Măsurile de siguranță

Secțiunea I
ASPECTE GENERALE

§ 1. Noțiune și caracterizare
352. Noțiune. Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal menite să lărgească gama de
sancțiuni necesare prevenirii fenomenului infracțional.
Prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală se pun în evidență anumite împrejurări din
realitatea socială, care sunt implicate în cauzalitatea acesteia și care, dacă nu sunt combătute, există
pericolul săvârșirii de noi fapte prevăzute de legea penală, de ex.: starea de nepregătire profesională a
făptuitorului care a comis infracțiuni din culpă datorită acestei nepregătiri poate constitui sursa unor
noi fapte prevăzute de legea penală1 etc.
Combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse, fiindcă astfel de stări își
au izvorul în realități ce nu reprezintă încălcări ale legii penale, ci prin măsuri specifice preventive -
măsuri de siguranță2. Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal, preventive, prevăzute de
lege, care se iau de instanța de judecată față de persoanele care au săvârșit fapte prevăzute de legea
penală pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală 3.
353. Scopul măsurilor de siguranță. Măsurile de siguranță au ca scop, așa cum se precizează
în dispozițiile art. 107 C.p., „înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor
prevăzute de legea penală”.
354. Caracterizare. Din noțiune se desprind trăsăturile caracteristice ale măsurilor de
siguranță: a) sunt sancțiuni de drept penal prevăzute în legea penală; b) se iau față de; persoanele care
au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a săvârșirii unei infracțiuni, acest
rol revenind pedepselor; c) luarea măsurilor de siguranță este determinată de necesitatea prevenirii
repetării de fapte periculoase în viitor4.
Măsurile de siguranță, spre deosebire de pedepse, nu sunt consecințe ale răspunderii penale și
nu depind de gravitatea faptei săvârșite, ele putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o
pedeapsă, fiindcă luarea acestor măsuri este provocată de existența stării de pericol pe care o
reprezintă în special persoana făptuitorului 5. Fiind menite să combată starea de pericol pusă în
evidență prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și să preîntâmpine săvârșirea de noi fapte

1
În acest sens, a se vedea, pe larg, C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 614.
2
În acest sens, a se vedea, pe larg, V. Dongoroz, în Dongoroz II, p. 273 și urm.
3
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1976, p. 136 și urm.; L.
Biro, op. cit., p. 226 și urm.; I. Oancea, op. cit., p. 346
4
I. Oancea, op. cit., p. 347.
5
V. Dongoroz, în Dongoroz II, p. 274.

1
prevăzute de legea penală, măsurile de siguranță se iau pe durată nedeterminată (atâta timp cât durează
starea de pericol).

Secțiunea a II-a
MĂSURILE DE SIGURANȚĂ ÎN SPECIAL

§ 1. Obligarea la tratament medical

357. Noțiune. Obligarea la tratament medical este o măsură de siguranță cu caracter medical
și constă în obligarea făptuitorului, care, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul
cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, de a se prezenta în
mod regulat la tratament medical până la însănătoșire 1 sau până la obținerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol.
Cauza care determină luarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical o reprezintă
starea anormală a făptuitorului, care, din cauza unei boli ori a intoxicării provocate de consumul cronic
de alcool ori alte asemenea substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, adică prezintă
pericol de a săvârși din nou fapte prevăzute de legea penală.
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical va putea fi luată dacă se apreciază că
periculozitatea făptuitorului, ce rezultă din starea patologică sau intoxicația acestuia, poate fi înlăturată
prin această măsură.
358. Condiții în care se poate lua măsura de siguranță.
a) Măsura obligării la tratament medical se ia numai față de făptuitor adică față de o persoană
care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă fapta este sau nu infracțiune;
b) Făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool ori alte asemenea substanțe psihoactive;
c) Instanța să aprecieze că prin obligarea făptuitorului la tratament medical, starea anormală a
acestuia va înceta și nu va mai săvârși fapte prevăzute de legea penală.
Măsura obligării la tratament medical se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori
nu o pedeapsă.
Pentru a putea fi luată măsura de siguranță a obligării la tratament medical nu este nevoie ca
fapta să se datoreze stării anormale a făptuitorului, ce ar rezulta din cauza unei boli ori a intoxicării cu
alcool, stupefiante ori alte asemenea substanțe, ci este suficient să se constate că această stare
anormală a făptuitorului prezintă pericol pentru societate 2.
Luarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical are caracter facultativ. În cazul
săvârșirii infracțiunii de contaminare venerică, luarea măsurii de siguranță este obligatorie (art. 353

1
A se vedea, în acest sens, C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 619.
2
De ex.: Măsura de siguranță a obligării la tratament medical va putea fi luată față de făptuitorul care a săvârșit o
faptă oarecare și care suferă de o boală molipsitoare (boală venerică) și există pericolul contaminării și a altor
persoane.

2
C.p.). Considerăm că și în cazul săvârșirii doar a unei fapte (nu infracțiune) de contaminare venerică
se păstrează justificarea luării obligatorii a acestei măsuri.
359. Conținutul măsurii de siguranță. Obligarea la tratament medical constă în obligația
impusă făptuitorului, pe cale judiciară, de a urma tratamentul medical stabilit de medicii specialiști,
prin prezentarea în mod regulat la locul și datele stabilite pentru efectuarea tratamentului.
Când măsura de siguranță însoțește pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii,
tratamentul medical se efectuează și în timpul executării pedepsei (art. 109 alin. 3 C.p.).
Având în vedere cauza care determină luarea măsurii de siguranță – starea de boală, inclusiv
cea provocată de consumul cronic de alcool a făptuitorului – pericolul de a săvârși fapte prevăzute de
legea penală, în lege s-a prevăzut posibilitatea luării acestei măsuri cu caracter provizoriu în timpul
urmăririi penale, în cursul procedurii de cameră preliminară sau în cursul judecării (art. 245 C.p.p.).
Cu ocazia judecării, instanța poate confirma măsura luată cu caracter provizoriu, și astfel
măsura devine definitivă, ori o poate infirma, dacă va constata că nu sunt îndeplinite condițiile.
360. Durata măsurii de siguranță. Obligarea la tratament medical se ia pe o durată
nedeterminată. Măsura de siguranță durează cât durează cauza care a determinat luarea acesteia, adică
până la însănătoșirea făptuitorului ori până la obținerea unei ameliorări pare să înlăture starea de
pericol
În cazul măsurii obligării la tratament medical luate cu caracter provizoriu (obligarea
provizorie la tratament medical), când se constată că a intervenit însănătoșirea sau a intervenit o
ameliorare a stării de sănătate care să înlăture starea de pericol, se va dispune ridicarea măsurii de
siguranță (art. 246 alin. 9 C.p.p.). Dacă însănătoșirea ori ameliorarea stării de sănătate a intervenit
după luarea definitivă a măsurii obligării la tratament medical, instanța dispune încetarea măsurii
conform art. 568 alin. 4 C.p.p. Nu este prevăzut un termen minim care trebuie să treacă până la
solicitarea ridicării ori încetării acestei măsuri de siguranță.
Dacă făptuitorul obligat la tratament medical nu urmează tratamentul, se poate dispune măsura
de siguranță a internării medicale (art. 109 alin. 2 C.p.). În acest caz, ia sfârșit obligarea la tratament
medical.
Când tratamentul medical a fost efectuat în timpul detenției și nu a intervenit însănătoșirea
până la terminarea executării pedepsei, tratamentul medical va continua în libertate, fostul condamnat
urmând să se prezinte cu regularitate la unitatea sanitară pentru efectuarea tratamentului.
Într-o astfel de situație, s-a decis în practica judiciară, nu se schimbă natura măsurii, ci numai
modul de executare a ei1.
§ 2. Internarea medicală
361. Noțiune. Internarea medicală este măsura de siguranță ce constă în internarea
făptuitorului într-o unitate sanitară de specialitate până la însănătoșire sau până la obținerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol, dacă este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe
1
T.S., s.p, d. nr. 2/1977, în C.D., 1977, p. 240.

3
psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă și prezintă pericol pentru societate (art. 110
C.p.).
Cauza care determină luarea măsurii de siguranță a internării medicale o reprezintă starea de
pericol pentru societate ce decurge din starea psihofizică anormală a făptuitorului care este bolnav
psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă și care
prezintă pericolul de a săvârși noi fapte prevăzute de legea penală.
362. Condiții în care se poate lua măsura de siguranță.
a) Internarea medicală se poate lua numai față de făptuitor, adică față de o persoană care a
săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Atâta timp cât persoana bolnavă mintal sau toxicomană nu
a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, față de ea nu se poate lua o măsură de siguranță. Față de o
persoană bolnavă psihic, consumatoare cronică de substanțe psihoactive sau care suferă de o boală
infecto-contagioasă, dar care nu a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se pot lua măsuri de
ocrotire prevăzute în Legea nr. 487/2002 sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări
psihice1.
b)Făptuitorul să fie bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau să sufere de
o boală infecto-contagioasă.
Pentru luarea măsurii de siguranță nu este suficient să se constate că făptuitorul este bolnav
psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă, ci
trebuie să se mai constate că se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate 2.
Starea de pericol a făptuitorului se deduce din legătura cauzală ce există între fapta săvârșită și
starea sa, adică făptuitorul a comis fapta tocmai din cauza bolii psihice, consumului cronic de
substanțe psihoactive sau a bolii infecto-contagioase de care suferă 3. De ex., internarea medicală nu se
poate lua față de făptuitorul care nu era iresponsabil, ci doar prezenta tulburări de comportament ce
constituie simple elemente de individualizare a pedepsei 4.
c) Internarea medicală se va lua dacă instanța de judecată apreciază că starea de pericol a
făptuitorului poate fi înlăturată prin această măsură de siguranță.
Luarea măsurii de siguranță a internării medicale are caracter facultativ.
363. Conținutul măsurii. Internarea medicală constă în internarea forțată a făptuitorului
bolnav mintal sau toxicoman și care se află într-o stare care prezintă pericol social într-o instituție de
specialitate unde este supus unui tratament medical obligatoriu până la însănătoșire.
Internarea medicală se poate lua și față de făptuitorul care nu a urmat tratamentul medical sau
față de care tratamentul medical s-a dovedit ineficient, iar starea de pericol s-a agravat (art. 568 alin. 4
C.p.p.).
1
Legea a fost republicată în M. Of. nr. 652 din 13 septembrie 2012.
2
A se vedea: V. Dongoroz, în Dongoroz II, p. 292. În același sens, a se vedea și: T.S., s.p., d. nr. 905/1973, în
C.D., 1973, p. 387; T.S., s.p., d. nr. 948/1972, în C.D., 1972, p. 317; Tj. Timiș, d.p. nr. 140/1978, în R.R.D. nr.
9/1978, p. 65.
3
V. Dongoroz, în Dongoroz II, p. 292.
4
T.S., s.p., d. nr. 2677/1979, în C.D., 1979, pp. 372-373.

4
 Măsura de siguranță internării medicale implică și restrângerea libertății făptuitorului.
Internarea medicală poate fi luată cu caracter provizoriu (la fel ca obligarea la tratament
medical) în timpul urmăririi penale pe durata procedurii de cameră preliminară ori în cursul judecării,
dacă suspectul sau inculpatul este bolnav mintal ori consumator cronic de substanțe psihoactive și dacă
luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol actual și concret pentru siguranța publică
(art. 247 alin. 1 C.p.p.).
Sustragerea de la executare ori executarea neconformă a acestei măsuri de siguranță atrage
răspunderea făptuitorului pentru săvârșirea infracțiunii de neexecutare a sancțiunilor penale (art. 288
alin. 1 C.p.).
364. Durata măsurii. Internarea medicală se ia pe o durată nedeterminată și durează până la
însănătoșirea făptuitorului ori până la obținerea unși ameliorări care să înlăture starea de pericol.
În cazul luării măsurii de siguranță a internării medicale cu caracter provizoriu (internarea
medicală provizorie), dacă după dispunerea măsurii s-a produs însănătoșirea suspectului sau
inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol, se
dispune ridicarea acestei măsuri de siguranță (art. 248 alin. 11 și 12 C.p.p.). Dacă însănătoșirea ori
ameliorarea stării de sănătate a intervenit după luarea definitivă a măsurii, instanța dispune încetarea
măsurii conform art. 571 alin. 2 C.p.p. Nu este prevăzut un termen minim care trebuie să treacă până
la solicitarea ridicării ori încetării acestei măsuri de siguranță.
Dacă în timpul internării medicale se observă o ameliorarea stării făptuitorului, se poate
înlocui măsura de siguranță a internării medicale cu măsura de siguranță a obligării la tratament
medical (art. 571 alin. 2 C.p.p.).
§ 3. Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii
365. Noțiune. Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii este măsura de
siguranță ce se poate lua față de făptuitorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, datorită
incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcții ori
pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte activități, pentru a
împiedica săvârșirea altor asemenea fapte în viitor.
Cauza care determină luarea măsurii de siguranță prevăzute la art. 111 C.p. o reprezintă starea
de pericol ce izvorăște din condițiile necorespunzătoare și primejdioase în care făptuitorul exercită
profesia sau meseria ori în care își desfășoară activitatea în îndeplinirea căreia el a comis fapta
prevăzută de legea penală1.
Așadar, cauza care generează starea de pericol social constă în inaptitudinea făptuitorului de a
ocupa funcția ori de a-și exercita profesia, meseria ori de a desfășura activitatea în exercitarea căreia a
comis fapta prevăzută de legea penală.

1
A se vedea CA. București, s. a I p., d.p. nr. 767/2000, în Culegere de practică judiciară în materie penală pe
anul 2000 a Curții de Apel București, pp. 78-79.

5
 Starea de pericol ce își are izvorul în inaptitudinea făptuitorului, așa cum am arătat mai sus, se
poate datora: nepregătirii (ignoranță, lipsă de experiență superficialitate etc.); incapacității psihofizice
(boală, infirmitate etc.); lipsei de cunoștințe necesare; nepăsării față de regulile și cerințele de care
depinde buna desfășurare a activității .
Măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii se deosebește de pedeapsa
complementară prevăzută în art. 66 alin. 1 lit. g C.p. (interzicerea dreptului de a ocupa funcția, de a
exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de natura aceleia de care s-a folosit pentru
săvârșirea infracțiunii) atât prin natura ei juridică, cât și prin finalitate.
În adevăr, pedeapsa complementară prevăzută la art. 66 alin. 1 lit. g C.p. Își are cauza în
nedemnitatea infractorului de a mai exercita funcția sau profesia de care s-a folosit pentru săvârșirea
infracțiunii, pe când măsura de siguranță prevăzută la art. 111 C.p. Își are cauza în starea de pericol ce
rezultă din nepregătirea, incapacitatea făptuitorului de a exercita funcția sau profesia, în exercitarea
căreia a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală 1.
Având în vedere natura și finalitatea diferită a celor două sancțiuni de drept penal, incidența
lor concomitentă este posibilă2.
Măsura de siguranță prevăzută la art. 111 C.p. se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se
aplică ori nu o pedeapsă.
Luarea măsurii de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii nu
exclude luarea și altor măsuri de siguranță,.
366. Condiții în care se poate lua măsura de siguranță.
a) Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii se poate lua numai față de
persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
b) Fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârșită în exercitarea profesiei sau meseriei ori
în desfășurarea activității respective;
c) Săvârșirea faptei să se datoreze incapacității, nepregătirii ori altor cauze care îl fac in apt
pentru ocuparea unei funcții, exercitarea unei profesii sau meserii;
d) Existența acestor cauze care îl fac inapt pe făptuitor pentru ocuparea unei funcții,
exercitarea unei profesii sau meserii creează o stare de pericol prin posibilitatea comiterii altor fapte în

1 A se vedea, pe larg: V. Dongoroz, în Dongoroz II, p. 296.

viitor;
e) Instanța să aprecieze că înlăturarea stării de pericol și prevenirea săvârșirii de noi fapte
prevăzute de legea penală se poate realiza prin luarea măsurii de siguranță prevăzută de art. 111 C.p.
367. Conținutul măsurii. Măsura de siguranță constă în interdicția impusă făptuitorului de a
mai ocupa funcția ori de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea în exercitarea
căreia a săvârșit fapta prevăzută de legea penală.
1
A se vedea mai sus, în detaliu, cauza care determină luarea măsurii de siguranță.
2
În acest sens, a se vedea, V. Dongoroz, în Dongoroz II, p. 301.

6
 Nerespectarea interdicției atrage răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de
neexecutare a sancțiunilor penale (art. 288 alin. 1 C.p.).
368. Durata măsurii. Fiind instituită pentru a înlătura o stare de pericol și a preveni
săvârșirea de noi fapte, ca, de altfel, orice măsură de siguranță, și interzicerea unei funcții sau profesii
se ia pe timp nedeterminat și durează cât durează starea de inaptitudine a făptuitorului.
Încetarea cauzei care a determinat luarea măsurii face posibilă revocarea acesteia.
Revocarea se face la cerere după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că
temeiurile care au impus luarea măsurii de siguranță au încetat. Dacă cererea de revocare a măsurii de
siguranță este respinsă, o nouă cerere nu poate fi făcută decât după trecerea unui termen de cel puțin
un an de la data respingerii cererii anterioare (art. 111 alin. 2 C.p.).
§ 4. Confiscarea specială
369. Noțiune. Confiscarea specială constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a
anumitor bunuri ce aparțin persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deținere
de către făptuitor, din cauza naturii bunurilor respective ori legăturii acestora cu săvârșirea faptei,
prezintă pericolul săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.
Așadar, cauza care determină luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale o reprezintă
starea de pericol ce decurge din deținerea unor bunuri ce au legătură cu săvârșirea faptei prevăzute de
legea penală ori care ar putea fi folosite la săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală în viitor.
Măsura de siguranță a confiscării speciale reglementată în Partea generală a Codului penal
privește categoriile de bunuri enumerate în art. 112 C.p. și este incidență în raport de toate faptele
prevăzute de legea penală. În Partea specială sunt reglementate măsuri de confiscare specială, dar care
pot fi luate numai în legătură cu bunurile legate de săvârșirea acelor fapte (de ex., art. 289-292 C.p. –
infracțiuni de corupție).
370. Condiții de luare a măsurii confiscării speciale.
a) Confiscarea specială se ia numai față de persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală (condiție generală prevăzută în art. 107 alin. 2 C.p.);
b) Confiscarea specială se ia cu privire la anumite bunuri care au legătură cu săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală ori a căror deținere este contrară legii;
c) Instanța de judecată să aprecieze că prin luarea măsurii de siguranța este anihilat pericolul
social, ce decurge prin deținerea anumitor bunuri, de a săvârși noi fapte prevăzute de legea penală.
Odată identificate bunurile ca făcând parte din categoria acelora supuse confiscării, luarea
măsurii de siguranță a confiscării speciale este obligatorie.
371. Conținutul măsurii. Confiscarea specială este o sancțiune de drept penal și constă în
scoaterea forțată din patrimoniul celor care le dețin și trecerea în patrimoniul statului a bunurilor
anume determinate prin lege.

7
 Măsura confiscării speciale luându-se cu privire la anumite bunuri, are caracter în rem și
produce efecte față de orice persoană la care s-ar găsi lucrurile confiscate, pe care va trebui să le
predea organelor competente1.
372. Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale. Prin dispozițiile art. 112 C.p. s-au
determinat categoriile de bunuri supuse confiscării speciale.
a) Bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală (art. 112 alin. 1 lit. a
C.p.). Prin bunuri produse prin fapta prevăzută de legea penală se înțeleg acele lucruri care au luat
ființă prin săvârșirea faptei, care nu au existat înainte de săvârșirea faptei, ca: bancnote false, titluri de
credit false, alimente falsificate, arme confecționate, materiale explozive, medicamente falsificate etc.
Nu este necesar ca fapta prin care s-a produs bunul respectiv să fie infracțiune, fiind suficient
să fie o faptă prevăzută de legea penală. De exemplu, autorul faptei prin care s-a produs bunul ce
urmează a fi confiscat este un minor care nu răspunde penal. În acest caz, bunul se confiscă chiar dacă
a fost produs printr-o faptă ce nu îndeplinește condițiile pentru a fi infracțiune.
În literatura juridică2 s-a susținut întemeiat că sunt asimilate cu bunurile produse prin fapta
prevăzută de legea penală bunurile care au căpătat prin săvârșirea faptei o astfel de stare (de ex.:
bunurile introduse în țară prin contrabandă).
b) Bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei
fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane,
aceasta a cunoscut scopul folosirii lor (art. 112 alin. 1 lit. b C.p.). „
Din economia textului se desprind condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se lua a măsura de
siguranță a confiscării speciale cu privire la această categorie de bunuri: - bunurile supuse confiscării
să fie folosite la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; - aceste bunuri să aparțină făptuitorului; -
dacă bunurile nu aparțin făptuitorului, ci altei persoane, este necesar ca aceasta să știe că bunurile sale
sunt folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Bunurile folosite sau destinate a fi folosite la săvârșirea faptei pot fi bunuri care au fost
folosite ca atare la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală ori care au fost produse sau modificate
sau adaptate în aceste scop, fiind apoi folosite la săvârșirea faptei. Se vor confisca și bunurile care au
fost destinate a fi folosite la săvârșirea faptei fără ca făptuitorul să le folosească în concret, cum ar fi
bunuri pe care făptuitorul fie nu a mai apucat să le folosească, fie nu a mai fost necesar să le
folosească. Bunurile care au fost folosite la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală pot fi, de ex.,
cuțitul sau arma cu care s-a comis fapta de omor.
Prevederea ca bunurile să fi fost folosite sau destinate a fi folosite la săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală implică în mod necesar forma de vinovăție a intenției în comiterea acelei
fapte. Nu se poate spune că s-a folosit un bun la comiterea unei fapte din culpă. A te folosi de un bun

1
V. Dongoroz, în Dongoroz II, p. 318.
2
Idem,pp. 319-320.

8
înseamnă, până la urmă, a-ți crea un avantaj ori a-ți ușura executarea faptei, ceea înseamnă o
prevedere și cel puțin o acceptare a producerii rezultatului socialmente periculos.
În practica judiciară s-a decis corect că nu pot fi confiscate autovehiculele cu care inculpații s-
au deplasat în localitatea unde au vândut drogurile și nici telefoanele mobile cu ajutorul cărora aceștia
au comunicat între ei, întrucât aceste bunuri nu au fost folosite pentru, săvârșirea faptei, aceasta putând
fi comisă și tară folosirea acelor bunuri, deci nu erau determinante pentru realizarea activității
infracționale1.
Precizări importante în aplicarea confiscării speciale cu privire la aceste categorii de bunuri
întâlnim în Decizia nr. XVIII/2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție (care își păstrează valabilitatea
și după intrarea în vigoare a. noului Cod penal), care, admițând un recurs în interesul legii, a stabilit:
„Măsura de siguranță a confiscării speciale a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17
alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de
droguri – s.n.) raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal (echivalentul art. 112 alin. 1 lit. b C.p.
În vigoare – s.n.), numai în cazul în care se dovedește că acesta a servit efectiv la realizarea laturii
obiective a uneia dintre modalitățile normative ale infracțiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr.
143/2000, precum și în cazul în care se dovedește că mijlocul de transport a fost fabricat pregătit ori
adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracțiuni” 2.
Este supusă confiscării speciale, conform art. 112 alin. 1 lit. b C.p., și arma de vânătoare
folosită de inculpat în comiterea infracțiunii de braconaj 3.
Legea prevede și o excepție, și anume că nu poate fi dispusă confiscarea acestor categorii de
bunuri în cazul faptelor săvârșite prin presă (art. 112 alin. 4 C.p.). Nu se pot confisca, prin urmare,
bunurile folosite de ziariști pentru săvârșirea faptei, cum ar fi: calculatoare, aparate foto, aparate video
și alte asemenea bunuri.
c) Bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului
sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor (art. 112 alin. 1 lit. c C.p.).
Aceste categorii de bunuri sunt folosite după comiterea faptei (imediat după comiterea
acesteia) și sunt supuse confiscării numai dacă au fost folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului
sau păstrarea folosului ori a produsului obținut. Aceste categorii de bunuri nu se confundă cu bunurile
folosite la săvârșirea faptei și pentru care temeiul confiscării îl constituie dispozițiile art. 112 alin. 1 lit.
b C.p.
Bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau
păstrarea folosului ori a produsului obținut pot fi orice fel de bunuri, neavând importanță dacă bunurile
au fost folosite ca atare sau au fost bunuri produse, modificate ori adaptate pentru a fi folosite în
scopurile arătate. Este necesar ca bunurile să fie efectiv folosite imediat după săvârșirea faptei în
1
CA. Alba Iulia, d.p. nr. 295/2003, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 141.
2
A se vedea, pe larg, I.C.C.J., secțiile unite, d. nr. XVIII/2005, publicată în M. Of. nr. 285 din 29 martie 2006.
3
A se vedea, în acest sens, T.S., s.p., d. nr. 1822/1979, în C.D., 1979, p. 464.

9
scopurile arătate de lege. Dacă bunul a fost destinat să fie folosit pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dar nu a mai apucat să fie utilizat, atunci
nu se poate dispune confiscarea acestuia.
Bunurile supuse confiscării pot fi folosite efectiv de către făptuitor sau de către o altă
persoană, dar cu scopul asigurării scăpării făptuitorului sau păstrării folosului ori a produsului obținut.
Este important ca bunul să fie folosit în scopurile prevăzute de lege, neavând importanță dacă
făptuitorul a reușit, imediat după săvârșirea faptei, să scape sau să păstreze folosul ori produsul obținut
ori a eșuat în această încercare a sa fiind prins la foarte scurt timp.
Cel în defavoarea căruia se dispune această măsură trebuie să fi cunoscut scopul în care a fost
folosit bunul său.
d) Bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea
penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor (art. 112 alin. 1 lit. d C.p.).
În această categorie intră sumele de bani ori alte bunuri ce au fost date infractorului pentru a-1
determina să săvârșească infracțiunea (de ex.: suma de bani dată hoțului care a spart un seif în care se
găseau documente importante căutate de către cel care a comandat săvârșirea acestei fapte).
Din economia acestor dispoziții rezultă că bunurile trebuie să fie efectiv date pentru a
determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor, iar dacă au
fost doar promise, fără a mai fi și date, atunci confiscarea nu se poate dispune.
Cu privire la această categorie de bunuri în Partea specială există dispoziții ce reglementează
confiscarea bunurilor care au fost date pentru comiterea acelor infracțiuni. De ex., în cazul infracțiunii
de dare de mită (art. 290 alin. 5 C.p.), banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date în scopurile
arătate de lege se confiscă. În acest caz, bunurile vor fi confiscate în temeiul art. 290 alin. 5, și nu în
temeiul art. 112 alin. 1 lit. d C.p.
Sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost date pentru a-1 determina pe făptuitor să
comită fapta atât atunci când acesta a săvârșit-o în formă consumată, cât și atunci când a realizat doar
o tentativă, dar și atunci când a săvârșit o altă faptă.
e) Bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia (art. 112 alin. 1 lit. e
C.p.).
Bunurile dobândite prin săvârșirea faptei sunt acelea care au fost însușite, care au ajuns în mod
direct ori indirect în stăpânirea ilegală a unor persoane.
Spre deosebire de bunurile „produse” prin fapta prevăzută de legea penală (prevăzute la art.
112 alin. 1 lit. a C.p.), care nu aveau o existență anterioară săvârșirii faptei, bunurile „dobândite” prin
săvârșirea faptei prevăzute de legea penală au o existență anterioară săvârșirii faptei. Sunt astfel bunuri
dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală: bunurile furate, bunurile ce au fost obținute
prin săvârșirea infracțiunii de delapidare, bunurile obținute prin înșelăciune, prin amenințare etc.

10
 Confiscarea specială a bunurilor dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală va
putea fi luată numai în măsura în care bunurile nu sunt restituite persoanei vătămate ori nu servesc la
despăgubirea acesteia.
Dacă persoana vătămată nu este cunoscută ori nu cere să fie despăgubită, bunurile sunt supuse
confiscării.
Când bunurile dobândite prin fapta prevăzută de legea penală au fost înstrăinate, sumele ori
bunurile obținute iau locul celor dobândite prin fapta prevăzută de legea penală și confiscarea specială
a acestora se poate dispune, de asemenea, numai când nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate1.
Dacă făptuitorul a realizat din vânzarea bunului furat o sumă mai mare decât acea pe care a
fost obligat să o plătească părții civile, diferența trebuie să fie confiscată 2.
Când bunul dobândit prin fapta prevăzută de legea penală a fost înstrăinat unui dobânditor de
bună-credință, atunci, s-a decis în practica judiciară că bunul nu poate fi confiscat, dar făptuitorul este
obligat la plata sumei obținute prin înstrăinarea bunului supus confiscării speciale 3.
f) Bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală (art. 112 alin. l lit. f C.p.). Intră în
această categorie bunurile a căror deținere constituie o faptă prevăzută de legea penală și deci,
implicit, ca orice faptă prevăzută de legea penală, prezintă pericol social (de ex., deținerea de arme și
muniții, săvârșindu-se astfel infracțiunea de nerespectarea regimului armelor și al munițiilor - art. 342
C.p.; deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori - art. 314 C.p. etc.).
Dacă deținerea bunurilor respective este interzisă prin altă lege decât cea penală, confiscarea
specială de natură penală nu poate fi dispusă întrucât nu este îndeplinită condiția generală comună
tuturor măsurilor de siguranță de a se săvârși o faptă prevăzută de legea penală. Eventual, bunurile
respective deținute ilegal pot fi confiscate cu alt titlu.
373. Reguli comune privind luarea măsurii confiscării speciale. În cazul categoriilor de
bunuri prevăzute la art. 112 alin. 1 lit. b și lit. c C.p., dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este
vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin
echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția
bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei
prevăzute de legea penală, confiscarea se va dispune în întregime (art. 112 alin. 2 C.p.).
Tot în cazul categoriilor de bunuri prevăzute la art. 112 alin. 1 lit. b și lit. c C.p., dacă acestea
nu pot fi confiscate deoarece nu sunt ale făptuitorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut
scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora (art. 112 alin. 3 C.p.). În legătură cu
această modalitate de confiscare prin echivalent, în literatura de specialitate s-a susținut că o astfel de
sancțiune se abate de la caracteristicile măsurilor de siguranță câtă vreme acestea sunt justificate de

1
A se vedea CA. București, s. a II-a p., d.p. nr. 1565/2000, în Culegere de practică judiciară în materie penală,
2000, p. 27.
2
A se vedea, în acest sens: T.S., s. militară, d. nr. 31/1978, în C.D., 1978, p. 362.
3
T.S., s.p., d. nr. 2209/1971, în R.R.D. nr. 12/1971, p. 151; T.S., s.p., d. nr. 4167/1971, în V. Papadopol, M.
Popovici, în Repertoriu I, p. 97.

11
starea de pericol social pe care potențial o are bunul, dacă ar rămâne în posesia făptuitorului, iar
confiscarea specială se transformă într-o pedeapsă pecuniară, făptuitorul fiind obligat să-și diminueze
patrimoniul cu o valoare care nu a intrat în patrimoniul său prin comiterea faptei 1.
În cazul categoriilor de bunuri prevăzute la art. 112 alin. 1 lit. b-e, dacă bunurile supuse
confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și alte bunuri până la concurența valorii bunurilor
care nu se mai găsesc (art. 112 alin. 5 C.p.).
În cazul tuturor categoriilor de bunuri, cu excepția celor prevăzute în art. 112 alin. 1 lit. b și lit.
c C.p., se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse
confiscării, precum și bunurile produse din acestea (art. 112 alin. 6 C.p.). Așadar, toate bunurile și
banii obținuți din bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, din bunurile date
din care cel care le-a primit a tras foloase, din bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de
legea penală, precum și din bunurile deținute ilegal vor avea aceeași soartă ca bunurile din care
provin.
§ 5. Confiscarea extinsă
374. Noțiune și caracterizare. Măsura de siguranță a confiscării extinse reprezintă o specie a
măsurii de siguranță a confiscării speciale, având practic aceeași finalitate ca măsura confiscării
speciale. Este reglementată în art. 112 2 C.p. și reprezintă confiscarea și a altor bunuri decât a celor
menționate la art. 112 C.p. (confiscarea specială – s.n.).
Spre deosebire de cadrul general al măsurilor de siguranță, pentru luarea măsurii confiscării
extinse nu este suficient să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, ci o infracțiune pentru
care s-a pronunțat și o condamnare. Dacă s-a săvârșit o infracțiune, dar soluția pronunțată de instanță
este alta decât condamnarea (de ex., amânarea aplicării pedepsei), nu se poate lua o astfel de măsură
de siguranță.
Dacă în cazul confiscării speciale bunurile supuse confiscării pot fi în legătură cu orice faptă
prevăzută de legea penală, în cazul confiscării extinse bunurile supuse confiscării au legătură numai cu
infracțiunile sau grupurile de infracțiuni enumerate în lege și cu privire la care legea prevede pedeapsa
închisorii de 4 ani sau mai mare.
Confiscarea extinsă constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a unor bunuri
referitor la care nu s-a putut dovedi o legătură directă cu fapta prevăzută de legea penală, situație în
care s-ar dispune confiscarea specială. Ceea ce interesează în luarea măsurii confiscării extinse este
valoarea bunurilor dobândite de o persoană condamnată, în mod direct sau prin intermediul altor
persoane, și care este vădit disproporționată față de veniturile sale licite.

1
V. Pașca, op. cit., p. 525.
2
Art. 177. Membru de familie: „(1) Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și
surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c)
persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care
conviețuiesc.
(2) Dispozițiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în din. (1) lit. a), se
aplică, în caz de adopție, și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești”.

12
 Prin reglementarea acestei măsuri de siguranță s-a creat o prezumție relativă de dobândire
ilicită a unor bunuri de către o persoană condamnată pentru săvârșirea unor categorii de infracțiuni.
Deși nu s-a putut dovedi o legătură directă între infracțiunea pentru care a fost condamnată persoana
respectivă și bunurile pe care aceasta le deține, totuși având în vedere discrepanța dintre veniturile sale
licite și valoarea bunurilor deținute, nu există altă explicație pentru existența acestei diferențe decât
dobândirea acelor bunuri pe cale infracțională.
375. Condițiile în care se dispune luarea acestei măsuri de siguranță a confiscării extinse.
Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege cu privire la:
persoana condamnatului, infracțiunile comise, valoarea bunurilor dobândite, convingerea instanței.
Astfel:
1) Persoana să fie condamnată pentru comiterea uneia dintre infracțiunile enumerate în art.
112 alin. 1 C.p.:
a) infracțiuni privind traficul de droguri și de precursori;
b) infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile;
c) infracțiuni privind frontiera de stat a României;
d) infracțiunea de spălare a banilor;
e) infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei;
f) infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului;
g) constituirea unui grup infracțional organizat;
h) infracțiuni contra patrimoniului;
i) nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor
explozive;
j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
k) divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispozițiilor privind
operații de import sau export, deturnarea de fonduri, infracțiuni privind regimul importului și al
exportului, precum și al introducerii și scoaterii din țară de deșeuri și reziduuri;
l) infracțiuni privind jocurile de noroc;
m) infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene;
n) infracțiuni de evaziune fiscală;
o) infracțiuni privind regimul vamal;
p) infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice;
q) traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană.
Nu are importanță durata ori cuantumul pedepsei pronunțate și nici forma de individualizare a
executării unei astfel de pedepse.
2) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este închisoarea de 4 ani sau mai
mare. Așadar, chiar dacă infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea face parte din categoriile

13
expres arătate în art. 112 alin. 1 C.p., dacă legea prevede pentru aceasta o pedeapsă cu închisoarea mai
mică de 4 ani, nu se poate dispune confiscarea extinsă.
3) Fapta este susceptibilă sa îi procure un folos material.
Pe lângă acestea, se mai cer a fi îndeplinite următoarele condiții:
4) Valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și,
dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a
instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit. Așadar, trebuie să fie
vorba de o discrepanță mare între valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată și veniturile
obținute de aceasta în mod licit.
5) Instanța să aibă convingerea că bunurile respective provin din săvârșirea infracțiunilor
enumerate în art. 112 alin. 1 C.p.
În aprecierea valorii bunurilor dobândite în perioada de 5 ani la care se referă legea se ține
seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terț unui membru al
familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul (art. 112 alin. 3
C.p.). Noțiunea de membru de familie este prevăzută în art. 177 C.p.
Regulile privind luarea măsurii confiscării speciale sunt aplicabile și în cazul confiscării
extinse.
Astfel, prin bunuri, conform art. 112 alin. 4 C.p., se înțeleg și sumele de bani. Dacă bunurile
supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii
acestora (art. 112 alin. 6 C.p.). Se vor confisca, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea
sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea (art. 112 alin. 7 C.p.).
La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în
vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată și de
membrii familiei acesteia (art. 112 alin. 5 C.p.).
Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite într-o perioadă de 5 ani înainte și
dacă este cazul după momentul săvârșirii infracțiunii, până la emiterea actului de sesizare a instanței,
care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate (112 alin. 8 C.p.).

14