Drept Procesual Penal PG

1. Explicaţi criteriile în temeiul cărora se apreciază rezonabilitatea termenelor în care se

desfăşoară procesul penal
Răspuns: Art. 20 din CPP ne prevede faptul că urmărirea penală şi judecarea cauzelor
penale se face în termene rezonabile. Așadar, acest termen este apreciat în funcție de
următoarele criterii: complexitatea cazului, comportamentul participanţilor la proces;
conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată; importanţa
procesului pentru cel interesat; vîrsta de pînă la 18 ani a victimei.
a)complexitatea cazului este apreciata în functie de toate circumstantele de fapt cat și
cele de drept în ansamblu- numărul participanșilor la proces, numarul episoadelor
infractionale (ex.viol) dificultatea diovedirii anumitor aspecte cum ar fi necesitatea
numirii unor comisii rogatorii etc.
b) comportamentul participanţilor la proces este aplicat pentru a stabili existența
vinovăției statului în depășirea termenelor rezonabile și gradul acestei vinovății. Atunci
când persoana se eschivează de la urmărire penală și efectuează diverse acțiuni pentru
a pericilita termnul de urmărire și judecare a cauzei acest fapt nu poate fi pus pe seama
statului, astfel el nu va fi exonerat de pedeapsă pe temeiul scurgerii termenului
rezonabil. Acest comportament se poate data de exemplu prin înaintarea numeroaselor
plângeri, cerei, modificarea dinamică a avocaților etc.
c) conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată este de facto un
criteriu de bază întrucât acest termen rezonabil este pus pe seama acestora, care sunt
obligați să efectueze analiza tuturor circumstanțelor de fapt și de drept într-un timp cât
mai scurt pentru a diminua din gradul de pericol social, și pentru a întreprinde acțiuni
procesuale dinamice în vederea soluționării cauzei. În acest sens nu putem vorbi doar
despre organele nominalizate supra, dar și despre alți subiecți atrași și implicați pentru
a face lumină în cauza penală. De exemplu se va considera tergiversarea termenului
rezonabil de către organele competente dacă la efectuarea unei expertize se vor
schimba experșii, și se va wefcetua într-un timp îndelungat, sau de exemplu atunci
când nu se va face tot poibilul ca martorul care nu se prezintă să fie găsit și audiat.
Totodată, aici trebuie sa menționăm și faptul că de acest criteriu ține și obligația statuui
de a organiza sistemul legal în așa fel încțt să permită organelor competente să asigure
acest termen rezonabil.
d) importanţa procesului pentru cel interesat
e) vârsta de pînă la 18 ani a victimei ne prevede faptul că subiecții cu vârsta de până
la 18 ani sunt vulnerabili și au nevoie de o protecție mai mare, și anume prin
accelerarea examinării și soluționării cauzei.
2. Determinaţi competenţa subiecţilor oficiali în asigurarea respectării termenului
rezonabil al procesului penal
Răspuns: Respectarea termenului rezonabil la faza urmării penale se asigură de către
procuror, iar la judecarea cauzei de către instanța de judecată. Potrivit prevederilor
legale, procurorul, concomitent cu confirmarea urmăririi penale fixează și termenul de
urmărire penală pe această cauză. Acest termen este obligatoriu pentru ofițerul de
urmărire penală și poate fi prelungir la solicitarea acestuia, prin intermediul unui
demers motivat efectuat de către ofițerul de urmărire penală, prezentat procurorului
până la expirarea termenului fixat de acesta. La rândul său, de verificarea respectării
termenului rezonabil se ocupă instanța de judecată ierarhic superioară în procesul
judecării cauzei în cadrul căilor ordinare de sau extarordinare de atac. Deși acest
termen rezonabil nu este strict prevăzut având la bază criteriile nominalizate, totuși
 CPP prevede anumite etrmene limită pentru efectuarea unor anumite operațiuni, de
exemplu soluționarea unor cereri, întocmirea rechizitoriului, etc. Potrivit CPP dacă
instanța constată că inculpatului i s-a încălcat dreptul de a-i fi examinată cauza într-un
termen rezonabil, instanța poate prevedea reducerea pedepsei, pentru a preveni o
eventuală adresare la CEDO.
3. Definiţi conceptul de bănuială rezonabilă la aplicarea arestării preventive.
Răspuns: Bănuiala rezonabilă este o presupunere sau un raţionament probabilistic, o
concluzie preliminară, existenţa faptelor ori a informaţiilor care ar convinge un observator
obiectiv că persoana vizată ar fi putut comite infracţiunea.
4. Clasificaţi temeiurile reţinerii persoanei în procesul penal
Răspuns: Reținerea este o modalitatea de privare de libertate pe o perioadă scurtă de 72 h,
pentru ca aceasta să fie legală, ea trebuie aplicată în baza temeiurilor prevăzute de art.166
CPP pentru a sublinia garanțiile procesuale de asigurare a libertății indivduale.
Temeiuri:
a)prinderea în flagrant delict care apare înainte de începerea urmăririi penale dar prin
intermediul forței juridice a probelor prin care se constată infracțiunea flagrantă și respectiv
necesitatea aplicării reținerii care este pusă la latitudinea organului de urmărire penală.
b) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a
săvârşit infracţiunea, aceasta se constată prin intermediul unor acțiuni procesuale ca
audierea, prezentarea spre recunoaștere atunci când urmărirea penală este pornită sau în urma
unor acțiuni de investigații. Aceste date sunt niste relatări, declarații a unor persoane care
indică direct și convingător faptul comiterii infracțiunii.
c) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de
transport au fost descoperite urme evidente ale infracţiunii prin intermediul
perchezițiilor, examinării corporale, acțiuni de investigații operative și alte operațiuni
prevăzute de lege.
d) alte circumstanțe care servesc temei pentru o bănuială rezonabilă că persoana a
comis infrcațiunea numai dacă aceasta a încercat să se ascundă ori nu i s-a putut
constata identitatea, sau dacă nu are loc permanent de trai. Aceste temiuri sunt
prevăzute și de alte norme instituite în CPP care prevăd reținerea bănuitului numai dacă
fapta penală se pedepsește cu închisoarea pe un termen de cel puțin 2 ani.
e) dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că bînuitul se va sustrage de la
urmărirea penală, va împiedica stabilirea adevărului sau va săvârși alte infracțiuni.
5. Descrieţi procedura constituirii persoanei ca parte vătămată în procesul penal
Răspuns: Persoana fizică sau juridică careia prin infracșiune ia fost cauzat un prejudiciu
moral, material sau fizic poate avea calitatea de parte vătămată în proces. Așadar o condiție
primordială este ca pentru recunoașterea părții vătămate este necesar acordul vicitmei pentru
instituirea aceste calități. Când în calitate de parte vătămată este un minor, acest fapt se
efectuează fără acordul acestuia, fiind recunoscut ca parte vătămată din oficiu.
Procedura prevede faptul că organul de urmărire penală și procurorul au obligația să cheme
victima și să-i explicd vicmitei de a se constitui în calitate de parte vătămată, iar
neîndeplinirea acestei obligații se egalează cu încălcarea dreptului la apărare și a accesului
liber la justiție. Persoanei i se oferă această calitate prin emiterea unei ordonanțe de cître
 ofițerul de urmărire penală/procuror. Partea vătămată poate fi recunoscută pe toată durata
urmăririi penale, însă în faza judecății partea vătămată nu va mai putea fi recunoscută.
Respectiv, persoana va fi înștiințată despre atribuirea acestei calități, și i se vor aduce la
cunoștință toate drepturile și obligașiile de care dispune datorită acestei calități.
6. Clasificaţi garanţiile accesului liber la justiţie al părţii vătămate
Răspuns: Garanțiile accesului liber la justiție a părții vătămate se valorifică prin drepturile
conferite acesteia. Așadar, acestea se materializează prin faptul că, partea vătămată se poate
adresa la organul de urmărire pennală în primul rând în vederea recunoasțerii în această
calitate; de a cunoaște exact esența învinuirii; de a prezenta declarații, să dea explicații; să
prezinte documente, să propună martori, să prezinte corpuri delicte; să recuze ofițerul de
urmărire penală, procurorul sau după caz judecătorul atunci când există temeiurile stabilite
de lege; să formuleze obiecții; să i-a cunoștință cu conținutul porceselor-verbale încheiate în
urma acțiunilor la care a participat; să participe la ședințele de judecată pe poziția acuzării,
are dreptul de a ataca hotărâreile instanței de judecată, să participe la judecarea apelului și
recursului, și alte acțiuni care i-ar garanta accesul nestingherit la justiție.
7. Determinaţi cerinţele de admisibilitate a proceselor verbale ca mijloc de probă
Răspuns: Procesul-verbal este un act procedural prin care se fixează ordinea și
consecutivitatea efectuării acțiunilor procesuale în vederea efectuării diferitor acșiuni
procesual-penale. Așadar, regula generală stabilește că aprecirea datelor înscrise în
conținutul proceselor-verbale se efectuează după regula generală de apreciere a probelor –
de un subiect competent, prin mijlocul cuvenit și prin procedura cuvenită. Totuși sunt și
anumite particularități. Deci, în primul rând ca mijloc de probă vor fi apreciate doar
procesele-verbale care sunt întocmite de către subiecții competenți (celellate vor fi
recunoscute ca documente). Anexele la procesele-verbale sunt apreciate ca parte
componentă.
Există și anumite excepții, de exemplu când suntem ăn prezența unui delict flagrant, se va
admite efectuarea perchezițiilor, cercetărilor, etc. șără autorizașia judecătorului de instrucșie,
însă în procesul-verbal va fi necesar menționarea tuturor motivelor ce au determinat
efectuarea acestor porceduri cu derogare de la regul generală, doar în acest caz procesele-
verbale vor fi considerate admisibile, verificâmdu-se circumstanțele care au determinat
efectuarea acestor procedee de urgneță. La fel o condiție obligatorie este ca procesele-
verbale să corespundă cu prevederile instituite în conținutul art. 260 și 336 CPP. Procesele-
verbale prevăzute de art.163 CPP vor fi recunoscute ca mijloc de probă doar atunci când vor
conție date care pot fi utilizate în calitate de probă. În dependență de specificul acțiunilor
întreăinse acestea se vor apriecia ca admisibile sau invers, iar în esență la apreciera
proceselor-verbbale în calitate de mijloc de probă se aplică regula generală privind
admisibilitatea, perinența, concludența, și uilitatea acestuia.
8. Comparaţi declaraţiile părţii vătămate cu cele ale martorului
Răspuns: Pentru a compara declarațiile părţii vătămate cu cele ale martorului este necesar de
a invoca că acești doi subiecți dețin calități diferite în cadrul proceseului penal. Așadar,
putem observa că o asemănare ține de faptul că la audierea părții vătămate se aplică
dispozițiile cu privire la declarațiile și audierea martorului. Așadar, spre deosebire de martor,
 partea vătămată are un statut special în cauza penală datorită faptului că acesteia i s-a cauzat
un prejudiciu material, moral sau fizic, și respectiv are un interes ăn cauza penală. La
audirea în instanță, partea vătămată este în cunoștință de cauză cu materialele cauzei spre
deosebire de martor, având dreptul să ia cunoștință cu materialele cazului la finisarea
urmăririi penale. Spre deosebire de martor, partea vătămată nu are numai obligația de a
depune declarații, dar și dreptul promovându-și astfel interesela sale și ocrotindu-și un drept
legitim al său. În declarașiile părții vătămate nu sunt incluse doar împrejurările faptei ca și în
cele ale martorului, dar și anumite opinii, poziții proprii. Atât partea vătămată cât și martorul
pot dispune prin lege de aplicarea unor măsuri de ocrotire a vieții private.
9. Identificaţi subiecţii procesului penal cărora li se aplică libertatea de mărturisire împotriva sa
Răspuns: Libertatea de mărturisire împotriva sa este un ptincipiu special de drept procesual
penal, prevăzut de Codul de procedură penală în conținutul art.21. Așadar, acesta instituie că
nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a
soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia. În esență cercul de
persoane asupra cărora se resfrânge libertatea de mărturisire împotriva sa poate fi divizat în
felul următor: în primul rând chiar din prevederile legale rezultă cercul de persoane care intră
în categoria de rude apropiate caare sunt: copii, părinți, înfietori, bunei, etc., iar pentru a
constata relațiile de rudenie este necesar de a verifica actele de stare civilă. L a fel, observăm
că legiuitorul operează cu noșiunea de nimeni, care ar semnifica nici un om/ființă. De regulă
acest drept este utilizat de martor, parte vătămată, bănuit, învinuit, inculpat. Martorul
potrivit prevederilor legale nu poate fi silit să facă declarații contrare intereslor sale sau a
rudelor sale apropiate și are dreptul să refuze de a depune depoziții, prezenta obiecte,
documente, mostre, etc dacă acestea pot fi folosite ca probe care mîrturisesc împotriva sa sau
a rudelor sale apropiate. Persoanei vizate i se explică dreptul de a tăcea și este întrebată dacă
acceptă să facă declarații.
La rândul lor, bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informați de către
organul de urmărire penală, procuror, instanță privitor la dreptul de a tăcea, de a numărturisi
împotriva sa, precum și de a primi explicații asupra dreptului dat. Însusi Hot. Plenului CSJ
statuează că bănuitul, învinuitul nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa sau să-și
recunoască vinovăția, iar cand acește aleg dreptul de a tăcea, acest fapt nu poate fi interpretat
în defavoarea sa.
10. Determinaţi garanţiile exercitării libertăţii de mărturisire împotriva sa în cadrul procedeelor
probatorii
Răspuns:
11. Descrieţi condiţiile aplicării faţă de bănuit a măsurii preventive
Răspuns: În acest sens este necasar de a fi invocat că potrivit legii procesual-penale,
mîsurile prevrengttive se aplică doar fațp de bănuit, învinui, inculpat. Așadar, se conturează
o serie de condiții care trebuiesc întrunite cumulativ pentru ca aplicarea unei măsuri
preventive asupra bănuitului să fie o acțiune legală.
a)Existența probelor că o anumită persoană a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală fiind
atrasă în calitate de bănuit – existența probelor ce stabilesc faptul comiterii infracțiunii de
către bănuit.
 b)Existența unei bănuieli rezonabile privind comiterea infracțiunii. În acest senns,
judecătorul va verifica dacă există motive rezonabile de a presupune că persoana a comis
infracșiunea dată și că există temei de a se crede ca este necesar de a împiedica persoana de a
comite alte infracțiuni, ori să fugă, ori să influențeze asupra probelor.
Existența unei bănuieli rezonabile că bănuitul urmează să se ascundă de organul de urmărire
penală sau de instanță pot fi lipsa actelor de identitate sau a locului permanent de trai,
neprezentarea la citașiile efectuate, înstrăinarea casei, apartamentului, etc. , starea de recidivă
periculoasă sau deosebit de periculoasă.
Existența bănuielii rezonabile că bănuitul va influența stabilirea adevărului se fundamentează
pe faptul că acesta corupe maartorii sau experții, etc.
Existența bănuielii rezonabile că aceesta va comite alte infracșiuni sunt prezenta unor acte
preparatorii de a comite o altă infracțiune, amenințarea reală cu răfuiala împotriva victimei
sau a martorilor.
Pe lângă condițiile generale sunt necesare cumulativ întrunite și condițiile speciale și anume:
a)existența unei banuieli rezonabile privind comiterea unei infracțiuni pentru care legea
prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani.
b)gravitatea infracțiunii;
c) vârsta și starea sănătății bănuitului;
d)antencedentele penale și comportamentul persoanei vizate.

12. Clasificaţi temeiurile încetării de drept a arestării preventive

Răspuns: Cazurile de încetare de drept a măsurii preventive obligă organele competente să
dispună desființarea măsurii sau a restricțiilor impuse prin orice măsură preventivă care își
pierd efectul fără decizia expresă de revocare. Așadar, potrivit prevederilor legale aceasta
încetează de drept:
a)la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite organul de urmărire penală
(procuror) sau de instanță dacă acestea nu au fost prelungite. De exemplu 10 zile de arestare
preventivă sau oricare măsură preventivă aplicată bănuitului, 30 de zile de arestare a
învinuitului, etc. Sau atunci când organul judiciar dipune aplicarea unui termen mai mic
decât cel maximal prevăzute de lege, la scurgerea acesteia măsura preventivă încetează de
drept, același fapt se aplică și atunci când vorbim despre termenele stabilite de organul de
urmărire penală – procuror.
b)în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetrare a procesului penal sau
de achitare a persoanei.
c)în caz de punere în executare a sentinței de condamnare, în acest sens este absolut ilegal și
inadmisibil menținerea măsurii preventive pe lângă sentința de condamnare. Așadar când se
pune în executare sentința de condamnare măsura arestări preventive se epuizează de drept și
este evidentă. Aceasta se desființează din momentul rămânerii definitive a sentinței de
condamnare.
Pe lângă aceste temeiuri sunt și alte cazuri analogice:
a)condamnarea cu stabilirea pedepsei și liberarea de executare;
 b)condamnarea fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală;
c)condamnarea la închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
13. Descrieţi fazele procesului penal
Răspuns: Fazele procesului penal reprezintă diviziuni ale acestuia în cadrul cărora își
desfășoară activitatea anumite categorii de organe judiciare.
Procesul penal parcurge 3 faze distincte:
a)urmărirea penală este acea fază care are drept scop identificarea făptuitorului,
administrarea și verificarea probelor, efectuarea unor acte procesuale și de investigare
operativă, luarea măsurilor procesuale în vederea trimiterii/ netrimiterii faptei în judecată.
b)judecarea cauzei este faza procesului penal desfășurată cu respectarea principiilor
publicității și contradictorialității în cadrul căreia se continuă activittea începută în prima
fază. Aceasta începe odată cu sesizarea instanței și reprezită cea mai importantă fază în
procesul penal datorită examinării de către instanța de judecată a probelor administrate de
către părți în condiții de contradictorialitate, soluționând conflictul prin constattrea vinovăției
persoanei și pronunțarea sentinței.
c)punerea în executare a hotărârilor judecătorești este faza care are rolul de a traduce în
viață hotărârea penală în vederea realizării scopului legii penale și al legii procesual penale.
Aceasta este o fază obligatorie a procesului penal care începe o dată cu rămânerea definitivă
a hotărârii judecătorești și cuprinde activitățile instanței de judecată de punere în aplicare a
acestora.
NB! Din punct de vedere al nr. fazelor se întâlnesc procese desfășurate în:
a)formă tipică – procesul penal parcurge toate cele 3 faze
b)formă atipică – procesul penal se desfășoară fără parcurgerea celor 3 faze.
14. Stabiliţi coraportul dintre forma procesual penală şi garanţiile procesuale
Răspuns: Forma procesual penală constituie totalitatea condițiilor stabilite în legea
procesuală în baza cărora se desfășoară procesul penal în general și se adoptă hotărâri în
cauză sau a unei acțiuni procesuale distincte care determină raportul și succesiunea acțiunilor
efectuate cu soluțiile date. La rândul său, garanțiile procesuale sunt mijloace juridice ce
asigură realizarea drepturilor ți obligațiilor prevăzute de lege tutoro subiecților în procesul
penal. Așadar între forma procesual penală şi garanţiile procesuale există o interconxiune și
anume că aceste garanții sunt sunt prevăzute în lege și repsectiv fac parte din elementele
formei procesual penale. Prin urmatre, forma porcesual penală include totatlitatea garanțiilor
realizării scopului procesului penal, precum și garanțiile respectării drepturilor și libertăților
individului ca subiect al acestei activități. De exemplu, forma specială prevăzută pentru
anumite cauze speciale spre exemplu cu privire la ifracțiunile comise de minori se
evidențiază prin acordarea unor garanții procesuale suplimentare, determinate de asigurarea
dreptului la apărare și alte drepturi ale minorului.
15. Identificaţi felurile nulităţii actelor procedurale.
Răspuns: Instituția nulității este prevăzută de codul de porcedură penală prin dipoziții
speciale care atrage casarea sentinței sub denumirea esențială ,,încălcarea esențială a legii de
procedură penală”. Nulitatea are ca efect ineficiența actelor realizate cu realizarea
încălcărilor prevederilor legale, și este o sancțiune procedurală ce intervine atunci când un
 act procedural s-a îndeplinit cu încălcarea dispozițiilor legale.
În acest sens, se cunosc următoarele feluri de nulități:
a) nulități exprese care sunt prevîzute de lege și nulități virtuale care decurg din anumite
reglementări generale.
b) nulități absolute caer pot fi invocate oricând în tot parcursul procesului penal, chiar din
oficiu și nulități relative care pot fi invocate în timp util de către cel interesat care trebuie să
facă dovada unei vătămări.
c) nulități totale care privește întreg actul viciat și nulități parțiale care prevăd numai o parte
din acesta.
16. Determinaţi subiecţii procesului penal competenţi să constate nulitatea actului procedural.
Răspuns: Subiecţii procesului penal competenţi să constate nulitatea actului procedural sunt
organul de urmărire penală, judecătorul de instrucție și instanța de judecată. Aceștea urmează
săă constate dacă sunt întrunite condițiile privind nulitatea și să dispună anularea actului
procedural cu refacerea acestuia sau fără, ori refacerea acestuia fără anularea actului. Așadar
procurorul este competent în faza urmăririi penale să controleze acțiunile efectuate de
organele de urmărire penală, anulează ordonanțele și procesele verbale ilegale sau restituie
dosarele penale organului de urmăerire penală cu indicații ăn scris ărivind refacerea acestuia.
Instanțele de judecată sunt sesizate în vederea examinării laturilor ce țin de competență
ținând cont de rpevederile legale. Așadar, instanțele de judecată pot fi sesizate cu privire la o
serie de acgttte (modalități) – rechizitoriu, ordonațele procurorului, închieri etc. verifcând
respectarea legii privind condițiile și conținutul actului de sesizare.
17. Determinaţi actele procedurale prin care se recunoaşte calitatea de bănuit în procesul penal.
Răspuns: Potrivit reglementărilor legale (art.63 CPP) actele procedurale prin care se
recunoaşte calitatea de bănuit în procesul penal sunt instituite exhaustiv:
a) procesul-verbal de reţinere; -72h
b) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate;- cel
mult 10 zile
c) ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit. – cel mult 3 luni, excepție, cu
acordul Procurorului Genreal și a adjuncților săi – 6 luni.
18. Clasificaţi garanţiile dreptului la apărare al învinuitului
Răspuns: Atunci când vorbim despre garanţiile dreptului la apărare al învinuitului trebuie să
începem cu faptul că acesta pentru a dispune de acest drept trebuie să fie garantat prin
intermediul obligației corelative a organelor ce desfășoară procesul penal să-l înștiințeze în
decurs de 48h de la emiterea ordonanței de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în
care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus silit, despre învinuirea care i se aduce și să-i
explice conținutul acesteiaa. La fel, este necesar ca organele de urmărire penală să-i pună la
dispoziție și să-l înștiințeze despre garanțiile legale de care dispune. Așadar garanțiile
dreptului la apărare se disting în felul următor:
a)imediat după reținere îi sunt aduse și explicate drepturile de care dispune;
b)are dreptul să primească consultație juridică din partea apărătorului până la începutul
primei audieri în calitate de învinuit;
c)din momentul punerii sub învinuire are dreptul să primească asistența unui apărător ales de
 el, iar dacă nu are posibilități financiare, să fie asistat de un avocat care acordă asistență
juridică garantată de stat, iar în caz de nevoie să renunțe la acesta;
d)să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiții confidențiale fără a se limita numărul și
durata lor;
e)să i se păstreze dreptul său de a tăcea și prezumția de nevinovăție.
19. Descrieţi procedura comunicării actelor de procedură.
Răspuns: Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele de urmărire penală
sau instanțele de judecată înștiințează persoanele care participă la procesul penal despre
acțțiunile procesuale efectuate, hotărârile adoptate sau cererile recursurile înaintate. Așadar
procedura de comunicare a actelor de procedură penașă se poate efectua prin mai multe
modalități:
a)transmiterea (înmânarea) unei copii sau a extrasului unui act proocedural.
b)înștiințarea despre întreprinderea unei acțiuni procedurale.
c)citarea, care este cel mai des mijloc de comunicare prin care organele de urmărire penală
sau instanțele de judecată asigură prezentarea unei persoane în fața sa pentru desfășurarea
normală a procesului penal.
Acestea de regulă se efectuează în scris, și se transmit persoanei vizate prin notă telefonică
sau telegrafică ori prin mijloace electronice, cu respectarea prevederilor art.239-240 CPP.
Respectiv, acestea pot fi comunicate și în formă verbală dacă acest fapt nu contravine legii,
ca de exemplu înștiinșarea părților despre data examinării cerererii de strămutare, etc. sau
comunicarea în scris a părților privind semnarea sentinței redactate , înmânarea copiei de pe
ordonanța de încetare a urmăririi penale, etc. La fel, comunicarea actelor de procedură se
face din oficiu de organul de urmărire penală sau după caz de instanța de judecată ori la
cererea altor persoane interesate. Așadar, când comunicarea ctului de procedură se face în
interesul persoanei, nu se admite citarea sau aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau
a i se înmâna un act, cu excepția cazului când aceasta se află în detenție provizorie.
Dovada comunicării unui act procedural se face în actul repsectiv sau după caz prin recipisă.
20. Delimitaţi erorile materiale de omisiunile vădite în actele procedurale penale
Răspuns: Omisiunea vădită se deosebește de eroarea materială, întrucât aceasta nu
presupune consemnarea greșită a unor date în cuprinsul actului procedural, ci absența unor
mențiuni pe care trebuie să le cuprindă actul de procedură penală în mod obligatoriu,
mențiuni care privesc soluționarea de către organul judiciar a unor aspecte legate de
rezolvarea cauzei. Sub aspect comparativ atât erorile materiale cât și omisiunile vădite pot fi
redactate de însuși organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucșie, sau de instanța
de judecată, la cererea celui interesat sau din oficiu. La fel, o asemănare între aceste două
componente ține de faptul că atât erorile materiale cât și omisiunile vădite pot fi înlăturate de
cîtrre procuror cu întocmirea unui proces-verbval, iat judecătorul de instrucșie și instanșa de
judecată printr-o încheiere care se anexează la hotîrârile repsective, fiind înmânate totodată o
copie părților.
Exemple: Eroare materială – greșeli privind scrierea numelui, indicarea unui articol
necorespunzător.
 Omisiune vădită – anularea măsurii preventive când condamnatul a fost achitat sau eliberat
de pedeapsă.
21. Clasificaţi temeiurile aplicării principiului dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit
de mai multe ori (non bis in idem)
Răspuns: Principiul dat este consacrat de către legiuitor în conținutul art.22 CPP. Nimeni nu
poate fi urmărit penal sau judecat pentru săvîrşirea faptei penale cu privire la care a fost
emisă o ordonanţă neanulată de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub
urmărire penală şi/sau de clasare a cauzei, sau de refuz în pornirea urmăririi penale ori cu
privire la care a fost pronunţată o hotărîre judecătorească definitivă de condamnare, de
achitare sau încetare a procesului penal. Este logic, ca o persoană care și-a ispășit o dată
pedeapsa pentru o anumită faptă să nu mai fie pusp în situașia de a fi pedepsită încă osdată
pentru aceeași faptă. Acest drept include și interdicșia urmăririi sau judecării repetate, din
motiv că sunt acșiuni inseparabile de procedura atragerii la răspundere penală.
NB! Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului conform legii și procedurii
penale dacă au apaărut careva fapte sau circumstanșe noi care nu au fost cunoscute, sau
recent descoperite sau un viciu fundamental de natură să afecteze hotărârea pronunțată.
Așadar, temeiurile aplicării principiului dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de
mai multe ori (non bis in idem) sunt:
a)în privința unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeași
acuzație sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleași temeiuri.
b) în privința unei persoane există o hotărâre neanulată de începere a urmăririi penale sau de
încetare a urmăririi penale pe aceleași acuzații.
La fel aceasta se aplică si atunci când:
a)persoana a fost trasă la răspundere administrativă pentru o faptă, și respectiv nu este
posibilă declanșarea unui proces penal, deoarece vom fi în situația sancționării repetate a
unei persoane pentru aceeași faptă.
b)o persoană a fost sancșionată pentru o infracțiune într-un stat străin.
22. Caracterizaţi proprietăţile esenţiale ale probelor.
Răspuns: Pentru ca datele de fapt cuprinse în mijloacele de probă să fie recunoscute ăn
calitate de probă ele trebuie să dispună de anumite proprietăți juridice esențiale care sunt:
admisibilitatea, pertinența, concludența și utilitatea.
a)Prin intermediul adimisibilității se asigură calitatea procesuală a probei. Astfel, aceasta
trebuie să fie administrată:
1.de un subiect competent – prevăzuți de legea procesual penală.
2.prin mijlocul cuvenit – prevăzt de legislația procesual-penalî pentru ficare caz în parte (de
ex: ca o declarație să fie recunoscută ca mijloc de probă, aceasta trebuie să fie depusă în
cadrul procesului penal și nu ăn afara acestuia într-o discuție).
3.prin procedura cuvenită – de ex. Respecatrea procedurii în ceea ce privelte termenii
cuveniți / se interzice de a audia ăn calitate de învinuit persoana fașă de care nu există o
ordonață de învinuire în acest sens.
4.regula privind fructul pomului otrăvit – proba se consideră inadmisibilă dacă este obținută
din altă probă cu încălcarea procedurii.
 NB! Art.94 CPP indică când datele prezentate nu pot fi admise ca probe.
b)Prin pertineță se înțelege legătura pe care o are proba cu circumstanțele care trebuiesc
doevdite într-o cauză penală. Examinând chestiunea pertineței este necesar de luat ăn
considerație următoarele aspecte:
a)sunt incluse datele respective în obiectul probațiunii?
b)aceste date exclud posibilitatea altor concluzii referitoare la esența fenomenului cercetat.
c)permit aceste date să se tragă concluzii referitor la suficiența și veridicitatea probelor
administrate:
c)Concludente sunt porbele care influențează asupra soluționării cauzei. De ex: declarațiile
unui martor ocular.
d)Utile sunt probele concludente care prin informațiile pe care le conțin sunt necesare
soluționării cauzei. De ex: o expertizî medico-legală care ne relatează gradul leziunilor
corporale.
NB! Orice probă concludentă este pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este
concludentă!!!
23. Clasificaţi elementele obiectului probatoriului.
Răspuns: Obiectul probatoriului constă din totalitatea circumstanțelor de o importanţă
juridică care urmează a fi dovedite în scopul rezolvării cauzei penale. Art.96 CPP ne indică
ce trebuie să probăm, iar aceasta decide organul de urmărire și procurorul. Așadar,
elementele obiectului probatoriu sunt:
a)Faptele sau împrejurările cu ajutorul cărora este soluționat fondul cauzei care include fapta
principală – însuși infracșiunea și fapte probatorii care sunt acele probe indirecte în urma
cărora se pot emite concluzii despre faptul principal.
b)Faptele sau împrejurările care vizează desfășurarea normală a porcesului.
c)Obiectul generic care este caracteristic pentru orice cauză penală sau pentru orice activitate
penală și include:
1.fapetle referitoare la existența infracțiunii precum și cauzele care înlătură caracterul penal
al faptei.
2.circumstanțele prevăzute de lege care atenuează sau agravaeză răspunderea penală.
3.datele personale care caracterizează inclupatul și victima – au importanță la stabilirea
pedepsei cât și la executarea acestora.
4.caracterul și mărimea daunei cauzată prin infracțiune.
5.existența bunurilor destinate sau utilizate pentru săvârșirea infracțiunii sau dobândite prin
infracțiune, indiferent cum au fost ele transmise.
6.circumstanțele relevante la stabilirea pedepsei.
d)Obiectul specific sau concret al probațiunii nu se poate determina decât în raport cu cazul
particular dat, datorită varietății sale infinite.
Pe lânga elemnetele care caracterizează latura penală, într-o cauză penală sunt împrejurări
care trebuiesc dovedite în legătură cu latura civilă – în ceea ce privește despăgubirile civile
urmează a fi dovedite și fapte care constată că a fost cauzat un prejudiciu.
24. Caracterizaţi formele competenţei instanţelor judecătoreşti în procesul penal.
Răspuns: În doctrina de specialitate există mai multe forme de competență:
 a)competența funcțională reprezintă competența instanței de a judeca cauza. Cu ajutorul
acestei forme legiuitorul stabilește categoriile de activități pe care le desfășoară un anumit
organ judecătoresc.
Judecătoriile nu judecă decât în prima instanță;
Curtea de Apel – instnțța de apel;
Curtea Supremă de Justiție – instanța de recurs.
b)competența materială este determinată de obiectul cauzei penale adică defaptul juridic
care a produs cnflictul de drept penal și în legătură cu care se desfășoară activitatea judiciară.
Aceasta este criteriul cu ajutorul căreia se stabilește care dintre organele judecătorești de
grade diferite pot soluționa anumite categorii de cauze penale. De exemplu judecătoriile
judecă în primă instanță cauzele penale prevăzute de partea specila a CP. Curtea de Apel
soluționează conflictele de competență apărute între judecătorii.
c)competența teritorială este aptitudinea isntanței de judecată care prevede că este
competentă să judece cauza instanța în raza căreia s-a comis infracțiunea sau s-a curmat
aceasta sau unde s-a finaliat urmărirea penală/ Este criteriul potrivit căreia se prevede care
dintre instanțele de același grad urmază să judece cauza aplicând criteriul teritorial, prevăzut
si de Legea privind organizarea judecătorească și anexele la ea. Competența teritorială
împarte cauzele penale din punct de vedere teritorial. Așadar, pentru infr. comise în țară
competența teritorială este determinată de locul unde a fost comisă fapta prejudiciabilă.
Pentru sîvârțirea infracțiunilor în afara țării/ pe o navă (aeriană/maritimă) se judecă de
instanța în raza teritorială a căreia se află ultimul loc permanent de trai al inculpatului. Dacă
acest criteriu nu poate fi valorificat atunci instanța competentă va fi cea în raza teritorială a
căreia va fi terminată urmărirea penală.
d)competența personală este competența care se stabilește în funcție de calitatea persoanei.
Aceasta ar fi ca o excepție de la competența comună și nu atrage inegalitate a cetățenilor în
fața legii constituind de fapt o măsuură suplimentară pentru asigurarea legalității în procesul
penal. Potrivit reglementărilor actuale competenșa persoanlă o are CSJ privind infracșiunile
comise de președintele RM.
NB! Mai sunt cunoscute și competența specială care pe viitor s-ar putea materializa prin
crearea unui tribunal al infracțiunilor de corupție, și competența excepțională care este
interzisă.
25. Stabiliţi coraportul între competenţa funcţională şi cea materială a instanţelor de judecată.
Răspuns: Coraportul între competenţa funcţională şi cea materială a instanţelor de judecată
denotă din faptul că pentru o justă soluționare a cauzei, este necesar de a parcurge primul pas
spre a vedea dacă este competentă instnța de judecată să judece cauza sau nu, și ulterior
atestăm că toate cauzele penale sunt soluționate în prima instanță de către judecăătorii, iar
Curtea de Apel ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă
instanţă de judecătorii; ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor
judecătoriilor, care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel; soluţionează conflictele de
competenţă apărute între judecătorii și judecă cazurile de revizuire, date prin lege în
competenţa sa, ori Curtea Supremă de Justișie care judecă în primă instanţă cauzele penale
 privind infracţiunile săvârşite de Preşedintele Republicii Moldova, parcurzând astefl cel de-
al doilea pas și anume competența materială.
26. Descrieţi procedura aplicării garanţiei personale/ a unei organizaţii
Răspuns: Garanţia personală constă în angajamentul în scris pe care persoane demne de
încredere şi-l iau în sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă, garantează
comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea
ordinii publice şi prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa
de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţilor nu poate fi
mai mic de 2 şi mai mare de 5. Ea se admite doar la cererea în scris a garanţilor şi cu acordul
persoanei în privinţa căreia se dă garanţia. La prezentarea în scris a garanţiei, fiecare garant
concomitent depune la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă
bănească de la 50 la 300 unităţi convenţionale.
Garanţia unei organizații este o măsură preventivă care constă în angajamentul în scris a unei
persoane juridice demne de încredere prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, care
garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv
respectarea ordinii publice şi prezentarea lui când va fi citat de organul de urmărire penală
sau de instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Aceasta se
aplică în aceleași condiții ca și garanția personală - se admite doar la cererea în scris a
garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia. Aceasta cerere trrebuie
întocmită de fiecare garant în scris ți să prevadă date cu privire la denumirea și adresa
juridică a organizației, faptul că garantează prezentarea bînuitului, învinuitului sau
inculpatului la citașie la organul de urmărire penală precum și respectarea altor obligații
prevăzute. Acest demers urmează să se semneze de către conducătorul organizației și va
depune la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată o sumă bănească de la
300 la 500 unităţi convenţionale.
Procedura aplicării unei asemenea măsuri preventive este dispunerea de către procurorul care
conduce sau efectuează urmărirea penală prin ordonanță, iar instanța de judecată prin
încheiere, iar atunci când s-a înaintat un demers privind necesitatea arestării învinuitului
(bănuitului) sau când acesta se află în arest preventiv, chestiunea plicării unei garanții
personale/a unei organizații se soluționează de către judecătorul de instrucție. Respectiv,
procurorul sau instanța de judecată stabilește dacă garantul este demn de încredere, îi aduce
la cunoștință toate drepturile și obligațiile prevăzute, ulterior dacă acesta acceptă, se stabilete
suma de garanție, și după prezentarea dovezii depunerii acestei garanții, procurorul sau
instanța de judecată prin ordonanță sau încheiere întocmesc aplcarea acestei măsuri.
27. Clasificaţi condiţiile înlocuirii arestării preventive cu liberarea provizorie pe cauţiune.
Răspuns: Liberarea provizorie pe cauțiune a persoanei arestate preventiv poate fi acordată în
cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune și s-a depus
cauțiunea stabilită de judecătorul de instrucție sau de către instanță. Așadar, condițiile de
bază pentru înlocuirea arestării preventive cu liberarea provizorie pe cauţiune sunt:
a)asigurarea repararării prejudiciului cauzat prin infracțiune, această condiție este realizată și
atunci când prejudiciul este reparat sau nu există sau nu s-a înaintat acțiune civilă.
b)depunerea cauțiunii pe contul procuraturii sau după caz a instanței de judecată efectuată de
 către partea care solicită liberarea provizorie. Aceasta trebuie să fie depusă în cuantumul
stabilit care ține și de starea materială a persoanei în privința căreia se depune cauțiunea, în
valoare care să constituie o pierdere considerabilă în cazul în care învinuitul se va sustrage
de la urmărire penală și judecată sau va încălca alte obligații.
NB! Liberarea provizorie pe cauțiune nu se va aplica bănuitului, învinuitului, inculpatului, în
cazul în care acesta are antecendente penale nestinse pentru infracșiune, grave, deosebit de
grave sau excepțional de grave sau există bănuieli rezonabile că acesta va comite o altă
infracțiune sau va încerca să influențeze martorii, sau să ddistrugă mijloacele de probă ori să
fugă.
28. Definiţi instituţia declinării de competenţă.
Răspuns: Declinarea de competență reprezintă instituția prin care se realizează autocontrolul
asupra competenței instanței de judecată măsură care se efectuează din oficiu sau la cerere.
Așadar aceasta reprezintă un procedeu prin care o instanță de judecată înțelege că nu este
competentă să soluționeze cauza vizată, deteremină și o declină cătrre cea care potrivit
competenței este capabilă de examinarea și soluționarea acesteia.
29. Comparaţi procedura soluţionării conflictului de competenţă cu cea a strămutării cauzei
penale.
Răspuns: Atât procedura soluţionării conflictului de competenţă cât și cea a strămutării
cauzei sunt probleme legate de competența judiciară. Așadar comparând, observîm că
conflictul de competență se naște datorită faptului când două sau mai multe insnțe de același
grad se se recunosc concomitent competente de soluționarea unei cauze penale (conflict
pozitiv) șau cand 2 sau mai multe își declină competența reciproc (conflicct negativ). Pe
când strămutarea cauzei este un remediu care apare atunci când capacitatea subiectivă a
organului judiciar de a îndeplini temeinic și legal atribușiile sale este pusă la îndoială odată
cu apariția suspiciunii privind obiectivitatea și imparțialitatea persoanelor care lucrează în
numele și pentru acel organ. Aceste două instituții se deosebesc prin faptul că dacă în cadrul
conflictului de competență sesizarea se face de către instanța care ultima s-a declarat
comeptența (conflict pozitiv) sau instanța care ultima și-a declina competența (conflict
negativ), atunci în cazul strămutării cauzei penale aceasta se poate cere de către președintele
instanței de judecată sau de către una dintre părți, cererea fiind motivată, cu anexarea tuturor
documentelor ce confirmă aplicarea acestui remediu. La fel, competentă de soluționarea unui
conflict de competență este instanța ierarhic superioară a judecătoriilor, iar a strămutării
cauzei, potrivit legislației procesual-penale – Curtea Supremă de Justiție. Totodată, dacă în
cadrul unui conflict de competență, judecata se suspendă, atunci în cadrul strămutării cauzei,
acest fapt este absolut contrariul , întrucât faptul depunerii cererii e strămutare nu produce
suspendarea judecării cauzei pentru a nu paraliza cursul justiției prin cereri introduse cu rea-
credință.
30. Descrieţi procedura efectuării examinării corporale în procedura penală.
Răspuns: Examinarea corporală este o acțiune procesuală care constă în esența sa o
modalitate a cercetării, specificul căreia constă în faptul că obiectul de cercetare este corpul
persoanei. Deci, obiect de cercetare poate fi corpul bănuitului, învinuitului, inculpatului,
martorului sau părții vătămate. La efectuarea examinării corporale se emite o ordinanță a
 organului de urmărire penală și se solicită autorizarea judecătorului de instrucșie. Ca
execpeșie în caz de delict flagrant, această operațiune se poate efectua fără documentele sus
menșionate cu condiția aducerii la cunostință motivat în termen de 24h judecătorului de
instrucșie despre cercetarea efectuată. Așadar, aceasta este efectuată pentru a constata dacă
pe corpul acestora există urme ale infracţiunii sau semne particulare, în cazul în care pentru
aceasta nu este necesară expertiza medico-legală. Participarea medicului este obligatorie în
cazul în care va fi suăusă examinării corporale o persoană de sex opus , când este necesară
dezbrăcarea acesteia. În cursul examinării corporale sunt interzise acţiuni care înjosesc
demnitatea persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea.
Totodată, se prezumă că operațiunea respectivă se efectuează mereu benevol, și doar în
situații excepționale când nu există o altă posibilitate de a obșine date importante pentru
cauză, examinarea corporală se face în formă silită.
NB! Legea stabilește că examinarea corporală se face doar în cazurile când nu este necesară
expertiza medico-legală.
31. Delimitaţi constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico legală de expertiză.
Răspuns: În anumite situații pentru constatrea unor date de fapt sunt necesare cunoștințe
speciale, și respectiv organul de urmărire penală sau instanța de judecată apelează la experți.
Așadar, in scopul facilitării desfășurării normale a procesului și soluționării unor anumite
probleme legea procesuală prevede ca mijloc separat de probă constatările tehnico-științifice
și medico-legale. Respectiv, În cazul în care există pericol de dispariție a unor probe sau de
modificare a unor situații de fapt și este necesară explicarea de urgență a unor fapte sau
circumstanțe ale cauzei, procurorul, organul de urmărire penală, organul de constatare sau
instanța de judecată poate folosi cunoștințele unui specialist, dispunînd, la cererea părților,
iar procurorul, organul de urmărire penală, organul de constatare – și din oficiu, efectuarea
constatării tehnico-științifice sau medico-legale. Constatările tehnico-științifice sunt mijloace
de probă care se efectuează de regulă când este vorba de accidente de circulație sau accidente
cu anumite utilaje. Cosntatările medico-legale se efectuează cel mai des în cazuri de omor,
vătămări corporale, dacă tergiversarea ar determina pierdere urmelor cu efectuarea ulterioară
a expertizei. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico legale se efectuează după proceduri
mai simplificate față de expertiză, acest fapt fiind determinat de necesitatea explicării
urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. De aceea această operațiune procesuală este
necesar de a fi efectuată într-un moment apropiat de cel al săvârșirii infracțiunii, deoarce
doar așa aceasta poate curpinde aspecte relevante infracțiunii. Constatările se dispun prin
ordonanță. Organul de urmărire penală,procurorul, organul de constatare sau instanţa de
judecată care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia,
formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi stabileşte termenul în care va fi
efectuată lucrarea. Este necesar ți important de a indica termenul de efectuare, fapt
determinat de caracterul urgent al acestora. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează
asupra materialelor şi informaţiei puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire
penală,procurorul, organul de constatare sau instanţa de judecată. Persoanei căreia îi revine
sarcina efectuării constatării nu i se pot delega şi nici aceasta nu-şi poate însuşi atribuţii de
organ de urmărire penală,procuror, organ de constatare sau de organ de control. Dacă
 specialistul căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că materialele puse la
dispoziţie ori informaţia indicată sînt insuficiente, el comunică aceasta organului de urmărire
penală,procurorului, organului de constatare sau instanţei în vederea completării lor.
În cazul în care este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori părţii vătămate
pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire
penală,procurorul, organul de constatare dispun efectuarea unei constatări medico-legale şi
cer organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această
constatare.
Când vorbim despre expertiza, aceasta reprezintă o constattare științifică într-un anumit
domeniu: sțiință, tehnică, artă, etc. care este efectuată de un expert care posedă cunoștințe
speciale și este ablilitată în modul prevăzut de lege de a o efectua. Dispunerea expertizei este
o acțiune procesuală întreprinsă atât de organul de urmărire penală din oficiu cât și la cerea
părților, sau solicitarea intanței. Așadar, în urma efectuării expertizei se întocmește un raport
care are o valoare probatorie mai mare decât celellate mijloace de probă. Având drept bază
specificul acesteia, expertul poate fi audiat în baza prevederilor legale pentru a clarifica cele
constate. Particularitățile concluziilor la care a ajuns expertul și care sunt reflectate în
raportul de expertiză spre deosebire de alte mijloace de probă se caracaterizează prin însăși
natura de obșinere, analiza științifică și ordinea procesuală specială. Așadar, expertiza se
dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea circumstanţelor ce
pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe specializate în
domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii. Sunt și situații expres
prevăzute de lege când expertiza este absolu obligatorie, pentru constatarea: cauzei morţii;
gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;stării psihice şi fizice
a bănuitului, învinuitului, inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea
de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele
legitime în procesul penal; stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că
s-au comis acte de tortură, tratamente inumane sau degradante; etc. La fel expertiza se mai
diferențiază de celelalte mijloce de probă prin varietățile sale, și anume, cunoaștem mai
multe tipuri de expertize:
a)ordinară – care se efectuează de un expert.
b)în comisie – efectuată de către mai mulți experți din același doemeniu.
c)complexă – efectuată de către experți din diferite domenii, specialități sau specializări.
d)suplimentară – atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată consideră
că raportul de expertiză nu este suficient de clar.
e)contraexpertiza/repetată – atunci când concluziile expertului nu sunt întemeiate, există
îndoieli aspura lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a acesteia. În acest
sens se va efectua o expertiză repetată de către un alt expert.
32. Identificaţi excepţiile de la principiul oficialităţii în procesul penal.
Răspuns: Principiul oficialității în procesul penal este prevăzut de art. 28 CPP, care prevede
că ,,Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a
porni urmărirea penală în cazul în care sînt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că
s-a săvîrşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei
 penale şi a persoanei vinovate”. Așadar, totuși de la acest princiu în unele instanțe legea face
excepție de la acesta și anume într-un șir de de cazuri prevăzute de alin.(1) art.276 CPP,
urmărirea penală se pornește numai în baza plângerii prealabile a victimei. În aceste cazuri
procurorul poate porni urmărirea penală numai dacă victima din cauza incapacității sau a
capacității de exercițiu limitate a stării de neputință sau dependență față de bănuit sau din alte
motive nu este în stare să-și apere drepturile și interesele legitime. În toate cazurile prevăzute
de alin.(1) art.276 CPP este posibilă împăcarea părților , repsectiv asta înlătură răspunderea
penală și rezultă obligația organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată de a înceta
procesul penal dacă aceasta întrunește condițiile prevăxute de art.276 CPP. O altă excepție
este pornirea sau desfășurarea mai de parte a urmăririi penale condișionată de retriagerea
imunităților anumitor persoane (deputați, judecători).
33. Comparaţi realizarea principiului oficialităţii la faza de urmărire penală cu acţiunea acestuia
la faza de judecată.
Răspuns: La faza de urmărire penală, principiul oficialitășii se materializeză prin faptul că
procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni
urmărirea penală în cazul în care sunt sesizate, în modul prevăzut de codul de procedură
penală, că s-a săvîrşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării
faptei penale şi a persoanei vinovate. Acest principiu se realizează și prin prisma faptului că
el prevede pe lângă obligația stipulată supra și obligația de a explica drepturile și obligațiilor
părților datorită specificului calității procesuale, de a dispune efectuarea unor expertize,
cercetarea completă sub toate aspectele cauza penală, stabilirea circumstanțelor care atât
agravează cât și atenuează răspunderea, cercetarea completă prin administrarea tuturor
probelor necesare și suficiente pentru a demonstra existența circumstanțelor care intră în
obiectul probațiunii. La faza judecății, potrivit principiului oficialității, instanța de judecată
efectuează din oficiu acțiunile procesuale în limitele competenței sale în afară de cazul când
prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părților. Spre deosebire de organele de
urmărire penală, obligația instanței de a îndeplini din propria inițiativă anumite acțiuni este
limitată în mod principal de faptul că instanța trebuie să-și păstreze caracterul neutru față de
părți. Aceasta însemnaă că dacă se consideră necesară administrarea probelor suplimentare,
insatnța nu poate face acest lucru, deoarece prin aceasta ar favoriza o parte sau alta. Instanța
însă este obligată să anunțe părțile în privința drepturilor pe care le au acestea, inclusiv
dreptul de a cere administrarea unro probe noi, să întrebe părțile dacă su formulat cereri sau
obiecții. În baza principiului dat instanța de judecată poate dispune din oficiu efectuarea unor
acțiuni (cercetarea la fața locului, reconstituirea faptei, etc.) care după părerea ei sunt
necesare pentru verificarea și aprecierea probelor.
34. Descrieţi procedura înlocuirii măsurii arestării preventive.
Răspuns: Cea mai opoertună măsură preventivă cu care poate fi înlocuit arestul prevrentiv
este arestul la domicilu, care ar asigura cam aceeași valoare juridică, doar că într-o ambianță
mai benefică pentru persoana împotriva căreia s-a dispus aplicarea acesteia. Așadar, atunci
când este evident că au dispărut riscurile prevăzute de legislația procesual-penală pentru a
ține persoana în arest preventiv, sau au dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia precum
și faptul că ca o alternativă s-ar putea aplica arestul la domiciliu printr-un demers sau la
 cererea persoanei vizate sau a avocatului acesteia. Competenţa judecării demersului sau a
cererii de înlocuire a măsurii preventive sub formă de arest în cadrul urmăririi penale
aparţine judecătorului de instrucţie, chiar şi în situaţia în care măsura privativă de libertate a
fost dispusă de instanţa ierarhic superioară în cadrul judecării recursului. În vederea
respectării exigenţilor art. 5 § 4 CEDO, soluţionarea cererii de înlocuire a arestului
preventiv, trebuie să se desfăşoare cu maximă celeritate, care se apreciază prin raportare la
durata de timp existentă între momentul depunerii cererii şi data pronunţării încheierii.
Așadar în urma examinării cauzei, se dispune prin încheiere înlocuirea măsurii arestării
preventive cu cea de arest la domiciliu, sau o altă măsură mai blândă.
35. Determinaţi particularităţile aplicării măsurilor procesuale de constrângere faţă de minori.
Răspuns: Instituția măsurilor preventive aplicabile minorilor, constituie un subiect cu o
pondere semnificativă în arealul dimensional al procesului penal, desfășurat în privința
persoanelor minore. Deoarece constituie o imixtiune în libertatea persoanei, mai mult decât
atât a minorului, reținerea și celelalte măsuri de constrângere necesită o abordare aparte, la
aplicarea căreia se va ține cont cu strictețe de prevederile aplicabile dar și de ierarhia
acestora. La nivel atât constituțional, cât și potrivit legislașiei procesual-penale stipulează că
reținerea nu poate depăși 72 ore, text de lege care instituie o limită maximă până la care
persoana poate fi reținută. Această maximă este concretizată și diminuată în privința
minorilor conform art.166 alin.5 CPP la 24 ore. Deoarece constituie o imixtiune în libertatea
persoanei, mai mult decât atât a minorului, reținerea și celelalte măsuri de constrângere
necesită o abordare aparte, la aplicarea căreia se va ține cont cu strictețe de prevederile
aplicabile dar și de ierarhia acestora. La nivel atât constituțional, cât și potrivit legislașiei
procesual-penale stipulează că reținerea nu poate depăși 72 ore, text de lege care instituie o
limită maximă până la care persoana poate fi reținută. Această maximă este concretizată și
diminuată în privința minorilor conform art.166 alin.5 CPP la 24 ore. La fel atunci când
vorbim despre reținerea acestuia, este necesar de invocat că aceasta este supus privării de
libertate într-un loc special pentru minori, datorită vulnerabilității sale. Constituind o limitate
temporară a libertății minorului, o măsură de constrângere de regulă primară, această
derogare de la libertatea individului, se admite numai în cazurile și în modul strict prevăzute
de Cod, nefiind posibil o extindere prin analogie a acestor situații. Totodată, atunci când
vorbim de minori, aceștea dispun de o serie de drepturi speciale de care pot dispune. Pe
lângă obligația generală de înștiințare a rudelor sau altor persoane, în cazul reținerii
minorului, persoana care efectuează urmărirea penală, este obligată să comunice imediat
aceasta procurorului și părinților minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc, spre exemplu
tutorii sau instituția în care se află minorul. La intervenirea situațiilor prevăzute de art. 174
alin. (1) CPP, minorul se va elibera imediat, iar la eliberare, i se va înmâna certificat, în care
se menționează de către cine a fost reținută, temeiul, locul și timpul reținerii, temeiul și
timpul eliberării, act ce poate constitui temei justificativ de absență la școală. La aplicarea
normelor privind reținerea, arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu, procurorii și
instanțele judecătorești sunt obligate să-și desfășoare activitatea astfel încât nici un minor să
nu fie lipsit de libertate în mod arbitrar sau fără ca acest lucru să fie absolut necesar. Instanța
de judecată va aplica minorului arestul preventiv și arestul la domiciliu, în cazuri
 excepționale, cu respectarea normelor legale. În acest context, procurorii și judecătorii se vor
conduce de recomandările Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 15.04.2013 despre
aplicarea de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale legislației de procedură privind
arestarea preventivă și arestarea la domiciliu, conform cărora măsurile preventive menționate
mai sus pot fi aplicate doar cu întrunirea condițiilor prevăzute de lege. Este important de
menționat că măsurile preventive în privința minorului necesită a fi evitate pe cât e posibil,
aplicându-se doar în cazuri de excepție. Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării
preventive sau a arestării la domiciliu, în cazul în care bănuitul sau învinuitul este minor, se
examinează de către judecătorul de instrucție, cu participarea obligatorie a avocatului,
reprezentantului legal, pedagogului sau psihologului.
Este necesar de a se lua în considerare că, în cazurile minorilor, cea mai des întâlnită măsură
preventivă este transmiterea sub supraveghere a minorului, care este reglementată nuanțat de
art. 184 CPP. Anterior ordonării sau dispunerii acestei măsuri, procurorul sau instanța vor
solicita de la autoritatea tutelară informație despre persoanele cărora urmează să le fie
transmis minorul sub supraveghere pentru a se convinge că acestea sunt capabile să asigure
supravegherea lui.
Transmiterea sub supraveghere a minorului se dispune, numai la cererea scrisă a persoanelor
menționate în alin.(1) art. 184 CPP, care iau cunoștință de fondul cauzei și de obligațiile lor,
fapt ce se consemnează în procesul-verbal, nefiind posibilă atribuirea arbitrară a acestei
obligații, oricăreia din persoanele vizate, la discreția procurorului sau instanței, fără acordul
acestei persoane. Așadar, concluzionând cele invocate, asupra minorului se aplică aceleați
măsuri de constrângere cu unele excepții.
36. Descrieţi imunităţile şi privilegiile martorului în procesul penal.
Răspuns: Martorul este persoana care posedă informații cu privire la vreo circumstanță care
care urmează să fie constatată în cauză. Instituţia imunităţilor și privelegiilor martorului are
semnifi caţia reconfi rmării perspectivelor principiului disponibilităţii în procesul penal.
Termenii imunitate și privilegiu nu se utilizează direct în procedura penală, cu toate că
instituţia ce-i întrunește își găsește reglementare și aplicare nu numai în Codul de procedură
penală. Cu atât mai mult, această instituţie constituie obiectul de studiu al teoriei procesual
penale. În același timp, în doctrină nu există o poziţie unitară privind utilizarea termenilor
imunităţi și/sau privilegii; în majoritatea surselor aceste noţiuni sunt utilizate ca sinonime.
Cu titlu de exemplu, se cere de menţionat că noţiunea de privilegii și imunităţi este utilizată
de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă are altă semnificaţie. Pentru
a asigura o aplicare mai adecvată a instituţiilor procesual penale, prin care unele persoane nu
pot participa în calitate de martor, iar altele sunt eliberate de obligaţia de a depune
mărturii,acest fapt consfințindu-se în noţiunile de imunitate și privilegiu anume cu aceste
semnificaţii. Un privilegiu important este conscart de însuși principiul despre libertatea de
mărturisire împotriva sa. Acest fapt este corelativ legat de obligația organelor statale de a
aduce la cunoțtința acestora despre acest privilegiu și de a-i întreba dacă doresc să depună
declarații. Privind aspectul mărturisirii împotriva rudelor apropiate se releva atestarea
rudeniei prin intermediul actelor de stare civilă. Se cere de remarcat că privilegiul de a nu
depune declaraţii împotriva rudelor apropiate se menţine pe tot parcursul procesului. Altfel
 spus, renunţarea la privilegiu este revocabilă. În acest sens, art.371 alin.(3) C.proc.pen.
stabilește: „Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza
prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în ședinţa de judecată, declaraţiile
lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în ședinţa de judecată, precum nu pot fi
reproduse nici înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui”. Imunitățile la rândul lor se
materializează prin intermediul listei exhaustiv prevăzute de lege de persoane care nu pot
avea calitate de martor într-un proces penal. Bunăoară, raportul dintre avocat și client trebuie
să se bazeze pe asistenţa juridică. Există însă o situaţie cu totul specifi că, ca o derogare de la
imunitatea avocat-client. Potrivit art.90 alin.(5) C.proc.pen., apărătorul, ca și reprezentantul
părţii vătămate, civile sau civilmente responsabile, poate căpăta calitatea de martor, caz în
care o pierde pe cea de apărător. Condiţiile impuse de norma menţionată sunt imperative.
Art.90 C.proc.pen. stabilește o totalitate de imunităţi ale persoanelor care în unele situaţii se
combină cu privilegiile, în altele pot fi revocabile. În art.90 alin.(3) pct.5) C.proc.pen. se
stabilește privilegiul: sursa de informare – jurnalistul. Acest privilegiu este recunoscut de
mai mult timp în legislaţiile altor ţări, mai ales din sistemul de drept anglo-saxon. Privilegiul
sursa de informare – jurnalistul determină dreptul de a nu răspunde la întrebări în instanţă,
dacă aceasta ar conduce la descoperirea sursei de informaţie. În ce privește raportul medic de
familie–pacient, este necesar a accentua că primul nu poate fi audiat în nicio situaţie. Prin
urmare, putem considera că, de fapt, este vorba despre imunitate. Relaţiile dintre medic și
pacient trebuie să fi e confidenţiale. Imunitatea preot–pocăit are, în principiu, același caracter
juridic ca și cea precedentă. Scopul imunităţii este de a asigura taina mărturisirii, deoarece
raporturile în aceste ritualuri se prezumă a fi confi denţiale. Imunitatea în acest caz se
răsfrânge doar asupra datelor enunţate de persoană în timpul mărturisirii și nu asupra altor
împrejurării. Această imunitate nu este revocabilă, cum este și fi resc. În concluzie, ţinem să
menţionăm următoarele: imunităţile și privilegiile au menirea de a proteja anumite relaţii,
recunoscute de societate drept cele mai valoroase. Necesitatea de a diferenţia imunităţile și
privilegiile este determinată de totalitatea de drepturi care survin în urma aplicării instituţiei.
În cazul imunităţilor, persoana nu poate să participe, în nicio situaţie, în calitate de martor,
chiar având această dorinţă. Privilegiul acordă persoanei dreptul discreţional de participare în
probatoriu. Privilegiile și imunităţile au anumite calităţi și elemente comune: caracterul
relaţiilor, scopul comunicării, confidenţialitatea. Imunitatea sau privilegiul sunt deţinute de o
persoană obișnuită (și nu de avocat, medic, oficialitate religioasă), care decide de a da sau nu
publicităţii conţinutul comunicării, deoarece secretul i-a aparţinut iniţial.
37. Delimitaţi statutul procesual al expertului de cel al specialistului.
Răspuns: Comparativ, specialistul este persoana care posedă anumite cunoștințe speciale
într-un anumit domeniu și este chemat la efectuarea acțiunilor procesuale în modul prevăzut
de lege. Așadar, specialistul este atras în proces pentru a oferi careva sfaturi, sugestii,
fixarea, ridicarea, sau excluderea documentelor și a obiectelr, contribuirea la aplicarea
anumitor mijloce tehnice sau computerizate, formularea unor concluzii de constatare
tehnico-științifică, ajutorul la formularea întrebărilor pentru experți și nu în ultimul rând
explicarea în fața părților și a instanței a chestiunilor ce țin de sfera cunoștințelor lui
profesionale. De regulă, specialistul nu deține o anumită autorizație așa cum este în cazul
 expertului, la fel opiniile și constatările acestuia nu pot înlocui concluzia expertului. La
rândul său expertul este persoana care posedă cunoștințe temeinice speciale într-un anumit
domeniu și este abilitată în modul stabilit de lege să facă o expertiză. În acest sens, persoana
care deține statutul de expert dispune de o autorizație specială pentru efectuarea unei
expertize. El este atras în proces în dependență de complexitatea cazului, și a problemelor ce
se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale și de necesitatea de a apela la concursul unor
oameni cu pregătirea profesională alta decât cea juridică pentru a elucida aspecte ce țin de
diverse ramuri ale științei, tehnicii, artei, etc. Calitatea de expert este incompatibilă cu orice
alt statut în cauza penală concretă. La fel, în acest sens sunt prevăzute de lege și cerințele față
de expertul judiciar care sunt prevăzute de Legea cu privire la expertiza judiciară, și potrivit
acesteia poate fi expert judiciar persoana care: are capacitatea de a acționa cu discernământ,
are studii superioare universitare, pregătirea respectivă într-un anumit doemniu al expertizei
judiciare și a obșinut calificarea de expert judiciar, este atestat ăn calitate de expert judiciar,
nu are antecedente penale, se bucură de o bună reputație profesională, etc.
38. Determinaţi condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal.
Răspuns: Acțiunea civilă în procesul penal dispune de anumite condiții de exercitare care
sunt în principiu recunoscute în doctrina juridică:
a)infracțiunea trebuie să fi produs un prejudiciu, având drept fapt că nu toate faptele
penale generează și un prejudiciu, respectiv nu în orice proces penal se poate exercita
acțiunea civilă. Dreptul de a pretinde la repararea pagubei depinde exclusiv de existența unui
perjudiciu, inidifernt dacă aceasta rezultă din lezarea unui drept subiectiv sau a unui interes.
Interesul trebuie să fie licit și moral.
b)legătura de cauzalitate între infracțiunea comisă și prejudiciul reclamat, prevede
raportul de cauzalitate care trebuie să persiste între fapta prejudiciabilă comisă și dreptul de a
pretinde repararea pagubei.(raportul de cauzalitate ca element al răspunderii delictuale).
c)prejudiciul să fie cert, ceea ce însemamnă că acesta este sigur, adică s-a produs în
realitate și poate fi evaluat, iar în doctrina se stipulează că despăgubirile simbolice trebuie
respinse. Prejudiciul la rândul lui poate fi actual sau viitor. Respectiv prejudiciul viitor
trebuie sigur și susceptibil de evaluare.
d)prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat. În acest sens este necesar de a fi delimitata că
prejudiciul în unele situații poate fi reparat de către învinuit, fie de cître alte persoane,
bunăoară o societate de asigurări sau o terță persoană. Așadar dacă o persoană a reparat
prejudiciul în interesul inculpatului sau în locul inculpatului, atunci partea civilă nu va putea
pretinde la despăgubiri. În celellate cazuri, de ex. când terțul a avut ca scop ajutarea victimei,
sau a reparat prejudiciul cauzat dintr-o eroare, partea civilă va avea dreptul să solicite
repararea prejudiciului de la inculpat, iar instanța îi va acorda despăgubiri.
e)să existe constituire ca parte civilă. După cum cunoaștem persoana fizică sau juridică
capătă calitatea de parte civilă fie prin ordonața organului de urmărire penală, fie prin
încheierea instanței. În acest sens, dacă organul de urmărire penală sau instanța va atesta că
nu există temeiuri de a-i conferi această calitate și va refuza pe acest caz, persoana vizată
poate va putea înainta recurs în instanța ierarhic superioară, sau de a înainta o acțiune civilă
într-un proces civil. Sunt și cazuri când acțiunea este înaintat de către procuror în numele
 statului, în acest sens nu putem invoca că statul este parte civilă. Așadar, în orice caz, pentru
a fi examinată acțiunea civilă, este necesară manifestarea de voință din partea persoanei
fizice sau juridice cu capacitate deplină de exercițiu de a fi despăgubită.
39. Clasificaţi soluţiile instanţei la examinarea acţiunii civile în procesul penal.
Răspuns: Acțiunea civilă se rezolvă într-o cauză penală, doar atunci când aceasta este alipită
acțiunii penale și aua ajuns în fața unei intanțe penale. Așadar, instanța penală este
competentă de a soluționa și acțiunea civilă în procesul penal indiferent de valoarea acțiunii.
În acest sens, la examinarea acțiunii, se pot stabili următoarele soluții:
a)Admiterea acțiunii civile – aceasta nu depinde de soluția laturii penale. În unele cazuri,
instanța îl poate obliga pe condamnat să acopere prejudiciul cauzat prin faptele sale în
măsura în care acestea au fost dovedite. Dacă la infracțiune au participat și alte persoane care
au fost liberate de răspundere, sau în prinvința cărora procesul penal a fost încetat, partea
este ăn drept să acționeze privind restituirea pagubei într-un proces civil separat. La fel, la
această soluție se prevăd o serie de acțiuni, de exemplu se va efectuat evaluarea pagubei
aduse, spre exemplu a bunurilor sustrase sau distruse, iar dacă prețul acestora nu se cunoaște,
instanța va atrage un specialist care se va pronunța pe acest segment. În cazul în care
inculpatul a decedat, acest fapt nu este motiv pentru a respinge acțiunea, și respectiv instanța
va atrage în calitate de părți civilmente responsabile moștenitorii inculpatului. În unele
situații, părțile se pot înțelege asupra modalității de soluționare a acțiunii civile, și repsectiv
despăgubirile fiind achitate până la împăcarea părților. Așadar, odată cu împăcarea părților,
partea civilă pierde dreptul de a exercita acțiunea civilă într-un proces civil. (aceeși situație
se aplică și în cazul retragerii cererii).
b)Respingerea acțiunii civile are loc atunci când instanța constată că fapta nu a produs
prejudicii materiale, sau nu s-a constat existența faptei incriminate, ori fapta nu a fost comisă
de inculpat.
c)Instanța nu se pronunță asupra acțiunii civile, dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu
sunt întrunite elementele infracțiunii, sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal
al faptei. Așadar, insunța nu soluționează acțiunea, deoarece nu a fost constatată infracțiunea,
iar cel interesat se poate adresa într-un proces civil pentru satisfacerea acțiunii civile.
d)Instanța admite în principiu acțiunea civilă, în cazuri excepționale, de exemplu atunci
când stabilirea exactă a sumei despăgubirilor datorate ar dura o anumită perioadă de timp,
sau de exemplu pentru aceasta va fi necesară efectuarea unei expertize. În asemenea situații,
instanța civilă nu va mai constata dacă există sau nu prejudiciul, sarcina ei fiind de a calcula
valoarea concretă a prejudiciilor care trebuiesc acorate părții civile.
40. Descrieţi procedura admiterii în proces a apărătorului.
Răspuns: Procedura admiterii în proces a apărătorului este expres prevăzută de legiuitor în
conținutul art. 70 CPP. Așadar, acesta este admis pentru participare în proces prin una din
cele 2 căi:
a) la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal al acestuia, precum
şi la solicitarea altor persoane, cu consimţămîntul persoanelor interesele cărora urmează să le
apere. Aceasta poate fi efectuată atât ăn cazul asistenței facultative cât și a celei obligatorii.
La fel după cum observăm acesta poate fi chemat și de alte persoane, cu respectarea unei
 condiții – consimțământul bănuitului, învinuitului, inculpatului. De regulă după semnarea
contractului de asitență juridică, persoana care urrmează să fie apărăată își dă acordul în
formă scrisă, ori printr-o cerere care solicită admiterea apărătorului.
b) la desemnarea de către coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru
Asistenţă Juridică Garantată de Stat în cazul cererilor sau solicitărilor de acordare a asistenţei
juridice calificate. Acest sens intervine atunci când participarea apărătorului la proces este
obligatorie, iar bănuitul, învinuitul, inculpatul nu dispune de acesta, sau atunci când intervine
o solicitare din partea bănuitului, învinuitului, inculpatului către organul de urmărire penală,
sau aceștea nu și-au ales un apărător, atunci organul de urmărire penală sau instanța de
judecată solicită desemnarea unui avocat care acordă asistență juridică garantată de stat.
Legiuitorul interzice categoric organului de urmărire penală sau instanței de judecată
recomandarea unui apărător bănuitului, învinuitului, inculpatului.
41. Clasificaţi temeiurile de înlăturare a apărătorului din procesul penal.
Răspuns: Prin înlăturare a apărătorului se înșelege îndepărtarea , excluderea acetuia din
proces. Este necesar de menționat, că înlăturarea apărătorului se efectuează fie la cererea
bănuitului, învinuitului, inculpatului fie din oficiu la inițiativa organului care desfășoară
procesul penal, în acest sens procurorul va emite o ordonanță motivată, iar instanța o
hotărâre. Temeiurile de înlăturare a apărătorului sunt exhaustiv prevăzute de legislația
procesual-penală. În acest sens se cunosc următoarele temeiuri:
1.dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu persoana care a
participat la urmărirea penală sau la judecarea cauzei;
2.dacă el a participat în această cauză în calitate de:
a) persoană care a efectuat urmărirea penală;
b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal;
c) judecător care a judecat cauza;
d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor;
3. dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei instanţei judecătoreşti.
4. Avocatul care acordă asistenţă juridică garantată de stat va fi înlăturat din procesul penal
dacă justițiabilul are temeiuri reale de a pune la îndoială competenţa sau buna-credinţă a
avocatului şi va depune o cerere pentru înlăturarea acestui apărător din proces.
5. Apărătorul nu poate participa în procesul penal dacă a acordat anterior sau acordă în
prezent asistenţă juridică unei persoane ale cărei interese vin în contradicţie cu interesele
persoanei pe care o apără, precum şi dacă se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de
dependenţă personală de prima.
42. Descrieţi modalităţile de calcul a termenelor substanţiale(privind reţinerea,arestarea
preventivă,pedeapsa închisorii).
Răspuns: Conform legii procesuale, termenele se calculeaz pe ore, zile, luni și ani, și doar ca
excepție în minute în cadrul procedurii judecării recursului când luările de cuvînt nu pot
depăşi 30 de minute pentru fiecare participant. Termenele procedurale au un moment inițial
de începere care este indicat în actele de procedură și prevede provocarea curgerii
termenului, și un moment final de împlinire. În acest sens se diferențiază termenele
substanțiale care au o modalitate de calcul diferită de cele procedurale. Pentru acest fapt este
 prevăzut expres modalitatea consacrată în lege. Așadar, comparativ, legea stabilește că la
calcularea termenelor privind măsurile preventive ora sau ziua la care începe și la care se
sfârșesțte termenul intră în durata acestora.
La calcularea termenelor privind măsurile preventive inclusiv și a arestului care este un
termen substanțial datorită faptului că privește starrea de libertate a a persoanei, se aplică la
fel sistemul inclusiv al unităților pline. Aceste termene se consideră curgătoare. Astfel,
termenul reținerii de 72h care a început sâmbăta la ora 22:00 va expira marți la ora 22:00. Un
termen de arest de 10 zile a bănuitului instituit pe 10 ianuarie ora 11:00, va expira la 20
februarie ora 11:00. Aceeași situație se aplică și în cazul arestului, de exemplu învinuitul a
fost arestat sâmbătă 1 decembrie, termenul va expira pe 1 ianuarie. În acest sens, pentru a
exclude careva divergențe legea prevede că atunci când termenul este stabilit în luni – fiecare
lună se consideră de 30 zile.
43. Comparaţi consecinţele nerespectării termenelor judiciare cu cele ale încălcării termenelor
legale.
Răspuns: Atât nerespectarea termenelor judiciare cât și cele ale încălcării termenelor legale
atrage după sine consecințe cu caracter punitiv. Termenele legale sunt prevăzute de lege, iar
încălcarea acestora se face de regulă în cadrul fazei de urmărire penală, atunci când se aplică
careva măsuri preventive, sau se încalcî termenele de aducere la cunoștință despre anumite
proceduri întreprinse de către organul de urmărire penală, etc. De exemplu reținerea unei
persoane după expirarea termenului reprezintă o încălcare a organului de urmărire penală și
atrage după sine dreptul persoanei reținute de a fi despăgubită într-un oarecare fel pentru
aceasta, cu tragere la răspundere persoanele reponsabile de calculu termenelor respective.
Totodată, de exemplu dacă organul de urmărire penală a efectuat careva acțiuni fără
autorizarea judecătorului de instrucție, dacă expiră acel ytermen de 24h pentru a prezenta
materialele acumulate, acestea nu vor fi admise ca probe în proces. În cazul în care pentru
exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia
impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen. Comparativ,
termenele judiciare sunt termenele stabilite de instanţa de judecată (judecător), la discreţia sa,
având în vedere circumstanţele cauzei. Echilibrul şi caracterul rezonabil al termenelor
judiciare reprezintă dezideratele unui proces echitabil care, pe de o parte, trebuie să fie
suficient de mari pentru a permite realizarea efectivă a actelor procesuale şi, în același timp,
suficient de mici, pentru a nu permite tergiversarea examinării cauzei. Termenele destinate
instanţei de judecată (judecătorului). Aceste termene sunt stabilite de lege şi înglobează toate
actele procesuale realizate de către instanţa de judecată (judecător), la diferite etape ale
procesului. Termenele destinate părţilor şi altor participanţi la proces. Aceste termene pot fi
stabilite de lege sau de instanţa de judecată (judecător). Termenele destinate terţelor persoane
(care nu pot fi incluse în cercul participanţilor la proces, dar care sunt obligate să execute
dispoziţiile instanţei de judecată (ale judecătorului)). Aceste termene pot fi stabilite de lege
sau de către instanţa de judecată (judecător). În acest sens, nerespectarea termenelor judiciare
care sunt fixate de organele de urmărrie penală și instanță atrage după sine consecințe
juridice inportune.
44. Determinaţi excepţiile de la principiul secretului corespondenţei în procesul penal.
Răspuns: Principiul secretului corespondenţei în procesul penal este consacrat de legiuitor
în conținutul art.14 CPP și asigură dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare. În
cursul procesului penal, nimeni nu poate fi lipsit sau limitat în acest drept. De la acest princiu
există și o excepție fundamnetală, și anume se materializează prin interceptarea
comunicărilor în cadrul procesului penal de investigare a unei infracțiuni deosebit de grave
sau excepțional de grave. La fel, curtea mai permit să cenzureze corespondența fără caracter
juridic atunci când există suspiciuni că scrisorile conțin corespondența unor deținuți
periculoși despre unele practici comerciale sau alte aspecte comerciale. Sechestrarea
corespundenței se admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucție în umra unui demers
motivat. Acest fapt se admite numai în baza manadatului judiciar.
45. Comparaţi constatările CtEDO în cauza Ostrovar vs. Moldova cu cele date în speţa
Iordachi ş.a. vs. Moldova
Răspuns: Comparând constatările CtEDO în cauza Ostrovar vs. Moldova cu cele date în
speţa Iordachi ş.a. vs. Moldova observăm că tangențial aceste se asemană doar prin prisma
faptului că reclamanții pretind în particular violarea art.8 din Convenție precum și libera
corespondență. În cauza Ostrovar vs. Moldova aceasta se materializează prin faptul că
reclamantul invocă pretinsa cenzurare a corespondeței prin faptul că acesta aflându-se în
detenție mama sa îi transmitea scrisori care nu ajungeau la el. În acest sens, Guvernul a
stabilit că , în conformitate cu articolul 18 al Legii cu privire la arestarea preventivă un
deţinut preventiv poate coresponda cu rudele sale şi cu alte persoane numai în baza
autorizaţiei scrise a persoanei sau a organului în a cărui procedură se află cauza sa. Așadar,
nu există pe aceasată cauză o autorizație care i-ar permite efectuarea procedeului respectiv.
Reclamantul nu avea autorizaţie să corespondeze cu rudele sale sau cu alte persoane din
cauza caracterului social periculos al acţiunilor sale şi în interesele justiţiei. Curtea a stabilit
pe acest segment, o ingerinţă va fi contrară articolului 8, decât dacă ea este „prevăzută de
lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime la care se face referire în paragraful 2 şi
este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge acest scop. Este clar că a avut loc
„amestecul unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea
corespondenţei sale. În declaraţiile sale, Guvernul a făcut referire la articolul 18 al Legii cu
privire la arestarea preventivă ca fiind temeiul legal pentru ingerinţa în corespondenţa
reclamantului cu mama sa. Curtea consideră că această prevedere întruneşte cerinţa cu
privire la accesibilitate. Totuşi, acest lucru nu este valabil în ceea ce priveşte cerinţa cu
privire la previzibilitate. Această prevedere nu face nici o distincţie între diferitele categorii
de persoane cu care deţinuţii ar putea coresponda. La fel, ea nu stabileşte principiile care să
reglementeze acordarea sau refuzul de a acorda autorizaţie.În lumina consideraţiilor de mai
sus, Curtea conchide că articolul 18 al Legii cu privire la arestarea preventivă nu indică, cu o
claritate rezonabilă, scopul şi modalitatea de exercitare a discreţiei acordate autorităţilor
publice cu privire la restricţiile la corespondenţa deţinuţilor. Rezultă că ingerinţa invocată nu
a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 8. Prin urmare, Curtea constată că a existat o
violare a articolului 8 al Convenţiei în ceea ce priveşte dreptul reclamantului de a coresponda
cu mama sa. Dată fiind respingerea cererilor adresate de reclamant procuraturii şi instanţelor
judecătoreşti naţionale în care el a cerut dreptul de a avea întrevederi cu familia sa (a se
vedea paragrafele 41-55 de mai sus), Curtea consideră că a existat o ingerinţă în dreptul
reclamantului de a avea întrevederi cu soţia şi fiica sa. Curtea este gata să accepte că
ingerinţa a fost bazată pe articolul 19 al Legii cu privire la arestarea preventivă.
Pe de altă parte, în cauza Iordachi ş.a. vs. Moldova pretinsa încălcare de bază este la fel
art.8 din Convenție, reclamanții invocând că în practică nu se repsectă art.135 (pe atunci)
1328 CPP (acum) – interecpetarea comunicărilor. Curtea reiterează, convorbirile telefonice
sunt parte integrantă a noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul Articolului 8
din Convenție. Curtea a notat că potrivit Legii cu privire la activitatea operativă de
investigaţii, autorităţile sunt autorizate de a intercepta comunicările unor categorii specifice
de persoane expuse în articolul 6 din această lege. În calitatea sa de avocaţi pentru apărarea
drepturilor omului, reclamanţii reprezintă interesele, şi respectiv au contacte multiple cu
astfel de persoane. Reclamanţii fiiind membri ai Baroului de avocați au susţinut că deşi nu
toţi membri a organizaţiei au lucrat asupra unor cazuri serioase, cu toţii folosesc telefoanele
organizaţiei şi prin urmare riscă să fie interceptaţi. La rândul său Curtea a stabilit că nu este
exclus că măsurile de urmărire secretă au fost aplicate vizavi de reclamanţi sau dînşii în
perioada vizată, eventual, au riscat să fie potenţial supuşi unor astfel de măsuri. Simpla
existenţă a legislaţiei implică, pentru toţi cei care ar putea intra în domeniul de aplicare, o
ameninţare de urmărire; această ameninţare în mod necesar atentează la libertatea de
comunicare între utilizatorii serviciilor poştale şi de telecomunicaţii, astfel constituie „o
ingerinţă din partea unei autorităţi publice" în exerciţiul dreptului de respectare a
corespondenţei reclamanţilor. În concluzie, Curtea consideră că legislaţia Moldovei nu oferă
protecţie adecvată împotriva abuzurilor autorităţilor în sfera interceptării convorbirilor
telefonice. Ingerinţa în drepturile reclamanţilor conform Articolului 8, prin urmare nu a fost
în corespundere cu noţiunea „prevăzută de lege”. Avînd în vedere aceste concluzii, nu este
necesară aprecierea dacă ingerinţa a corespuns altor deziderate ale celui de al doilea paragraf
al Articolului 8. Ca rezultat a avut loc violarea Articolului 8 din Convenţie în prezenta cauză.
La fel, tangențial se atestă că atât în primul caz cât și în cel de-al doilea reclamanții au
invocat pretinsa încălcare a art.13 din Conventie. În cauza Ostrovar vs. Moldova
reclamantul susţine că el nu a avut un recurs efectiv în faţa autorităţilor naţionale în ceea ce
priveşte violările articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei şi pretinde existenţa unei violări a
articolului 13, care prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi
recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei
instanţe naţionale ....”. Prin urmare, Curtea consideră că nu a fost dovedit faptul că au
existat recursuri efective cu privire la pretenţiile reclamantului şi că a existat o violare a
articolului 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului. În
cauza Iordachi ş.a. vs. Moldova reclamanţii au pledat precum că dumnealor nu au
beneficiat de un remediu efectiv faţă de autorităţile naţionale în ceea ce priveşte încălcarea
Articolului 8 din Convenţie şi au pretins violarea Articolului 13, dar și în acest caz Curtea a
stabilit că în aceste circumstanțe nu există o violare a articolului dat.
46. Identificaţi mijloacele materiale de probă în procesul penal al RM.
Răspuns: Mijloacele materiale de probă în procesul penal al RM sunt expres prevăzute de
legea, acestea reprezintă actele procedurale în care se reflectă informația acumulată ca probă.
Așadar, cunoaștem următoarele mijloace materiale de probă: documentele care se deosebesc
atât de procesele-verbale ale actelor de urmărire și judecătorești, cât și de corpurile delicte.
Documentele conțin date care pot fi recunoscute ca probe derivate și pot lua atât forma scrisă
cât și audio, video, electronică. Un alt mijloc de probă sunt corpurile delicte care sunt
obiecte din lumea materială care conțin informații importante pentru justa soluționare a
cauzei penale. Procesele-verbale ale acțiunilor procesuale sunt acte scrise în care ofițerul de
urmarire penlă, procurorul sau instanța fixează ordinea și consecutivitatea efectuării
acțiunilor procesuale, circumstanțele constatate la efectuarea acestor acțiuni procesuale și
cererile participanților la acțiunea procesuală. Acestea se întocmesc doar de către subiecții
comptenți, de altfel acestea nu ar avea valoare probantă și nu ar fi considerate admisibile. La
fel, la această categorie se aplică și înregistrările audio sau video, fotografiile și alte forme de
purtători de informație.
47. Determinaţi cerinţele speciale de admisibilitate a înregistrărilor audio-video în procesul
penal.
Răspuns: În acest sens, este necesar de a fi menționat că înregistrărilor audio-video în
procesul penal constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind
pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea
adevărului în cauza respectivă. Pentru ca acestea să fie admisibile, el trebuiesc colectate în
modul prevăzut de lege, așadar acestea urmează a fi admise în calitatea de mijloc de porbă
dacă au fost colectate în baza unui mandat judicar emis de către judecătorul de instrucție și
dacă acestea conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni
şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă.
48. Descrieţi sistemul izvoarelor dreptului procesual penal.
Răspuns: Art.2 CPP stabilește normativ elemenetele componente ale legii procesual penale,
care reprezintă un sistem de izvoare de drept procesual penale în conținutul cărora găsim
norme juridice obligatorii care reglementează desfășurarea procesului penal, competența
instanțelor de judecată, drepturi și obligații și alte operațiuni. Așadar, din sistemul izvoarelor
dreptului procesual penal fac parte:
a)Constituția care are supremație asupra legislației procesual penale naționale și nicio lege
care reglementează desfășurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în
contradicție.
b)Tratatele internaționale la care RM este parte. Tratatul cu cea mai pronunțată aplicabilitate
în ordinea juridică a RM este Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale. Astfel, în cazul judecării cauzelor instanțele de judecată urmează să verifice
dacă legea sau actul care urmează să fie aplicat și care reglemenetează drepturi și libertăți
garantate de Convenție sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de
incompatibillitate instanța va aplica direct reglementările din Convenție, menționând acest
fapt în hotărârea sa. La fel, este necesar de a fi menționat că diferența între Convenție și alte
tratate internaționale se manifestă prin crearea unei instanțe competente de a interpreta și
 aplica prevederile Convenției și a precedentelor sale la soluționarea cauzei. Chiar și Curtea
Supremă de Justiție stabilește că pentru aplicarea corectă a Convenției este necesară
studierea prealabilă a jurisprudenței CEDO, care este unica în drept să confere interpretări
oficiale și obligatorii Convenției.
c)Codul de procedură penală este legea procesuală care conține norme obligatorii pentru
respectare de către toate instanțele de judecată, organele de urmărire penală, părți și alte
perosane participante la procesul penal pe întreb teritoriul RM. Acesta este divizat în două
părți – partea generală care conține norme privind notiuni, scopul procesului penal, principii,
instanșele judecătorești și competența lor, părțile, probele etc. și partea specială – partea
complexă care prevede însăși procedura și conține reglementpri privind: urmărirea penală,
judecata, punerea ăn executare a hotărârilor judecătorești și procedurile speciale.Codul de
procedură penală face referire expres la aplicarea în cadrul procesului penal a o serie de legi.
49. Clasificaţi condiţiile în care jurisprudenţa poate constitui izvor de drept în procesul penal al
RM.
Răspuns: În acest sens, cert este faptul că legiuitorul nu stipulează faptul că jurisprudența
este izvor de drep procesual penal al RM, dar acest fapt nu exclude ca acesta să fie considerat
astfel în relitatea obiectivă. Jurisprudenţa, este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti, pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate nivelurile, în diferite materii şi
ramuri de drept, date prin lege în competenţa lor. Jurisprudenţa, bineînţeles, nu are aceeaşi
autoritate ca şi legea. Legea se impune instanţelor judecătoreşti prin ea însăşi, pe când
deciziile instanțelor nu constituie un adevărat izvor formal al dreptului decât când, în urma
unor repetate soluţii în acelaşi sens, nu se mai revine asupra lor şi sunt considerate ca
formând o regulă de drept obligatorie. Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica
la cazuri concrete. În general este cunoscut faptul că jurisprudența este luată în calitate de
orientare pentru instanțele inferioare. Așadar, acestea formal le folosesc pentru a se ghida de
parcursul unor anumite cauze penale, sau de exemplu folosirea unor hotărâri explicative ale
CSJ care de facto sunt obligatorii în vederea soluționării cauzelor penale.
50. Interpretaţi constatările CtEDO în cauza Becciev vs. Moldova
Răspuns: În cauza respectivă, reclamantul s-a plâns de arestarea sa preventivă şi de diferite
pretinse încălcări în legătură cu aceasta: violarea articolului 3 (condiţii de detenţie);
articolului 5 § 3 (motive insuficiente invocate de instanţele judecătoreşti la aplicarea
arestului preventiv) şi a articolului 5 § 4 (refuzul de a audia un martor). La 23 februarie
2003, anchetatorul penal responsabil de cauză a cerut Judecătoriei sectorului Centru
eliberarea unui mandat de arest pe numele reclamantului pentru o perioadă de treizeci de
zile. Motivele invocate de anchetator au fost următoarele: „Becciev a comis o infracţiune
gravă, există posibilitatea ca acesta să se eschiveze de la organele de urmărire şi de judecată,
precum şi să influenţeze participanţii la acţiunile de urmărire penală şi descoperirea
adevărului, iar sancţiunea prevăzută de lege pentru o astfel de infracţiune este privarea de
libertate pe un termen mai mare de un an.” Potrivit reclamantului, condiţiile de detenţie erau
inumane şi degradante. Celula era umedă, fereastra era închisă cu plăci de metal, iar lumina
electrică era în permanenţă aprinsă. Celulele nu erau prevăzute cu sistem de ventilare. Ca
rezultat al umidităţii, hainele deţinuţilor erau umede şi putrezeau pe corpurile acestora. În loc
de veceu era o găleată, care nu era separată de restul celulei. În loc de paturi erau poliţe de
lemn fără saltele, perne, cuverturi sau cearşafuri. Deţinuţilor le era refuzată posibilitatea de a
avea plimbări zilnice. Nu existau mijloace de a menţine igiena în celulă. Nu exista duş, iar
reclamantul era expus în permanenţă riscului de a se contamina de tuberculoză, infecţii
dermatologice şi alte boli infecţioase. Totodată, acesta a mai reținut că mâncarea nu era
comestibilă, precum și alte aspecte ce ar atesta condiții indecente de detenție. La 18 martie
2003, Judecătoria sectorului Centru a admis cererea anchetatorului de a prelungi mandatul de
arest eliberat în privinţa reclamantului pentru încă treizeci de zile. Motivarea instanţei de
judecată era identică cu cea prin care s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului. Un
colonel de poliție care lucra în acea perioadă a declarat ăntr-un interviu că dosatul Becciev a
fost fabricat din considerente politice și că acesta se bucură de un comportament ireproșabil.
Acesta a mai menționat că în dosar nu există probe care ar atesta vinovîția reclamantului.
Statul trebuie să asigure ca persoana să fie deţinută în condiţii care sunt compatibile cu
respectarea demnităţii sale umane, ca modul şi metoda de executare a pedepsei să nu cauzeze
persoanei suferinţe sau dureri de o intensitate care să depăşească nivelul de suferinţă
inevitabil inerent detenţiei şi, având în vedere exigenţele detenţiei, sănătatea şi integritatea
persoanei să fie în mod adecvat asigurate, printre altele, prin acordarea asistenţei medicale
necesare. Ţinând cont de condiţiile severe din celulă, de lipsa plimbărilor la aer liber, de
asigurarea inadecvată cu hrană şi de faptul că reclamantul a fost deţinut în aceste condiţii
timp de treizeci şi şapte de zile, Curtea consideră că suferinţele pe care el le-a îndurat au
depăşit nivelul inevitabil inerent detenţiei şi a atins nivelul de severitate contrar articolului 3
al Convenţiei.Prin urmare, Curtea constată că condiţiile de detenţie a reclamantului au
constituit o violare a articolului 3 al Convenţiei. Reclamantul pretinde în continuare că
arestarea sa preventivă nu a fost bazată pe motive „relevante şi suficiente”. În special, el s-a
referit la hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale. Reclamantul a declarat că motivele
invocate de Guvern sunt diferite de cele invocate de instanţele judecătoreşti naţionale în
hotărârile lor şi că, prin urmare, nu ar trebui luate în consideraţie. Instanţele judecătoreşti nu
au prezentat nici un motiv pentru susţinerea suspiciunii lor că el ar putea să se eschiveze sau
ar putea influenţa ceilalţi participanţi la proceduri. Guvernul a încercat să justifice
necesitatea detenţiei reclamantului prin invocarea unor noi motive pe care instanţele
judecătoreşti naţionale nu s-au bazat. Curtea reiterează că nu este sarcina sa să substituie
autorităţile naţionale care au decis arestarea reclamantului. Revine acestor instanţe să
examineze toate faptele în favoarea sau defavoarea detenţiei şi să le expună în hotărârile lor.
Prin urmare, noile motive ale Guvernului, care au fost invocate pentru prima dată în
procedurile în faţa Curţii, nu pot fi luate în consideraţie de către Curte. În lumina celor
menţionate mai sus, Curtea consideră că motivele pe care s-au bazat Judecătoria sectorului
Centru şi Tribunalul municipiului Chişinău în hotărârile lor cu privire la detenţia preventivă
a reclamantului şi prelungirea acesteia, nu au fost „relevante şi suficiente” şi că, prin urmare,
a existat o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei. Iniţial, reclamantul s-a plâns în temeiul
articolului 6 § 3 de faptul că Tribunalul municipiului Chişinău a refuzat să-l audieze pe fostul
său anchetator în calitate de martor. Curtea a considerat ca fiind mai oportună examinarea
acestei pretenţii prin prisma articolului 5 § 4, care prevede următoarele - „Orice persoană
 lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa
unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale
şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.” Curtea consideră că garanţiile
procedurale prevăzute în articolul 5 § 4 se aplică procedurilor care formează obiectul acestei
pretenţii. În continuare, Curtea notează, iar Guvernul nu contestă acest lucru, că colonelul
C.B. a lucrat în calitate de membru al grupului de poliţişti care au investigat cauza
reclamantului şi a făcut acuzaţii foarte grave într-un ziar, precum că acuzaţiile împotriva
reclamantului erau nefondate şi că au fost determinate de corupţia din sfera politică. De
asemenea, nu se dispută faptul că Tribunalul municipiului Chişinău a refuzat audierea lui
C.B. în procedura cu privire la arestarea preventivă a reclamantului fără a da motive. Deşi
ţine, în primul rând, de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale să evalueze
admisibilitatea, pertinenţa şi temeinicia probelor într-o cauză, Curtea consideră că declaraţia
colonelului C.B. ridică chestiuni nu doar cu privire la veridicitatea acuzaţiilor aduse
reclamantului, dar, de asemenea, şi cu privire la comportamentul acestuia pe parcursul
urmăririi penale, chestiuni care erau prima facie relevante pentru a răspunde la întrebarea
dacă au existat motive verosimile că reclamantul a săvârşit o infracţiune şi era necesar să fie
arestat preventiv. În acest sens, se subliniază faptul că colonelul C.B. nu era doar un martor
obişnuit în această cauză, dar un martor ale cărui depoziţii puteau pune la îndoială întreaga
bază legală a reţinerii şi detenţiei reclamantului. În calitate de fost membru al echipei de
investigaţie, acuzaţiile colonelului nu puteau fi pur şi simplu respinse ca fiind neadevărate şi
irelevante. În lumina celor de mai sus şi ţinând cont de durata aflării în detenţie a
reclamantului (acesta a fost eliberat din arest preventiv după mai mult de trei luni şi
jumătate), Curtea consideră că prin refuzul, fără a da vreo explicaţie, de a-l audia pe C.B. în
calitate de martor la şedinţa judecătorească din 25 aprilie 2003, Tribunalul municipiului
Chişinău a încălcat drepturile reclamantului garantate de articolul 5 § 4 al Convenţiei.
51. Comparaţii condiţiile reţinerii bănuitului cu cele stabilite pentru reţinerea învinuitului.
Răspuns: Măsura reținerii este ablicabilă atât persoanei care are calitatea de bănuit cât și
celei care are calitatea de învinuit. În acest sens, este necesar de menționat că datorită
calității pe care o dețin condițiile aplicării reținerii diferă. Așadar, condițiile ce se cer a fi
îndeplinite cumulativ pentru aplicarea măsurii reținerii persoanei bănuite de săvârșirea
infracțiunii sunt:
a)existența bănuielii rezonabile că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.
b)infracțiunea de care este bănuită persoana se pedepsește cu încchisoare pe un termen mai
mare de un an.
c)procesul penal să fie declanșat sau infracțiunea să fie înregistrată.
d)subiectul reținut întrunește unele condiții speciale.
Comparativ, condițiile reținerii învinuitului sunt:
a)învinuitul încalcă condițiile unei măsuri preventive neprivative de libertate, sau alte
măsuri.
b)infracțiunea comisă se pedepsește cu închisoarea.
c)procurorul a înaintat demers judecătorului de instrucție privind aplicarea arestării
preventive.
52. Determinaţi cercul de subiecţi care pot dobândi calitatea de reprezentant în procesul penal.
Răspuns: Calitatea de reprezentant în procesul penal o pot deține mai multe categorii de
persoane în funcție de tipul reprezentării. De exemplu în calitate de reprezentanți legali apar
părinții, înfietorii, tutorii sau curatorii victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului,
învinuitului, inculpatului care reprezintă în procesul penal interesele participanţilor la proces
minori sau iresponsabili. Așadar aceasta se va institui atunci când reprezentații în proccesul
penal nu au capacitate de exercițiu la desfășurarea procesului penal. Comparativ
reprezentarea convențională apare în baza unui contract încheiat între reperzentant si
reprezentat – persoana care are capacitatea de exercițiu deplină. Așadar, în calitate de
reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile la
procesul penal pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu asemenea atribuţii de
către participantul la procesul respectiv, prin procură. În calitate de reprezentant al persoanei
juridice, recunoscută ca parte civilă sau parte civilmente responsabilă, se admite
conducătorul unităţii respective la prezentarea legitimaţiei. Ex: avocat, persoană
împuternicită prin procură, conducătorul unității persoanei juridice.
53. Comparaţi statutul procesual al reprezentantului legal al incapabilului cu cel al persoanei
limitate în capacitatea de exerciţiu.
Răspuns: Din analiza dispozițiilor legale observăm că statutul reprezentantului legal legal
capătă dimensiuni și conținut diferit în funcție de calitatea persoanei reprezentate. Așadar,
reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile şi bănuitului iresponsabili, la
desfăşurarea procesului penal, exercită drepturile acestora, cu excepţia drepturilor
indisolubile de persoana acestora. Pe când reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate,
părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului cu capacitate de exerciţiu limitată este în
drept cu consimţămîntul persoanei interesele căreia le reprezintă:
a) să ceară înlocuirea apărătorului;
b) să retragă plîngerea susţinută de reprezentantul legal al părţii vătămate;
să cunoască intenţiile persoanei pe care o reprezintă:
a) de a retrage plîngerea referitor la comiterea infracţiunii faţă de sine;
b) de a se împăca cu partea oponentă;
c) de a renunţa la acţiunea civilă intentată de el sau de a recunoaşte acţiunea civilă pornită
împotriva lui;
d) de a retrage plîngerea depusă în apărarea intereselor sale;
54. Identificaţi mijloacele de probă în procesul penal al RM.
Răspuns: Mijloacele de probă reprezintă actele procedurale în care este reflectată informația
colectată ca probă. Așadar potrivit regelementăril legale se cunosc următoarele mijloace de
probă: declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile,
părţii civilmente responsabile, martorului;raportul de expertiză judiciară;corpurile delicte;
procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării
judecătoreşti;documentele (inclusiv cele oficiale); înregistrările audio sau video, fotografiile;
constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale; actele procedurale în care se consemnează
rezultatele măsurilor speciale de investigaţii şi anexele la ele, inclusiv stenograma,
fotografiile, înregistrările şi altele; și alte tipuri de procese-verbale. Această listă este
 exhaustiv prevăzută de legiuitor ceea ce reiese că alte mijloace nu pot fi utilizate în procesul
penal, cum ar fi deexemplu hipnoza, poligraful etc.
55. Determinaţi subiecţii procesuali în sarcina cărora este pusă probarea inadmisibilităţii
probelor.
Răspuns: După cum cunoaștem pentru ca o probă să fie admisă în proces aceasta trebuie să
cumuleze o serie de condiții juridice, printre care și admisibilitatea. La general, este evident
faptul că sarcina probei este pusă pe acuzare. Totuși potrivit legii procesual-penale. În acest
sens potrivit art.95 alin.(3) C.proc.pen. stabilește că dacă administrarea probelor a fost
efectuată cu respectarea dispoziţiilor codului de procedură penală, argumentarea
inadmisibilităţii probelor se face de către partea care cere respingerea lor. În caz contrar,
obligaţia de a argumenta admiterea lor revine părţii care le-a administrat sau părţii în
favoarea căreia au fost administrate probele.
56. Descrieţi acţiunile de urmărire penală şi măsurile procesuale de constrângere care limitează
inviolabilitatea proprietăţii.
Răspuns: La capitolul măsurilor procesuale de constrângere care limitează inviolabilitatea
proprietății potrivit legislației procesual penale distingem punerea sub sechestru a bunurilor.
Așadar, potrivi legii, punerea sub sechestru a bunurilor este o măsură procesuală de
constrîngere, care constă în inventarierea bunurilor şi interzicerea proprietarului sau
posesorului de a dispune de ele, iar în caz de necesitate, de a se folosi de aceste bunuri. La
acest capitol acțiune ce aduce atingere inviolabilității proprietății este și punerea sub
sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare și respectiv din acest moment încetează orice
operaţiuni în privinţa acestora. Aceasta de regulă este o măsură asiguratorie pentru repararea
prejudiciul cauzat, punându-se sub sechestru bunurile mobile și imobile. Aceasta mai poate
fi aplicată și pentru a garanta executarea pedepsei amenzii, în acest sens pot fi puse sub
sechestru numai bunurile învinuitului sau ale inculpatului, în funcție de suma maximă a
amenzii care poate fi stabilită pentru infracțiunea comisă. Operațiunea dată se efectuează
potrivit reglementărilo legale și sechestrarea se efectează în limitele mărimii amenzii,
despăgubirilor, etc.
NB! Ceea ce este scris la pct. 57 se atribuie și aici.
57. Determinaţi condiţiile în care limitarea inviolabilităţii proprietăţii în procesul penal se
consideră legală.
Răspuns: Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, de aceea statul și-a asumat dreptul
de inginerință în exercitarea dreptului de proprietate care ar trebui să servească unui scop
legitim de utilitate publică sau unui interes general. Așadar condițiile în care limitarea
inviolabilităţii proprietăţii în procesul penal se consideră legală sunt:
a)utilitate publică – în cadrul procesului penal pot fi private de proprietate sub motive de
utilitate publică sau interes general sub aspectul folosirii libere și gratuite a mijloacelor de
transport ce aparțin persoanelor fizice și juridice pentru urmărirea și aducerea la poliție a
persoanelor care au comis infracțiuni, sau a mijlocelor de comunicații cu acordul acestora.
b)în condițiile stabilite de Codul de Procedură Penală, în acest sens inginerința în dreptul de
proprietate cade sub rezerva exigenței securității juridice sau legalității. În cadrul procesului
penal persoana poate fi limitată în dreptul său de proprietate prin aplicarea sechestrului
 asupra bunurilor din varii motive, ca măăsură de asigurare a reparării prejudiciului cauzat, a
achitării amenzii, etc. Dar acest fapt se mai materializează și atunci când se aplică măsuri de
ocrotire asupra bunurilor persoanei reținute, arestate sau supuse unei măsuri preventive.
Aceasta este o măsura de protecție aplicată asupra bunurilor repezintă o modalitate de
asigurare a inviolabilității proprietății realizată sub forma protecției proprietății. Totodată, la
acest capitol este necesar de a fi menționat că în cadrul procesului penal pot fi private de
proprietate și persoanele ale căror obiecte au fost recunoscute corpuri delicte. Ulterior
acestea se restituie.
d)conform principiilor generale ale dreptului penal.
58. Definiţi noţiunea de martor protejat.
Răspuns: Martor protejat este persoana cu care s-a încheiat un acord de protecţie în
condiţiile legii cu privire la protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul penal care
ţine de infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave aflată în fază de
urmărire penală sau de judecată.
59. Delimitaţi formele de audiere specială a martorului/ părţii vătămate de procedura generală a
audierii.
Răspuns: Audierea reprezintă actul procedural, prin care anumite persoane (învinuiți,
inculpați, celelalte părți, martori) cu privire la care există o certitudine, fie o presupunere că
dețin informații în legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea
relații sau explicații în fața organelor judiciare penale. Audierea martorului se efectuează în
urma citării. Acesta se audiază în baza unei citații adresate potrivit regulii generale. Martorul
nu trebuie să fie citat în zile de odihnă sau în timp de noapte, cu excepția cazurilor care nu
suferă amânare. Așadar, o procedură deosebit de importantă la audierea martorului este
explicarea drepturilor acestuia. Nu este suficientă explicarea drepturilor dar și constatarea
faptului că acesta le-a înțeles. Audierea nu poate avea loc în condiții periculoase pentru viața
și sănătatea acestuia. În acest sens, audierea se efectuează în locul unde are loc urmărirea
penală, dar acesta se poate efectua la locul de trai, la locul de serviciu, sau în alt loc de aflare
a martorului. Audierea martorului se efectuează sub prestare de jurământ. Aceasta se
efectează atât prin informarea prealabilă referitor la obiectul cauzei care se urmărește cât și
prin propunerea de a declara despre anumite fapte și circumstanțe pe carele cunoaște.
Audierea marorului se efectuează printr-o expunere liberă asupra circumstanțelor pe care le
cunoaște, iar pe parcursul audierii i se pot pune anumite întrebări de concretizare. La fel, în
timpul audierii acestuia i se pot prezenta anumite mijloace de probă, spre exemplu anumite
corpuri delicte. O instituție importantă prevede că anume martorul poate fi audiat de către
judecătorul de instrucție la solicitarea procurorului, pe motiv că martorul este plecat peste
hotare sau alte motive întemeiate. Audierea în condiții speciale a martorului se efectuează în
scopul protejării vieții, integrtății corporale sau a libertății sau când există motive temeinice.
Aplicarea acestei măsuri speciale de audiere a martorului poate avea loc doar atunci când a
fost comisă o infracțiune gravă, deosebit de gravă sau excepțional de grave. Subiectul care
admite asemneea modalități este judecătorul de instrucșie care emite o încheiere motivată pe
acest caz. În cadrul audierii martorul este asistat de judecător. Datele personale despre acesta
nu se aduc la cunoștința părților. Audierea propriu-zisă are loc prin intermediul unei
 teleconferințe cu imaginea și vocea distorsionate, adică cu anumite abateri. Declarația se
înregistrează prin anumite mijloace foto-video și se consemnează în porcesul-verbal fiind
sigilate în modul prevîzut de lege, și păstrate în original la instanță împreună cu copia
procesului-verbal al declarației. La aprecierea declarașiilor martorilor conferite prin
procedura specială , instanța trebuie să ia în considerație că acestea pot să se utilizeze ca
mijloc de probă numai în măsura în care ele sunt confirmate prin alte porbe.
60. Descrieţi procedura contestării indicaţiilor procurorului către procurorul ierarhic inferior.
Răspuns: Atunci când procurorul ierarhic inferior consideră că indicațiile date de superiorul
său nu sunt inadmisibile sau nu sunt conforme cauzei penale, atunci acesta potrivit
reglementărilor legale, urmează să depună contestație la care va argumenta taemeinic la
Procurorul General şi adjuncţii lui, neteminicia indicațiilor. La rândul său Procurorul General
şi adjuncţii lui decid asupra contestării, prin ordonanţă motivată, în termen de cel mult 15
zile.
61. Comparaţi competenţa procurorului cu cea a ofiţerului de urmărire penală.
Răspuns: Făcând o comparație a aceștor doi subiecți, indiscutabil procurorul este stăpân al
primei faze a procesului penal. Indicațiile date de către procuror sunt obligatorii pentru
ofițerul de urmărire penală urmate a fi executate întocmai și la termenul cerut, dar aceasta
nu-i exclude posibilitatea ofițerului de a contesta indicațiile procurorului și a organului de
urmărire penală. Cert este că deși acești doi subiecți conclucrează asupra aceeași spețe,
ofițerul de urmărire penală se subordonează procurorului. Ori de câte ori este necesar va
prezenta explicații în scris procurorului, precum și toate probele administrate. Comparând
competența procurorului, atestăm că aceasat are un spectru mai larg. Acesta exercită în
numele statului urmărirea penală persoanl sau conduce cu parcursul acesteia. Conducerea se
efectuează în scopul asigurării întocmai a prevederilor legale de către organele competente,
precum și controlează corespunderea acțiunilor procesuale ale organelor de urmărire penală
enunțate în legea națională precum și în alte acte internaționale. La fel acesta reprezintă
învinuirea în instanța de judecată și exercită alte atribuții prevăzute de lege, precum obligația
de a lua măsuri pentru asigurarea securității etc. Comparativ, ofițerul de urmărire penală este
persoana care în numele statului în limitele competențelor sale efectuează urmărirea penală
în cauze penale și exercită alte acțiuni expres prevăzute de lege. Acesta se subordonează
indicaațiilor date de procuror, dar potrivit legii în cadrul exercitării atribuțiilor sale el este
independent și se supune doar prevederilor CPP. Competența lui de bază este în a sesiza și
înregistra înregistra toate infracțiunile precum și sesizările de pregătire de comiterea
infracșiunii. Acesta este obligat imediat să dispună prin ordonanță începerea urmăririi penale
și să coordoneze toată activitatea cu procurorul de caz. Ele efectuează operațiunile de
urmărire penală pentru orice infracțiune dacă acest fapt nu este de competența altor organe.
Cercetează infracţiunile ce ţin de competenţa lor, asigurară condiţiile legale de tragere la
răspundere a tuturor persoanelor care au comis infracţiuni, asigură măsuri întru asigurarea
reparării depline a prejudiciului cauzat în urma săvârşirii infracţiunilor, și se ocupă per
ansamblu de cerectarea cazului. Deci observăm cp acesta dispune de o serie de atribuții
efectuând cercetare în cadrul urmării penale.
62. Numiţi condiţiile speciale privind măsurile preventive aplicate faţă de minori.
Răspuns: Condiţiile speciale privind măsurile preventive aplicate faţă de minori sunt
următoarele: Măsurile preventive sunt niște măsuri de constrângere prin care bănuitul,
învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite acțiuni negative asupra
desfășurării procesului penal. Așadar, având drept fapt că minorii fac parte din categoria
persoanelor vulnerabile, măsurile preventive aplicate față de aceștea au careva aspecte
derogatorii de la regula generală. Condițiile speciale sunt:
a)gravitatea infracțiunii comise;
b)vârsta;
c)reținerea și arestarea se aplică doar în cazuri excepționale când au fost săvârșite grave cu
aplicarea violenței, deosebit de grave sau exceptional de grave.
d)durata reținerii în satre de arest nu poate depăși termenul de 4 luni.
e)despre reținere se înștiințează imdeiat părinșii sau alți reprezentanți ai acestuia.
f)minorul în vârstă de până la 14 ani nu poate fi supus aducerii silite.
starea sănătății etc!!!! Aici nu știu ce să scriu
63. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Şarban vs. Moldova
64. Descrieţi constatările CtEDO în cauza Stepuleac v. Moldova
65. Clasificaţi condiţiile în care limitarea libertăţii în cadrul procesului penal este considerată
legală.
Răspuns: Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială, organele judiciare având
obligația respectării întocmirii a tutror dispozițiilor referitoare la realizarea ei. Deși, atât
Constituția cât și Codul de Procedură Penală stabilesc că liberatea individuală este
inviolabilă, totuși acest drept se atestă a nu fi unul absolut, întrucât în anumite cazuri
excepționale expres prevăzute de lege aceasta poate fi limitată de aplicarea unei măsuri de
constrângere privative de libertate a persoanei. Acest fapt este dictat de existența unor astfel
de cazuri în care este necesar de a recurge la privare pentru a asigura realizarea scopurilor
procesului și dreptului penal. Condițiile care stabilesc legalitatea privării de libertate sunt
următoarele:
a)poate avea loc doar în cazurile expres prevăzute de lege.
b)aceasta poate avea loc numai ca urmare a luării unei decizii de către o instanță
judecătorească, excepție făcând cazurile de reținere a persoanei de către organul de urmărire
penală, reșținere care nu poate depăși termenul de 72h.
c)poate avea loc doar pe perioadele strict stabilite de lege, de exemplu 72h pentru reținere,
30 zile pentru arest, iar acesta nu poate continua mai mult decât este nevoie, astfel acest fapt
se va considera ilegalitate.
d)privarea trebuie să fie justificată.
e)persoanei trebuie să-i fie aduse la cunoștință imediat drepturile și obligațiile de care
dispune.
f)trebuie să-i fie aduse la cunoștință motivele privării într-un limbaj clar persoanei vizate.
g)persoana reținută sau arestată trebuie tarată cu respectarea demnității umane, ea nu poate fi
supusă violenței, ameninșării sau altor acțiuni care i-ar afecta capacitatea de a lua decizii.
66. Indicaţi procedeele probatorii prin care se dobândesc corpurile delicte.
Răspuns: Procedeele probatorii reprezintă acele metode prin care obținem anumite
informații. Așadar procedele probatorii prin care se dobândesc corpurile delicte sunt:
a)ridicarea acestora, când acest fapt este posibil, respectiv cu sigilarea și păstrarea în modul
prevăzut de lege.
b)fotografierea, atunci când corpul delict este de o mărime mai mare.
c)filmarea obiectelor.
d)copierea acestora.
e) cercetare la faţa locului.
f) percheziţie.
g) prezentarea de către participanţii la proces, cu ascultarea prealabilă a acestora.
67. Determinaţi particularităţile percheziţiei în raport cu cercetarea la faţa locului.
Răspuns: Atunci cînd vorbim despre percheziție și cerectarea la fața locului, înțelegem că
ambele fac parte din proceduri de descoperire și ridicare a obiectelor. Așadar particularitățile
percheziției sunt următoarele:
a)în primul rând percehziția poate fi efectuată numai cu autorizația judecătorului de
instrucție, și doar în cazuri excepționale (delict flagrant), fără aceasta, însă ulterior cu
motivarea în decurs de 24h în fața judecătorului de instrucție despre acțiunile efectuate.
b)are drept scop descoperirea și ridicare anumitor instrumente care au servit la săvârșirea
infracțiunii, precum și alte obiecte sau documente care ar putea avea importanță pentru cauză
și descoperirea unor persoane căutate sau cadavre.
c)pe parcursul efectuării pot fi descoperite și ridicate și alte obiecte care nu sunt căutate, dar
a căror circulație liberă este interzisă.
d)aceasta se poate efectua în orice loc, încăpere, teritoriu, în care la presupunerea întemeiată
a organului de urmărire penală pot fi obiecte, documente ssau persoane care implicate în
cauza penală.
e)temei pentru efectuarea percheziției poate constitui presupunerea organului de urmărire
penală bazată pe probe sau materialele administrate în cursul urmăririi penale.
f)aceasta poate fi efectuată la orice etapă a urmăririi penale, în funcție de prezența
temeiurilor.
La rîndul său cercetarea la fața locului este efectuată în scopul descoperirii şi ridicării
urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele
infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, organul de urmărire penală
efectuează cercetarea la faţa locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor,
sistemelor informatice sau suporturilor de stocare a datelor informatice, animalelor,
cadavrelor umane sau de animale. Aceasta se caracterizează prin următoarele particularități:
a)poate fi efectuată până la pornirea urmăririi penale, cât și în instanța de judecată.
b)se efectuează în baza unei autorizații a judecătorului de instrucție.
c)poate fi efectuată de mai multe ori, fapt determinat de împrejurările cauzei.
d)aceasta poate fi efectuată cu participarea bănuitului, învinuitului, inuclpatului, martorului
etc.
e)în cadrul acesteia pot participa și specialiști sau alte persoane, dacă organul de urmărire
 penală consideră astfel.
f)de regulă aceasta reprezintă o cerectare vizuală.
68. Indicaţi diferite feluri a declaraţiilor în procesul penal.
Răspuns: Declarația reprezintă o mărturisire, o afirmare depusă în cadrul urmăririi penale și
judecării cauzei și sunt recunoscute ca mijloc de probă doar dacă au fost depuse în cadrul
acțiunilor procesuale prevăzute de lege (audiere, confruntare, verificarea declaraților la fața
locului). Așadar, în funcție de subiectul care depune distingem: declarașiile, bănuitului,
învinuitului, inculpatului, martorului, părții vătămate, părții civile și părții civilmente
responsabile. La fel, în doctrină, se mai conturează și alte două forme ale declarațiilor
bănuitului, învinuitului, inculpatului, și anume:
a)declarații de recunoaștere a vinovăției – în cadrul cărora, bănuitul, învinuitul, inculpatul
recunoaște comiterea faptei imputate și explică circumstanțele comiterii acestora.
b)deglarații de negare – care pot fi condiționate de diferite motive, unul din acestea poate fi
și punerea la îndoială a temeiurilor juridice de atragere la răspundere penală, acesta
considerând că fapta este legală și nu cosntituie infracșiune, în asemenea cazuri el poate
relata toate circumstanțele de fapt care coroborează cu versiune învinuirii, dar care și indică
în aceșali moment în favoarea sa argumente de ordin juridic. Într-o altă ipoteză el poate nega
vinovăția fără a invoca anumite date în susținerea poziției sale, sau în general nu a fost
comisă de el.
69. Determinaţi etapele efectuării percheziţiei.
Răspuns: Percheziția reprezintă o procedură de descoperire și ridicare a probelor întro cauză
penală. Etapele efectuării acesteia nu sunt expres prevăzute de legiuitor, însă le putem
deduce în felul următor:
1.Deținerea unei autorizații a judecătorului de instrucție pentru efectuarea acesteia.
2. Reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmîneze, sub semnătură,
persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea copia de pe ordonanţa respectivă.
3. În baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi documente cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie, persoana care efectuează urmărirea penală este în
drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi.
4. La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul
organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi
ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată.
5.Bunurile sau documentele depistate urmează a fi demosnstare participanților, sigilate și
consemnate în procesul-verbal. (celelalte se fotografiază, filmează sau stochează)
6.După efectuarea tuturor operațiunilor de procedură, se întocmește un proces-verbal în care
se consemnează toate datele, și se anexează toate obiectele depistate, pentru ca acesta ulterior
să servească drept mijloc de probă.
70. Definiţi noţiunea de încheiere interlocutorie.
Răspuns: Încheiere interlocutorie este un act de reacționare a încălcării legii, a drepturilor și
libertăților omului constatate de către instanțele de judecată cu ocazia examinării
materialeleor urmăririi penale, cauzelor penale în prima instanță, în apel, recurs, precum și la
examinarea recursului în anulare.
71. Determinaţi competenţa subiecţilor oficiali ai procesului penal la aplicarea măsurilor de
protecţie.
Răspuns: Potrivit prevederilor legale în circumstanţele prevăzute de Legea cu privire la
protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul penal, organul de urmărire penală,
procurorul sau, în funcţie de caz, instanţa de judecată sînt obligaţi să ia măsurile prevăzute de
legislaţie pentru ocrotirea vieţii, integrităţii corporale, libertăţii sau bunurilor participanţilor
la proces şi, în condiţiile legii, ale rudelor apropiate şi membrilor de familie ai acestora. În
acest sens, după cum observăm, actualul cod civil, conferă competența de a aplica măsuri de
protecție următorilor subiecți:
a)organului de urmărire penală care este abilitat cu competența de a aplica din oficiu
măsurile urgente sau măsuri de asistență cu informarea imediată în termen de 24h a
procurorului și a organului abilitat, propunându-le emiterea unei hotărâri privind aplicarea
măsurilor respective.(Competența de a înainta demersuri pentru aplicarea măsurii respective
la cererea părții solicitante) – poate aplica și din oficiu.
b)procurorul la rândul său are competența de a aplica măsurile de protecție, sau de asistență
la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, emițând o hotărâre de protecție
privind aplicarea acesteia. La propunerea motivată a organului abilitat, procurorul poate
autoriza sau înainta judecătorului de instrucţie pentru autorizare măsurile speciale de
investigaţie în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.
c) Instanţa de judecată, prin încheiere, emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă
de protecţie.
d)La acest capitol mai putem aplica și organele abilitate cu portecția martorilor și a altor
participanți la procesul penal din cadrul MAI care asigură executarea hotărârii de protecție și
elaborează în comun cu persoana protejată programul de protecție, acordul de protecție,
precum și asigură verificrea executării acesteia de exemplu în cazul aplicării măsurilor de
protecție asupra victimelor violenței în familie.
e)Potrivit legii privind protecția martorilor și a altor participanți la proces, un alt subiect
cometente este adiministrația locului de detenție, care este abilitată cu atribuţia de a aplica
măsurile urgente şi măsurile de asistenţă, cu informarea imediată sau în cel mult 24 de ore a
procurorului şi a organului abilitat. Așadar, măsurile de protecţie a persoanelor care se află în
locurile de detenţie se dispun de organul abilitat şi se execută de administraţia locului de
detenţie în comun cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
72. Descrieţi constatările CtEDO în cauza Corsacov v. Moldova.
73. Delimitaţi tortura de tratamentul inuman şi degradant.
Răspuns: Atunci când vorbim despre aceste două noțiuni, este necesar de a fi invocat că în
cadrul procesului penal, acestea se conturează în principiul respectării drepturilor, libertăților
și demnității umane. Deși la prima vedere acestea ar îngloba același sens, totuși există o
diferență imensă, la bază fiind gradul de intensitate a lezării libertăților și demnitatea umană
perjudiciate ilegal în cursul procesului penal. Tratamentul inuman reprezintă tratamentul de
natură să provoace în mod deliberat grave suferințe mintale sau fizice care în aceste situații
particulare nu se pot justifica. Tratamentul degradant umilește în mod grav individul în fața
altora sau care îl determină să acționeze împotriva voinței ori a conștiinței sale. Tortura la
 rândul său reprezintă o acțiune care întrece limitele și este constituit din 3 elemente de bază:
a)cauzarea unor suferințe sau dureri fizice sau psihice grave;
b)cauzarea intenționată a durerii;
c)urmărirea unui scop cum ar fi obținerea informației, pedepsirea sau intimidarea. Cert este
că atât Constituția, Codul de procedura penală cât și alte acte normative prevăd modul de
apărare împotriva abuzurilor asupra drepturilor respective precum și modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ae organelor de urmărire penală, ale procurorului și
ale instanțelor de judecată. Sarcina probării inexistenței torturii sau tratamentului inuman sau
degradant îi revine reprezentanților organelor care sunt acuzați de încălcarea acestor libertăți
și valori.
74. Definiţi activitatea specială de investigaţii.
Răspuns: Activitatea specială de investigaţii reprezintă totalitatea de acţiuni de urmărire
penală cu caracter public şi/sau secret efectuate de către ofiţerii de investigaţii în cadrul
urmăririi penale numai în condiţiile şi în modul prevăzute de prezentul cod.
75. Determinaţi cerinţele speciale de admisibilitate a probelor provenite din activitatea specială
de investigaţii.
Răspuns: Potrivit legislației datele de fapt obţinute prin activitatea specială de investigaţii
pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin
intermediul mijloacelor prevăzute la alin.(2) art.93 CPP, în conformitate cu prevederile legii
procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi
şi libertăţi autorizată de către instanţa de judecată.
76. Indicaţi constatările CtEDO în cauza Guţu ş.a. v. Moldova
77. Determinaţi condiţiile în care se admit excepţii de la principiul inviolabilităţii domiciliului
în procesul penal.
Răspuns: Principiul inviolabilității domicliului în procesul penal este consacrat în art.12
CPP. Așadar, deși domiciliul persoanei este apărat de o serie de acte normative atât naționale
cât și interanționale calificânu-l ca fiind inviolabil, totuși o excepție de la aceasta este însuși
limitarea inviolabilității domiciliului care se permite numai în cazurile expres prevăzute de
lege. Așadar excepția prevede că se admit unele derogări pentru executarea unui mandat de
arestare sau a unei hotărâri judecătorești pentru înlăturarea unei primejdii care amenință
viașa. Integritatea fizică sau bunurile unei persoane indiferent dacă acest fapt a avut loc în
cadrul sau în afara unui proces penal. Atunci când este pornit un proces penal excepția se
materializează prin efectuarea unor operațiuni procesuale, cum ar fi perchezițiile, cercetările
la fața locului, ridicări de obiecte și documente, doar dacă acestea sunt realizate în baza unui
mandat judiciar și doar în condițiile prevăzute de lege. Pentru a efectua aceste acțiuni,
organul de urmărire penală trebuie să obțină prealabil prin demers motivat, la judecătorul de
instrucție o autorizație care să-i permită accesul în domiciliul unor persoane, și numai în caz
de delict flagrant, acest fapt se poate realiza fără autorizația judecătorului de instrucție cu
ordonața motivată a procurorului, cu condiția că acesta în decurs de 24h îi va demonstra
materialele obținute precum și motivele efectuării ei. Așadar concluzionâd observăm că acest
fapt trebuie să fie efectuat doar în limitele prevăzute de lege, în caz contrar codul penal
incriminează în art 179 pătrunderea sau rămînerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei
 persoane fără consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum şi
percheziţiile şi cercetările ilegale.
78. Identificaţi procedeele probatorii de obţinere a declaraţiilor în procesul penal.
Răspuns: Procedeele probatorii de obţinere a declaraţiilor în procesul penal sunt
utmătoarele: audierea, confruntarea și verificarea declarațiilor la fața locului.
79. Clasificaţi erorile care pot influenţa asupra declaraţiilor martorului fidel.
Răspuns: Fidelitatea martorului în cadrul procesului penal se asigură prin semnătura
acestuia în procesul-verbal de audiere, iar la judecată martorul fiind obligat pe lângă
jurământ să semneze în procesul-verbal cu privire la mențiunea răspunderii penale pentru
declarații false. Erorile care pot influența asupra declarațiilor martorului fidel sunt depistate
în modul expunerii, și sunt de natură subiectivă și obiectivă. Așadar, cu privire la percepere
(recepționare) având drept fapt că în cele mai multe cazuri aceasta se bazează pe recepția
vizuală, în calitate de erori subiective pot fi careva aspecte ale văzului, auzului, precum și
unele vicii – daltonismul, cât și erori obiective cum ar fi raportul de distanță, condițiile
atmosferice (ceață, senin). La fel, la recepția auditivă se corelează vârsta martorului, distanța
de la obiectul cercetării, precum și careva maladii ale sistemului auditiv. Cu privire la
memorizare, aceasta poate fi relativ fidelă, deoarece este imposibil de a memoriza absolut
totul. În calitate de eroare obiectivă poate fi timpul care a trecut de la și până la, iar în ca
eroare subiectivă vârsta, o boală anumită, etc. Expunerea este o altă etapă a declarațiilor
martorului. La acest capitol este foarte important anturajul în care se expune martorul.
Așadar, la expunere în calitate de erori putem distinge faptul că acesta prin adiție poate
adăuga unele date care de fapt nu s-au întâmplat în realitatea obiectivă, prin omisiunea unor
date care rezultat al uitării dacă este de bună-credință, sau intenționate când acesta este de
rea-credință.
80. Interpretaţi constatările CtEDO în cauza Popovici v. Moldova
81. Clasificaţi condiţiile înlăturării prezumţiei nevinovăţiei.
Răspuns: Principiul prezumţiei de nevinovăţie reprezintă o regulă de bază a procesului
penal şi unul din drepturile fundamentale ale omului. Această prezumţie este una legală şi
relativă. Aceasta se explică prin faptul că este prevăzută expres în lege şi este posibilă
răsturnarea acestei prezumţii. Cel mai clasic caz al înlăturării prezumției nevinovăției este
hotărârea definitivă a instanței de judecată care este competentă de a stabili vinovăția sau
nevinovăția personei. În acest sens instanțele de judecată au obligaţia de a porni de la
prezumţia de nevinovăţie, sarcina administrării probelor trecând de la organul de urmărire
penală la instanţa de judecată care va înlătura prezumția de nevinovăție printr-o hotărâre de
condamnare care atestă vinovăția inculpatului.Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi
făcută numai prin probe certe de vinovăţie. Ca principiu fundamental al procesului penal,
prezumţia de nevinovăţie determină structura procesului penal, aceasta operând atât în faza
de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească.
82. Descrieţi procedura recuzării ofiţerului de urmărire penală.
Răspuns: Recuzarea reprezintă un remediu procesual prin intermediul căruia ofițerul de
urmărire penală este înlăturat de la desfășurarea procesului penal în situația în care ar exista
încredere privitor la imparțialitatea și obiectivitatea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu într-o
 cauză penală concretă. Respectiv, potrivit legii, ofiţerul de urmărire penală nu poate efectua
acţiuni de urmărire penală dacă există cel puţin una din circumstanţele indicate la art. 33 alin.
(2), în acest sens operând instituția recuzării împotriva lui. Așadar:
a)dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copiii
acestora, afinii şi persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude, precum şi
alte rude ale lui, sînt direct sau indirect interesate în proces;
b) dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte civilmente
responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau
rudă cu învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia;
c) dacă a participat în acest proces în calitate de martor, expert, specialist, interpret,
traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de
instrucţie, apărător, reprezentant legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii
vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile;
d) dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circumstanţelor cauzei sau a
participat la adoptarea unei hotărîri referitoare la această cauză în orice organ obştesc sau de
stat;
e) dacă el a luat în această cauză hotărîri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului;
f) dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă imparţialitatea acestuia.
În acest sens, dacă există măcar unul din temeiurile invocate, ofiţerul de urmărire penală este
obligat să întocmească declaraţia de abţinere de la efectuarea urmăririi penale. Pentru
aceleaşi motive, ofiţerul de urmărire penală poate fi recuzat şi de ceilalţi participanţi la
proces în cauza respectivă învestiţi cu asemenea drept prin prezentul cod. Ulterior persoana
care cere recuzarea, remite o cerere de recuzare procurorului care conduce urmărirea penală,
acesta decizând în condiţiile legii, prin ordonanţă, în decurs de 72 de ore, asupra recuzării. În
caz de admitere a recuzării, procurorul care a examinat cererea de recuzare stabileşte în ce
măsură se menţin actele îndeplinite ori măsurile dispuse. Ordonanţa se remite conducătorului
organului de urmărire penală care desemnează un alt ofiţer de urmărire penală pentru
efectuarea urmăririi penale.
83. Comparaţi competenţa procurorului cu cea a conducătorului organului de urmărire penală.
Răspuns: Comparând competența procurorului cu cea a conducătorului organului de
urmărire penală atestăm că fiecare are atribuții expres stabilite de lege, conferindu-le un
statut special în cadrul unui proces penal. Așadar procurorul în literatura de specialitate este
denumit stăpânul primei faze a procesului penal, acesta deținând o responsabilitate imensă în
legătură cu desfășurarea procesului penal. Competența acestuia nu este dictată doar de către
codul de porcedură penală, dar și Legea cu privire la procuratură care-l responsabilizează
conferinfu-i o competență mai largă de cât conducătorului de urmărire penală. În acest sens,
procurorul, în limitele competenţei sale, exercită sau, după caz, conduce în numele statului
urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă, exercită sau, după caz, conduce şi alte
atribuţii prevăzute de CPP. Conducerea se efectuează în scopul asigurării întocmai a
prevederilor legale de către organele competente, precum și controlează corespunderea
acțiunilor procesuale ale organelor de urmărire penală enunțate în legea națională precum și
 în alte acte internaționale. La fel acesta reprezintă învinuirea în instanța de judecată și
exercită alte atribuții prevăzute de lege, precum obligația de a lua măsuri pentru asigurarea
securității etc. La fel, el mai are competența de a exercita urmărirea penală obligatoriu în
unele cauze speciale, cum ar fi infracțiunile săvârșite de președintele țării, deputați, membri
ai Guvernului, judecători, procurori, generali, ofițeri de urmărire penală, minori, etc.;
infracțiuni cu privire la atentarea la viața colaboratorilor, of. De urm. Pen., etc.; infracțiuni
comise de Procurorul Geeneral, etc. La fel el mai are cometența de control ierarhic exercitate
de Procurorul General, și alți procurori superiori, precum și adjuncții săi: solicitarea de la
procurorii ierarhic inferiori pentru control, dosarele penale, documentele, avtele procedurale,
materiale și alte date cu privire la infracțiunile comse de persoanele vizate în cauza penală.
La fel, acesta se diferențiază prin faptul că este competent de reprezenta învinuirea în
instanță în vederea judecării cauzei penale și reprezintă acuzarea ăn numele statului.
Totodată acesta este învestit cu competență și sub aspectul laturii civile, fiind în drept să
pornească o acțiune civilă împotriva bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanei
care poartă răspundere delictuală pentru fapta acestora fie în interessul persoanei vătămate
care se află în stare de imposibilitate, sau de dependență față de învinuit , inculpat, sau
persoanei incapabile. La fel, este necesar de a fi menționat că acesta potrivit legii poate
înainta o acțiune civilă și în interesul statului ce ține de formarea și executarea bugetului,
protecția proprietății aflate în posesia exclusivă a statului , precum și protecția mediului
ambiant. Totodată el este competent de a soluționa declarațiile de abținere/ cerereile de
recuzare a ofițerului de urmărire penală. Comparativ, conducătorul organului de urmărire
penală exercită controlul asupra efectuării la timp a acţiunilor de descoperire şi prevenire a
infracţiunilor şi asigură înregistrarea, în modul stabilit, a sesizărilor despre săvîrşirea
infracţiunilor. La fel, acesta este competent de a ăntreprinde măsuri pentru asigurarea
efectuării sub toate aspectele complet și obiectiv urmărirea penală, precum și asigurraea
înregistrării a sesizărilor despre săvârșirea infracțiunilor. În cazul atestării unor acte juridice
nelegitime ale ofițerului de urmărire penală, conducătorul organului de urmărire penală este
înaintează procurorului demersuri ărivind anularea lor. Efectuează verificarea cauzelor
penale și dă indicații cu privire la acțiunile de urmărire penală și la măsurile operative de
investigație. Calitatea urmăririi penale este asigurată și prin intermediul controlului exercitat
de către conducătorul organului de urmărire penală ierarhic superior care are dreptul de a
solicita organului de urmărire penală ierarhic inferior cauzele penale pentru control.
84. Relataţi despre admisibilitatea probelor şi a criteriilor de apreciere a admisibilităţii acestora.
Răspuns: Pentru ca probele să fie admise în cauza penală acestea trebuie administrate
potrivit prevederilor legale. Așadar, pentru ca o probă să fie admisibilă, aceasta trebuie:
1.de un subiect competent – prevăzuți de legea procesual penală.
2.prin mijlocul cuvenit – prevăzt de legislația procesual-penalî pentru ficare caz în parte (de
ex: ca o declarație să fie recunoscută ca mijloc de probă, aceasta trebuie să fie depusă în
cadrul procesului penal și nu ăn afara acestuia într-o discuție).
3.prin procedura cuvenită – de ex. Respecatrea procedurii în ceea ce privelte termenii
cuveniți / se interzice de a audia ăn calitate de învinuit persoana fașă de care nu există o
ordonață de învinuire în acest sens.
 4.regula privind fructul pomului otrăvit – proba se consideră inadmisibilă dacă este obținută
din altă probă cu încălcarea procedurii.
NB! Art.94 CPP indică când datele prezentate nu pot fi admise ca probe.
La rândul său aprecierea admisibilității probelor este nucleul procesului penal, deoarece
întregul volum de muncă depusă de cătrre organele de urmărire, instanțele juddecătorești,
cât și de părțile din proces se concretizează pe soluția ce va fi dată în urma acestei activități.
Unul din criteriile de apreciere este convingerea intimă care se întemeiază pe examinarea
tuturor probelor în ansamblu sub toate aspectele, complet și obiectiv. Aprecierea după intima
convingere trebuie să se bazeze pe prevederile legale. Acestea sunt aprecierea după
pertinența, concludența și utilitatea acestora și după veridicitatea acesteia.
Prin pertineță se înțelege legătura pe care o are proba cu circumstanțele care trebuiesc
doevdite într-o cauză penală. Examinând chestiunea pertineței este necesar de luat ăn
considerație următoarele aspecte:
a)sunt incluse datele respective în obiectul probațiunii?
b)aceste date exclud posibilitatea altor concluzii referitoare la esența fenomenului cercetat.
c)permit aceste date să se tragă concluzii referitor la suficiența și veridicitatea probelor
administrate:
Concludente sunt porbele care influențează asupra soluționării cauzei. De ex: declarațiile
unui martor ocular.
Utile sunt probele concludente care prin informațiile pe care le conțin sunt necesare
soluționării cauzei. De ex: o expertizî medico-legală care ne relatează gradul leziunilor
corporale.
NB! Orice probă concludentă este pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este
concludentă!!!
La fel putem stabili și autenticitatea acestora – pentru a prevedea corespunderea datelor de
fapt în coraborare cu alte fapte. Toate cele relatate trebuie întărite prin prisma principiului
legalității – proba trebuie obținută cu bună-credință.
85. Stabiliţi legătura dintre obiectul şi limitele probatoriului.
Răspuns: Obiectul probatoriului include totalitate circumstanțelor care urmează a fi
dovedite într-o cauză penală. La acest capitol atribuim:
1.Faptele care se referă la existenţa elementului infracţiunii, precum şi cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei.
2.Circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea făptuitorului.
3.Date personale privind inculpatul şi victima.
4.Caracterul şi mărimea daunei cauzate.
5.Existenţa bunurilor utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii sau dobîndirea prin infracţiune,
indiferent de faptul, cui i-au fost transmise.
6.Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.
În situaţia în care sînt atraşi la răspundere penală minorii, volumul obiectului probatoriului se
lărgeşte, utilizîndu-se aici şi alte circumstanţe:
a) Vîrsta minorului.
b) Condiţiile în care trăieşte şi este educat.
 c) Gradul de dezvoltare intelectuală volitivă şi psihologică.
d) Caracterul şi temperamentul.
e) Interesele şi necesităţile lui.
f) Influenţa adulţilor sau a altor minori asupra sa.
g) Cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.
Pentru stabilirea obiectului probatoriului precum şi alte împrejurări care au importanţă pentru
cauza penală, trebuie să fie administrate probe necesare şi suficiente, această activitate fiind
realizată de către persoana competentă. În acest sens intervine legătura cu limitele
probatoriului. Limitele probatoriului reprezintă totalitatea de probe necesare şi destule, prin
intermediul cărora, se asigură realizarea cu succes a scopului probatoriului. Limitele
probatoriului se diferă de la caz la caz, de la persoana care o instrumentează, dar şi de etapa
procesului penal. Este important de a se determina, în mod corect, limitele probatoriului, la
desfăşurarea urmăririi penale, în vederea soluţionării juste a cauzei penale. La aceasta
contribuie verificarea amănunţită, sub toate aspectele şi obiectiva probă. În acest sens, limita
stabilețte că nu este neapărat de probat absolut tot, art.98 CPP ne indică că faptele notorii,
faptele unanim recunoscute nu trebuiesc dovedite într-un proces-verbal La fel ceea ce ține de
veridictatea metodelor moderne de cercetare unanim acceptate din dom. științei, tehnicii,
artei și meseriei.
86. Identificaţi obligaţiile impuse persoanei faţă de care s-a aplicat obligarea de a nu părăsi ţara.
Răspuns: Obligarea de a nu părăsi localitatea reprezintă o măsură preventivă care constă în
îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului, inculpatului de către procuror sau, după
caz, de instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a
instanţei, de a nu părăsi localitatea, în care domiciliază permanent sau temporar, fără
încuviinţarea procurorului sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau instanţă, de a
nu împiedica urmărirea penală şi judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea organului de
urmărire penală şi a instanţei de judecată şi de a le comunica acestora despre schimbarea
domiciliului.
87. Determinaţi regulile generale de aplicare a altor măsuri procesuale de constrângere.
Răspuns: Măsurile procesuale de constrângere se aplică atunci când există necesitatea
întrunirii cumulative a următoarelor condiții generale:
a)procesul penal să fie declanșat, întrucât până la începerea urmăririi penale nu se admite
aplicarea măsurilor restrictive (cu excepția reținerii persoanei în flagrant delict).
b)ssă existe anumite temeiuri juridice și faptice expres prevăzute de lege (faptice – cele
prevăzute în norma care vizează măsura respectivă, și juridice – recunoașterea în calitate de
bănui/învinuit în cazul reținerii și măsurilor preventive, încadrarea juridică a faptei într-o
componență de infracțiune ce se pedepsește cu închisoarea – în cazul reținerii și arestării
preventive.
c)să existe o hotărâre legală și motivată a organului de urmărire penală, procurorului,
judecătorului de instrucție sau a instanței de judecată, potrivit competenței stabilite de lege.
Arestarea la domiciliu şi arestarea preventivă pot fi aplicate numai faţă de învinuit, inculpat.
Transmiterea persoanei sub supraveghere se aplică numai faţă de minori. Transmiterea sub
supraveghere a comandantului unităţii militare se aplică numai faţă de militari şi faţă de
 supuşii militari în timpul concentrărilor. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijloacelor de transport poate fi ca măsură preventivă principală sau ca măsură
complementară la o altă măsură preventivă. Liberarea provizorie sub control judiciar şi
liberarea provizorie pe cauţiune sînt măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi
aplicate numai faţă de persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă
de învinuitul, inculpatul care sînt deja arestaţi.
Așadar, în acest sens în funcție de subiectul care este abilitat să aplice anumite măsuri prin
intermediul unui demers, ordonanțe, hotărâre sau încheire judecătorească aplică măsurile
procesuale de constrângere cu verificarea tuturor condițiilor prevăzute de lege.
88. Determinați despre scopul şi condiţiile efectuării procedeului- verificarea declaraţiilor la faţa
locului.
Răspuns: Pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, părţii vătămate, bănuitului,
învinuitului despre evenimentele infracţiunii săvîrşite într-un loc concret, reprezentantul
organului de urmărire penală este în drept să se prezinte la locul infracţiunii împreună cu
persoana audiată şi, după caz, cu apărătorul, interpretul, specialistul, reprezentantul legal şi
să propună persoanei audiate să descrie circumstanţele şi obiectele despre care a făcut sau
poate face şi acum declaraţii. Acesta este un procedeu special de obținere a declarațiilor,
esența căruia constă în verificarea și precizarea unor declarații anterioare ale martorilor părții
vătămate, bănuitului, învinuitului, inculpatului în faza de urmărire în scopul veridicității
acestor declarații. În acest sens, reprezentantul organului de urmărire penală apreciind
informația obșinutp anterior decide efectuarea acestei acțiuni procesuale cu scopul de a
concretiza, de a verifica, dar și de a obține noi informații. Beneficiul acestui procedeu constă
în faptul că persoana adusă la locul unde a fost comisă fapta datorită unor receptori
psihologici își poate aduce aminte anumite lucruri pe care nu le-a putut expune ăn cazul
audierilor de exemplu. La fel, în cadrul acesteia se pot descoperi și anumite obiecte care se
ridică și se consemnează în procesul-verbal nefiind necesară întocmirea unui proces-verbal
separat referitor la cercetarea la fața locului. Condițiile de efectuare a acestuia prevăd că în
afară de persoana ale carei declarații trebuiesc verificate și evident reprezenatntul de
urmărire penală la această acțiune procesuală trebuie să participe apărărtorul bănuitului,
învinuitului, inculpatului și avocatul martolului sau al părții vătămate, alte persoane. În caz
de necesitate în proces se atrage și un interpret. La fel, ca și în cadrul altor acțiuni procesuale,
până la începerea verificării declarațiilor la fața locului persoanelor li se aduc la cunoștință
drepturile și obligațiile lor. O condiție legală stipulează faptul că verificarea declrațiilor la
fața locului poate fi efectuată doar cu condiția că se va asigura protejarea demnității și
onoarei persoanelor care participă la această acțiune și nu se va pune în pericol sănătatea lor.
În cazul în care persoana consideră că într-un oarecare fel i se va încălca demnitatea și
onoarea persoana este în drept să refuze participarea la aceasta acțiune procesuală. La fel ca
și în cazul audierii sunt interzise acordarea unor întrebări sugestive. La finele acestuia se
întocmește un proces-verbal asupra căruia pot fi anexate schițe, etc.
89. Demonstraţi deosebirea între verificarea declaraţiilor la faţa locului, audiere şi reconstituirea
faptei.
Răspuns: Atât verificarea declaraţiilor la faţa locului, audiere şi reconstituirea faptei, sunt
 procedee de obținere a declarațiilor. Audierea ar reprezenta procedeul de la care se disprind
celellate. Deosebirea constă în faptul că pentru efectuarea procedurii de verificare a
declarațiilor la fața locului este necesară o procedură prealabilă, adică depunerea de mărturii,
sau alte informații în cadrul audierii persoanei pentru ca ulterior să se concretizeze cele
relatate în cadrul altei proceduri de obținere a declarațiilor. La rândul său reconstituirea
faptei se diferențiază de celelalte, prin faptul că ea prevede participarea făptuitorului, prin
reproducerea acţiunilor, situaţiei sau a altor circumstanţe în care s-a produs fapta. Adică
prevede o acțiune dinamică și demonstarea fizic a tuturor celor întâmplate. În calitate de
persoană supusă reconstituirii fapte poate fi doar făptuitorul care va reproduce anumite fapte
sau circumstanțe în condiții determinate de timpul și de spațiul stabilit. Aceasta trebuie
efectuată în condiții similare la cere în care s-a produs fapta. Așadar, aceasta ca și verificarea
declarațiilor la fața locului se efectuează în scopul verificării și precizării unor date.
Reconstituirea se efectuează pentru a verifica cele relatate în cadrul audierii sau a verificării
declarațiilor la fața locului. Așadar, cert este faptul că nici verificarea declarațiilor la fața
locului nici reconstituirea faptei nu se efectuează în cazurile când apare pericolul pentru
sănătatea persoanei sau dacă există pericolul că va fi înjosită onoarea sau demnitatea
acesteia. Deci dacă audierii și verificării declarațiilor la fața locului pot fi supuse o gamă
largă de subiecți atunci reconstituirea faptei poate fi efectuată doar cu prezența făptuitorului.
Dacă în cazul reconstituirii faptei se pot face măsurări, filmări, fotografieri, întocmi desene şi
schiţe, ca și încazul verificării declarațiilor la fața locului, atunci audierea se încununează
prin intermediul unui proces-verbal în care se consemnează toate declarațiile.
90. Determinaţi limitele confidenţialităţii în procesul penal.

Ca o garanție suplimentară contra colectării abuzive a informației despre viața privată și intimă,
legea stabilește că persoanele de la care organul de urmărire penală cere o astfel de informație sunt
în drept să se convingă că această informație se administrează într-o cauză penală concretă.
Organele de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să ia toate măsurile pentru ca
informația confidențială să nu fie divulgată. Toată informația colectată și stocată trebuie să fie
folosită în scopurile și în cadrul procesului penal.

Articolul 212. Confidenţialitatea urmăririi penale

(1) Materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decît cu autorizaţia persoanei care
efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu
respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale
desfăşurării urmăririi penale în condiţiile Legii nr. 133 din 8 iulie 2011 privind protecţia datelor cu
caracter personal.

(2) Dacă este necesar a se păstra confidenţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală
previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor,
apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la efectuarea
acţiunilor de urmărire penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind urmărirea
penală. Aceste persoane vor da o declaraţie în scris că au fost prevenite despre răspunderea pe care o
vor purta conform art.315 din Codul penal.
 (3) Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de
către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, dacă această acţiune a
cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate şi reprezentanţilor acestora sau a
prejudiciat procesul de urmărire penală, are ca urmare răspunderea penală prevăzută în art.315 din
Codul penal.

91. Clasificaţi măsurile de protecţie aplicate victimelor violenţei în familie

Dacă, în cadrul procesului penal, se constată că victima violenţei în familie se află în pericol de a fi
supusă violenţei sau altor acţiuni ilegale, inclusiv de distrugere a bunurilor sale, organul de urmărire
penală sau procurorul este obligat să intervină neîntîrziat pentru a asigura obţinerea măsurilor de
protecţie.
(2) Demersul de obţinere a măsurilor de protecţie poate fi înaintat de către organul de urmărire
penală sau de către procuror şi în baza cererii părţii vătămate.
(3) Instanţa de judecată, prin încheiere, emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de
protecţie, prin care poate oferi protecţie victimei şi copiilor ei, aplicînd bănuitului, învinuitului,
inculpatului una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei,
indiferent de dreptul de proprietate asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea victimei,
excluzînd şi orice contact vizual cu ea sau cu copiii acesteia, cu alte persoane dependente de ea;
c) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu
victima sau cu copiii acesteia, cu alte persoane dependente de ea;
d) interzicerea să se apropie de anumite locuri: locul de muncă al victimei, locul de studii al
copiilor, alte locuri determinate pe care persoana protejată le frecventează;
e) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
f) obligarea de a face un examen medical privind starea psihică şi dependenţa de droguri/alcool şi,
dacă există avizul medical care confirmă dependenţa de droguri/alcool, de a face un tratament
medical forţat de alcoolism/narcomanie;
g) obligarea de a finaliza un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acţiune
este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau dispariţia ei;
h) interzicerea de a păstra şi purta armă.
(4) Măsurile de protecţie se aplică pe un termen de pînă la 3 luni. Termenul măsurilor de protecţie
poate fi prelungit de instanţă la cererea repetată ca urmare a comiterii faptelor de violenţă în familie
sau ca rezultat al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie.

92. Descrieți constatarile CEDO in cauza Iordachi

Iordachi şi alţii c. Moldovei. În acest caz reclamanţii s-au plîns de încălcarea secretului
corespondenţei din cauza calităţii proaste a legislaţiei naţionale referitoare la interceptările
convorbirilor telefonice. Curtea a studiat legislaţia în materia interceptarilor şi a ajuns la concluzia
că aceasta conţinea numeroase lacune din cauza cărora erau posibile abuzuri din partea organelor
împuternicite cu efectuarea interceptărilor telefonice. În plus, Curtea a remarcat faptul că practic
toate solicitările de autorizare a interceptărilor erau admise de către judecătorii de instrucţie şi a
subliniat că interceptarea convorbirilor telefonice constituie o masură foarte invazivă în viaţa privată
a unei persoane şi că, din acest motiv, ea urmează a fi aplicată în cazuri excepţionale, doar atunci
cînd există motive suficiente şi relevante. n cauza Iordachi c. Moldovei Curtea Europeană a
constatat anumite dificiențe în materie de interceptare, fapt ce a condiționat modificarea legislației
naționale. Așadar Curtea a constatat că comunicaţiile telefonice, din speță, se includ în noţiunea de
„viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul art. 8. Curtea acceptă că o persoană, în anumite condiţii,
poate să fie victima unei încălcări prilejuite de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a
legislaţiei care permite măsuri secrete, fără a fi nevoită să arate că astfel de măsuri i-au fost aplicate
acesteia.Curtea mai subliniază că acolo unde un stat membru instituie supraveghere secretă fără ca
persoanele supravegheate să cunoască acest lucru, art. 8 poate fi în mare măsura redus la o nulitate.
Este posibil ca într-o astfel de situaţie un individ să fie tratat în mod contrar art. 8, sau chiar de a fi
lipsit de dreptul acordat de acest articol, fără a fi conştient de aceasta şi, prin urmare, fără a putea
obţine o despăgubire, fie la nivel naţional, sau înaintea instituţiilor Convenţiei. Ca o reacție la
Hotărîrea CtEDO în cauza Iordache autoritîțile moldovenești au modificat CPP prin întroducerea
unui șir de articole care au ca scop reglementarea aplicării măsurilor speciale de investigație în
procedura penală.

93. Comparaţi modalităţile de asigurare a inviolabilităţii vieţii private la faza de

urmărire penală cu cele aplicabile fazei de judecată

Cu respectarea condițiilor referitoare la viața familială și intimă este permisă colectarea și păstrarea
unor informații cum ar fi fotografii, date dactiloscopice.

Ca o garanție suplimentară contra colectării abuzive a informației despre viața privată și intimă,
legea stabilește că persoanele de la care organul de urmărire penală cere o astfel de informație sunt
în drept să se convingă că această informație se andministrează într-o cauză penală concretă.
Persoana nu este în drept să refuze prezentarea informației cerute sub pretextul inviolabilității vieții
private, însă ea are dreptul să ceară de la organul de urm pen explicații asupra necesității obținerii
unei asemenea informații cu includerea explicațiilor în procesul-verbal al acțiunii procesuale
respective.

În cazul în care există temeiuri ce justifică o anumită ingerință în viața privată, legea stabilește
prevederi legale care ar minimaliza efectele negative ale acestei ingerințe. Organele de urmărire
penală sau instanțele judecătorești sunt obligate să ia toate măsurile pentru ca această informație să
nu fie divulgată. Astfel, la cererea lor, participanții la acțiunile procesuale sunt obligați să nu divulge
asemenea informații și despre aceasta se ia un angajament în scris. Toată informația colectată și
stocată trebuie să fie folosită în scopurile și în cadrul procesului penal. Probele care nu confirmă
informația despre viața privată și intimă a persoanei, la cererea acesteia, se examinează în ședință de
judecată închisă.

94. Identificaţi felurile expertizelor în procesul penal

Expertiza presupune o cercetare efctuata de catre un expert in scopul solutionarii unor chestiuni puse
in fata lui de catre organul de urmarire penala sau instanta de judecata in urma caruia se intocmeste
un raport de expertiza cu toate concluziile.
expertiză individuală – expertiză judiciară efectuată de un singur expert judiciar în unul sau mai
multe domenii de specializare a expertizei judiciare;
expertiză monospecializată – expertiză judiciară ale cărei cercetări se efectuează cu aplicarea
cunoștințelor dintr-un singur domeniu al științei, tehnicii sau dintr-un alt domeniu al activității
umane;
expertiză de bază – expertiză judiciară în care se efectuează volumul principal de examinări
expertiză primară – expertiză judiciară efectuată de către un expert judiciar sau de către o comisie
de experți judiciari pentru prima dată, în cazul în care obiectul de cercetare nu a mai fost supus
anterior, în cadrul unui proces, vreunei expertize de aceeași specializare;
Expertiza în comisie-Expertizele cu un grad sporit de complexitate sau voluminoase se efectuează de
o comisie din cîţiva experţi de aceeaşi specializare sau, după caz, de specializări diferite. Expertiza
judiciară în comisie se dispune și în cazul în care expertizele judiciare efectuate anterior prezintă
concluzii divergente.
Expertiza complexă-În cazul în care constatarea vreunei circumstanţe ce poate avea importanţă
probatorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite
domenii, se dispune expertiza judiciară complex. Expertiza judiciară complexă se poate efectua fie
de către o comisie de experți calificați în diferite genuri de expertiză judiciară, fie de către un singur
expert calificat în mai multe genuri de expertiză judiciară.
Expertiza suplimentară- dacă organul de urmărire penală, procurorul ori instanța de judecată care a
dispus efectuarea expertizei judiciare constată că raportul expertului nu este complet și necesită
explicații sau completări ori dacă apar întrebări noi referitoare la circumstanțele examinate și, în
toate cazurile, răspunsurile nu pot fi obținute prin audierea expertului, se dispune efectuarea unei
expertize judiciare suplimentare de către același expert sau de către un alt expert.
Expertiza repetată-Dacă concluziile expertului sînt neclare, contradictorii, neîntemeiate, dacă există
îndoieli în privința veridicității lor și dacă aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea
expertului sau dacă a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei judiciare, poate fi
dispusă efectuarea unei expertize judiciare repetate de către un alt expert sau o altă comisie de
experți

95. Determinaţi modalităţile de verificare a concluziilor expertului

Verificarea concluziilor de expertiză cuprinde verificarea formală și verificarea conținutului.

Verificarea formală comportă controlul respectării normelor procedurale prevăzute în materia
expertizei. Pentru aceasta se examinează modul cum a fost numit expertul și dacă nu există motive
de recuzare în sarcina sa care să nu fi fost evidențiate. În cadrul acestei verificări se reexaminează
calificarea expertului și comportamentul său. Tot în cadrul verificării formale, organul judiciar
urmărește dacă în raport este cuprinsă descrierea clară a expertizei efectuate. Se mai urmărește dacă
s-a răspuns la toate întrebările adresate expertului și dacă răspunsurile formulate sunt complete, dacă
părțile au fost citate, în cazurile în care legea prevedea expres această obligație, precum și dacă
raportul este datat și semnat de expert (experți), dacă opiniile separate sunt consemnate în raport.
Verificarea conținutului raportului se face pentru a stabili dacă corespunde exigențelor de ordin
științific și logic și dacă este suficient de documentat. Întrun astfel de cadru se examinează, dacă
expertul a folosit pentru investigațiile sale toate materialele avute la dispoziție. De asemenea, într-o
primă ordine se verifi că și condițiile în care expertul a efectuat cercetările, spre a se stabili dacă
acestea i-au permis rezolvarea problemelor pentru care a fost investit. Se verifi că metodele de lucru
folosite de experți în cadrul investigațiilor de specialitate pe care le-au întreprins, urmărindu-se dacă
s-au utilizat metodele și datele cele mai noi și adecvate ale științei, tehnicii ori artei respective.
Interpretarea și valorifi carea concluziilor expertizei judiciare marchează momentul aprecierii și
cântăririi probelor puse în evidență prin intermediul examinărilor științifi ce.

96. Descrieţi elementele principiului liberei aprecieri a probelor

1. Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu

propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. „proprie
convingere” nu are sensul de opinie subiectivă, ci acela al certitudinii dobândite de judecător în
urma examinării tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele, în mod obiectiv și călăuzinduse
de lege.
2.Instanta nu este tinuta de aprecierea probelor date de organul de urmarire penala.Intanța de Apel
nu poate fi convinsa pe aprecierea probelor de prima instanță.
3.Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită.

97. Determinaţi garanţiile liberei aprecieri probelor de către instanţa de judecată.

1. Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu

propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. „proprie
convingere” nu are sensul de opinie subiectivă, ci acela al certitudinii dobândite de judecător în
urma examinării tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele, în mod obiectiv și călăuzinduse
de lege.
2.Instanta nu este tinuta de aprecierea probelor date de organul de urmarire penala.Intanța de Apel
nu poate fi convinsa pe aprecierea probelor de prima instanță.

98. Definiţi noţiunea de probatoriu

Probatoriul constă în invocarea de probe şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor în

scopul constatării circumstanţelor care au importanţă pentru cauză.

99. Clasificaţi subiecţii procesului penal cu drept de participare în procesul de

administrare a probelor

Sarcina de a proba ii revine celui care acuza.

Administrarea probelor se afectuiază de catre de urmarire penala sau procurorul-la cerere sau din
oficiu,si intanta de judecată doar la cerere.
Administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă în procesul penal, care presupune
strîngerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea învinuitului, inculpatului, 

100.Enumerați mijloacele de probă.

1)declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile, martorului;
2) raportul de expertiză judiciară;
3) corpurile delicte;
4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti;
5) documentele (inclusiv cele oficiale);
6) înregistrările audio sau video, fotografiile;
7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale;
8) actele procedurale în care se consemnează rezultatele măsurilor speciale de investigaţii şi anexele
la ele, inclusiv stenograma, fotografiile, înregistrările şi altele;
9)procesele verbale.

101.Delimitaţi mijloacele de probă de procedeele probatorii.

Mijloacele de proba sunt definite ca fiind acele mijloace prin intermediul carora pot fi constatate
elementele de fapt care pot servi ca proba in procesul penal.(Probele ajung in dosar)
Procedee probatorii-cum se obtin informatiilor(probele).Reprezinta modalitatea legala de obtinere a
mijlocului de proba.Exemple-audierea,perchezitie,expertiza,cercetarea la fata locului etc.

102.Indicaţi condiţiile aplicării arestării la domiciliu.

1.Legislaţia procesual-penală permite aplicarea acestei măsuri. Arestarea la domiciliu şi arestarea

preventivă pot fi aplicate numai faţă de învinuit, inculpate.
b) Există o bănuială rezonabilă că persoana a comis infracţiunea de care este acuzată. Bănuiala
rezonabilă presupune existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv
că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea.
c) Există riscurile prevăzute de Codul de procedură penală care justifică aplicarea arestului.
– riscul eschivării;
– riscul de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei;
– prevenirea săvârşirii de către persoană a unei noi infracţiuni; şi
– riscul că punerea în libertate a persoanei va cauza dezordine publică.
d) Alte măsuri preventive nu pot înlătura riscurile menţionate la lit. c). Dacă la examinarea
demersului, procurorul va dovedi că există o bănuială rezonabilă privind săvârşirea infracţiunii de
către învinuit şi cel puţin unul din riscurile menţionate, dar nu va demonstra imposibilitatea aplicării
unei măsuri preventive mai uşoare pentru prevenirea riscului sau riscurilor indicate în demers,
judecătorul de instrucţie va respinge demersul, fiind în drept să aplice o măsură preventivă mai
uşoară, decât cea solicitată în demers.
e)Se vor lua în considerare:1) caracterul rezonabil al bănuielii, gravitatea și gradul prejudiciabil al
faptei incriminate, apreciate în fiecare caz individual, însă fără a se pronunța asupra vinovăției;2)
personalitatea și caracterizarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv la momentul de
comitere a faptelor încriminate;3) vîrsta şi starea sănătății sale;4) ocupația sa;5) situația familială și
prezența persoanelor întreținute;6) starea sa materială, veniturile, posesia bunurilor imobile sau a
altor proprietăți; 7) deținerea unui loc permanent de trai, deținerea unui loc permanent ori temporar
de muncă;

103.Analizaţi prevederile legale privind restricţiile impuse persoanei arestate la

domiciliu şi a persoanei eliberate sub control judiciar.

Restrictiile
1) interzicerea de a ieşi din locuinţă;
2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii trimiterilor poştale şi utilizării altor
mijloace de comunicare;
3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa.

Eliberarea sub controlul judiciar (Liberarea provizorie sub control judiciar se poate aplica de către
judecătorul de instrucţie sau de către instanţă pe un termen de cel mult 60 de zile)
1)să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decît în condiţiile stabilite de către judecătorul
de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice schimbare de
domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anume stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte ori
este citată;
5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6) să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la
săvîrşirea infracţiunii;
8) să predea paşaportul judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată.

104.Indicaţi cazurile de efectuare a confruntării şi de neadmitere a acesteia.

De regula confruntarea se efectuiază in faza urmaririi penale dar este posibil si in faza judecarii
deoarece nu avem nici o interdictie. În cazul în care există divergenţe între declaraţiile persoanelor
audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane, inclusiv cu cele ale căror
declaraţii sînt defavorabile bănuitului, învinuitului, dacă este necesar, pentru aflarea adevărului şi
înlăturarea divergenţelor.
Confruntarea însă se efectuează numai dacă sunt prezente contradicţii esenţiale în declaraţiile date
anterior şi când aceste contradicţii nu pot fi înlăturate prin intermediul altor acţiuni de urmărire
penală, inclusiv ascultarea repetată
Este inadmisibil ca la confruntare sa participe persoana care nu a fost anterior audiata.
Confruntarea se efectuează de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea
participanţilor la proces.
Nici un minor nu va fi obligat să participe la confruntarea cu persoana învinuită de infracţiuni contra
integrităţii lui fizice şi/sau morale.
Nu trebuie sa fie puse intrebari care ar influenta asupra demnitatii

105.Comparaţi procedeele confruntării cu audierea şi prezentarea spre recunoaștere.

Audierea si confruntarea
1.Spre deosebire de audiere, la confruntare are loc o presiune emoţională mult mai mare asupra unui
participant prin faptul prezenţei altui participant la process.
2.Situaţia de conflict în cadrul confruntării are specificul său. Dacă în cadrul audierii aceasta poate
apărea între ofiţerul de urmărire penală şi audiat, care refuză să dea declaraţii atunci la confruntare
situaţia respectivă apare şi se dezvoltă deseori între cei audiaţi concomitent, iar ofiţerul de urmărire
penală trebuie să nu piardă controlul asupra dirijării confruntării.
3. În comparaţie cu audierea, la confruntare tensiunea emoţională a ofiţerului de urmărire penală este
mai sporită.
$.Audierea se efectuaiză imediat după retine in scopul de a obtine declaratii,pe cand confruntarea are
alt scop si anume pentru aflarea adevararului.
4.Confruntarea si audierea reprezintă procedee probatorii.
Audierea si prezentarea spre recunoastere.
1.Confruntarea este efectuată in scopul aflarii adevarului,iar prezentarea spre recunoastere este
efectuată pentru a recunoaste o persoana de care martor,partea
vatamata,invinuitul,banuitul,inculpatul.
2.Aici deja se aplica alta procedura.
Dacă este necesar de a prezenta o persoană spre recunoaştere martorului, părţii vătămate, bănuitului,
învinuitului, organul de urmărire penală îi audiază pe aceştia asupra circumstanţelor în care au văzut
persoana, precum şi asupra semnelor şi particularităţilor distinctive după care ar putea să o
recunoască. Persoana care trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în
afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi
procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior.
ainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care urmează a fi
recunoscută să ocupe locul pe care îl doreşte printre asistenţii procedurali, făcînd despre aceasta o
menţiune în procesul-verbal.Recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera
întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat particularităţi incerte pentru
identificarea persoanei prezentate. Nu poate fi efectuată recunoaşterea repetată a persoanei de către
aceeaşi persoană după aceleaşi particularităţi.În cazul în care prezentarea persoanei spre
recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea se poate face după fotografia acesteia, prezentată
împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte persoane ce nu se deosebesc esenţial între ele. Toate
fotografiile se anexează la dosar.

106. Indicaţi condiţiile liberării provizorii pe cauţiune.

Articolul 192. Liberarea provizorie pe cauţiune

 (1) Liberarea provizorie pe cauţiune poate fi acordată în cazul în care este aplicată măsura asiguratorie
pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de judecătorul de
instrucţie sau de către instanţă.
 (2) Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică dacă se constată unul din cazurile prevăzute la art.191
alin.(2).
  (21) Judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată dispune, prin încheiere, respingerea demersului de
arestare preventivă sau de arestare la domiciliu şi aplicarea măsurii de liberare provizorie pe cauţiune,
stabileşte valoarea cauţiunii, precum şi termenul de depunere a acesteia.
 (22) Necesitatea de menţinere a măsurii liberării provizorii pe cauţiune se verifică periodic, dar nu mai
rar decît o dată la 60 de zile, de către judecătorul care a dispus măsura sau, în lipsa acestuia, de către
judecătorul desemnat în modul stabilit de lege.
 (23) Măsura liberării provizorii pe cauţiune poate fi dispusă pe un termen de cel mult 12 luni cumulative
învinuitului, inculpatului de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare
pe un termen de cel mult 12 ani sau pe un termen de cel mult 24 de luni cumulative învinuitului,
inculpatului de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen
mai mare de 12 ani.
 (3) În perioada liberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea organului
de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a domiciliului. Faţă de
persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte obligaţii prevăzute de art.191 alin.(3).
 (4) Dacă învinuitul, inculpatul nu depune cauţiunea în termenul stabilit de instanţa de judecată, la
demersul procurorului se dispune înlocuirea măsurii cu arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu.

107. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Muşuc vs. Moldova.

La 31 mai 2006, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei („CCCEC”)

a pornit proceduri penale în baza unei pretinse însuşiri, în anul 2002, a unui imobil care aparţinea
întreprinderii X.
8.  La 22 septembrie 2006, reclamantul a fost declarat bănuit în procesul penal. Printr-o ordonanţă din
aceeaşi dată, se pretindea că, în calitatea sa de conducător al Megadat.com SRL, el a cumpărat de la
banca M. imobilul, care anterior a fost transferat băncii de către întreprinderea X ca plată
pentru un credit pe care ultima nu l-a putut restitui. Potrivit CCCEC, imobilul a fost cumpărat de
Megadat.com la un preţ mai mic decât preţul de piaţă al imobilului la acea dată.
CCCEC a pretins că infracţiunea a fost săvârşită de reclamant în complicitate cu tatăl său care, la acea
dată, era preşedinte al consiliului de administrare al întreprinderii X. După cum s-a pretins, tatăl
reclamantului a reuşit să convingă consiliul de administrare să pună în gaj imobilul la banca M. şi să
indice în contractul de gaj o valoare mai mică decât valoarea de piaţă. Ulterior, când întreprinderea X
nu a putut să restituie creditul, inclusiv, după cum s-a pretins, din cauza acţiunilor tatălui
reclamantului, acesta din urmă s-a folosit de funcţia sa de preşedinte al consiliului de administrare pentru
a-i convinge pe ceilalţi membri ai consiliului de administrare să transfere imobilul băncii în loc de bani,
evitând astfel o licitaţie publică. În asemenea mod, banca M. a intrat în posesia imobilului la un preţ
redus.
Ulterior, reclamantul, în calitatea sa de conducător al Megadat.com SRL, a cumpărat de la banca M.
imobilul la un preţ mai mic decât valoarea lui de piaţă, cauzând, astfel, întreprinderii X un prejudiciu de
1,988,130 lei moldoveneşti (MDL).
ile aduse reclamantului şi tatălui acestuia, conţinute în ordonanţa din 22 septembrie 2006 (a se vedea
paragraful 8 de mai sus), şi a pretins inter alia că reclamantul putea să încerce să influenţeze martorii,
deoarece, între 1999 şi 2002, el şi tatăl lui l-au ameninţat pe E.S., actualmente un martor
în cauza împotriva acestora.
11.  În aceeaşi zi, judecătorul de instrucţie M.D. a eliberat un mandat de arest pe o perioadă de zece zile.
Motivele pentru arestarea preventivă a reclamantului au fost faptul că el a fost acuzat de o infracţiune
gravă, că exista riscul înţelegerii între co-acuzaţi, că exista riscul ca reclamantul să distrugă probele
şi că existau probe că acesta a încercat să influenţeze un martor.
12.  Reclamantul a depus recurs împotriva încheierii, susţinând că nu exista o bănuială rezonabilă de a
crede că el a săvârşit o infracţiune. Acuzaţia împotriva sa se baza pe faptul că Megadat.com SRL a cumpărat
un imobil de la o bancă la un preţ stabilit de bancă. Toate contractele cu privire la chestiunea dată erau
valabile şi nimeni nu le-a contestat vreodată. Nu au fost stabilite alte fapte,  care ar fi creat o bănuială
rezonabilă. Mai mult, nu numai că procurorii nu au dovedit existenţa unei bănuieli rezonabile că
reclamantul a fost implicat în infracţiune, ci, mult mai important, ei nu au dovedit existenţa unei infracţiuni.
 Motivele pe care s-a bazat instanţa de judecată la arestarea lui preventivă erau formale şi lipsite de suport
factologic. De asemenea, el a susţinut că nu a încercat niciodată să influenţeze vreun martor şi s-a plâns că
judecătorul M.D. a respins cererea sa de audiere a martorului pe care, după cum se pretindea, el ar fi încercat
să-l influenţeze. La fel, judecătorul M.D. a refuzat să-i dea acces la materialele din dosar, relevante pentru
arestarea lui preventivă. Lui nu i s-a dat nici măcar o copie a înscrisului care conţinea
declaraţiile martorului E.S.
In fine, reclamantul a declarat că el nu a putut să se întâlnească cu avocaţii săi în condiţii
de confidenţialitate în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC din cauza unui perete din sticlă care îi
separa. El a declarat că peretele din sticlă constituia un obstacol atât pentru comunicarea confidenţială, cât şi
pentru schimbul de documente dintre el şi avocaţii săi.
13. La 3 octombrie 2006, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului. Ea nu a dat nicio
apreciere argumentelor reclamantului cu privire la lipsa unei bănuieli rezonabile şi a susţinut că, potrivit
articolului 5 § 3 al Convenţiei, ea nu era obligată să examineze toate argumentele invocate de reclamant.
Totuşi, ea a acceptat motivele aduse de Judecătoria Buiucani în favoarea arestării preventive a reclamantului
şi a declarat că reclamantul şi avocaţii săi nu aveau dreptul să vadă materialele dosarului penal, ci doar
materialele prezentate de procuror în sprijinul demersului privind aplicarea arestării preventive. În continuare,
instanţa de judecată a declarat că o copie a înscrisului care conţinea declaraţiile martorului E.S. a
fost anexată la demersul procurorului privind aplicarea arestării preventive; totuşi, ea nu a menţionat
dacă aceasta a fost dată reclamantului sau avocatului lui. In fine, instanţa de judecată a respins plângerea
reclamantului că prima instanţă a refuzat să-l audieze pe E.S. şi a declarat că legislaţia naţională a Republicii
Moldova nu prevedea audierea martorilor în procedurile cu privire la aplicarea măsurilor preventive.

3.  Procedurile cu privire la prelungirea arestării preventive a reclamantului

14.  La 4 octombrie 2006, procurorul L.R. a adresat Judecătoriei Buiucani un demers
privind prelungirea arestării preventive a reclamantului cu treizeci de zile. Motivele pentru prelungire erau
similare celor invocate în primul demers privind eliberarea unui mandat de arest. 
15.  În observaţiile sale scrise, reclamantul s-a opus prelungirii şi a declarat, din nou, că nu exista
o bănuială rezonabilă că el a săvârşit o infracţiune. De asemenea, el a susţinut că nu a încercat niciodată să
influenţeze vreun martor şi că nu existau motive pentru detenţia sa. El a solicitat, în mod repetat,
audierea martorului pe care el a fost acuzat că ar fi încercat să-l influenţeze.  
16.  La 6 octombrie 2006, Judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului cu privire la prelungirea
arestării preventive pe aceleaşi motive ca şi cele invocate în procedurile iniţiale cu privire la aplicarea
arestării preventive. Instanţa de judecată a susţinut că ea nu avea dreptul să se expună
asupra vinovăţiei reclamantului şi a relevanţei probelor, care au servit ca bază pentru acuzarea acestuia. De
asemenea, instanţa de judecată a susţinut că ea nu a considerat necesar s-o audieze pe E.S., deoarece
declaraţiile scrise ale acesteia au fost anexate la demersul procurorului privind aplicarea arestării preventive.
17.  Reclamantul a depus recurs şi a susţinut că prelungirea era ilegală, deoarece demersul
procurorului privind prelungirea a fost depus în afara termenului. El a declarat că, potrivit articolului 186
alin. (6) al Codului de procedură penală, procurorul avea dreptul să solicite prelungirea nu mai târziu de cinci
zile până la expirarea termenului de arestare. Deoarece termenul de arestare expira la 8 octombrie
2006, demersul privind prelungirea trebuia depus cel târziu la 3 octombrie 2006. 
- Pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei cu privire la lipsa unui recurs efectiv pentru
a contesta suma stabilită pentru cauţiune

- Pretinsa violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei (Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri)

- Pretinsa violare a articolului 5 § 3 al Convenţie

- Pretinsa violare a articolului 5 § 4 al convenţiei (Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau
detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt
asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală).
1.  Declară inadmisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei referitoare la pretinsa
lipsă a unui recurs pentru a contesta suma stabilită pentru cauţiune, iar restul cererii admisibil;   

 
2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei, deoarece arestarea reclamantului nu s-a
bazat pe o bănuială rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune;
 
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei
referitoare la pretinsa prelungire ilegală a arestării reclamantului la 6 octombrie 2006;
 
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei, în ceea ce priveşte insuficienţa motivelor
aduse pentru arestarea reclamantului;
 
5. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei,       deoarece reclamantului i s-a cerut să
plătească cauţiune şi a continuat să fie deţinut pe motiv că nu a plătit-o;
 
6. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei, deoarece reclamantul şi avocaţii acestuia
nu au avut acces la materialele din dosarul penal în baza cărora instanţele de judecată au dispus arestarea
preventivă a reclamantului;
 
7. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei în ceea ce priveşte ingerinţa  în dreptul
reclamantului de a comunica cu avocatul său în condiţii de confidenţialitate;

108. Indicaţi condiţiile şi temeiurile aplicării sechestrului.

 Articolul 203. Punerea sub sechestru

 (1) Punerea sub sechestru a bunurilor este o măsură procesuală de constrîngere, care constă în
inventarierea bunurilor şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în caz de
necesitate, de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor
bancare sînt încetate orice operaţiuni în privinţa acestora.
(1) Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică pentru a asigura repararea prejudiciului cauzat de
infracţiune, acţiunea civilă sau eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor ori
a contravalorii bunurilor.
CONDIȚII:
- Să fie începută urmărirea penală
- Dacă probele accumulate permit de a presupune întemeiat că bănuitul, învinuitul sau alte persoane la
care se află bunurile urmărite le pot tăinui, deteriora, cheltui
- Dacă s-a înaintat acțiunea civilă, dacă pentru săvârșirea infracțiunii incriminate bănuitul, învinuitului,
inculpatului poate fi aplicată peseapsa amenzii sau dacă există unul din bunurile
Articolul 205. Temeiurile de punere sub sechestru
 (1) Punerea sub sechestru a bunurilor poate fi aplicată de către organul de urmărire penală sau de către
instanță numai în cazurile în care există o bănuială rezonabilă că bunurile urmărite vor fi tăinuite,
deteriorate sau cheltuite.
(2) Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului de urmărire penală, cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie sau, după caz, a încheierii instanţei de judecată. Procurorul, din
oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie demers, însoţit de ordonanţa
organului de urmărire penală privind punerea bunurilor sub sechestru. Judecătorul de instrucţie, prin
rezoluţie, autorizează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa de judecată decide asupra cererilor
părţii civile ori ale altei părţi, dacă bănuiala rezonabilă indicată la alin. (1) este motivată.
 (3) În ordonanţa organului de urmărire penală sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată cu privire
la punerea bunurilor sub sechestru vor fi indicate bunurile supuse sechestrului, în măsura în care ele sînt
stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea bunurilor necesare şi suficiente pentru asigurarea
acţiunii civile.
  (4) Dacă există dubiu evident cu privire la prezentarea benevolă a bunurilor pentru punerea lor sub
sechestru, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, concomitent cu autorizarea
sechestrului asupra bunurilor, autorizează şi percheziţia.
 (5) În caz de delict flagrant sau de caz ce nu suferă amînare, organul de urmărire penală este în drept de a
pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia judecătorului de instrucţie,
comunicînd în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de instrucţie imediat, însă nu mai tîrziu de 24
de ore din momentul efectuării acestei acţiuni procedurale. Primind informaţia respectivă, judecătorul de
instrucţie verifică legalitatea acţiunii de punere sub sechestru, confirmă rezultatele ei sau declară
nevalabilitatea acesteia. În caz de constatare că sechestrarea este ilegală sau neîntemeiată, judecătorul de
instrucţie dispune scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.

109. Deduceţi particularităţile amenzii judiciare în raport cu amenda contravenţională.

Amenda judiciară este o sancţiune bănească aplicată de către instanţa de judecată persoanei care a comis
o abatere în cursul procesului penal.
 (2) Amenda judiciară se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă judiciară
este egală cu 50 de lei.
 (3) Amenda judiciară se aplică în mărime de la 20 la 50 de unităţi convenţionale.
(5) Pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, amenda judiciară se aplică de către judecătorul
de instrucţie la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală.
 (6) Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară se aplică de către instanţa care
judecă cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii judiciare se include în procesul-verbal al şedinţei de
judecată.
Amenda contravențională este o sancţiune pecuniară, care se aplică în cazurile şi în limitele prevăzute de
CPP. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. O unitate convenţională este egală cu 50 lei.
            (2) Amenda se aplică persoanelor fizice de la una la 500 de unităţi convenţionale, iar persoanelor cu
funcţie de răspundere – de la 10 la 1500 de unităţi convenţionale.
- Amenda se achită de către contravenient în mod benevol în termen de 30 de zile de la data stabilirii acesteia.

110. Numiţi cazurile de neadmitere a datelor în calitate de probe

În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi prezentate în
instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti datele care au fost
obţinute:
 1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrîngere, prin violarea drepturilor şi
libertăţilor persoanei;
 2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate,
martorului;
 3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;
 4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală, cu excepția
organelor de control și altor părți în proces prevăzute la art. 93 alin. (3);
 5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;
 6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;
 7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;
 8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor prezentului cod;
 9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;
 10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate confirma
veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia;
 11) prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea infracţiunii;
 12) prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege.
111. Clasificaţi procedeele probatoriului după anumite criterii

112. Stabiliţi condiţiile , temeiurile şi circumstanţele care se iau în consideraţie la aplicarea

măsurilor preventive.

CONDIȚII:

- O anumită persoană a savârșit o faptă prevăzută de legea penală

- Existența probelor ce stabilesc faptul săvârșirii infracțiunii de către b., înv., inculp.
- Existența temeiurilor rezonabile de a presupune că b., înv., inculp. ar putea să se ascundă de organul
de urmărire penală sau de instanță, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să
săvârșească alte infracțiuni

TEMEIURI:

Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire
penală, sau, după caz, de către instanța de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri
rezonabile, susținute prin probe, de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de
organul de urmărire penală sau de instanță, să exercite presiune asupra martorilor, să nimicească sau să
deterioreze mijloacele de probă sau să împiedice într-un alt mod stabilirea adevărului în procesul penal, să
săvîrşească alte infracțiuni ori că punerea în libertate a acestuia va cauza dezordine publică. De asemenea, ele
pot fi aplicate de către instanță pentru asigurarea executării sentinței.
 (2) Arestarea preventivă și măsurile alternative de arestare se aplică numai persoanei care este
învinuită, inculpată de săvîrşirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un
termen mai mare de 3 ani și doar în condițiile prevăzute de CPP.

113. Analizaţi riscurile ce urmează a fi probate de procuror la aplicarea arestării preventive

1. Riscul de sustragere de la urmărirea penală

Prevenirea eschivării constituie un motiv relevant care poate justifica arestarea preventivă doar în cazul în
care există bănuială rezonabilă precum că persoana a săvâr șit o infracţiune. La evaluarea riscului ascunderii
urmează a fi luat în considerare şi gradul legăturii bănuitului cu locul de reşedinţă.

2. Riscul manipulării probelor

Simpla existenţă a unei temeri că probele vor fi manipulate nu este suficientă. Riscul intervenţiei în probe
trebuie specificat în funcţie de tipul probelor, precum şi de tipul intervenţiei în baza unor circumstanţe
concrete într-o cauză concretă.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, Art. 175, alin. (2), prevede că măsurile preventive sunt
orientate spre a asigura ca bănuitul, învinuitul, inculpatul să nu împiedice stabilirea adevărului. Aceeași
sintagmă utilizează Art. 176, alin. (1) – în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a
presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de
instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal.

3. Riscul săvârșirii de noi infracțiuni

Scopul condiţiei „riscului de săvârșire a altor infracţiuni” este de a proteja societatea împotriva comiterii de
către infractor a altor infracţiuni.

4. Riscul că punerea în libertate a persoanei va cauza dezordine publică

Totuşi, acest risc trebuie să fie iminent şi poate fi invocat doar în situaţii excepţionale, doar pentru o anumită
perioadă de timp şi doar dacă au fost prezentate probe că eliberarea persoanei va perturba ordinea publica.
Invocarea riscului că punerea în libertate a persoanei va cauza dezordine publică este valabilă doar pe
perioada riscului perturbărilor sociale.

114. Relataţi despre prejudiciul material şi moral solicitat în cadrul acţiunii civile

Instanța care examinează cauza în fond este competentă să judece acțiunea civilă în procesul penal indiferent
de valoarea acțiunii la examinarea cauzei. Instanța dispune de câteva soluții în ceea ce privește acțiunea civilă
și anume admite total sau parțial acțiunea respinge acțiunea nu se pronunța asupra acțiunii civile admite în
principiu acțiunea civilă.

115. Stabiliţi particularităţile aplicării legislaţiei la soluţionarea acţiunii civile

Un mijloc legal pentru protejarea dreptului patrimonial şi dezdăunarea persoanei fizice/juridice în procesul
penal, este acţiunea civilă. Acţiunea civilă în procesul penal este cererea făcută de persoana fizică/juridică,
care a suferit o pagubă materială, produsă prin infracţiune, pentru repararea pagubei adresate învinuitului,
inculpatului sau persoanei care poartă răspundere materială pentru acţiunile acestuia. 

Pentru exercitarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal, se cer următoarele condiţii:
1. Infracţiunea trebuie să producă un prejudiciu material.
2. Între infracţiunea săvîrşită şi paguba reclamată trebuie să existe un raport de cauzalitate.
3. Acest prejudiciu trebuie să fie cert, ceea ce înseamnă că el, există în prezent şi nu se acceptă de către
doctrina dreptului procesual penal, repararea unui prejudiciu produs prin infracţiune, care se aşteaptă în viitor.
De asemenea, această condiţie include posibilitatea evaluării în bani a pagubei cauzate.
4. Să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat, cu privire la despăgubirea sa. Pentru a porni
acţiunea civilă, este necesar să fie depusă o cerere de către partea vătămată.

116. Relataţi despre diferite feluri de reţinere.

- Reţinerea persoanelor aflate în căutare este sarcina ofiţerilor de investigaţii, implicit a tuturor
organelor de constatare. Există următoarele situaţii în care se efectuează reţinerea persoanelor aflate
în căutare:
- Reţinerea persoanei în privinţa căreia instanţa de judecată a emis un mandat de arrest
- Reţinerea persoanei în baza ordonanţei procurorului sau a organului de urmărire penală pentru a fi
pusă sub învinuire
- Reţinerea când este emisă ordonanţa în privinţa învinuitului care încalcă condiţiile prevăzute de
măsurile preventive aplicate în privinţa acestuia sau obligaţia dată în scris de a se prezenta la citarea
organului de urmărire penală ori a instanţei și de a comunica noul loc de trai.
- În practică are loc reţinerea persoanelor în urma comunicatelor de la alte subdiviziuni de poliţie –
sunt așa-numitele „orientări”. Este de menţionat că orientările respective pot avea caracter imperativ
doar atunci când sunt emise în baza unei ordonanţe de reţinere sau a unui mandat de arest.

117. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Leva vs Moldova din 15.03.2010

Reclamanţii au susţinut, în special, că au fost arestaţi în absenţa unei bănuieli rezonabile că ar fi comis o
infracţiune, că nu au fost informaţi prompt despre motivele reţinerii lor şi că nu li s-au acordat timp şi condiţii
pentru a-şi pregăti apărarea. Reclamanţii sunt acuzaţi de organizarea, în perioada dintre 1 iunie 2000 şi 1
noiembrie 2003, achiziţionării de sticle de către S.A. Aroma, utilizînd serviciile companiilor Vinis N.L.G. şi
Dimplox S.R.L., în loc să le cumpere direct de la producător, astfel prejudiciind interesele companiei de stat.
Profiturile realizate au fost ulterior direcţionte spre Aroma-Floris S, o companie privată înregistrată în
Letonia, în care S.L. deţinea o cotă de participaţie de 22%. Asociatul său, A.F., deţinea o cotă de participaţie
de 23% şi a fost de asemenea reţinut şi învinuit de coautorat la infracţiune.

S.L. a fost urcat forţat într-o maşină şi condus la CCCEC, unde se pretinde că ar fi fost informat că are nevoie
de un avocat şi că reţinerea sa a fost ordonată de înalta conducere din Moldova. Deoarece nu avea agenda sa,
S.L. nu şi-a putut telefona avocatul. În pofida insistenţei sale de a fi asistat de propriul avocat, cererea
acestuia a fost respinsă şi i s-au oferit serviciile unui avocat numit de ofiţerul de urmărire penală. 12.
Conform lui S.L., acesta nu a putut discuta liber despre cauza sa cu avocatul, deoarece un bărbat mascat şi
ofiţerul de urmărire penală erau prezenţi la discuţia dintre ei, care a avut loc în biroul ofiţerului de urmărire
penală.

La sediul CCCEC, O.L. a fost informat că avea nevoie de un avocat. El şi-a sunat un coleg şi l-a rugat să îi
telefoneze avocatului său. Atunci cînd avocatul a ajuns la sediul CCCEC, ei nu au avut posibilitatea să
discute în mod confidenţial şi au fost nevoiţi să discute în biroul ofiţerului de urmărire penală, în prezenţa
ofiţerului şi a unei persoane mascate.

Reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 6 § 1 că instanţele nu leau examinat cauza în detaliu înainte de a
decide asupra aplicării arestării preventive. Curtea consideră că articolul 6 nu a fost aplicabil şedinţei
respective, deoarece se referea exclusiv la detenţia preventivă a reclamanţilor şi nu la fondul acuzaţiilor ce li
s-au adus. Rezultă că această plăngere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în
sensul articolului 35 § 3 din Convenţie, şi trebuie respinsă conform articolului 35 § 4.

Curtea reiterează că „caracterul „rezonabil” al unei bănuieli pe care trebuie să se bazeze o reţinere constituie
o parte esenţială a garanţiei împotriva reţinerii şi detenţiei arbitrare prevăzute în articolul 5 § 1 (c) din
Convenţie. A avea o „bănuială rezonabilă” presupune existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge
un observator obiectiv, că persoana respectivă ar fi putut comite infracţiunea. Totuşi, ceea ce poate fi
considerat „rezonabil” depinde de toate circumstanţele”.

1. Declară inadmisibilă cererea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie şi restul cererii admisibil; (1. Orice
persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis
presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al
ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către
instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.)

2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie în privinţa ambilor reclamanţi; (Orice
persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia
următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale)

3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 2 din Convenţie în privinţa ambilor reclamanţi; (Orice
persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra
motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.)

4. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie în privinţa cererii primului reclamant
referitoare la paravanul din sticlă de la Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC şi că nu a avut loc o
încălcare a aceleiaşi prevederi privind pretinsa lipsă a reprezentantului legal pe parcursul primelor interogări
la poliţie; (Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în
faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să
dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.)
5. Hotărăşte că nu a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie în privinţa celui de-al doilea
reclamant;

6. Hotărăşte că nu a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie în privinţa vreunuia dintre reclamanţi;
(Dreptul la un remediu efectiv)

118. Relataţi despre procedura colectării mostrelor pentru cercetare comparativă

De regulă colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă se efectuează în faza de urmărire penală. În
cazuri când în faza de urmărire nu au fost colectate aceste mostre, nu s-a efectuat o expertiză, instanţa la
cererea părţilor poate dispune atât efectuarea expertizei, cât şi colectarea mostrelor pentru cercetare
comparativă. Instanţa nu este în drept să dispună din oficiu colectarea mostrelor Despre colectarea mostrelor
necesare pentru cercetarea comparativă, organul de urmărire penală emite o ordonanţă motivată, în care, în
special, se indică: persoana care va colecta mostrele, persoana de la care se vor colecta mostrele; care anume
mostre şi în ce număr (cantitate) trebuie colectate; cînd, unde şi la cine trebuie să se prezinte persoana de la
care vor fi colectate mostrele; cînd şi cui trebuie să fie prezentate mostrele după colectare.

119. Delimitaţi experimentul de expertiză la urmărirea penală

Articolul 123. Experimentul în procedura de urmărire penală

 (1) În scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care pot fi reproduse
în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi de investigaţii, organul de urmărire penală
este în drept să efectueze un experiment în procedura de urmărire penală.
 (2) În caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să antreneze în efectuarea
experimentului bănuitul, învinuitul, martorul, cu consimţămîntul acestora, specialistul şi alte persoane şi
să utilizeze diferite mijloace tehnice.
 (3) Experimentul se permite cu condiţia de a nu pune în pericol viaţa şi sănătatea participanţilor la el, de
a nu leza onoarea şi demnitatea lor şi de a nu cauza prejudiciu material participanţilor.
Articolul 142. Temeiurile pentru dispunerea şi efectuarea expertizei judiciare
 (1) Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea
circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe specializate în
domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii. Posedarea unor asemenea cunoştinţe
specializate de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea
dispunerii expertizei judiciare. Dispunerea expertizei judiciare se face, la cererea părţilor, de către organul de
urmărire penală, procuror sau de către instanța de judecată, precum și din oficiu de către organul de urmărire
penală sau procuror.
 (3) Expertiza judiciară se efectuează de către expertul judiciar înscris în Registrul de stat al experților
judiciari. În cazul în care în Registrul de stat al experților judiciari nu sînt experți de specializarea necesară
sau în cazul în care nu poate fi numit un alt expert judiciar din motive de incompatibilitate, în calitate de
expert judiciar poate fi recunoscută ad-hoc o persoană competentă în specializarea solicitată pentru efectuarea
expertizei judiciare.
 (4) Fiecare dintre părţi are dreptul să recomande un expert pentru a participa cu drepturi depline la
efectuarea expertizei judiciare.
Articolul 143. Cazurile cînd efectuarea expertizei judiciare este obligatorie
 (1) Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea:
 1) cauzei morţii;
 2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;
 3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu
privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele
legitime în procesul penal;
 31) stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură,
tratamente inumane sau degradante;
  4) vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în cazurile în care această
circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă
dubiu;
 5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a
percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste
declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată;
 6) altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
120. Analizați competența judecătorului de instrucție

Articolul 41. Competenţa judecătorului de instrucţie

 Judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale prin:
 1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la domiciliu;
 2) dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, revocarea ei, ridicarea provizorie a
permisului de conducere a mijloacelor de transport;
 3) autorizarea efectuării percheziţiei, examinării corporale, punerii sub sechestru a bunurilor, ridicării de
obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar, a exhumării cadavrului;
 4) dispunerea internării persoanei în instituţie medicală;
 5) autorizarea interceptării comunicărilor, reţinerii, cercetării, predării, percheziţionării sau ridicării
trimiterilor poştale, înregistrării de imagini;
 6) audierea martorilor în condiţiile art. 109, 110 şi 1101;
 61) examinarea cererilor privind accelerarea urmăririi penale;
 62) autorizarea, la demersul procurorului, a efectuării măsurilor speciale de investigaţii, date prin lege în
competenţa sa;
 63) examinarea contestaţiilor depuse de către părţile în proces privind acţiunile procurorului ierarhic
superior;
 64) examinarea excluderii din hotărîre a unor capete de învinuire dacă persoana condamnată a fost
extrădată;
 7) efectuarea altor acţiuni procesuale prevăzute de prezentul cod.