dacă după trei ani de aflare în instituţia penitenciară nu există temei pentru ca persoana dată
să fir eliberată condiţionat, atunci organul competent urmează să hotărască asupra modului de
anulare sau prelungire a pedepsei pentru maximum 1 an. Ulterior, odată cu atingerea vârstei de 30
de ani, pedeapsa dată urmează a fi anulată de organul competent (punctul 2 art. 100 ter).
Dacă din momentul condamnării persoanei, adoptării hotărârii despre întoarcerea persoanei
în instituţia penitenciară sau întreruperii pedepsei au trecut mai mult de 3 ani şi executarea acesteia
nu a început sau nu poate fi continuată, judecătorul urmează să decidă dacă mai este nevoie de o
asemenea pedeapsă. Judecătorul, de asemenea, poate dispune aplicarea unei pedepse suplimentare
87
sau a unei alte măsuri în cazul în care consideră necesar.

Legislaţia Danemarcii
CP al Regatului Danemarcii a fost adoptat în 1930 şi a intrat în vigoare la 1.01.1933.
Caracterizând CP de la 1930, trebuie să menţionăm că în componenţa Danemarcii intră insula
Groenlanda şi insulele Forere. Astfel, pe teritoriul insulelor Forere activează propriul CP, care
practic este identic cu cel danez de la 1930. Specific pentru teritoriul Groenlandei e că aici activează
propriul CP adoptat în 1954, denumit oficial CP danez pentru Groenlanda, în care partea specială
88
conţine doar 10 (zece) articole, fiind exclusă pedeapsa cu închisoarea.

87
Уголовный кодекс Швейцарии. Санк-Петербург, 2002, стр. 150.
88
Беляев С., ” Уголовный кодекс Даниии”, Санк-Петербург, 2001, стр. 7-12.

61
 Referitor la problema studiată putem invoca §15, cap. 3 al CP al Regatului Danemarcii,
89
conform căruia “persoana ce nu a atins vârsta de 15 ani nu este pasibilă de răspundere penală”.
Un alt segment de vârstă prevăzut de legislatorul danez este cel de 15-18 ani. Astfel,
conform p. 2, § 84, cap. X, “Stabilirea pedepsei”: “Dacă la momentul săvârşirii infracţiunii
persoana nu a atins vârsta de 18 ani şi pedeapsa totală pentru astfel de infracţiuni poate fi
considerată inutilă, reieşind din vârsta persoanei, detenţia cu închisoarea nu poate depăşi 8 (opt)
90
ani”.
Considerăm necesar a sublinia că pentru un anumit tip de infracţiuni, cum ar fi, spre
exemplu, cele sexuale prevăzute în § 228, cap. 24, răspunderea penală survine de la atingerea
91
vârstei de 21 de ani.

Legislaţia Argentinei
CP al Argentinei a fost publicat la 29.10.1921 şi a intrat în vigoare la 29.04.1922. Primul
cod naţional a intrat în vigoare la 1.03.1887. Ulterior însă au apărut noi proiecte ale legislaţiei
penale (1906,1917), în care se făceau resimţite normele CP al Italiei de la 1889, cunoscut în
literatura de specialitate sub denumirea de Codul Zanardelli. Astfel, CP al Argentinei de la 1887 a
92
activat până în 1922, când a fost înlocuit cu cel existent astăzi.
Conform Constituţiei Argentinei, “unicul izvor de drept penal îl constituie legea”. CP al
Argentinei este alcătuit din 2 părţi sau din 2 cărţi (terminologie utilizată în ţările latino-americane):
93
Generală (noţiuni generale) şi Specială (despre infracţiuni).
Similar altor coduri latino-americane, în CP al Argentinei lipseşte definiţia infracţiunii.
Savantul argentinian Luis Hemenes de Asua în lucrarea sa “Legea şi viaţa. Principiile dreptului
penal” menţionează: “Definiţia infracţiunii, ca oricare altă definiţie, practic tot timpul reprezintă
rezultatul silogismului care abordează o problemă, dar nu descoperă nimic nou”.
Răspunderea penală survine de la 14 ani, deşi acest lucru nu este menţionat expres în CP.
Până nu demult această vârstă era prevăzută de art. 36 (la momentul exclus), fapt pentru care
94
vârsta răspunderii penale este stabilită în baza comentariului CP şi a practicii judiciare.

89
Уголовный кодекс Дании. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2001, стр. 24.
90
Ibidem, 2001, стр. 77.
91
Ibidem, 2001, стр. 177.
92
Пантелеев А., Козочкин Д., Лихачев В., ” Уголовное право развивающихся стран: общая часть” Учебное
пособие, Москва, 1988, стр. 66.
93
Cовременное зарубежное уголовное право, Москва, 1957, стр. 38.
94
Голик Ю., Уголовный кодекс Аргентины. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2003, стр.
20.

62
 Legislaţia Japoniei
CP al Japoniei a fost adoptat la 27.04.1907 şi a intrat în vigoare la 01.10.1908, fiind alcătuit
din 430 de articole. La ora actuală activează în baza Legii nr. 91 din 12.05.1995.
CP al Japoniei reprezintă o sistematizare a modelului de drept romano-german ce cuprinde
289 de articole repartizate în 2 părţi: I - noţiuni generale (79 articole), II – infracţiunea (210
95
articole). De remarcat că în lege propriu-zis articolele nu au denumire.
În opinia cercetătorilor V. N. Eriomin, E. Koidzumi, CP al Japoniei de la 1907, din punctul
96
de vedere al conţinutului, este destul de laconic, caracterizându-se printr-un limbaj juridic arhaic.
În CP al Japoniei lipsesc definiţiile de bază, astfel, nu vom întâlni nici noţiunea şi nici
caracterele de bază ale infracţiunii, cu toate că principiul de bază al actualului CP al Japoniei este
97
“nulla crimen, nulla poena sine lege”.
Prezintă interes şi faptul că în cod nu este incriminat principiul “nullum crimen sine lege”,
care, în opinia cercetătorului V.N. Eriomin, nu reprezintă o lacună, deoarece art. 31 al Constituţiei
Japoniei prevede că “nimeni nu poate fi lipsit de viaţă sau libertate, precum şi supus răspunderii
98
penale decât în conformitate cu procedura stabilită de lege”.
Caracteristic pentru actualul CP al Japoniei este şi faptul că acesta nu dispune de un
preambul sau capitol introductiv. Astfel, în prima parte “Noţiuni generale” nu sunt formulate
problemele şi principiile politicii penale. Sunt lipsă nu doar noţiuni cum ar fi infracţiunea, ci şi
astfel de noţiuni ca: culpabilitatea, responsabilitatea, instigarea la săvârşirea infracţiunii,
complicitatea etc.
În ceea ce priveşte problema investigată, putem cita doar art. 41 din CP al Japoniei, conform
99
căruia “sunt pasibile de răspundere penală doar persoanele ce au atins vârsta de 14 ani”.
Suntem de acord cu părerea cercetătorilor V. N. Eriomin, O. A. Balkavskaia, R. I. Miheev,
N. A. Moroz, E. Koidzumi, Ţ. Inako referitor la necesitatea elaborării şi adoptării unui nou Cod

95
Коробеев А.И., Уголовный кодекс Японии. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2002, стр.
20.
96
Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Преступление и наказание в Англии, США, Франции, ФРГ и Японии:
общая часть уголовного права, Москва, 1991, стр. 223.
97
Инако Ц., «Современное право Японии», Москва, 1981, стр. 236.
98
Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Уголовное законодвтельство зарубежных стран (Англии, США,
Франции, Германии, Японии), Москва, 1998, стр. 320.
99
Уголовный кодекс Япони, Санк-Петербург, 2002, стр. 52.

63
Penal al Japoniei care, păstrând tradiţiile şi specificul japonez, ar corespunde actualelor standarde
100
internaţionale.

Legislaţia Australiei
Constituirea CP Federal al Australiei a debutat cu adoptarea Constituţiei Federale din 1900,
în care a fost declarată prioritatea legislaţiei federale asupra legislaţiei statelor (art.109). Constituţia
din 1900 declară prioritare principiile şi aspectele dreptului internaţional.
Reforma penală a Australiei începe odată cu adoptarea Legii privind pedepsirea infractorilor
(Punishment of offenders Act) din 1901, Legea cu privire la justiţie (Judiciary Act) şi Legea despre
extrădare (Extradition Act) din 1903. În următoarele decenii, la nivel federal, a fost efectuată
reforma juridico-penală ce avea drept scop consolidarea şi unificarea legislaţiei penale şi, în acest
context, menţionăm adoptarea, în 1904, a Legii vizând infracţiunile federale. Din punct de vedere
formal, acest act consolidat, alcătuit din 8 capitole şi 91 de articole, nu era divizat în partea generală
101
şi partea specială.
Referitor la problema supusă studiului, art. 7.1, cap. 7, partea 2.3, “Circumstanţele ce exclud
răspunderea penală”, dispune că “nu sunt pasibile de răspundere penală persoanele care la
momentul săvârşirii infracţiunii n-au atins vârsta de 10 ani”.
Copilul ce a atins vârsta de 10 ani, dar nu a împlinit 14 ani, poate fi tras la răspundere
penală, dacă este conştient de ilegalitatea comportamentului său (alin.1 art. 7.2). Întrebarea ce
vizează conştientizarea de către copil a ilegalităţii comportamentului său este examinată doar de
102
organele de anchetă (alin. 2 art.7.2).
Considerăm că vârsta de 10 ani stabilită de Codul Penal al Australiei este prea timpurie
pentru răspunderea penală, având în vedere că la această vârstă minorul nu este pe deplin conştient
de consecinţele faptelor sale.
Rezumând cele analizate anterior, ajungem la concluzia că în statele ex-socialiste (România,
Moldova, Letonia, Ucraina) sunt pasibile de răspundere penală persoanele ce au atins vârsta de 16
ani, cu toate că în unele cazuri răspunderea penală este de la vârsta de 14 ani. Limita de vârstă de 14
ani este stabilită şi de legislaţiile penale ale Argentinei, Germaniei (unde răspunderea penală totală

100
Михеев Р.И., Морозов Н.А., Кондзуми Е., Международное сотрудничество России и стран АТП в сфере
уголовной политике, борьбы с преступностью и ее предупреждения. Материалы международной научно-
практической конференции, Владивосток, 1997, стр. 63-65.
101
Козочкин И., Трикоз Е., Уголовный кодекс Австралии. Законодательство зарубежных стран, Санк-
Петербург, 2002, стр. 33.
102
Уголовный кодекс Австралии, Санк-Петербург, 2002, стр. 60.

64
survine la 18 ani), Japoniei şi Australiei (pentru care este caracteristic faptul că, atunci când
persoana conştientizează caracterul faptelor săvârşite, aceasta devine pasibilă de răspundere penală
de la vârsta de 10 ani). Relevantă în acest sens este şi legislaţia penală a Olandei, conform căreia
sunt pasibile de răspundere penală persoanele ce au atins vârsta de 12 ani, în timp ce răspunderea
penală totală survine la 21 de ani. Aceeaşi vârstă (21 de ani) e specificată şi de legislaţiile penale
ale Suediei şi Danemarcii, pedepse liberale fiind aplicate faţă de persoanele care au împlinit 15 ani,
dar nu au împlinit 21 de ani. Legislaţia penală poloneză specifică vârsta de 17 ani, iar Codul Penal
al Franţei prevede răspunderea penală pentru persoanele ce au atins vârsta de 13 ani, răspunderea
penală totală fiind atribuită vârstei de 18 ani. În acest context, am vrea să amintim şi de practica
penală a Elveţiei, conform căreia persoanele răspund penal de la vârsta de 18 ani, răspunderea
penală totală survenind la vârsta de 25 de ani.
Conform Convenţiei O.N.U. privind drepturile copiilor din 1989, orice fiinţă umană care nu
a împlinit vârsta de 18 ani este considerată a fi minor. În lumina celor analizate, venim cu
propunerea ca persoanele să devină pasibile de răspundere penală de la 18 ani, iar în unele cazuri –
de la 15 ani.
De asemenea, considerăm oportună înfiinţarea în Republica Moldova a judecătoriilor
specializate pentru minori, al căror personal ar avea nu doar pregătire juridică, ci şi psihologică,
practică întâlnită în Franţa şi în Germania.
Considerăm necesară adoptarea unei legi similare celei germane privind bunăstarea
tineretului în vederea asigurării condiţiilor optime de instruire, de activitate a tinerilor în ţara
noastră şi, implicit, de stopare a procesului migraţional.
Venim cu propunerea ca faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune să fie aplicate în mod
prioritar măsurile educative. Totodată, se impune necesitatea structurării măsurilor luate faţă de
minori în măsuri educative, de corecţie şi pedepse. Or, cercetările criminologice efectuate în unele
state europene denotă în mod evident că minorii care au fost supuşi unei măsuri de reeducare într-o
instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea
măsurii educative decât minorii care au ispăşit o pedeapsă privativă de libertate în regim
penitenciar.
Salutăm decizia legiuitorului rus, român, ucrainean, olandez de a sistematiza într-un capitol
aparte pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestora şi venim cu propunerea ca o
asemenea sistematizare să conţină şi CP al Republicii Moldova.

65
 Capitolul II. Personalitatea delincventului minor: concept şi aspecte psihologice,
sociale şi biopsihice

§ 1. Personalitatea delincventului juvenil: la confluenţa factorilor psihologici şi psihosociali

Comportamentul omului este determinat de modul de manifestare a personalităţii fiecărui

individ, caracterizat de o atitudine dinamică, acordând acestuia un anumit loc în cadrul relaţiilor sociale în
funcţie de exigenţa cu care răspunde cerinţelor sociale, de poziţia abordată în raportul social, criteriul
social-psihologic impunând consideraţii referitoare la valoarea şi sensul acţiunilor individuale, la
cauzele finale şi formale, acestea modificându-se mai repede decât criteriul biologic şi mai încet
decât condiţiile social-economice. Structura şi conformaţia anatomică, un anumit tip de metabolism,
particularităţile organelor de simţ şi ale sistemului nervos reprezintă însuşirile native şi sunt
diferenţiate de la individ la individ, răspunzând unor trebuinţe subiacente, a căror sursă este mediul
103
social.
Prin intermediul procesului instructiv-educativ, societatea determină un anumit ideal
de personalitate cu funcţii primordiale, care va urmări însuşirea unor cunoştinţe, anumitor
aptitudini, interese motivate, opiniile individului fiind necesare atât pentru existenţa acestuia, cât şi
pentru viaţa socială. Cu toate că societatea, prin regulile create, impune anularea
individualităţii, dinamica personalităţii conferă existenţei profiluri individuale în diferite stadii ale
dezvoltării acesteia, dar şi posibilitatea realizării unei sinteze comportamentale între realităţile
distincte individ-societate cel mai nobil element din conţinutul proceselor psihice constituindu-l
atitudinea individului, ca fiinţă socială, faţă de fenomenele vieţii sociale.
Ţinând cont de anumite legităţi ale dezvoltării personalităţii, se poate menţiona că tulburările
de comportament, inclusiv la vârsta minoră, ţin de o structură deosebită de personalitate, care
reprezintă aspecte psihologice şi psihosociale determinate de o dezvoltare deficitară şi determinând
insuficienţe de adaptare socială. Distingem în personalitatea delincventului juvenil un şir de
formaţiuni psihologice care denotă tulburări comportamentale: interese şi aptitudini, individualităţi
tipologice temperamentale,
104
individualităţi tipologice de caracter.

103
Rotaru O., “Criminalitatea minorilor”, Chişinău, Symposia Professorum, 1999, pag. 39-40.
104
Rotaru O., “Rolul factorilor psihici în etiologia criminală”, MAI, Academia “Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2005, pag.
66
192.

67
 Interese şi aptitudini ale delincventului minor
Există două elemente diferite care condiţionează comportamentul personalităţii în
sfera responsabilităţilor umane: pe de o parte, tendinţa generală constantă a individului de a dobândi
anumite valori, cunoştinţe, de a înţelege unele fenomene, iar pe de altă parte de a practica anumite
activităţi, tendinţe care definesc interesele individului minor. Ele sunt reprezentate de activităţile
reflexe de orientare a organismului spre activităţile practice, dar şi spre o adaptare cognitivă.
Interesele delincventului minor domină psihologia delincvenţei juvenile, reglând
mecanismele de organizare, de adaptare, de conservare a tendinţelor delincvenţiale, ele distrugând
celelalte interese, fiecare prezentând trăsături generale, specifice fiecărui delincvent minor,
cu toate că în comportamentul acestuia este determinată o instabilitate emoţională şi acţională,
aceasta acordând, totuşi, un sens precis intereselor delincvenţiale, individul se preocupă de
menţinerea relaţiei cu mediul natural, de dobândirea cunoştinţelor necesare stabilirii sau abordării
interesului delincvenţial. Posibilitatea de a răspunde pentru consecinţe, pentru ordonarea şi
sistematizarea acţiunilor într-un comportament distinctiv se asociază direct cu capacitatea
minorului de a-şi coordona activitatea prin adoptarea unui
105
grad mare de stabilitate.
Experienţa agresivă este determinată de repetarea actelor agresive într-un mod
preferenţial, selectiv şi eficient, iar interesul pentru cunoaşterea faptelor ce urmează a fi efectuate
este condiţionat de modul în care delincventul deţine mijloace tehnice adecvate şi cunoaşte utilitatea
practică a acestora, de înzestrarea sa genetică, de calitatea informaţiilor provenite din mediul ambiant.
În cadrul general al cercetării comportamentului delincventului minor se va explica
rolul mecanismelor şi dispoziţiilor înnăscute, pentru a identifica originalitatea în realizarea
acţiunii, formele comportamentale preferate de individul minor, structura comportamentului
delincvenţial fiind rezultatul activităţii sociale a individului. Identificarea unor variabile
comportamente sporadice, independente, care întregesc concepţia delincvenţial-fundamentală a
individului şi organizarea dominaţiei acesteia asupra celorlalte concepţii şi atitudini, constituie analiza
funcţională a comportării delincventului
minor.
Aptitudinile delincventului minor. Toate reprezentările ce caracterizează anumite
însuşiri, motive dominante ale personalităţii duc la însuşirea anumitor activităţi de cunoaştere
specifică, reprezintă un proces complex de învăţare din experienţă, fiind rezultatul direct al
efectului modelator-reformator al mediului ambiant, sugerează existenţa acestor aptitudini care au o
pregnantă condiţionare în înzestrarea generală, socială şi culturală, reprezentând premise pentru
apariţia talentului, forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinii. Ritmul dezvoltării unor
aptitudini delincvenţiale este
68
105
Rotaru O., “Personalitatea delincvenţială juvenilă ca teorie generală”, Symposia Professorum, ULIM, Chişinău,
2001, pag.

69
influenţat de mediu, care modifică direcţia exercitării actelor criminogene şi etapele de formare
a intereselor delincvenţiale. Totodată aptitudinile delincventului sunt rezultatul facultăţii de
cunoaştere individuală, precum şi al regulilor sociale de constituire şi dezvoltare a mediului ambiant,
fiind dat de concepţia dominantă a actului criminogen. Perseverenţa şi capacitatea specifică de a
învăţa din experienţa mediului, de cultivare a intereselor în direcţia atitudinilor criminogene care
depind de ambianţa socială asimilată şi organizată după un program delincvenţial, sunt
fundamentate pe dezvoltarea aptitudinilor. Formele diferite de ierarhizare a însuşirilor individuale
sunt întărite prin rezultatele lor adaptate la procesul de integrare în diferite forme de acţiuni
agresive şi se regăsesc în structura psihică a fiecărui delincvent.
Integrarea unitară a variatelor tendinţe psihice care conturează comportamentul agresiv,
personalitatea agresorului, sub influenţa mediului ambiant, a experienţei individuale este
exprimată de conceptele de stimulare, condiţionare, probabilitate ale reacţiei de răspuns.
Individualitatea delincvenţială este generată de caracteristicile comportamentale, un anumit
sistem de valori se transmite delincventului de către societate prin familie, instituţia de socializare
etc.
Comportamentul individual, ca proces psihic de acceptare şi de însuşire a experienţei sociale
prin organizarea dinamică a proceselor cognitive şi prin influenţa educaţională permanentă
a mediului ambiant, realizează trecerea de la individualitate spre personalitate, constituind procesul
de asimilare a normelor de conduită. Trăsăturile temperamentale şi trăsăturile caracteriale
se structurează, se stabilizează trebuinţele delincvenţiale prin raportul dintre voinţă,
afectivitate şi impulsurile egoiste. Delincventul se situează pe o anumită poziţie în structura
ierarhică a unui grup agresional, aceasta condiţionându-i exercitarea unui anumit rol şi integrându-l
într-un sistem de valori negative, construind astfel un model comportamental abstract prin însuşirea
deprinderilor mediate de interesele specifice criminogene şi contactul permanent cu ambianţa
agresivă.
Individualităţi tipologice temperamentale
Dinamica proceselor şi însuşirilor psihice individual-volitive, afective şi de cunoaştere
şi modelarea acestora în funcţie de particularităţile sistemului nervos dictează adaptarea
delincventului minor la condiţiile ambientale, echilibrul sistemului nervos fiind determinat de
interdependenţa proceselor nervoase. Reglarea conduitei comportamentale, evidenţiind conexiunea
acestor elemente cu caracter social derivat, raporturile dintre trebuinţele individului şi mediu,
reprezintă activitatea psihică individuală, cunoaşterea (comună tuturor indivizilor, însă
diferenţiată în exprimarea sentimentelor, gândurilor, actelor şi atitudinilor faţă de fenomenele sociale)
şi determină particularităţile psihicului.
Formele temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic ţin de natura
70
comportamentului individual diferenţiat, care depinde de condiţiile sociale. În esenţă fiind
relativ

71
stabil, acest comportament este condiţionat de legile generale ale activităţilor psihice şi de
intensitatea acestora.
Delincventul coleric-sangvinic are o atitudine psihoafectivă exprimată de năzuinţe,
trebuinţe datorate voluntarismului, impulsivităţii, supraexcitării. O trăsătură a actului
voluntar specifică delincventului coleric este trecerea de la tendinţele interne la acţiunea directă.
Realizând profilul psihic al acestuia, acţiunea impulsivă nu se evidenţiază în mod nemijlocit,
întrucât este motivată de prezenţa contradicţiilor interne. Delincventul coleric apreciază că i-au
fost afectate interesele şi trebuinţele, fiind nevoit să-şi exprime atitudinea faţă de condiţiile şi
relaţiile cu mediul social.
Delincventul coleric insistă asupra modului conştient sau voluntar de realizare a actului
între posibilitate sau negativitate, prin negarea realităţii şi configurarea unei tendinţe specifice
care delimitează şi poate restrânge voluntarismul, acesta din urmă generând o stare de impulsivitate şi
agitaţie în momentul acceptării conflictului, trăirile emotive fiind interne şi clar exprimate, cu
abandonări ale scopurilor voluntare iniţiale. Dispoziţiile de supraexcitare, activitatea discontinuă
sunt caracteristice temperamentului coleric, acest mod de executare a acţiunii sociale
punându-şi amprenta asupra personalităţii delincventului în etapele devenirii psihice, prin raportarea
continuă la experienţa proprie, la rolul reformativ al culturii şi educaţiei.
Printr-o atitudine afectivă interiorizată şi prin tendinţa generală de a evita stările de tensiune
şi încordare psihică, scopul şi mobilul acţiunii fiind urmărite în mod real şi conştient, se realizează
reglarea actelor voliţionale sau conştiente ale melancolicului-flegmatic. El dovedeşte o rezistenţă
deosebită la eforturile fizice şi intelectuale de durată, orice proces emoţional implicând o
anumită exersare a mobilităţii proceselor nervoase, caracterul relaţiilor stabilite cu alţi indivizi
definind sentimentele şi emoţiile cu o anumită stabilitate faţă de realitatea înconjurătoare. Calm în
acţiune şi reflecţie, perseverent în realizarea scopului iniţial prin adaptare la interacţiunile
sociale, subiectul este concentrat asupra modalităţilor de realizare a acţiunii sau inacţiunii
delincvenţiale şi îşi controlează procesele interne în mod voluntar. Prin conservarea legăturilor cu
mediul ambiental şi reactivarea stărilor acţionale necesare, melancolicul-flegmatic îşi menţine
capacitatea psiho-comportamentală, manifestările derivând din stări ale conştiinţei individuale în cele
ale comportamentului nervos, îşi realizează ideile, aspiraţiile, idealurile printr-o activitate variată,
reconsiderându-şi posibilităţile acţionale.
Individualităţi tipologice de caracter
Reglarea activităţii şi a conduitei individului delincvent minor este determinată de
convingerile individuale aflate în interacţiune cu mediul social în aşa fel, încât pot deveni rigide,
inflexibile sau dependente de mediu, caracterul individului fiind reprezentat de unele trăsături
psihice devenite constante în modul de reflectare a realităţii. Se manifestă legătura proceselor
72
psihice în redarea însuşirilor activităţii nervoase superioare, trăsăturile caracterului considerându-
se o combinaţie între

73
trăsăturile înnăscute ale tipului de activitate nervoasă superioară şi transformările determinate de
fenotip. Ca trăsătură distinctă a personalităţii, caracterul este influenţat de temperament prin
echilibrul sau mobilitatea proceselor nervoase. Trăsăturile de caracter exprimă pentru
delincventul minor o atitudine stabilă faţă de mediul ambiant, putându-se prevedea
comportamentul acestuia în situaţiile specifice.
Esenţa morală şi valoarea individului sunt exprimate de caracter ca element al socialului,
trăsăturile acestuia derivând din atitudinea faţă de exigenţele mediului social, precum şi din voinţa
individuală, reglarea conştientă şi inconştientă a conduitei delincventului minor, definind concepţia faţă
106
de sine însuşi şi faţă de societate.
Tendinţele variate care se manifestă în acţiunea şi gândirea delincventului minor sunt un
rezultat al personalităţii delincventului, conţinutul şi forma lor pot fi condiţionate de mediul
ambiental, precum şi de tendinţa de intransigenţă sau de concesie faţă de reflectarea acestora în
opinia socială. Rezultatul sistemului unitar al trăsăturilor de caracter este o anumită concepţie
despre viaţă, iar caracterul delincventului minor este determinat de tendinţa încălcării normei morale
şi legale. Dezvoltarea motivelor agresive coincide cu momentul renunţării la conceptele morale,
107
cu participarea la fapte negative şi contradictorii, consolidate pe principii ilicite.

§ 2. Coraportul aspectelor sociale şi biologice ale personalităţii criminalului minor şi rolul

factorilor psihici în etiologia criminală

Eficacitatea preîntâmpinării anumitor infracţiuni depinde de cunoaşterea optimă a

personalităţii criminalului, deoarece personalitatea reprezintă catalizatorul cauzelor săvârşirii
106
infracţiunilor.
Personalitatea criminalului minor, fiind una dintre problemele de bază ale
criminologiei, reprezintă în acelaşi timp una dintre cele mai complicate probleme ale acestei ştiinţe.
Astfel, soluţionarea întrebării privind personalitatea infractorului minor, specificul ei şi rolul
ei în săvârşirea infracţiunii este în funcţie de condiţiile socioistorice, de cerinţele practicii sociale şi
de nivelul dezvoltării ştiinţei.
Din multiple izvoare privind natura criminalului, atât cele de criminologie generală, cât şi
cele de criminologie specială (psihologie criminală), mai ales cele de criminologie clinică, rezultă că
între
criminal şi necriminal nu sunt deosebiri de natură, ci deosebiri de grad. Potrivit acestora, şi unul, şi

106
Kyдpявцев B.H., “Kpиминология”, Moscova, 1995, стр. 79.
74
altul sunt impuşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi, mobiluri; şi unul, şi altul sunt ajutaţi sau
107
neajutaţi de anumite capacităţi (inteligenţa etc.), de anumite acte de voinţă etc.
Aceste elemente psihice, fizice etc. la criminali sunt uneori mai puternice, de
exemplu, impulsurile, mobilurile (agresivitatea, sexualitatea), iar alteori mai slabe (de
108
exemplu, voinţa, stăpânirea de sine etc.).
Crima este un act omenesc, iar criminalii se disting de ceilalţi oameni deoarece comiterea
crimei este expresia unei diferenţe de grad, deci diferenţă cantitativă şi nu calitativă; există o
109
diferenţă de grad între psihismul criminalilor şi acela al necriminalilor.
Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste deosebiri de grad, care-1
caracterizează pe criminal, în felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebeşte totuşi de
necriminal, fiind o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.
Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergetică implicând:
- cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale şi patologice ale
subiectului (aici intră şi excluderea simulării prin testul de biodetecţie);
- examinările paraclinice în scopul probării şi obiectivării diagnosticului clinic, precum şi
al aprofundării etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigaţii de
laborator, radiologice, electroencefalografice etc.);
- investigările biogenetice care au ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea
personalităţii, iar ca scop identificarea concretă a factorilor de ereditate;
- interpretarea neurofiziopatologică pentru explicarea cauzalităţii manifestărilor agresive
de comportament cu răsunet antisocial, legate de condiţiile biopsihologice care
le exacerbează sau declanşează;
- cercetarea sociologică care are două obiective: în primul rând, reconstituirea
structurii personalităţii delincventului şi a modului în care s-a încadrat în mediul
social, a incidentelor conflictuale şi modul în care au fost soluţionate şi, în al
doilea rând, orientarea asupra posibilităţilor de reechilibrare şi reintegrare (reinsecţie)
socială;
- rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se
concluzionează asupra stării de imputabilitate, conştiinţă,
110
discernământ.

107
Rotaru O., “Concepţia personalităţii criminalului minor, coraportul aspectelor sociale şi biologice”, Themis, nr. 9,
2002, pag. 46-49.
108
Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998, pag. 149.
109
Pinatel J., “Criminologie”, Dalloz, Paris, 1963, pag. 391.
75
110
Mitrofan N.,.Zdrenghea V, Butoi T., “Psihologie judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 48.

76
 Definind personalitatea criminală, vom menţiona că, în limbaj comun, prin personalitate
înţelegem totalitatea trăsăturilor morale sau intelectuale proprii unei persoane, prin care se
111
evidenţiază individualitatea acesteia.
Eysenck consideră că prin personalitate trebuie să înţelegem un larg câmp de
investigaţii asupra fiinţei umane concepute ca un întreg.
Pende era de părerea că personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice,
a cărei bază e formată de ereditate, cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică,
din temperament, caracter şi inteligenţă, iar vârful piramidei constituind sinteza globală a
personalităţii.
Kliniberg susţinea că personalitatea şi mediul formează o totalitate funcţională, iar atunci
când unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică şi această totalitate funcţională.
Porot şi Kam Merer porneau de la ideea că personalitatea se caracterizează prin
următoarele trăsături: unitate şi identitate, vitalitate, conştientizare, raporturile individului cu
112
mediul ambiant şi reacţiile la mediu în vederea reglării comportamentului.
Concluzionând cele menţionate, putem zice că personalitatea infractorului reprezintă o sumă
de componente personale (biologice, psihice şi sociale), integrate într-un sistem neadecvat celui
social, de valori, norme cu caracter deviant de cele ale societăţii, care determină un comportament
antiso-
113
cial.
Criminologii J. Pinatel, Di Tullio, Kliniberg, De Greeff şi alţii au cercetat şi au formulat, pe
baza acestor trăsături, teoria personalităţii criminale, menţionând că trăsăturile
psihologice caracteristice criminalilor sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa
de inhibiţie şi altele.
Orientarea psihologică în criminologie include şcolile ştiinţifice, concepţiile, teoriile care
explică etiologia comportamentului infracţional prin prisma trăsăturilor psihologice cărora le
conferă o importanţă hotărâtoare. În acest context, abordarea psihologică încearcă să demonstreze
existenţa anumitor trăsături specifice, de ordin psihologic, care diferenţiază infractorul de non-
114
infractor şi care determină comportamentul infracţional al acestuia.
Factorii psihici şi morali, alături de cei biologici şi sociali, au o pondere grea în etiologia
crimei, menţionează cercetătorul H. Mannheim. E de remarcat că aceste categorii de factori sunt
inseparabile în orice crimă, bineînţeles, cu o pondere specifică fiecărei categorii. Astfel, în unele
cazuri, factorii fizici şi fiziologici pot fi determinanţi, în timp ce în alte situaţii importanţă pot avea

111
Bahnaru V., Purice V., Dicţionar explicativ, Chişinău, 1991, pag. 193.
112
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., op. cit., pag. 49.

77
113
Rusnac S., “Ghid de psihologie pentru agenţii judiciari”, Chişinău, 1997, pag. 39.
114
Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2001, pag. 7.

78
factorii sociali sau cei psihici. Mai mult, în opinia cercetătorului H. Mannheim, de cele mai dese ori
factorii psihici sunt mai importanţi decât ceilalţi, deoarece atât factorii fizici, cât şi cei sociali pot
acţiona numai dacă mai întâi trec prin factorii psihici, numai dacă factorii sociali şi cei fizici sunt
115
interiorizaţi şi însuşiţi de factorii psihici.
Susţinem punctul de vedere al cercetătorului american, şi anume că factorii psihici trezesc
nevoi, dorinţe şi planuri mintale, care apoi urmează a fi puse în aplicare. Prin urmare, considerăm
oportună studierea factorilor psihici în vederea stabilirii rolului şi locului lor în etiologia crimei, cu
atât mai mult cu cât în ultimele decenii în lucrările de criminologie acestora li se acordă o atenţie
sporită. Criminologia trebuie să ţină seama de datele furnizate de ştiinţa psihologică, conform căreia
factorii psihici se împart în trei categorii, şi anume:
- factori motivaţionali (trebuinţe, mobiluri, tendinţe, emoţii, dorinţe etc.), aceştia fiind
factorii propulsivi, determinanţi în acţiune, inclusiv în crimă;
- factori cognitivi, de cunoaştere (perceptivi, reprezentativi, imaginativi, intelectivi),
aceştia fiind factorii orientativi, de cunoaştere a situaţiei şi a mijloacelor de comitere etc.;
- factori conativi sau de mişcare, de punere în aplicare a dorinţelor şi a ideii de comitere a
116
crimei.
Cu referire la problema investigată, în opinia noastră, prezintă interes acele hotărâri conform
cărora comportamentul criminal îşi are originea, în principal, în personalitatea agresorului, şi nu în
condiţia lui biologică sau în situaţia lui socială. După cum menţionează cercetătorul român V.
Dobrinoiu: „În teorie, fiecare personalitate este unică. În scopul cercetării se caută să se găsească
117
dimensiuni comune (trăsături), să se studieze asemănările şi deosebirile”.
În acest context, prezintă interes teoriile psihanalitice, al căror fondator a fost psihiatrul,
fiziologul şi neurologul austriac Sigmund Freud (1856-1939), cel care a încercat să demonstreze
existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul
formării acesteia.
Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului a constituit o
preocupare încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, în societăţile timpurii, când demonologia
reprezenta un sistem de gândire, aceasta a dat o explicaţie adecvată atât crimei săvârşite, cât şi
stării de nesănătate a celui ce a săvârşit-o, respectiv: influenţa spiritelor rele sau a diavolului, care,

115
Mannheim H., “Comparative Criminology”, vol. II (The Sociology of Crime), pag. 202.
116
Oancea I., “Probleme de criminologie”, Bucureşti, 1998, pag.141.
117
Dobrinoiu V., “Drepat penal – partea generală”, Bucureşti, 1997, pag. 337.

79
de altfel, constituia un obiectiv al şcolii naturaliste de gândire medicală din Grecia Antică a anului
118
600 î. Hr.
Şcoala respectivă avea drept punct de reper teoriile lui Pythagoras (580-510 î. Hr.),
Alemaeon (550-500 î. Hr.), Empedocles din Agrigentum (490-430 î. Hr.) şi Hippocrates (părintele
medicinei). Astfel, Pythagoras şi elevul său, Alemaeon, au identificat creierul ca fiind organul
minţii, precizând că bolile mentale nu sunt altceva decât disfuncţiile acestui organ. Empedocles
introduce anumite principii explicative ale personalităţii (care au fost folosite sute de ani) cum ar fi,
spre exemplu, că delirul şi alte boli mentale sunt nişte aspecte ale funcţiilor speciale ale creierului.
Isteria, nebunia şi melancolia erau descrise ştiinţific, fiindu-le asociate moduri de tratament ca
119
pentru orice altă afecţiune umană.
Amintim că cel care dezvoltă conceptele ştiinţei psihologice în legătură cu persoanele
bolnave a fost S. Freud, în opinia căruia elementele structurale ale psihicului uman sunt:
- conştientul, respectiv Eul (ego);
- şi subconştientul, respectiv Sinele (id) şi Supereul (superego).
Sinele a fost folosit ca termenul care descrie marele rezervor de mişcări biologice şi
psihologice, adică acei stimuli şi acele impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor.
Acesta include libidoul, întreaga forţă a energiei sexuale a individului, ca o „dorinţă de viaţă”,
difuză şi tenace, regăsită la toate animalele.
Sinele este în permanenţă inconştient şi răspunde numai la ceea ce S. Freud a numit
120
“principiul plăcerii” – dacă te simţi bine, fă-o.
În acest context, analiza freudiană se axează pe “evenimentele din prima copilărie”, a căror
influenţă este considerată hotărâtoare. În această perioadă a primei copilării, instinctul sexual
parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite zone erogene, în jurul cărora se situează libidoul.
Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor “fixaţii ale libidoului”, care reprezintă “predispoziţii
pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulare” şi care pot genera unele nevroze ori perversiuni.
Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a libidoului spre un
„obiect sexual” exterior, apare şi se dezvoltă “complexul lui Oedip” (caracteristic băieţilor) şi
“complexul Electrei” (caracteristic fetelor); manifestarea sexuală a individului, în primele faze ale
copilăriei, faţă de părintele de sex opus, şi dorinţa corelativă de suprimare a părintelui de acelaşi
sex.

118
Dincu A., “Bazele criminologiei”, Bucureşti, 1993, pag. 192-205.
119
Amza T., “Criminologie teoretică”, Bucureşti, 2000, pag. 186.
120
Freud S., “Eseuri de psihanaliză aplicată”, Bucureşti, 1994, pag. 75.

74
 Modul în care se va rezolva “conflictul” va reprezenta “cheia” diferenţierii ulterioare între
personalităţile normale şi cele nevrotice. În opinia lui Freud “complexul lui Oedip” nu e altceva
decât nucleul nevrozelor (explicaţiile privind nevrozele au fost preluate de „teoria criminalului
121
nevrotic” la care ne vom referi pe parcurs).
Supereul, prin contrast, reprezintă acea forţă conştientă şi autocritică, care evidenţiază
cerinţele ce te opresc să faci ceea ce-ţi place, din motive care ţin de experienţa socială individuală.
Supereul poate conţine elemente conştiente sub forma codurilor etice şi morale, dar este inconştient
în operarea sa.
Supereul apare odată cu primele mari experienţe ale copilului, de dragoste, de ataşament faţă
de părinţii săi. Copilul le experimentează ca judecăţi şi, în final, din suma valorilor lor, ia naştere
ego-idealul, ceea ce înseamnă o concepţie ideală a ceea ce copilul ar trebui să fie.
Ceea ce Freud numea Eul (ego) reprezintă personalitatea conştientă care este orientată către
lumea reală în care persoana trăieşte (Freud o defineşte ca “principiul realităţii”) şi încearcă să
122
mediteze între cererile SINELUI şi prohibiţiile SUPEREULUI.
Personalitatea fiind organizată astfel, Freud încearcă să explice cum manipulează Eul
conflictul dintre Supereu şi Sine. Problema de bază ar fi cea a vinovăţiei: individul experimentează
toate tipurile de impulsuri şi instincte venind dinspre sine şi se simte vinovat de ele, datorită
prohibiţiilor supereului. În acest caz, survin o multitudine de situaţii vizând comportamentul
individului.
În cazul unei sublinieri a situaţiei menţionate anterior, instinctele binelui sunt abătute către
activităţile aprobate de supereu (spre exemplu, imboldurile agresive şi distinctive pot fi abătute spre
123
o activitate atletică).
Sublinierea (respectiv satisfacerea sau înăbuşirea doleanţelor nesatisfăcute, predominant cu
caracter sexual, prin alte tipuri de activităţi) reprezintă o cale normală şi sănătoasă în care Eul
124
manipulează conflictele Sinelui şi prohibiţiile Supereului.
Prin contrast, în cazul unei represiuni, aceste instincte sunt reprimate în subconştient şi
125
individul neagă existenţa lor.

123
Freud S., “Psihanaliză şi sexualitatea”, Bucureşti, 1994, pag. 23.
124
Ibidem. pag. 29.
125
Freud S., ”Lecţii de psihanaliză”, Bucureşti, 1995, pag. 94-95.

75
 S. Freud nu s-a preocupat în mod nemijlocit de problema criminalităţii, cu toate că
explicaţiile acestui fenomen le găsim în lucrarea “Totem şi tabu” publicată în 1913. Astfel,
transgresarea omorului, incestului reprezintă satisfacerea unor “dorinţe refulate”.
Dorinţa reprezintă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice
transgresare a tabuului, are o origine instinctuală. La aceeaşi concluzie ajunge şi un alt cercetător,
Frarer, pe care Freud îl citează, arătând că opiniile acestuia intră în acord cu propriile lui argumente:
„Legea nu interzice omului decât ceea ce el ar fi capabil să facă sub presiunea unora dintre
instinctele sale. Dacă nu ar exista înclinaţii rele, nu ar exista crime, iar dacă nu ar exista crime, ce
126
nevoie ar fi să le interzicem?” Prin urmare, crima apare drept expresie a instinctului sexual greşit
canalizat (complexul lui Oedip).
Explicaţiile fenomenului criminal sunt întâlnite şi în lucrările “Dincolo de principiul
plăcerii” (1920), “Eul şi sinele” (1923), care coincid, de altfel, cu perioada “maturităţii” creaţiei
freudiene.
În această fază a gândirii freudiene, pe lângă varianta sexuală, apare şi varianta morbidă
(Thanatos reprezentând categoria instinctelor morţii), când „responsabilitatea” crimei aparţine
127
tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.
În sfârşit, într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a
sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei:
“Constatarea că intensificarea acestui sentiment inconştient de vinovăţie poate face dintr-un om un
criminal a constituit o adevărată surpriză şi totuşi, fapta rămâne neîndoelnică; la mulţi criminali,
îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior şi nu consecutiv
crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Prin urmare, persoana dată trăieşte posibilitatea
128
legării acestui sentiment de ceva real şi actual ca pe o uşurare”.
Interesaţi de această constatare, le-am adresat minorelor deţinute la 10.10.2004 în
penitenciarul de la Rusca întrebarea dacă au trăit un sentiment de culpabilitate anterior sau

126
Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2000, pag. 199.
127
Amza T., ”Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică”, Bucureşti, 2000, pag. 189.
128
Freud S., “Totem şi tabu”, Bucureşti, 1996, pag. 86.

76
consecutiv săvârşirii crimei. Doar 8 % dintre ele au relatat prezenţa acestui sentiment în perioada
ispăşirii pedepsei privative de libertate.
Cu totul alta pare a fi situaţia cu privire la minorii de la Izolatorul de detenţie preventivă din
Chişinău, unde circa 75 la sută dintre deţinuţi resimt sentimentul de vinovăţie, care, de asemenea,
apare doar ulterior săvârşirii infracţiunii.
În lumina celor analizate anterior conchidem că, în vederea explicării fenomenului criminal,
teoria freudiană parcurge trei etape, respectiv:
- crima reprezintă canalizarea greşită a instinctului sexual;
- crima constituie o expresie a tendinţei umane caracterizate prin agresiune şi
distructivitate, expresii extravertite ale morţii;
- crima nu este altceva decât exponentul complexului de vinovăţie.
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea
instinctuală a acesteia, ci o “intermediază”, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei
însoţeşte unele instincte condamnabile.
Această ultimă variantă explicativă a crimei a fost reluată de teoria criminalului nevrotic, la
care ne vom referi ulterior.
Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine criminologilor Franz Alexander şi Hugo
Staub, fiind expusă în lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi”, publicată la Viena în 1929. Amintim
că aceşti autori au reluat şi dezvoltat Teoria fiinţei supraumane lipsite de supraeu a lui August
Aichhoron publicată în lucrarea “Tânărul fugar” în 1925 (cuvântul introductiv a fost semnat de S.
Freud, care era de acord cu tehnicile menţionate).
În urma studiilor întreprinse, A. Aichhoron ajunge la concluzia că majoritatea delincvenţilor
minori au un Supereu subdezvoltat, generat de faptul că părinţii copiilor susceptibili ori lipseau din
viaţa lor, ori nu-i iubeau, astfel că aceştia au eşuat în formarea ataşamentului intim necesar unei
dezvoltări normale a Supereului. Cercetătorul şi-a bazat tehnicile de tratament pentru aceşti copii pe
crearea unui mediu plăcut şi fericit, în aşa fel încât să promoveze tipul de identificare cu adulţii, pe
129
care copiii eşuaseră să-l experimenteze mai devreme.
A. Aichhoron a sugerat că există şi alte tipuri de delincvenţi, care au la bază o
superabundenţă de dragoste părintească şi cărora le este permis să facă orice vor, numai că numărul
130
acestora este minim.

129
Amza T.,”Criminologie teoretică”, Bucureşti, 2000, pag. 196-197.
130
Rotaru O.,“Rolul factorilor psihici în etiologis criminală după S. Freud”, Symposia Professorum, ULIM, Chişinău,
2005, pag. 128.

77
 Susţinem punctul de vedere al cercetătorului A. Aichhoron, cu atât mai mult cu cât
rezultatele anchetării minorelor de la Rusca şi a tinerilor delincvenţi din izolatorul de detenţie
preventivă din Chişinău denotă faptul că 95 % din cei anchetaţi provin din familii defavorizate, ei
fiind lipsiţi de dragostea şi afectivitatea părinţilor, şi doar 5 % au săvârşit crime liberatorii.
În viziunea cercetătorilor Fr. Alexander şi H. Staub, toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi
(amintim că aceeaşi idee persistă şi în debutul operei lombrosiene). Fiinţa umană apare în lume ca
un criminal, respectiv neadaptat social. În primii ani de viaţă copilul îşi prezervă criminalitatea în
cel mai înalt grad, fiind preocupat numai de realizarea plăcerii şi de evitarea durerii. În perioada 4-6
ani, dezvoltarea criminalului începe să se diferenţieze de cea a persoanei normale. În această
perioadă (perioada latentă), care se încheie la pubertate, viitorul individ normal reuşeşte parţial în
reprimarea tendinţelor instinctive criminale şi stopează exprimarea lor actuală. El sau ea converteşte
sau transformă aceste tendinţe libidinale criminale în forme acceptabile sub aspect social. Viitorul
criminal eşuează, însă, în realizarea acestei adaptări. Criminalitatea reprimată şi, deci, inconştientă a
persoanei normale găseşte câteva căi şi supape sociale nepericuloase, cum ar fi: visul, fantezia,
simptomele nevrotice, precum şi câteva forme de comportament tranziţionale, mai puţin lipsite de
131
pericol, cum ar fi: duelul, boxul, corida şi, ocazional, exprimarea liberă a criminalităţii în război.
Prin urmare, autorii teoriei criminalului nevrotic consideră că criminalitatea poate fi
clasificată în următoarele categorii:
- Criminalitatea imaginară, care transpare în risc, fantezii sau acte ratate;
- Criminalitatea ocazională. În cazul criminalilor ocazionali, Supereul acestora îşi suspendă
132
funcţia morală pentru o perioadă de timp, Eul fiind incapabil să mai realizeze echilibru;
- Criminalitatea obişnuită. În cazul infractorilor din obişnuinţă nu ar exista un conflict între
Eu şi Supereu, întrucât majoritatea acestora aparţin unui mediu antisocial, conduita lor fiind
133
în armonie cu normele morale ale mediului. Această categorie cuprinde, la rândul ei, trei tipuri de
criminali:
- criminali organici;
- criminali normali;
- criminalii nevrotici.
Amintim că psihanalistul A. Aichhoron a utilizat noţiunile referitoare la nevroze şi psihoze
pentru a explica anumite comportamente antisociale. El consideră că, deşi mediul social (factorii

131
Mitrofan N., Butoi T., Zdrenghea V.,”Psihologie judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 31-32.
132
Nistoreanu Gh., Păun C.,”Criminologie”, Bucureşti, 1996, pag. 98.
133
Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2001, pag. 201.

78
exogeni) îl influenţează pe individ, acesta nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este
pedepsit.
Aichhoron a numit această predispoziţie “delincvenţă latentă”. Cercetările lui au fost
continuate şi de Kate Freidlander într-o lucrare dedicată delincvenţei juvenile editată la Paris în
134
1951.
În opinia cercetătoarei, la originea copilului este o fiinţă absolut instinctivă, dominată de
principiul plăcerii; el urmează să se conformeze principiului realităţii, care caracterizează adaptarea
socială, printr-un proces lent de modificare ori sublimare a instinctelor.
Procesul de adaptare parcurge trei faze:
1. faza primelor relaţii dintre copil şi părinţi;
2. faza formării Supraeului;
3. faza formării relaţiilor de grup în sânul familiei.
Susţinem punctul de vedere al cercetătoarei Kate Freidlander, conform căruia în adaptarea
socială, respectiv în formarea personalităţii individului, factorii primordiali sunt cei familiali
(importanţa acestora urmează a fi elucidată în paragrafele următoare).
Aceeaşi idee o găsim şi în lucrarea lui J. Pinatel “La sosiété criminogéne” (1971): “În
formarea personalităţii individului importanţi sunt factorii familiali, atunci când factorii sociali sunt
secundari”.
Cu referire la problema investigată, considerăm oportun a elucida şi tezele de bază ale
teoriei profesorului de la Universitatea din Columbia David Abrahamsen, care încearcă să deducă o
formulă matematică pentru delict, caracteristică nemijlocit infractorilor minori.
Teza de bază expusă de D. Abrahamsen se întemeiază pe afirmaţia conform căreia explicaţia
conduitei umane trebuie căutată în conflictele biosexuale, de care omul se loveşte în copilărie.
Pornind de la noţiunile de bază ale teoriei freudiene “dânsul” (“id”), „eul” („Ego”) şi supereul
(“superego”), Abrahamsen motiveză că “dânsul” reprezintă instinctele subconştiente ale omului şi
135
constituie, de fapt, stimulatorul de bază în întreaga activitate umană.
Amintim că S. Freud a redus “id”-ul doar la instinctul sexual, la libido. Abrahamsen, ca de
altfel majoritatea discipolilor lui Freud, nu consideră libidoul unicul instinct care determină
conduita omului, ci admite şi prezenţa altora. Dar, asemenea lui Freud, Abrahamsen susţine că
fiecare instinct posedă o anumită rezervă de energie constantă şi în cazul în care instinctul sexual
este înăbuşit, acesta urmează în mod inevitabil să se manifeste sub o altă formă.

134
Nistoreanu Gh., Păun C. ,”Criminologie”, Bucureşti, 1996, pag. 99.
135
Rotaru O., “Rolul factorilor psihici în determinarea comportamentului deviant (Teorii şi concepţii)”, Symposia
Professorum, ULIM, Chişinău, 2000, pag. 153.

79
 Autorul e de părerea că orice conduită criminală reprezintă o manifestare directă sau
indirectă a agresiunii şi de capacitatea omului de a controla această agresiune depinde conduita
136
delictuoasă sau nedelictuoasă a individului.
Conform teoriei lui Freud, hotărâtoare pentru viaţa omului este prima jumătate a primului an
de viaţă. Abrahamsen prelungeşte această perioadă, susţinând ideea că până la vârsta de doi ani
copiii nu se supun părinţilor, dar către patru ani această conduită dispare la majoritatea copiilor, la
unii însă ea rămâne pentru toată viaţa şi din aceşti copii se completează rândurile viitorilor
delincvenţi.
Abrahamsen vede cauzele apariţiei viitorilor infractori astfel: „În general, cauzele conduitei
delictuoase la copil pot fi depistate de părinţii săi, în special în atitudinea afectivă a mamei faţă de
manifestările instinctive timpurii ale copilului. Am constatat că mai mult decât situaţia economică
sau socială a familiei, raporturile afective dintre părinţi şi copii influenţează dezvoltarea
caracterului. Experienţa noastră demonstrează că situaţia încordată din familie dă naştere la
infractori”.
Prin urmare, factorul determinant al dezvoltării ulterioare a personalităţii criminale îl
constituie afectivitatea părinţilor. Acelaşi lucru este sugerat de Abrahamsen în lucrarea sa “Situaţia
încordată în familie – cauza principală a conduitei delictuoase”, în care argumentează că un copil
devine delincvent fie din cauza că în familie nu i s-a acordat atenţie şi el, devenind matur, încearcă
să atragă atenţia asupra sa prin delicte, fie că în familie a fost prea tutelat, protestele sale împotriva
tutelei manifestându-se mai târziu prin delicte (amintim că aceleaşi idei le găsim în “teoria fiinţei
supraumane lipsite de supraeu” a lui Aichhoron.
În acest context, Abrahamsen tratează criminalitatea ca pe un fenomen psihologic. De altfel,
de acest mod psihologic de tratare a criminalităţii este legată şi concepţia sa referitoare la
„potenţialul delincvent”. Astfel, pentru ca un infractor potenţial să devină într-adevăr infractor, sunt
necesare, după Abrahamsen, a fi întrunite încă două condiţii, şi anume:
1. o situaţie corespunzătoare în anturajul său (denumită „de moment”);
2. slăbirea rezistenţei, controlului din partea supereului.
Şi în acest context, este prezentată următoarea formulă:
T +S
D= , unde: D – delictul;
C
T – tendinţele delictuoase ale individului;

136
Rotaru O.,” Rolul factorilor psihici în etiologia criminală după S. Freud”, Symposia Professorum, ULIM, Chişinău,

80
2000, pag. 128.

81
 S – situaţia “de moment”;
C – controlul, rezistenţa supereului.
Teoria în cauză a fost supusă diverselor critici, în special tezele ce vizează legătura dintre
criminalitate şi tulburările psihice, precum şi teza conform căreia criminalitatea este legată
nemijlocit de tulburările psihosomatice (tulburările tubului digestiv pot servi ca simptom, care
137
deosebeşte infractorul de un cetăţean supus legii).
În opinia noastră însă, prezintă interes acele idei conform cărora criminalitatea este generată
de afectivitatea membrilor familiei. Or, calitatea mediului familial urmează a fi analizată de către
noi în contextul factorilor de risc ai delincvenţei juvenile.
Considerăm oportun a aminti la acest capitol şi rezultatele cercetării efectuate de soţii
Glueck, care în 1925 îşi încep activitatea în vederea studierii naturii criminalităţii.
După o perioadă îndelungată de cercetări, în 1943, ei publică lucrarea „Cariere criminale în
retrospectivă”, a cărei teză de bază este următoarea: prezenţa sau lipsa anumitor caracteristici în
constituţia corporală a individului ne permit să facem anumite pronosticuri asupra destinului ulterior
138
al acestuia. Amintim că prezenţa stigmatelor criminale o găsim în teoria lombrosiană, atunci când
clasificarea infractorilor în funcţie de constituţia corporală ţine de teoria lui E. Kretschmer. În
lucrarea “Constituţia criminală şi criminalitatea adolescenţilor” soţii Eleonor şi Sheldon Glueck
constată că adolescenţii delincvenţi urmează a fi atribuiţi la tipul meromorf (atletic), ei alcătuind
circa 60% din populaţia de aceeaşi vârstă.
Studiul realizat de soţii Glueck pe un eşantion de 500 de băieţi delincvenţi comparaţi cu 500
de nondelincvenţi şi sistematizat în lucrarea “Rezolvarea delincvenţei juvenile” concluzionează:
“Un model lămuritor tinde să iasă la iveală din vâltoarea diferitor curente: pe ansamblu, delincvenţii
sunt mai extrovertiţi, vivaci, impulsivi şi mai puţin controlaţi decât nondelincvenţii. Ei sunt mai
ostili, refractari, sfidători, suspicioşi şi distructivi. Ei se tem mai puţin de eşec sau de înfrângeri
decât nondelincvenţii. Sunt mai puţin preocupaţi de întrunirea manierelor convenţionale mai mult
sau mai puţin înclinaţi către o autoritate. Ei reprezintă un grup mai cunoscut social. Într-o măsură
mai mare decât grupul de control, delincvenţii exprimă sentimente care nu vor fi recunoscute sau
139
apreciate.”
În 1959 soţii Glueck elaborează tabelul de prognozare a comportamentului deviant alcătuit
din 2 părţi :

137
Amza T., “Criminologie teoretică”, Bucureşti, 2000, pag. 190-195.
138
Ипшаков И.С., «Зарубежная криминология», Москва, 1997, стр. 97.
139
Amza T., op. cit., pag. 200-201.

81
 I – prognoza socială (nivelul controlului asupra copilului de către părinţi şi caracterul
relaţiilor în familie);
II – caracteristica psihologică şi psihiatrică a copilului.
Tabelul de prognozare a soţilor Glueck şi-a găsit un larg ecou în practica comitetului
municipal în lucrul cu tineretul din New York, fiind propus pentru utilizare în toate şcolile. Astfel,
în 1970 medicul Preşedintelui Nixon a propus să fie cercetaţi toţi copiii în vârstă de la 6 la 15 ani în
vederea depistării potenţialilor infractori care urmau a fi plasaţi în tabere speciale în vederea
„altoirii” normelor de comportament social. Devenind publică, această programă a trezit
140
nemulţumirea maselor, fapt pentru care A. Hachneker s-a dezis de realizarea ei.
Teoria analizată anterior rămâne a fi contradictorie şi confuză, însă marele ei merit este că a
pus la dispoziţia celorlalţi cercetători formulări statistice, dezvoltate de către soţii Glueck în trei
tabele, respectiv:
- cel bazat pe trăsăturile de caracter;
- cel bazat pe factorii sociali;
- cel bazat pe trăsăturile de personalitate folosind testele de personalitate.
Practica a demonstrat că toate trei dau rezultate impresionante.

140
Ипшаков И.С., «Зарубежная криминология», Москва, 1997, стр. 100-102.

82
§ 3. Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincvenţei
juvenile
Nicio mamă, zicea Gr. Vieru, nu poate şti viaţa cui leagănă: a unui viitor rege sau a unui
viitor criminal. Pornind de la ideea că viitorului copil i se transmite circa 80 la sută din informaţia
genetică a mamei, precum şi de faptul că personalitatea copilului este marcată şi de ceea ce simte,
trăieşte viitoarea mamă cu 2-3 ani anterior naşterii acestuia (şi nu doar pe parcursul sarcinii, cum se
credea până nu demult), considerăm că fiecare femeie, care prin voia sorţii ajunge a fi mamă, este
responsabilă de destinul copilului său. Iată de ce suntem de părere că, deşi cercetarea criminologică
nu a făcut o sistematizare definitivă a factorilor de risc care ar putea să aibă într-o măsură mai mare
sau mai mică o anumită contribuţie la comiterea faptelor ce vizează încălcarea legii, condiţiile
141
prenatale şi calitatea mediului familial reprezintă factorii catalizatori ai delincvenţei juvenile.
În urma studiilor efectuate cercetătorii americani au ajuns la concluzia că copiii mamelor
adolescente sunt predispuşi într-o măsură mai mare să devină delincvenţi. Astfel, Merry Morasch şi
Lila Rucher, analizând în cartea “Sociologia crimei şi delincvenţei” rezultatele obţinute în urma a
patru cercetări întreprinse în America şi Anglia (inclusiv studiul Cambridge), ajung la concluzia că
mamele tinere sunt asociate cu familiile care se află în contradicţie cu legea, cu lipsa unui suport al
bunăstării materiale, precum şi cu absenţa biologică a taţilor. Aceste mame au tendinţa de a folosi
metode de educaţie neadecvate şi insuficiente, iar copiii lor deseori lipsesc perioade îndelungate de
la şcoală şi săvârşesc fapte ce vizează încălcarea legii. Studiind influenţa familiei asupra
comportamentului minorului, cercetătorul român C. Păunescu o structurează în două componente:
maternitatea şi paternitatea. În opinia cercetătorului, maternitatea disfuncţională afectiv-socială
reprezintă cauza inadaptării sociale şi a dezechilibrului neuropsihic al copilului. În cadrul acesteia
urmează să distingem:
- Maternitatea ca o consecinţă a unui debut sexual întâmplător şi timpuriu, capabilă să
producă la copil imaturitate afectivă şi frustrare, creând condiţii de dezvoltare a
personalităţii de o gravitate maximă, constituind “nucleul de bază al dezvoltării morale şi
decizionale”;
- Maternitatea survenită drept consecinţă a unui viol, marcată de opoziţia mamei faţă de
copil încă în timpul sarcinii, de tendinţa ei inconştientă sau manifestată de abandonare,
care se realizează ulterior în neglijare, agresiune şi alte manifestări conflictuale ce duc la

141
Rotaru O., ”Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincveţei juvenile”, “Avocatul
Poporului”, Nr. 5, Chişinău, 2003, pag. 21-27.

83
 construirea unei personalităţi care devalorizează modelul matern şi se autodevalorizează,
la rândul ei;
- Maternitatea nedorită, ducând la perceperea copilului ca pe o povară, modelând o
142
personalitate imatură sub aspect afectiv, cu un prag redus de toleranţă.
În contextul celor menţionate anterior, Israel Kalvin, în studiul “Newcastle Thorisand -
Family”, susţine teza conform căreia femeile care s-au căsătorit la o vârstă prea tânără sunt expuse
dublu de a avea copii, care la 32 de ani pot deveni infractori, rata pe care-o avansează fiind de 49%,
faţă de situaţia opusă a cărei rată este de doar 23%.
Sunt cunoscute efectele consumului de droguri şi băuturi alcoolice asupra integrităţii fizice
şi psihice, acestea reprezentând un risc sporit atunci când sunt folosite pe parcursul sarcinii. Drept
confirmare I. Kalvin şi colegii săi susţin că consumul de droguri, alcool şi ţigări în timpul sarcinii
va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării anterioare a copilului. Astfel, mama care fumează în
perioada celor 9 luni de sarcină este supusă riscului de a da naştere la copii cu deficienţe,
143
performanţele şcolare ale acestora fiind mult diminuate.
Totodată, consumul excesiv de alcool va conduce la naşterea unor copii care vor fi marcaţi
144
de hiperactivitate, intelegenţă scăzută şi vorbire defectuoasă.
Asupra efectelor consumului de droguri ne-am pronunţat în repetate rânduri, dar considerăm
oportun de a atenţiona asupra consecinţelor de ordin fizic, psihic şi social. Astfel, consumul de
droguri constituie o problemă socială cu diverse implicări de ordin economic, juridic, medical,
influenţând negativ nu doar individul, ci şi întreaga comunitate. Din categoria consecinţelor de
ordin fizic şi psihic pot fi enumerate:
- Pierderea capacităţii de muncă;
- Degradarea atât a organelor interne, cât şi a întregului organism. Ca rezultat al folosirii
îndelungate a stupefiantelor se deformează catastrofal calităţile personalităţii, are de
suferit şi fizicul: epiderma se subţiază, se zbârceşte, îmbătrâneşte şi se usucă. Părul se
răreşte şi cade. Mâinile şi picioarele tremură. Inima funcţionează aritmic. În unele cazuri,
persoana care utilizează droguri îşi pierde totalmente sensibilitatea. Terminaţiile nervoase
fiind paralizate, poate surveni chiar şi paralizarea centrelor cardiovasculare şi respiratorii.
Ca rezultat, decesul e inevitabil;
- Apariţia bolilor asociate (cancer, hepatită, SIDA etc.);

142
Яковлев А.М., «Преступность и социальная психология», Москва, 1971, стр. 42.
143
Stănoiu R., “Criminologia”, Bucureşti, 1997, pag. 156-170.
144
Dincu A., “Bazele criminologiei”, Bucureşti 1993, pag. 192-205.

84
 - Degradarea intelectuală. Administrarea unei substanţe narcotice provoacă acţiuni chimice
asupra creierului, care se poate manifesta printr-o depresie, însoţită de halucinaţii,
tulburări de judecată, disfuncţii motrice ale percepţiilor.
Alarmante sunt şi consecinţele de ordin social, deoarece acestea antrenează numeroase
efecte negative atât asupra potenţialului productiv şi reprodictiv al membrilor societăţii, cât şi
asupra resurselor de sănătate şi bunăstare a acestora, generând:
• Conflicte în familie;
• Proasta calitate a educării copiilor;
• Avorturi;
• Conflicte la locul de muncă;
• Inutilitate socială;
• Pierderea statutului social;
• Suicidul.
Efectele complicaţiilor prenatale urmează a fi analizate şi în contextul altor factori, şi anume
145
calitatea mediului familial.
Este cunoscut faptul că una dintre cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea
şi formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viaţa şi activitatea familială. Anume în
cadrul grupului familial, părinţii exercită, direct sau indirect, influenţe educaţional-formative asupra
146
propriilor lor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie
un veritabil model social care are o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea
concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi
valori sociale. Nu întâmplător Balzac menţiona: “Familia constituie celula societăţii”. Climatul
educaţional familial reprezintă o formaţiune psihosocială destul de complexă, însumând ansamblul
de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o
perioadă îndelungată de timp. Acest climat poate fi atât pozitiv, cât şi negativ, putând fi analizat în
baza următorilor indicatori:
• Modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi înţelegere, acordul sau
dezacordul în legătură cu diferite probleme);
• Sistemul atitudinilor parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale;
• Modul în care este perceput şi considerat copilul;
• Modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);

145
Rusnac S., “Factorii sociali în comportamentul delincvent al minorilor”, Analele ULIM, Chişinău, 1999, pag. 45.
146
Кудрявцев В. Н., «Причины правонарушении», Москва, 1976, стр. 17.

85
• Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
• Dinamica apariţiei unor stări tensionate şi conflictuale;
• Modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;
• Gradul de sinceritate a copilului în raport cu părinţii.

A. Familii dezorganizate
Familia dezorganizată este acea familie care îşi pierde integritatea ca urmare a separării
părinţilor datorită unor motive precum ar fi: desfacerea căsătoriei prin divorţ, decesul unuia dintre
părinţi etc. În 1961 W. J. Goode realiza următoarea clasificare a familiei dezorganizate:
- Familia incomplet unită sau nelegitimă;
- Familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi ca urmare a separării, divorţului
şi părăsirii;
- Familia tip “cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, însă interrelaţionarea
şi intercomunicarea sunt realizate minimal, fără să constituie, unul pentru celălalt, un
suport emoţional;
- Familia în criză, datorită unor cauze ce determină absenţa temporară sau permanentă a
unuia dintre soţi: decesul, închisoarea, concentrarea, inundaţii, război.
Existenţa, în cadrul familiei, a unor situaţii care determină fundamental eşecurile
comportamentului de rol material: retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului sau a
soţului, condiţiile fizice cronic incurabile.
Studiile vizând delincvenţa juvenilă au arătat că, în mare măsură, atmosfera în familiile
dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, precum şi a afecţiunilor acestora, ca urmare
a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte sociale şi antisociale. Profesorul Juan
Me Cord, într-un studiu prezentat la Boston ce viza relaţia între familiile care au suferit pierderea
(din diverse motive) a tatălui şi comiterea de mai târziu de către copiii lor a unor delicte severe, a
ajuns la concluzia că băieţii ce provin din asemenea familii comit circa 60% din delictele juvenile,
în timp ce acei care provin din familiile unde stările conflictuale sunt acutizate, fără însă ca părinţii
să se fi despărţit, comit 52% din aceste delicte. Comiterea delictelor este semnificativ mai redusă în
familiile unite (22%) sau în acele familii în care tatăl este lipsă, iar mama are o atitudine afectuoasă.
Prin urmare, rezultatele obţinute sugerează ideea că o familie dezmembrată, dar unde mama este
afectuoasă în raport cu copiii săi, nu reprezintă un factor criminogen mai important decât o familie

86
cu conflicte dese sau chiar foarte dese între părinţi. După cum menţionează specialiştii în domeniu,
147
o mamă iubitoare poate fi capabilă, într-un anume sens, să acopere lipsa tatălui.
În studiul “Newcastle Thorisand - Family”, Israel Kalvin şi colegii săi susţin că despărţirea
părinţilor, prin divorţ sau separare, în primii 5 ani de viaţă ai copilului, poate fi una din cauzele care,
mai târziu, la vârsta de 32 de ani, să-l fi predispus la comiterea de infracţiuni. În acelaşi context, în
“Studiul Dunedin” elaborat în Noua Zeelandă, Bill Henry a constatat că minorii expuşi conflictelor
părinteşti violente şi dese tind să devină antisociali şi delincvenţi.
Rolul familiilor în care ambii părinţi sunt predispuşi la violenţă este confirmat şi de datele
oferite de cercetările întreprinse în cadrul Institutului Naţional Britanic asupra a 500 de copii născuţi
timp de o săptămână în 1986 (fiind excluşi cei nelegitimi). S-a constatat că copiii din familiile
dezmembrate, cauzate de divorţ sau separate, au un risc potenţial mult mai înalt să înceapă
săvârşirea infracţiunilor la 21 ani, în comparaţie cu cei din familiile unite. De asemenea, s-a ajuns la
concluzia că sunt predispuşi în măsură mult mai mare delincvenţei copiii ai căror familii s-au
destrămat când aceştia aveau până la 4 ani decât cei ai căror familii s-au dezmembrat la 11-15 ani.
Recăsătoria a fost asociată cu un risc crescut de delincvenţă, fapt ce ne-ar putea sugera un
posibil efect negativ al părintelui vitreg. Într-o analiză mai amplă, cuprinzând 50 de cercetări ale
profesorilor Edward Wels şi Joseph Rankin, s-a subliniat că familiile monoparentale sunt mai
puternic expuse la delincvenţă atunci când au drept cauze separarea sau divorţul părinţilor şi nu
moartea acestora.
“Studiul Cambridge”, de asemenea, subliniază faptul că părinţii separaţi permanent sau
temporar, înainte de vârsta de 10 ani a copilului, pot constitui una din cauzele importante care
conduc către delincvenţă, însă cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de spitalizare sau moarte.
Acelaşi studiu a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta mai mică de 5 ani a
minorului, chiar şi în situaţiile amintite anterior (moartea sau spitalizarea prelungită), prezintă de
obicei un potenţial criminogen, susţinând că în asemenea situaţii 56% dintre copiii separaţi de un
148
membru al familiei au fost condamnaţi.
Într-un studiu întreprins în Canada pe un eşantion de circa 3.300 de copii cu vârsta cuprinsă
între 4 şi 16 ani, ce avea drept scop stabilirea sănătăţii copiilor din provincia Ontario, s-a stabilit că
şi familiile monoparentale riscă să aibă copii care să consume droguri sau alcool.
J. Piquery Jover, examinând documentele a 32 de tribunale spaniole pentru minori, ajunge la
constatarea că 76,38% din cei 10.334 de minori judecaţi sunt victimele unei situaţii familiale
dificile. Clasificând familiile în: a) corespunzătoare, b) deficitare şi c) nocive, autorul stabileşte

147
Nistoreanu Gh., Păun C., “Criminologia”, Bucureşti, 1996, pag. 159-173.
148
Amza T., “Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică”, Bucureşti, 2000, pag. 215.

87
următoarele rezultate privind răspunderea lor în legătură cu conduita deviantă a copiilor lor: 46,62%
- familiile deficitare; 24,47% - familiile nocive; 23,61% - familiile corespunzătoare. Rolul
autorităţii paterne, în special la vârsta prepubertăţii şi pubertăţii, este determinat tot prin compararea
149
copiilor delincvenţi cu cei nedelincvenţi.
- 84% dintre delincvenţi nu au făcut aproape niciodată vreun lucru împreună cu tatăl lor;
- 54% dintre delincvenţi consideră că tatăl lor trebuie să-i iubească mai mult;
- 89% consideră că tatăl lor nu este tandru cu ei;
- 81% dintre delincvenţi cred că le-ar folosi să-şi vadă mai des tatăl.

B. Climatul familial conflictual

Există unele familii care, deşi sunt “organizate”, se caracterizează prin accentuate stări
conflictuale care pot fi de intensitate diferită, variind în timp. Reieşind din faptul că modul de
relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, J. F. Cuber distinge:
- Tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, caracterizat prin frecvenţa conflictelor,
rareori ascunse de copii, dar puţin exteriorizate faţă de prieteni, rude, vecini;
- Tipul căsniciei devitalizate, care actualizează problema discrepanţei dintre ”primii ani” de
convieţuire şi anii următori. Specific acestui tip este faptul că relaţiile de armonie,
comunicare şi iubire se devitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu imaginea
primilor ani;
- Tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare), care se deosebeşte de tipul căsniciei
devitalizate prin faptul că pasivitatea caracterizează relaţia încă de la început (de ex.,
bărbaţii sunt dedicaţi carierei lor, femeile sunt preocupate exclusiv de copii);
- Tipul căsniciei vitale bazate pe o relaţie empatică, autentică între parteneri, care devine
esenţială pentru viaţa lor. Persoanele aflate în asemenea relaţii nu-şi pierd propria
identitate.
- Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală. Este cazul căsătoriilor în care soţul – personalitate
consacrată în domeniul ştiinţei, convieţuieşte de peste 30 de ani cu soţia sa, care îi este
“prieten, soţie şi parteneră”. Între ei există puţine zone de tensiune, iar diferenţele de
opinii care au putut apărea au fost dizolvate uneori prin compromis, alteori prin cedarea
unuia sau altuia dintre soţ.
Tipologia lui F. Kunkel, bazată pe analiza conduitelor interacţionale ale partenerilor, în
procesul acomodării mutuale, cuprinde următoarele tipuri:

149
Bogdan T., “Comportamentul uman în procesul judiciar”, Bucureşti, 1983, pag. 93.

88
 - Tipul căsniciei furtunoase, în care frustările par a fi resimţite în mai mare măsură decât
cedările;
- Tipul căsniciei molatice, bazat pe menţinerea reciprocă de egoisme, în care polaritatea
partenerilor este incompletă şi adesea inautentică;
- Tipul căsniciei dure, care reuneşte partenerii într-o formulă de parţială angajare, printr-un
150
comportament relaţional reciproc rigid.

C. Climatul familial hiperautoritar

Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de unul dintre
părinţi (cel mai frecvent de către tată). În acelaşi context, urmează a fi diferenţiată situaţia în care
părinţii hiperautoritari sunt “bine intenţionaţi” de situaţia în care autoritarismul trece în agresivitate.
În acest context deosebim (după R.Vinsent):
- Tatăl dominator, a cărui autoritate este expresia unei personalităţi puternice, exigente,
care ştie să se afirme şi să reuşească şi care se bucură de un prestigiu apreciabil. În ochii
acestuia copiii şi soţia sunt fiinţe slabe care trebuie conduse şi protejate;
- Tatăl tiran – are o autoritate care operează în compensaţie şi prin salturi, fiind în fond o
fire timidă, adesea slabă;
- Tatăl demisionar – tatăl care renunţă, tatăl veşnic plecat de acasă, cel mereu ocupat şi
care pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile sale.
De remarcat faptul că, în cazul părinţilor hiperautoritari, aceştia operează cu anumite
imagini asupra copiilor, defavorabile acestora şi care îi influenţează în sens negativ. Astfel, K.Wolf
distinge următoarele imagini:
- Copilul-pitic, considerat a fi o fiinţă nedezvoltată şi lipsită de valoare, care trebuie să fie
mereu certată;
- Copilul-marionetă, care trebuie să fie cât se poate de cuminte şi să corespundă în toate
privinţele dorinţelor părinteşti şi exigenţelor acestora;
- Copilul sălbatic, care trebuie “dresat” şi ale cărui porniri, neapărat urâte, trebuie
reprimate.
În acest context menţionăm că, în opinia cercetătorului V. Dragomirescu, circa 72% din
151
delincvenţii minori provin din familiile în care se practică un sistem disciplinar strict sau haotic.

150
Mitrofan N., Butoi T., “Psihologia judiciară”, Bucureşti, 1994, pag. 88.
151
Васильиев В., «Юридическая психология», Москва, 1991, стр. 74.

89
 D. Climatul familial hiperpermisiv
Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului parental în direcţia
impunerii totale a voinţei părinţilor şi limitării posibilităţilor de exprimare a iniţiativei şi
independenţei copilului, hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiţii de “apărare” a
acestuia împotriva “pericolelor şi prejudiciilor”. Dacă părinţii depun mari eforturi în vederea
protejării şi menajării copilului într-o manieră exagerată, atunci drept consecinţă survine detaşarea
între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copilului. Astfel, se pot contura atitudini de
îngâmfare, de supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi
voinţa şi sistemul de păreri şi opinii în mod dominator, persuasiv, fără însă ca acestea să aibă, de
cele mai multe ori, acoperire în ce priveşte ansamblul de capacităţi şi aptitudini, experienţa de viaţă.
În cadrul tipologiei lui R. Vinsent, un asemenea model de conduită este cel al tatălui
“bomboană”. Acesta, datorită faptului că tinde să-şi însuşească atitudini materne, frustează copilul,
152
creând astfel o situaţie disimetrică.
Părinţii hiperpermisivi şi hiperprotectori operează cu imagini de tipul copilului idol, înger
pur şi inocent, trăind într-o lume ireală şi adorat pentru perfecţiunea lui. La un asemenea tip,
R.Vinsent adaugă pe cel al copilului-rege, ale cărui dorinţe sunt porunci care necesită toate
sacrificiile şi care sunt totdeauna pe primul plan.
Drept confirmare a celor menţionate anterior vom prezenta rezultatele unui sondaj
psihologic, efectuat pe un eşantion de 100 de minori, cu vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani aflaţi la
evidenţă la Comisariatul de Poliţie din sectoarele Centru, Buiucani şi Botanica ale municipiului
Chişinău. Atenţionăm asupra faptului că 68% dintre aceşti copii provin din familii complete şi 32%
din familii destrămate.
A fost aplicat testul proiectiv “Desenează familia ta”, totodată oferindu-li-se subiecţilor spre
alegere creioane de diferite culori, care, prin aplicarea unor elemente ale testului Lüsher, puteau
furniza informaţie suplimentară. În urma analizei s-a ajuns la concluzia că 63% dintre subiecţii
sondajului nu se raportează afectiv la familia lor (în desen fiecare membru al familiei era preocupat
de diferite lucruri, nu se realiza vreo apropiere a figurilor), iar 17% sunt cuprinşi de sentimentul
înstrăinării, neînţelegerii de către părinţi, lipsei de atenţie din partea lor (şi-au desenat propria
siluetă la o distanţă mare de ceilalţi membri ai familiei sau au indicat anumite bariere-pereţi între
camere, obiecte). În desenele executate de către 58% dintre subiecţii sondajului, silueta tatălui fie e
lipsă, fie este ştearsă şi schematică, fapt ce denotă o atitudine negativă a subiecţilor faţă de tatăl lor
(circa 2/3 dintre aceştia provin din familii destrămate), 16% au atitudine similară faţă de mama lor.
În 67 din cazuri silueta tatălui le domină pe celelalte; frecvent este realizată cu o apăsare excesivă a

90
creionului – semnificaţia constă în tratarea negativă a comportamentului dominant, chiar agresiv al
153
tatălui şi, respectiv, în atitudinea de neacceptare, duşmănie a adolescentului în raport cu acesta.
Multe din particularităţile desenelor indică asupra tulburărilor de caracter ale minorilor, şi
anume: agresivitatea, introversiunea, izolarea, afectivitatea neadecvată. E semnificativ faptul că
majoritatea minorilor trăiesc cu speranţa unui viitor mai bun (59%). Pentru realizarea desenelor au
fost alese mai frecvent culoarea violetă (21%) – simbol al imaturităţii şi insuficienţei afective,
nevoii de înţelegere, de intimitate şi de identificare, al lipsei de atitudini sincere cu ambianţa
socială, al lipsei de integritate personală; sau albastră (22%) – care caracterizează neliniştea,
necesitatea de armonie, de ataşare afectivă; maro (36%) – indică asupra disconfortului psihic,
conflictului cu anturajul, nevoia de odihnă, apărare, atmosferă lipsită de probleme şi
154
responsabilităţi.
Prin folosirea testului “Fraze neterminate” s-a constatat că 12% dintre subiecţii care au
apreciat relaţia cu familia ca fiind foarte rea, consideră pozitive raporturile lor cu grupul de semeni;
52% au apreciat relaţiile cu tatăl ca fiind proaste; 32% se află în raporturi pozitive cu mama, 46% -
cu grupul de semeni. Semnificativ este faptul că aceşti adolescenţi, conform propriilor declaraţii, n-
ar fi săvârşit infracţiunea, dacă s-ar fi bucurat:
• de dragoste din partea tatălui;
• de influenţa autorităţii tatălui;
• de înţelegere şi tratare umană.
Conflictul cu care subiecţii testării completează fraza indică frecvent faptul că taţii exercită o
influenţă negativă prin comportamentul autoritar şi demisionar; 42% nu pun preţ pe raporturile cu
grupul şcolar, ci pe cel al prietenilor din curte. Astfel, circa 68% dintre subiecţii care au participat la
testarea dată au comis infracţiunea în grup.
Prin aplicarea unei anchete s-a cercetat atitudinea adolescenţilor faţă de fapta săvârşită.
Responsabilitatea şi-o asumă 42% dintre cei ce au comis infracţiunea solitar şi 26% - în grup. Circa
42% dintre cei ce au săvârşit infracţiunea în grup consideră că aceasta a rezultat din influenţa
negativă a ambianţei sociale; 26% - din starea de ebrietate. Influenţa negativă a familiei o indică 8%
dintre minorii delincvenţi testaţi; a ambianţei sociale – 17%.
Considerăm semnificativ indicele de 8% şi optăm în continuare pentru o înaltă cultură a
familiei care, în opinia noastră, va duce la diminuarea semnificativă a delincvenţei juvenile.

152
Rusnac S., “Familia ca factor al comportamentului delincvent al minorilor”, Chişinău, 1998, pag. 24.
153
Păunescu C., “Agresivitatea şi condiţia umană”, Bucureşti, 1994, pag. 124-130.
154
Rusnac S., “Psihologia dreptului”, Chişinău, 2000, pag. 206-208.

91
§ 4. Narcomania - un viciu al adolescenţilor contemporani (aspecte teoretice şi studiu practic)

În mitologia birmană cel mai crunt, cel mai sângeros şi mai neînduplecat este considerat
demonul cu numele „Oroarea albă”.
Narcomania atacă toate sistemele organismului viu, în special creierul. Stupefiantele
consumate timp îndelungat paralizează treptat activitatea sistemului nervos, cu alte cuvinte,
narcomania nu este altceva decât o sinucidere lentă. Iată de ce apare întrebarea: ce este
narcomania?
În traducere din limba greacă „narcocis” înseamnă somn, amorţire, iar “mania” – patimă,
demenţă. Însuşi cuvântul conţine explicaţia stării în care ajunge consumatorul de stupefiante cu
155
acţiune drastică asupra sistemului nervos.
Narcomania constituie o atracţie patologică, de neînfrânt, pentru substanţele ce
au efectul de a ameţi sau a buimăci omul. Din numărul unor asemenea substanţe fac parte
stupefiantele de provenienţă vegetală sau chimică, ce condiţionează pasiunea pentru consumul
lor permanent în doze tot mai mari. Ca urmare a obişnuinţei persistente, orice întrerupere a
drogării provoacă sevrajul cu toate consecinţele sale, inclusiv dereglări neuropsihice.
Prezintă pericol orice doză de narcotic, inclusiv consumul de o singură dată. Deja de
la o a doua probă, pe nesimţ ite, îns ă inevitabil, se formează deprinderea. Atunci când e
lipsit de stupefiante, omul trece printr-o stare chinuitoare de sevraj: îl torturează angoasa şi
disperarea, durerile din oase şi muşchi, devine iritat şi nerăbdător, suferă de insomnii grave şi de
coşmaruri. Reluarea consumului de narcotice pune capăt acestei stări chinuitoare, însă nu pentru
mult timp. Organismul cere o nouă doză.156
Sub acţiunea stupefiantului se excită sistemul nervos. Pot apărea spaima neîntemeiată,
exaltarea bolnăvicioasă, iluziile sau halucinaţiile. Mai apoi survine inhibiţia. Drogatul cade pradă
unei depresiuni grave, este supărat, deprimat, îi slăbesc energia nervoasă, tonusul muscular, se
cufundă într-o stare de inconştienţă. Narcomanul nu este capabil să-şi înfrâneze dorinţa arzătoare
de a se "înviora" din nou şi de a mai încerca senzaţia de euforie. Şi de fiecare dată aceasta îi
reuşeşte doar dacă dozele sunt tot mai mari, iar consumul tot mai des.
S-a observat încă din vechime că substanţele narcotice au nu numai proprietăţi
anestezice, ci şi provoacă euforie. Ce-i drept, au fost atestate şi alte calităţi ale acestor substanţe
toxice, bunăoară, pentru a obţine senzaţiile dorite, de fiecare dată trebuie să sporeşti doza. Dacă
o doză exagerată de morfină îi va fi administrată unui om sănătos, el va muri imediat, deşi

155
Stoica M., Stanca I., “Concepţii şi teorii psihologice şi posihosociale privind delincvenţa”, Bucureşti, 1998, pag. 33.
156
Stoica M., Ioniţă T., “Drogul în drept. Doctrină şi legislaţie internă şi internaţională”, Bucureşti, 1997, pag. 115.

92
aceeaşi cantitate de narcotic poate fi "inofensivă" pentru morfinoman. Otrava slăbeşte pe
neobservate organismul, scurtându-i viaţa de 4-5 ori.
Un timp, narcomanului i se pare că nu-1 paşte nici un pericol şi că va fi în stare să renunţe
la riscanta deprindere, chiar în momentul în care va dori. Aceasta nu e decât o iluzie. Omul
ajunge foarte repede sclavul viciului, aidoma alcoolicului. Narcomanul îşi duce traiul animat
157
doar de o singură dorinţă - de a obţine narcoticul cu orice preţ.
Conform informaţiei oferite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, narcoticele deţin în
prezent primul loc printre cauzele morţii premature.
În toată lumea se răspândeşte un val de narcomanie printre femeile şi bărbaţii maturi,
urmaţi de un număr mare de tineri, de adolescenţi şi chiar de copii.
Este cunoscut că omul primitiv a luat pentru prima dată cunoştinţă de substanţele
narcotice, după toate probabilităţile, absolut întâmplător: bunăoară, inspirând bioxidul de
carbon care ţâşnea din străfundul pământului sau arzând materiale vegetale şi utilizându-l în
alimentaţie.
Regii şi împăraţii ţărilor antice recurgeau pe larg la substanţele narcotice pentru a-
şi menţine puterea, situaţie atestată în Babilon, Egipt, Fenicia. Narcotice au fost
descoperite şi în sarcofagele străvechi ale mumiilor. Despre existenţa lor se aminteşte în operele
renumiţilor medici, istorici, scriitori din Egiptul antic şi din India.
Narcoticele proveneau, de regulă, din Asia Mijlocie. Câteva specii de plante cu
acţiune narcotică figurează în calitate de remedii terapeutice în lucrările celebrului Hipocrate. În
158
China asemenea substanţe medicamentoase erau importate din India.
Apoi drogurile au pătruns în Europa prin Turcia, Iran şi statele Orientului Apropiat. După
războiul franco-prusian din anii 1870-1871 în Europa a fost semnalat cel mai înalt nivel de
răspândire a narcomaniei. Al doilea val a apărut în perioada de după cel de-al doilea Război
Mondial.
Un val nou a apărut în anii ‘60 ai secolului XX în SUA şi în Canada. Din anii ‘80 ai sec.
XX răspândirea narcomaniei a căpătat un caracter epidemic, cuprinzând întregul glob pământesc,
inclusiv Republica Moldova.
Analiza statisticii judiciare denotă că în pofida unei relative stabilizări a criminalităţii în
anul 2006, narcomania în Republica Moldova capătă amploare, devine un factor social alarmant ce
influenţează negativ dezvoltarea societăţii.

157
Suceavă I., Olaru P., “Paradis iluzoriu”, Bucureşti, 1989, pag. 17.
158
Voicu I.,. Dima T, “Unele consideraţii asupra stupefiantelor”, Bucureşti, 1983, pag. 27.

93
 În ultima vreme se înregistrează o majorare bruscă a numărului consumatorilor de droguri.
Dacă în 1990 la evidenţa Centrului narcologic republican se aflau 668 de persoane, apoi în 1998
numărul lor a ajuns la peste 3800. Conform unor estimări, numărul real de narcomani este mult
mai mare, cifrându-se la 45-50 de mii de persoane, majoritatea dintre care sunt tineri de 19-34 de
ani.
De menţionat că cei luaţi la evidenţă, pe lângă pedeapsa penală, sunt supuşi unui tratament
medical gratuit. Pentru fiecare dintre ei din bugetul statului se alocă cca 25 lei/zi, consumul total
de bani ajungând la 34 mln. lei anual.
Deloc neglijabil este costul stupefiantelor. Conform unor evaluări ale experţilor, un
narcoman din Republica Moldova cheltuie cca 400 lei pe lună sau peste 50 mii de lei anual. Dacă
am lua în calcul numărul total de narcomani, cheltuielile s-ar cifra la 200 mln. dolari SUA. Aceste
date, deşi sunt aproximative, ne permit să ne dăm seama despre amploarea uneia din componentele
economiei tenebre.
Este uşor imaginabil şi contingentul de infractori ce comit jafuri, tâlhării, furturi şi alte
crime de profit. Prin urmare, extrem de importantă devine activitatea profesională de combatere a
infracţiunilor privind traficul de droguri în ţară. Moldova a aderat la Convenţiile Internaţionale din
1961, 1971 referitor la substanţele narcotice şi psihotrope, precum şi la Convenţia ONU ce vizează
combaterea traficului ilicit al substanţelor narcotice şi psihotrope din 19.12.1998. În acest context,
legislaţia penală a fost completată cu următoarele articole: circulaţia ilegală a substanţelor narcotice,
psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de înstrăinare (art. 217 CP), circulaţia ilegală a
substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor în scop de înstrăinare (art. 2171 CP ),
circulaţia ilegală a precursorilor în scopul producerii sau prelucrării substanţelor narcotice,
2
psihotrope sau analoagelor lor (art. 217 CP), circulaţia ilegală a materialelor şi utilajelor destinate
3
producerii sau prelucrării substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor (art. 217 CP),
4
sustragerea sau extorcarea substanţelor narcotice sau psihotrope (art. 217 CP), consumul ilegal
public sau organizarea consumului ilegal de substanţe narcotice, psihotrope sau analoage ale
5
acestora (art. 217 CP), introducerea ilegală intenţionată în organismul altei persoane, împotriva
6
voinţei acesteia, a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor acestora (art. 217 CP),
prescrierea ilegală sau încălcarea regulilor de circulaţie a substanţelor narcotice sau psihotrope (art.
159
218 CP).

159
Lege pentru modificarea şi completarea Codului cu privire la contravenţiile administrative, a Codului penal al
Republicii Moldova şi a Codului de procedură penală al R.M. din 21.10.2005.

94
 După cum observăm, "oroarea albă" care în anii ’50-’60 ai secolului trecut a
inundat SUA, îşi face tot mai insistent simţită prezenţa în statele fostului "lagăr"
socialist, inclusiv în Republica Moldova. Având în vedere faptul că folosirea substanţelor
narcotice reprezintă un factor predelincvent, ne-am propus studierea acestui aspect
al problemei în rândul populaţiei penale, respectiv al celei cu vârsta cuprinsă între 14 şi
18 ani, fiind reprezentată de liceeni ai claselor a X-a - a XII-a din mun. Chişinău.
A. Ipotezele studiului practic
Amintim printre cauzele consumului de droguri:
- obişnuinţa;
- curiozitatea;
- dependenţa de grup;
- asigurarea unui venit pentru procurarea drogurilor;
- lipsa ocupaţiei;
- starea de delimitare a conştiinţei, incapacităţii de tratare adecvată a situaţiei şi de
acceptare a unor decizii socialmente-pozitive; exacerbarea agresivităţii.
În acest context ne-am propus sa controlăm următoarele ipoteze:
1. Presupunem că minorii sunt insuficient informaţi în ceea ce priveşte problema
narcomaniei şi a consecinţelor consumului de droguri;
2. Ipotetic considerăm că majoritatea minorilor au utilizat droguri fie din curiozitate, fie
sub influenţa cercului de semeni, fie din lipsă de ocupaţie;
3 . Mediul social actual pare să protejeze şi să stimuleze consumul de droguri;
4 . Presupunând că în adolescenţă, de regulă, se fac primele încercări de consum al
drogurilor, ipotetic considerăm că majoritatea subiecţilor nu devin dependenţi şi renunţă
la consum datorită informaţiei adecvate.
B. Metoda utilizată
În vederea atingerii obiectivelor propuse, a fost utilizat chestionarul sociologic, în primul
caz adresat minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi18 ani şi în cel de-al doilea caz avându-i ca
respondenţi pe studenţii Facultăţii de Drept.
Necesitatea chestionării a două categorii de grupe - 14-18 ani şi respectiv 18-25 de ani - a
rezultat din dorinţa de a observa evoluţia în timp a atitudinii faţă de problema vizată, un argument
în plus fiind faptul că odată cu atingerea majoratului persoanele în cauză urmează să răspundă
penal.
Unui grup de minori (14-18 ani), în special vorbitori de limba rusă, le-au fost adresate
următoarele întrebări:

95
 - Ce reprezintă, în opinia voastră, substanţele narcotice? (Anexa 1)
- La ce vârstă aţi întrebuinţat pentru prima dată droguri? (Anexa 2)
- Vă sunt cunoscute locurile de unde puteţi procura droguri? (Anexa 3)
- Aveţi rude, prieteni care consumă substanţe narcotice? (Anexa 4)
- Care sunt cauzele ce duc la utilizarea drogurilor? (Anexa 5)
- Care sunt, în opinia voastră, urmările consumului de droguri? (Anexa 6)
Amintim că studiului a fost supus un eşantion de cca 60 de persoane care provin din familii
atât legal stucturate, cât şi distructurate.
În cel de-al doilea caz au fost chestionate cca 260 de persoane (130 de sex masculin şi 130
de sex feminin), majoritatea constituind-o studenţii Facultăţii de Drept.
Întrebările adresate au fost de următorul gen:
- Ce reprezintă, în opinia voastră, substanţele narcotice? (Anexa 7)
- Care sunt factorii ce favorizează folosirea stupefiantelor? (Anexa 8)
- Aţi folosit droguri? Dacă da, din ce considerente? (Anexa 9)
- Cum credeţi, e posibil ca drogul să pună stăpânire pe viaţa voastră? (Anexa 10)
C. Concluzii şi recomandări
Rezultatele studiului au confirmat că prima ipoteză, potrivit căreia minorii sunt
insuficient informaţi în problema narcomaniei şi a consecinţelor consumului de droguri, a fost
combătută. Astfel, persoanele ce cuprind segmentul de vârstă 14-18 ani cunosc, în marea lor
majoritate, că aceste substanţe sunt periculoase pentru viaţă (45%), că au un efect
halucinogen (28,33%) şi doar 15% consideră că utilizarea acestora provoacă plăcere.
Minorii sunt informaţi şi despre consecinţele consumului de droguri. Cu titlu de
exemplificare vom menţiona doar câteva date. Circa 40% dintre tineri sunt conştienţi de
influenţa negativă a stupefiantelor asupra stării fizice; 15% au menţionat decesul persoanei şi
doar 13,3% consideră că pot fi infectaţi cu virusul HIV. În urma unui sondaj întreprins în rândul
minorilor ce a avut drept temă "Sursele de informare", s-a constatat că drept sursă de
informare pentru 46% minori serveşte televizorul, 42% - internetul, 8% - radioul, 2% -
ziarele, revistele, 2% - alte surse. Suntem de părerea că odată cu dezvoltarea progresului
tehnico-ştiinţific ia amploare raportul om-maşină, în urmă rămânând raportul om-om.
Cea de-a doua ipoteză, conform căreia minorii recurg la utilizarea drogurilor fie din
curiozitate, fie sub influenţa grupului de semeni, fie din lipsa de ocupaţie, s-a adeverit. Astfel,
practic fiecare al doilea minor din cei chestionaţi s-a drogat, apogeul revenind vârstei de 12-17
ani. Prin urmare, utilizarea drogului este condiţionată atât de influenţa factorilor externi
(lipsa de ocupaţie, influenţa grupului de semeni), cât şi de influenţa factorilor interni

96
(stresul). Să nu uităm că vârsta de 14-18 ani este reprezentată de prima dragoste, care pe lângă
sentimentul înălţător e însoţită şi de primele decepţii. De asemenea, în intervalul 14-18 ani are
loc trecerea de la rolul de copil la cel de adult, persoanele în cauză fiind supuse multiplelor
schimbări de ordin fiziologic. Cresc responsabilităţile, elevii, liceenii urmând să susţină
examenele de capacitate şi cele de bacalaureat . În asemenea situaţii, în caz de nereu
şită, minorii încearcă să-şi înăbuşe emoţiile negative recurgând la un mijloc sigur, în opinia
lor,
drogul.
Urmează să ne amintim că odată cu fondarea noului stat Republica Moldova, în 1991,
au fost distruse vechile instituţii, nefiind create altele în loc. În această situaţie, o bună parte
din minori, neavând cu ce-şi ocupa timpul liber, au căzut sub influenţa grupului stradal. În
acest context, confirmăm cea de-a treia ipoteză, conform căreia mediul social actual protejează şi
stimulează consumul de droguri.
Astfel, odată cu transparenţa frontierelor Republicii Moldova practic a fost invadată
de informaţie şi produse, inacceptabile altă data, printre care şi substanţele narcotice. Cu titlu de
exemplificare vom menţiona doar câteva date oficiale: în 1989 la Dispensarul Narcologic
Republican se aflau 2 persoane; în 1991 - 10 persoane; în 2000 - 200 de persoane (cifra
neagră fiind de ordinul miilor), realitate reflectată şi de datele chestionarului: circa 58,33%
din cei chestionaţi au rude, prieteni care folosesc stupefiante; în acelaşi timp, 55% cunosc locurile
de unde pot fi procurate drogurile.
De obicei, se trec cu vederea cazurile când un minor se prezintă la ore sub influenţa
drogurilor sau - şi mai rău - când se observă un regres în situaţia şcolară a acestuia,
considerându-se că e o problemă ce ţine de persoana în cauză şi de familia acesteia. Având în
vedere exodul masiv al părinţilor peste hotare în căutarea unui loc de muncă şi soarta copiilor
rămaşi în grija rudelor, bunicilor, ne pomenim în situaţia în care, asigurându-le copiilor baza
materială, îi privăm de ceea ce este mai important - susţinerea morală. Astfel, nu excludem
posibilitatea că generaţia ce va urma va fi bolnavă nu doar fizic, ci şi spiritual.
Ultima ipotez ă, conform căreia majoritatea subiecţilor nu devin dependenţi şi renunţă
la consum datorită informaţiei adecvate, s-a confirmat.
Astfel, studenţii chestionaţi consideră că utilizarea drogului reprezintă un proces de
autodistrugere (55%), în timp ce 45% sunt de părerea că acest lucru denotă regresul societăţii.
În urma studiului am obţinut date care iniţial nu au constituit o bază empirică, şi
anume, grupa de risc o constituie fetele, fie cu vârsta de 14-18 ani, fie cu vârsta de 18-25 de ani.
Astfel, practic fiecare a doua persoană a încercat să consume stupefiante. Fiind şocaţi de

97
rezultatele obţinute, am consultat statistica criminală legată de implicarea femeilor în
infracţiunile cu stupefiante pe anii 1996-2000.
Numărul persoanelor condamnate pentru infracţiunile cu stupefiante (1996-2000)
Tip 1996 1997 1998 1999 2000

Femei condamnate 74 90 123 139 230

Minori condamnaţi 23 28 27 64 98
Minore (14-17 ani) 4 - 2 3 6
condamnate
Încercând să dăm o explicaţie acestor rezultate, am considerat că una din cauze ar fi
schimbările socioeconomice, care implică schimbarea bruscă a conţinutului rolului femeii. În
urma reducerii locurilor de muncă, creşterii şomajului, în special, în rândul femeilor, acestea
se văd puse în situaţia de a-şi câştiga cumva existenţa, astfel implicându-se nişte cerinţe de sex-
rol cu caracter, câte odată, foarte drastic. Asistăm la anularea valorilor tradiţionale, atunci când
dintr-o fiinţă gingaşă, plăpândă femeia se transformă într-o fiinţă puternică, independentă,
însuşindu-şi funcţii atribuite tradiţional bărbaţilor. Un factor ce i-ar caracteriza puterea ar
fi, însuşirea unor calităţi proprii în general bărbaţilor, şi anume: folosirea băuturilor alcoolice, a
ţigărilor şi a drogurilor. Prin urmare, odată cu emanciparea femeii are loc perceperea greşită a
unor calităţi ale acesteia, inclusiv folosirea drogurilor la o vârstă fragedă. Un factor nu mai puţin
important este cel ce ţine de emotivitatea femeilor, aceleaşi evenimente trecute prin prisma
femeilor sunt privite altfel, de aceea în unele situaţii de nereuşită femeia apelează la ajutorul
substanţelor narcotice. În concluzie, putem conchide că factorii ce contribuie la utilizarea
drogurilor de către femei sunt:
- schimbările social-economice din societate;
- neglijarea, un timp îndelungat, a îndatoririlor de femeie;
- încercarea de a combina funcţia de întreţinător cu cea de mamă, soţie;
- exacerbarea stărilor stresante în societate, apariţia conflictelor şi duşmăniei.

98
 Capitolul III. Măsuri de profilaxie şi prevenţie a delincvenţei juvenile
§ 1. Modalităţi de intervenţie pentru ameliorarea situaţiei minorului infractor
Delincvenţa reprezintă un fenomen firesc în existenţa unei societăţi reprezentând un
element intrinsec al progresului societăţii din punctul de vedere al regulilor ce o guvernează.
Evoluţia societăţii atrage după sine evoluţia delincvenţei care, la rândul ei, determină
evoluţia societăţii, creând astfel un perpetuum mobile real al cărui mecanism pare imposibil de
160
oprit.
Cum pot fi delincvenţii minori resuscitaţi ca indivizi normali? Iată problema la care ne
propunem să găsim răspuns în cele ce urmează.
Delincvenţa juvenilă nu reprezintă un fenomen izolat guvernat de propriile legi şi generat de
cauze speciale, ci reprezintă un segment al fenomenului general al criminalităţii. Or, în opinia
cercetătorului francez Fr. Simianad, a explica un fapt înseamnă a înţelege motivele pentru care se
161
produce, prin identificarea cauzei sale determinante.
În general, resocializarea infractorilor reprezintă un proces extrem de dificil, în care şansele
de reuşită sunt extrem de reduse, cauzele acestui rezultat fiind multiple.
În primul rând, ne referim la acea ostilitate pe care infractorul o resimte şi în mod egal o
exprimă faţă de societate, ostilitate generată de frustările acumulate în perioada petrecută în
inchisoare.
În al doilea rând, este vorba despre acel fenomen de respingere cu care se confruntă la
ieşirea din penitenciar de către membrii societăţii, exprimat în mod făţiş prin refuzul acceptării în
grupurile sociale prin excluderea de la obţinerea de slujbe, precum şi prin tratamentul dispreţuitor la
nivelul şi cu privire la individul respectiv.
O altă cauză este handicapul reprezentat de modalităţile de obţinere a mijloacelor de
existenţă care-l determină să recurgă la săvârşirea de noi fapte penale, întrucât pe această cale se pot
obţine mult mai uşor cele necesare decât în cazul în care ar munci.
Nu mai puţin importantă, în opinia noastră, este şi ruperea legăturilor cu familia din care
face parte şi în mod implicit lipsa unui loc de muncă în care infractorul să se poată încadra după
162
ieşirea din penitenciar.
Astfel, de cele mai dese ori infractorul este negat de către familia din care face parte,
considerându-se că prevenţia sa va genera noi probleme.

160
Кожевникова А.П., Миниковский Г. М., «Предупреждение правонарушении среди малодежи», Москва 1971,
стр. 25.
161
Семернева Н. К., Шедрина А.К., «Правовые формы общественного воспитания несовершеннолетних»,
Москва 1980, стр. 41.
162
Бабаев Р. М., «Индивидуализация наказания несовершеннолетних», Москва, 1968, стр. 11-12.

99
 Devianţii stigmatizaţi – adică etichetaţi şi excluşi – vor fi constrânşi să elaboreze soluţii ce
163
le vor permite să supravieţuiască respingerii.
Cercetătorul american E. M. Lemert a propus termenul de “deviant secundar”, pentru a-l
desemna pe acela care trebuie să se adapteze unor reacţii stigmatizante. Dacă şi-a pierdut locul de
muncă şi toate uşile îi sunt închise, el ar putea fi împins spre furt pentru a-şi satisface nevoile. Dacă
dispreţul şi ostilitatea care marchează raporturile sale cu conformiştii i se vor părea prea greu de
164
suportat, el va prefera să comunice cu devianţi ca şi el.
În mod evident aceste cauze generale se regăsesc şi în ceea ce priveşte situaţia minorului
infractor, întrucât, explicând criteriile vârstei, acesta reprezintă doar un alt autor de infracţiuni.
Dacă, însă, în ceea ce priveşte infractorii majori, în general, resocializarea nu cunoaşte şanse
mari de succes, suntem de părerea că în ceea ce priveşte segmentul minorilor există multe premise
ca acţiunea de reintegrare să fie încununată de succes.
Astfel, considerăm oportună elaborarea unei politici concrete în acest domeniu, care să aibă
următoarele obiective:
• modificarea percepţiei societăţii cu privire la delincvenţa juvenilă în sensul
dezvoltării unei atitudini mai înţelegătoare faţă de delincvenţi;
• reeducarea tinerilor în spiritul valorilor tradiţional acceptate de societate şi
determinarea lor pentru conformarea la regulile sociale;
• dezvoltarea de servicii publice în scopul creării de facilităţi pentru tineri în general şi
acordării unui tratament nedescriminator pentru toţi copiii;
• dezvoltarea unei reţele puternice de şcoli postgimnaziale, în care să fie atraşi toţi
tinerii al căror nivel de pregătire şcolară şi aptitudini nu sunt de natură a constitui un avantaj
pentru continuarea instruirii în instituţiile de învăţământ liceal;
• conceperea de programe şi activităţi de natură să contracareze influenţele negative pe
care le exercită anturajul asupra tinerilor prin reducerea la maximum a intervalelor de timp de
165
care aceştia dispun în mod liber.
Realizarea dezideratului cuprins în primul obiectiv poate porni de la aplicarea unor măsuri
de natură legislativă în sensul creării unui sistem de tratament al minorului infractor diferit de cel
166
actual. Astfel, tema principală a acestui deziderat ar trebui să fie menţinerea minorului în cadrul
societăţii, şi nu izolarea lui într-un loc de reeducare. Aceasta înseamnă renunţarea la pedepsele

163
Карева Д. С., «Изучение предупреждение правонарушение среди несовершеннолетних » Москва, 1970, стр.
38-39.
164
Кудрявцев П. Н., «Причиности в криминологие», Москва, 1968, стр. 46-47.
165
Игнатов А. Н., «Уголовный закон охраняет права несовершеннолетних», Москва, 1971, стр. 58-61.

100
privative de libertate pentru infracţiunile cu un grad de periculozitate mai scăzut în cazul minorilor
aflaţi la prima infracţiune şi în acest context optăm pentru probaţiunea şi munca în folosul
comunităţii, la care ne vom referi în paragrafele ulterioare.
Codul Penal prevede două tipuri de sancţiuni aplicabile minorilor în caz de săvârşire a
faptelor penale – pedepse şi măsuri de constrângere cu caracter educativ.
Particularitatea sistemului de pedepse a minorilor constă nu numai în diminuarea numărului
categoriilor de pedepse, dar şi în reducerea termenelor pedepselor respective în comparaţie cu
aceleaşi tipuri de pedepse aplicabile adulţilor.
Din cele opt categorii de pedepse, prevăzute de art. 62 al Codului Penal pentru persoanele
fizice, faţă de minori sunt aplicabile doar cinci categorii – amenda, privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, munca neremunerată în folosul comunităţii,
arestul şi închisoarea. Dar şi din aceste cinci categorii, unele doar teoretic pot fi atribuite minorilor,
neavând practic nici o implicaţie practică.
Cadrul pedepselor aplicabile minorilor include:
- amenda;
- munca neremunerată în folosul comunităţii, de la 60 la 240 de ore, începând cu vârsta
de 16 ani;
- arestul, pe termen de la 3 la 6 luni, începând cu vârsta de 16 ani (exclus din
29.06.2006);
- închisoarea pe termen de 6 luni-15 ani pentru persoane care nu au atins vârsta de 18
ani.
Amenda, nefiind exclusă din sfera sancţiunilor justiţiei penale juvenile, rămâne de o
aplicabilitate restrânsă în acest domeniu, datorită posibilităţilor limitate ale persoanelor în vârstă de
până la 18 ani de a fi angajate în câmpul muncii, a avea o situaţie materială satisfăcătoare, a avea o
altă sursă independentă de venit. Astfel, minorii în vârstă de 16-17 ani dispun practic de posibilităţi
infim de mici de a achita o amendă, iar în cazul minorilor în vârstă de 14-15 ani, această pedeapsă
pecuniară în genere practic nu are sens. Chiar dacă judecătorul decide aplicarea unei amenzi faţă de
minori, aceasta poate avea consecinţe nefavorabile pentru minor în caz el totuşi nu reuşeşte să o
achite. Conform alin. 5 art. 64 al Codului Penal, în caz de eschivare cu rea voinţă a condamnatului
de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată
poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu arest sau închisoare. Iar în cazul în care
condamnatul nu este în stare să plătească amenda, ceea ce se poate întâmpla frecvent în cazul

166
Комиссаров В. С., «Борьба с преступностью мерани уголовного права(понятие, сущность, содержание)»,
Москва 1989, стр. 50-51.

101
minorilor, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca
neremunerată în folosul comunităţii (alin. 7 art. 64 Cod Penal). În final, odată fiind aplicată amenda
faţă de minor, acesta riscă pedeapsa cu arestul, închisoarea sau munca neremunerată în folosul
comunităţii – pedepse mai aspre decât amenda. În situaţia în care judecătorul aplică amenda în
speranţa că aceasta va fi achitată de părinţii minorului, atunci însuşi faptul impunerii pedepsei
pierde din esenţă, deoarece minorul nu este responsabil pentru faptele sale. În plus, faptul dat
contravine cu principiul caracterului personal al răspunderii penale şi pedepsei, conform căruia
fiecare răspunde pentru faptele sale.
Deci, ca şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, amenda are o aplicabilitate extrem de restrânsă în cazul minorilor.
Munca neremunerată în folosul comunităţii. Marea majoritate a minorilor intervievaţi s-a
expus în favoarea ispăşirii pedepsei lor prin executarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii. Particularităţile acestui tip de pedeapsă o plasează pe poziţii net superioare în raport cu
alte pedepse pasibile a fi aplicate minorilor. Avantajul ei în promovarea reabilitării şi resocializării
minorului se resimte, în special, în raport cu pedepsele privative de libertate care au un efect opus,
dar sunt şi totodată cel mai frecvent aplicabile. Munca neremunerată în folosul comunităţii pare a fi
opţiunea cea mai adecvată, îndeosebi în cazul săvârşirii infracţiunilor contra societăţii în întregime,
care nu au o victimă bine determinată – huliganismul, deteriorarea sau degradarea bunurilor publice
etc.
Arestul şi închisoarea, fiind nişte pedepse privative de libertate, pot să-şi găsească
aplicabilitate şi eficienţă doar în cazuri de manifestare a unei conduite vădit criminale, cu înclinaţie
pronunţată şi stabilă antisocială, şi în cazuri de săvârşire a unor infracţiuni cu un grad de pericol
social sporit.
Arestul. Pedeapsa cu arestul, fiind aplicabilă doar minorilor începând cu vârsta de 16 ani,
este restricţionată în a fi aplicată de către instanţele judecătoreşti prin Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie din 12 noiembrie 1997, care recomandă excluderea din practica judiciară a
cazurilor de aplicare neîntemeiată, în cazul minorilor, a pedepsei privative de libertate pe termen
scurt, când, în conformitate cu legea penală, lor li se poate aplica o pedeapsă neprivativă de
libertate. Astfel, şi pedeapsa cu arestul se află practic sub semnul veto şi nu poate să-şi găsească
aplicare în sancţionarea minorilor.
Închisoarea. În multe cazuri nici săvârşirea repetată de infracţiuni nu justifică aplicarea
pedepselor privative de libertate, ceea ce se întâmplă însă extrem de frecvent în jurisprudenţa

102
Republicii Moldova. Săvârşirea infracţiunii repetate practic exclude posibilitatea aplicării unei alte
pedepse decât cea a închisorii (privativă de libertate).
Închisoarea rămâne şi unica pedeapsă care poate fi aplicată minorilor fără anumite restricţii
legale sau impedimente de ordin obiectiv legate de particularităţile de vârstă ale minorului, ceea ce
tocmai explică frecvenţa cu care aceasta se aplică de către instanţele judecătoreşti.
Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoarea în penitenciare
pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele penale şi gradul
prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.
Impactul/efectele detenţiei asupra minorilor. Observaţiile făcute, inclusiv în cazurile
investigate de echipele mobile IRP, confirmă reputaţia închisorii şi a locurilor de detenţie, în
general, ca fiind “universităţi ale crimei”. Condamnarea minorilor la privaţiune de libertate încă o
dată s-a dovedit a fi o opţiune însoţită de stigmat şi oprobriu considerabil din partea societăţii.
Recurgerea în cazuri de necesitate extremă la instituţionalizarea delincvenţilor minori apare ca una
dintre valorile de bază şi în Regulile de la Beijing. Conform acestui document, încarcerarea apare ca
ultimă soluţie, plasarea minorilor în instituţii tot timpul trebuie să fie o soluţie la care se apelează în
ultimul rând şi pentru un termen minim necesar.
Detenţia îndelungată a minorilor în penitenciar are urmări grave, care se manifestă la toate
nivelele ierarhice ale personalităţii. Chiar şi detenţia pentru scurt timp duce la schimbări importante
care vor pune baza formării unei persoane antisociale. Este vorba despre influenţa sistemului de
valori şi interese, care se produce, în primul rând, datorită aflării permanente într-un spaţiu închis şi
suferă schimbări calitative deoarece este oferit un spectru restrâns de valori în interiorul
penitenciarului. Observaţiile la momentul dat arată că, cu cât este mai mare termenul de detenţie a
minorilor în penitenciar, cu atât mai mult efort va fi necesar pentru recuperarea lor ulterioară.
Problemele psihosociale de bază determinate la minorii deţinuţi care au fost intervievaţi de
către echipele mobile ale IRP sunt următoarele:
- lipsa referinţei faţă de sistemul social de valori acceptate şi prezenţa permanentă a
sistemului antisocial;
- conformarea minorilor la valorile deţinuţilor pentru a evita marginalizarea şi batjocura în
cadrul acestor grupuri;
- epuizarea psihologică a copiilor deţinuţi determină situaţia de stres continuu;
- starea de imposibilitate de a influenţa o situaţie determină statornicirea
comportamentului de “Neajutorare învăţată”, acest comportament, învăţat într-o situaţie,
fiind generalizat asupra celorlalte situaţii de viaţă. Chiar şi în caz de reîntoarcere în

103
 mediul social normal, personalitatea minorului va fi caracterizată şi determinată de
pasivitate şi apatie socială.
Mulţi dintre tinerii veniţi în instituţiile de detenţie sunt deja serios prejudiciaţi din punct de
vedere moral, în aceste instituţii ei urmând a fi prejudiciaţi şi mai mult. Aceşti tineri s-au pomenit la
marginea societăţii, care s-a “jucat” cu procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii lor. În
consecinţă, tinerii au deviat de la cerinţele considerate acceptabile din punctul de vedere al
societăţii.
Mulţi din tinerii intervievaţi nu doresc să fie consultaţi, sfătuiţi. Ei nu doresc să audă
părerea unui specialist sau profesionist cu privire la necesităţile lor, referitor la ceea ce ei trebuie să
facă sau cum să facă să-şi schimbe situaţia. Mulţi dintre ei şi-au modelat deja o “apărare” în jurul
lor, ca şi cum acesta ar fi singurul lucru util de împrumutat de la societate, pe care ei o privesc ca
ostilă şi antagonistă.
Timpul aflat în detenţie nu este completat cu activităţi care ar contribui la viitoarea
reintegrare a minorului în societate. Nu au aplicare şi nu se dezvoltă programele care ar răspunde
necesităţilor minorilor, care i-ar aduna pe grupe de interese şi i-ar antrena în unele activităţi. Cei
mai problematici tineri în conflict cu legea nu fac obiectul unui lucru individual din partea
specialiştilor.
Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În condiţiile unui
asemenea cadru punitiv extrem de sărac în posibilităţi de a-i fixa unui minor o pedeapsă alternativă
la detenţie, situaţie în care închisoarea practic rămâne unica opţiune lăsată la dispoziţia
judecătorului de către legiuitor şi care poate fi asimilată cu un vid în legea penală, instanţele de
judecată explorează destul de activ posibilităţile oferite de art. 90 al Codului Penal “Condamnarea
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei”, care poate fi privită ca o formă specifică de
liberare de pedeapsă.
Informaţia prezentată de echipele mobile ale IRP atestă aplicarea închisorii, precum şi a
condamnării condiţionate drept pedepsele cele mai frecvent aplicabile minorilor atât în vârstă de 14-
16 ani, cât şi între 16 şi18 ani.
Aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o practică
justificată a instanţelor judecătoreşti în sancţionarea minorilor, în condiţiile unui cadru legal punitiv,
care nu oferă practic o altă opţiune, cu excepţia închisorii. Cu toate acestea, lacunele legale ale
acestei metode de pedepsire sunt evidente. Instanţa de judecată dispune “neexecutarea pedepsei
aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune
şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat”, datorită
lipsei unei prevederi exprese în alin. 6 art. 90 Cod Penal “Obligaţiile pe care le poate impune

104
condamnatului instanţa în cazul condamnării condiţionate.” Instanţa nu-l poate obliga pe
condamnatul minor să urmeze un curs de formare, instructiv sau educativ, în cadrul căruia
specialiştii să-i explice minorului ce înseamnă purtare exemplară, în ce constă răul pe care l-a
comis minorul, de ce fapta sa nu este bună şi prin ce se deosebeşte binele de rău. Aceasta ar
însemna respectarea dreptului minorilor de a fi informaţi despre ceea ce au săvârşit, drept care a
rămas neglijat în toate cazurile monitorizate de echipele mobile ale IRP de aplicare a condamnării
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei minorilor aflaţi în instituţiile de detenţie.
1

În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un domeniu

de interes pentru jurişti, asistenţi sociali, psihologi, pedagogi. În ultimii ani, e în curs de desfăşurare
procesul de reformare a justiţiei juvenile.
În acest context o atenţie deosebită se acordă instituţiei penitenciare ca mijloc de reeducare
şi reinserţie socială a minorilor delincvenţi. Evident, consecinţele negative ale privării de libertate în
adolescenţă nu pot fi neglijate. Din aceste considerente organizaţiile internaţionale încurajează în
cazul minorilor pedepsele nonprivative, alternative detenţiei (Standardele minime ONU pentru
administrarea justiţiei juvenile, Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate).
Pedepsele nonprivative oferă adolescentului şansa de a-şi continua studiile, de a menţine
relaţiile cu familia, de a participa la viaţa comunităţii şi de a acumula experienţă socială. De notat că
doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decât detenţia, se
aplică sentinţa cu privaţiunea de libertate, ţinând cont de principiul “ultimei soluţii” şi al “celui mai
169
scurt timp posibil”.
Unul dintre ultimele studii privind sănătatea mentală a deţinuţilor (“Le Monde”, 08.12.2004)
a fost efectuat sub conducerea profesorului biostatistician Bruno Falissard, şi a profesorului
psihiatru Frederic Rouillon, în colaborare cu Direcţia generală a sănătăţii şi Administraţia
penitenciarelor din Franţa. Acest studiu a cuprins un eşantion de aproape o mie de deţinuţi din 23 de
instituţii penitenciare, eşantion reprezentativ pentru populaţia dată.
Cifrele impresionează: 56 % dintre subiecţii studiului suferă de tulburări anxioase, 47% –
de tulburări depresive, 34% sunt dependenţi de droguri sau alcool (inclusiv toxicomanii), 24% au
tulburări psihotice. Studiul constată un risc suicidar pentru 40% dintre deţinuţi.
Chiar dacă fiecare deţinut trăieşte privarea de libertate în felul său, există multe lucruri
comune în aceste ţări. Pentru a elucida situaţia psihosocială a minorilor din mediul penitenciar în
Republica Moldova, a fost efectuat un studiu de către IRP, care a avut drept scop să determine

169
IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de monotorizare”, Chişinău, 2005,
pag. 20-22.

105
gradul de adaptare psihosocială, incidenţa stărilor depresive şi anxioase, prezenţa unor trăsături de
personalitate accentuate la 45 de minori cu vârste cuprinse între 16 şi 21 de ani, deţinuţi în
Penitenciarul pentru minori din orăşelul Lipcani. Minorii au completat un şir de teste şi chestionare,
care au permis studierea stărilor şi trăsăturilor psihologice.
Studiul a arătat următoarele: 80% dintre deţinuţii testaţi nu manifestau nici o stare depresivă,
iar 20% – o uşoară depresie reactivă sau de natură nevrotică.
Există mai mulţi factori care puteau influenţa acest rezultat. Starea psihologică a mai multor
deţinuţi s-a îmbunătăţit ca urmare a amnistiei din decembrie 2004. Presupunem că s-au destrămat
unele grupuri de presiune şi s-au diminuat efectele negative ale fenomenului de supraaglomerare a
penitenciarului. Tot pe parcursul anului 2004 în penitenciar au fost angajaţi doi psihologi şi un
asistent social, care prin activităţile desfăşurate au influenţat pozitiv starea psihologică a deţinuţilor.
Starea depresivă a minorilor deţinuţi se asociază deseori cu un nivel înalt de anxietate care
reprezintă stări de nelinişte, tensiune, teamă inexplicabilă legată de presupunerea unui pericol
iminent sau a unui insucces. În ceea ce priveşte nivelul anxietăţii reactive, minorii deţinuţi în
penitenciarul Lipcani au prezentat următoarele rezultate: 46,6% au manifestat anxietate reactivă
redusă, 42,2% – anxietate reactivă moderată, 11,2% – anxietate reactivă înaltă. Aceiaşi subiecţi
testaţi au manifestat următorul nivel de anxietate stabilă: 4,5% – anxietate stabilă redusă, 35,5% –
anxietate stabilă moderată, 60% – anxietate stabilă înaltă.
Ulterior a fost studiată personalitatea fiecărui minor cu ajutorul Inventarului multifazic de
personalitate Minnesota (MMPI). În urma studiului au rezultat următoarele date: 71,1% dintre
subiecţii examinaţi au înregistrat cote înalte, respectiv pentru scala Depresie – 20%, pentru scala
Deviaţiei psihopatice – 31,1%, pentru scala Paranoie – 53,3%, pentru scala Schizoidie – 26,6% şi
pentru scala Hipomanie – 26,6%. Coeficientul mediu de adaptare socială este de numai 44,32%.
În aceste condiţii, considerăm oportună aplicarea măsurilor educative faţă de minorii
delincvenţi. Din aceste considerente, în cele ce urmează vom examina instituţia probaţiunii şi a
muncii în folosul comunităţii, precum şi efectele acestora asupra minorilor. 170 2

§ 2. Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în Republica Moldova

Reacţia socială faţă de criminalitate de-a lungul timpului a cunoscut câteva forme de
manifestare, care s-au conturat sub forma modelului represiv, preventiv şi curativ. Toate aceste
modele au contribuit la formarea unor tendinţe noi ale reacţiei sociale.

170
IRP, UNICEF, “Justiţia Juvenilă”, Buletin informativ, Chişinău, 2005, pag. 13-15.

106
 Conform doctrinelor criminologice, o tendinţă nouă a reacţiei sociale o reprezintă tendinţa
moderată, care abordează problematica prevenirii şi combaterii criminalităţii, într-o manieră
structurală, sistematică, apreciind că reducerea diferenţei sociale, economice şi culturale dintre
indivizi este de natură să contribuie la o mai mare implicare a cetăţenilor la soluţionarea
problemelor comunităţii din care fac parte.
În acest context, o instituţie relativ nouă care propagă ideea tendinţei moderate o reprezintă
probaţiunea. Sub aspect etimologic, termenul probaţiune provine din latinescul probatio – perioadă
de încercare. Astfel, acei condamnaţi care au demonstrat de-a lungul perioadei stabilite dorinţa de a
se schimba, prin îndeplinirea condiţiilor impuse, sunt iertaţi şi eliberaţi.
X. Ulianovschi defineşte probaţiunea drept o modalitate de intervenţie prin activităţi cu
fundament sociopedagogic, caracterizate printr-o combinaţie între supraveghere şi asistenţă.
Aceasta urmează a fi aplicată delincvenţilor. Probaţiunea este selecţionată în funcţie de
personalitatea lor criminologică, scopul principal fiind acela de a oferi subiectului posibilitatea de a-
şi modifica atitudinea faţă de viaţa în societate şi de a se reintegra în mediul social, la libera sa
dorinţă şi fără riscul de a încălca din nou norma penală. 3
171

Aceeaşi definiţie o regăsim şi la L. Fiscuci, care menţionează faptul că probaţiunea, fiind o

sancţiune comunitară reglementată ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de libertate,
reprezintă o modalitate de sancţionare a infractorilor, cu un pronunţat caracter sociopedagogic,
caracterizată printr-un echilibru între supravegherea şi asistenţa psihosocială în comunitate a
persoanelor care au încălcat legea penală. 172
Secţiunea a II-a a Legii Republicii Cehe cu privire la Serviciul de probaţiune prevede
organizarea şi executarea supravegherii infractorului, a persoanei învinuite sau condamnate,
monitorizarea executării pedepsei nonprivative de libertate, inclusiv a obligaţiunilor şi restricţiilor
stabilite, monitorizarea comportamentului persoanei condamnate pe durata probaţiunii prin
suspendarea de la detenţie, de asemenea, acordarea de asistenţă individuală infractorilor şi
orientarea acestora spre un mod de viaţă corect, pentru a întruni condiţiile stabilite de instanţa de
173
judecată sau de procuror; prin urmare, remedierea relaţiilor legale şi celor sociale afectate.
5

Art. 2 al Legii Republicii Moldova cu privire la probaţiune (proiect) stipulează următoarele:

„Prin probaţiune se înţelege organizarea şi executarea supravegherii şi monitorizării

171
Ulianovschi X., “Probaţiunea: alternative la detenţie”, Chişinău, 2004, pag. 2.
172
“Implementarea probaţiunii presentinţiale şi a muncii neremunerate în folosul comunităţii pentru minori în Republica
Moldova”, Conferinţa de evaluare, Chişinău, 2004, pag.64.
173
Legea Republicii Cehia, nr. 257 din 14.07.2002 cu privire la Serviciul de probaţiune şi mediere, pag. 4.

107
comportamentului persoanei învinuite, inculpate sau condamnate, acordarea de asistenţă individuală
şi orientarea acestei persoane spre un mod de viaţă corect”. 174 6

În funcţie de etapa la care se află procesul de justiţie, distingem trei tipuri de probaţiune,
respectiv probaţiunea presentinţială, sentinţială şi postsentinţială. Aceasta din urmă se ghidează de
următoarele principii:
• Conform principiului intervenţiei oportune, pentru a asigura o reacţie eficace la
infracţionalitate şi pentru a se obţine succese în intervenţia cu infractorul, consilierul de
probaţiune trebuie să aibă acces la infractori în toate fazele procesului penal.
• Principiul normalizării. Condiţiile asigurate infractorilor trebuie să corespundă condiţiilor
asigurate persoanelor aflate în afara sistemului de justiţie penală.
• Principiul ajutorului imediat. Ofiţerul de probaţiune trebuie să ia în primire cazul cât mai
curând posibil, de regulă, până la 5 zile de la momentul pronunţării sentinţei de condamnare, în
vederea executării.
• Principiul apropierii. Se urmăreşte ca distanţa dintre client şi consilierul de probaţiune să fie
cât mai mică, atât geografic, cât şi psihologic. Acest principiu se aplică şi în legătură cu distanţa
dintre client şi familia acestuia.
• Principiul continuităţii are drept scop minimizarea întreruperii contactului cu comunitatea
pe durata executării pedepsei.
• Principiul coordonării subliniază necesitatea intensificării colaborării dintre diverse
instituţii şi birouri atât la nivel naţional, cât şi local.
• Principiul minimei intervenţii, conform căruia nu trebuie utilizată mai multă forţă şi
constrângere decât este necesar. 7
175

Este îmbucurător faptul că principiile menţionate anterior şi-au găsit reflectare şi în Art. 5 al
Legii Republicii Moldova cu privire la probaţiune (proiect), şi anume: sprijinirea şi încurajarea
periodică a persoanelor supravegheate, asistate şi consiliate în vederea reintegrării lor în societate şi
în vederea asumării responsabilităţii propriilor acţiuni prin formarea unei atitudini corecte faţă de
munca, ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.
Suntem de părerea că formularea “sprijinirea şi încurajarea periodică” vine în contradicţie cu
principiul apropierii şi cel al intervenţiei oportune. Din această cauză optăm pentru înlăturarea
noţiunii “periodică” din contextul dat. Respectiv se va citi “sprijinirea şi încurajarea persoanelor
supravegheate, asistate şi consiliate în vederea reintegrării lor în societate, precum şi în vederea

174
Legea Republicii Moldova (proiect) cu privire la probaţiune.
175
Ulianovschi X. “Probaţiunea: alternative la detenţie”, Chişinău, 2004, pag. 4-5.
asumării responsabilităţii propriilor acţiuni prin formarea unei atitudini corecte faţă de muncă,
ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială”.
Amintim că principiile generale ale probaţiunii sunt:
• Principiul ajutorului imediat, apropierii şi oportunităţii asistenţei persoanei
supravegheate;
• Principiul implicării şi atragerii comunităţii în procesul de reintegrare socială şi
supraveghere a infractorilor;
• Principiul diferenţierii şi individualizării activităţii de probaţiune;
• Principiul confidenţialităţii dosarului personal de reintegrare socială.
Salutăm decizia legiuitorului de a stipula confidenţialitatea dosarului personal de reintegrare
socială drept un principiu aparte, acest lucru fiind stipulat şi de Regulile şi standardele minime ale
administrării justiţiei juvenile (Regulile de la Beijing) adoptate de Adunarea Generală prin
Rezoluţia 40/33 din noiembrie 1985.
Astfel, art. 8.1 subliniază importanţa protejării dreptului minorului la viaţa particulară:
“Dreptul minorului la protejarea vieţii sale particulare poate fi respectat în toate stadiile în scopul de
a fi evitată cauzarea de daune printr-o publicitate iniţială şi prin încadrarea penală”. Tinerii sunt
sensibili, în special, la încadrarea penală. Cercetările criminologice din acest domeniu au
demonstrat efectele periculoase rezultate din faptul că tinerii sunt odată şi pentru totdeauna încadraţi
în categoria delincvenţilor sau criminalilor.
Art. 8.2 arată că tinerii trebuie protejaţi de efectele nocive ale publicării în presă a unor
informaţii referitoare la problema acestora (spre ex. numele delincvenţilor aflaţi în prevenţie sau
condamnaţi): “Nu trebuie publicată nici o informaţie care să poată duce la identificarea
delincventului juvenil”. Trebuie respectat şi protejat interesul individului, fapt menţionat în art. 21
”Arhivele”:
21.1. Arhivele privind tinerii delincvenţi trebuie să fie considerate strict confidenţiale şi fără
putinţă de legătură cu o terţă parte. Accesul la aceste arhive se limitează numai la persoanele
autorizate în mod expres.
21.2. Nu se va putea face caz de antecedentele unui tânăr delincvent în urmările ulterioare
ale adulţilor, urmări care implică acelaşi delincvent. 176 8

Instituţia probaţiunii este una relativ tânără pentru Republica Moldova, de aceea este cazul
să ne întrebăm: care sunt originile acesteia?

176
Regulile şi standardele minime ale administrării justiţiei juvenile (Regulile de la Beijing) adoptate de Adunarea

109
Generală a ONU, prin Rezoluţia 40/33 din noiembrie 1985, pag. 34-41.

109
 Începuturile probaţiunii se găsesc în cadrul sistemului de drept anglo-saxon, în Legea
Justiţiei de Pace din 1361, care pentru prima dată în istorie a reglementat institutul suspendării
pronunţării hotărârii de condamnare. Este evident că probaţiunea a fost rezultatul unei succesiuni de
fenomene prin care s-a manifestat dorinţa de umanizare a justiţiei, precum şi spiritul novator şi
avangardist al unor judecători care, în cadrul sistemului common-wealth, dispuneau de o autoritate
absolută.
Alte informaţii cu privire la originile probaţiunii se întâlnesc în sec. al XIX-lea, atunci când
misionarii care activau pe lângă tribunalele poliţiei (1876) i-au convins pe judecători să le
încredinţeze spre îndreptare anumiţi delincvenţi, în special pe aceia care aveau probleme cu
consumul de alcool. Conform opiniei misionarilor, consumul de alcool reprezenta principala cauză
a delincvenţei, interdicţia consumului de alcool fiind, de altfel, principala obligaţie stabilită în
sarcina condamnaţilor.
Dacă la început în Anglia sistemul probaţiunii a funcţionat în mod empiric, ulterior, în
anul
1878, acesta a fost instituţionalizat prin lege (First Offenders Act), în care se prevedea că, pe durata
termenului de probă, în care pronunţarea sentinţei este suspendată, inculpatul este obligat la o
anumită conduită şi pus sub supravegherea unor persoane de încredere care aveau datoria de a-1
informa pe judecător cu privire la comportamentul acestuia.
Un pas important în dezvoltarea probaţiunii în această ţară 1-a constituit apariţia în anul 1907
a Legii probaţiunii infractorilor (Probation of Offenders Act), care a statuat dreptul judecătorilor de
a angaja o serie de persoane pentru a supraveghea, a asista şi a se împrieteni cu infractorii plasaţi
sub supravegherea lor. Acest act normativ stabilea, de asemenea, şi condiţiile pe care trebuia
să le îndeplinească supraveghetorul, act care mai constituie, cu toate amendamentele făcute, baza
legală pentru angajarea ofiţerilor de probaţiune, în special în Republica Irlanda.
Anul 1948 a reprezentat un moment de răscruce în istoria serviciilor de probaţiune din
Anglia şi Ţara Galilor, prin apariţia Legii justiţiei penale (Criminal Justice Act), lege ce a stabilit
cadrul operaţional al serviciilor şi care este în vigoare şi în prezent în cele două regiuni istorice ale
Marii Britanii.
În Anglia şi Ţara Galilor serviciile de probaţiune sunt plasate sub tutela Ministerului de
Interne (Home Office), în timp ce administrarea fondurilor şi monitorizarea la nivel naţional sunt
realizate de către Inspectoratul de Probaţiune al Maiestăţii Sale (Her Majesty's Inspectorate of
Probation).
La nivel teritorial, serviciul de probaţiune din Anglia şi Ţara Galilor este organizat în 56 de
regiuni care, în general, se suprapun cu regiunile stabilite prin organizarea administrativă, excepţie

110
făcând Londra, împărţită în şase regiuni de probaţiune, precum şi regiunile North Walcs şi
Northumbrie, acoperite de o singură regiune de probaţiune.
Fiecare serviciu de probaţiune se află în subordinea unui Comitet de Probaţiune (Probation
Committee), alcătuit din magistraţi şi cel puţin un judecător de la Tribunalul Regal (Crown Court),
în cadrul acestuia fiind cooptaţi, pe baza unor criterii stricte, membrii marcanţi ai comunităţii locale,
precum şi specialişti în domeniul muncii sociale.
Serviciile regionale de probaţiune sunt conduse de un şef de serviciu (Chief Probation
Officer), direct răspunzător de funcţionarea serviciului în faţa Comitetului, fiind ajutat în regiunile
mari de un adjunct (Deputy Chief Officer).
În Statele Unite ale Americii, apariţia probaţiunii a fost determinată de profundele
modificări care au avut loc, la sfârşitul secolului al XlX-lea, în cadrul justiţiei britanice, dreptul
englez având în acea perioadă o puternică influenţă asupra celui american.
În anul 1878, statul Massachusetts a fost primul stat nord-american care a adoptat o lege în
domeniul probaţiunii, care prevedea, printre altele, dreptul primarului de a angaja primul ofiţer de
probaţiune.
Ulterior, până în anul 1900, alte câteva state au adoptat legi privind probaţiunea, deşi au
existat şi numeroase alte state care aplicau această instituţie, prin similitudine, fără a avea o lege
în acest sens, în aceeaşi perioadă producându-se şi ample reforme ale sistemului penitenciar, ca
urmare fiind constituite o serie de asociaţii în domeniu.
În anul 1938 a fost adoptată Legea federală privind delincvenţa juvenilă, prin care
probaţiunea poate fi aplicată atât infractorilor minori, cât şi adulţilor. Probaţiunea a apărut şi s-a
dezvoltat în mod similar şi în alte state ale Common wealth-ului, cum ar fi: Australia, Noua
Zeelandă, Canada, Africa de Sud etc.
În Olanda, în anul 1823 a fost înfiinţată, pe baza unei iniţiative non-guvernamentale,
Societatea Olandeză pentru Ameliorarea Morală a Deţinuţilor, care avea ca principal obiectiv
asistenţa persoanelor care au comis infracţiuni.
Activând aproximativ un secol şi jumătate, această societate este socotită de majoritatea
specialiştilor ca temelie a actualului Serviciu de probaţiune olandez.
La începutul secolului al XX-lea, pe lângă alte activităţi înregistrate de societatea olandeză,
în domeniul social evidenţiindu-se îndeosebi o serie de organizaţii şi asociaţii de factură religioasă,
au avut loc şi acţiuni specifice probaţiunii. Printre cele mai reprezentative asociaţii putem
menţiona Clinica Olandeză pentru dezalcoolizare, înfiinţată în anul 1909, Organizaţia Catolică de
Probaţiune, fondată în anul 1916, precum şi Organizaţia Protestantă de Probaţiune, fondată în anul
1928. Încă din anul 1948, devenind conştient de utilitatea probaţiunii în prevenirea şi reducerea
criminalităţii,
111
guvernul olandez a creat cadrul legislativ necesar pentru instituţionalizarea acestei activităţi. Totuşi,
abia în anul 1976, ia fiinţă, la nivel naţional, Asociaţia Generală pentru Probaţiune şi Asistenţă
Postpenală prin unificarea Societăţii Olandeze pentru Ameliorarea Morală a Deţinuţilor, a
Organizaţiei Catolice de Probaţiune, a Organizaţiei Protestante de Probaţiune şi a Asociaţiei Mijers,
o asociaţie ce se ocupă exclusiv de infractorii cu tulburări psihice. Serviciul de Probaţiune din
Olanda are în prezent un caracter mixt, aproximativ 90% din ofiţerii de probaţiune fiind angajaţi ai
unor instituţii private, a căror activitate este subvenţionată şi controlată de către statul olandez.
Organizaţiile de probaţiune şi asistenţă postpenală se implică în toate fazele procesului
penal, începând cu momentul instrumentării cauzei, al judecării şi condamnării, precum şi după
executarea pedepsei.
Principalele obiective ale Serviciului de Probaţiune din Olanda sunt promovarea
integrării şi reintegrării în societate a celor care au fost condamnaţi conform legii penale.
În Danemarca, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe fundalul schimbării
mentalităţilor cu privire la scopul pedepsei, care nu mai era privită ca un scop în sine, se acorda
o mai mare atenţie efectelor sale, respectiv reintegrării sociale a infractorilor. Aceasta, evident, se
datora tot existenţei a numeroase asociaţii şi organizaţii care se ocupau de asistenţa persoanelor
liberate din penitenciare. În anul 1951 a avut loc comasarea tuturor organizaţiilor de ajutorare a
foştilor deţinuţi într-o organizaţie privată, de nivel naţional, Organizaţia Daneză de Binefacere,
care era finanţată parţial din fonduri publice, aflându-se într-o cooperare permanentă cu
Administraţia închisorilor.
Aceleaşi idei novatoare de umanizare a justiţiei care au cuprins întreaga Europă la sfârşitul
secolului al XlX-lea s-au manifestat şi în cadrul societăţilor belgiene şi franceze.
Astfel, în Belgia, prin Legea Le Jenue din anul 1888, a fost introdusă în dreptul penal
instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei. Ea avea aplicabilitate asupra delincvenţilor
primari, condamnaţi la pedepse de scurtă durată, cu scopul de a evita contactul cu mediul carceral şi
de a-i stimula să-şi modifice comportamentul.
Aceeaşi instituţie a fost introdusă şi în Franţa, în anul 1891, prin Legea Berenger, astfel
creându-se premisele pentru apariţia probaţiunii moderne franceze. Ulterior, în anul 1953, s-au
efectuat o serie de experimente la nivelul câtorva tribunale corecţionale, pentru ca în anul 1957, prin
modificarea Codului Penal şi de procedură penală francez, să fie introdusă instituţia suspendării
sentinţei cu supunere la probă. Totodată, au fost înfiinţate comitetele de probaţiune şi asistenţă
pentru liberaţi, care au funcţionat până în anul 1999, când au fost unite cu serviciile socioeducative
din penitenciare. Dacă, iniţial, în domeniul executării pedepselor în comunitate acestea aveau doar
sarcina de a controla modul de îndeplinire a obligaţiilor impuse, de-a lungul timpului atât

112
organizarea, cât şi atribuţiile acestor comitete au fost adaptate permanent la noile realităţi şi cerinţe
de înfăptuire a justiţiei penale.
În Franţa, sistemul de probaţiune a fost introdus în legislaţie la 31.12.1957. El
instituia suspendarea sentinţei cu supunere la probă şi înfiinţa Comitetele de Probaţiune şi
Asistenţă pentru Liberaţi (CPAL). Aceste comitete se aflau sub tutela Administraţiei Penitenciare,
structură distinctă în cadrul Ministerului Justiţiei.
Prin Decretul nr. 276 din 13 aprilie 1999, modificarea Codului de procedură penală francez
şi înfiinţarea Serviciilor Penitenciare de Inserţie şi Probaţiune s-a realizat reforma sistemului
execuţional prin unificarea, la nivel departamental, a celor două categorii de servicii într-o unitate
administrativă unică.
În prezent, instituţia probaţiunii este reglementată de legislaţia majorităţii absolute a ţărilor din
Europa, America de Nord şi cea de Sud, Australia etc. 177 9

Instituţia probaţiunii a început să se dezvolte în România relativ recent (1996) ca urmare a

conştientizării, de către factorii de drept, a necesităţii reformei sistemului execuţional penal – în
sensul extinderii pedepselor neprivative de libertate şi acordării unei mai mari importanţe acestora
în procesul de individualizare a pedepsei – pe de o parte, precum şi a necesităţii reducerii populaţiei
penitenciare, pe de altă parte. Astfel, pe lângă Penitenciarul Arad a fost iniţiat în anul 1996 un
program de aplicare experimentală a elementelor de probaţiune.
Rezultatele obţinute în cadrul proiectului-pilot de la Arad au creat premisele înfiinţării prin
ordinul Ministerului Justiţiei a încă 10 centre experimentale de probaţiune în opt judeţe ale ţării şi în
municipiul Bucureşti, cu deschidere comunitară, coordonate de către Serviciul de Probaţiune din
Ministerul Justiţiei (înfiinţat în septembrie 1988).
Elaborarea legislaţiei în domeniul probaţiunii a cunoscut un proces îndelungat de modificări
şi completări, dar încă de la prima formă a proiectului s-a prevăzut ca serviciile de probaţiune să fie
organizate ca structuri independente, subordonate unei Direcţii de Probaţiune din cadrul
Ministerului de Justiţie.
La 16.01.2001 a avut loc concursul pentru ocuparea funcţiilor de consilier pe probleme de
reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere şi de şef serviciu, fiind declaraţi admişi 110
candidaţi. În luna septembrie a aceluiaşi an au fost organizate serviciile de reintegrare şi
supraveghere în 27 de judeţe.
Conform dispoziţiilor O. G. 92/2000 de la această dată, centrele experimentale de probaţiune
şi-au încetat activitatea. Un an mai târziu Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere s-au

177
IRP, Ghidul Consilierului de probaţiune, Chişinău, 2004, pag. 5-8.

113
extins la nivel naţional, în prezent pe lângă fiecare tribunal din ţară existând câte un astfel de
serviciu.
Republica Moldova se află în proces de reformare a sistemului de justiţie penală. Astfel, în
2001 în cadrul Institutului de Reforme Penale a fost instituit un grup de lucru în domeniul
alternativelor la detenţie. Au fost identificate ca fiind oportune pentru Republica Moldova:
probaţiunea, medierea şi munca în beneficiul comunităţii.
Iniţial probaţiunea (supravegherea din partea comunităţii şi reintegrarea socială a
infractorilor) era examinată în contextul general al alternativelor, însă, pe măsura promovării
activităţilor, aceasta obţinea un caracter tot mai distinct.
În iunie 2003, la solicitarea Institutului de Reforme Penale, a fost format un grup de experţi
internaţionali (doi din Marea Britanie, doi din România şi doi din Republica Moldova) în vederea
desfăşurării unei Misiuni de Evaluare a Necesităţilor ce urmează să răspundă la următoarele
întrebări:
Este posibilă implementarea probaţiunii în Moldova şi se doreşte implementarea ei?
S-a răspuns că în Republica Moldova rolul probaţiunii poartă un caracter pozitiv existând
un context viabil pentru implementarea acesteia.
Care este modalitatea de elaborare şi implementare a probaţiunii?
Misiunea de Evaluare a Necesităţilor este de părerea că probaţiunea trebuie elaborată şi
implementată pentru minori şi adulţi separat. Astfel, pentru adulţi este necesar un sistem de
probaţiune, iar pentru minori – un sistem de Resocializare şi Reintegrare, ambele urmând a fi
elaborate în evoluţie, pornind de la structurile şi resursele disponibile la moment. Modalitatea
conform căreia se va crea şi implementa imediat un sistem clar formulat de probaţiune sau de
Resocializare şi Reintegrare nu este varianta optimă, mai indicată fiind elaborarea “treptată” a
întregului mecanism.
Care din strategii este viabilă pentru dezvoltarea probaţiunii în Moldova?
Misiunea de Evaluare a Necesităţilor are ferma convingere că responsabilitatea pentru
elaborarea şi implementarea unei strategii viabile este de resortul Guvernului. O asemenea strategie
nu poate fi impusă din afară, ci dimpotrivă, trebuie să fie formulată şi dirijată de cei care în ultimă
instanţă poartă răspundere pentru implementarea ei 178 10

Amintim că la 12.06.2003 au intrat în vigoare dispoziţiile noului Cod Penal şi ale noului
Cod de Procedură Penală, care se remarcă printr-o reglementare extrem de suplă a alternativelor la

178
Raportul Misiunii de Evaluare “Implementarea probaţiunii în Republica Moldova: realităţi şi perspective” (16-19
iulie 2003), pag. 2-13.
detenţie, încă din faza de urmărire penală, precum şi prin crearea unui sistem sancţionator
preponderent educativ pentru minori. Noile instituţii, precum medierea în cazurile penale, schema
de repartiţii şi compensaţii acordate victimelor pentru daunele materiale suferite, precum şi munca
neremunerată în folosul comunităţii reprezintă doar câteva exemple în acest sens.
Aceste noi prevederi se grefează pe necesitatea transpunerii dreptului comunitar în legislaţia
naţională, pe de o parte, iar pe de altă parte, politica penală a statului este orientată spre crearea unor
alternative reale la pedeapsa închisorii, în vederea evitării costurilor şi consecinţelor negative ale
încarcerării excesive.
Aceste preocupări naţionale de introducere a alternativelor la închisoare sunt în concordanţă
cu Recomandările şi Rezoluţiile Consiliului Europei, şi anume:
Recomandarea 914 (1981), care defineşte ca principiu de bază al politicii penale “înlocuirea,
pe cât posibil, a pedepsei închisorii de scurtă durată cu alte măsuri care au aceeaşi
eficienţă”;
Rezoluţia 3, “Criza economică şi infracţională”, a Conferinţei a XIII-a a Miniştrilor de
Justiţie din Europa (1982), prin care au fost reliefate efectele negative ale crizelor economice
asupra bunei funcţionări a sistemului justiţiei penale;
Rezoluţia 76 (10), “Alternative la pedeapsa închisorii”, prin care guvernelor statelor-
membre ale Consiliului Europei li s-a cerut să nu precupeţească nici un efort în dezvoltarea
alternativelor existente, precum probaţiunea şi sancţiunile pecuniare, şi să studieze
posibilitatea introducerii unor variante noi alternative la închisoare, cu luarea în considerare
în mod special a implicării comunităţii în procesul de resocializare a infractorilor.
Recomandarea nr. R (92) 16 referitoare la Regulile Europene asupra sancţiunilor aplicate
în comunitate, prin care guvernelor statelor-membre li se recomandă să se inspire în
legislaţia şi practica lor internă din principiile reţinute în textul Regulilor Europene, cu
scopul de a le pune în aplicare în mod progresiv;
Recomandarea nr. R (2000) 22 referitoare la implementarea Regulilor Europene privind
măsurile şi sancţiunile comunitare, adoptate în 1992, considerându-se că aceste măsuri şi
sancţiuni reprezintă mijloace importante de luptă împotriva criminalităţii şi că ele evită
efectele negative ale închisorii;
Rezoluţia 40/33 din 1985 – Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la
administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), care reliefează importanţa
resocializării minorilor delincvenţi în societate, plecând de la particularităţile
biopsihosociale ale acestei categorii de persoane, precum şi de la impactul negativ al
mediului carceral asupra personalităţii acestora;
 Regulile Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la măsurile neprivative de libertate
(Regulile de la Tokyo) 45-110 din 1990, bazate pe principiul respectării drepturilor
persoanelor aflate în conflict cu legea, pe finalitatea pedepsei, şi luând în considerare
creşterea populaţiei carcerale şi supraaglomerarea penitenciarelor, vizează încurajarea
comunităţii de a participa mai activ la realizarea actului de justiţie şi, în special, la
tratamentul delincvenţilor, în vederea dezvoltării simţului de responsabilitate faţă de
societate;
Rezoluţia 45/112 din 1998 – Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei
Juvenile (Principiile de la Riyadh) reliefează importanţa concentrării acţiunilor statelor-
membre în vederea eficientizării eforturilor naţionale în domeniul protecţiei şi ocrotirii
minorilor şi tinerilor, prin diminuarea factorilor criminogeni şi prin consolidarea
intervenţiilor statale în asigurarea socializării (resocializării) acestora.
Atenţionăm asupra faptului că legislaţia naţională nu reglementează detaliat instituţia
probaţiunilor (mai ales cadrul instituţional), însă cadrul legal, care oferă posibilitatea de a aplica
probaţiunea în cauzele penale, este adoptat.
Astfel, probaţiunea poate fi aplicată în cazurile liberării de răspundere penală prevăzute în
capitolul VI Cod Penal, respectiv:
Art. 54 – Liberarea de răspundere penală a minorilor.
Persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima dată o infracţiune uşoară
sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu prevederile procedurii
penale dacă s-a constatat că este posibilă corectarea ei fără a fi supusă răspunderii penale.
Persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu alin. (1), li se pot aplica măsurile de
constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art. 104 Cod Penal.
Art. 93 – Liberarea de pedeapsă a minorilor.
Minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave pot fi
liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se va constata că scopurile pedepsei pot fi
atinse prin internarea lor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie
curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ,
prevăzute de art.104.
Art. 475 CPP al RM – Circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii.
În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, în afară de
circumstanţele prevăzute în art. 96, urmează a se stabili:
– Vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);
 – Condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală,
volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi
necesităţile lui;
– Influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;
– Cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii.
În cazul când se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o
boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de săvârşirea
actului.
Pentru a se stabili aceste circumstanţe, vor fi ascultaţi părinţii minorului, învăţătorii,
educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica datele necesare, precum şi se va cere
efectuarea unei anchete sociale, prezentarea documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de
urmărire penală şi judiciare (alin. 2, art. 475 CPP al RM).
Art. 485 – Chestiunile ce urmează a fi soluţionate de instanţa de judecată la adoptarea
sentinţei în procesul unui minor.
La adoptarea sentinţei în procesul unui minor, în afară de chestiunile indicate în art. 385,
instanţa de judecată urmează să examineze posibilitatea liberării de pedeapsă penală a minorului în
conformitate cu dispoziţiile art. 93 Cod Penal sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de
către minor conform dispoziţiilor art. 90 Cod Penal.
În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de
învăţământ şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi cu aplicarea
măsurilor de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art. 104 CP, instanţa informează despre
aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra
comportării minorului condamnat.
Art. 156 al Codului DESDP al RM “Plasarea în câmpul muncii şi aranjarea traiului”:
„Persoana eliberată de executarea pedepsei este asigurată de către organele de administrare
locală, în măsura posibilităţii, cu lucru în conformitate cu specialitatea sa şi cu necesităţile sociale.
Minorul eliberat de executarea pedepsei, dacă are părinţi, este plasat în câmpul muncii de
către organele de autoadministrare locală.
Minorul eliberat de executarea pedepsei, dacă nu are părinţi, este repartizat, la nevoie, de
către comisia pentru minori la şcoala internat sau este dat în primire organului de tutelă şi curatelă”.
Invocând cele menţionate anterior, optăm pentru înfiinţarea instituţiei probaţiunii în RM, în
mod special în cazul minorilor şi, în mod inedit, pentru adoptarea Legii Republicii Moldova cu
privire la probaţiune.
 În cadrul modificărilor esenţiale ale legislaţiei penale şi ale pedepselor penale în lume,
promovarea alternativelor la detenţie a devenit o prioritate, de aceea prezintă interes, în opinia
noastră, şi referatele presentinţiale de evaluare psihosocială a minorilor:
Cazul I
Conţinut:
Introducere
Sursele de informaţii
Date privind persoana pentru care a fost solicitat
Referatul de evaluare
Date privind comportamentul inculpatului
Factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală a persoanei pentru care
a fost solicitat referatul de probaţiune
Perspectivele de reintegrare în societate
Introducere
În baza art. 100 CPP, avocatul С. V., baroul de avocaţi sect. Buiucani al mun. Chişinău, a
solicitat întocmirea referatului presentenţial de evaluare psihosocială a personalităţii minorului.
Direcţia Municipală pentru Protecţia Drepturilor Copilului în colaborare cu Institutul de
Reforme Penale a întocmit prezentul referat în corespundere cu art. 385 al. 1 (7) şi art. 475 al. 1.
Prenumele şi numele inculpatului:
T.C.
Vârsta:
16 ani
Fapta pentru care este inculpat:
Art. 179 al. 1; 195 al. 1 Cod Penal al RM (Violarea domiciliului şi însuşirea bunurilor în
proporţii mari şi deosebit de mari);
Data solicitării referatului:
12.05.2004
Referatul va fi examinat în şedinţa de judecată la data de:
26.05.2004
Prenumele /numele, funcţia consilierilor de probaţiune ce au întocmit referatul:
Vitalie Popa – asistent social
Rodica Moraru-Chilimar – psiholog
Sursele de informaţii
interviu cu Т. С., inculpata, în Izolatorul de Arest Preventiv;
 interviu cu N. С., tatăl, la domiciliul acestuia;
interviu cu secretarul Primăriei s. Recea;
interviu cu administraţia şcolii din s. Recea;
interviu cu vecinii familiei C.;
contactarea telefonică a unchiului Т. С., dl M. C.;
Rechizitoriu din dosarul penal nr. 2003031469
Date privind persoana pentru care a fost solicitat referatul de evaluare
Istoria personală
Minora T. C., s-a născut la 14 februarie anul 1988 în satul Recea, r-nu1 Străşeni, fiind al
treilea copil în familia lui N. C. şi a V. L. Minora T. a crescut într-o familie vulnerabilă, care nu şi-a
îndeplinit funcţiile ei de bază (educativă, financiară, comunicativă etc.). Mama a decedat în
august 2003, cauza fiind ciroza hepatică. Decesul mamei a fost motivul de bază al plecării de
acasă a Т. Tatăl face abuz de alcool.
Mediul familial
N. С. şi V. L. au trăit în concubinaj timp de 18 ani.
Mama minorei T. a fost о fire reţinută, severă şi exigentă. Pe parcursul vieţii a făcut abuz de
alcool şi nu a fost angajată în câmpul muncii. Periodic încerca să stopeze comportamentul
delincvent al Т., manifestat prin fuga de acasă, abandonul şcolar şi furturile pentru satisfacerea
necesităţilor sale. Aceste tentative de educaţie erau însoţite de bătăi şi certuri.
Tatăl minorei Т., N. C., de asemenea, nu a fost angajat oficial în câmpul muncii. Îşi
câştiga existenţa lucrând ocazional. Este о persoană melancolică, neîncrezută în sine, pasivă şi
apatică. Este dominat de viciul consumului abuziv de alcool.
Din discuţia cu tatăl s-a stabilit că el are о atitudine indiferentă faţă de fiica sa. Chiar şi
atunci când T. a fugit de acasă, tatăl nu a întreprins masurile necesare pentru a stabili locul aflării
fiicei. Ba mai mult, cunoscând că fiica este în detenţie, tatăl nu a vizitat-o niciodată, fiind
preocupat numai de interesele personale şi ducând modul de viaţă format anterior. Nu se simte о
conştientizare din partea lui a situaţiei grave în care se află T. Şi dorinţa de a întreprinde acţiuni
pentru a soluţiona problema.
Sora mai mare, O. L., a. n. 1985, a fost născută dintr-o relaţie anterioară a mamei.
Actualmente este angajată în calitate de muncitoare la Combinatul de Vinuri din or. Străşeni. În
familie nu găseşte limbă comună cu tatăl vitreg. Între surori n-au existat relaţii de prietenie şi
ataşament. O. permanent îi făcea observaţii T. referitor la comportamentul ei şi la modul de
viaţă pe care îl ducea. Din cauza atitudinii ostile din partea tatălui, Т., de asemenea, nu о iubea pe
O. Deseori, când apăreau conflicte în familie, O. pleca la vecini, pentru a evita bătăile tatălui
vitreg.
Fratele, O. C., a. n. 1987, este о persoană liniştită, în relaţii cu surorile nu manifestă
agresivitate. Părinţii au fost totdeauna indiferenţi faţă de el, ceea ce l-a determinat să-şi găsească
refugiu la biserică.
Părinţii nu-şi onorau obligaţiunile lor, duceau un mod de viaţă amoral. Nepăsarea din partea
lor şi satisfacerea intereselor personale (consumul excesiv de alcool, lipsa îndelungată de acasă)
a sporit atitudinea negativă a copiilor faţă de ei. Între părinţi şi copii deseori apăreau conflicte şi
metoda de educaţie a copiilor se manifesta prin agresiune fizică, psihică şi emoţională.
Situaţia şcolară
T. a început să înveţe la şcoala din sat. Pe parcursul anilor de studii s-a manifestat ca о
elevă mai puţin sârguincioasă, deseori abandona orele de studii. Lipsa controlului din partea
părinţilor, indiferenţa acestora şi iresponsabilitatea T. au dus la abandonul şcolii în clasa a 6-a.
Atât timp cât s-a aflat în şcoală fiica lor, părinţii au fost invitaţi de nenumărate ori la şedinţele
Comisiei pentru problemele minorilor, cu scopul de a-i implica în schimbarea situaţiei, invitaţii pe
care ei le-au ignorat de fiecare dată. Aceasta este încă о dovadă a iresponsabilităţii şi neglijenţei
părinţilor faţă de soarta şi viitorul fiicei.
Cercul de prieteni
S-a constatat că T. deseori era în conflict cu părinţii, fugea de acasă, abandona studiile şi
îşi găsea alinare în cadrul unui grup de prietene, ceea ce a favorizat formarea comportamentului
delincvent al Т. Fiind cea mai mică în acest grup, ea era uşor influenţată şi manipulată de prietene.
Ideea şi planificarea acţiunilor delincvente aparţineau prietenelor, T. fiind executorul infracţiunilor.
Acţiunile infracţionale le putem caracteriza ca fiind întâmplătoare, deoarece T. nu participa la
planificarea acestora.
Lipsa de afecţiune, empatie, sensibilitate, compătimire, atenţie şi laudă din partea
părinţilor a servit drept motiv de înstrăinare de ei şi de apropiere de noile prietene.
După decesul mamei s-a simţit о schimbare bruscă în felul de a fi al Т. Ea hotărăşte să
fugă de acasă, aducându-şi aminte de о prietenă din comuna Durleşti, pe nume C. Prietena a ajutat-
o în găsirea spaţiului locativ, cu ceva bani de buzunar. Au urmat infracţiuni planificate de prieteni.
Date privind comportamentul inculpatului
Trecutul infracţional
Т. С. nu are antecedente penale. Primele tentative de infracţiune s-au manifestat la vârsta
de 10 ani, fiind influenţată şi impusă de prietenele de vârstă mai mare şi de tatăl ei.
Comportamentul persoanei înainte şi după comiterea infracţiunii

120
 Înainte de comiterea infracţiunii de care este acuzată, T. deseori fugea de acasă, a
abandonat şcoala, nimerind într-un anturaj delincvenţial. Întrucât părinţii făceau abuz de alcool şi
erau mai mult timp plecaţi de acasă, minora nu a fost supravegheată îndeaproape.
În prezent T. a declarat ca şi-a dat mult mai bine seama de gravitatea faptelor sale, precum
şi de urmările acestor fapte.
Т. С. este о persoană cu о subapreciere înaltă, la care se evidenţiază timiditatea, anxietatea,
neîncrederea în propriile puteri, sensibilitatea şi gradul înalt de sugestibilitate. T. se simte
dezorientată şi disperată. Datorită particularităţilor de personalitate minora a fost uşor atrasă în
infracţiuni, rolul ei fiind de executor. Cauza efectuării furturilor о argumentează ca fiind
determinată de necesităţi şi de influenţa din partea altor persoane.
Factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală a persoanei pentru care a
fost solicitat referatul de probaţiune
T. se află la vârsta adolescenţei, perioadă specifică schimbărilor de personalitate şi
caracterizată prin vulnerabilitate crescută la influenţele exterioare. Este о etapă a dezvoltării
psihosociale în care tânăra tinde să asimileze comportamente şi modele prezente cel mai frecvent în
mediul său de viaţă. Din acest motiv perioada de arest la care a fost supusă poate avea о influenţă
nocivă asupra conduitei sale viitoare, asupra modului său de gândire şi relaţionare cu cei din jur.
Infracţiunea de care este acuzată se datorează influenţei negative din partea prietenelor, faptului
că nu a avut parte de empatie şi afecţiune în familie. Considerăm că plasarea în familia lărgită
poate avea influenţe benefice asupra dezvoltării unui comportament, atitudini şi responsabilităţi
pozitive. În urma discuţiilor cu T. am remarcat regretul faţă de întâmplările prin care a trecut.
Perspectivele de reintegrare în societate
În cazul în care instanţa va decide о pedeapsă neprivativă de libertate, perspectivele de
reintegrare în societate ale T. ar fi posibile din următoarele motive:
– vârsta minorei permite asimilarea şi dezvoltarea viitoare a unor roluri sociale pozitive;
– ea conştientizează faptul că a avut un comportament neadecvat;
– e posibilă plasarea minorei în familia lărgită;
– minora manifestă dorinţa de a continua studiile şi de a căpăta о profesie;
– este posibilă plasarea în evidenţa inspectorului în protecţia drepturilor copilului din r-
nul Străşeni, care ar putea asigura asistenţa psihosocială şi supravegherea.

121
§ 3. Munca în folosul comunităţii prin prisma minorului delincvent

O pedeapsă relativ nouă, care nu e altceva decât o opţiune la care recurge instanţa de
judecată, prin intermediul căreia o persoană care a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
va presta o muncă constructivă în vederea compensării faptei comise în schimbul detenţiei sale o
constituie munca în folosul comunităţii, care pentru prima dată a fost introdusă în Anglia în 1970.
Apariţia acestei pedepse constituie o oportunitate pentru instanţa de judecată în vederea
aplicării corecte a politicii punitive în Republica Moldova. Astfel, aplicând pedeapsa cu Munca în
Beneficiul Comunităţii, instanţa de judecată nu ţine cont de gravitatea infracţiunii, motivele faptei
săvârşite, trăsăturile de personalitate ale subiectului atras la răspundere şi efectul acestei pedepse
asupra corectării şi reeducării persoanei condamnate.
Pe plan internaţional, această pedeapsă s-a dovedit a fi eficientă, inclusiv sub aspect
economic de tratare a unui delincvent.
Astfel, conform art. 67 CP RM din 2002, munca neremunerată în folosul comunităţii constă
în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă
determinată de autorităţile administraţiei publice locale. Munca neremunerată în folosul comunităţii
se stabileşte pe un termen de la 60 la 240 de ore şi este executată de la 2 la 4 ore pe zi. În cazul de
eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul comunităţii, ea se
înlocuieşte cu arestul, calculându-se o zi de arest pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul
comunităţii. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor
recunoscute ca invalizi de gradele I şi II, militarilor, femeilor gravide, femeilor care au copii în
vârstă de până la 8 ani, persoanelor ce nu au atins vârsta de 16 ani şi persoanelor care au atins vârsta
de pensionare. Munca neremunerată în folosul comunităţii va fi prestată timp de cel mult 18 luni,
timp care se calculează de la data hotărârii judiciare definitive.
În Letonia, spre exemplu, munca în folosul comunităţii a fost introdusă în aprilie 1999, odată
cu intrarea în vigoare a noului Cod Penal.
Conform nouli Cod Penal al Letoniei, munca în folosul comunităţii este executată la locul de
trai cu o durată de la 40 la 280 de ore, câte 2-4 ore în zi, fără remunerare, pe o durată de 5-10 luni.
Conform legislaţiei letone, răspunderea penală survine de la 14 ani, iar pentru persoanele ce n-au
atins această vârstă (începând cu 11 ani) poate fi aplicată Legea vizând măsurile cu caracter
educativ din 15.08.1993, care prevede plasarea minorului în instituţiile de reeducare şi de
învăţământ; încredinţarea acestuia părinţilor sau organizaţiilor, precum şi obligativitatea restituirii
pagubei prin intermediul muncii sale în cazul în care a atins vârsta de 15 ani.

122
 La 01.01.2005 a intrat în vigoare Legea vizând măsurile de constrângere cu caracter
educativ aplicate copiilor (11-18 ani), care prevede şi munca în folosul comunităţii. Deşi această
muncă se referă la minori, urmează a fi respectată legislaţia muncii care reglementează nemijlocit
munca minorilor.
În or. Tukumsk din Rusia, spre exemplu, minorii, prestând o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, au ajutat la tăierea lemnelor, curăţarea teritoriului etc. Considerăm că prezintă interes şi
evoluţia aplicării acestei pedepse minorilor. Astfel, în 1999 au fost supuse pedepsei în cauză 1,4%,
în 2000 – 4,7%, în 2001 – 8%, în 2002 – 9,6%, în 2004 – 12%. 11

Codul Penal al României adoptat la 28.06.2004 prevede în mod expres sancţiunea penală
distinctă de munca în folosul comunităţii. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 58 (4) lit. c, munca în
folosul comunităţii între 100 şi 500 de ore reprezintă o formă de pedeapsă principală aplicabilă în
cazul delictelor. Atunci când legea prevede pentru un delict pedeapsa închisorii stricte de cel mult 3
ani, instanţa poate dispune în locul pedepsei privative de libertate executarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii, pe o durată de cel puţin 100 de ore.
În cazul în care legea prevede pedeapsa închisorii, durata maximă a muncii în folosul
comunităţii este de 300 de ore, iar atunci când legea prevede pedeapsa închisorii stricte de cel mult
3 ani, durata maximă a muncii în folosul comunităţii este de 500 de ore.
Atenţionăm asupra faptului că munca în folosul comunităţii poate fi dispusă doar cu
consimţământul inculpatului.
Atunci când persoana condamnată nu execută această pedeapsă sau în timpul executării ei
nu îndeplineşte obligaţiunile care-i revin ori le îndeplineşte în mod defectuos, instanţa poate
dispune, dacă legea nu prevede alt mod de suspendare, revocarea muncii în folosul comunităţii,
înlocuind-o integral sau parţial, după caz, cu închisoarea sau închisoarea strictă de cel mult 3 ani. 179
Modul de executare a muncii în folosul comunităţii este reglementat prin Legea privind
executarea pedepselor nr. 294 din 28.06.2004, care a intrat în vigoare odată cu noul Cod Penal din
29.06.2005.
Executarea muncii în folosul comunităţii este reglementată în mod detaliat în capitolul I din
titlul II al Codului Penal al României intitulat „Executarea pedepselor principale neprivative de
libertate”.
Această reglementare conţine dispoziţii cu privire la:
– stabilirea activităţilor în folosul comunităţii;

179
Касаковска A., «Роль суда в ведении обязательных работ для несовершеннолетних в Латвии», Кишинев,
2004, стр. 29-36.

123
 – procedura de abilitare a asociaţiilor şi fundaţiilor;
– supravegherea şi controlul executării muncii în folosul comunităţii;
– încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor;
– obligaţia de prezentare a persoanei condamnate la pedeapsa cu munca în folosul
comunităţii;
examenul medical;
– durata muncii în folosul comunităţii;
– condiţiile de executare a muncii în folosul comunităţii;
– calea de atac împotriva măsurilor privind condiţiile de executare a muncii şi încheierile
judecătorului delegat;
– sesizarea pentru revocarea muncii în folosul comunităţii;
– atestarea executării muncii în folosul comunităţii.
Experienţa acumulată în cei trei ani de când a început să se aplice munca în folosul
comunităţii – nu ca o pedeapsă distinctă, ci ca obligaţii subsecvente unei măsuri educative sau unei
pedepse penale – reprezintă incontestabil un câştig pentru instanţele judecătoreşti, serviciile de
reintegrare şi supraveghere şi autorităţile administraţiilor publice locale şi o garanţie a aplicării cu
succes a cadrului legislativ adoptat în această materie într-un termen cât mai scurt după intrarea
acesteia în vigoare 180 12

Esenţa muncii comunitare este expusă de legiuitor în p. 2 al Regulamentului cu privire la

modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii,
aprobat prin Hotărârea Guvernului R. M. nr. 1643 din 31.12.2003 (Monitorul Oficial nr. 16/124 din
23.01.2004): „Munca neremunerată în folosul comunităţii este о pedeapsă penală, stabilită de
instanţa de judecată a persoanei care a săvârşit о infracţiune şi constă în antrenarea condamnatului la
munca gratuită, socialmente utilă, în afara serviciului de bază sau orelor de studii, fără a-i cauza
suferinţe fizice sau a-i leza demnitatea".
Munca în folosul comunităţii este о opţiune la care recurge instanţa judecătorească dacă a
ajuns la concluzia că delictul comis de о persoană este mai puţin grav şi că persoana respectivă poate
compensa fapta comisă prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
Munca în folosul comunităţii are un efect fizic şi emoţional asupra delincventului, întrucât îi
limitează libertatea de deplasare, impune о anumită autodisciplină şi respect pentru ceilalţi, toate

180
Ungureanu F., “Experienţa României în aplicarea muncii în beneficiul comunităţii. Interacţiunea părţilor implicate în
aplicarea şi executarea pedepsei cu munca în beneficiul comunităţii în privinţa minorilor”, în „Implementarea
probaţiunii presentenţiale şi a muncii neremunerate în folosul comunităţii în Republica Moldova”, Chişinău, 2004,
pag. 24-26.

124
acestea implicând condamnatul în exercitarea unor sarcini şi în anumite situaţii care constituie, în
realitate, о provocare pentru concepţia, experienţa şi capacităţile sale personale.
Principiul separaţiei puterilor este indispensabil legat de numele scriitorului, juristului şi
filozofului francez Montesquieu (1689-1755), care, la rândul său, distingea cele trei puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească. Instanţa de judecată este puterea chemată să judece
crimele şi litigiile apărute. Cu toate acestea, orice hotărâre a instanţei de judecată, oricât de bine ar
fi argumentată, va fi egalată cu zero, dacă nu va fi executată. Tocmai aici apare legătura dintre
puterea judecătorească şi cea executivă.
Analiza problemei a condus la concluzia că un şir de persoane au comis infracţiuni care
nu prezintă pericol mare pentru societate şi aceste persoane nu ar trebui să îşi ispăşească pedeapsa
în locuri de detenţie. Pentru acest motiv s-a acceptat conceptul de ispăşire a pedepsei sub formă
de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
Dat fiind faptul că ţara noastră, ajustându-şi legislaţia la standardele internaţionale şi
având în vedere că Parlamentul Republicii Moldova, prin Legea nr. 1404 - XIV din 07.12. 2000, a
exclus din Codul Penal din 1961 art. 241 „Condamnarea la privaţiune de libertate cu
suspendarea executării pedepsei şi cu atragerea obligatorie a condamnatului la muncă”, s-a impus
necesitatea instituirii pedepsei care ar corespunde cerinţelor internaţionale.
Art. 67, alin. 1 din Codul Penal stabileşte că munca neremunerată în folosul comunităţii
constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă,
determinată de autorităţile administraţiei publice locale. Prevederile acestui articol corespund
realităţii, deoarece administraţia publică în statul de drept acţionează în vederea realizării
funcţiilor sale, chemate să răspundă intereselor şi nevoilor cetăţeanului prin prisma intereselor
generale ale societăţii. Administraţia publică trebuie sa prevadă şi să programeze, să organizeze
procesul de executare, să controleze întreaga activitate de punere în executare a legilor.
Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută în baza sentinţelor rămase definitive
parvenite la Oficiul de executare. Copiile sentinţelor însoţite de dispoziţia de executare privind
pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii intrate în vigoare se expediază de către
instanţele de judecată în termen de 10 zile oficiului de executare.
La parvenirea documentelor enumerate mai sus executorul judecătoresc le trece într-un
registru special, care este numerotat şi sigilat.
Serviciul de executare expediază la rândul său instanţei de judecată înştiinţarea privind
punerea în executare a pedepsei. Se introduce dosarul personal al condamnatului, prin care se
întocmeşte fişa de control. Serviciul de executare a pedepsei penale (SEPP) anexează la dosarul
personal al condamnatului dispoziţia de executare, copia sentinţei, copia înştiinţărilor despre
primirea sentinţei spre executare judecătoriei, comisariatului de politie.
Dosarele personale ale condamnaţilor se păstrează în safeul executorului SEPP, care la
sfârşitul zilei de muncă se încuie şi se sigilează. Apoi condamnaţilor le sunt expediate citaţii,
prin care sunt informaţi despre ordinea şi condiţiile de ispăşire a pedepsei, precum şi despre
consecinţele neexecutării pedepsei.
Persoanei condamnate i se înmânează sub semnătură graficul de lucru întocmit de
comun acord cu prestatorul (persoana cu funcţie de răspundere a Organizaţiilor la care
condamnatul execută pedeapsa), executorul, precum şi condamnatul, obligându-l să se prezinte
la locul de muncă.
În procesul de executare a sentinţelor privind pedeapsa cu munca neremunerată în folosul
comunităţii executorul explică condamnatului conceptul despre munca neremunerată în folosul
comunităţii, expunându-se inclusiv prin exemple concrete şi menţinând legătura cu angajatorul
(scrisă, verbală, telefonică).
Executorul, de asemenea, contribuie la întocmirea documentaţiei, lucrează cu angajatorii,
în problema muncii neremunerate în folosul comunităţii, a stabilirii locurilor de muncă a
condamnaţilor. El respectă legislaţia muncii privind aplicarea muncii neremunerate în folosul
comunităţii.
În perioada de la 24.03.2004 şi până în prezent au parvenit spre executare 22 de sentinţe de
condamnare a 25 de persoane. Numărul de ore aplicate condamnaţilor este de la 120 pâna la
180 de ore, în total 4160 ore pe care urmează să le ispăşească condamnaţii.
În această perioadă au fost ispăşite 1008 ore, fiind efectuate multe lucrări importante în
folosul comunităţii, cum ar fi:
– curăţarea şi sădirea puieţilor în s. Rezina;
– încărcarea şi descărcarea prundişului în aceeaşi localitate;
– efectuarea lucrărilor de salubrizare a localităţilor din Manoileşti, Petreşti, Floriţoaia,
Măgurele, precum şi curăţarea terenurilor aferente acestora;
– reparaţia birourilor primăriei s. Măgurele şi s. Boghenii Noi (reparaţia parţială);
– salubrizarea străzilor or. Ungheni;
– săparea canalului şi astuparea lui;
– amenajarea barajului iazului în s. Petreşti şi alte lucrări de salubrizare.
Un condamnat a săvârşit în perioada respectivă о altă infracţiune pe acelaşi articol, fiind
condamnat la 3 ani şi 9 luni privaţiune de libertate.
 În perioada menţionată 5 condamnaţi au fost plecaţi peste hotarele Republicii Moldova
la muncă sezonieră. Acest fapt este o urmare a carenţei lucrului explicativ cu condamnatul.
Considerăm plecarea acestor persoane la muncă sezonieră о încălcare şi totodată o
consecinţă a situaţiei finaciare dificile a acestora, deoarece dânşii când se vor întoarce vor fi
avertizaţi în scris şi probabil că numărul de ore care rămâne să-1 presteze se va încadra în
timpul ispăşirii pedepsei conform art. 67 (5).
Analizând aceste 22 de sentinţe, putem spune că instanţa de judecată a aplicat pedeapsa
cu munca neremunerată ре о singură categorie de infracţiuni, adică infracţiuni contra
patrimoniului, “furtul", art. 186 Cod Penal al Republicii Moldova.
Sperăm că pe viitor vom avea şi alte sentinţe de condamnare şi pe alte categorii de
infracţiuni, deoarece munca neremunerată în folosul comunităţii este considerată drept pedeapsa
principală care poate fi aplicată în cazul săvârşirii de către inculpat a următoarelor componente de
infracţiuni:
– Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei;
– Infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă şi ale altor drepturi constituţionale
ale cetăţenilor;
– Infracţiuni contra patrimoniului. La acest capitol, 22 de sentinţe sunt venite spre
executare; – Alte categorii de infracţiuni prevăzute în cele 38 de articole ale Codului
Penal al Republicii Moldova.
Categoriile de persoane condamnate la munca neremunerată în folosul comunităţii fac parte
din categoriile persoanelor defavorizate.
Am menţionat de la început că e prematur să facem о caracterizare a categoriilor de muncă
social-utile. Sperăm să putem stabili în timpul apropiat categoriile acestor munci sub mai multe
aspecte, inclusiv costul unei ore în domenii diferite.
Cauzele neexecutării muncii neremunerate în folosul comunităţii pot fi:
– Aprecierea personalităţii bănuitului (învinuitului, inculpatului);
– Starea familială a persoanei acuzate;
– Lipsa unui domiciliu permanent;
– Locul de muncă al inculpatului;
– Neinformarea condamnatului despre munca neremunerată în folosul comunităţii
la momentul pronunţării sentinţei.
Aceste motive trebuie luate în considerare la momentul pronunţării sentinţei. În faza de
executare cauzele sunt:
– Lipsa profesionalismului persoanei responsabile;
 – Lucrul explicativ ineficient cu condamnatul;
– Loialitatea administraţiei publice locale la executarea muncii neremunerate în
folosul comunităţii, în teritoriul deservit;
– Lipsa instituţiilor de ispăşire a pedepsei cu arestul;
– Lacunele legislative. Punctul 15 din Regulamentul cu privire la modul de
executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunităţii prevede: „Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută în baza
dispoziţiei de executare a Hotărârii judecătoreşti, care se expediază de către
preşedintele instanţei de judecată serviciului de executare, împreună cu copia hotărârii
definitive în termen de 10 zile”. Punctul 29 al aceluiaşi Regulament prevede: “…să se
prezinte la serviciul de executare de la locul de trai în termen de 5 zile din
momentul intrării în vigoare a sentinţei (deciziei)”. Deci, condamnatul nu poate
veni mai înainte la serviciul de executare dacă sentinţa (decizia) nu a parvenit la
oficiul de executare. În acest caz, executorul nu poate stabili persoana neavând copia
sentinţei (deciziei) şi dispoziţia de executare.
Nu este stipulat dacă munca neremuneartă în folosul comunităţii poate fi prestată în
zilele de odihnă sau de sărbătoare.
Şi în acest context venim cu următoarele propuneri:
• Termenul de prezentare a condamnatului la serviciul de executare şi prezentarea spre
executare a copiei sentinţei şi dispoziţiei de executare să fie aceleaşi, fie 5 zile, fie 10 zile sau
de la 5 până la 10 zile, după intrarea hotărârii în vigoare;
• Organizarea unor cursuri de perfecţionare a cadrelor privind executarea muncii
neremunerate în folosul comunităţii, cu participarea persoanelor responsabile şi a executorului
SEPP;
• Organizarea unei conferinţe privind implicarea nemijlocită a Administraţiei Publice
Locale referitor la executarea pedepsei cu munca neremunerată în folosul
comunităţii, cointeresarea acestora;
• Determinarea unor restricţii faţă de condamnat pe perioada ispăşirii pedepsei cu munca
neremunerată în folosul comunităţii, de exemplu: “nepărăsirea locului de trai” ş.a., pe
perioada ispăşirii pedepsei;
• La capitolul “minori” putem menţiona că în această perioadă a parvenit spre executare о singură
sentinţă, cu un termen de 120 de ore, care a şi fost ispăşită pe о perioadă de numai 2,5 luni.
Acest fapt ne-a determinat, în primul rând, să ţinem cont că este vorba de о minoră;
• Pornind de la faptul că deseori minorul nu are condiţia fizică a unei persoane adulte, limita de
antrenare a minorului la lucru poate fi stabilită de la 2 la 4 ore;
• Dacă antrenarea condamnatului minor la lucrări în perioada vacanţei este benefică, atunci în
zilele de şcoală, ea îi poate genera oboseala, implicând consecinţe negative pentru procesul de
instruire.
Din aceste considerente, împreună cu Consiliul Coordonator Local, a fost stabilit graficul
de ispăşire a pedepsei minorei pe perioada vacanţei de vară.
Codul de procedură penală şi Regulamentul de executare a muncii neremunerate în folosul
comunităţii nu conţin descrierea obligaţiunilor funcţionale ale persoanelor. Aceste acte
descriu doar obligaţiunile generale, independent de faptul care persoană este supravegheată:
persoana minoră sau adultă.
Deci, dacă acceptăm conceptul existenţei instanţelor specializate sau judecătorilor
specializaţi în cauzele minorilor, este necesar să menţionăm în Regulament că în cadrul
subdiviziunii teritoriale a Departamentului de executare, la fel, vor fi selectaţi astfel de
specialişti şi în domeniul executării.
Rapoartele intermediare şi de evaluare vor conţine, probabil, propuneri de înlăturare a
neajunsurilor existente, precum şi a celor care mai pot apărea.
În urma celor analizate apare fireasca întrebare: care sunt beneficiile muncii în folosul
comunităţii?
Pentru minor:
• Posibilitatea de a nu ajunge la închisoare şi micşorarea riscului recidivei (comiterea
repetată a infracţiunilor). Închisoarea este un “model” de comunicare şi abordare a
celor din jur; închisoarea rămâne о pată pentru tot restul vieţii condamnatului; la
eliberarea din locurile de detenţie comunitatea îl priveşte ca pe un criminal; aici riscă
de a se îmbolnăvi (tuberculoză, boli venerice etc.);
• Posibilitatea de a-şi dezvolta capacităţile de muncă (oferirea lucrului alături de
oamenii din cadrul societăţii, şi nu alături de criminali);
• Posibilitatea de a se dezvolta ca un copil normal în cadrul societăţii (frecventarea
şcolii, posibilitatea de a avea aproape rudele, de a avea acces liber la informaţie,
biblioteci);
• Posibilitatea de a demonstra că nu prezintă un pericol social şi poate fi
reeducat fără aplicarea unei pedepse penale (este uşor să îl izolăm pe copil de
societate şi să uitam de el, mai complicat este însă să încercăm să înţelegem motivele
 săvârşirii infracţiunii, să încercam să-1 ajutăm).
Pentru victimă:
• Victima poate vedea că infractorul este pedepsit pentru infracţiunea săvârşită
(munca în beneficiul comunităţii este о şansă pentru copil de a repara dauna cauzată);
• Satisfacţie psihologică în legătură cu faptul că infractorul regretă acţiunile sale
şi doreşte să se corecteze (copilul poate recunoaşte că a comis о greşeală, poate
să-şi ceară iertare de la victimă, ulterior să se împace cu aceasta).
Pentru societate:
• Economisirea banilor/resurselor. Este demonstrat că se cheltuiesc mult mai puţini
bani în cazul în care sunt aplicate alternativele la detenţie, cum ar fi munca
neremunerată în folosul comunităţii, decât atunci când minorul ajunge în închisoare.
De exemplu, în Brazilia pentru deţinerea unei persoane în puşcărie se cheltuiesc
lunar 300 de dolari, pe când în cazul aplicării alternativei la detenţie – munca
neremunerată, se cheltuiesc lunar 25 de dolari.
• Repararea prejudiciului/a daunei cauzate societăţii, victimei (prin munca pe care
о face minorul, el repară fapta sa, astfel i se dă de înţeles că el nu este privit ca un
criminal şi că are „un loc" în societate. Aceasta este foarte important, deoarece astfel
se evită formarea unui recidivist care, оdată ajuns în închisoare, nu face decât să
înceapă să urască tot mai mult şi mai mult oamenii. Societatea poate să participe
activ la reeducarea copilului, poate să-i arate că este interesată de dezvoltarea şi
corectarea lui).
Obligaţiile minorului condamnat la muncă în folosul comunităţii:
– Să se prezinte la serviciul de executare atunci când este chemat (fie prin intermediul
unei citaţii, fie că este anunţat la telefon);
– Să se prezinte în termenul stabilit de serviciul de executare la organizaţia în care va
lucra;
– Să nu părăsească locul de trai fără acordul serviciului de executare (să anunţe din
timp serviciul de executare despre schimbarea domiciliului);
– Să respecte legislaţia muncii şi regulamentul interior al organizaţiei la care lucrează (să
nu întrebuinţeze băuturi alcoolice în cadrul orelor de muncă);
– Să efectueze orele de muncă conform programului stabilit (în comun acord
cu administraţia întreprinderii).

130
 Drepturile minorului condamnat la muncă în folosul comunităţii:
– Să fie consultat la stabilirea orarului de muncă (acest orar trebuie să fie stabilit în
afara orelor de muncă şi de studii);
– Să nu fie expus unei exploatări (să nu fie implicat în activităţi cu profit personal, să nu
fie expus la о muncă degradantă, riscantă, care ar dăuna educaţiei copilului sau i-ar
afecta dezvoltarea);
– Să-i fie asigurat un loc de muncă în condiţii ce nu i-ar dăuna sănătatea;
– Să fie tratat într-un mod care nu i-ar leza onoarea şi demnitatea (să nu fie discriminat,
în cazul în care va lucra în public, să se ia în considerare părerea minorului);
– Să-i fie respectată viaţa personală (dreptul la intimitate, să nu fie impus să
răspundă la anumite întrebări ce ţin de infracţiunea pe care a comis-o, de ceea ce 1-a
motivat să comită această infracţiune şi alte întrebări de acest gen);
– Să presteze muncă în condiţii care să nu-i lezeze personalitatea (să nu fie privit ca un
criminal de către angajaţii întreprinderii /instituţiei /organizaţiei);
– Să nu fie limitat de posibilitatea de a se dezvolta sub aspect social, intelectual şi
spiritual;
– Să nu fie abuzat în cadrul organizaţiei în care lucrează (să fie impus să presteze altfel de
muncă forţată sau obligatorie decât cea care este stabilită de serviciul de executare, să nu
fie numit cu cuvinte care 1-ar afecta psihologic);
– Să-i fie asigurat dreptul de a depune plângeri la şeful instituţiei, serviciul de
executare sau instanţa de judecată (să-i fie respectate opiniile privind munca pe care о
desfăşoară);
– Să fie asigurată securitatea muncii (să se ia măsuri de evitare a accidentărilor sau să se
evite anumite munci care ar putea să ducă la consecinţe grave).

Cazul unui minor care a fost recuperat prin munca neremunerată

în folosul comunităţii (Timişoara, România)
Andrei a rămas orfan de tată. Familia dezorganizată şi dezinteresul mamei 1-au
determinat pe băiat să manifeste duşmănie faţă de ordine şi să nu respecte pe nimeni.
El a crescut mai mult în stradă. Avea prieteni ca şi el: fără de şcoală, din familii
dezorganizate. Tinerii pierdeau timpul prin baruri, pe la jocuri de noroc, se încăierau când aveau
ocazia. Uneori, jefuiau pe cineva aflat pe о stradă lăturalnică. Furau casetofoane din maşini şi le
vindeau.

131
 Într-o zi, Andrei a ieşit dimineaţa devreme în stradă. Era flamând şi a hotărât să facă rost
de bani. Deodată în faţă i-a apărut о tânără care avea la gât două lănţişoare de aur. A urmărit-o pe
fată, până au ajuns pe о stradă izolată. A atacat-o şi i-a rupt lănţişoarele de la gât. Însă Andrei nu a
reuşit să fugă în apropiere erau doi poliţişti. Oamenii legii s-au luat după el şi 1-au prins imediat.
Astfel, minorul de 17 ani a fost condamnat la muncă neremunerată în folosul comunităţii.
Pe perioada de executare a pedepsei minorul a avut ocazia să se afle într-un colectiv ai cărui
membri, uniţi şi înţelegători, nu 1-au condamnat pentru ceea ce a făcut în trecut, ci, dimpotrivă,
au încercat să se apropie de el, să-1 ajute cu sfaturi şi să-i dea răspunsuri la întrebările pe care le
avea minorul. După ispăşirea pedepsei, minorul a fost preluat de specialista de la Asociaţia
Umanitară Sf. Petru şi Pavel din Timişoara, care se ocupa cu prevenirea delincvenţei juvenile.
Neavând nici bani şi nici un sprijin, exista pericolul că odată ce el a încălcat legea poate să repete
faptele sale. Andrei a fost consiliat şi s-a încercat ajutorarea lui. A fost găsit un serviciu pentru
el, la care se cerea muncă fizică mai mult decât intelectuală şi unde ar urma să primească un salariu
de peste 100 $. S-a înscris la о şcoală profesională. Tot acolo şi-a găsit о prietenă, cu care a hotărât
să se căsătorească. S-au mutat la gazdă şi sunt împreună de 11 luni. Acum, Andrei este liniştit şi
mulţumit de viaţa pe care о duce.

132
 Sinteza rezultatelor obţinute

Studiul literaturii de specialitate, precum şi realitatea practică relevă faptul că urmează să se

facă distincţie între noţiunile de “devianţă”, “delincvenţă”, “infracţionalitate” şi “criminalitate”.
Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă ne referim la faptul că urmările acestor
fenomene afectează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în general, şi pe cele ale
persoanelor direct vizate, în particular.
Un rol aparte revine conceptului de “delincvenţă juvenilă”, care deseori este folosit cu
înţelesuri diferite nu doar în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific.
Menţionăm că termenul de “delincvenţă juvenilă” nu este întâlnit nici în legislaţia penală din
ţara noastră, nici în dreptul pozitiv al altor state, fiind o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
criminologice şi sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criteriile
de vârstă, faptele penale reprezintând o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate
biologică.
În lucrările de delincvenţă juvenilă este întâlnit şi termenul de “predelincvenţă”, care
desemnează fie situaţia minorului care, deşi a săvârşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde penal
din cauza vârstei, fie din cauza că faptele respective nu sunt prevăzute de legea penală. Se prezumă
astfel că minorul respectiv nu este altceva decât un potenţial delincvent.
Urmează să facem distincţie între noţiunile de “delincvenţă” şi “devianţă”, or sfera
conceptului de “devianţă” este mai largă şi o include pe cea de “delincvenţă”. Menţionăm că
devianţa reprezintă un tip de comportament care se opune celui conformist şi care constă în
manifestări ce violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular.
Conceptul de “delincvenţă juvenilă” nu include şi categoria “tinerilor adulţi”, pentru care
încă nu a fost stabilită o limită de vârstă. Legislaţia penală din Germania, România optează pentru
vârsta de 18-21 de ani, în timp ce în SUA această categorie include tinerii cu vârsta cuprinsă între
20 şi 23 de ani. Şi în acest caz este vorba nu doar de natura strict psihologică sau psihosocială a
acestor persoane, ci şi de problema sistemului sancţionator penal distinct pentru “tineri adulţi” care
trebuie să constituie obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe, în care urmează să fie analizat
contextul social, moral şi economic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luându-se
în considerare şi eficacitatea lui preventivă atât de ordin general, cât şi special.
Minoritatea penală reprezintă un concept cunoscut de unele popoare din timpuri străvechi şi
care şi-a găsit expresia juridică fie în legislaţia scrisă, fie în dreptul cutumiar al primelor organizări

133
statale. Astfel, legislaţia babiloniană (Codul lui Hamurappi) face răspunzător pentru un prejudiciu
nu pe cel care l-a cauzat, ci persoana care este mai aptă să dea o satisfacţie materială victimei sau
rudelor acesteia. Filosofii Greciei Antice Aristotel şi Platon susţineau ideea iresponsabilităţii penale
a copilului. La romani însă apare cu mai multă claritate ideea de responsabilitate determinată de
maturizarea fiziologică şi implicit psihică. Astfel, unii jurisconsulţi optau pentru vârsta de 14 ani,
considerând-o drept element de referinţă pentru debutul acestei perioade din dezvoltarea
psihofiziologică a ştiinţei umane.
Jurisconsultul roman Gaius (sec. II d.Hr.) face distincţie între “puberi” şi copii “pubertaţi
proximi” (aproape de pubertate), aşa încât pentru fiecare gen de furt (furt de oameni liberi, furt de
imobil etc.) se prevedea o anumită pedeapsă. Legea Cornelia de Sicariis considera că dolul
(vinovăţia) nu era compatibilă cu nivelul de maturitate psihică şi somatică a copilului sub 7 ani. În
cazul în care acesta săvârşea o omucidere urma să fie asimilat cu alienatul mintal. Împăratul
Theodosiu (379-395 d.Hr.) este cel care leagă vârsta copilăriei de 7 ani. Astfel, pentru anumite
fapte, copiii de sex masculin în vârstă de până la 10,5 ani şi cei de sex feminin care nu au împlinit
9,5 ani erau asimilaţi cu infantes, adică cu copiii de până la 7 ani.
Împăratul Justinian (527-565 d.Hr.) fixează vârsta pubertăţii la 14 ani pentru băieţi şi 12 ani
pentru fete. Un studiu relativ recent referitor la evoluţia răspunderii penale a minorului arată că
ulterior, sub influenţa obiceiurilor locale în care se manifestase influenţa legislaţiei romane, s-au
stabilit anumite criterii obiective care urmau a fi luate în considerare la stabilirea vârstei minorului.
La franci şi saxoni ea era de 12 ani, la suabi – 13 ani, iar la francii tripuari, burgunzi şi vizigoţi – 14
ani.
Studiile de drept comparat referitor la regimul penal al minorilor din acea perioadă au scos
în evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferenţe între statele europene. Astfel, în Anglia se
admitea că minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspundea penal, iar cel între 7 şi 14 ani era
pedepsit ca un adult, dacă se dovedea că avea capacitatea de a-şi da seama de vinovăţia cu care a
săvârşit fapta. În Spania, Codul lui Alfons al X-lea din 1263 menţiona că minorul care nu a împlinit
10,5 ani sau chiar 12/14 în cazul fetelor şi băieţilor care săvârşeau o infracţiune contra bunelor
moravuri nu era pedepsit penal. De asemenea, minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus
torturii. Codul Francez de la 1791 stabileşte vârsta răspunderii penale de 16 ani.
În Ţările Româneşti, Pravila lui Matei Basarab, de la 1652, din Muntenia şi Pravila lui
Vasile Lupu, de la 1646, din Moldova, vizează iresponsabilitatea minorului care nu a împlinit 7 ani
(aşa- numiţii “coconi”) şi o răspundere atenuată pentru cei cu vârstă de până la 12 ani fete şi 14 ani
băieţi. Pentru unele fapte era prevăzută şi o atenuare a pedepselor pentru tinerii în vârsta de până la

134
25 de ani. Art. 54 CP al lui Barbu Ştirbei de la 1853 menţionează că minorul în vârstă de până la 8
ani nu răspunde penal. Aceleaşi prevederi sunt preluate şi de Codul Penal de la 1864.
Pentru prima dată distincţia dintre minor, copil şi adolescent este sesizată de Codul Penal din
1936, care în art. 138 prevedea: “Minorul este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani. Copilul este
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi”.
Conform art. 10 al CP al Moldovei din 23.03.1961, răspunderii penale erau supuse doar
persoanele care în momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de 16 ani. Aceeaşi vârstă de 16
ani este prevăzută şi de actualul CP al Republicii Moldova. Prin urmare, vârsta minimă a
răspunderii penale nu trebuie să fie inferioară vârstei când persoana capătă anumite cunoştinţe,
inclusiv în domeniul dreptului, experienţă de viaţă, ajunge la un nivel de maturitate necesară pentru
a se putea conforma principiilor legii penale.
Eliberărea de răspundere penală a minorilor în RM este posibilă numai în cazul respectării
următoarelor condiţii cumulative: infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima dată;
infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă; instanţa de judecată trebuie să constate că
procesul de corectare a individului este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.
Prezintă interes, în opinia noastră, faptul că în România, Moldova, Letonia, Ucraina sunt
pasibile de răspundere penală persoanele care au atins vârsta de 16 ani, cu toate că în unele cazuri
aceste persoane urmează să răspundă penal de la vârsta de 14 ani. Limita de vârstă de 14 ani este
stabilită şi de legislaţiile penale ale Argentinei, Germaniei (unde răspunderea penală totală survine
de la 18 ani), Japoniei şi Australiei (în cazul în care persoana conştientizează caracterul faptelor
săvârşite, aceasta devine pasibilă de răspundere penală de la vârsta de 10 ani). Relevantă, sub acest
aspect, este şi legislaţia penală a Olandei. Conform acesteia, sunt pasibile de răspunderea penală
persoanele care au atins vârsta de 12 ani atunci când răspunderea penală totală survine de la 21 de
ani. Aceeaşi vârstă (21 de ani) e specificată şi de legislaţiile penale ale Suediei şi Danemarcei, astfel
încât nişte pedepse liberale sunt aplicate faţă de persoanele care au împlinit vârsta de 15 ani, dau nu
au împlinit 21 de ani. Legislaţia penală poloneză specifică vârsta de 17 ani, în timp ce, conform
Codului Penal al Franţei, sunt pasibile de răspundere penală persoanele ce au atins vârsta de 13 ani,
răspunderea totală penală fiind atribuită vârstei de 18 ani. În acest context este sugestivă şi practica
penală a Elveţiei. Conform acesteia, persoanele răspund penal de la împlinirea vârstei de 18 ani,
răspunderea penală totală survenind de la vârsta de 25 de ani.
Comportamentul juvenil este determinat de modul de manifestare a personalităţii fiecărui
individ, caracterizat de o atitudine dinamică, acordând acestuia un anumit loc în cadrul relaţiilor
sociale în funcţie de exigenţa cu care răspunde cerinţelor sociale, depoziţia abordată în raportul
social, criteriul social-psihologic impunând consideraţii referitoare la valoarea şi sensul acţiunilor

135
individuale, la cauzele finale şi formale, acestea modificându-se mai repede decât criteriul biologic
şi mai încet decât condiţiile socioeconomice. În acest context un rol aparte revine studiului
intereselor şi aptitudinilor delincventului minor.
Considerăm oportun a ne referi şi la individualităţile tipologice temperamentale. Astfel,
delincventul coleric-sanguin, spre exemplu, are o atitudine psiho-afectivă exprimată de năzuinţă,
trebuinţe datorate voluntarismului, inclusivităţii, supraexcitării. O trăsătură a actului voluntar
specifică delincventului coleric o reprezintă trecerea de la tendinţele interne la acţiunea directă,
realizând profilul psihic al acestuia, acţiunea impulsivă neevidenţiindu-se în mod nemijlocit, fiind
motivată de prezenţa contradicţiilor interne. Considerând că i-au fost afectate interesele şi
trebuinţele, delincventul coleric simte nevoia să-şi exprime atitudinea faţă de condiţiile şi relaţiile
cu mediul social.
Eficacitatea preîntâmpinării anumitor infracţiuni depinde de cunoaşterea optimă a
personalităţii criminalului. În urma studiilor efectuate de cercetătorii J. Pinatel, Di Tullio, De Greeff
este formulată teoria personalităţii criminale, conform căreia trăsăturile psihologice caracteristice
criminalilor sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa de inhibiţie etc.
Orientarea psihologică în criminologie include şcolile ştiinţifice, concepţiile, teoriile care
explică etiologia comportamentului infracţional prin prisma trăsăturilor psihologice cărora le
conferă o importanţă hotărâtoare. În acest context, abordarea psihologică încearcă să demonstreze
existenţa anumitor trăsături specifice, de ordin psihologic, care diferenţiază infractorul de non-
infractor şi care determină comportamentul infracţional al acestuia. Un aport considerabil, în acest
context, l-a adus S. Freud care, deşi nu s-a preocupat în mod nemijlocit de problema criminalităţii,
în urma studiilor efectuate, ajunge la următoarea concluzie: crima reprezintă canalizarea greşită a
instinctului sexual; crima constituie o expresie a tendinţei umane caracterizate prin agresivitate şi
distructivitate; crima nu este altceva decât exponentul complexului de vinovăţie.
Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, S. Freud vede în aceasta o expresie a
sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei.
Astfel, în opinia cercetătorului, îndeosebi la tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de
culpabilitate, anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Interesaţi
de această constatare, le-am adresat minorelor deţinute la Rusca întrebarea dacă au trăit un
sentiment de culpabilitate anterior sau consecutiv săvârşirii crimei. Doar 8 % au relatat prezenţa
acestui sentiment şi doar în perioada ispăşirii pedepsei privative de libertate. Cu totul alta pare a fi
situaţia cu privire la minorii deţinuţi în IDP din Chişinău, unde starea de vinovăţie este resimţită de
circa 75% şi care iarăşi apare ulterior săvârşirii infracţiunii.

136
 O altă explicare a comportamentului criminal la tineri o găsim în teoriile cercetătorilor A.
Aichoron, Kate Freidlender, care ajung la concluzia că majoritatea delincvenţilor minori au un
Supereu subdezvoltat, generat de faptul că părinţii acestora lipseau din viaţa lor ori nu-i iubeau,
astfel că aceştia au eşuat în formarea ataşamentului intim necesar unei dezvoltări normale a Super
Eului.
În vederea concretizării ipotezelor înaintate anterior, ne-am propus anchetarea minorilor
deţinuţi în IDP din Chişinău, precum şi a celor de la penitenciarul din Rusca. În urma studiului
practic am ajuns la concluzia că 95% dintre cei anchetaţi provin din familii dezavantajate, fiind
lipsiţi de dragostea şi afectivitatea părinţilor, şi doar 5% au săvârşit crime liberatorii.
În viziunea cercetătorilor Fr. Alexander şi H. Staur, toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi –
fiinţa umană apare în lume ca un criminal, respectiv ca un inadaptat social. Cercetătorul american
Abrahamsen tratează criminalitatea drept un fenomen psihologic, fiind de părerea că pentru ca un
infractor potenţial să devină într-adevăr infractor este necesar a fi întrunite următoarele condiţii: o
situaţie corespunzătoare în ambianţa sa (denumită “de moment“) şi slăbirea controlului din partea
Super Eului.
Merry Morasch şi Lila Rucher în lucrarea “Sociologia crimei şi delincvenţei”, analizând
rezultatele obţinute în urma a patru cercetări întreprinse în America şi Anglia (inclusiv studiul
Cambridge), ajung la concluzia că copiii mamelor adolescente sunt predispuşi într-o măsură mai
mare să devină delincvenţi. Astfel, Israel Kalvin susţine teza conform căreia femeile care s-au
căsătorit în adolescenţă, sunt expuse dublu de a avea copii, care la 32 de ani pot deveni infractori,
procentul pe care-l avansează fiind de 49% faţă de cealaltă situaţie care este de doar 23%.
Sunt cunoscute efectele consumului de droguri şi de băuturi alcoolice asupra integrităţii
fizice şi psihice, dar acestea reprezintă un risc sporit atunci când sunt folosite pe parcursul sarcinii.
Drept confirmare, I. Kalvin şi colegii săi susţin că drogurile, alcoolul şi ţigările consumate pe timpul
sarcinii vor avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării ulterioare a copilului. Spre exemplu, mama
care fumează în perioada celor nouă luni de sarcină este expusă riscului de a da naştere la copii cu
deficienţe, performanţele şcolare ale acestora fiind mult diminuate. Totodată, consumul excesiv de
alcool va conduce la naşterea unor copii care vor fi predispuşi la hiperactivitate, vor avea inteligenţa
scăzută şi o vorbire defectuoasă.
Efectele complicaţiilor prenatale urmează a fi analizate şi în contextul altor factori, şi anume
calitatea mediului familial. Astfel, “Studiul Cambridge” subliniază faptul că părinţii separaţi
permanent sau temporar, înainte de vârsta de 10 ani a copilului pot constitui una dintre cauzele
importante care conduc către delincvenţă, însă cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de
spitalizare sau moarte. Acelaşi studiu a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta

137
mai mică de 5 ani a minorului, chiar şi în situaţiile amintite anterior (moartea sau spitalizarea
prelungită), prezintă de obicei un potenţial criminogen, susţinând că în asemenea situaţii 56% dintre
copiii separaţi de un membru al familiei au fost condamnaţi.
Un factor nu mai puţin important al predelincvenţei juvenile îl constituie şi climatul familial.
Literatura de specialitate distinge, în acest context, următoarele tipuri: climat familial conflictual,
hiperautoritar; hiperpermisiv. Drept confirmare a celor menţionate anterior ne servesc şi rezultatele
sondajului psihologic, efectuat pe un eşantion de 100 de minori, cu vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani
aflaţi la evidenţă la Comisariatul de Poliţie din raioanele Centru, Buiucani şi Botanica ale mun.
Chişinău. Atenţionăm asupra faptului că 68% dintre aceştia provin din familii complete şi 32% din
familii destrămate. Fiind aplicat testul Lusher, s-a ajuns la concluzia că 63% dintre subiecţii
sondajului nu se raportează afectiv la familia lor, iar 17% sunt cuprinţi de sentimentul înstrăinării,
neînţelegerii de către părinţi, lipsei de atenţie din partea lor. În desenele executate de 58% dintre
subiecţii sondajului, silueta tatălui fie e lipsă, fie nu este clară, fie este schematic executată, fapt ce
denotă o atitudine negativă a subiecţilor faţă de tatăl lor, 16% au o atitudine similară faţă de mama
lor. În 67 din cazuri silueta tatălui le domină pe celelalte.
Prin folosirea testului “fraze neterminate” s-a constatat că 12% dintre subiecţii care au
apreciat relaţiile cu familia ca fiind foarte rele consideră pozitiv raportul lor cu grupul de semeni;
52% au apreciat relaţiile cu tatăl ca fiind proaste; 32% se află în raporturi pozitive cu mama; 46% –
cu grupul de semeni. Conform relatărilor acestor adolescenţi, ei n-ar fi săvârşit infracţiunea dacă s-
ar fi bucurat de influenţa autorităţii tatălui şi de dragoste din partea acestuia. Subiecţii testării indică
frecvent faptul că taţii exercită o influenţă negativă prin comportamentul autoritar şi demisionar;
42% nu pun preţ pe raporturile cu grupul şcolar, ci pe raporturile cu prietenii din curte.
Prin aplicarea unei anchete s-a cercetat atitudinea adolescenţilor faţă de fapta săvârşită.
Responsabilitatea şi-o asumă 42% dintre cei ce au comis infracţiunea solitar şi 26% – în grup. Circa
42% dintre cei ce au săvârşit infracţiunea în grup consideră că aceasta a rezultat din influenţa
negativă a ambianţei sociale; 26% – din starea de ebrietate; influenţa negativă a familiei o indică
8%, iar a ambianţei sociale – 17%.
“Oroarea albă” – drogurile – care în anii ‘50-‘60 ai secolului trecut a inundat SUA îşi face
tot mai insistent simţită prezenţa şi în statele ex-sovietice. Având în vedere faptul că folosirea
substanţelor narcotice reprezintă un factor predelincvent, ne-am propus studierea acestui aspect al
problemei în rândul delincvenţilor, cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, reprezentaţi de liceenii
claselor a IX-a-a XII-a, precum şi pe un eşantion de control reprezentat de studenţii cu vârsta de 18-
25 de ani. În urma studiului efectuat s-a dovedit că prima ipoteză, conform căreia minorii sunt
insuficient informaţi despre ceea ce reprezintă narcomania şi care sunt consecinţele consumului de

138
droguri, a fost combătută. Astfel, persoanele ce cuprind segmentul de vârstă 14-18 ani cunosc în
marea lor majoritate că aceste substanţe sunt periculoase pentru viaţă (45%), că au un efect
halucinogen (28,33%) şi doar 15% consideră că utilizarea acestora provoacă plăcerea. Minorii sunt
informaţi şi despre consecinţele consumului de droguri. Circa 40% sunt conştienţi de faptul că
consumul stupefiantelor influenţează negativ starea fizică; 15% au menţionat decesul persoanei; şi
doar 13,3% consideră că pot fi infectaţi cu virusul imuno-deficitar HIV.
Cea de-a doua ipoteză, în conformitate cu care minorii recurg la utilizarea drogurilor fie din
curiozitate, fie sub influenţa grupului de semeni, fie din lipsa de ocupaţii, s-a adeverit. Astfel,
practic fiecare al doilea minor din cei chestionaţi s-a drogat, apogeul revenind vârstei de 12-17 ani.
Prin urmare, utilizarea drogurilor este condiţionată atât de influenţa factorilor externi (lipsa de
ocupaţii, influenţa grupului de semeni), cât şi de influenţa factorilor interni (stresul). Să nu uităm că
perioada de 14-18 ani e reprezentată de prima dragoste, care pe lângă sentimentul înălţător e însoţită
şi de primele decepţii. De asemenea, în intervalul 14-18 ani are loc trecerea din rolul de copil în cel
de adult, persoanele în cauză fiind supuse multiplelor schimbări de ordin fiziologic. Cresc
responsabilităţile, elevii, liceenii urmând să susţină examenele de capacitate şi de bacalaureat. În
asemenea situaţii, în caz de nereuşită, minorii încearcă să-şi înăbuşe emoţiile negative recurgând la
un mijloc sigur în opnia lor – drogul.
O ultimă ipoteză, conform căreia majoritatea subiecţiilor nu devin dependenţi şi renunţă la
consum datorită informaţiei adecvate, s-a confirmat. Astfel, studenţii chestionaţi consideră că
utilizarea drogului reprezintă un proces de autodistrugere (55%), în timp ce 45% sunt de părerea că
acest lucru denotă regresul societăţii.
În urma studiului au rezultat date care iniţial nu au constituit baza empirică, şi anume, grupa
de risc o constituie fetele, fie cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, fie cu vârsta de 18-25 de ani.
Astfel, practic fiecare a doua persoană a încercat cel puţin să consume stupefiante. Statistica
criminală relevă numărul impunător, în continuă creştere, al femeilor condamnate pentru
infracţiunile cu stupefiante. Cu titlu de exemplificare vom menţiona că dacă în anul 1996 pentru
asemenea infracţiuni au fost condamnate 74 de persoane, apoi în anul 2000 numărul acestora a
crescut până la 230. Încercând să explicăm rezultatele obţinute, am ajuns la concluzia că una din
cauze ar fi schimbările socioeconomice, care implică schimbarea bruscă a conţinutului rolului
femeii, asfel aplicându-se nişte cerinţe de sex – rol cu caracter uneori foarte drastic. Asistăm la
anularea valorilor tradiţionale, atunci când dintr-o fiinţă gingaşă, plăpândă femeia se transformă
într-o fiinţă puternică, independentă. Un factor ce i-ar caracteriza puterea ar fi, în opinia unora,
însuşirea acelor calităţi care sunt proprii în general bărbaţilor, şi anume: folosirea băuturilor
alcoolice, practicarea fumatului şi utilizarea drogurilor. Prin urmare, odată cu emanciparea femeii

139
are loc perceperea greşită şi a unor calităţi ale acesteia, inclusiv folosirea drogurilor. Un factor nu
mai puţin important este cel ce ţine de emotivitatea femeilor, aceleaşi evenimente trecute prin
prisma femeilor fiind privite altfel.
Reacţia socială faţă de criminalitate de-a lungul timpului a cunoscut câteva forme de
manifestare, care s-au conturat sub forma modelului represiv, preventiv sau curativ, toate
contribuind la formarea unor tendinţe noi ale reacţiei sociale. În acest context o instituţie relativ
nouă care propagă ideea tendinţei moderate o reprezintă probaţiunea, ale cărei începuturi se
regăsesc în cadrul sistemului de drept anglo-saxon, şi anume în Legea Justiţiei de Pace din 1361,
care pentru prima dată în istorie a reglementat institutul suspendării pronunţării hotărârii de
condamnare.
La 12.06.2003 au intrat în vigoare dispoziţiile noului Cod Penal şi Codului Procesual Penal,
care se remarcă prin crearea unui sistem sancţionator preponderent educativ pentru minori. Noile
instituţii, precum medierea în cazurile penale, schema de repartiţii şi compensaţii acordate victimei
pentru daunele materiale suferite, precum şi munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă
doar câteva exemple în acest sens. Aceste noi prevederi sunt condiţionate de necesitatea
transpunerii dreptului comunitar în legislaţia naţională, pe de o parte, iar pe de altă parte politica
penală a statului este orientată spre crearea unor alternative reale la pedeapsa cu închisoarea în
vederea evitării costurilor şi consecinţelor negative ale încarcerării excesive. Preocupările naţionale
de introducere a alternativelor la închisoare sunt în concordanţă cu Recomandările şi Rezoluţiile
Consiliului Europei, şi anume:
– Recomandarea nr. R (2000) 22 referitoare la implementarea Regulilor Europene privind
măsurile şi sancţiunile comunitare;
– Rezoluţia 40/33 din 1985 – Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire
la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing);
– Regulile Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la măsurile neprivative de libertate
(Regulile de la Tokyo) 45-110 din 1990;
– Rezoluţia 45/112 din 1998 – Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei
Juvenile (Principiile de la Riyadh) etc.
În cadrul modificărilor simţitoare ale legislaţiei penale şi ale pedepselor penale în lume,
promovarea alternativelor la detenţie a devenit o prioritate, de aceea prezintă interes, în opinia
noastră, şi referatele presentenţiale de evaluare psihosocială a minorilor efectuate în Moldova.
O pedeapsă relativ nouă, care nu este altceva decât o opţiune la care recurge instanţa de
judecată, prin intermediul căreia o persoană care a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
va presta o muncă constructivă în vederea compensării faptei comise în schimbul detenţiei sale, o

140
constituie munca în folosul comunităţii, care pentru prima dată a fost introdusă în Anglia în 1970.
Apariţia acestei pedepse constituie o oportunitate pentru instanţa de judecată în vederea aplicării
corecte a politicii punitive în Republica Moldova.
Esenţa muncii comunitare este expusă de legiuitor în p. 2 al Regulamentului cu privire la
modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii,
aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1643 din 31.12.2003. Munca în folosul
comunităţii reprezintă o opţiune la care recurge instanţa judecătorească dacă a ajuns la concluzia că
delictul comis de o persoană este mai puţin grav şi că persoana respectivă poate compensa fapta
comisă prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
Conform art. 67, alin. 1 CP RM, munca neremunerată în folosul comunităţii constă în
antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă determinată
de autorităţile administraţiei publice locale. Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută
în baza sentinţelor rămase definitive parvenite la Oficiul de Execuare. Copiile acestor sentinţe
însoţite de dispoziţiile de executare privind pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii
se expediază de către instanţele de judecată, în termen de 10 zile, Oficiului de Executare. La rândul
său, serviciul de executare expediază instanţei de judecată înştiinţarea privind punerea în executare
a pedepsei numite. Persoanei condamnate i se înmânează sub semnătură graficul de lucru întocmit
de comun acord cu prestorul (persoana cu funcţie de răspundere a Organizaţiei la care
condamnatul execută pedeapsa), obligându-l să se prezinte la locul de muncă.
În viziunea noastră, aplicarea pedepsei menţionate în cazul minorului are următoarele
beneficii: posibilitatea de a nu ajunge la închisoare şi micşorarea riscului recidivei; posibilitatea de
a-şi dezvolta capacităţile de muncă; posibilitatea de a se dezvolta ca un copil normal în cadrul
societăţii (ne referim la frecventarea şcolii, bibliotecii etc.); posibilitatea de a demonstra că nu
prezintă un pericol social şi poate fi reeducat fără aplicarea unei pedepse penale.

141
 Propuneri şi recomandări

Făcând o totalizare a studiului întreprins conchidem că problema sistemului sancţionator

penal distinct pentru tinerii adulţi trebuie să constituie obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe, în
care să se analizeze contextul social, moral şi economic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă
istorică, luându-se în considerare eficacitatea lui preventivă, generală şi socială.
Standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală juvenilă sunt stabilite
în Convenţia ONU “Cu privire la drepturile copiilor”, conform căreia orice fiinţă umană care nu a
împlinit vârsta de 18 ani este considerată a fi minor. În lumina celor analizate venim cu propunerea
ca persoanele să devină pasibile de răspundere penală de la 18 ani, iar în unele cazuri de la 15 ani,
cu atât mai mult că această vârstă este confirmată de legislaţiile penale ale unor state ca Suedia,
Danemarca etc.
Minorul reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare, având trăsături genetice,
biologice proprii, de natură să influenţeze universul psiho-moral. În opinia noastră cauzele penale
ale minorilor nu pot fi examinate de aceeaşi judecători care examinează dosarele majorilor. Şi în
acest context venim cu propunerea ca în RM să fie:
1. Instituţionalizate judecătorii specializate pentru minori, al căror personal ar avea nu doar
studii juridice speciale, ci şi psihologice. Considerăm că acest sistem urmează a fi alcătuit astfel:
trei judecătorii teritoriale (respectiv în nordul, centrul şi sudul Republicii Moldova); o Cameră
Specială a Curţii de Apel şi o Cameră Specială a Curţii Supreme de Justiţie. Suntem de părerea că
acest sistem ar fi bine-venit pentru RM, cu atât mai mult cu cât a dat rezultate benefice în aşa state
ca: SUA, Franţa, Germania.
2. Considerăm necesară adoptarea unei legi similare celei germane privind bunăstarea
tineretului în vederea asigurării condiţiilor optime de instruire.
3. Venim cu propunerea ca un capitol aparte din CP al RM să conţină o sistematizare a
pedepselor penale aplicate minorilor şi a particularităţilor acestora similar CP rus, român, ucrainean,
olandez. În viziunea noastră acesta urmează a fi denumit “Minoritate penală” sistematizând:
a) vârsta răspunderii penale cu următorul conţinut: alin.1, minor este considerată persoana care
la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit 14 ani, dar nu a împlinit 18 ani; alin. 2,
minorilor care au săvârşit infracţiunea le poate fi aplicată pedeapsa penală sau măsuri cu
caracter educativ;
b) considerăm oportun ca sistemul sancţionator pentru minorii infractori să fie divizat în
pedepse şi măsuri educative. În acest context venim cu propunerea - cadrul pedepselor să fe
completat şi cu interdicţia de a practica o anumită activitate, atunci când din măsurile

142
 educative să mai facă parte: mustrarea (dojenirea minorului, în explicarea gravităţii faptei
săvârşite, în sfătuirea minorului de a se purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare,
atragândui-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o
măsură mai severă sau li se va aplica o pedeapsă); libertatea sub supraveghere ( lăsarea
minorului în libertate pe timp de un an, sub supravegherea părinţilor săi, acelui care l-a
adoptat sau a tutorelui); libertatea sub supravegherea severă ( lăsarea minorului în libertate pe
o perioadă între un an şi trei ani, sub supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu
supravegherea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere).
c) În viziunea noastră ar fi binevenită completarea art. 54 CP RM “Liberarea de răspundere
penală a minorilor” cu următorul aliniat: ”Aflarea minorului într-o instituţie specială de
învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare poate fi încetată până
la expirarea termenului dacă va exista hotărârea organului de stat specializat, conform căruia
minorul, pentru a se corija, nu mai are nevoie de o asemenea măsură”.
d) De asemenea, venim cu propunerea de a completa art. 90 CP cu următorul aliniat: ”În cazul
suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de probă se
compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2
ani, stabilit de instanţă”.
e) Solicităm completarea art. 111 CP cu următoarea prevedere: “Pentru persoanele care au
săvârşit infracţiunea până la atingerea vârstei de 18 ani stingerea antecedentelor are loc
astfel: un an după ispăşirea privaţiunii de libertate pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave şi trei ani pentru infracţiuni grave şi excepţional de grave”.
f) Optăm, de asemenea, pentru introducerea în actualul CP a unui articol ce ar stabili aplicarea
prevederilor menţionate anterior faţă de persoanle cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani: “În
cazuri excepţionale, având în vedere caracterul infracţiunii săvârşite, precum şi personalitatea
infractorului, instanţa poate să aplice prevederile respective faţă de persoanele cu vârsta de
18- 21 ani, cu excepţia internării acestora în instituţii cu caracter educativ sau curativ-
educativ, precum şi în coloniile de educare a minorului”.
4. Prin intermediul procesului instructiv-educativ societatea determină un anumit nivel, un ideal
de personalitate cu funcţii primordiale, care va urmări însuşirea anumitor cunoştinţe, anumitor
aptitudini, interese motivate, opiniile individului fiind necesare atât pentru existenţa acestuia, cât şi
pentru viaţa socială. Deoarece optăm pentru menţinerea minorului în interiorul societăţii, şi nu
pentru izolarea acestuia într-un loc de reeducare, venim cu următoarele propuneri: a) accesibilitatea
studiilor; b) evidenţa strictă a minorilor neîncadraţi în procesul instructiv; c) organizarea timpului

143
liber al acestora, prin frecventarea cluburilor sportive, de dans etc. care să fie accesibile pentru toţi;
d) lucrul nu doar cu fiecare minor-delincvent în parte, ci şi privind înlăturarea cauzelor infracţiunii.
5. Optăm pentru faptul ca perioada de detenţie pentru tinerii infractori să nu depăşească 24 de
luni, precum şi pentru faptul ca judecătorul care a pronunţat sentinţa să-l poată elibera pe tânărul
aflat în conflict cu legea “sub cuvânt de onoare”, stabilindu-i o perioadă de probare.
6. Considerăm oportună completarea sistemului pedepselor cu obligarea minorului de a repara
paguba care ar putea fi aplicată acestuia în calitate de pedeapsă alternativă pedepsei cu închisoare.
7. În vederea înlăturării cauzelor infracţiunii o atenţie sporită trebuie acordată, în viziunea
noastră, nu doar macromediului (şcoala, prietenii etc.), ci şi micromediului (familiei), or, după cum
menţiona K. Freidlender, “copilul reprezintă oglilnda familiei sale”. De aceea, se impune
necesitatea propagării unui mod de viaţă sănătos al viitorilor părinţi şi în primul rând al viitoarelor
mame. Realizarea dezideratului propus poate fi reuşită prin aplicarea următoarelor măsuri: a)
cenzura programelor televizate şi a emisiunilor radio ce conţin violenţă, agresivitate; b) instruirea
tinerei generaţii în spiritul frumosului prin vizionarea spectacolelor, a concertelor etc. Introducerea
în uz a abonamentelor teatrale; c) organizarea pentru adolescenţi a unor cursuri speciale în vederea
explicării drepturilor şi a obligaţiilor ce le revin viitorilor soţi; d) acordarea din partea statului a
ajutorului material tinerelor familii; e) organizarea centrelor de consiliere psihologică atât pentru
minorii aflaţi în dificultate, cât şi pentru părinţii acestora; f) organizarea excursiilor cu participarea
familiilor, de tip marş turistic, care, de asemenea, conduc la consolidarea relaţiilor dintre membrii
grupului; g) interzicerea comercializării şi utilizării băuturilor alcoolice şi a fumatului în localurile
publice, în mod special de către tinerii sub 21 de ani.
8. În cazul în care părinţii biologici nu sunt capabili să ofere copiilor condiţiile necesare pentru
creştere şi dezvoltare, optăm pentru plasarea acestor copii în case de tip familie (în componenţa
cărora ar intra circa 10-15 persoane), care ar fi stimulate şi remunerate de stat. Suntem împotriva
plasării copiilor în instituţiile de tip orfelinat sau internat. În vederea realizării acestor deziderate
considerăm oportun: a) lucrul educativ cu mamele tinere, rămase însărcinate, care ulterior doresc
să-şi abandoneze copilul; b) folosirea tuturor posibilităţilor ca copilul să rămână în familia
biologică; c) sensibilizarea opiniei publice în privinţa copiilor orfani, care ulterior completează
rândurile “copiilor străzii” prin difuzarea spoturilor publicitare, emisiunilor radio, filmelor
televizate etc. d) adopţia copiilor orfani de către înalţii demnitari ar fi un exemplu de bun augur; e)
înlesnirea legislaţiei naţionale de adopţie a copiilor orfani.
9. O atenţie sporită trebuie acordată copiilor ce provin din familii defavorizate, or anume
aceştia constituie “armata de rezervă” a criminalităţii. De aceea considerăm oportun ca anume acest

144
segment al populaţiei tinere să fie luat în vizor de către organele competente, care să le faciliteze
însuşirea unei meserii, iar ulterior încadrarea în câmpul muncii.
10. Este cunoscut faptul că anume această categorie de persoane este cel mai des supusă
riscului de a deveni victime ale traficului de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale datorită
situaţiei sale de vulnerabilitate. De aceea venim cu propunerile privind: a) promovarea şi
încurajarea unei ample campanii de informare publică privind traficul de copii, exploatarea forţei de
muncă a copiilor; b) informarea educatorilor şi tinerilor despre drepturile copiilor, precum şi
studierea drepturilor omului în programele şcolare la toate nivelurile; c) promovarea punerii în
aplicare atât la nivel naţional, cât şi internaţional a programelor de cercetare judicioasă în vederea
analizării formelor, condiţiilor, precum şi structurilor şi traficului de copii; d) adoptarea legilor şi
reglementărilor stricte vizând combaterea pornografiei juvenile; e) favorizarea politicilor care tind
să răspundă necesităţilor copiilor abandonaţi, precum şi ale celor lăsaţi în voia soartei; f)
consolidarea controlului public asupra acestor copii, în special prin ameliorarea inspecţiei muncii,
protecţiei drepturilor lor, prin intermediul mediatorilor responsabili, a educării şi instruirii la locul
de lucru, precum şi a prestaţiilor suplimentare privind sănătatea şi alimentarea acestor copii.
11. O altă pedeapsă relativ nouă la care recurge instanţa de judecată, este munca în folosul
comunităţii, prin intermediul căreia o persoană care a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă va presta o muncă constructivă în vederea compensării faptei comise în schimbul detenţiei
sale. În vederea înlăturării lacunelor existente în legislaţie venim cu următoarele propuneri: a) în
cadrul subdiviziunilor teritoriale ale Departamentului de Executare să fie selectaţi specialişti care,
să audieze cursuri de instruire psihopedagogice în problemele minorilor; b) termenul de prezentare
a condamnatului la oficiul de executare şi termenul de prezentare spre executare a copiei
sentinţei şi dispoziţiei de executare să fie aceleaşi, fie 5 zile, fie 10 zile sau de la 5 până la 10
zile, după intrarea hotărârii în vigoare; c) organizarea unor cursuri de perfecţionare a
cadrelor privind executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, cu persoanele
responsabile şi cu executorul SEPP; d) organizarea unei conferinţe privind implicarea
nemijlocită a Administraţiei Publice Locale referitor la executarea pedepsei cu munca
neremunerată în folosul comunităţii, cointeresarea acesteia; e) determinarea unor restricţii faţă
de condamnat pe perioada ispăşirii pedepsei cu munca neremunerată în folosul comunităţii, aşa
ca de exemplu “nepărăsirea locului de trai" ş.a. pe perioada ispăşirii pedepsei; f) pornind de la
faptul că deseori minorul nu are condiţia fizică a unei persoane adulte, limita de antrenare a
minorului la lucru poate fi stabilită de la 2 la 4 ore; g) antrenarea condamnatului minor la lucrări în
perioada vacanţei este benefică, pe când în zilele de şcoală îi poate genera oboseală, care poate
avea consecinţe negative pentru procesul de instruire.

145
146
 Bibliografie
Acte normative şi de interpretare

1. Codul de Executare al Republicii Moldova, Chişinău, 2002, 568 pag.

2. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, Chişinău, 2002.
3. Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău, 2002, 568 pag.
4. Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău, 2003, 833 pag.
5. Codul Penal al RSSMoldoveneşti. Chişinău, 1961, 339 pag.
6. Codul Penal al României. Bucureşti, 1969, 97 pag.
7. Codul Penal. 69 legi speciale care prevăd sancţiuni penale. Bucureşti, 2005, 189 pag.
8. Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, 327 pag.
9. Уголовный кодекс Австралии под редакции Корочкина И., Трикоза Е., Санк-Петербург,
2002, 140 стр.
10. Уголовный кодекс Аргентины под редакции Голика Ю. Санк-Петербург, 2003, 101 стр.
11. Уголовный кодекс Голандии под редакции Волженкина В. Санк-Петербург, 2001. 89 стр.
12. Уголовный кодекс Дании под редакции Виляева С. Санк-Петербург, 2001, 93 стр.
13. Уголовный кодекс Латвийской Республики. Минск,1999, 83 стр.
14. Уголовный кодекс Республики Польша под редакции Кузнецова Н. Минск,1998, 120 стр.
15. Уголовный кодекс Украины. Комментарий отдельных положений. Нормативные
документы и коментарии. Киев, 2001, 97 стр.
16. Уголовный кодекс Швейцарии под редакции Серебряникова А. Санк-Петербург, 2002, 99
стр.
17. Уголовный кодекс Швеции под редакции Беляева С. Санк-Петербург, 2001, 130 стр.
18. Уголовный кодекс Японии под редакции Коробеева А. Санк-Петербург, 2002, 27 стр.
19. Уголовный кодекс Росийской Федераций, Москва, 2002, 237 стр.
20. Уголовный кодекс УССР. Москва, 1950, 127 стр.
21. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale
privind minorii din 22.11.2004.
22. Legea Republicii Cehia, nr. 257 din 14.07.2002 cu privire la Serviciul de probaţiune şi mediere.
23. Legea Republicii Moldova (proiect) cu privire la probaţiune.
24. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile civile şi politice de la 1966.
25. Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii, semnată la 02.05.1996.

147
26. Raportul Misiunii de Evaluare „Implementarea probaţiunii în Republica Moldova: realităţi şi
perspective” (16-19 iulie 2003).
27. Recomandarea 1065 (1987) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind traficul şi
alte forme de exploatare a copiilor.
28. Recomandarea 1526 (2001) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei “O companie
împotriva traficului de minori pentru dezamorsarea filierei de est a Europei: cazul Moldovei”.
29. Recomandarea nr. R (2000) “Traficul de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale”.
30. Recomandarea nr. R (2000) a Comitetului Miniştrilor către statele-membre privind lupta
împotriva traficului de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale.
31. Recomandarea nr. R (2000) adoptată de Comitetul miniştrilor al Consiliului Europei din
19.05.2000, Raport explicativ.
32. Regulile şi standardele minime ale administrării justiţiei juvenile (Regulile de la Beijing)
adoptate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 40/33 din noiembrie 1985.
33. Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.

Monografii

34. Aramă E,.”Istoria dreptului”, Chişinău, 1997, 143 pag.

35. Amza T., “Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică”, Bucureşti,
2000, 674 pag.
36. Bahnaru V., Purice V., “Dicţionar explicativ”, Chişinău, 1991, 237 pag.
37. Bogdan T., “Comportamentul uman în procesul judiciar”, Bucureşti, 1983, 97 pag.
38. Borodac A., “Drept penal. Partea generală”, Chişinău, 1994, 367 pag.
39. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., “Drept penal. Partea generală”, Chişinău, 2005, 625
pag.
40. Cioclei V., "Manual de criminologie", Bucureşti, 1999, 143 pag.
41. Dincu A., “Bazele criminologiei”, Bucureşti 1993, 198 pag.
42. Dobrinoiu V., „Drepat penal – partea generală”, Bucureşti, 1997, 270 pag.
43. Dongoroz V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. I. Bucureşti,
1969, 327 pag.
44. Freud S., ”Caiete de psihanaliză”, Bucureşti, 1992, 79 pag.
45. Freud S., ”Eseuri de psihanaliză aplicată”, Bucureşti, 1994, 170 pag.
46. Freud S., “Lecţii de psihanaliză”, Bucureşti, 1995, 127 pag.
47. Freud S., “Psihanaliză şi sexualitatea”, Bucureşti, 1994, 173 pag.
48. Freud S., “Totem şi tabu”, Bucureşti, 1996, 168 pag.
49. Freud S., “Psihologia colectivă şi analiza eului”, Bucureşti, 1995, 187 pag.
50. Gladchi Gh., “Criminologie generală”, Chişinău, 2000, 623 pag.
51. Mannheim H., “Comparative Criminology”, vol. II (The Sociology of Crime). New- York,
2002, 628 pages.
52. Mitrofan N., Butoi T., Zdrenghea V., “Psihologie judiciară”, Bucureşti, 1994, 132 pag.
53. Moraru I., Predescu V., “Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică
judiciară”, Bucureşti, 1962, 142 pag.
54. Misail-Nichitin D., Revenco A., Scuţă V., Gorceag L., “Prevenirea traficului de femei”,
Chişinău, 2003, 270 pag.
55. Nistoreanu Gh., Păun C., “Criminologie”, Bucureşti, 1996, 120 pag.
56. Oancea I., “Problemele de criminologie”, Bucureşti, 1998, 143 pag.
57. Păunescu C.,“Agresivitatea şi conduita umană”, Bucureşti, 1994, 273 pag.
58. Pitulescu I., “Delincvenţa juvenilă”, Bucureşti, 2002, 372 pag.
59. Pinatel J., “Criminologie”, Dalloz, Paris, 1963, 123 pag.
60. Rădulescu S., "Introducere în sociologia delincvenţei juvenile", Bucureşti, 1990, 243 pag.
61. Rusnac S., “Psihologia dreptului”, Chişinău, 2000, 307 pag.
62. Rusnac S., “Factorii sociali în comportamentul delincvent al minorilor”, Analele ULIM,
Chişinău, 1999, 123 pag.
63. Rusnac S., “Familia ca factor al comportamentului delincvent al minorilor”, Chişinău, 1998, 78
pag.
64. Rusnac S., “Ghid de psihologie pentru agenţii judiciari”, Chişinău, 1997, 65 pag.
65. Smochină A.,"Istoria statului şi dreptului ţărilor de peste hotare", Chişinău, 2002, 657 pag.
66. Stoica M., "Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind delincvenţa", Arad, 1997, 87
pag.
67. Stoica M., Ioniţă T., “Drogul în drept. Doctrină şi legislaţie internă şi internaţională”, Bucureşti,
1997, 123 pag.
68. Stănoiu R., “Criminologia”, Bucureşti, 1997, 174 pag.
69. Suceavă I., Olaru P., “Paradis iluzoriu”, Bucureşti, 1989, 118 pag.
70. Ulianovschi X., “Probaţiunea: alternative la detenţie”, Chişinău, 2004, 84 pag.
71. Ungureanu F., “Experienţa României în aplicarea muncii în beneficiul comunităţii”, Chişinău,
2004, 92 pag.
72. Voicu I., Dima T., “Unele consideraţii asupra stupefiantelor”, Bucureşti, 1983, 68 pag.
73. Voicu C., “Manualul poliţistului antidrog”, Bucureşti, 1993, 83 pag.
74. Бабаев Р. М., «Индивидуализация наказания несовершеннолетних», Москва, 1968, 143
стр.
75. Бош А., Создание Уголовного Кодекса. Заметки о деятельности государственной
комисии в 1870 г. по составлению нового Уголовного Кодекса. Москва, 1965, 96 стр.
76. Васильиев В. «Юридическая психология», Москва, 1991, 305 стр.
77. Грохайзен M., «Некоторые основы и главные принципы Нидерландского Уголовного
Кодекса», Санк-Петербург, 2001, 89 стр.
78. Дубинин Н.П., Карпец И.И., Кудрявцев В.И., “Генетика, поведение, ответственость”, Moсква,
1982,
247 стр.
79. Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Преступление и наказание в Англии, США,
Франции, ФРГ и Японии: общая часть уголовного права. Москва,1991, 220 стр.
80. Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Уголовное законодвтельство зарубежных стран
(Англии, США, Франции, Германии, Японии). Москва,1998, 327 стр.
81. Игнатов А. Н., «Уголовный закон охраняет права несовершеннолетних», Москва, 1971,
248 стр.
82. Инако Ц., «Современное право Японии», Москва, 1981, 1235 стр.
83. Иншаков И. С., «Зарубежная криминология», Москва, 1997, 307 стр.
84. Карева Д. С., «Изучение предупреждения правонарушений среди несовершеннолетних»,
Москва, 1970, 168 стр.
85. Касаковска A. «Роль суда в ведении обязательных работ для несовершеннолетних в
Латвии», Кишинев, 2004, 73 стр.
86. Комиссаров В. С. «Борьба с преступностью мерами уголовного права (понятие,
сущность, содержание)», Москва, 1989, 159 стр.
87. Кожевникова А.П., Миниковский Г. М., «Предупреждение правонарушении среди
малодежи», Москва, 1971, 93 стр.
88. Кудрявцев В. Н. «Причины правонарушении», Москва, 1976, 120 стр.
89. Kyдpявцев B.H., “Kpиминология”, Mосква, 1995, 395 стр.
90. Кудрявцев П. Н. «Причиность в криминологии», Москва, 1968, 259 стр.
91. Кузнецова Н., “Криминология”, Москва, 1994, 315 стр.
92. Лапшина Н. «Уголовное право Швейцарии», Москва, 1977, 230 стр.
93. Михеев Р.И., Морозов Н.А., Кондзуми Е., «Международное сотрудничество России и
стран АТП в сфере уголовной политики, борьбы с преступностью и ее предупреждения».
Владивосток, 1997, 184 стр.
94. Моорман ван Каппен О., «От Альбы до Моддермана: наш национальный Уголовный
Кодекс в исторической перспективе», Москва,1986, 173 стр.
95. Пантелеев А., Козочкин Д., Лихачев В., “Уголовное право развивающихся стран: общая
часть”. Учебное пособие, Москва, 1988, 258 стр.
96. Семернева Н.К., Шедрина А.К., «Правовые формы общественного воспитания
несовершеннолетних», Москва, 1980, 215 стр.
97. Современное зарубежное уголовное право. Москва, 1987, 429 стр.
98. Теоретические проблемы учения о личности преступника (Сборник научных трудов),
Moscova,1979, 157 стр.
99. Шафмайзер Д., Классификация деликтов преступления и проступки. Юбилейный кодекс.
Сто лет Уголовного Кодекса. Арихем, 1986, 284 стр.
100.Чиркин C., "История государства и правда зарубежных стран” Москва, 2000, 267 стр.
101.Яковлев А.М., «Преступность и социальная психология», Москва, 1971,148 стр.

Reviste şi surse WEB

102. IRP, “Ghidul pentru specialişti din domeniul justiţiei juvenile”, Chişinău, 2004, 27 pag.
103. IRP, “Expertiza judiciară în cauzele privind minorii”, Chişinău, 2005, 94 pag.
104.IRP, UNICEF, “Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de
monitorizare”, Chişinău, 2005, 75 pag.
105. IRP, UNICEF, Centrul de prevenire al traficului de femei. Buletin informativ al
adolescentului. Octombrie, 2003, 43 pag
106. IRP, Ghidul Consilierului de probaţiune, Chişinău, 2004, 56 pag.
107. Buletin informativ, “Justiţia Juvenilă”, Chişinău, 2005, 37 pag.
108. IRP, “Implementarea probaţiunii presentenţiale şi a muncii neremunerate în folosul comunităţii
pentru minori în Republica Moldova”, Chişinău, 2004, 96 pag.
“
109. Buletin informativ al Asociaţiei de Promovare a Asistenţei din Moldova, Asistenţă Socială”,
nr.1(2), Chişinău, 2003, 54 pag.
110. Medie şi stat, WWW.Sfaturi ortodoxe.ro/antiprostituţie.19.htm.; WWW.Kahcalani,
com.articles/prostitution.html.
111. Centrul de prevenire al traficului de femei. Buletin informativ al adolescentului. Chişinău,
2003, 78 pag.
112. Rotaru O., Criminalitatea minorilor. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept,
1999, 65 pag.

150
113. Rotaru O., Integrarea culturală şi criminalitatea. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria
Drept, 2000, 89 pag.
114. Rotaru O., Personalitatea delincvenţială juvenilă-ca teorie generală. Chişinău: ULIM, Symposia
Professorum, Seria Psihologie şi Pedagogie, 2001, 78 pag
115. Rotaru O., Rolul factorilor psihici în determinarea comportamentului deviant. Chişinău:
ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept, 2001, 75 pag.
116. Rotaru O., Evoluţia conceptului de minoritate penală. Chişinău: ULIM, Symposia
Professorum, Seria Drept, 2002, 45 pag.
117. Rotaru O., Concepţia personalităţii criminalului minor. Chişinău: Themis, 2002, pag.
118. Rotaru O., Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor Chişinău:
Avocatul poporului, nr. 4-6, 2002, 52 pag.
119. Rotaru O., Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial în contextul factorilor de risc ai
delincvenţei juvenile. Chişinău: Avocatul poporului, nr. 9-10, 2003, 33 pag.
120. Rotaru O., Tratamentul penal al minorilor conform legislaţiei franceze. Scurt istoric. Chişinău,
ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept, 2004, 120 pag.
121. Rotaru O. “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu
comparat.” Chişinău, Analele ULIM, Seria Drept, Vol. 5, 2004, 199 pag.
122.Rotaru O., Rolul factorilor psihici în eteologia criminală după S. Freud. Chişinău: ULIM,
Symposia Professorum, Seria Drept, 2005, 228 pag.
123. Rotaru O., Traficul minorilor în scopul expluatării sexuale datorită situaţiei de vulnerabilitate.
Chişinău: Analele Academiei “Ştefan cel Mare”a MAI, Ştiinţe socio-umane, 2005, 577 pag.
124. Rotaru O., Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în Republica
Moldova. Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale: “Prevenirea şi combaterea
crimelor transnaţionale: probleme teoretice şi practice”, MAI al RM, Academia “Ştefan cel
Mare”, Fondul Hanns Seidel (Germania), Chişinău: 2005, 543 pag.
125. Rotaru O., Rolul factorilor psihici în eteologia criminală. Materialele Conferinţei ştiinţifico-
practice internaţionale: ”Criminalitatea regională: probleme şi perspective de prevenire şi
combatere ”, Chişinău: 2005, MAI, Academiei “Ştefan cel Mare”, 603 pag.
126. Rotaru O., Principiul probaţiunii în cazul delincvenţilor minori. Chişinău: ULIM, Symposia
Professorum, Seria Drept, 2006, 232 pag.
127. Rotaru O., Măsuri de intervenţie privind ameliorarea situaţiei minorului delincvent.
Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale:” Republica Moldova 15 ani de
independenţă”, Chişinău: ULIM, 2006, 370 pag.

151
 ADNOTARE
la teza de doctor în drept “Criminalitatea minorilor: aspect penal, psihologic şi
criminologic”, autor Rotaru Oxana, cu titlu de manuscris, la specialitatea 12.00.08 Drept penal
(Drept penal şi criminologie), Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un domeniu

de interes pentru jurişti, asistenţi sociali, psihologi, pedagogi. În ultimii ani, e în curs de desfăşurare
procesul de reformare a justiţiei juvenile.
În acest context o atenţie deosebită se acordă instituţiei penitenciare ca mijloc de reeducare
şi reinserţie socială a minorilor delincvenţi. Evident, consecinţele negative ale privării de libertate în
adolescenţă nu pot fi neglijate. Din aceste considerente, organizaţiile internaţionale încurajează în
cazul minorilor pedepsele non-privative, alternative detenţiei (Standardele minime ONU pentru
administrarea justiţiei juvenile, Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate).
Pedepsele non-privative oferă adolescentului şansa de a-şi continua studiile, de a menţine
relaţiile cu familia, de a participa la viaţa comunităţii şi de a acumula experienţă socială.
Menţionăm că doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru
decât detenţia, se aplică sentinţa cu privaţiune de libertate, ţinând cont de principiul „ultimei soluţii”
şi cel al „ timpului mai scurt posibil”.
Criminalitatea minorilor reprezintă un factor inerent oricărei societăţi, care, în opinia
cercetătorilor A. Kozmovici, M. Kaloşski, P. Tap este alimentat atât de factorii interni, din categoria
cărora fac parte stresul, particularităţile psihocomunicative, cât şi de factorii externi, printre care:
factorii socioculturali, economici, educaţionali etc.
Dinamismul, curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulţi îi face
pe adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme, pe care aceştia le consideră atribute ale
independenţei şi maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice
acestei vârste, dar pot căpăta şi un caracter de manifestări sociale şi chiar antisociale atunci când nu
sunt asigurate condiţiile educaţionale optime necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul
social: familia, grupul şcolar sau comunitatea în general.

Cuvinte cheie: minor, delinvenţă juvenilă, tratament penal, instituţie penitenciară, pedepse non-
privative, detenţiune, factori interni, factori externi, micromediu, macromediu.

152
 АННОТАЦИЯ
к докторской диссертации на соискание ученной степени доктора права “Преступность
несовершенолетних: уголовно-правовые, криминологические и психологические аспекты”, с
титулом рукописи по специальности 12.00.08 Уголовное право (Уголовное право и
криминология), Международный Независимый Университет Молдовы

В Республике Молдова преступность в среде несовершеннолетних стала одним из

ведущих направлений борьбы с криминальными явлениями, которую ведут не только
юристы, но и психологи и педагоги. Следует отметить, что в последние годы особое
значение уделяется реформе уголовной ответственности несовершеннолетних.
В связи с этим пенитенциарным учреждениям отводится функция перевоспитания и
социальной реинтеграции несовершеннолетних преступников. Исходя из того, что время,
проведенное в местах лишения свободы негативно сказывается на подростках,
международные организации акцентируют внимание на мерах воспитательного характера
(минимальные стандарты ООН в сфере преступности несовершеннолетних, правила ООН по
охране прав несовершеннолетних, лишенных свободы).
Следует отметить, что применение мер воспитательного характера способствует
продолжению учебы, поддержанию отношений с семьей, а также участию в жизни общества.
И только в тех случаях, когда исправление несовершеннолетнего не может быть достигнуто
путем применения принудительных мер воспитательного характера, он привлекается к
уголовной ответственности.
Преступность несовершеннолетних является неотъемлемой частью каждого общества
или как отметили исследователи А. Козмовичь, М. Калошски, П. Тап она зависет как от
внутренних так и от внешних факторов и условий.
Динамизм, любознательность, стремление к самоутверждению являются основными
чертами независимости несовершеннолетних, которые, однако, могут стать девиантными в
случае неправильного воспитания.

Ключевые слова: несовершеннолетние, преступность несовершеннолетних, уголовная

ответственность, пенитенциарное учреждение, принудительные меры воспитательного
характера, внутренние факторы, внешние факторы, макросреда и микросреда.

153
 ANNOTATION

to the thesis for a Doctor’s degree “Minors’ delinquency: penal, psychological and criminal aspects
”, author Rotaru Oxana, with a manuscript title on specialty 12.00.08 Penal law (Penal law and
criminology), Moldova Free International University

The phenomenon of the minor’s being in conflict with the law became an interesting subject
for jurists, social assistants, psychologists and professors from the Republic of Moldova. An
acknowledgement for that thing is the fact that the process of reforming minors’ justice is
developing during the last years.
By this context, a key role is granted to penitentiary institutions as a method of reeducation
and social reinsertion of offender minors. It is obvious that negative consequences of the lack of
freedom in adolescence years can not be neglected. That’s why international organizations
encourage non imprisonment penalties in minors’ cases (e.g. UND Minimum Standards of minor’s
justice administration, UND Rules for imprisoned minors’ protection) which offer to teen-agers the
chance to continue studies, to be in contact with their family, to participate in community’s life and
to gain social experience.
It should be mentioned that the sentence of freedom deprivation is applied only in case when
the objectives of rehabilitation can not be realized in other framework than that of imprisonment. In
this case must be taking into account principles of “the last solution” and “the shortest possible
time”.
The minor’s delinquency represents an inherent element of any society. According to
scientists’ opinion such as A. Kozmovich, M. Kaloshski and P. Tap: the minor’s delinquency is
sustained by internal factors like: stress, psychological-communicative particularities; and external
ones like: sociological, cultural, economical and educative factors.
Dynamism, curiosity, tendency to assertion and the willingness to approach the world of
grown-up persons make adolescents to assert such a values and norms which they consider to be
characteristic to independence and maturity. These are transformed in behavior stereotypes
characteristic to this age, but can evolve social and even anti -social appearances when the
necessary educational conditions are not assured. These conditions shall be offered by the social
microenvironment like: family, school or community.

Key words: minor, minor’s delinquency, penal treatment, penitentiary, imprisonment, internal and
external factors, micro and macro environment, non-deprive penalty.

154
 LISTA DE ABREVIERI

Lit. – Litera şi derivatele lui

Art. – Articol şi derivatele lui
Cap. – Capitol şi derivatele lui
CP – Codul Penal
CP al RM – Codul Penal al Republicii Moldova
CPP – Codul de Procedură Penală
CE al RM – Codul de Executare al Republicii Moldova
HP CSJ – Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
RM – Republica Moldova

155
 Anexa 1

Ce reprezinta, in opinia voastra,

substantele narcotice?

50

45

40

35

30

25
Fete

20 Baieti
Total

15

10

0 Substante ce
Substante Sustante
provoaca Altele
halucinogene periculoase
placere
Fete 13,33 43,33 23,34 20
Baieti 43,33 46,66 6,67 3,34
Total 28,33 45 15 11,67

156
 Anexa 2

La ce virsta pentru prima data ati folosit droguri?

50

45

40

35

30

25
Fete
Baieti
20 Total

15

10

0 12-14 ani 15-17 ani N-au folosit

Fete 33,33 30 36,67

Baieti 23,33 26,67 50
Total 28,33 28,33 43,34
 Anexa 3

Cunoasteti locurileundepot fi procuratedrogurile?

70

60

50

40
Fete
30 Baiet
Tota
l

20

10

0 Da Nu

Fete 66,67 38,33

Baieti 43,33 56,67
Total 55 45
 Anexa 4

Ai rude, prieteni, careconsumasubstantenarcotice?

80

70

60

50

40 Fete
Baiet
30

Total

20

10

0 Da Nu

Fete 76,67 23,33

Baieti 40 60
Total 58,33 41,67
 Care sunt cauzele consumului de droguri?

40

35

30

25

20
Fete
Baieti
Total

15

10

0 Lipsa de
Din obisnuinta Din prostie Din curiozitate Influenta grupului Stress-
ocupatie

Fete 0 20 23,33 33,33 16,67 6,67

Baieti 3,33 40 30 16,67 3,33 6,67

Total 1,67 30 26,67 25 10 6,67

160
 Anexa 6

Caresunt inopiniataconsecinteleconsumului dedroguri?

60

50

40

30
Fete
Baiet
i
20

Total

10

0 Starea olipsirea
upradozar ece
fizica de
e s
rea SD
Fete 23,33 53,33 13,33 10
Baiet 40 26,67 13,33 20
i
Total 31,67 40 13,33 15

161
 Anexa 7

Ce reprezinta, in opinia Dvs,

na rcoma nia ?

70

60

50

40
Tinere
Tineri
30 Total

20

10

0 Proces de
Regres al societatii Altele
autodistrugere

Tinere 35 27 38
Tineri 20 13 67
Total 27,5 20 52,5

162
 Anexa 8

Caresint factorii cefavorizeazafolosireastupefiantelor?

30

25

20

15
Tiner
e
Tine
ri
10
Total

0 Instabilitat
Stresurile Nereusitel Alte
e ea pareri
economic
Tiner 27 9 15 5
e 5 18 21 5
Tineri
Total 16 13,5 18 5
 Anexa 9

Ati folosit
stupefiante?

60

50

40

30 Tiner
e
Tine
ri

20
Total

10

0 Da Nu

Tinere 44 56
Tineri 43 57
Total 43,5 56,5
 Anexa 10

Cum crezi, e posibil ca drogurile

sa puna stapinire pe viata ta?

90

80

70

60

50

Tinere
40 Tineri
Total

30

20

10

0 Da Nu Nu stiu
Tinere 11 72 17
Tineri 6 11 83
Total 8,5 41,5 50