INDEMNIZAȚIE ÎN CAZUL UNEI ERORI JUDICIARE

Într-o formulare practic identică celei cuprinse în art. 14 parag. 6 al

Pactului O.N.U. privitor la drepturile civile şi politice, art. 3 din Protocolul
nr. 7 la Convenţie garantează dreptul la indemnizare avictimei unei
erori judiciare. Potrivit acestui text, dacă ocondamnare penală definitivă
este ulterior „anulată” sau se acordă „graţierea” pentru că aintervenit un
fapt nou sau aapărut un asemenea fapt care probează că s-a produs
o„eroare judiciară”, persoana care aexecutat opedeapsă cu închisoarea
datorită acestei condamnări are dreptul să fie indemnizată în conformitate
cu dispoziţiile legale sau cu „uzanţele în vigoare” în statul în cauză, dar
numai dacă nu se dovedeşte că neaducerea la cunoştinţa autorităţilor
statale competente afaptului ce nu afost cunoscut la momentul dispunerii
condamnării îi era, în tot sau în parte, imputabilă.

Nici Comisia, atâta vreme cât aceasta a fiinţat, şi nici Curtea, cel puţin până
în prezent, nu au avut a soluţiona vreo cauză în care acestea să fi constatat
nerespectarea acestui drept de către statele contractante; instanţa
europeană a declarat inadmisibile mai multe cereri în care reclamanţii au
invocat încălcarea dreptului garantat de dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr.
7 la Convenţie6185; la ştirea noastră, până la data de 28 februarie 2010
o singură cerere a fost declarată de Curte admisibilă6186, dar, la
examinarea pe fond, ea a ajuns la concluzia neîncălcării acestui drept de
către autorităţile judiciare naţionale6187. Aşa fiind, în cele ce urmează ne
vom mulţumi să evidenţiem succint şi numai teoretic condiţiile de aplicare
a textului, în special în lumina ideilor în materie cuprinse în Raportul
explicativ la Protocolul nr. 7.

CEDH, dec. din 24 octombrie 2002, Nankov v/Macedonia, p. 56;

6185
CEDH, 6 octombrie 2005, Shilyayev v/Russia, §20-22; dec. din 3 aprilie
2007, Yilmaz c/Turquie, p. 6-7; dec. din 27 ianuarie 2009, Multu et Zeynep
Multu Eğitim Vakfi c/Turquie, p. 8-9; dec. din 10 februarie
2009, Jeronovičs c/Lettonie, §74-78, toate nepublicate, Internet, site cit.
 CEDH, dec. din 1 februarie 2007, Matveyev v/Russia, p. 7-8,
6186
nepublicată, Internet, site cit.

6187 CEDH, 3 iulie 2008, Matveïev v/Russia, §40-44, nepublicată, Internet,

site cit.

În primul rând, art. 3 impune ca persoana care invocă dreptul la

indemnizare în caz de eroare judiciară să fi fost condamnată
penal printr-o hotărâre rămasă definitivă şi, ca urmare a acestei
condamnări, să fi executat o pedeapsă cu închisoarea; o hotărâre este
definitivă atunci când, potrivit principiilor de drept comun în materie, a
trecut în puterea lucrului judecat, adică a devenit irevocabilă,
nemaifiind susceptibilă de nicio cale ordinară de atac, fie pentru că părţile
le-au epuizat, fie că nu le-au exercitat în termenele prevăzute de lege. Dacă
este vorba despre o hotărâre de condamnare pronunţată în
contumacie, ea nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea
naţională permite reluarea procedurii de judecată6188. După cum a precizat
instanţa europeană în câteva din deciziile sale în materie, art. 3 din
Protocolul nr. 7 nu garantează dreptul unei persoane la
indemnizare dacă aceasta a fost condamnată penal printr-o hotărâre
judecătorească definitivă şi „ulterior, această condamnare s-a dovedit a fi
eronată”6189. Precizăm că, dacă eroarea priveşte „detenţia preventivă”,
dispoziţiile aplicabile sunt cele ale art. 5 parag. 5 din Convenţie6190. De
asemenea, textul nu se aplică în cazul dispunerii încetării urmăririi penale
sau în cazul achitării persoanei trimise în judecată penală, indiferent dacă
această din urmă soluţie a fost pronunţată în primă instanţă prin hotărâre
rămasă definitivă sau în apel6191. Curtea a decis însă că el nu-şi găseşte
aplicare atunci când hotărârea de condamnare nu a fost desfiinţată pentru
„descoperirea de fapte noi”, ci pentru o nouă calificare a faptelor făcută de
instanţa superioară, pe baza probelor existente la dosar6192. În al doilea
rând, art. 3 din Protocolul nr. 7 se aplică numai atunci când, sau
condamnarea celui interesat este „anulată”, sau îi este acordată „graţierea”,
dacă, în ambele ipoteze, descoperirea unui fapt nou demonstrează că s-
a produs o eroare judiciară. Când anularea sau graţierea s-au întemeiat
pe alte motive, spre exemplu, pe o greşită interpretare a legii sau pe motive
umanitare, persoana în cauză nu mai poate invoca dreptul la indemnizare,
garantat de art. 3 din Protocolul nr. 76193. În al treilea rând, astfel cum
precizează Raportul explicativ, textul nu conţine nicio regulă privitoare
la natura procedurii ce are a fi urmată pentru a se stabili existenţa
erorii judiciare ce deschide dreptul victimei la indemnizare; acest aspect
ţine de legislaţia şi de practica existente sau care trebuie să existe în fiecare
stat contractant. De asemenea, Raportul arată că a fost inclusă sintagma
„sau când graţierea este acordată”, deoarece în unele sisteme juridice ale
statelor contractante „graţierea” apare ca un „recurs” preferabil unei
proceduri judiciare „ce va conduce la revizuirea condamnării”6194. În
sfârşit, art. 3 din Protocolul nr. 7 nu recunoaşte niciun drept la indemnizare
în situaţia în care se probează că nerelevarea faptei necunoscute la
momentul pronunţării condamnării este imputabilă, în tot sau în
parte, înseşi persoanei condamnate6195. Dacă sunt îndeplinite toate
aceste condiţii, persoana aflată într-o asemenea situaţie va fi indemnizată
„în conformitate cu normele legale sau cu uzanţele în vigoare în statul în
cauză”. Această prevedere a părţii finale a art. 3 din Protocolul nr. 7 nu
poate fi interpretată în sensul că, dacă legislaţia naţională nu conţine
dispoziţii în materie şi nu există nici uzanţe aplicabile, nu ar putea fi pus în
valoare dreptul la indemnizare garantat de acest text6196; statul în cauză va
trebui ca, sub controlul Curţii, să-şi execute obligaţia ce-i revine pe temeiul
art. 3 din Protocolul nr. 7.