PROCEDURA REPARĂRII PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE

ÎN CAZ DE EROARE JUDICIARĂ SAU ÎN CAZ DE PRIVARE NELEGALĂ DE

LIBERTATE

1. INTRODUCERE
Este de notorietate faptul că persoanele în privinţa cărora se produce o eroare judiciară
sau sunt private de libertate în mod nelegal resimt un impact profund al măsurilor dispuse
împotriva lor, fiindu-le afectată atât starea emoţională, cât şi viaţa socială, activitatea
profesională, situaţia familială sau cea financiară.
Prin urmare, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi prin raportare la standardele
impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, legiuitorul naţional a reglementat o
procedură aptă să diminueze efectele menţionate, printr-o compensare pecuniară adecvată.
Mecanismul menţionat implică instanţele de judecată în acest proces cu caracter
reparator, legea imprimând astfel un caracter jurisdicţional obligatoriu cererilor de reparare a
prejudiciilor cauzate persoanelor private în mod nelegal de libertate sau în privinţa cărora s-au
comis erori judiciare. Totodată, menţionăm că în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale
ce reglementează mecanismul compensatoriu de reparare a pagubei a intervenit şi Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, precum şi Curtea Constituţională a României, prin pronunţarea unor
hotărâri general obligatorii, cu scopul de a unifica practica judiciară şi de a pune în acord
interpretarea reglementării cu standardele constituţionale sub acest aspect.
Contextul în care se pot produce erori judiciare sau privări nelegale de libertate implică
activitatea unor instituţii ale statului, prin persoane ce acţionează în exercitarea atribuţiilor de
serviciu şi prin urmare, prejudiciul suferit de persoana în discuţie va fi suportat de Statul
Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În concret, temeiurile de drept aplicabile în procedura reparării pagubei materiale sau
morale în caz de eroare judiciară sau privare nelegală de libertate sunt reprezentate de art. 538
– art. 542 Cod procedură penală.

2. EROARE JUDICIARĂ
Potrivit art. 538 Cod procedură penală:
„(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau
măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea
de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau

1
desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte
că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la
condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de
achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite
să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice
alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze
astfel.
(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este
imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent
descoperit”.
Rezulă aşadar că legiuitorul a definit cazurile în care există eroare judiciară, respectiv
atunci când:
- Hotărârea de condamnare definitivă este anulată sau desfiinţată, iar în urma rejudecării
se dispune achitarea
- Hotărârea de condamnare definitivă pronunţată în cadrul procesului soluţionat în lipsa
inculpatului este anulată, iar în urma rejudecării, cu ocazia redeschiderii procesului penal, se
dispune achitarea
În ambele cazuri este însă necesar ca soluţia de achitare să fie fundamentată prin
raportare la un fapt nou sau recent descoperit, apt să dovedească că s-a produs o eroare
judiciară, iar hotărârea iniţială de condamnare să fi fost definitivă.
Prin urmare, persoana condamnată în primă instanţă şi cu privire la care, în urma
exercitării căii de atac, se pronunţă o hotărâre de achitare, nu poate benficia de o compensare
financiară, apreciindu-se în acest caz faptul că nu a suferit un prejudiciu, ci a beneficiat de
dublu grad jurisdicţional în ceea ce priveşte analizarea temeiniciei acuzaţiei penale formulate
împotriva sa.
Totodată, este necesar ca persoana condamnată definitiv să nu fi determinat benevol
însăşi condamnarea, prin declaraţii mincinoase ori în vreun alt mod, precum şi ca acesteia să
nu îi fie imputabilă nedescoperirea în timpul procesului penal a aspectelor apte să
fundamenteze achitarea.
Rezultă aşadar că legiuitorul a impus condiţii stricte în ceea ce priveşte definirea
cazurilor de eroare judiciară, fiind preocupat în primul rând să lipsească de efect situaţia în
care, însăşi persoana condamnată, prin comportamentul său reprobabil, a contribuit la

2
pronunţarea unei hotărâri de condamnare definitivă. În caz contrar, persoana în cauză ar
beneficia de repararea prejudiciului pe care ar fi putut să îl evite sau să îl diminueze, ceea ce
contravine regulilor generale ce guvernează răspunderea delictuală1.

2. PRIVARE NELEGALĂ DE LIBERTATE

Potrivit art. 539 Cod procedură penală:
„(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost
privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a
procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a
judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea
definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei”.
În acest context, amintim că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a
constatat faptul că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală,
care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul
procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din Codul de
procedură penală, sau achitare este neconstituţională.
Rezultă aşadar că în prezent, caracterul nelegal al privării de libertate poate rezulta din:
- Încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de
cameră preliminară, respectiv încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de
judecată învestită cu judecarea cauzei, prin care s-a stabilit expres caracterul nelegal al
măsurii privative de libertate
- Ordonanţa de clasare emisă de procuror cu privire la o persoană ce a fost privată de
libertate în cursul procesului penal
- Hotărârea instanţei de achitare a inculpatului ce a fost privat de libertate în cursul
procesului penal
Cu referire la prima ipoteză, menţionăm faptul că prin Decizia nr. 15/2017 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a
stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură
penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat
explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia, hotărârea judecătorească de

1
Art. 1371 Cod civil.

3
achitare, prin ea însăşi, neputând constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii
privative de libertate2.
Cu referire la ultimele două ipoteze, este necesar ca soluţia de achitare, respectiv clasare
să fie fundamentată de unul dintre următoarele cazuri: fapta penală nu a existat, fapta penală
nu era prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, nu au
existat probe că inculpatul a săvârşit infracţiunea ori că a existat o cauză justificativă sau de
neimputabilitate.
Observând faptul că, urmare a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, legiuitorul
nu a pus în acord prevederile art. 539 Cod procedură penală cu cele statuate prin hotărârea
menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept a înregistrat un reviriment jurisprudenţial şi prin urmare, a pronunţat Decizia nr.
1/16.01.20233, prin care a stabilit următoarele: „În interpretarea și aplicarea prevederilor art.
539 din Codul de procedură penală, față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din
3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin
soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost
stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent
să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare,

2
Un detaliu important este faptul că aceată verificare vizează numai legalitatea măsurii. În intreaga sa
activitate, CEDO a fost consecventă în opinii, statuând cu fiecare ocazie că nu trebuie verificat „nimic altceva
decât legalitatea deținerii/arestării”; în același sens, Curtea a statuat într-o altă speță faptul că nu este
competentă să se pronunțe asupra temeiniciei duratei unei detenții sau a oricărei alte pedepse aplicate unei
persoane, după condamnarea sa de către un tribunal competent”.
Doctrina de specialitate a explicat, în perfectă concordanță atât cu legislația, cât și cu jurisprudența constantă a
Curții Europene faptul că întotdeauna constatarea nelegalității măsurii privative de libertate trebuie să fie
explicită, însăși nașterea dreptului la despăgubiri fiind indisolubil legată de această constatare. Cu alte cuvinte,
încheierea pronunțată de judecător trebuie să fie definitivă și să statueze în mod concret și neechivoc faptul că
măsura a fost luată, prelungită sau menținută cu încălcarea legii.
În aceeași idee, Curtea Europeană a evidențiat în cauza Calmanovici contra României din 1 iulie 2008 faptul că
nu orice încălcare a legii interne referitoare la luarea unor măsuri preventive are ca efect încălcarea automată a
art. 5 din CEDO, ci numai în cazul în care ar fi vorba de o încălcare din care reiese arbitrariul organelor judiciare.
Cu titlu de exemplu, doctrina de specialitate ne-a oferit și câteva exemple concrete de situații: simpla înlocuire
a unei măsuri preventive cu alta mai blândă nu înseamna automat constatarea nelegalității primei măsuri,
precum nici revocarea ori încetarea ei de drept nu vor avea acest rezultat; lipsa oricăror probe din care să
rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune configurează un caz categoric de măsură
nelegală;
depășirea duratei unei arestări, arestare chiar luată inițial cu respectarea legii, este un alt caz de detenție
nelegală;
luarea măsurii preventive pentru faptele pentru care a intervenit prescripția răspunderii penale ori a executării
pedepsei, cât și amnistia ori dezincriminarea faptei reprezintă situații neechivoce de detenție nelegală;
lunga detenție preventivă raportată la o gravitate scăzută a faptei poate fi un caz de detenție nelegală;
judecata cu încălcarea termenului rezonabil într-o cauză în care asupra inculpatului a fost luată o măsură
preventivă privativă de libertate poate reprezenta un caz de detenție nelegală, cu posibilitatea de a obține
despăgubiri pe temeiul art. 539 din Codul de Procedură penală.
3
Nepublicată în Monitorul Oficial la data redactării prezentului referat

4
conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, este suficientă prin ea însăși
pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest
context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia
acuzației în materie penală”, constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză
la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din Codul de
procedură penală”.

4. ASPECTE DE ORDIN PROCEDURAL

Titularul acţiunii este persoana cu privire la care s-a produs eroarea judiciară ori cu
privire la care s-a dispus măsura privativă de libertate nelegală. Dacă intervine decesul acestei
persoane, pot introduce sau continua acţiunea persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data
decesului.
Acţiunea se va introduce la instanţa civilă, respectiv pe rolul tribunalului în a cărei
circumscripţie domiciliază persoana prejudiciată şi este scutită de la plata taxei judiciare de
timbru.
Calitatea procesuală pasivă revine Statului Român, care va fi citat în cadrul procesului
prin Ministerul Finanţelor Publice.
Legiuitorul a instituit şi un termen de prescripţie special pentru exercitarea dreptului
material la acţiune, acesta fiind de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de
judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat
eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate4.
Condiţiile prevăzute de art. 538 – art. 542 Cod procedură penală constituie în procesul
civil, norme de drept substanţial, care reglementează modalitatea de răspundere a statului,
procedura de judecată urmând să fie cea prevăzută de Codul de procedură civilă. În acest
context, amintim şi faptul că potrivit Deciziei nr. 54/2020 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.
XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea
instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

4
Sub imperiul vechiului Cod de Procedură penală, a fost sesizată Curtea Constituțională cu o excepție de
neconstituționalitate privind termenul special de prescripție de 18 luni al dreptului la acțiunea împotriva
statului pentru repararea pagubei produse prin erori judiciare. Curtea a argumentat la acel moment faptul că
dispozițiile invocate de autoarea excepției nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate
prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, de a porni o
acțiune în repararea pagubei, și nici un termen limită în care acest drept poate fi exercitat. Astfel, s-a apreciat
că termenul special de prescripție de 18 luni era un termen de prescripție a dreptului la acțiune rezonabil, care
asigura condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiune în justiție în scopul obținerii reparațiilor
legale.

5
privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, nu sunt supuse recursului
hotărârile pronunţate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori
judiciare, respectiv hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de
procedură penală”.
În completarea dispoziţiilor de drept material speciale prevăzute de art. 538 – art. 542
Cod procedură penală, instanţa de judecată va aplica regulile generale ce guvernează
răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 şi următoarele din Codul civil, având în
vedere că, natura juridică a cererii de reparare a pagubei produse de erori judiciare sau privări
nelegale de libertate.
Din punct de vedere procedural, în soluţionarea cauzei nu este obligatorie participarea
procurorului, însă acesta îşi poate prezenta concluziile dacă apreciază că un astfel de demers
este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor, conform
art. 92 alin. 2 Cod procedură civilă.
Hotărârea tribunalul prin care se soluţionează o astfel de acţiune va fi suspusă căii de
atac a apelului, ce poate fi formulat în termen de 30 de zile de la comunicare şi care va fi
soluţionat de instanţa ierarhic superioară.

5. PREJUDICIUL
Persoana în privinţa căreia s-a produs o eroare judiciară sau care a fost privată de
libertate în mod nelegal are obligaţia ca prin cererea de chemare în judecată să individualizeze
natura prejudiciului reclamat a fi fost suferit, precum şi să îl identifice în concret şi să îl
cuantifice, urmând ca instanţa de judecată, prin raportare la probatoriul administrat în cauză,
să dispună în consecinţă.
În ceea ce priveşte prejudiciul material, se impune ca acesta să fie dovedit şi în plus, să
se reţină existenţa legăturii de cauzalitate între producerea sa şi eroarea judiciară ori privarea
nelegală de libertate.
Spre deosebire de prejudiciul de natură materială, prejudiciul moral a fost definit în
doctrina de specialitate, precum şi în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre
prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința
fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și
imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității
umane – dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică, ca şi componente ale dreptului la
viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Caracterul suferinţelor trebuie

6
privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale
(psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.
În stabilirea existenţei unui prejudiciu moral trebuie luate în calcul caracterul şi
importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de sexul
și vârsta acesteia, mediul social din care face parte, educaţia, cultura, personalitatea și
psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.
Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi
care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. din Convenţia europeană, dar și de valori
apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 Cod civil, existenţa prejudiciului este circumscrisă
condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi
efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse. Potrivit
jurisprudenţei constante a CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit şi toate
cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de
victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu
care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia
familială, profesională şi socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii
rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs
reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde
daune morale. Criteriul general constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport
rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a
valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.
În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a
acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la
elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.
În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, sistemul legislativ românesc
nu prevede un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării
integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil
în raport de natura nepatrimonială a respectivelor daune.
Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce
vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui
prejudiciat.

7
 6. FELUL ŞI ÎNTINDEREA REPARAŢIEI
Potrivit dispoziţiilor art. 540 alin. 2 Cod procedură penală, reparaţia poate fi acordată în
una dintre următoarele forme:
 plata unei sume de bani
 constituirea unei rente viagere
 obligaţia încredinţării unui institut de asistenţă socială şi medicală a persoanei reţinute
sau arestate nelegal, pe cheltuiala statului
Analizând jurisprudenţa în materie, se observă faptul că plata unei sume de bani este
cea mai des întâlnită formă de reparare a prejudiciului, instanţa de judecată fiind suverană în a
aprecia care dintre cele trei forme menţionate este aptă să asigure o reparare integrală a
prejudiciului. Sub acest aspect, prezintă relevanţă şi voinţa persoanei îndreptăţite, având în
vedere principiul disponibilităţii de care părţile beneficiază în procesul civil, conform art. 9
alin. 2 Cod procedură civilă, în special sub aspectul obiectului acţiunii. În acelaşi timp, art.
540 alin. 3 Cod procedură penală conferă instanţei de judecată criteriile în funcţie de care se
face opţiunea între formele de reparaţie consacrate legislativ, respectiv situaţia celui
îndreptăţit la repararea pagubei şi natura daunei produse.
O măsură specială este reglementată în privinţa persoanelor îndreptăţite la repararea
pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în
executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă,
acestora urmând a le fi calculată la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au
fost private de libertate. Prin reglementarea expresă a acestei măsuri, legiuitorul a dorit să se
asigure de faptul că persoana prejudiciată va benficia de o reparaţie integrală a prejudiciului,
inclusiv sub aspectul vechimii în muncă, pe care nu a putut să o presteze ca urmare a privării
nelegale de libertate.
Indiferent de felul reparaţiei dispuse de instanţa de judecată, aceasta va fi în toate
cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, după cum impun dispoziţiile art.
540 alin. 5 Cod procedură penală.
Totodată, legiuitorul a impus şi criteriile în funcţie de care se va stabili întinderea
reparaţiei, respectiv:
- durata privării nelegale de libertate
- consecinţele produse asupra persoanei sau asupra familiei celui privat
nelegal de libertate

8
 - consecinţele produse asupra persoanei sau asupra familiei celui în
privinţa căruia s-a produs o eroare judiciară
Acestea urmează a fi avute în vedere de instanţa de judecată prin raportare la situaţia
concretă a persoanei prejudiciate şi la ansamblul probatoriu administrat în cauză.

6. ACŢIUNEA ÎN REGRES
Potrivit art. 542 Cod procedură penală:
„(1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum şi în
situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul
dintre cazurile prevăzute la art. 538 şi 539, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei
achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a
provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată
pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii.
(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului
sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin. (1) a produs cu rea-credinţă
sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate
cauzatoare de prejudicii”.
Rezultă astfel că răspunderea statului pentru erori judiciare sau privare nelegală de
libertate este una obiectivă, în cadrul căreia nu se analizează şi vinovăţia în producerea
prejudiciului. Cu toate acestea, o astfel de analiză se impune a fi efectuată în cadrul acţiunii în
regres, atunci când este necesar a se cerceta dacă persoana care a provocat eroarea judiciară
sau a dispus privarea de libertate în mod nelegal, a acţionat cu rea-credinţă sau din culpă
gravă.
Aceste două forme de vinovăţie nu se suprapun cu formele vinovăţiei consacrate în
legislaţia penală, având un sens autonom.
Dat fiind specificul contextual în care se poate produce o eroare judiciară sau se poate
dispune privarea nelegală de libertate a unei persoane, apreciem că în acest context sunt
relevante prevederile art. 268 din Legea nr. 303/2022 privind organizara judiciară, potrivit
cărora: „(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea
judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcţie, şi-au exercitat funcţia cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă, conform definiţiei acestora de la art. 272.
(3) În lipsa relei-credinţe sau a gravei neglijenţe, judecătorii şi procurorii nu răspund
pentru soluţiile pronunţate.

9
 (4) Există eroare judiciară atunci când:
a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă
a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile,
libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi
remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;
b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau
situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav
drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată
printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.
(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a
contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare.
(6) Prin Codul de procedură penală pot fi reglementate ipoteze şi proceduri specifice
în care se poate angaja răspunderea statului şi regresul acestuia”.
Totodată, amintim că art. 269 din acelaşi act normativ reglementează procedura
concretă aplicabilă acţiunii în regres, prevăzând următoarele:
„(1) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune în
despăgubiri numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor. Competenţa
soluţionării acţiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază
reclamantul. Judecătorului sau procurorului vizat i se comunică de îndată, de către Ministerul
Finanţelor, cererea de chemare în judecată. În cadrul procesului, judecătorul sau procurorul
vizat poate formula cerere de intervenţie, în condiţiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
(2) Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen
de maximum 6 luni de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive.
(3) După comunicarea hotărârii definitive pronunţate în acţiunea prevăzută la alin. (1),
Ministerul Finanţelor va sesiza secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii
pentru a constata dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau
procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
(4) La solicitarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii,
Inspecţia Judiciară efectuează verificări în vederea evaluării dacă eroarea judiciară este
urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă
neglijenţă.

10
 (5) Verificările prevăzute la alin. (4) se finalizează în termen de 30 de zile de la
sesizare. Inspectorul-şef poate dispune prelungirea termenului cu cel mult 30 de zile, dacă
există motive întemeiate care justifică această măsură.
(6) Verificările Inspecţiei Judiciare sunt efectuate de o comisie alcătuită, în funcţie de
calitatea celui vizat, din 3 judecători, inspectori judiciari, sau 3 procurori, inspectori judiciari.
În situaţia în care în aceeaşi cauză sunt verificaţi judecători şi procurori, se vor forma două
comisii care vor verifica distinct faptele, în funcţie de calitatea persoanelor verificate.
(7) În cadrul verificărilor, ascultarea judecătorului şi procurorului vizat este obligatorie.
Refuzul judecătorului sau procurorului verificat de a face declaraţii sau de a se prezenta la
audieri se constată prin proces-verbal şi nu împiedică încheierea verificărilor. Judecătorul sau
procurorul vizat are dreptul să cunoască toate actele verificării şi să solicite probe în apărare.
Inspectorii pot audia orice alte persoane implicate în cauza în care se fac verificări.
(8) Verificările se finalizează printr-un raport prin care, în baza întregului material
probatoriu administrat, Inspecţia Judiciară apreciază dacă eroarea judiciară a fost săvârşită de
judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Raportul este supus confirmării
inspectorului-şef. Inspectorul-şef poate dispune motivat, o singură dată, completarea
verificărilor. Completarea se efectuează de comisie în termen de cel mult 30 de zile de la data
când a fost dispusă de către inspectorul-şef.
(9) Raportul se comunică secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii
şi judecătorului sau procurorului vizat.
(10) După dezbaterea raportului Inspecţiei Judiciare, secţia corespunzătoare a
Consiliului Superior al Magistraturii pronunţă, în termen de cel mult 30 de zile de la data
şedinţei în care s-a dezbătut raportul, una dintre următoarele soluţii:
a) restituie raportul la Inspecţia Judiciară în cazul în care consideră că verificările nu
sunt complete; în acest caz, hotărârea trebuie să cuprindă faptele şi împrejurările cu privire la
care se impune completarea verificărilor şi natura verificărilor care se efectuează în
completare; completarea se efectuează în termen de cel mult 30 de zile de la data la care a fost
dispusă;
b) aprobă raportul şi constată că eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de
către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă;
c) respinge motivat raportul şi constată că eroarea judiciară nu a fost comisă ca
urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
(11) Hotărârile adoptate potrivit alin. (10) lit. b) şi c) se motivează în termen de cel mult
30 de zile şi se comunică Ministerului Finanţelor în termen de cel mult 3 zile de la motivare.

11
 (12) Statul, prin Ministerul Finanţelor, va exercita acţiunea în regres împotriva
judecătorului sau procurorului dacă, prin hotărârea adoptată de secţia corespunzătoare a
Consiliului Superior al Magistraturii în condiţiile alin. (10), s-a constatat faptul că eroarea
judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau
gravă neglijenţă.
(13) Termenul de exercitare a acţiunii în regres este de un an de la data plăţii de către
stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire.
(14) Competenţa de soluţionare a acţiunii în regres revine, în primă instanţă, secţiei
civile a curţii de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul
împotriva căruia se exercită acţiunea în regres îşi exercită atribuţiile în cadrul acestei curţi sau
la parchetul de pe lângă aceasta, acţiunea în regres va fi soluţionată de o curte de apel
învecinată, la alegerea reclamantului.
(15) Împotriva hotărârii pronunţate potrivit alin. (14) se poate exercita calea de atac a
recursului la secţia corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(16) Judecătorii şi procurorii pot încheia o asigurare profesională pentru eroarea
judiciară cauzată de exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, în condiţiile legii. Asigurarea va
fi acoperită integral de către judecător sau procuror.
În acelaşi timp, art. 271 lit. s din Legea nr. 303/2022 privind organizarea judiciară
prevede că exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă de către magistraţi
reprezintă abatere disciplinară, putând antrena în sarcina acestora, pe lângă răspunderea
patrimonială în cadrul acţiunii în regres, şi răspunderea disciplinară.

12
13