ASPECTE METODOLOGICE PRIVIND INVESTIGAREA INFRACŢIUNII DE

TÂLHĂRIE

1. INTRODUCERE
Infracţiunea de tâlhărie, astfel cum este reglementată de art. 233 şi art. 234 Cod penal,
se numără printre cele mai vechi fapte îndreptate contra patrimoniului, pedepsită de legile din
toate timpurile, din pricina atât a pericolului său social, cât şi a frecvenţei cu care a fost şi este
săvârşită. Cercetarea criminalistică a tâlhăriei presupune elucidarea unor aspecte de natură să
servească la conturarea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, în vederea identificării
autorilor şi a tragerii lor la răspundere penală. Principalele elemente pe care trebuie sa le
lămurească organele de cercetare penală sunt:
1. Locul şi timpul săvârşirii faptei.
2. Modul de operare folosit pentru săvârşirea infracţiunii.
3. Bunurile, valorile care au fost sustrase şi persoana prejudiciata precum si
celelalte urmări ale săvârşirii infracţiunii.
4. Făptuitorii şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii.
5. Destinaţia bunurilor şi valorilor sustrase şi posibilitatea recuperării
prejudiciului cauzat.
6. Existenţa concursului de infracţiuni.
7. Cauzele, condiţiile şi împrejurările care au determinat, favorizat, sau înlesnit
săvârşirea infracţiunii.

2. ELEMENTE DE STABILIT
A) Locul şi timpul săvârşirii faptei
Stabilirea exactă a locului şi momentului săvârşirii faptei are semnificaţii juridice şi
criminalistice multiple, dintre care cele mai importante sunt următoarele:
 Identificarea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a mijloacelor
materiale de probă, precum şi în interpretarea şi valorificarea acestora;
Menţinerea aspectului iniţial al locului faptei, precum şi conservarea urmelor este o
măsură esenţială pentru evitarea oricăror acţiuni distructive a persoanelor curioase, a
amatorilor de senzaţii tari, care, în câteva momente, pot schimba înfăţişarea locului faptei sau
pot distruge urmele infracţiunii. Totodată, prin stabilirea exactă a perimetrului locului
infracţiunii, se previne o eventuală încercare a autorului infracţiunii de a şterge urmele faptei
sale. Măsura se impune şi pentru a se preveni acţiunea unor factori cu caracter obiectiv, cum

1
sunt, de exemplu, condiţiile meteorologice, mai ales dacă fapta a fost comisă într-un loc
deschis.
 Formarea corectă a cercului de bănuiţi;
În funcţie de locul comiterii faptei, organele de anchetă trebuie să acorde o atenţie
deosebita persoanelor care domiciliază îşi au reşedinţa sau îşi desfăşoară activitatea în
apropierea acestuia ori în zona limitrofă. De asemenea, vor fi incluse în cercul de bănuiţi
persoanele care frecventează anumite locuri din zonă sau care îşi au anturajul sau cercul de
prieteni în vecinătatea locului unde s-a comis fapta.
În primul rând, în cercul de bănuiţi vor fi incluse persoanele cu trecut infracţional ori
predispuse să comită fapte de natură penală (recidivişti, elemente parazitare, gazde de
infractori, labilii psihic, tăinuitori, minori fugiţi din centrele de reeducare, ori proveniţi din
familii dezorganizate, etc. În formarea cercului de bănuiţi, un rol important îl deţine reţeaua
informativă, motiv pentru care se va trece la culegerea de informaţii imediat după efectuarea
cercetării la faţa locului.
De asemenea, în situaţia în care în zona respectivă a sesizată comiterea mai multor
infracţiuni cu întrebuinţarea de violenţe, se impune planificarea şi executarea unor măsuri
poliţieneşti specifice (pânde, patrulări, prinderi în flagrant, etc.).
 Identificarea martorilor
Este vorba, în primul rând, de martorii oculari, care pot furniza informaţii utile pentru
identificarea făptuitorilor, natura şi valoarea bunurilor sustrase. Ascultarea martorilor implică
culegerea cât mai multor date privitoare la persoana acestora şi la relaţiile în care se află cu
persoana vătămată şi cu făptuitorii.
Cunoaşterea cu exactitate a locului şi timpului săvârşirii faptei poate contribui la
rezolvarea a două probleme esenţiale, strâns legate de aprecierea declaraţiilor martorilor, de
evaluare a forţei lor probante, şi anume: stabilirea sincerităţii martorului şi măsura în care
depoziţiile sale corespund realităţii obiective. În practica organelor judiciare s-au întâlnit
numeroase situaţii în care făptuitorul a ajuns la o înţelegere frauduloasă cu martorii sau chiar
când complicii acestuia au compărut în faţa organelor judiciare în calitate de martori.
 Stabilirea activităţilor desfăşurate de autor în perioada critică
Acest demers este deosebit de important pentru ca, prin activităţile de urmărire penală,
să se înlăture eventualele alibiuri invocate de către autori. Nu de puţine ori, aceştia s-au apărat
în faţa organelor prin invocarea faptului că, în momentul comiterii faptei, se aflau în alt loc.
Organelor judiciare le revine sarcina de a stabili cu exactitate timpul săvârşirii infracţiunii,

2
având în vedere că infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune cu o durată relativ scurtă de
comitere şi autorii au posibilitatea de a se deplasa în anumite locuri imediat după săvârşirea
tâlhăriei pentru a-şi asigura un alibi temeinic.
 Verificarea faptului dacă bunurile sau valorile (despre care victima susţine ca
a fost deposedată) se aflau sau nu în patrimoniul persoanei fizice sau juridice în momentul în
care a fost sesizată săvârşirea infracţiunii
Această măsură se impune datorită faptului că, spre exemplu, unii gestionari reclamă că
li s-au sustras o cantitate mai mare de bunuri sau valori sau chiar înscenează furturi sau
tâlhării pentru a acoperi eventuale delapidări sau neglijenţe săvârşite anterior.
 Darea în urmărire operativă a bunurilor şi valorilor sustrase;
Această activitate trebuie efectuată de urgenţă, cunoscut fiind faptul că autorii vor
încerca să valorifice de îndată bunurile care au făcut obiectul tâlhăriei pentru a nu fi depistate
asupra lor sau la domiciliul lor cu ocazia efectuării unei percheziţii sau în alte situaţii.
 Luarea operativă a măsurilor de identificare urmărire şi prindere a autorilor
 Efectuarea unei încadrări juridice corespunzătoare;
La încadrarea juridică a faptei, timpul săvârşirii acesteia prezintă importanţă atunci când
fapta a fost săvârşită în timpul nopţii sau în timpul unei calamităţi, iar locul săvârşirii faptei
este necesar a fi stabilit atunci când tâlhăria a fost săvârşită într-un loc public, într-un mijloc
de transport sau într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, toate acestea constituind
modalităţi agravante.
B) Modul de operare folosit la săvârşirea infracţiunii
Infracţiunea de tâlhărie poate fi săvârşită în diverse modalităţi, fie normative, ce decurg
din dispoziţiile legale, fie faptice, ce decurg din particularităţile concrete de săvârşire a faptei.
Organelor de urmărire penală le revine sarcina de a stabili dacă activitatea ilicită
desfăşurată de către făptuitor se încadrează în vreuna din variantele agravante prevăzute de
art. 234 Cod penal, de modul de operare depinzând în principal corecta încadrare juridică a
faptei.
De cele mai multe ori, tâlhăriile se săvârşesc de mai multe persoane împreună, fiecare
având un rol prestabilit. Acest lucru le conferă autorilor mai multă încredere în sine, iar
activitatea infracţională are mai multe şanse de izbândă.
Cercetarea trebuie să lămurească, pe lângă activitatea specifică prin care a ajuns autorul
la locul unde se aflau bunurile sau valorile însuşite, şi în ce au constat violenţele,

3
ameninţările, acţiunile prin care victima a fost pusă în stare de inconştienţă ori neputinţă de a
se apăra, inclusiv mijloacele folosite în acest scop.
Stabilirea modului de operare reprezintă una din principalele sarcini ale cercetării
întrucât oferă posibilitatea stabilirii activităţilor specifice ce urmează a fi întreprinse pentru
administrarea probelor. Principalele direcţii în care poate fi valorificată cunoaşterea exactă a
modului de operare sunt următoarele:
 Formarea cercului de bănuiţi
Pentru a se ajunge la restrângerea sau chiar la formarea cercului de bănuiţi, organele de
urmărire penală trebuie să identifice persoanele care au mai comis anterior tâlhării, folosind
acelaşi mod de operare.
 Corecta încadrare juridică a faptei
Săvârşirea tâlhăriei în una din împrejurările prevăzute de art. 234 Cod penal conduce la
reţinerea infracţiunii în formă calificată, ceea ce atrage un tratament sancţionator mai aspru.
C) Bunurile, valorile care au fost sustrase, persoana prejudiciată, precum şi
celelalte urmări ale săvârşirii infracţiunii
Bunurile şi valorile ce formează obiectul activităţii ilicite îmbracă o diversitate de forme
şi tipuri. De rezolvarea acestei probleme depinde, pe de o parte, cuantumul prejudiciului şi
consecinţele acestuia iar, pe de altă parte, stabilirea urmărilor faptei asupra vieţii, integrităţii
corporale sau sănătăţii victimei.
Determinarea bunurilor sustrase este necesară pentru:
 darea acestora în urmărire;
 identificarea lor asupra autorilor ori altor persoane care au intrat în posesia lor;
 restabilirea situaţiei anterioare, prin restituirea lor
 verificarea dacă bunurile sau valorile reclamate se găseau în patrimoniul persoanei
fizice în momentul comiterii tâlhăriei;
 aprecierea dacă pretenţiile civile formulate sunt justificate ori cei păgubiţi încearcă să
obţină o despăgubire mai mare decât li s-ar cuveni;
 corecta individualizare a faptei şi reliefarea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care
au favorizat săvârşirea infracţiunii;
 asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare;

4
 D) Făptuitorii şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii
Participaţia penală la infracţiunea de tâlhărie este posibilă atât la varianta tip, cât şi la
cea calificată. Subiect activ nemijlocit al infracţiunii de tâlhărie, indiferent de modalităţile de
săvârşire ori de elementele de circumstanţiere ce duc la agravarea faptei, poate fi orice
persoană responsabilă din punct de vedere penal.
În situaţia în care unii dintre inculpaţi au ameninţat victima, iar ceilalţi au deposedat-o
de bunuri, toţi sunt coautori ai infracţiunii de tâlhărie. Cu toate că au desfăşurat activităţi
materiale diferite, ei au cooperat nemijlocit la comiterea faptei prin acţiuni ce s-au completat
reciproc.
E) Destinaţia bunurilor şi valorilor sustrase şi posibilitatea recuperării
prejudiciului cauzat
Plecând de la faptul că recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune reprezintă o
sarcină primordială a organelor de urmărire penală, cunoaşterea destinaţiei bunurilor şi
valorilor sustrase oferă posibilitatea descoperirii lor în locurile unde au fost ascunse sau
depozitate ori asupra persoanelor ce au intrat în posesia lor.
Lămurirea acestei probleme prezintă importanţă din mai multe considerente:
 oferă garanţia restabilirii situaţiei anterioare – prin restituirea lor persoanelor
păgubite;
 asigură un important mijloc de probă în dovedirea vinovăţiei autorului
 permite stabilirea bunei sau relei credinţe a persoanelor care au achiziţionat
bunurile, reaua credinţă constituind temei pentru extinderea cercetărilor şi pentru alte fapte
sau făptuitori;
 dă posibilitatea descoperirii şi ridicării şi a altor bunuri sau valori, provenite
din fapte anterioare ai căror autori nu au fost încă identificaţi;
F) Existenţa concursului de infracţiuni
De regulă, infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte în concurs cu alte infracţiuni de acest
gen, cu infracţiuni la regimul armelor, muniţiilor, substanţelor ori produselor toxice sau
stupefiantelor, etc.
În cazul unei pluralităţi de subiecţi pasivi, deposedaţi de bunuri printr-o acţiune unică de
violenţă, vor exista tot atâtea infracţiuni de tâlhărie, în concurs ideal, câte persoane au fost
vătămate – fizic şi / sau psihic.
Dacă violenţele nu au fost exercitate în scopul de a păstra bunul furat, ci au reprezentat
o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanei care a surprins furtul, faptele nu

5
constituie infracţiunea de tâlhărie, ci infracţiunea de furt şi lovire în concurs real. De aceea nu
se poate reţine existenţa tâlhăriei, de pildă, dacă ameninţarea s-a produs cu mult timp după ce
făptuitorul şi-a însuşit bunul.
Dacă inculpaţii au comis acte de imobilizare a victimei (au legat victima de mâini, după
care i-au acoperit ochii şi gura), deşi nu erau necesare realizării laturii obiective a infracţiunii
de tâlhărie, se va reţine ca infracţiune distinctă (în concurs real cu infracţiunea de tâlhărie) şi
infracţiunea de lipsire de libertate prevăzută în art. 189 alin. 2 C. pen.
Este posibil ca persoana să întrebuinţeze violenţa împotriva unui bun, realizând prin
aceasta o ameninţare a persoanei (taie anvelopele autoturismului victimei ca aceasta să nu se
poată salva prin fugă). Într-un asemenea caz, bunul distrus constituie obiectul material al
infracţiunii de distrugere, cu care tâlhăria va intra în concurs.
G) Cauzele, condiţiile şi împrejurările care au determinat, favorizat, sau
înlesnit săvârşirea infracţiunii
Clarificarea condiţiilor şi împrejurărilor care au favorizat săvârşirea tâlhăriei este de
natură să ofere organelor de urmărire penală posibilitatea realizării laturii preventive. În acest
sens, organele de urmărire penală pot folosi, pe lângă mijloacele de prevenire cunoscute
(dezbaterea unor cazuri prin mijloacele de informare în masă, propuneri pentru organizarea
unor procese cu publicitate sporită, ş.a.), şi alte modalităţi specifice: pregătirea
antiinfracţională a populaţiei, desfăşurarea operativă a unor activităţi de urmărire şi prindere a
infractorilor, antrenarea la activitatea preventivă a salariaţilor organizaţiilor profesionale, etc.

3. PARTICULARITĂŢILE PRINCIPALELOR ACTIVITĂŢI CE SUNT

DESFĂŞURATE ÎN CADRUL CERCETĂRII INFRACŢIUNILOR DE TÂLHĂRIE
A) Cercetarea la faţa locului
Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală şi de tactică criminalistică
al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea,
descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a mijloacelor materiale de
probă, precizarea poziţiei şi stării acestora, având ca scop stabilirea naturii şi împrejurărilor
comiterii faptei precum şi a datelor necesare identificării făptuitorului.
În accepţiunea de loc al faptei se includ, în general, următoarele:
 căile de acces, precum şi cele folosite de autori pentru a părăsi câmpul infracţiunii;
 locul unde au fost ascunse bunurile şi valorile sustrase ori s-a ascuns autorul, urmărit
de organele de urmărire penală, martori sau persoana vătămată;
 locul unde persoana vătămată a fost ameninţată, lovită, imobilizată şi deposedată de

6
bunuri;
 itinerariul pe care s-a deplasat victima pentru a scăpa de agresiune;
 locul unde a fost transportată şi abandonată victima;
 itinerariul folosit de făptuitori pentru a ajunge la locul săvârşirii infracţiunii, precum şi
cel folosit pentru a părăsi acel loc;
Fixarea limitelor locului de cercetat este una din principalele activităţi premergătoare
după sosirea la faţa locului şi are drept scop cuprinderea în centrul atenţiei a spaţiului, locului,
încăperii care reprezintă câmpul infracţional pentru a asigura descoperirea tuturor urmelor şi
mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza.
În delimitarea corectă a locului ce va fi cercetat, pe lângă constatările proprii, un rol
deosebit îl au informaţiile obţinute de la persoana vătămată, martorii oculari ori de la cei care
au sesizat săvârşirea infracţiunii. La aceasta se adaugă şi configuraţia terenului, precum şi
experienţa generalizată de criminalistică.
O atenţie deosebită se cuvine a se acorda cercetării urmelor, îndeosebi a urmelor latente
precum şi a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de infractori.
Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv, a neconcordanţelor dintre starea locului
faptei şi faptă ori împrejurare ca atare (spre exemplu, lipsa urmelor de sânge care, în mod
normal, ar fi trebuit să existe) este foarte importantă, deseori constituind încercări de simulare
sau disimulare a unor fapte penale.
O categorie specială de urme ce pot fi găsite la locul faptei o constituie urmele
biologice, mai ales firele de păr şi urmele de sânge ce pot fi descoperite mai ales când între
victimă şi agresor a avut loc o luptă. Urmele constatate vor fi descrise în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului şi fotografiate. Obiectele purtătoare de urme, de dimensiuni reduse,
vor fi ridicate pentru cercetări în laborator.
La cercetarea urmelor de sânge se porneşte de la studiul suporturilor pe care se pot
forma. Din practica organelor de urmărire penală a rezultat că urmele pot fi găsite pe corpul şi
pe îmbrăcămintea victimei şi a agresorului, pe obiectele presupuse a fi fost folosite la
săvârşirea faptei, pe drumul parcurs de victimă şi agresor, dacă prezintă leziuni, locul unde a
fost descoperită victima, etc.
De cele mai multe ori, urmele de sânge se găsesc pe corpul şi îmbrăcămintea omului
(victimă sau agresor). Pe corpul victimei urmele de sânge trebuie căutate ori de câte ori s-au
produs leziuni ale pielii, ţesuturilor şi organelor. Pe îmbrăcăminte, urmele de sânge vor fi
examinate cu o atenţie sporită, cunoscând că pot fi spălate sau şterse cu substanţe chimice.

7
 Mai trebuie căutate urme de sânge şi în depozitul subunghial, atât la victimă cât şi la
persoanele bănuite că au participat la săvârşirea faptei. Obiectele folosite la săvârşirea faptei
(topor, cuţit, par poartă urme de sânge provenite de la victimă, dar care pot proveni şi de la
autor.
În încăpere, petele de sânge vor fi căutate pe lenjeria de pat, pe covoare, pe mobilier,
pereţi, tavan. Când există bănuiala că au existat urme de sânge dar au fost spălate sau tratate
cu substanţe chimice, se vor folosi surse de lumină adecvate, lămpi cu raze ultraviolete şi
reactiv care să pună în evidenţă prezenţa sângelui.
În câmp deschis sau în pădure, urmele de sânge vor fi căutate pe sol, iarbă, frunze sau
flori.
Urmele de salivă au o valoare de identificare mai redusă. Fiind un produs de secreţie al
glandelor salivare, acestea pot fi găsite pe diverse obiecte ce aparţin victimei, autorilor sau
altor persoane. Valoarea acestor urme constă în posibilitatea de a se determina grupul secretor
al persoanelor de la care provin.
O atenţie deosebită va fi acordată obiectelor pierdute sau abandonate de autor, a urmelor
care se prezintă sub formă de resturi de obiecte. În acest context nu trebuie neglijată
exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire, îndeosebi în ipoteza sosirii
rapide la faţa locului a organului de urmărire penală.
Obiectele de îmbrăcăminte sau resturi ale acestora pot fi găsite la faţa locului.
Cercetarea lor ajută la identificarea persoanelor care le-au purtat, în sensul restrângerii
cercului de persoane bănuite. Chiar dacă nu poartă urme de sânge sau substanţe organice, pot
furniza date cu privire la sexul persoanei căreia îi aparţin, vârsta aproximativă a acesteia,
mediul în care trăieşte, etc. în această categorie sunt incluse haine, pălării, mănuşi, fulare,
batiste, încălţăminte, ş. a.
Obiectele de îmbrăcăminte sau resturile acestora pot prezenta şi urme utile identificării
precum fire de păr, pete organice, urme olfactive, praf, noroi sau alte microurme. În vederea
examinării ulterioare, acestea vor fi mai întâi descrise în procesul-verbal de cercetare la faţa
locului, apoi fotografiate.
În procesul-verbal de cercetare la faţa locului vor fi consemnate cât mai multe detalii,
inclusiv unele împrejurări negative, cunoscându-se că făptuitorii pot abandona la locul faptei
şi alte obiecte de îmbrăcăminte ce nu le aparţin, pentru a deruta cercetările.
Fotografia se execută astfel încât să poată cuprinde cadrul general în care se află
obiectele, apoi câte o imagine pentru fiecare obiect şi după aceea fotografii ale detaliilor.

8
 La cercetarea tâlhăriilor săvârşite în loc deschis, câmp sau pe drumurile publice, în
special în mediul rural, trebuie acordată atenţie unei categorii speciale de urme constituite din
pulberi uscate de natură mixtă: organică sau anorganică.
Firele de praf se depun în straturi de diferite grosimi, uneori aproape invizibile, pe
corpul şi îmbrăcămintea omului, pe obiectele din jur, în încăperi sau în loc deschis. Valoarea
de identificare a urmelor de praf este mai redusă în comparaţie cu a altor categorii de urme.
Ele pot însă contribui la identificarea persoanelor, deoarece, prin analiză de laborator, se poate
stabili provenienţa lor, locul prin care au trecut persoanele de la care provin şi chiar
provenienţa acestora.
Praful de natură organică este constituit din resturi vegetale (frunze, flori) sau animale
(microorganisme, insecte, ouă de insecte, etc.) praful de natură anorganică poate conţine
particule de substanţe minerale sau plastice.
O atenţie deosebită va fi acordată urmelor de picioare şi urmelor mijloacelor de
transport. Atunci când se constată urme de adâncime, după descrierea acestora în procesul-
verbal de cercetare la faţa locului şi fotografiate, vor fi ridicate mulaje de ghips.
După obiectul creator, urmele de picioare pot fi clasificate în urme create de piciorul
descălţat (urme plantare), urme create de încălţăminte (pantofi, cizme, etc), urme create de
piciorul semiîncălţat (urme de ciorapi). După modul de formare, urmele de picioare pot fi
urme de adâncime şi urme de suprafaţă.
Urmele de picioare găsite la faţa locului pot fi izolate sau în grup compact. Ele vor fi
cercetate în locurile de pătrundere sau ieşire din câmpul infracţiunii.
Din examinarea aspectului general al urmelor, putem afla direcţia de mişcare. În acest
scop, vom cerceta poziţia degetelor la piciorul descălţat şi vârful încălţămintei la piciorul
descălţat care trebuie să fie în faţă, spre direcţia de mers. Acest element poate fi modificat în
caz de simulare în scopul derutării organelor judiciare. Sunt cunoscute diverse metode de
simulare, între care: încălţarea pantofilor, ghetelor cu tocul în faţă sau confecţionarea
obiectelor de încălţăminte cu cele două repere inversate (tocul în faţă şi vârful în spate).
La locul unde s-au găsit bunurile sustrase se efectuează cercetări pentru identificarea
bunurilor, inventarierea şi descrierea lor, apoi se dispune ridicarea în vederea restituirii
persoanelor prejudiciate, chiar dacă au fost vândute unor alte persoane.
Atunci când făptuitorii au fost prinşi la faţa locului, este necesară examinarea
amănunţită a corpului şi a vestimentaţiei acestora în vederea identificării leziunilor pe care le
prezintă (create de victimă în încercarea de a se apăra), urme luate de pe corpul şi hainele

9
victimei (urme de sânge, microfibre textile), precum şi urme luate de la locul comiterii
tâlhăriei (microparticule de sol, lemn, metal, vopsea, etc.)
Pe baza interpretării urmelor descoperite în câmpul infracţional, organul de urmărire
penală va putea să tragă primele concluzii privind modul de operare, încă din momentul
efectuării cercetării locului faptei, să elaboreze primele versiuni referitoare la natura faptei şi
la posibilii săi autori.
B) Constatarea infracţiunii flagrante
Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după
săvârşire, ceea ce înseamnă prinderea autorului în timpul şi la locul săvârşirii faptei sau cât
mai aproape de momentul săvârşirii. Avându-se în vedere multitudinea cazurilor întâlnite în
practică, această apropiere de timp nu este determinată de lege, ci ea urmează să fie stabilită şi
apreciată de organul judiciar, de la caz la caz, în funcţie de datele concrete ale cauzei. Este
considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşirea faptei, este
urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari ori de strigătul public.
Una din activităţile de maximă importanţă care se întreprinde în cadrul constatării
infracţiunii flagrante este identificarea martorilor oculari. Prin identificarea şi ascultarea
acestora, organul de urmărire penală poate obţine şi alte probe decât cele constatate nemijlocit
(spre exemplu, locurile unde au fost ascunse ori aruncate bunurile sustrase, persoanele care l-
au ajutat pe făptuitor, ş.a.).
Organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri pentru a înlătura apariţia unor
incidente care să împiedice aflarea adevărului în cauză. De exemplu, dacă prinderea
infractorului în flagrant se realizează de cetăţeni aflaţi la locul săvârşirii faptei, apar, de
regulă, unele fenomene sociale, cum ar fi: „anchetarea” infractorului, brutalizarea lui,
încercări de a-l face scăpat, atitudini de îngăduinţă, ş.a.
Autorul faptei trebuie să fie identificat pe baza actelor de identitate pe care le are asupra
sa, iar când nu are asupra sa acte din care să rezulte identitatea, se vor consemna datele
declarate de acesta, urmând a fi verificate ulterior în evidenţele unităţilor de poliţie.
Percheziţia corporală prezintă o mare importanţă, este obligatorie în toate cazurile şi se
efectuează cu prioritate. Asupra făptuitorului pot fi găsite atât obiecte, înscrisuri sau valori ce
probează activitatea lui ilicită, cât şi arme, obiecte contondente ori substanţe de care s-a
folosit la comiterea tâlhăriei.
Obiectele ori valorile dobândite prin infracţiune se ridică de organele de urmărire penală
spre a fi restituite, pe bază de dovadă, persoanei vătămate. Obiectele purtătoare de urme
rămân asupra organelor de urmărire penală pentru a se dispune constatările tehnico-ştiinţifice

10
sau expertizele necesare examinării lor. Indiferent de destinaţia ulterioară a bunurilor ridicate
cu ocazia constatării infracţiunii flagrante, ele trebuie să fie individualizate, prin descrierea
caracteristicilor acestora, starea în care au fost găsite, etc.
C) Identificarea şi ascultarea martorilor. Ascultarea persoanei vătămate
Ascultarea martorilor are drept scop stabilirea acelor împrejurări, episoade ale tâlhăriei
care au fost percepute direct în momentul săvârşirii lor, ca şi identificarea autorului din rândul
persoanelor incluse în cercul de bănuiţi şi care au fost văzute la locul infracţiunii în momentul
săvârşirii sale, prin prezentarea lor spre recunoaştere.
Audierea martorilor poate fi diferenţiată în funcţie de faptul că unii au perceput direct
o serie de acte sau episoade infracţionale săvârşite de autor, în timp ce alţii au văzut bunurile
sustrase de infractor, la alte persoane, ori le-au cumpărat ei înşişi.
Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate este o activitate necesară pentru
stabilirea tacticii adecvate care va fi folosită pe parcursul ascultării. Cunoaşterea martorilor
presupune obţinerea şi analizarea unor date despre persoanele ce urmează a fi ascultate.
Pentru caracterizarea personalităţii martorilor prezintă importanţă gradul de dezvoltare a
gândirii, stare sănătăţii în momentul perceperii, mediul în care trăiesc, profesia şi ocupaţia,
vârsta, concepţia despre lume şi viaţă, antecedentele penale, etc.
Sub aspect psihologic, mărturia constă în perceperea şi memorarea, de regulă,
involuntară, a unor fapte şi împrejurări şi în reproducerea acestora în faţa organului judiciar.
Mărturia se formează, aşadar, parcurgând trei etape succesive, şi anume: perceperea,
memorarea şi reproducerea.
Perceperea reprezintă reflectarea în cunoştinţa martorilor a obiectelor şi fenomenelor
observate în diverse situaţii, prin senzaţii şi percepţii. Senzaţiile formează baza pe care se
construiesc toate cunoştinţele, fără acestea cunoaşterea devenind imposibilă. Declaraţiile
martorilor sunt o reflectare a lumii exterioare, mijlocită de organele de simţ. În procesul
cunoaşterii, percepţia se află pe o treaptă superioară, în comparaţie cu senzaţie şi, spre
deosebire de aceasta, are un caracter complex, fenomenele şi obiectele fiind reflectate în
întregime.
Cu ocazia ascultării martorilor, trebuie respectate anumite reguli tactice. La stabilirea
persoanelor care urmează să fie ascultate în calitate de martori se va ţine seama de criteriile
procesuale şi criminalistice. În primul rând sunt identificate persoanele care au avut
posibilitatea să perceapă direct faptele şi împrejurările cauzei, cât şi acelea ce cunosc sau deţin
indirect date referitoare la faptă, din surse ori căi sigure, cât mai aproape de adevăr.

11
 În ipoteza în care există un număr mare de persoane deţinătoare de informaţii, este
posibilă o selectare a martorilor pe baza calităţii datelor pe care le deţin, a personalităţii lor, a
obiectivităţii şi poziţiei faţă de cauza cercetată.
După stabilirea persoanelor ce urmează să fie ascultate în calitate de martori se va trece
la determinarea ordinii de audiere. De regulă, martorii principali, cei care au perceput
nemijlocit faptele, vor fi ascultaţi înaintea martorilor indirecţi, care au obţinut datele prin
mijlocirea altor persoane sau din zvon public.
La ascultarea propriu-zisă a martorilor, se vor parcurge în mod obligatoriu cele trei
etape ale ascultării: verificarea identităţii, relatarea liberă sau spontană şi ascultarea dirijată.
Cu ocazia ascultării martorilor trebuie să fie lămurite următoarele aspecte principale:
locul unde s-au aflat în momentul perceperii celor relatate;
distanţa de la locul unde s-au aflat şi locul unde s-a comis fapta sau vreun episod al
acesteia;
condiţiile de timp, atmosferice şi de vizibilitate în care au perceput;
acţiunile desfăşurate de făptuitori;
modul în care făptuitorii au intrat în posesia bunurilor, loviturile aplicate victimei,
obiectul sau instrumentul cu care au lovit;
acţiunile victimei de a se apăra şi de a scăpa de agresori;
semnalmentele făptuitorilor şi ţinuta vestimentară;
starea victimei după comiterea tâlhăriei-existenţa leziunilor pe corpul acesteia, zona în
care erau dispuse, dacă a discutat cu persoana vătămată şi conţinutul discuţiilor purtate;
mijlocul de transport folosit de făptuitori-culoare, tip, marcă eventual număr de
înmatriculare, etc.;
dacă cei în cauză aveau asupra lor obiecte, colete, geamantane, etc.
direcţia din care au venit şi direcţia în care s-au deplasat autorii tâlhăriei;
alte persoane care mai cunosc despre săvârşirea infracţiunii şi împrejurările în care au
luat la cunoştinţă despre aceasta;
posibilitatea de a-i recunoaşte pe autorii faptei în situaţia în care i-ar revedea, etc.;
Şi în cazul persoanei vătămate, ascultarea trebuie să se facă fie cu ocazia cercetării la
faţa locului, fie la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei, mai ales dacă există
şi pericolul morţii victimei, în urma loviturilor primite.
În procesul de formare a declaraţiilor persoanei vătămate, o importanţă deosebită o are
reproducerea faptelor în faţa organelor judiciare. În acest moment, datorită de cele mai multe

12
ori recrudescenţei sentimentului de furie, mânie, indignare, pot surveni cele mai neaşteptate
cauze de distorsionare a faptelor.
La ascultarea victimei unei tâlhării este necesar să se ţină seama de starea accentuată de
tulburare psihică, datorită căreia se ajunge uneori la exagerări privind numărul, înfăţişarea sau
constituţia fizică a agresorilor. De asemenea, nu trebuie exclusă nici ipoteza în care victima
nu-şi mai aduce aminte nimic din ce s-a întâmplat, datorită stării de şoc ori a faptului că şi-a
pierdut cunoştinţa încă din primul moment al agresiunii.
Denaturările involuntare se datorează stării emoţionale sub stăpânirea căreia persoana
vătămată a perceput faptele şi constau în îngroşarea, în supradimensionarea consecinţelor
faptei, în exagerarea gravităţii faptei, a prejudiciului fizic, moral sau material suferit
Denaturările involuntare se manifestă într-un singur sens, acela al prezentării inconştient
exagerate a împrejurărilor care i-au produs vătămări şi privesc, de regulă, activitatea materială
prin care s-a comis fapta, pe autor, precum şi consecinţele produse. În mod frecvent, sunt
supradimensionate talia, constituţia, forţa fizică a făptuitorilor, iar când tâlhăria a fost
săvârşită de mai multe persoane, denaturările pot decurge până la exagerarea numărului
făptuitorilor.
Aprecierea duratei de timp a activităţii materiale prin care s-a realizat infracţiunea sau a
altor împrejurări legate de infracţiune (durata imobilizării, durata aplicării violenţelor), se
caracterizează prin mari fluctuaţii, manifestându-se, aproape fără excepţie, tendinţa de
supraevaluare.
Denaturările de rea-credinţă a celui vătămat constituie „ajustări” în sensul „îngroşării”
faptelor, iar cauzele acestora pot fi diverse: înrăutăţirea situaţiei făptuitorului şi, implicit,
crearea pentru sine a unei poziţii procesuale mai bune, dorinţa de răzbunare pentru răul
suferit, dorinţa de a obţine avantaje materiale superioare prejudiciului, etc.
Dacă persoana vătămată a suferit leziuni grave şi este internată într-o instituţie medico-
sanitară, va fi audiată în prezenţa medicului, iar declaraţiile acesteia vor fi privite cu unele
rezerve, datorită stării de tulburare în care se găseşte. Când vătămările produse prin
infracţiune au fost de o gravitate ieşită din comun astfel încât, mai devreme sau mai târziu,
vor produce moartea, există situaţii când, în pragul morţii, fie în prezenţa organului judiciar,
fie în prezenţa altor persoane, prin mobilizarea ultimelor resurse de energie, reuşeşte să
comunice celor din jur informaţii fragmentate cu privire la autorul faptei şi împrejurările
producerii acesteia.

13
 D) Efectuarea percheziţiei
Percheziţia este o metodă tactică foarte frecvent folosită la cercetarea infracţiunii de
tâlhărie, ea oferind posibilitatea descoperirii bunurilor sustrase, precum şi a altor mijloace
materiale de probă capabile să servească la elucidarea cauzei.
În ipoteza în care infracţiunea de tâlhărie este flagrantă, se procedează de îndată la
efectuarea percheziţiei corporale sumare a făptuitorului. Întrucât condiţiile nu permit o
percheziţie corporală amănunţită, percheziţia are drept scop principal ridicarea obiectelor
sustrase sau a celor folosite la comiterea infracţiunii, obiecte cu care persoana ar putea ataca
ori şi-ar putea provoca vătămări sau pe care le-ar putea distruge sau arunca.
În cazul în care se trece la efectuarea unei percheziţii corporale amănunţite, pentru a nu
rămâne nici o porţiune necontrolată, percheziţia trebuie efectuată într-o anumită ordine, de
regulă, de sus în jos.
În raport de natura obiectelor căutate, se vor examina căptuşeala, fundul, cusăturile, etc.
la articolele de îmbrăcăminte se examinează gulerele, reverele, căptuşeala, mânecile, tivurile,
manşetele, peticele. Dacă împrejurările o impun, se poate desfăşura la desfacerea cusăturilor
în acele porţiuni în care se presupune că au fost ascunse obiectele. La încălţăminte se verifică
locul dintre căptuşeală şi faţă, dintre căptuşeală şi tălpi, toc şi talpă care pot servi ca
ascunzători pentru obiectele de dimensiuni mici.
Obiectele sau valorile care se caută pot fi din cele mai diferite, însă va fi luată în
considerare natura bunurilor reclamate de persoanele prejudiciate. La percheziţie trebuie
căutate bunurile sustrase, fragmente sau resturi ale acestora ambalaje, etichete căzute sau
desprinse intenţionat de pe obiectele sustrase.
Când percheziţia se efectuează într-un loc închis (încăperi locuite sau nelocuite,
dependinţe), individualizarea locului impune cunoaşterea exactă a adresei unde este situat
imobilul, caracteristicile de construcţie, modul de dispunere a încăperilor şi dependinţelor,
numărul şi destinaţia acestora, căile de acces, datele de identificare ale persoanelor ce
domiciliază sau care ocazional se află în acel loc, numărul acestora, posibilităţile de
comunicare cu exteriorul. Când percheziţia se efectuează pe un teren deschis, interesează
amplasarea suprafeţei percheziţionate, a întinderii acesteia delimitarea în raport cu
împrejurimile şi vecinătăţile, particularităţile de relief şi ale vegetaţiei, construcţiile existente
pe acel loc, destinaţia acestora căile de acces la acele locuri, etc.
Cunoaşterea datelor ce caracterizează persoanele supuse percheziţiei, a datelor ce
conturează trăsăturile caracteristice şi temperamentale ale celui percheziţionat precum şi a

14
celor cu care se află în diverse raporturi (familiale, de rudenie, de amiciţie, de bună vecinătate,
etc.).
La alegerea momentului de efectuare a percheziţiei se impune a fi luaţi în considerare
anumiţi factori, cum ar fi necesitatea asigurării elementului surpriză, a caracterului inopinat.
Categoria organelor care participă la efectuarea percheziţiei cuprinde procurorul şi
organele de cercetare penală, sub a căror coordonare se vor desfăşura operaţiunile legate de
desfăşurarea acestei activităţi, însoţite de un număr suficient de lucrători din aceeaşi categorie
de organe, care vor participa fie la activitatea propriu-zisă de cercetare a obiectelor, fie la
asigurarea pazei locului percheziţionat.
Alături de organele judiciare, în raport de împrejurări, va trebui asigurată şi prezenţa
unor specialişti din diverse domenii, prezenţa acestora fiind impusă fie de natura deosebită a
obiectelor ce se caută, fie de necesitatea identificării cu mai mare uşurinţă a locurilor unde
astfel de obiecte ar putea fi ascunse (specialişti din domeniul construcţiilor, tâmplari, zidari,
instalatori, etc.).
Percheziţia locurilor închise trebuie efectuată cu respectarea unor reguli tactice
adecvate, fiind necesar să aibă un caracter organizat, metodic, să constituie o activitate de
căutare sistematică, care să asigure examinarea într-o anumită ordine a încăperilor şi
obiectelor.
E) Identificarea, urmărirea şi prinderea infractorilor
Identificarea şi prinderea infractorilor constituie o activitate esenţială a organelor de
urmărire penală, asupra căreia se pune accentul din primul moment al cercetării.
În acest scop, sunt folosite toate datele desprinse din cercetarea la faţa locului, din
ascultarea persoanei vătămate, a martorilor, precum şi din constatările tehnico-ştiinţifice, din
expertizele criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză.
Depoziţiile martorilor şi ale persoanei vătămate pot fi utilizate şi în direcţia realizării
portretului vorbit al infractorului. Portretul vorbit constituie o metodă de identificare a
persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora de către o altă
persoană. În această descriere sunt avute în vedere atât trăsăturile statice (sexul, vârsta,
înălţimea, constituţia corpului, trăsăturile generale ale corpului şi capului, trăsăturile de
detaliu ale capului), cât şi trăsăturile dinamice (mersul, gesticulaţia, voce şi vorbirea, mimica,
poziţia mâinilor în timp de repaus şi în timpul mersului, etc.).
După descrierea făcută unei persoane potrivit trăsăturilor statice şi dinamice, organele
de urmărire penală vor valorifica aceste date prin folosirea unor tehnici foarte variate, între
care:

15
  Schiţa de portret (portretul schiţat). Metoda constă în schiţarea unui portret de
un desenator calificat, folosind descrierea făcută de martori sau victimă.
 Fotorobotul. Pentru întocmirea portretului persoanei căutate se foloseşte un set
de fotografii secţionate în raport de cele trei zone ale feţei (frontală, nazală, bucală) până ce,
din combinarea lor, rezultă fotografia care seamănă cel mai mult cu imaginea celui bănuit.
 Minicompozitorul (MIMIC).Este un aparat folosit la alcătuirea portretelor
desene ale elementelor figurii transpuse pe şase benzi transparente, fiecare cu o lungime de
25,4 m. şi cuprinzând câte 300 de elemente. Schimbarea imaginilor se realizează cu ajutorul
unor reglaje electromecanice, iar observarea lor se face pe un ecran.
 Sintetizatorul fotografic. Are la bază aceleaşi principii de compunere a
imaginii. Într-un timp foarte scurt se realizează un montaj cu ajutorul a patru dispozitive ce
proiectează pe un ecran câte o zonă a feţei. Procedeul se apropie de metoda fotorobotului,
într-o variantă perfecţionată care permite compunerea de figuri din elemente faciale naturale.
 Portretul-robot computerizat .Pentru compunerea lui se recurge la tehnica de
calcul electronic. Pe lângă datele furnizate de martori, această tehnică foloseşte şi alte date
stocate în fişierele criminalistice. Imaginea electronică se obţine atât din elementele faciale
grafice, cât şi din elementele preluate din fotograme diferite, retuşate (prelucrate de calculator.
Printre posibilităţile de identificare întâlnite destul de frecvent în cazul tâlhăriilor,
trebuie menţionate şi cele efectuate pe baza modului de operare. Utilitatea acestui gen de
identificare a impus organizarea unui sistem adecvat de evidenţă în care sunt înregistrate şi
diversele moduri sau procedee specifice de săvârşire a tâlhăriilor ce reprezintă adevărate
„amprente” ale autorilor lor.
F) Dispunerea constatărilor tehnico ştiinţifice, a expertizelor criminalistice şi
a constatărilor medico-legale
Unul din principiile ce stau la baza cercetării criminalistice este acela potrivit căruia
orice activitate ilicită se consumă în timp şi spaţiu şi lasă urme, ceea ce confirmă teza
consacrată că nu există infracţiune perfectă.
Genurile de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize ce pot fi dispuse diferă de la o
cauză la alta, în raport cu natura urmelor şi a mijloacelor materiale de probă descoperite, în
special, cu ocazia cercetării la faţa locului ori a constatării infracţiunii flagrante.
În cazul infracţiunii de tâlhărie, principalele tipuri de constatări tehnico-ştiinţifice care
sunt dispuse de organele judiciare sunt cele dactiloscopice, traseologice, fizico-chimice,
biocriminalistice.

16
 Constatarea tehnico-ştiinţifică dactiloscopică are ca obiect cercetarea urmelor produse
de detaliile desenului papilar al degetelor, precum şi urmele palmare (faţa palmară a mâinii).
Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini cuprinde două etape importante: prima etapă se
desfăşoară la faţa locului iar cea de-a doua în laborator.
În cazul tâlhăriei, principalele locuri în care trebuie căutate urme papilare valorificabile
sunt îndeosebi la locul săvârşirii faptei, pe obiectele care au servit la săvârşirea infracţiunii, pe
obiectele abandonate de făptuitor la locul faptei precum şi pe îmbrăcămintea sau corpul
victimei. De asemenea, urmele papilare ale persoanei vătămate găsite pe corpul sau pe
vestimentaţia făptuitorului pot constitui un indiciu cu privire la activitatea infracţională
desfăşurată.
În situaţia în care tâlhăria a fost săvârşită prin folosirea unei arme de foc, se impune
efectuarea unei expertize balistico-judiciare care va avea ca obiect identificarea armei de foc
şi a făptuitorului, precum şi stabilirea împrejurărilor săvârşirii faptei, pornind de la studierea
urmelor (principale şi secundare) ale împuşcăturii.
Expertiza balistică poate privi aspecte foarte variate ale folosirii armei de foc la
săvârşirea infracţiunii: examinarea armelor şi muniţiilor, examinarea urmelor împuşcăturii
găsite pe arme şi muniţii pe corpul omului sau pe diferite obiecte, etc.
Tipul şi modelul armei se pot găsi după gloanţele sau tuburile descoperite la locul faptei
pe care se imprimă urme caracteristice privitoare la detaliile capului închizătorului şi ale
percutorului, lăţimea ghinturilor, etc. Unele arme sau pistoale au imprimate, din procesul de
fabricaţie, elemente de identificare privind denumirea armei, firma producătoare, calibrul
canalului ţevii, etc.
În cazul infracţiunii de tâlhărie, dispunerea unei constatări medico-legale este
obligatorie în toate cazurile în care persoana vătămată a fost supusă violenţelor fizice.
Constatarea medico-legală trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
 dacă victima prezintă sau nu leziuni corporale;
 natura leziunilor constate, mecanismul lor de formare, şi natura obiectului sau
instrumentului cu care au fost create;
 data producerii leziunilor;
 consecinţele leziunilor provocate asupra integrităţii corporale, sănătăţii sau
vieţii victimei;
 data instalării morţii şi mecanismul de producere;

17
  raportul de cauzalitate între leziunile existente pe corpul victimei şi rezultatul
produs;
În plus, constatarea medico-legală mai poate fi dispusă şi în situaţia în care autorul
tâlhăriei a fost prins într-un timp cât mai scurt de la data comiterii faptei şi pe corpul lui ar
putea exista leziuni provenite de la o eventuală luptă cu victima.
G) Alte activităţi de urmărire penală
 Prezentarea pentru recunoaştere
Prezentarea pentru recunoaştere de persoane şi obiecte se face atât în vederea
identificării autorului de către martorii oculari sau de către persoana vătămata, cât şi a
identificării bunurilor şi valorilor ce au făcut obiectul tâlhăriei.
Procedeul tactic al prezentării pentru recunoaştere poate servi şi la identificarea altor
participanţi la săvârşirea faptei.
Recunoaşterea persoanei poate fi făcută după înfăţişare, după fotografii, după voce şi
vorbire sau după mers.
În cazul prezentării pentru recunoaştere a obiectelor, subiecţii recunoaşterii pot fi
martorii sau persoanele vătămate. În această situaţie, se prezintă pentru recunoaştere obiectele
care se presupune că aparţin făptuitorului şi au constituit mijloace de săvârşire a infracţiunii,
găsite la locul faptei ori abandonate sau ascunse în diverse locuri (armă de foc, corp
contondent). De asemenea, pot fi prezentate pentru recunoaştere bunurile care au fost sustrase
prin comiterea tâlhăriei.
 Reconstituirea
În ceea ce-i priveşte pe autori, reconstituirea are drept scop verificarea posibilităţilor
de săvârşire a unei acţiuni în anumite condiţii concrete.
De exemplu, se verifică posibilitatea escaladării unui gard înalt, intrarea pe o fereastră,
situată la o înălţime mare, transportarea unor obiecte grele fără ajutorul altor persoane,
forţarea unui grilaj metalic, etc.
Reconstituirea poate fi efectuată pentru verificarea veridicităţii probelor administrate
(declaraţiile martorilor sau ale inculpaţilor), a versiunilor elaborate, precum şi pentru
obţinerea de probe noi. De asemenea, în foarte multe împrejurări vor fi reproduse pentru a
verifica posibilităţile de a vedea şi de auzi ale martorilor.
 Confruntarea
Această activitate se efectuează numai atunci când există contraziceri care se referă la
probleme esenţiale şi numai când aceste contraziceri nu ar putea fi înlăturate altfel.

18
 De regulă, contrazicerile apar, mai ales, între declaraţiile martorilor şi inculpaţilor, însă
practica judiciară demonstrează că asemenea contraziceri pot exista şi între declaraţiile
martorilor, între declaraţiile autorilor implicaţi în aceeaşi cauză ori între declaraţiile martorilor
şi ale părţilor.

19