GARBULET Ioan, Recunoaşterea vinovăţiei în procesul penal român

Publicaţie: Revista Romana de Jurisprudenta 3 din 2011

Autor:
GARBULET Ioan
Tip:
Doctrina

Recunoaşterea vinovăţiei în procesul penal român

Judecător Ioan Gârbuleţ
Curtea de Apel Târgu-Mureş, Preşedintele Secţiei penale
I. Consideraţii generale
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor1)
introduce o nouă instituţie în dreptul procesual român, şi anume judecata în cazul
recunoaşterii vinovăţiei.
Această nouă instituţie este de fapt o preluare în avans a dispoziţiilor art. 374 NCCP.2) De
altfel, în expunerea de motive3) a Legii nr. 202/2010 se arată că, dintre disfuncţionalităţile
majore ale justiţiei din România, cel mai aspru criticată a fost lipsa de celeritate în
soluţionarea cauzelor. Întrucât procedurile judiciare se dovedesc deseori greoaie, formaliste,
costisitoare şi de lungă durată, s-a conştientizat faptul că eficacitatea administrării actului de
justiţie constă în mare măsură şi în celeritatea cu care drepturile şi obligaţiile consfinţite prin
hotărâri judecătoreşti intră în circuitul juridic, asigurându-se astfel stabilitatea raporturilor
juridice deduse judecăţii.
(2) Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală
doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de
sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe.
(3) La termenul de judecată, când cauza se află în stare de judecată, instanţa îl întreabă pe
inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de
urmărire penală şi acordă cuvântul procurorului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate
asupra cererii formulate.
(4) Instanţa de judecată admite cererea atunci când, din probele administrate, rezultă că
faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a
permite stabilirea unei pedepse şi procedează la audierea inculpatului, potrivit art. 378.
(5) În caz de admitere a cererii, preşedintele explică persoanei vătămate că se poate constitui
parte civilă şi întreabă partea civilă şi partea responsabilă civilmente dacă propun
administrarea de probe. Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, potrivit art. 26,
dacă pentru soluţionarea acesteia este necesară administrarea de probe, prin care s-ar
prelungi în mod nejustificat soluţionarea acţiunii penale.
(6) În caz de admitere a cererii, dispoziţiile art. 386 şi 391-395 se aplică în mod
corespunzător.
(7) Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o
treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea
cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile
alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se
pedepseşte cu detenţie pe viaţă.
(8) În caz de respingere a cererii, instanţa procedează potrivit art. 376-407”.
Prin reformarea codurilor de procedură, s-a urmărit, ca obiectiv esenţial, crearea în materia
procedurilor judiciare a unui cadru legislativ modern, care să răspundă pe deplin
imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, precum şi
necesităţii creşterii calităţii acestui serviciu public.
Ţinând însă seama de termenul preconizat pentru intrarea în vigoare a noilor coduri de
procedură, se impune instituirea unor norme procedurale cu efecte imediate – în pregătirea
implementării codurilor şi în acord cu soluţiile legislative consacrate de acestea –, de natură
să faciliteze eficientizarea procedurilor judiciare şi soluţionarea cu celeritate a proceselor.
Introducerea unei instituţii noi în etapa judecăţii în primă instanţă presupune recunoaşterea de
către inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi răspunde nevoii de
eficacitate a judecăţii, contribuind la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile
pentru stabilirea adevărului judiciar şi subsumându-se exigenţelor de ordin calitativ ale
actului de justiţie.
Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei este reglementată de art. 3201C. pr. pen. Astfel,
potrivit acestui text de lege, până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate
declara, personal sau prin înscris autentic, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul
de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de
urmărire penală.
Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar
atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a
instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe
care le poate administra la acest termen de judecată.
La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în
baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care acesta le cunoaşte şi le
însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte
părţi.
Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă
că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a
permite stabilirea unei pedepse.
Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se
va dispune disjungerea acesteia.
În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică
în mod corespunzător.
Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a
limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o
pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile
alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se
pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.
În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept
comun.
Procedura recunoaşterii vinovăţiei şi a negocierii pedepsei, ca instituţie juridico-procedurală,
reprezintă o dezvoltare specifică a tradiţiei „contractualiste” şi a sistemului judiciar
acuzatorial anglo-saxon, în contextul pragmatic american. Puternic formalizat, procesul de
common law este constituit în jurul unui plea4) iniţial, act procedural introductiv pentru
instanţa de judecată, prin care se adoptă o opţiune şi se manifestă o atitudine în privinţa
răspunderii persoanelor, determinându-se cursul procedurii jurisdicţionale. Astfel, în cadrul
primei şedinţe publice, acuzatul trebuie, în mod obligatoriu, să opteze a pleda: vinovat,
nevinovat ori fără contestare, atunci când nu contestă faptele care îi sunt imputate. Prin
această alegere el fixează în mod ireversibil întregul cadru procedural şi influenţează
substanţial cuantumul pedepsei care îi va fi aplicată: dacă pledează nevinovat, se aplică
dreptul de a fi judecat de un juriu, în timp ce, dacă pledează vinovat ori fără contestare,
renunţă de facto la aceasta şi poate negocia cu acuzarea derularea procesului şi felul
pedepsei.5)
Procedura recunoaşterii vinovăţiei şi a negocierii pedepsei a apărut pentru prima dată în
Statele Unite ale Americii, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în statul Massachusetts,
după care s-a răspândit şi în alte state ale Uniunii, înainte de a se generaliza la începutul
secolului al XX-lea.6) În prezent, peste 95% dintre cauzele penale din SUA la nivel federal şi
94% la nivelul statelor sunt soluţionate prin tranzacţii, fără a se ajunge la procesul judiciar
tradiţional. De asemenea, această procedură se practică în Filipine, Israel, Canada, Irlanda,
Anglia şi în alte foste colonii ale SUA.
Majoritatea statelor europene, care au un sistem juridic diferit de cel al SUA, au prevăzut în
dreptul intern elemente de justiţie negociată, prin aceasta înţelegându-se acea procedură prin
care se permite părţilor să intervină, într-o măsură mai restrânsă sau mai extinsă, fie într-o
formă pozitivă (care implică o acceptare), fie într-o formă negativă (care presupune lipsa unui
refuz) în cadrul procedurilor penale, influenţând prin demersul lor deznodământul acestora.
Accentul cade pe posibilitatea părţilor de a supune discuţiilor aspecte ce ţin de desfăşurarea
procedurilor penale, având puterea ca, prin concesii reciproce, să influenţeze cel puţin parţial
conţinutul acestora, ajungându-se în final la pronunţarea unei hotărâri care să reprezinte
rezultatul negocierilor.7)
De exemplu, în Franţa, potrivit art. 495-7 C. pr. pen. fr., pentru delictele pedepsite, în
principal, cu pedeapsa amenzii sau cu închisoarea de până la 5 ani, procurorul Republicii
poate, din oficiu sau la cererea persoanei în cauză sau a avocatului acestuia, să recurgă la
procedura de înfăţişare cu recunoaştere prealabilă a vinovăţiei, atunci când această persoană
recunoaşte faptele care îi sunt imputate.
Procurorul Republicii poate să îi propună acestei persoane să execute una sau mai multe
dintre pedepsele principale sau complementare prevăzute de lege; natura şi cuantumul
pedepsei, sau ale pedepselor, fiind stabilite conform dispoziţiilor art. 132-24 C. pen. fr.
Atunci când se propune pedeapsa cu închisoarea, durata acesteia nu poate fi mai mare de un
an şi nici nu poate depăşi jumătate din pedeapsa cu închisoarea prevăzută de lege. Procurorul
poate să propună ca aceasta să fie suspendată total sau parţial. De asemenea, procurorul poate
propune ca pedeapsa să facă obiectul uneia dintre măsurile de adaptare enumerate de art. 712-
6. Dacă propune o pedeapsă cu închisoarea cu executare, procurorul Republicii îi precizează
persoanei în cauză dacă pedeapsa va fi executată imediat sau dacă persoana va fi convocată în
faţa judecătorului pentru aplicarea pedepselor, pentru a fi stabilite modalităţile de executare a
pedepsei, în special semi-libertatea, plasarea în exterior sau punerea sub supraveghere
electronică.
Atunci când se propune o pedeapsă cu amenda, valoarea acesteia nu poate fi mai mare decât
amenda prevăzută de lege. Pedeapsa poate fi cu suspendare.
Declaraţiile prin care persoana recunoaşte faptele care îi sunt imputate sunt consemnate, iar
propunerea de pedeapsă se face de către procurorul Republicii în prezenţa avocatului
persoanei în cauză, ales de către aceasta sau desemnat la cerere de către decanul baroului,
persoana în cauză fiind informată că ea va suporta cheltuielile, cu excepţia cazului în care
îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de ajutor judecătoresc. Persoana nu poate să renunţe
la dreptul de a fi asistată de către un avocat. Avocatul trebuie să poată consulta dosarul pe loc.
Persoana poate să discute liber cu avocatul său, fără ca procurorul Republicii să fie prezent,
înainte de a-şi comunica decizia. Persoana este înştiinţată de către procuror că poate solicita
să i se pună la dispoziţie un termen de 10 zile înainte de a comunica dacă acceptă sau dacă
refuză pedeapsa sau pedepsele propuse (art. 495-8 C. pr. pen. fr.).
Atunci când, în prezenţa avocatului său, persoana acceptă pedeapsa sau pedepsele propuse, ea
este adusă imediat în faţa preşedintelui tribunalului de mare instanţă sau a judecătorului
delegat de către acesta, sesizat de procurorul Republicii printr-o cerere de omologare.
Preşedintele tribunalului de mare instanţă sau judecătorul delegat de către acesta audiază
persoana respectivă şi pe avocatul acesteia. După ce verifică realitatea faptelor şi încadrarea
juridică a acestora, acesta poate decide să omologheze pedepsele propuse de către procurorul
Republicii. Se pronunţă în aceeaşi zi prin ordonanţă motivată. Procedura prevăzută de
prezentul alineat se desfăşoară în şedinţă publică; prezenţa procurorului Republicii la şedinţă
nu este obligatorie (art. 495-7 C. pr. pen. fr.).
În Italia, sunt reglementate două proceduri care au la bază recunoaşterea legală a anumitor
efecte ale acordului încheiat între parchet şi acuzat. Astfel, art. 438-443 C. pr. pen. it.
reglementează judecata scurtă, aplicabilă pentru toate infracţiunile, indiferent de gravitatea
lor şi fără limită în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei, cu excepţia detenţiei pe viaţă, şi
proceduraaplicării pedepsei la cererea părţilor, prevăzută de art. 444-448 C. pr. pen. it.,
care presupune că judecata are loc pe baza actelor depuse la dosar, fără desfăşurarea de acte
de instrucţie, în care inculpatul renunţă de bunăvoie să-şi asume prezumţia de nevinovăţie şi
la facultatea de a contesta acuzaţia, în schimbul diminuării pedepsei, judecătorul ratificând
acordul părţilor.8)
În Republica Moldova, potrivit art. 504 C. pr. pen. mld., acordul de recunoaştere a
vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între acuzatorul de stat şi învinuit sau, după caz,
inculpat, care şi-a dat consimţământul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei pedepse
reduse. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris, cu participarea obligatorie
a apărătorului, învinuitului sau inculpatului, în cazul infracţiunilor uşoare, mai puţin grave şi
grave. Este interzis instanţei de judecată să participe la discuţii de recunoaştere a vinovăţiei.
Instanţa de judecată este obligată să constate dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost
încheiat în condiţiile legii, în mod benevol, cu participarea apărătorului şi dacă există
suficiente probe care confirmă condamnarea. În funcţie de aceste circumstanţe, instanţa poate
să accepte sau nu acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către învinuit, inculpat şi apărătorul său.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat în orice moment după punerea sub
învinuire până la începerea cercetării judecătoreşti.
În Serbia, potrivit art. 304-306 din Codul de procedură penală, încheierea unei înţelegeri
între inculpat şi procuror este posibilă în legătură cu infracţiunile pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de maxim 10 ani. Înţelegerea se face în scris şi se înaintează preşedintelui
completului pre-procedural (până la momentul depunerii rechizitoriului) sau preşedintelui
completului însărcinat cu judecarea cauzei în prima instanţă, cel târziu la primul termen al
audierii principale. Procurorul îl informează pe inculpat despre sentinţa ce urmează a fi
pronunţată şi despre alte sancţiuni aplicabile, despre măsurile preventive, despre cheltuielile
judiciare şi pretenţiile asupra proprietăţii, precum şi despre faptul că renunţă la dreptul de a
face apel, toate acestea cu condiţia ca inculpatul să recunoască pe deplin săvârşirea
infracţiunii de care este acuzat. Se poate ajunge la înţelegerea ca inculpatul să fie condamnat
la o pedeapsa care nu poate fi mai mică decât minimul prevăzut de lege, aplicarea unei
pedepse mai uşoare decât limita minimă fiind posibilă numai în mod excepţional. Inculpatul
poate fi obligat la îndeplinirea unora dintre obligaţiile ataşate oportunităţii condiţionale
prevăzută de procedură. Inculpatul poate fi obligat să restituie sumele obţinute în urma
săvârşirii infracţiunii. Preşedintele completului pre-procedural sau preşedintele completului
competent cu judecata cauzei în primă instanţă se pronunţă asupra înţelegerii în camera de
consiliu cu participarea obligatorie a procurorului, a inculpatului şi a avocatului apărării. La
soluţionarea cererii poate participa şi victima, prin reprezentant legal. Instanţa poate da
următoarele soluţii: să respingă cererea pe motiv că este tardivă – dacă este depusă la finalul
primului termen al audierii principale sau dacă inculpatul trimis în judecata nu este prezent la
audiere; să admită înţelegerea şi să pronunţe o hotărâre corespunzătoare – dacă constată că
inculpatul a recunoscut din proprie iniţiativă şi în deplină cunoştinţă de cauză săvârşirea
infracţiunii, înţelegerea a fost încheiată cu respectarea prevederilor legale, inculpatul este pe
deplin conştient de consecinţele încheierii înţelegerii şi, mai ales, înţelege în întregime că prin
învoirea la o asemenea înţelegere renunţă la dreptul de a fi judecat şi de a face apel, dacă
există şi alte indicii care se coroborează cu recunoaşterea vinovăţiei şi dacă înţelegerea nu
încalcă drepturile persoanei vătămate sau nu contravine scopului procesului penal; să
respingă înţelegerea – dacă nu sunt întrunite toate condiţiile prevăzute mai sus. În acest caz,
declaraţia inculpatului nu poate fi folosită ca mijloc de probă, iar actul prin care se încheie
înţelegerea, precum şi toate celelalte înregistrări în legătură cu acesta, sunt distruse în faţa
instanţei.
2. Condiţiile recunoaşterii vinovăţiei
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 3201C. pr. pen., precum şi a principiilor
generale care reglementează judecata în procesul penal, rezultă în mod neechivoc că pentru a
putea fi aplicată această instituţie de drept procesual penal este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii9):
a) prima instanţa să fie competentă să judece cauza. Prin competenţă se înţelege aptitudinea
unei instanţe de a rezolva totalitatea cauzelor penale ce i-au fost atribuite prin lege (aspectul
obiectiv al competenţei) sau o anumită cauză concretă din rândul acestora (aspectul subiectiv
al competenţei).10)
Prin urmare, instanţa trebuie să fie competentă să soluţioneze cauza atât sub aspectul
competenţei materiale şi după calitatea persoanei, cât şi sub aspectul competenţei teritoriale.
În cazul în care instanţa nu este competentă material, personal sau teritorial să soluţioneze
cauza, ea nu poate da o soluţie, chiar dacă inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia fără nicio
rezervă, iar latura civilă este clarificată, fiind necesară declinarea cauzei în favoarea instanţei
competente, atât din punct de vedere material, după calitatea persoanei şi teritorial.
Întrucât normele care reglementează competenţa după materie şi după calitatea persoanei sunt
imperative, hotărârea pronunţată cu încălcarea acestora este lovită de nulitate absolută,
conform art. 197 C. pr. pen., instanţa de control judiciar fiind obligată să o ia în considerare
din oficiu această nulitate.
În cazul nerespectării competenţei teritoriale, sancţiunea care intervine este nulitatea relativă
a hotărârii, putând fi invocată doar de partea interesată până la citirea actului de sesizare în
faţa primei instanţe [art. 39 alin. (2) C. pr. pen.]. În cazul în care parchetul sau partea
interesată nu invocă această nulitate în termenul arătat, instanţa de control judiciar sau chiar
persoana interesată nu mai pot invoca această neregularitate, întrucât această nulitate nu mai
operează, fiind acoperită prin voinţa părţilor.11)
De asemenea, instanţa trebuie să aibă în vedere şi competenţa funcţională (ratione officii),
care determină activitatea de judecată pe care o poate desfăşura o instanţa judecătorească – în
primă instanţă, în apel, în recurs sau într-o cale extraordinară de atac, acest tip de competenţă
devenind astfel concurentă cu competenţa după materie, după calitatea persoanei şi după
teritoriu, nerespectarea acesteia fiind sancţionată cu nulitatea absolută.12)
b) prima instanţa să fie sesizată în mod legal. În conformitate cu dispoziţiile art. 264 alin. (1)
C. pr. pen., rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.
Un alt mod de sesizare a primei instanţe îl reprezintă încheierea pronunţată în condiţiile art.
2781 alin. (8) lit. c) C. pr. pen., prin care judecătorul reţine cauza spre rejudecare, după
admiterea plângerii persoanei vătămate şi desfiinţarea rezoluţiei sau a ordonanţei procurorului
de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.
Indiferent de modul de sesizare, potrivit art. 300 C. pr. pen., prima instanţă este obligată să
verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. În cazul în care
constată că acesta nu este legal întocmit, dispune ca neregularitatea să fie înlăturată de îndată
sau prin acordarea unui termen în acest scop. Când neregularitatea actului de sesizare nu este
posibilă, dosarul se restituie procurorului în vederea refacerii actului de sesizare.
De asemenea, în cadrul acestei proceduri poate fi invocată şi nulitatea actului de sesizare, în
condiţiile art. 197 C. pr. pen.
Aşadar, chiar dacă inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia, însă prima instanţă nu este sesizată în
mod legal, nu poate pronunţa o soluţie în cauză, întrucât, din interpretarea sistematică a
normelor care reglementează judecată într-o cauză penală, se impune verificarea legalităţii
sesizării instanţei.
c) cercetarea judecătorească în primă instanţă să nu fi început. Această condiţie rezultă în
mod expres din dispoziţiile art. 3201 alin. (1) C. pr. pen., „până la începerea cercetării
judecătoreşti...”.
Începerea cercetării judecătoreşti are loc în condiţiile art. 322 C. pr. pen. Astfel, potrivit
acestui text de lege, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o prezentare
succintă a actului de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă
învinuirea ce i se aduce. Totodată, înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face
nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum
şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor
şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.
În cazul aplicării în timp a normelor de drept penal, în art. 10-17 C. pen., se prevăd, pe lângă
principiul activităţii, şi situaţiile în care se aplică principiile retroactivităţii şi ultraactivităţii
acestor norme. Codul de procedură penală nu cuprinde nicio prevedere de principiu
referitoare la aplicarea în timp a normelor de drept procesual penal; astfel devine aplicabil
principiul activităţii, potrivit căruia normele se aplică între momentul intrării lor în vigoare
şi momentul încetării acţiunilor, conform principiului tempus regit actum. Dacă la aplicarea
normelor de drept penal se ia în considerare includerea între aceste momente a datei săvârşirii
infracţiunii, în cazul normelor de drept procesual penal se ia în considerare data efectuării
actului procesual sau procedural13) necesar desfăşurării procesului penal.14)
Din principiul aplicării imediate a legii procesual penale rezultă că aceasta este numai activă
şi niciodată extraactivă; adică nu se va aplica în trecut, la acte şi la raporturi trecute; nu mai
poate avea eficienţă asupra unui act procesual efectuat anterior intrării ei în vigoare; nu mai
poate atinge valabilitatea acestuia; ceea ce s-a făcut sub imperiul legii anterioare nu se mai
poate desface prin legea nouă; actele procesuale efectuate sub legea veche, după normele
acesteia, îşi păstrează valabilitatea lor originară şi, deci, şi toate efectele legale; prin urmare,
legea procesuală nu este retroactivă; şi nu este nici ultraactivă, fiindcă nu se mai poate aplica
proceselor sau actelor ce intervin sau continuă după ieşirea ei din vigoare, căci acestora li se
aplică imediat legea nouă, excepţie putând fi numai legea care modifică competenţa unei
instanţe fără a desfiinţa însăşi instanţa.15)
Tot cu privire la acest aspect, un reputat profesor16) arăta încă la începutul secolului trecut că
„obiectul legilor de procedură nu îl formează desigur infracţiunea, aşa că este fără interes
momentul comiterii sale; obiectul normelor de procedură este alcătuit din acel complex de
acte inerente desfăşurării acţiunii represive. Toate aceste acte însă nu pot fi efectuate decât
conform cu legea din momentul în care ele au loc, încât nu se poate concepe ca un act de
procedură să se producă sub imperiul unei legi şi totuşi să se zică că această lege este
retroactivă faţă de el. Această eroare nu este posibilă decât dacă raportăm actul de procedură
nu la momentul în care el se efectuează, ci la momentul la care s-a comis infracţiunea în a
cărei acţiune represivă se cuprinde acest act de procedură. Este, deci, profund greşit a se
spune că o lege de procedură este retroactivă (s.n.) faţă de un act de procedură, efectuat după
intrarea în vigoare a acestei legi, numai pentru simplul motiv că acel act se raportează la o
infracţiune comisă anterior. (...) Aşadar nu există lege de procedură care să se aplice unor acte
efectuate înainte de intrarea ei în vigoare. Toate legile de procedură se aplică numai la actele
ce se vor produce sub imperiul lor şi, ca atare, nu se poate vorbi de retroactivitatea legilor de
procedură penală”.
Prin urmare, faţă de considerentele expuse, pentru a putea fi aplicabilă această instituţie este
absolut necesar ca cercetarea judecătorească în primă instanţă să nu fi început, respectiv
actul de sesizare a instanţei să nu fi fost citit.
În situaţia în care la data intrării în vigoare a legii17) actul de sesizare a fost citit, nu se mai
poate face aplicarea dispoziţiilor art. 3201C. pr. pen., recunoaşterea inculpatului putând
constitui eventual circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen, dispoziţiile
art. 13 C. pen., care se invocă în practica judiciară, neavându-şi aplicabilitate.
Pentru aceleaşi considerente, nici în căile de atac nu poate fi reţinută această instituţie, chiar
dacă inculpatul, încă din cursul urmăririi penale, a recunoscut fapta reţinută în sarcina lui, ci
doar, dacă este cazul, circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen.18)
În practica judiciară s-a pus următoarea întrebare: înainte de începerea cercetării judecătoreşti
inculpatul a recunoscut comiterea faptei, însă instanţa de fond nu a făcut aplicarea
dispoziţiilor art. 3201C. pr. pen., astfel, în căile de atac poate fi aplicată această instituţie?
În opinia noastră, instanţa de control judiciar, în căile ordinare de atac, poate aplica
dispoziţiile art. 3201C. pr. pen., dacă sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile aplicării
acestei instituţii, întrucât nu este culpa inculpatului că instanţa de fond a omis aplicarea
procedurii simplificate sau a dat o interpretare greşită a acestei instituţii.
De asemenea, trebuie reţinut faptul că nu are niciun fel de importanţă data sesizării instanţei
de judecată, fiind aplicabile dispoziţiile art. 3201C. pr. pen., dacă până la data citirii actului de
sesizare Legea nr. 202/2010 intrase în vigoare.19)
d) inculpatul să declare personal sau prin înscris autentic că recunoaşte în totalitate
săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei. Această condiţie rezultă în mod
expres din dispoziţiile art. 3201 alin. (1) C. pr. pen. – „…inculpatul poate declara personal
sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a
instanţei…” –, şi din alin. (2) al aceluiaşi articol – „…inculpatul declară că recunoaşte în
totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei…”.
Aşadar, inculpatul, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, poate declara personal în faţa
primei instanţe că recunoaşte în totalitate săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a
instanţei.
Declaraţia inculpatului poate fi consemnată în scris, în condiţiile art. 73 C. pr. pen., fiind
semnată de inculpat, preşedinte şi grefier – iar când este cazul, de interpret – sau poate fi
consemnată în încheierea de şedinţă, în ambele variante fiind îndeplinită această condiţie.
În cazul în care inculpatul a declarat prin înscris autentic că recunoaşte în totalitate săvârşirea
faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, acesta trebuie depus la dosar şi consemnat în
încheierea de şedinţă despre existenţa lui.
În situaţia în care inculpatul nu este prezent în faţa primei instanţe de judecată, iar prezenţa nu
este obligatorie, el poate beneficia de dispoziţiile art. 3201C. pr. pen. dacă până la începerea
cercetării judecătoreşti declară prin înscris autentic că recunoaşte în totalitate săvârşirea
faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei.
În situaţia în care inculpatul recunoaşte doar parţial faptele reţinute în sarcina sa prin actul de
sesizare, atunci această instituţie nu este aplicabilă, instanţa fiind obligată să judece cauza
potrivit dreptului comun.
În cazul în care sunt mai mulţi inculpaţi şi numai o parte dintre aceştia recunosc comiterea în
totalitate a faptelor reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare a instanţei, atunci numai faţă
de aceştia sunt incidente dispoziţiile art. 3201C. pr. pen., faţă de ceilalţi judecata urmând a se
efectua după procedura obişnuită.
Inculpatul minor poate beneficia de această instituţie, însă este absolut necesar ca în cazul
acestuia să fie respectată procedura specială prevăzută în art. 480-493 C. pr. pen., respectiv,
instanţa să fie compusă din judecători anume desemnaţi potrivit legii, şedinţa de judecată să
nu fie publică, iar la judecarea cauzei să fie citate serviciul de probaţiune, părinţii minorului
sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă.
Potrivit textului de lege citat mai sus, inculpatul este obligat să recunoască în totalitate
săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nicidecum încadrarea juridică
dată acestora, întrucât acest aspect este o chestiune de aplicare corectă a legii penale, atribuţie
ce incumbă autorităţilor judiciare. Aşadar, chiar dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 3201C.
pr. pen., inculpatul, în cadrul acestei proceduri, poate solicita schimbarea încadrării juridice
dată faptei prin actul de sesizare a instanţei. De exemplu, inculpatul poate cere schimbarea
încadrării juridice dintr-o infracţiune consumată în tentativă, din tâlhărie în furt, din omor în
lovituri cauzatoare de moarte etc.
e) inculpatul să solicite ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de
urmărire penală, fără administrarea altor probe, cu excepţia înscrisurilor în
circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. Această condiţie
rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 3201 alin. (1) C. pr. pen., – „…şi solicită ca
judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală” – şi din alin.
(2) al aceluiaşi articol – „...şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în
circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată”.
Aşadar, pentru a fi îndeplinită această condiţie, este necesar ca inculpatul, înainte de
începerea cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe, să solicite ca judecata să se facă în
baza probelor administrate în faza de urmărire penală, fără administrarea de noi probe, cu
excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acel termen de
judecată.
Amânarea cauzei la un alt termen de judecată, pentru ca inculpatul să depună înscrisurile în
circumstanţiere, este incompatibilă cu procedura simplificată, putându-se, dacă este cazul,
amâna pronunţarea pentru a fi depuse înscrisurile invocate de către acesta.
Renunţarea inculpatului la administrarea probelor cu martori în faţa instanţei de judecată,
într-o procedură contradictorie, nu încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6
par. 3 lit. d) din Convenţia europeană a drepturilor omului. Acest text de lege garantează
acuzatului dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest drept are caracter
relativ, acuzatul putând să renunţe la exercitarea sa în faţa unei instanţe independente şi
imparţiale, şi să aleagă să fie judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acuzatul are posibilitatea de
a renunţa la dreptul garantat de art. 6 par. 3 lit. d) din Convenţia europeană şi, pe cale de
consecinţă, nu poate pretinde că i-a fost încălcat acest drept în cazul în care instanţa îşi
întemeiază hotărârea de condamnare pe declaraţia dată în cursul urmăririi penale de către un
martor (inclusiv anonim), la a cărui audiere acuzatul a renunţat.20)
În cazul în care inculpatul solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în cursul
urmăririi penale, însă instanţa de judecată constată că mijloacele de probă au fost obţinute în
mod ilegal, are obligaţia de a le înlătura în conformitate cu dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. pr.
pen.
După ce acestea sunt înlăturate motivat din procesul penal, instanţa trebuie să întrebe din nou
inculpatul dacă solicită judecarea în procedura simplificată pe baza probelor rămase. Dacă
inculpatul solicită judecata în baza probelor rămase şi neînlăturate, instanţa va proceda în
consecinţă, iar dacă inculpatul nu mai solicită aplicarea procedurii simplificate, va judeca
cauza potrivit normelor de drept comun, după procedura obişnuită.
În situaţia în care inculpatul recunoaşte fără rezerve comiterea faptei, precum şi probele
administrate în faza urmăririi penale, însă în faţa instanţei solicită administrarea şi a altor
probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acel termen
de judecată, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3201C. pr. pen., întrucât nu este îndeplinită
condiţia analizată.
f) infracţiunea pentru care inculpatul a fost dedus judecăţii să nu fie pedepsită cu
detenţiunea pe viaţă. Această condiţie rezultă în mod explicit din dispoziţiile art. 3201 alin.
(7) C. pr. pen., „…Dispoziţiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală
vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă”.
Prin urmare, legiuitorul a exclus de la aplicarea acestei instituţii infracţiunile foarte grave
pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă. De exemplu, nu pot fi aplicate
dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. pr. pen în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: omor
deosebit de grav (prevăzut de art. 176 C. pen.), trădarea (prevăzută de art. 155 C. pen.),
spionajul (prevăzut de art. 159 C. pen.), complotul (prevăzut de art. 167 C. pen.),
nerespectarea regimului materiilor explozive [prevăzut de art. 280 alin. (5) C. pen.], traficul
de substanţe toxice [prevăzut de art. 312 alin. (2) C. pen.], capitularea (prevăzută de art. 338
C. pen.), genocidul [prevăzut de art. 357 alin. (1) şi (2) C. pen.] etc.
Chiar şi în situaţia în care pedeapsa detenţiuni pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa
închisorii, dispoziţiile art. 3201C. pr. pen. nu sunt aplicabile, întrucât textul de lege nu face
nicio derogare în acest sens.
Potrivit art. 1411C. pen., prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în
textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare
a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Aşadar, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3201C. pr. pen. în cazul în care inculpatul este
dedus judecăţii pentru o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
rămasă în forma tentativei; pentru care s-a reţinut circumstanţe atenuante sau agravante,
precum şi alte cauze legale de reducere a pedepselor: art. 16 din Legea nr. 143/2000; art. 20
alin. (2) din Legea nr. 678/2001; art. 19 din Legea nr. 682/2002; art. 741C. pen. etc.
O situaţie specială o întâlnim în cazul minorilor. Potrivit art. 109 alin. (2) C. pen., când legea
prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului
închisoarea de la 5 la 20 de ani. Având în vedere acest text de lege, în practica judiciară s-a
pus următoarea întrebare: în cazul unui minor care comite infracţiunea de omor deosebit de
grav sunt aplicabile dispoziţiile art. 3201C. pr. pen.?
Într-o cauză, s-a apreciat că aceste dispoziţii sunt aplicabile întrucât minorului niciodată nu i
se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.21)
În opinia noastră, în cazul în care un minor comite o infracţiune pentru care se aplică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fie ca pedeapsă unică, fie ca pedeapsă alternativă cu
închisoarea, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3201C. pr. pen., deoarece textul art. 3201 alin.
(7) C. pr. pen. prevede în mod expres că această instituţie nu este aplicabilă în situaţia în care
acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă. Prin urmare,
legiuitorul a avut în vedere fapta comisă, şi nu făptuitorul, iar art. 1411C. pen. defineşte ce se
înţelege prin pedeapsa prevăzută de lege, astfel că nici în cazul comiterii acestei infracţiuni în
forma tentativei nu se poate aplica procedura simplificată a judecăţii în cazul recunoaşterii
vinovăţiei.
În situaţia în care inculpatul este dedus judecăţii, în aceeaşi cauză, pentru mai multe
infracţiuni concurente, iar unele dintre infracţiuni sunt pedepsite cu închisoarea, altele cu
închisoarea alternativ cu amenda, iar altele cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu
închisoarea, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3201C. pr. pen., întrucât, din interpretarea
sistematică a acestui text de lege, rezultă în mod neechivoc că niciuna dintre infracţiunile
deduse judecăţii nu trebuie să fie pedepsită cu detenţiunea pe viaţă.
Situaţia este alta dacă pentru aceleaşi infracţiuni, în cursul urmăririi penale, s-au constituit
dosare separate, fiind trimis în judecată în mod separat, pentru fiecare dintre aceste
infracţiuni; astfel că, pentru infracţiunile care sunt pedepsite cu închisoarea sau cu amenda,
sunt aplicabile dispoziţiile art. 3201C. pr. pen., iar pentru celelalte nu.
În concluzie, judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei poate fi aplicată doar în situaţia în care
pedeapsa prevăzută de lege, pentru care inculpatul a fost dedus judecăţii, este amenda,
amenda alternativ cu închisoarea sau numai închisoarea.
3. Procedura de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei
La termenul fixat pentru judecarea cauzei, instanţa de fond este obligată să-l întrebe pe
inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 3201C. pr. pen. Această
obligaţie a instanţei rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (3) C. pr. pen. Astfel,
potrivit acestui text de lege, la termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită
ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le
cunoaşte şi le însuşeşte.
Obligaţia invocată incumbă instanţei doar în situaţia în care inculpatul este prezent în faţa
instanţei, nu şi atunci când el lipseşte.
Bineînţeles că instanţa nu poate pronunţa o hotărâre de condamnare decât după ce procedează
la audierea inculpatului, cu excepţia cazului în care acesta se sustrage de la judecată, astfel că,
în conformitate cu jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta
trebuie să facă demersurile necesare pentru audierea inculpatului.22)
În cazul în care inculpatul declară în mod expres că recunoaşte fără rezerve fapta pentru care
este dedus judecăţii şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de
urmărire penală, fără administrarea altor probe, instanţa trebuie să consemneze poziţia
acestuia fie într-o declaraţie separată, fie în încheierea de şedinţă de la acel termen.
Această ascultare a inculpatului cu privire la recunoaşterea vinovăţiei, nu are natura juridică a
unui mijloc de probă (nefiind deci aplicabile prevederile art. 69-74 C. pr. pen.), ci reprezintă
o activitate procesuală obligatorie în vederea stabilirii cadrului procesual, fiind plasată în
momentul chestiunilor prealabile admiterii cererii de judecare potrivit procedurii prevăzute de
art. 3201C. pr. pen. Caracterul obligatoriu al acestei activităţi procesuale este corelativ
dreptului inculpatului de a opta pentru procedura simplificată.23)
Înainte însă de a întreba inculpatul dacă solicită aplicarea dispoziţiilor art. art. 3201C. pr. pen.,
instanţa de judecată este obligată să procedeze în conformitate cu dispoziţiile art. 318 C. pr.
pen., şi anume să verifice identitatea inculpatului, şi ale art. 320 C. pr. pen., respectiv să-i
explice persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă în cauză sau că poate participa ca
parte vătămată în proces.
În situaţia în care persoana vătămată se constituie parte civilă, instanţa de judecată trebuie să-l
întrebe pe inculpat care este poziţia sa faţă de pretenţiile părţii civile.
După ce s-a clarificat dacă persoana vătămată se constituie sau nu parte civilă în cauză, iar
inculpatul a declarat că solicită aplicarea dispoziţiilor art. 3201C. pr. pen., următorul pas în
cadrul acestei proceduri îl constituie acela de a întreba procurorul şi părţile dacă au de
formulat excepţii, cereri sau propun probe noi. În cazul în care nu se invocă astfel de
chestiuni prealabile, instanţa dispune începerea cercetării judecătoreşti, sens în care urmează
să dea citire actului de sesizare, conform art. 322 C. pr. pen., iar apoi va proceda la ascultarea
inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 323 C. pr. pen.
În cursul audierii, inculpatului i se pot pune întrebări de către preşedinte şi, în mod nemijlocit,
de către ceilalţi membri ai completului, de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă,
de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui
ascultare se face.
Declaraţia dată de inculpat în aceste condiţii are valoarea unui mijloc de probă.
Instanţa sepronunţă asupra cereri formulate de inculpat numai după audierea acestuia,
întrucât abia acum poate pronunţa o soluţie în deplină cunoştinţă de cauză.
Inculpatul, în cadrul acestei proceduri, se poate prevala de dreptul la tăcere, reglementat de
dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. pr. pen., astfel că această manifestare de voinţă nu influenţează
cu nimic judecata potrivit procedurii simplificate.
În situaţia în care prima instanţă admite cererea inculpatului, cauza va fi judecată în baza
procedurii simplificate, inculpatul nemaiavând posibilitatea ca, ulterior admiterii cererii, să
revină asupra opţiunii sale, întrucât, din interpretarea sistematica a normelor juridice care
reglementează această instituţie de drept procesual penal, acest lucru nu mai este posibil,
opţiunea sa fiind irevocabilă după ce cererea a fost admisă de către instanţă.
Singurele probe care pot fi administrate în cursul acestei proceduri sunt înscrisurile în
circumstanţiere care sunt depuse la acel termen de judecată sau într-un termen de pronunţare.
Aşa cum arătam mai sus, inculpatul trebuie să recunoască fapta comisă, nu încadrarea juridică
dată acesteia prin actul de sesizare; astfel că, în cazul procedurii simplificate, după audierea
inculpatului, acesta poate solicita schimbarea încadrării juridice.
Cererea privind schimbarea încadrării juridice trebuie pusă în discuţia părţilor, în
conformitate cu dispoziţiile art. 334 C. pr. pen., instanţa urmând a se pronunţa motivat asupra
acesteia, fie prin încheiere, fie prin hotărârea dată pe fondul cauzei.
În cazul în care nu mai sunt alte chestiuni de discutat, se va declara terminată cercetarea
judecătorească şi apoi se va trece la dezbateri pe fondul cauzei, dându-se cuvântul în
următoarea ordine: procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi
inculpatului. Preşedintele poate da cuvântul şi în replică, respectându-se aceeaşi ordine.
Înainte de a încheia dezbaterile, preşedintele completului de judecată dă ultimul cuvânt
inculpatului personal.
Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se
va dispune disjungerea24) acesteia, însă numai atunci când acest lucru este posibil. De
exemplu, nu se poate dispune disjungerea cauzei în cazul infracţiunii de înşelăciune cu
consecinţe deosebit de grave, întrucât, numai în funcţie de stabilirea întinderii prejudiciului,
se va putea stabili încadrarea juridică corectă a faptei.
În cazul în care inculpatul lipseşte de la soluţionarea cauzei, însă, în termenul legal prevăzut
de art. 3201C. pr. pen., depune la dosar un înscris autentic din care rezultă că recunoaşte în
totalitate fapta pentru care este dedus judecăţii şi solicită ca judecata să aibă loc în baza
probelor administrate în cursul urmăririi penale, nesolicitând alte probe, instanţa poate judeca
cauza după procedura simplificată, nefiind necesară prezenţa inculpatului, întrucât acesta şi-a
exprimat poziţia prin declaraţia autentică depusă la dosar. Totuşi, dacă instanţa apreciază că
prezenţa inculpatului este necesară, acesta poate fi adus, inclusiv cu mandat de aducere.
Dacă inculpatul nu solicită ca judecata să aibă loc pe baza procedurii simplificate până la
începutul cercetării judecătoreşti, atunci intervine sancţiunea decăderii, ceea ce face ca
inculpatul să nu mai poată exercita acest drept după acest moment procedural.
Ceea ce deosebeşte procedura obişnuită de procedura simplificată reglementată de art. 3201C.
pr. pen., este faptul că în cazul acesteia din urmă, probele din cursul urmăririi penale nu mai
trebuie administrate în mod nemijlocit de instanţă în condiţii de oralitate, contradictorialitate
şi publicitate, cum se face în cadrul procedurii obişnuite. De altfel, introducerea acestei
proceduri a avut la baza nişte realităţi concrete, şi anume faptul că instanţele erau nevoite să
readministreze probele din cursul urmăririi penale, chiar în situaţia în care inculpatul
recunoştea faptele pentru care a fost trimis în judecată.25)
În cazul în care sunt mai mulţi inculpaţi în aceeaşi cauză, între care unii solicită aplicarea
dispoziţiilor art. 3201C. pr. pen., iar alţii nu solicită acest lucru, dacă este posibil, cauza va fi
disjunsă, urmând ca pentru cei care recunosc fără rezerve comiterea faptelor reţinute în
sarcina lor prin actul de sesizare să fie aplicată procedura simplificată de judecată, iar pentru
ceilalţi cauza să fie judecată după procedura obişnuită.
Într-o opinie, se susţine că disjungerea cauzei nu reprezintă cea mai bună soluţie, întrucât,
chiar dacă art. 38 C. pr. pen. permite disjungerea în cazul de incompatibilitate prevăzut de art.
33 lit. a) şi în toate cazurile de conexitate, nu trebuie uitată regula de bază, şi anume aceea că
în astfel de situaţii operează şi primează reunirea, iar disjungerea reprezintă excepţia. Pentru
argumentarea acestei opinii, s-a pornit de la situaţia când la săvârşirea infracţiunii au
participat mai multe persoane, care au fost trimise în judecata, iar înainte de începerea
cercetării judecătoreşti două dintre ele au cerut judecata în baza procedurii simplificate, în
timp ce alte două nu au cerut aceasta. Potrivit opiniei exprimate mai sus, instanţa va trebui să
dispună condamnarea primelor două persoane şi disjungerea cu privire la ceilalţi doi
inculpaţi, care vor fi judecaţi de un alt complet. Ne întrebăm care va fi modul de soluţionare a
acţiunii civile, având în vedere solidaritatea ce operează între inculpaţi, mai ales în situaţia în
care primii doi inculpaţi nu contestă prejudiciul, tocmai pentru că modalitatea stabilită în
rechizitoriu le convine. Instanţa va condamna în solidar doar pe primii doi, urmând ca
solidaritatea să fie stabilită cu ocazia condamnării ultimilor doi, sau va disjunge cu privire la
primii doi latura civilă, pe care o va soluţiona împreună cu cea penală ce-i priveşte pe ultimii
doi? Ce se va întâmpla în situaţia în care, cu ocazia judecării ultimilor doi inculpaţi, se va
constata că întregul prejudiciu a fost comis de primii doi, iar cu privire la aceştia hotărârea
penală, prin care li s-a stabilit culpa sau contribuţia la producerea prejudiciului, a rămas
definitivă? Pentru motivele invocate, s-a susţinut că disjungerea nu este soluţia cea mai bună
şi că, într-o astfel de situaţie, instanţa va trebui să se limiteze, atunci când sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, la a admite cererea de judecată în baza probelor de la dosar,
urmând ca soluţia ce-i priveşte pe aceşti inculpaţi să fie pronunţată odată cu cea pentru cei
care au fost judecaţi potrivit procedurii obişnuite.26)
Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere. Introducerea acestei noi instituţii în cadrul
procesului penal român are drept scop celeritatea actului de justiţie şi înlăturarea unor
proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului, astfel că, în acest caz, atunci
când este posibil, cauza trebuie disjunsă, întrucât, în caz contrar, această nouă instituţie ar fi
practic lipsită de eficienţă, deoarece este cunoscut faptul că în practică sunt extrem de
numeroase situaţiile în care, în acelaşi dosar penal, sunt trimişi în judecată mai mulţi
inculpaţi.
De exemplu, de ce un inculpat arestat preventiv în cauză, care recunoaşte fără rezerve
comiterea faptei reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei şi pentru care sunt
îndeplinite condiţiile pentru a fi judecat în baza procedurii simplificate, să fie prezent la
judecată pe parcursul mai multor luni sau chiar ani, atunci când ceilalţi coinculpaţi nu solicită
judecata în baza art. 3201C. pr. pen.? Cu toate că situaţia lui este clarificată încă de la început,
ar rămâne într-o stare de incertitudine o mare perioadă de timp, până când vor fi soluţionate
toate excepţiile invocate de către ceilalţi inculpaţi şi vor fi administrate probele necesare
aflării adevărului. Mai mult, periodic va trebui verificată legalitatea şi temeinicia arestării
preventive, iar nepronunţându-se o soluţie pe fondul cauzei, nu ar putea beneficia nici de
drepturile conferite de Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor.27)
Aşadar, considerăm că în această situaţie cea mai bună soluţie este disjungerea cauzei cu
privire la inculpaţii care o solicită şi dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea
procedurii simplificate, întrucât toţi participanţii implicaţi ar fi mulţumiţi. Inculpatul ar şti ce
pedeapsă are de executat, procurorului i s-ar confirma că a administrat în mod legal
probatoriu, iar instanţa că a soluţionat cu celeritate cauza, evitându-se astfel risipa de timp,
energii şi resurse.
În situaţia în care latura civilă nu este clarificată, atunci se impune disjungerea în totalitate a
acesteia şi pentru inculpaţii care au beneficiat de procedura simplificată, pentru ca aceasta să
fie soluţionată în mod unitar, după administrarea probatoriului care se impune în cauză. Dacă
nu s-ar proceda în acest mod, s-ar putea ajunge la situaţia invocată mai sus, lucru care,
bineînţeles, nu este de dorit.
Judecătorul care a disjuns cauza şi a judecat pe unii dintre inculpaţi după procedura
simplificată, nu este incompatibil să-i judece pe ceilalţi inculpaţi după procedura obişnuită,
întrucât dispoziţiile art. 47 şi 48 C. pr. pen. nu prevăd o asemenea incompatibilitate.28)
Instanţa poate respinge cererea inculpatului de judecare a acestuia potrivit art. 3201C. pr. pen.,
în situaţia în care apreciază că faptele reţinute în actul de sesizare nu sunt pe deplin dovedite
şi există anumite îndoieli cu privire la faptă sau la făptuitor, astfel că judecata va continua
potrivit procedurii de drept comun.
4. Soluţiile pronunţate de instanţă în cadrul procedurii recunoaşterii vinovăţiei
Potrivit art. 3201 alin. (7) teza I C. pr. pen., instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului,
care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul
pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în
cazul pedepsei amenzii.
Aşadar, din textul de lege citat mai sus, rezultă în mod neechivoc că singura soluţie care
poate fi pronunţată de către instanţa de judecată în cadrul acestei proceduri este
condamnarea inculpatului.
Prin urmare, în cadrul procedurii simplificate nu poate fi dispusă achitarea sau încetarea
procesului penal, întrucât legiuitorul, în acest caz, a făcut o derogare de la prevederile art. 345
C. pr. pen. – care reglementează rezolvarea acţiunii penale.
În practica judiciară s-a pus următoarea întrebare: pot fi aplicate dispoziţiile art. 181C. pen. în
cadrul acestei proceduri?
În opinia noastră, aplicarea dispoziţiilor art. 181C. pen. în cadrul acestei proceduri nu este
posibilă, întrucât în această situaţie legea penală consideră că fapta comisă de către inculpat
nu constituie infracţiune, lipsind acţiunea penală de temei juridic, iar soluţia care se pronunţă
este cea de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. pr. pen.
În cazul în care instanţa, cu ocazia deliberării, are anumite îndoieli cu privire la faptele
reţinute în actul de sesizare, nu poate face aplicarea dispoziţiilor art. 3201C. pr. pen., fiind
necesară repunerea cauzei pe rol, pentru a fi judecată potrivit dreptului comun, până la
clarificarea tuturor aspectelor îndoielnice în vederea aflării adevărului, atât cu privire la
împrejurările comiterii faptei, cât şi cu privire la persoana făptuitorului.
În cazul în care este aplicabilă procedura simplificată, inculpatul beneficiază de reducerea cu
o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de
reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii,
fiind vorba despre o cauză legală de reducere a pedepsei. Aşadar, potrivit textului de lege,
reducerea operează asupra limitelor de pedeapsă, şi nu asupra pedepsei aplicate.
De exemplu, în cazul infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) şi de art. 209
alin. (1) lit. a) C. pen., pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 la 15 ani, iar în
cazul aplicării proceduri simplificate, pedeapsa va fi de la 2 la 10 ani închisoare. În cazul în
care pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an,
minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30.000 lei, iar în cazul aplicării
proceduri simplificate, minimul special va fi de 375 lei şi maximul special de 22.500 lei.
Este fundamental greşită soluţia în care instanţa aplică o pedeapsă inculpatului, iar apoi,
făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3201C. pr. pen., îi reduce această pedeapsă cu o treime.29)
O altă întrebare care s-a pus în practica judiciară este aceea de a şti cum se procedează în
cazul în care s-a aplicat procedura simplificată, fiind totodată reţinute şi circumstanţe
atenuante legale sau judiciare?
În opinia noastră, procedura este următoarea. Mai întâi sunt reţinute dispoziţiile art. 3201C.
pr. pen., sens în care limitele de pedeapsă sunt reduse cu o treime, după care sunt aplicate
circumstanţele atenuante, raportate la aceste limite. De exemplu, în cazul infracţiunii de furt
calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) şi de art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., indicată mai sus,
pedeapsa aplicată în această situaţie trebuie în mod obligatoriu coborâtă sub 2 ani închisoare,
până la minimul general de 15 zile închisoare. La fel se întâmplă şi în cazul pedepsei amenzii
exemplificate mai sus, care trebuie coborâtă în mod obligatoriu sub 375 lei, până la minimul
general de 100 lei.
În cazul minorilor, situaţia este identică. Astfel, în situaţia în care un inculpat minor comite o
tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174
alin. (1) şi la art. 175 lit. i) C. pen., pedeapsa prevăzută de lege în acest caz este închisoarea
de la 5 la 12 ani şi 6 luni. Ca urmare a aplicării procedurii simplificate, aceste limite de
pedeapsă sunt reduse cu o treime, astfel pedeapsa va putea fi stabilită între 3 ani şi 4 luni şi 8
ani şi 4 luni închisoare, iar dacă sunt reţinute circumstanţe atenuante, pedeapsa aplicată în
această situaţie trebuie în mod obligatoriu coborâtă sub 3 ani şi 4 luni închisoare, dar nu mai
jos de 3 luni.
În cazul în care în actul de sesizare a instanţei s-au reţinut cauze legale de reducere a
pedepselor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 143/2000, de art. 20 alin. (2) din Legea nr.
678/2001, de art. 19 din Legea nr. 682/2002, de art. 741C. pen. etc. şi se aplică procedura
simplificată, fiind reţinute şi circumstanţe atenuante, pedeapsa care se aplică se stabileşte în
următorul mod. Mai întâi se stabileşte limitele de pedeapsă în raport de cauze legale de
reducere a pedepselor prevăzute în textele de lege indicate mai sus, după care, la aceste limite
ale pedepsei sunt aplicabile dispoziţiile art. 3201C. pr. pen., sens în care aceste limite de
pedeapsă sunt reduse cu încă o treime, după care sunt aplicate circumstanţele atenuante,
raportate la aceste limite reduse.
De exemplu, în cazul infracţiunii de trafic internaţional de droguri de risc, pedeapsa prevăzută
de lege este închisoarea de la 10 la 20 de ani. Făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 din
Legea nr. 143/2000, limitele de pedeapsă vor fi între 5 şi 10 ani închisoare. Beneficiind de
dispoziţiile art. 3201C. pr. pen., aceste limite de pedeapsă vor fi reduse cu o treime, astfel că
pedeapsa va putea fi stabilită între 3 ani şi 4 luni şi 6 ani şi 8 luni închisoare, iar dacă sunt
reţinute circumstanţe atenuante, pedeapsa aplicată în această situaţie trebuie în mod
obligatoriu coborâtă sub 3 ani şi 4 luni închisoare, dar nu mai jos de 3 luni.
O altă întrebare care s-a pus în practica judiciară este aceea de a şti dacă, în cazul
recunoaşterii vinovăţiei, operează în mod automat circumstanţa atenuantă legală prevăzută de
art. 74 lit. c) C. pen.?
În opinia noastră, această circumstanţă nu operează în mod automat în cazul recunoaşterii
vinovăţiei de către inculpat, pentru că, aplicându-se procedura specială, inculpatul nu
beneficiază de reducerea limitelor de pedeapsă în condiţiile art. 3201C. pr. pen., ci pentru a
putea fi reţinută această circumstanţă atenuantă sunt necesare a fi indicate alte împrejurări.
Prin urmare, în cazul în care este reţinută această circumstanţă atenuantă, cu motivarea că
inculpatul a recunoscut comiterea faptei30), în calea de atac a procurorului, hotărârea primei
instanţe poate fi reformată.
Dacă inculpatul a optat pentru procedura simplificată, însă instanţa a respins cererea acestuia,
fiind judecat după procedura obişnuită, iar în urma deliberării a constatat că din probele
administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, fapte descrise în actul de
sesizare a instanţei şi recunoscute de inculpat sunt probate în mod neechivoc, apreciem,
alături de alţi autori31), că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 3201C. pr. pen., şi anume
limitele pedepsei trebuie reduse cu o treime.
În privinţa modului în care se face aplicarea în concret a procedurii simplificate, apreciem că,
raportat la dispoziţiile art. 357 C. pr. pen., instanţa este obligată ca, în dispozitivul hotărârii,
după ce se dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea dedusă judecăţii, să indice şi
dispoziţiile art. 3201C. pr. pen., nefiind suficient ca acestea să fie cuprinse doar în
considerentele sentinţei.32)
5. Căile de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţă în cadrul procedurii
recunoaşterii vinovăţiei
Împotriva hotărârii prin care prima instanţă dispune condamnarea inculpatului se poate
formula apel sau recurs, după caz. Astfel, împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie se
poate formula recurs, care se va judeca de către curtea de apel. Împotriva hotărârii pronunţate
de tribunal în primă instanţă se va formula apel, care se va judeca de către curtea de apel, iar
apoi recurs, care se va judeca de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Împotriva hotărârii
pronunţate de curtea de apel în primă instanţă se va formula recurs, care se va judeca de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, iar împotriva hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în primă instanţă se va formula recurs, care se va judeca de către Completul de 5
judecători al aceleiaşi instanţe.33)
Aşadar, se poate observa că, în privinţa căilor de atac, procedura este cea de drept comun,
judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei neprevăzând dispoziţii speciale în acest sens.
Calea de atac împotriva unei hotărâri pronunţate de către judecătorie în cadrul procedurii
simplificate este recursul, care se judecă de către curtea de apel, chiar dacă în dispozitivul
hotărârii se prevede în mod expres că ea poate fi atacată cu apel în 10 zile de la
comunicare34), întrucât calea de atac este stabilită de lege, nu de către judecător.
Motivele care pot fi invocate în cadrul procedurii simplificate în apel sau recurs, după caz,
sunt circumscrise doar cu privire la individualizarea pedepsei aplicate, la încadrarea juridică a
faptei şi la erorile de procedură, însă în niciun caz nu se pot referi la faptă şi făptuitor şi nici
la renunţarea de a fi judecat conform acestei proceduri.
În recurs, atunci când aceasta este singura cale de atac ordinară, nu este obligatorie ascultarea
inculpatului, însă, pentru a i se oferi posibilitatea inculpatului de a-şi expune punctul de
vedere şi, totodată, pentru a respecta jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu
privire la ascultarea inculpatului, apreciem că este suficient ca acesta să fie citat cu menţiunea
de a fi prezent şi a da o declaraţie în faţa instanţei de recurs, fiind astfel respectate toate
garanţiile impuse de normele comunitare în domeniu.35)
În situaţia în care, în aceeaşi cauză, unii dintre inculpaţi au fost judecaţi conform procedurii
simplificate şi condamnaţi în mod definitiv, iar faţă de alţi inculpaţi s-a disjuns cauza şi
aceştia au fost achitaţi printr-o hotărâre definitivă, pentru clarificarea situaţiei se poate folosi
calea extraordinară de atac a revizuirii, fiind incidente dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C.
pr. pen. – privind revizuirea a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti care nu se pot
concilia.36)
Publicat în Revista Română de Jurisprudenţă cu numărul 3 din data de 31 martie 2011.

1)
Publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010.
2)
Art. 374 NCCP are următorul conţinut: „(1) Până la începerea cercetării judecătoreşti,
inculpatul poate declara, personal sau prin înscris autentic, că recunoaşte săvârşirea
faptelor reţinute în actul de sesizare ainstanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza
probelor administrate în faza de urmărire penală.
3)
www.just.ro.
4)
Plea, în dreptul civil, înseamnă răspunsul dat de pârât la pretenţiile formulate de reclamant,
iar în dreptul penal, declaraţia dată de acuzat în faţa instanţei ca răspuns la învinuirile aduse
de procuror – v. P. Collin, Dictionary of Law, 3rd ed., 2002, în M. Duţu, Recunoaşterea
vinovăţiei şi negocierea pedepsei, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, p. 7.
5)
A se vedea M. Duţu, op. cit., pp. 7 şi 8.
6)
A se vedea G. Fisher, Plea Bargaining’s Triumph: A History of Plea Bargaining in
America, Stanford University Press, 2003, în M. Duţu, op. cit., pp. 9 şi 10.
7)
A se vedea J. Pradel, Proceduri penale, 10eme éd., Ed. Cujas, Paris, 2000, p. 236 şi urm.; F.
Tulkens, M. Van der Kerchove, La justice penale: justice imposée, justice participative,
justice consensuelle ou justice negociée? – în Ph. Gerard, Ph. Ost, M. Van der Kerchove,
Droit negocié, droit imposé?, FUSL, Bruxelles, 1999, p. 124 şi urm.; F. Tulkens, Negociated
justice, în M. Delmas-Marty, J. R. Spencer, European Criminal Procedures, Cambridge
University Press, Cambridge, 2002, p. 663 şi urm.; M. Udroiu, Explicaţii preliminare ale
Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor în
domeniul penal, p. 32 – pe site-ul: www.inm-lex.ro.
8)
A se vedea, M. Duţu, op. cit., pp. 35-40.
9)
A se vedea M. Udroiu, op. cit., pp. 32-35, pe www.inm-lex.ro.
10)
A se vedea, V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 37-39.
11)
TS, S. pen., dec. nr. 507/1978, în CD 1978, p. 474.
12)
A se vedea G. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, pp. 296-298.
13)
A se vedea V. Dongoroz, în I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. I,
Tipografia Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924, p. 288; R. Merle, A. Vitu, Traité de droit
criminel, Ed. Cujas, Paris, 1967, p. 185.
14)
A se vedea G. Theodoru, op. cit., p. 56.
15)
A se vedea Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională SA, Cluj, 1946, p.
210.
16)
A se vedea I. Tanoviceanu, op. cit., pp. 290 şi 291.
17)
Legea a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010.
18)
C. Ap. Tg. Mureş, S. pen., dec. nr. 77/R din 9 februarie 2011, nepublicată.
19)
C. Ap. Tg. Mureş, S. pen., dec. nr. 227/R din 6 aprilie 2011, nepublicată.
20)
A se vedea CEDO, hotărârea din 28 august 1991, în cauza Brandstetter c. Austriei, par. 49,
în M. Udroiu, op. cit., p. 32, pe www.inm-lex.ro.
21)
T. Mureş, S. pen., sent. nr. 19 din 3 februarie 2011, nepublicată.
22)
Pentru amănunte, v. I. Gârbulet, S. Grădinaru, Consideraţii în legătură cu aplicarea
principiului nemijlocirii în procesul penal, în Dreptul nr. 5/2009, pp. 215-221.
23)
M. Udroiu, op. cit., pp. 34 şi 35, pe www.inm-lex.ro.
24)
Pentru amănunte privind disjungerea cauzei în procesul penal, a se vedea, I. Gârbuleţ,
Disjungerea cauzei în procesul penal, în Dreptul nr. 12/2007, pp. 229-235.
25)
A se vedea S. Siserman, Chestiuni controversate privind noua procedură a judecăţii în
cazul recunoaşterii vinovăţiei, pe www.juridice.ro.
26)
A se vedea S. Siserman, op. cit., pe www.juridice.ro.
27)
Publicată în M. Of. nr. 627 din 20 iulie 2006.
28)
Pentru o opinie asemănătoare, v. S. Siserman, op. cit., pe www.juridice.ro. În sens contrar,
v. M. Udroiu, op. cit., p. 33, pe www.inm-lex.ro.
29)
Jud. Reghin, sent. nr. 57 din 16 februarie 2011, nepublicată. Prin decizia nr. 244/R din 13
aprilie 211 a C. Ap. Tg. Mureş, nepublicată, în mod greşit spunem noi, recursul inculpatului
împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat, întrucât, constatându-se aplicarea greşită
a dispoziţiilor art. 3201C. pr. pen., chiar în recursul inculpatului, această nelegalitate putea fi
îndreptată, cu condiţia de a nu majora pedeapsa aplicată de către instanţa de fond, prin aceasta
neîncălcând-se principiul non reformatio in pejus; Jud. Reghin, sent. nr. 4 din 12 ianuarie
2011, nepublicată.
30)
Jud. Tg. Mureş, sent. nr. 1333 din 2 decembrie 2010, nepublicată; Jud. Luduş, sent. nr. 160
din 30 decembrie 2010, nepublicată.
31)
A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 36, pe www.inm-lex.ro.
32)
Jud. Sighişoara, sent. nr. 15 din 31 ianuarie 2011, nepublicată. În această hotărâre,
dispoziţiile art. 3201C. pr. pen. au fost menţionate doar în considerentele hotărârii, cu toate că
la pedeapsa aplicată prin dispozitiv au fost avute în vedere dispoziţiile acestui text de lege.
33)
Potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „Completele de 5
judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi judecă şi alte cauze date în competenţa lor prin
lege, precum şi ca instanţă disciplinară”, iar art. 241 din aceeaşi lege prevede că „Completul
de 5 judecători examinează admisibilitatea recursului în camera de consiliu, fără citarea
părţilor. În cazul în care constată că cererea de recurs este formulată împotriva unei
hotărâri care nu este supusă niciunei căi de atac, a unei încheieri care nu se atacă decât
odată cu fondul, a unei hotărâri pronunţate în recurs sau în contestaţie în anulare, dispune,
prin încheiere, respingerea cererii ca inadmisibilă”.
34)
Jud. Miercurea Ciuc, sent. nr. 856 din 3 noiembrie 2010, nepublicată; Jud. Miercurea Ciuc,
sent. nr. 50 din 18 ianuarie 2011, nepublicată; Jud. Miercurea Ciuc, sent. nr. 62 din 19
ianuarie 2011, nepublicată.
35)
C. Ap. Tg. Mureş, dec. nr. 165/R din 16 martie 2011, nepublicată; C. Ap. Tg. Mureş, dec.
nr. 169/R din 16 martie 2011, nepublicată.
36)
În acelaşi sens, v. M. Udroiu, op. cit., p. 36, pe www.inm-lex.ro.