Jurisprudenta CEDO si arestarea preventiva

13 October 2010 - Cristina ROTARU 1238 citiri

In cauza Jiga contra Romaniei, statul roman a fost condamnat, printre altele, pentru
incalcarea dreptului garantat in art.5 paragr.3 din Conventie, care protejeaza dreptul la
libertate al persoanei. Inculpatul a fost arestat preventiv 11 luni si 24 de zile. Curtea a
motivat ca desi anumite infractiuni prezinta un pericol special pentru ordinea publica,
acesta scade odata cu trecerea timpului, fapt care impune autoritatilor obligatia de a oferi
o motivare concreta si extrem de detaliata cu privire  la persistenta motivelor care
justifica arestarea preventiva a unei persoane. Instantele nu au motivat de ce aceasta
scurgere a timpului nu a redus pericolul pentru societate care ar fi impus punerea in
libertate a inculpatului sau nu a redus pericolul pentru bunul mers al justitiei, mai ales
dupa audierea martorilor. Curtea a apreciat ca prelungirea starii de arest nu poate fi
motivata doar prin trimiterile pe care instantele de judecata le-au facut la gravitatea
faptei, la pedeapsa pe care legea o impune pentru aceasta sau la valoarea prejudiciului.
De asemenea instantele au omis sa motiveze de ce alte masuri preventive, precum
obligatia de a nu parasi tara, nu putea atinge scopul preventiv al masurii.

Autorul unei note referitore la aceasta decizie [1] a concluzionat ca hotararea Jiga contra
Romaniei aduce din nou in discutie prelungirea arestarii preventive dispusa in temeiul
art.148 lit.f C.p.p.si ca din pacate nu doar judecatorii care au dispus prelungirea arestarii
de fata sunt in culpa, ci este vorba de „un deficit de atitudine a magistratilor romani in
raportare la problema arestarii preventive”, deoarece imensa parte a incheierilor  de
mentinere sau de prelungire sunt construite pe acelasi calapod, judecatorii romani
preferand „in aproape toate cazurile sa se raporteze doar la gravitatea faptei si la existenta
unor probe ale culpabilitatii inculpatului pentru a decide mentinerea acestuia in arest
perioade lungi de timp.”

Concluziile le consider nedrepte in raport de evolutia pe care instantele judecatoresti au

inregistrat-o in ultimii sapte ani in materia arestarii preventive.

In primul rand se impun niste precizari in legatura cu hotararea rezumata. Ea se refera la

o cauza in care inculpatul a fost arestat in anul 2002 [2], ca atare in perioada in care
masura arestarii preventive era luata de procuror si nu de judecator. Se critica faptul ca
instantele nu au motivat de ce alte masuri preventive, precum obligatia de a nu parasi
tara, nu puteau atinge scopul preventiv al masurii luate, insa este de precizat ca nu doar in
2002, cand a fost luata masura in cauza, dar nici in urma modificarilor majore intervenite
in materia arestarii preventive,  prin Legea 281/2003 si OUG 66/2003 ( aprobata prin
Legea 359/2003), nu era posibil ca instanta sesizata de procuror cu luarea masurii
arestarii preventive sa poata lua si o alta masura preventiva, spre exemplu masura
obligarii de a nu parasi tara. Singurele solutii posibile erau cele de admitere sau
respingere a cererii. Abia dupa modificarile introduse prin Legea 356 /2006 cu privire la
art. 145 alin. 1, respectiv 145/1 alin.1 C.p.p., judecatorul poate lua in faza de urmarire
penala si masura de a nu parasi tara sau aceea de a nu parasi localitatea, chiar daca a fost
sesizat cu luarea masurii arestarii preventive. Este adevarat ca masura arestarii preventive
putea fi inlocuita in timpul urmaririi penale cu alta masura preventiva, dar numai in
situatia in care se schimbau temeiurile care au determinat luarea acesteia, reglementare in
vigoare si in prezent (art.139 C.p.p.).

In al doilea rand, trebuie subliniat ca practica instantei de la Strasbourg a obligat

sistemul judiciar roman sa evolueze, sa priveasca arestarea preventiva dintr-o alta
perspectiva, cea mai vizibila schimbare fiind aceea ca, spre deosebire de trecut, procentul
cauzelor in care se dispune masura arestarii preventive este mult mai mic , trendul
descendent fiind clar marcat de momentul in care luarea masurii a trecut de la procuror la
judecator.  Este suficient sa ne amintim ca in anii ’90 in majoritatea cauzelor in care se
intocmea rechizitoriu inculpatii erau trimisi in judecata in stare de arest preventiv, iar
aceasta dura de regula pana la ramanerea definitiva a cauzei. In prezent, doar in situatii
exceptionale se dispune arestarea preventiva pentru infractiuni contra patrimoniului cand
inculpatul este infractor primar (si ma refer aici si la infractiunile de talharie)  si nu sunt
putine cazurile in care nu se ia o astfel de masura preventiva in cazul infractiunilor de
omor sau tentativa de omor. Daca s-ar face o statistica, s-ar constata probabil ca procentul
arestarilor preventive in Romania pentru infractiunile contra persoanei (ma refer in
special la cele de vatamare, vatamare corporala grava, ucidere din culpa, santaj, lipsire de
libertate) este mult mai scazut decat in celelalte tari europene, dar este mai ridicat  in
cazul infractiunii de furt. Este foarte posibil ca aceasta practica sa fie si rezultatul
abordarii pe care a avut-o legiuitorul in materia sanctiunilor penale, fiind suficient sa
comparam pedepsele pentru aceste infractiuni si sa le raportam la valoarea juridica
protejata pentru a avea un raspuns.

Trebuie de asemenea recunoscut ca sistemul nostru legislativ, in ceea ce priveste masura

arestarii preventive, este unul care ofera extrem de multe garantii comparativ cu alte
sisteme europene, intrucat termenele in care se iau in discutie prelungirea, respectiv
mentinerea arestarii preventive sunt scurte, permitand un control permanent al instantei
asupra oportunitatii masurii preventive, iar inculpatii pot formula un numar nelimitat de
cereri de revocare, inlocuire, incetare de drept a masurii preventive pe tot parcursul
procesului penal. Aceasta este si una din cauzele pentru care, mai ales in cazul mentinerii
starii de arest motivarile devin stereotipe, pentru ca este imposibil ca aceeasi instanta sa
motiveze 5-10 sau chiar mai multe astfel de incheieri, desi situatia din dosar nu a
cunoscut mari transformari si sa ofere de fiecare data argumente noi.

In al treilea rand, este adevarat ca desi in interiorul sistemului juridic s-a simtit o
evolutie in materia arestarii preventive, un astfel de salt nu a fost perceput si de mediul
social. In ultimii ani majoritatea scandalurilor de presa au plecat de la arestari preventive
sau puneri in libertate, nesatisfacatoare in opinia publicului fiind de cele mai multe ori nu
doar solutia, ci si motivarea acesteia.

In majoritatea cazurilor arestarile preventive au drept temei art. 148 lit. f  Cpp (fostul 148
lit h), – „inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii
pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani si exista probe ca lasarea in libertate
prezinta un pericol concret pentru ordinea publica”  – text care in practica judiciara a
suscitat si suscita discutii.
Autorul notei, sintetizand concluziile Curtii, afirma ca in primul rand judecatorii ar trebui
sa motiveze intr-o maniera cat mai detaliata in ce consta pericolul pentru ordinea publica
care ar putea sa rezulte din punerea in libertate a inculpatului, [3] iar o asemenea
motivare nu poate face referire exclusiva nici la gravitatea faptei si nu se poate raporta
doar la probele ce sustin culpabilitatea inculpatului.

Daca motivarea arestarii preventive nu se poate baza exclusiv pe gravitatea faptei si nici
pe indiciile temeinice ca inculpatul a savarsit acea fapta, intrebarea fireasca ar fi: la ce se
poate raporta? Sunt de acord ca arestarea preventiva nu se poate intemeia pe gravitatea
infractiunii comise, astfel, nu in toate cazurile in care se savarseste o infractiune de
talharie se impune arestarea preventiva (de exemplu daca inculpatul, infractor primar, a
impins victima, i-a luat acesteia umbrela din mana si a fugit cu ea), dar nu as ezita sa
spun ca gravitatea unei anumite fapte – de exemplu lovirea  unei persoane cu o toporisca
in cap, intr-un loc public, si deposedarea de toate bunurile pe care le are asupra sa  –
justifica o asemenea masura prin ea insasi, oricat de bun ar fi fost comportamentul
inculpatului pana la acel moment (plecam bineinteles de la ipoteza in care exista indicii
temeinice cu privire la savarsirea faptei de catre inculpat).

Care este intelesul lit. f a art. 148 C.p.p. [4]?

Pentru a incerca sa definim conceptul de pericol pentru ordinea publica am putea face o
paralela cu notiunea de periculozitate.

Romeo Casabona defineste periculozitatea ca  fiind „acea calitate a cuiva de a produce un
pericol, adica riscul de a interveni un rau intr-o perioada mai apropiata sau mai departata
in timp” [5].

Daca gravitatea faptei savarsite reprezinta un criteriu obiectiv, periculozitatea poate fi

perceputa doar prin raportare la o persoana. Dreptul penal actual este interesat doar de
periculozitatea manifestata prin comiterea unui delict. Ca atare nu putem privi
periculozitatea, desi ea valorifica circumstantele personale ale infractorului, ca pe o
notiune complet detasata de fapta penala. O putem defini ca fiind o insusire a unei
persoane la care se apreciaza ca exista probabilitatea de a comite infractiuni [6].

Important  in aprecierea periculozitatii nu sunt atat calitatile persoanei, cat riscul ca

aceasta sa comita in viitor un delict. Periculozitatea nu poate fi stabilita insa in mod
matematic, ci se bazeaza pe un pronostic ce rareori isi gaseste suport in  lege.

Data fiind limitarea cunostintelor privind comportamentul uman, se pleaca de la

prezumtia ca individul care a comis un delict va mai comite si in viitor altul. Sociologii
au aratat ca, odata invinse inhibitiile si rezistentele psihice este necesar un efort mult mai
mic pentru a repeta un act, de fiecare data cand exista in individ o certa tendinta de a
realiza acele comportamente. Nu inseamna ca automat comiterea unui delict trebuie
considerata ca un indice determinant al periculozitatii . Revenirea pe calea
infractionalitatii raspunde de cele mai multe ori nu unor defecte ale persoanei, ci unor
circumstante exterioare extraordinare ce au favorizat delictul [7].
Acest diagnostic de periculozitate se bazeaza pe previzibilitatea unui comportament.
M.Cusson apreciaza ca o conduita nu este nici total previzibila, nici total imprevizibila.
Problema care apare este tocmai cea legata de imprevizibilitate [8]. S-a constatat ca
pentru simplii cetateni predictia este usor de facut, intrucat sunt previzibili din
perspectiva comportamentului criminal.  Delincventii periculosi nu sunt condamnati si
considerati astfel pentru ca exista siguranta ca vor reveni la violenta, ci pentru ca nu se
poate face nici o previziune pentru ei. Cu cat o infractiune este mai rara cu atat este mai
dificil de facut o predictie cu privire la autorul ei. De aceea eroarea de predictie apare mai
ales la crimele comise cu violenta, pentru ca sunt mai rare [9].

Aceste explicatii privind periculozitatea pot fi translatate si in cazul notiunii de pericol 

din cadrul art. 148 lit. f. Pericolul pentru ordinea publica, ca si periculozitatea, reprezinta
o predictie , o apreciere asupra comportamentului viitor al inculpatului. De aceea este
bizara „pretentia” legiuitorului ca la dosar sa existe probe ca lasarea in libertate prezinta
pericol pentru ordinea publica. O asemenea exigenta ar conduce la concluzia ca in nicio
situatie nu ar putea fi luata masura arestarii preventive in baza acestui temei, intrucat nu
exista astfel de probe. Este si imposibil sa existe probe asupra unor comportamente
viitoare.

Se invoca de multe ori de catre aparatori, chiar si in cazurile intens mediatizate ca, desi
masura arestarii preventive s-a luat in baza art. 148 lit. f, nu sunt indicate probele
referitoare la faptul ca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica.  Ce probe ar
trebui sa existe la dosar pentru dovedirea faptului ca lasarea in libertate prezinta pericol
pentru ordinea publica? Ar trebui oare ca organul de urmarire penala sa audieze martori
in cauza, din comunitatea in care traieste inculpatul, care sa declare ca au un sentiment de
nesiguranta sau ca sunt revoltati de asemenea fapte? Ar trebui sa fie depuse extrase din
presa sau din emisiuni TV in care a fost exprimata dezaprobarea fata de inculpat, in
conditiile in care indiciile ce contureaza presupunerea ca fapta a fost savarsita  si
gravitatea concreta a acesteia nu pot sta la baza motivarii?

Chiar si in cazul unui  criminal in serie, unde presupun ca nu exista nicio indoiala ca o
asemenea masura ar fi justificata, daca interpretam ad literam textul de lege, nu putem
vorbi de temeinicia masurii preventive, in situatia in care acesta era  cunoscut ca o
persoana linistita, care avea o familie si un loc de munca si care nu a creat niciodata
probleme, pentru ca nici aici nu exista probe care sa dovedeasca faptul ca odata pus in
libertate acesta ar mai savarsi asemenea fapte. Exista doar probe referitoare la faptele sale
trecute (uciderea unor persoane), probe care justifica aprecierea ca punerea sa in libertate
reprezinta un risc pentru viata si securitatea altor persoane.

Cat de intens trebuie sa fie acest pericol pentru ordinea publica pentru ca masura
preventiva sa poata fi luata? Trebuie sa consideram oare, asa cum se sugereaza de multe
ori in apararile facute de inculpati ca pericolul pentru ordinea publica inseamna dovada
faptului ca odata pus in libertate inculpatul ar savarsi de indata fapte de o violenta
extrema ce ar inspira teroare in randul opiniei publice? Nu cred ca aceasta a fost intentia
legiuitorului.
Pericolul pentru ordinea publica reprezinta, in opinia mea, temerea ca, odata pus in
libertate, inculpatul ar comite fapte penale , ori ar declansa puternice reactii in randul
opiniei publice determinate de fapta savarsita de acesta si de starea sa de libertate.

Ce criterii de evaluare ar trebui folosite pentru a se putea aprecia daca punerea in libertate
a inculpatului prezinta pericol pentru ordinea publica sau nu ? In primul rand gravitatea
concreta a faptei comise, care nu trebuie  confundata cu pericolul social al infractiunii
savarsite (care este relevat in pedeapsa prevazuta de lege), iar in al doilea rand
circumstantele personale ale inculpatului (antecedente penale, atitudinea inculpatului
fata de fapta si urmarile sale,etc.). aceste doua elemente conjugate contribuie la formarea
opiniei judecatorului care va aprecia daca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea
publica.

Consider ca in unele situatii gravitatea deosebita a faptei comise poate fi suficienta

pentru a contura aprecierea ca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica (de
exemplu atunci cand inculpatul a comis fapte de violenta extrema).

In alte situatii antecedentele penale pot sedimenta convingerea ca inculpatul va comite o

noua infractiune (atunci cand gravitatea faptei nu ar impune prin ea insasi o asemenea
masura, insa inculpatul a mai fost condamnat in repetate randuri pentru acelasi gen de
infractiune). Dar spre deosebire de gravitatea faptei, care poate deveni criteriu unic in
aprecierea existentei pericolului pentru ordinea publica, antecedentele penale pot juca un
rol principal in aceasta apreciere, fara a fi unic criteriu, intrucat legea impune savarsirea
unei infractiuni de o anumita gravitate (pentru care sanctiunea este detentiunea pe viata
sau  inchisoarea mai mare de 4 ani).

Utilizarea ca principal criteriu in dispunerea masurii arestarii preventive a gravitatii

faptei are ca efect si asigurarea unei „previzibilitati” (care are un alt inteles decat cel
impus de principiile CEDO), in sensul ca s-ar crea asteptarea in randul opiniei publice ca
pentru o fapta de anumita gravitate sa se dispuna o masura preventiva de o asemenea
gravitate, indiferent de circumstantele personale ale inculpatului (sau invinuitului).

In al patrulea rand este adevarat ca instantele romanesti se confrunta cu o problema de

redactare in ceea ce priveste luarea, mentinerea si prelungirea masurii arestarii
preventive. Ambiguitatea temeiului prevazut la art. 148 lit. f C.p.p. [10], intervalul relativ
scurt de timp la care se analizeaza masura preventiva (30 de zile in cazul prelungirii si 60
de zile in cazul mentinerii pentru inculpatii majori, pentru minori intervalele fiind mai
scurte), conduc inevitabil la o repetitie a motivelor ce impun o solutie de privare de
libertate mai ales ca hotararile pronuntate pot fi atacate cu recurs si ca atare, chiar daca
anumite argumente nu ar fi prezentate de prima instanta, ar putea fi expuse de cea de
recurs.

In ceea ce priveste luarea masurii arestarii preventive, instantele romanesti se confrunta

cu o dificultate a analizarii temeiniciei luarii unei astfel de masuri, dat fiind ca in multe
situatii faptuitorul este retinut imediat dupa savarsirea faptei insa durata retinerii de doar
24 de ore, interval in care trebuie stranse probe, trebuie audiat inculpatul de catre politie,
procuror, judecator si pronuntata si solutia pentru a evita sustragerea inculpatului sau
invinuitului de la arestare atunci cand hotararea este in acest sens, supun organele
judiciare unei lupte continue cu cronometrul, neadecvata situatiei in care se analizeaza
libertatea unei persoane. Este greu de crezut ca in acest interval, organele de urmarire
penala ar putea sa stranga date despre persoana inculpatului, altele decat cele ce tin strict
de faptul daca acesta este sau nu recidivist, date necesare si ele in analiza oportunitatii
luarii masurii preventive.

Cat priveste strict motivarea hotararii de luare, prelungire, mentinere a masurii arestarii
preventive, instantele sunt obligate sa foloseasca formule generale pentru ca o analiza
prea amanuntita a probatoriului ar duce inevitabil la o antepronuntare. Iata de ce
motivarea pare deseori stereotipa si abstracta, pentru ca este foarte greu de gasit o cale de
mijloc intre cele doua pericole  – motivarea insuficienta si antepronuntarea in ceea ce
priveste vinovatia.

Pe de alta parte trebuie spus ca in aproape toate cazurile, analiza facuta de judecator sau
instanta in cazul luarii, mentinerii, prelungirii masurii arestarii preventive este mult mai
complexa decat cea care transpare din hotararea judecatoreasca. Putem deduce amploarea
acestei analize mai curand din hotararile prin care se respinge propunerea de luare sau
cererea de prelungire a masurii preventive.

De exemplu, daca la dosar exista indicii temeinice cu privire la comiterea infractiunii de

catre inculpat, dar previziunea judecatorului care analizeaza cererea este ca nu exista
perspectiva administrarii altor probe, iar cele existente la acel moment ar fi insuficiente
pentru obtinerea unei condamnari, desi exista indicii suficiente pentru luarea sau
prelungirea masurii, solutia va fi una de respingere a cererii, pentru ca este lipsit de sens
sa arestezi sau sa prelungesti arestarea unei persoane despre care crezi ca urmeaza a fi
achitata.

Probabil ca in incheiere nu vor aparea toate aceste rationamente, ci se va vorbi doar

despre insuficienta indiciilor temeinice care sa contureze prezumtia rezonabila ca
inculpatul a savarsit o fapta penala, pentru ca rolul judecatorului nu este acela ca prin
intermediul unei asemenea hotarari sa faca o evaluare a tacticii urmate de organul de
urmarire penala.

Un alt exemplu, este acela in care se invoca nelegalitatea unor probe de catre aparare. De
regula instantele obisnuiesc sa motiveze ca la luarea masurii arestarii preventive nu se
face o analiza a legalitatii probelor administrate, intrucat in acest moment intereseaza
doar indiciile, o asemenea atributie revenind instantei care solutioneaza fondul cauzei. Nu
inseamna ca de cele mai multe ori instantele nu fac o analiza a legalitatii probatoriului.
Daca exista si alte indicii ce justifica aprecierea ca s-a savarsit  o fapta penala, motivarea
legalitatii probelor indicate ar fi inutila si ar exista riscul unei antepronuntari asupra
legalitatii acestora. Daca insa judecatorul constata ca toate probele administrate sunt
nelegale si acest aspect nu poate fi remediat, solutia logica ar fi respingerea propunerii de
luare a masurii preventive si de aceasta data motivarea va cuprinde si o analiza a
legalitatii probatoriului administrat.
O  alta dovada a faptului ca la solutionarea cererii de luare a masurii preventive in
temeiul art.148 lit.f  nu se analizeaza doar gravitatea faptei comise este si aceea in care
cererea se respinge, desi infractiunile retinute in sarcina inculpatului sunt grave, cu
motivarea ca de la savarsirea faptei pana la momentul formularii cererii a trecut o
perioada mare de timp in care inculpatul s-a aflat in libertate si nu a relevat un pericol
pentru ordinea publica.

Sunt doar cateva exemple care dovedesc ca luarea, prelungirea sau mentinerea arestarii
preventive nu reprezinta un automatism asa cum s-ar putea crede uneori, poate intemeiat
din lecturarea unor hotarari judecatoresti. Prezumtia de nevinovatie si modul in care sunt
redactate temeiurile arestarii preventive, obliga insa instantele la folosirea unor
stereotipii.

In al cincilea rand, motivarile instantelor sunt nesatisfacatoare si pentru ca la nivel

conceptual nu este inca foarte clar ce finalitate se urmareste prin luarea masurii  arestarii
preventive.

Curtea de la Strasbourg afirma ca arestarea preventiva nu este o forma de executare

anticipata a pedepsei, ci o masura procedurala cu scop pur preventiv. Scopul pur
preventiv la cine se raporteaza, la inculpat, la societate? Incercam prin aceasta masura sa
protejam societatea impotriva unui individ periculos, si izolandu-l pana la pronuntarea
unei hotarari, il impiedicam sa savarseasca alte fapte penale? Urmarim realizarea unei
preventii generale prin intermediul coercitiei pe care o presupune privarea de libertate, in
speranta ca ceilalti cetateni nu vor fi tentati sa savarseasca asemenea fapte, avand
exemplul arestarii preventive a unei persoane ce a comis o astfel de infractiune? Sau
poate ca arestarea are o finalitate asemanatoare preventiei speciale in cazul pedepsei, in
sensul ca reprezinta un avertisment pentru inculpat de a-si schimba comportamentul,
avand in vedere ca pana la pronuntarea unei pedepse ar putea trece o perioada mare de
timp?

Legea noastra procesual penala fixeaza drept scop al masurilor preventive asigurarea
bunei desfasurari a procesului penal si impiedicarea sustragerii invinuitului sau
inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei(art.136
C.p.p.). Cred insa ca asemenea finalitati ar putea justifica arestarea preventiva in cazul
oricarei infractiuni, pentru ca in toate cazurile este de preferat sa existe o buna
desfasurare a procesului penal si o impiedicare a inculpatului de a se sustrage raspunderii
penale. Cu toate acestea, legea nu permite arestarea preventiva decat in cazul
infractiunilor de o anumita gravitate, ceea ce inseamna ca exista si alte scopuri ale
arestarii preventive, care nu sunt enuntate de legiuitor.

Jurisprudenta CEDO nu traseaza scopurile ce ar trebui urmarite prin intermediul arestarii

preventive. Este adevarat ca ar fi  exagerat sa pretindem  Curtii sa se comporte ca un
organ legiuitor, atata vreme cat menirea sa este alta. Prin indiciile continute in motivarile
unor cauze, Curtea ofera insa piste false cu privire la aceste scopuri.
In cauza Jiga contra Romaniei a apreciat ca pericolul social pentru ordinea publica pe
care il prezinta inculpatul scade odata cu trecerea timpului, iar instantele nu au oferit o
explicatie concreta cu privire la persistenta motivelor ce justifica lipsirea de libertate.
Cred ca pericolul pe care inculpatul il prezinta pentru ordinea publica nu scade de la o
luna la alta (acesta a fost arestat 11 luni si 24 de zile pentru o infractiune de coruptie),
ceea ce scade este rezonanta in randul opiniei publice a unei asemenea fapte care a fost
mediatizata. Instanta europeana putea eventual sa aprecieze ca durata masurii preventive
a devenit nerezonabila in raport de gravitatea faptei.

Observatia este insa interesanta pentru ca reflecta opinia Curtii in raport de scopul
arestarii preventive. Daca ar fi sa redam intr-un limbaj neacademic, morala Curtii ar fi:
arestati-l pana se linisteste opinia publica si apoi puneti-l in libertate. Desi vorbeste
despre arestarea preventiva ca despre o masura provizorie, lasand impresia ca este vorba
despre protejarea societatii impotriva unor fapte grave,  motivarea Curtii este mai degraba
in sensul ca arestarea preventiva poate fi dispusa pe post de sperietoare pentru ceilalti,
care ar fi dispusi sa comita astfel de fapte.

Curtea mai critica faptul ca  instantele nu au explicat de ce persista pericolul pentru bunul
mers al justitiei si dupa audierea martorilor. Daca ar fi sa discutam la nivel de principiu in
materie de arestare preventiva si sa tinem cont de aceasta opinie, ar trebui sa tragem
concluzia ca niciodata cauzele in faza de apel sau recurs nu pot fi judecate cu inculpati in
stare de arest preventiv (mai ales cand acestia nu sunt arestati pentru infractiuni de
violenta), pentru ca probele au fost deja administrate si nu mai exista niciun risc pentru
buna administrare a justitiei. Daca la luarea masurii preventive nu au fost avute in vedere
alte temeiuri decat cel de la lit.f) a art.148 Cpp si inculpatul a recunoscut ori a fost
solutionata cauza in fond, teoretic, nu s-ar mai justifica o asemenea masura. Curtea este
insa inconsecventa si este suficient sa constatam cum a inteles sa interpreteze art.5 al
Conventiei (alin.1 literele a si c) din perspectiva termenului rezonabil pentru a demonstra
aceasta.  Se pretinde instantelor nationale sa motiveze de ce se mai impune mentinerea
arestarii preventive dupa audierea martorilor sau administrarea unor probe, insa exigenta
aceasta nu se mai mentine de Curte dupa pronuntarea unei hotarari de condamnare, cand
au fost administrate toate probele, inventandu-se chiar un artificiu , si anume ca
inculpatul, dupa ce se pronunta prima instanta, este arestat in baza hotararii de
condamnare, desi in realitate este vorba tot de arestarea preventiva, lipsirea de libertate
fiind intemeiata pe mandatul de arestare preventiva si nu pe unul de executare a pedepsei.
Explicatia este probabil aceea ca desi ne aflam teoretic in fata unei masuri preventive,
„care nu este o forma anticipata de executare a pedepsei”, si fata de care ar trebui
manifestate aceleasi exigente, Curtea este dispusa sa o priveasca de aceasta data
pragmatic, plecand  de la considerentul ca daca o instanta a constatat existenta vinovatiei,
sunt multe sanse ca hotararea definitiva sa consfinteasca aceasta constatare, iar o punere
in libertate a inculpatului dupa condamnarea la instanta de fond, urmata de incarcerarea
in baza mandatului de executare a pedepsei ar conduce la o franare a celeritatii
desfasurarii procesului penal. Pe aceasta cale se consacra insa o prezumtie de nevinovatie
de rang doi pentru inculpatii a caror cauza se afla la instantele de control judiciar si care
au fost condamnati in prima instanta.
In alte cauze, [11] Curtea a subliniat ca persistenta motivelor plauzibile cu privire la
savarsirea unei infractiuni nu mai este suficienta dupa o anumita perioada de timp ,
trebuind relevata fie protejarea ordinii publice, fie existenta pericolului de fuga, fie a
riscului savarsirii unei noi infractiuni.

Motivele acestea, daca au existat la momentul arestarii, trebuie evidentiate prin retinerea
si a altor temeiuri (lit.b,e) pentru arestarea preventiva, pe langa cel de la lit.f). Daca ele nu
au existat, in cazuri extrem de rare pot aparea pe durata procesului penal, astfel incat sa
ofere posibilitatea unei motivari diferite a prelungirii sau mentinerii arestarii preventive.
Simpla enuntare de catre instanta ca prin punerea in libertate a inculpatului ar exista
riscul influentarii martorilor, pericolul ca inculpatul sa fuga,etc., daca acestea nu au o
acoperire in actele dosarului, reprezinta tot o motivare formala.

Analizand continutul textului de la 148 lit. f si acceptand varianta ca prin arestare

preventiva se urmareste doar protejarea societatii fata de inculpat ar trebui sa tragem
concluzia ca arestarea preventiva ar trebui limitata la cazul infractiunilor de violenta si
numai in masura in care s-ar aprecia ca astfel de fapte ar putea fi repetate, precum si in
cazul celor care au suferit mai multe condamnari. Ca atare, in cazul infractiunilor de
coruptie sau al celor economice s-ar putea aprecia ca arestarea preventiva intemeiata pe
dispozitiile art.148 lit.f nu ar trebui luata niciodata. De asemenea, o interpretare ad
literam a textului de la art.148 lit.f  ar impiedica posibilitatea luarii unei astfel de masuri
in cazul infractiunilor savarsite din culpa.

S-ar naste insa o noua problema – sentimentul de justitie al cetatenilor ar fi infrant pentru
ca s-ar crea impresia unei profunde inechitati sociale. Masura arestarii preventive ar putea
fi luata in cazul celor care fura, care talharesc, dar niciodata impotriva inaltilor
functionari corupti, a celor acuzati de infractiuni economico-financiare, etc. deoarece, de
regula, acestia sunt persoane cu o buna imagine in societate, pentru care nu ar putea fi
motivat pericolul pentru ordinea publica in conformitate cu interpretarea literala a art.148
lit f) si exigentele CEDO. Deplasarea accentului de la fapta la persoana in materia
arestarii preventive ar putea deveni periculoasa, pentru ca s-ar putea crea impresia ca
masura este dispusa doar pentru cei apartinand unor clase sociale defavorizate.

Mai apare insa un aspect foarte important si anume acela ca la nivel de mentalitate
colectiva, motivele ce justifica o arestare preventiva nu se suprapun celor cuprinse in
legea procesual penala, si ma refer din nou aici la continutul art. 148 lit. f Cod procedura
penala.

Curtea Europeana de la Strasbourg incearca sa dea satisfactie mentalitatii colective,

obligand insa instantele sa se incadreze in sabloanele stricte ale legii, si mai mult, sa fie
extrem de creative atunci cand trebuie sa explice de ce legea le permite sa dispuna o
astfel de masura. Pentru o mai buna intelegere ar fi suficient sa luam un exemplu simplu.
Daca un politist ia mita si recunoaste in fata instantei savarsirea faptei, dispozitiile art.
148 lit. h Cod procedura penala nu ar putea sa ofere instantei nici un sprijin pentru
motivarea masurii arestarii preventive, mai ales in situatia in care inculpatul parea a fi
pana la momentul retinerii un model de comportament in societate, la aceste argumente
adaugandu-se si acela ca, in viitor  comiterea unor fapte asemanatoare ar fi imposibila,
intrucat odata cu punerea in miscare a actiunii penale inculpatul nu mai poate detine
functia ce i-a facilitat comiterea infractiunii. Masura arestarii preventive pare insa pe
deplin justificata in opinia cetatenilor, avand in vedere ca inculpatul chemat sa asigure
ordinea publica a savarsit o astfel de fapta.

Ca atare nemultumirile in ceea ce priveste motivarea masurii arestarii preventive

pleaca in buna parte de la defectuozitatea redactarii textului de lege dar si de la
faptul ca urmarim prin intermediul arestarii preventive aspecte pe care nu dorim sa
le recunoastem. Desi afirmam ca arestarea preventiva este o masura temporara prin
intermediul careia protejam societatea de indivizii periculosi, prin arestarea
preventiva se urmareste in realitate si o satisfacere imediata a sentimentului de
justitie in randul populatiei, care nu poate fi asigurata prin intermediul pedepsei
(pentru ca de la momentul savarsirii faptei pana la pronuntarea unei hotarari
definitive trece de regula o perioada mare de timp), si o intimidare a celorlalti
cetateni predispusi la savarsirea de fapte penale. Doar atunci cand vom renunta la
abordarea ipocrita conform careia una gandim si alta motivam pentru ca textele de
lege si  jurisprudenta CEDO ne-o cer, desi nici vointa reala a acestora nu este in
consonanta cu cele pretinse, vom avea motivari pertinente si credibile in materia
arestarii preventive.

[1] Radu Chirita – nota publicata in revista Curierul Judiciar, nr. 4/ 2010, pg.189
[2] Si Curtea Europeana a Drepturilor Omului se inscrie in traditia instantelor pe care le critica, in sensul ca
a solutionat o cauza (in care nu trebuia sa stabileasca situatii de fapt si vinovatii si unde nu au existat cai de
atac) in sase ani de zile, plangerea fiind formulata in 2004.
[3] Problema motivarii pericolului pentru ordinea publica se pune cred eu in principal in cazul luarii
masurii preventive, pentru ca la prelungirea sau mentinerea ei se pleaca de la premisa ca acest pericol a
existat la momentul luarii si se cerceteaza daca nu au incetate temeiurile care au determinat luarea masurii
[4] A se vedea C. Rotaru  – Consideratii privind temeiurile care stau la baza masurii arestarii preventive,
Curierul Judiciar nr.11/2006, pg. 54
[5] Carlos Maria Romeo Casabona – Peligrosidad y Derecho Penal preventivo, Ed. Bosch,Barcelona,1986,
pg. 15-16
[6] Carlos Maria Romeo Casabona – op.cit., pg. 17-18
[7] Carlos Maria Romeo Casabona – op.cit., pg. 32
[8] Maurice Cusson –Pourquoi punir?, Ed.Dalloz, Paris, 1987, pg. 133-134
[9] M.Cusson – op.cit. , pg. 133-134
[10] In noul Cod de procedura penala temeiul din actualul art.148 lit.f a fost inlocuit cu un text  mai
adecvat, care permite luarea masurii preventive in cazul unor infractiuni grave, daca pe baza evaluarii
gravitatii faptei, a modului si circumstantelor de comitere a acesteia, a anturajului si a mediului din care
acesta provine, a antecedentelor  penale si a altor imprejurari privitoare la persoana acestuia, se constata ca
privarea sa de libertate este necesara pentru inlaturarea unei  stari de pericol pentru ordinea publica (art.223
alin 2).
[11] Cauza Labita contra Italiei, hotararea din 6 aprilie 2000, cauza Matskus contra Rusiei , hotararea din
21 februarie 2008, cauza Pyrak contra Poloniei, hotararea din12 februarie 2008, etc.

Cristina ROTARU
Conferentiar universitar doctor
Judecator Curtea de Apel Bucuresti
* multumim Curierul Judiciar

Ofer acum un scurt răspuns dnei Rotaru, în raport de textul publicat pe Juridice.ro
Jurisprudenta CEDO si arestarea preventiva. Textul, mai mult decât binevenit în
contextul necesităţii unui dialog între jurişti, este un comentariu la o notă a mea din
paginile revistei Curierul Judiciar, comentariu la adresa hotărârii CEDO în afacerea Jiga
c. România. Din păcate, timpul nu îmi permite în acest moment să ofer un răspuns la fel
de complet ca şi comentariul dnei Rotaru, însă în ideea perpetuării dialogului prefer să
expun numai câteva idei, urmând să revin zilele ce urmează cu un răspuns mai elaborat.

În esenţă, comentariul dnei Rotaru constituie o critică a afirmaţiei mele după care
sistemul judiciar român are o problemă majoră de percepţie a naturii arestării. În cele 15
minute de care dispun acum, aş vrea să insist doar asupra a două aspecte.

În primul rând, aş vrea să enumăr ultimele mele experienţe legate de procedurile de

arestare, în calitate de avocat. Cred că e foarte relevantă enumerarea mea, iar dacă
imaginea creionată constituie un progres faţă de perioada de acum 10 ani ori reprezintă o
situaţie normală, înseamnă că eu cel puţin am o imagine deformată asupra rolului justiţiei
şi a ideii de stat de drept şi de preeminenţă a legii. Aşadar, pe scurt:
- un inculpat ţinut în stare de arest timp de 11 luni şi condamnat la 10 luni de închisoare,
după reţinerea de circumstanţe atenuate. Recidivist. Acuzaţia viza infracţiunea de trafic
de droguri.
- o persoană inculpată pentru luare de mită, arestată timp de 13 luni şi condamnată la 14
luni de închisoare.
- o persoană arestată preventiv sub acuzaţia de a fi fraudat mai multe persoane cu sute de
mii de dolari, fără ca la dosarul cauzei să existe nu o plângere a unui păgubit, dar măcar
un nume de persoană păgubită. Se vorbeşte însă pe larg în încheierea de arestare despre
numărul mare de persoane vătămate, ca element esenţial al existenţei unei stări de pericol
pentru ordinea publică.

Sunt ultimele trei dosare, pentru care voi da ulterior toate datele de identificare, inclusiv
încheierile instanţelor, pentru a nu naşte discuţii. Primele două sunt expresia cea mai
bună a executării pedepsei în avans, ceea ce mă conduce la o doua idee pe care vreau să o
subliniez.

Arestarea preventivă este o măsură preventivă. Aşa scrie în codul nostru de procedură
penală şi în Constituţie, iar legea în România are caracter obligatoriu, nu facultativ sau de
recomandare. În consecinţă, scopul acestei măsuri nu poate fi decât unul dintre cele
enumerate la art. 136 din Codul de procedură penală, unde nu se regăseşte povestea
legată de sentimentul de injustiţie a populaţiei ce ar considera că fapta rămâne
nepedepsită. Dacă mergem pe această variantă, înseamnă că prin arestare pedepsim o
persoană pentru o infracţiune, pentru simplul motiv că un procuror ne-a spus că el aşa
crede că s-a întâmplat. Arestarea se judecă pe baza unui dosar în care parchetul pune ce
vrea, de care eu ca inculpat iau la cunoştinţă o oră – dacă beneficiez de un grefier sau
judecător binevoitor – fără a putea fi administrate alte probe, în afară de cea cu înscrisuri.
Poate fi o persoană pedepsită după o astfel de procedură? Dacă da, de ce o mai judecăm
pe fond? Rolul justiţiei este acela de a avea grija ca societatea să nu fie indignată?
Undeva prin Constituţie se spune că rolul este să protejeze drepturile şi libertăţile noastre
fundamentale, inclusiv cel la libertate. Despre indignarea populară şi sentimentul de
injustiţie nu vorbeşte nici Constituţia, nici legea procesuală.

După mine, art. 148 lit. f) ar trebui să fie un temei ce să justifice arestarea în situaţii de
excepţie, nu să fie legea comună a arestării unei persoane. Tocmai de aceea ¾ din Europa
nici nu are aşa ceva în legislaţia internă, fără ca societăţile cu pricina să sufere de pe urma
acestui fapt. Iar dacă art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală nu permite arestarea
unei persoane acuzată de fapte de corupţie, înseamnă că sunt posibile două soluţii: fie
persoane este arestată pentru că sunt incidente alte temeiuri de arestare, fie persoana
trebuie să fie judecată în stare de libertate. Pentru că aşa spune legea, iar aceasta nu are
valoare de recomandare, ci de obligaţie pentru magistratul însărcinat cu aplicarea sa.
Indiferent dacă societatea se simte frustrată că un corupt prezumat nevinovat este liber.
Nimeni nu poate sta în arest pentru simplul fapt că lipsa de educaţie juridică a societăţii
este atât de ridicată, încât există credinţa fermă că dreptatea se realizează prin încheieri de
arestare, nu prin sentinţe de condamnare.

Radu CHIRIȚĂ